Reflecţii relaxate

mâna nevăzută

noreply@blogger.com (ella's) — Tue, 15 Apr 2014 09:38:00 +0300

Piatră, pavaj, ploaie.
Mişcări abrupte, dar, privite de sus, fluente, plastice: o lume care se rostogoleşte undeva.
Ar trebui să fie primăvară: soare, optimism.
Acum, e ploaie. Umbrele şi mişcări mai rapide. Paşi pe caldarâmul ud, paşi mai stăpâni, mai energici.
O vreme răcoroasă, rece.
Aşteptare.
O mână nevăzută arată că lucrurile sunt, că ele se arată privirii tale ca o mărturie a Prezenţei Absolute, din totdeauna şi pentru totdeauna.

Apariţii la Editura Cartea Românească- 2013-2014

noreply@blogger.com (ella's) — Tue, 15 Apr 2014 09:20:00 +0300

Familia

noreply@blogger.com (ella's) — Mon, 9 Sep 2013 11:14:00 +0300

Acum.
Se incheie un ciclu. Fac bilantul. Trebuie sa-mi justific existenta, asa c-a fost bine: sa astept viitorul. Stau in asteptare- ea poate fi exprimata in liniste, in indiferenta, in febrilitate si incordare.

Ceva sta sa vina si nu stiu cum va fi. Imi ramane speranta.

Azi.

Este bine. Sunt bine, am invins timpul, am supravietuit. Sau el s-a incrustat in mine, si-a lasat urmele lui de nesters in corpul meu. Sunt un supravietuitor imputinat de timp.

Familia.

Bastion al celui prins in malaxorul vietii. In fortareata ei imi regasesc linistea, puterea, credinta. Numai de-aici privesc catre lume, aparata, securizata. Vad valtoarea ei devalmasa, fara lege- o contemplu din exteriorul ei, asa cum privesti de la departare un vulcan ce tocmai erupe.

Privesc linistita, din interiorul familiei, magma perioadei ce tocmai se duce.
Va fi bine!

noreply@blogger.com (ella's) — Mon, 25 Mar 2013 12:58:00 +0200

Ceaţă pe Tamisa- Nicolae Stan

Editura Cartea Românească- 2013

"Cum sa scrii un roman despre nihilismul contemporan, care sa poata fi citit, de pilda, si de cineva din anul 2091? Cum sa dezvalui demonii „tranzitiei” romanesti postdecembriste, fara sa ramii captiv istoricismului?

Nimic mai simplu… Nicolae Stan a construit un orasel-satelit al Bucurestiului, in care se pot regasi multe orase reale; a plasat in el tipologii diverse de personaje: oameni de afaceri, oameni politici, ziaristi, revolutionari, mondeni etc.; le-a urmarit unora vietile incurcate, iar altora le-a privit mortile izbavitoare.

A luat nastere, astfel, un roman perspectivistic despre o apocalipsa molipsitoare, intimpinata cu credinta intr-un alt pamint, nou…

Ceea ce caracterizeaza proza lui Nicolae Stan este exceptionala oralitate, densitatea vocilor. Prozatorul gaseste, insa, armonia in aceste dizarmonii si descoase ca Buñuel (pastrind proportiile) in scenele lui grotesti acceleratia sensului tragic.” (Val Condurache)

Ajunge zilei rautatea...

noreply@blogger.com (ella's) — Mon, 7 Jan 2013 08:22:00 +0200

Stare sau schimbare? Sa mizezi pe continuitate, pe traditie, pe stabilitate sau sa-ti pui sufletul pe rupturi, noutati, "revolutii"?

Probleme romanesti.

Ele sunt de tipul sau-sau, transformandu-se, pana la urma, in nici-nici, caci semnificatiile acestor alegeri negatoare se anihileaza reciproc.

De aici o cultura romaneasca a extremelor, a isteriilor si exagerarilor. Pare ca este o trasatura psihologica, desi, astazi, este greu de crezut ca poate exista, cert, o psihologie clara a popoarelor. Si totusi, comportamentul- adica posibila manifestare externa a unei trasaturi sufletesti- exista, se vede, ne izbeste-n fata, zilnic.

Sa privim natura. Sa ne intoarcem dinspre lumea involburata a oamenilor, catre lumea miraculos-armonioasa a naturii. Si ce vedem?

Diferente. Marii si micii, zburatoarele si taratoarele, acvaticii si terestrele, inalturile si adancurile- si toate opusele posibile sunt impreuna, se completeaza, se sprijina ( pe fundalul vag al luptei pentru existenta- o expresie a oamenilor!) si continua impreuna, formand o unitate mirifica, dovada sigura a unei Creatii, a unui Creator deloc uman...

Nadejde

noreply@blogger.com (ella's) — Mon, 31 Dec 2012 19:42:00 +0200

Nu exista nimic mai fascinant ca nadejdea!

Desi multe din sperantele pe care ti le-ai fixat, candva, nu s-au implinit, in tine, licareste lumina nestinsa a nadejdii. Nimic nu te face sa te indoiesti de speranta unui viitor mai bun.

Esti in viata. Adica traiesti un miracol. Miracolul de a fi in plina transformare: de sine, de lume. Iar aceasta continua transformare are drept motor speranta intr-un maine mai luminat, mai plin de liniste.

A fi inseamna a trai cu dorinta de a trai intr-o lume mai buna. Pentru tine si pentru toti.

A fi inseamna a trai in dragoste; a fi laolalta cu lucruri simple si cu fiinte apropiate.

A fi inseamna a nu face comparatii; a te multumi cu propriul univers; al carui centru esti tu si pe care tu l-ai construit.

A fi inseamna a fi victorios!

La multi ani rodnici si sanatosi!

Bietele cuvinte

noreply@blogger.com (ella's) — Wed, 31 Oct 2012 12:06:00 +0200

Imi propusesem sa scriu ceva despre fericire. O tema feminina, nu? ar putea fi ea expediata...Insa, atunci cand m-am apucat sa scriu am constatat ca intre cuvinte si ceea ce doream eu sa scriu se intindea o distanta respectabila.

Pot sa scriu despre fericire, despre demnitatea de a fi fericit...Dar nu transmit ceea ce am trait candva, sau traiesc, in anumite momente, atunci cand imi revad mama, de pilda. Asa ca fericirea este incomensurabila. Ce se comunica prin cuvinte este o schema despre fericire. Cuvantul este vestejirea- deja- a trairii. Viata ca atare nu poate fi impartasita nimanui, ea este o traire pe cont propriu, ea este adevarata proprietate privata, inalienabila.
Chiar in aceste cuvinte s-a strecurat schema conceptuala; prin ele s-a scuturat "floarea colorata" a vietii, a simtamantului nemediat.

A scrie despre viata, fericire, lucruri, inseamna a marturisi esecul. In bietele cuvinte nu exista parfumul si coloritul traite, simtite.

A scrie este un fapt secund(ar).

A trai este faptul prim(ar).

Trebuie marturisita capcana uscata a cuvintelor. Prin...cuvinte...

IN MEMORIAM

noreply@blogger.com (ella's) — Sun, 7 Oct 2012 19:51:00 +0300

"Ieri, sâmbătă 6 octombrie 2012, a fost înmormântat scriitorul Constantin Ţoiu. Într-un deplin anonimat, deoarece Uniunea Scriitorilor nu a putut disemina informaţia tragicei dispariţii, a fost însoţit de 5-6 scriitori, la Cimitirul Bellu.

A fost, este, un prozator important al României dar şi un om decent, civilizat, fără accese isteroide, cum au mulţi alţii, din păcate, în spaţiul public românesc.

Pentru mine, a fost un al doilea părinte: m-a debutat în România Literară, cu o generozitate şi o încredere absolute, m-am sfătuit cu el în diverse perioade ale vieţii, am avut discuţii lungi în care opiniile noastre s-au armonizat natural.

În literatură, a adus o eleganţă virilă a frazei, o construcţie fluentă, dar care nu venea dinspre filologism, dinspre jocul gratuit al cuvintelor, ci-şi avea originea în deschiderea lui către lumea ideilor şi în meditaţia vie despre acestea. A fost un filosof rafinat al prozei, un aristocrat al Spiritului.

Aristocratul englez, l-am numit într-o prezentare de-acum câţiva ani.

La 89 de ani, Constantin Ţoiu ne părăseşte. Deşi vârsta este înaintată, pentru mine este neverosimilă moartea lui. Pentru că mi-l amintesc aşa cum era: viguros, rezistent, colocvial, sclipitor, tolerant.

Cu adevărat, literatura romănă contemporană pierde o personalitate inimitabilă.
Dumnezeu să-l ierte!"

(de Nicolae Stan)

(foto: site-ul Consiliului Judeţean Ialomiţa- http://www.cicnet.ro/Decernare%20titlu%20Cetatean%20de%20Onoare/index.html

Vacanţă şi mecanism

noreply@blogger.com (ella's) — Sat, 22 Sep 2012 18:40:00 +0300

Când locuieşti într-un cartier, într-un orăşel, într-o comunitate micuţă, intri în tradiţia ţesută acolo. Într-un fel, ea te stăpâneşte, te controlează. La rândul tău, tu cunoşti totul: oameni, lucruri, relaţii. Eşti un mic Rege.

Dar vine un moment când, privind furnicarul în mişcare al mecanismului de care te ştii apărat, nu mai recunoşti persoane, poate chiar lucruri şi prin urmare te simţi exterior, deodată. Priveşti şi nu înţelegi de unde au apărut cei ce nu te salută, pentru că nu te ştiu. Eşti singur în faţa mecanismului şi-ţi dai seama, instantaneu, că timpul s-a dus...

Dacă, însă, te muţi într-un alt oraş/cartier, atunci ieşi pe stradă/bulevard şi priveşti oameni şi lucruri ca un cuceritor: ele se află în mişcare în faţa ta, dar mecanismul format de ele nu te-a exclus; dimpotrivă, ai senzaţia că tu eşti un nou venit pe care el de-abia îl aştepta...

Sentimentul cuceritorului este unul de relaxare, de proiecţie într-un viitor deschis. Cuceritorul este în vacanţă.

Nu este rău ca, din când în când, să-ţi pregăteşti o vacanţă.

şi în format de carte digitală

noreply@blogger.com (ella's) — Tue, 18 Sep 2012 11:04:00 +0300

http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/evelyn-roman-mozaicat-171445.html?&fb_aggregation_id=288381481237582

"Oameni din Slobozia" de Tudorel Urian

Evelyn, cel mai recent „roman” („mozaicat”) al lui Nicolae Stan se doreşte a fi o replică la celebra carte a lui James Joyce, Dubliners. Chiar dacă tehnic, stilistic şi tematic nu prea există elemente apte să susţină comparaţia dintre cele două cărţi, un punct comun totuşi există şi el nu este lipsit de importanţă. Ambii scriitori reuşesc să traseze profilul unei localităţi, prin prisma destinului individual al unor locuitori mai mult sau mai puţin reprezentativi pentru viaţa urbei respective. Pornind de la această idee a lui James Joyce, materializată, la fel ca în opera irlandezului, printr-o suită de povestiri cvasi-independente în centrul cărora se află fapte din viaţa cotidiană a unor personaje aflate în clasa de mijloc sau în păturile inferioare ale societăţii, Nicolae Stan scrie o memorabilă epopee a oraşului pierdut în imensitatea Cîmpiei Bărăganului. La Nicolae Stan, ca şi la James Joyce, autenticitatea este dată nu de excepţie, ci de regulă. El nu caută figuri ieşite din comun, ci oameni obişnuiţi, cu pasiuni şi sentimente, bucurii şi dezamăgiri, iluzii invariabil transformate în înfrîngeri, pe deplin reprezentativi pentru atmosfera din urbe. Uneori, aceştia trebuie să facă faţă unor situaţii neprevăzute, dar şi atunci acţionează în virtutea propriului lor sistem de valori, adesea depăşit, ceea ce îi plasează în situaţii tragi-comice. Văzuţi de Nicolae Stan, oamenii din Slobozia au ceva trist şi ridicol, sînt goliţi de idealuri şi speranţe, trăiesc într-un fel de automatism şi în absenţa unui sistem de valori valabil (cele vechi au fost parţial abolite, iar cele noi întîrzie să apară). Privirea autorului către personajele sale este mereu una caldă, încărcată de o foarte umană înţelegere. Inevitabil, citind cartea lui Nicolae Stan, comparaţia cu James Joyce vine de la sine, dar ea nu ştirbeşte cu nimic autenticitatea unui roman în care spiritul locului se împleteşte cu experimente naratologice, pe alocuri extrem de curajoase. Categoric, Evelyn nu este o pastişare a lui James Joyce, ci un roman original care reuşeşte să pună în evidenţă specificitatea lipsită de pitoresc a unei localităţi prin folosirea inteligentă a unor tehnici narative (post)moderne.

Dacă Dubliners este o culegere de povestiri scurte, scrise în stil tradiţionalist, fără vreo preocupare deosebită pentru construcţie (citind acest volum este greu de crezut că autorul lui, James Joyce, va publica, peste doar opt ani, una dintre cărţile de referinţă ale literaturii moderne, Ulysses), Evelyn este o carte concepută ca un roman. Ea se deschide cu Blitz premergător, un text menit să traseze un plan general al localităţii şi să prezinte personajele povestirilor care formează substanţa propriu-zisă a volumului. „Noapte. Şi toţi intră în ea, pregătiţi ca de sărbătoare: vajnicul economist şi scriitor local Şarpe Ionuţ; vînzătoarea de loz în plic a oraşului; muncitoarea perfecţionistă; soţia respectabilă a şoferului; soldatul cel semeţ şi supus datoriei; baba Sofica, justiţiara; Dida, rezistenta; plina de rîvnă, Evelyn.

La acest ceas, oraşul este o floare.

Dar el trebuie să poarte un nume.

Fie numele lui Slobozia.” (p. 11)

Povestirile care compun „romanul mozaicat” sînt complet diferite ca tematică şi chiar ca tehnică narativă, singurul element de legătură fiind dat de faptul că personajele lor sînt legate într-un fel sau altul de oraşul Slobozia. Dida este o femeie de la periferia oraşului Slobozia, îşi urmează bărbatul la ţară, tuşa Anghelina locuieşte la ţară, dar vine la oraş unde are parte de o experienţă ieşită din comun, Evelyn este din Slobozia, dar îşi duce traiul ca prostituată la Varna unde are şansa de a-l reîntîlni, în calitate de client, pe fostul ei profesor din liceu (şi el din Slobozia, fireşte), de care fusese îndrăgostită în taină. Toate povestirile sunt meritorii, dar două atrag în chip deosebit atenţia: Drumul şi Ce părere aveţi, domnule Llosa?. Prima este o proză absurdă, tragi-comică în care o tînără părăsită de iubit îşi caută echilibrul moral într-un curs de karate şi în citirea unui roman de Nicolae Breban. Cursul de karate e cum e, dar cartea lui Breban are pentru ea înţelesurile adînci pe care le găseşte Jupîn Dumitrache în articolele lui Rică Venturiano din „Vocea patriotului naţionale”: „«Era modul lui prezent de a fi. Erau casa lui, locul lui. Era cochilia care îl proteja». Brusc, corpul ei e cuprins de un frison intens şi scurt. Privirea fixează năucită un cuvînt din text. Cîteva clipe întîrzie în starea asta. Apoi, fremătînd se ridică şi căută în raftul cu cărţi. Ia dicţionarul, găseşte cuvîntul care nu-i dă pace, îi află înţelesul pe care şi-l notează cu creionul pe un caiet de matematică nescris: «cochilie, s.f. 1. Înveliş calcaros sau silicios al unor moluşte foraminifere etc. 2. Tipar metalic folosit la turnarea diferitelor piese de maşini etc.». Creionul zăboveşte în aer; nu înţelege pe deplin. Mai citeşte odată ce a scris. Scutură din cap. Ceva nu merge” (p. 44) Les incertitudes du language, ar putea comenta Jean Paulhan aceste rînduri care fac cît un eseu despre relaţia scriitor-cititor, limbajul metaforic şi, eventual, criza lecturii. Cu dicţionarul într-o mînă şi romanul lui Nicolae Breban în cealaltă biata fată îşi continuă corvoada pînă cînd, ca într-o proză suprarealistă, este strivită izbăvitor sub roţile unei maşini. Tonurile minore în care naratorul prezintă tragedia îngroaşă aspectul de fapt divers, lipsit de importanţă şi amintesc prin fraza sacadată şi umorul absurd pe care îl degajă (voluntar sau involuntar) de faimosul preambul al filmului Amélie: „…închide cărţile şi caietul şi se lasă pe speteza scaunului, vizibil surmenată. Se întinde pe pat. Oftează. Adoarme. Visează ultimul cuvînt, zvîrcolindu-se.

Apoi:

Se odihneşte o oră

pleacă la antrenamente unde învaţă o nouă figură de atac

întorcîndu-se acasă intră cu seninătate în botul unei maşini ce vira normal

nimeni nu înţelege gestul ei

oamenii şi viaţa

ea moare pe loc”. (p. 58)

De cu totul altă factură este textul Ce părere aveţi, domnule Llosa. Este o proză construită prin procedeul „mise en abîme”, cu un scriitor care scrie o povestire despre păţania tuşii Anghelina care, venită la Slobozia pentru a cumpăra un tuci, îşi omoară timpul jucînd ultimii bani la loz în plic. Şi are (ne)şansa de a cîştiga un Mercedes. Tot ceea ce era ordonat şi limpede în viaţa ţărăncii se complică fundamental din momentul în care destinul îi face acest nedorit cadou. Într-un fel, tuşa Anghelina este opusul lui Lefter Popescu. În momentul în care află că a cîştigat Mercedesul primul ei gînd este acela că va pierde cursa cu care ar trebui să se întoarcă acasă. Se gîndeşte cu groază că va trebui să-şi petreacă noaptea la Slobozia şi că nu are cum să-şi anunţe bărbatul. Belele se ţin lanţ (ajunsă în sfîrşit acasă, femeia refuză să introducă maşina în curte de teamă să nu calce zarzavaturile) pînă cînd un vecin distrat loveşte maşina parcată pe uliţa satului cu un tractor şi o face praf. Dincolo de această întîmplare hazlie a povestirii din povestire, există şi un foarte interesant aspect metaliterar al prozei. Naratorul discută cu un unchi al său aspecte legate de proza pe care o scrie şi face consideraţii proprii asupra literaturii. În momentul în care termină epopeea tuşei Anghelina autorul îşi continuă proza în afara ficţiunii, cu personaje din lumea reală: „Ufff… am terminat-o! Dar a fost o plăcere să o scriu. Cu asemenea personaje populare poţi lucra uşor. Am mai discutat asta, cîndva, cu Groşan, în trecere, la „Caravana” lui. Poate că nu-şi mai aduce aminte, mai ştii! De fapt, am întîlnit asemenea specimene, întîi şi întîi, la Llosa, peste tot.” (p. 117)

Dacă în povestea tuşii Anghelina autorul produce comicul prin contrastul existent între sistemul de valori al lumii moderne şi cel al civilizaţiei tradiţionale (nimeni nu este interesat de valoarea de piaţă a Mercedesului; maşina este apreciată cel mult pentru culoarea ei şi privită ca un potenţial producător de pagube agricole care trebuie ţinut în afara curţii) în partea metaliterară a povestirii, el vizează, încă o dată, raportul dintre cititor şi autor (discuţiile cu unchiul său), sugerează elemente de criză a creaţiei („Pînă să intru în atmosfera creată deja pînă aici, trebuie să mai zăbovesc puţin! Să dau tîrcoale textului, cum s-ar spune. Pentru că am ieşit din ritm…” – p. 107), sau face consideraţii generale asupra literaturii. Scriitorul păstrează întotdeauna o poziţie superioară în raport cu textul, pe care îl priveşte de sus, cu detaşare, (auto)ironie şi spirit critic.

Nu ştiu care este reacţia oamenilor din Slobozia la cartea lui Nicolae Stan. În ce măsură este vorba despre un „roman” cu cheie în personajele căruia s-ar putea recunoaşte unele dintre persoanele reale din viaţa oraşului şi care ar putea deveni, prin aceasta un best-seller local. Important este faptul că această carte este scrisă cu umor, inteligenţă şi har, calităţi care o recomandă tuturor cititorilor, inclusiv celor care nu au călcat niciodată prin Slobozia.

Evelyn este un „roman mozaicat” care merită citit, chiar dacă Slobozia nu este Dublin şi nici Nicolae Stan nu este James Joyce. Lăsînd gluma la o parte, se poate spune fără riscul de a greşi că Nicolae Stan este unul dintre prozatorii români de azi cu o cotă literară situată deocamdată sub valoarea reală a operei sale.
(România Literară, nr. 36, 2003)

Nicolae Stan, Evelyn, Editura Global Lex, Bucureşti, 176 pag.

De unde ţâşneşte izvorul?

noreply@blogger.com (ella's) — Sun, 26 Aug 2012 20:33:00 +0300

Atunci când nu găseşti nicio explicaţie omenească, posibilă, unui carnagiu dement, cu 77 de victime în câteva minute;

Atunci când, în afara ta, toate par rânduite să-ţi fie împotrivă, după o veche cutumă a sistemului de a-şi dirija membrii numai din punctul lui de vedere;

Atunci când vorbele despre principii şi criterii generale, de drept recunoscute ca universale şi "inalienabile" devin simple păpuşi gonflabile manevrate de un păpuşar pragmatic;

Atunci când până şi cei de-un "sânge" cu tine, de la un timp, se îndepărtează fără întoarcere, intraţi fatal într-un tipar general, lipsiţi de coloratura şi căldura apropierii;

Atunci când, dezamăgit şi zilnic "înfrânt" în malaxorul Matahalei, nu mai cunoşti nicio ieşire;

Atunci, ei bine, atunci unde găseşti forţa de a continua lupta de gherilă?

Unde se ascunde neasemuitul izvor al speranţei şi al tăriei de a nu renunţa, de a nu părăsi "câmpul de bătălie"?

Unde se păstrează, intactă. proaspătă, ispita de a învinge, cu orice preţ, deşi nu acum, ci odată şi-odată?

Unde?

Oameni stravezii

noreply@blogger.com (ella's) — Sun, 19 Aug 2012 11:38:00 +0300

Una dintre cele mai mari crime morale este dispretul fata de batrani sau marginalizarea lor.

La senectute, omul pare inutil epocii in care mai traieste, lumii, semenilor. Caci lumea pare a fi, intotdeauna, a tinerilor.

Dar aceasta este o perspectiva inumana.

Pentru ca batranii inseamna memorie, iar memoria inseamna cultura. Te intorci la natura lumii tale, la ce pare incantator acum, dupa ce faci un ocol prin semnificatiile trecutului, ale culturii, in sensul ei larg. Altfel, tot ceea ce pretuiesti acum nu are legitimitate, greutate istorica, memorabila.

Fara batrani, lumea ar fi natural-animalica.

Poate tocmai de aceea, pentru a ne sugera, cu forta, "utilitatea" lor esential-culturala, non-materiala, batranii isi pierd din violenta corporalitatii omenesti, din brutalitatea prezentei carnii si a sangelui, exclusiv. Treptat, contururile corpului unui batran se aproximeaza, devin mai laxe, mai vagi, facand trimiterea catre alta lume, nu in sens religios neaparat ci in sens cultural: o lume a aducerii aminte.

Corpul unui batran isi pierde din forta bruta a prezentei. Prin albeata si slabiciunea lui sugereaza absenta: faptul ca din constitutia omenescului face parte si ce nu exista acum.

Corpul unui batran devine straveziu, aproape transparent, ca un geam curat prin care vezi lucruri intangibile. El pare o fiinta cu aripi discrete, singura care poate zbura, desprinzandu-se de ceea ce ne iluzioneza mereu ca este important: materia, sangele, violenta si directetea trairii.

Lumina calma

noreply@blogger.com (ella's) — Mon, 13 Aug 2012 20:51:00 +0300

Dupa 10 august incepe tranzitia.

Pana atunci, vara "incendiaza" totul. Soarele nu este numai stralucitor ci topeste tot ce este ferm conturat, individualizat. Iunie- iulie sunt lunile cele mai febrile de vacanta.

Ce faci in vacanta?

Acum 90 de ani, spuneam simplu: ne odihnim, ne relaxam.

Dar suntem in 2012 si ca urmare: cautam forme speciale de a cheltui timpul, de a-l consuma, cautam divertismentul cu orice pret; cautam sa ne pierdem in grupuri mari care ne absorb, ne anonimizeaza.

Febrilitatea pierderii sinelui, a conectarii la exterior: plaje pline, statiuni, munti decupati din natura si oferiti spre consum.

In jur de 10 august, incepem sa ne linistim. Valul isterico-febril, luminos pana la ardere, ni se ridica de pe ochi.

Privirea devine mai limpede, gesturile mai masurate, linistea gandirii mai clara.

Ne indreptam catre un tinut temperat, moderat- echilibrat, catre o lumina mai calma.

O zodie buna va acoperi lumea. Istoria irationala a neintelegerilor verii-buimace va fi uitata.

Ceva bun sta sa vina.

Tocmai atunci cand nimeni nu mai spera.

Si totusi!..

Pietre si carti

noreply@blogger.com (ella's) — Sun, 29 Jul 2012 15:32:00 +0300

Cat de complicat este sa ne apropiem de lucrurile simple! Tot ce este fundamental, elementar, se indeparteaza de noi.

Biblia s-a nascut printre pietre spunea Camus in Carnetele sale.

Nu se doreste un discurs cu conotatii teologice, aici. Nu despre Dumnezeu vorbim. Despre El, mai bine, tacem impreuna. Vorbim despre relatia directa cu lucrurile intemeietoare simple.

In acest sens, o viata dusa in afara sistemului de semne si simboluri biblice mi se pare oarba, pur accidentala, neinsemnata.

Cunosc pe cineva care, vizitand un cunoscut- el spune ca scrie proza, in fine- si cerandu-i acestuia, in timpul discutiilor, o Biblie, acesta i-a aratat-o in biblioteca, pe un raft, sus.

- Ia-o! E neatinsa. Nu citesc asa ceva.

O scena memorabila si trista, in acelasi timp.

Cum sa reiei legatura cu "pietrele" daca nu esti calauzit, in drumul tau anevoios, de un semn cultural? Poate te intorci la modul barbar: apuci piatra si o ridici...

Esential, insa, este sa te intorci catre "pietre" dupa ce ai facut un "ocol" cultural prin lume, in baza caruia poti acorda o anumita semnificatie "pietrei".

Sa purcedem, acum, la deschiderea calma a Bibliei.

Muzică şi zgomot

noreply@blogger.com (ella's) — Sat, 7 Jul 2012 17:44:00 +0300

Cândva, nimeni nu ştie când anume, era Muzica şi Muzica era chiar lumea.

Sunet pur, armonios, clar şi unduios, limpede şi transparent, cald şi bun.

Şi toţi înţelegeau şi se bucurau şi erau fericiţi.

Şi lumina cădea cu blândeţe peste ei.

Dar la un moment neaşteptat, a apărut Zgomotul. Şi el a început să fie chiar lumea.

Sunet dur, crispat, ţipat, urlat, despicând cu violenţă tot ce întâlneşte în cale.

Şi nimeni nu mai înţelegea pe nimeni şi se războiau între ei, urându-se, urmărindu-se răzbunători.

Şi toţi au uitat Muzica, fără excepţie, ca şi cum n-ar fi fost.

Şi Zgomotul a triumfat.

Aşteptarea

noreply@blogger.com (ella's) — Fri, 6 Jul 2012 12:18:00 +0300

Parcă nimic nu ne mai poate surprinde. Am trecut prin atâtea şi atâtea întâmplări, ca indivizi şi ca lume, încât ideea de nou pare că dispare.Toate abisurile au fost scotocite. Toate nenorocirile s-au imprimat în substanţa vitală a lumii.

În acest sens, tot ceea ce va să vină seamană cu unele din formele care au mai fost. Suntem vaccinaţi de Nou.

Şi totuşi, el vine: lipsuri, defecte, uneori eroisme. Şi se inserează în cele vechi, sub o altă formă.

Toate-s vechi şi nouă toate...

Ce este îngrijorător la acest nou-vechi stoicism este lipsa speranţei, a entuziasmului unei soluţii viitoare, a motivaţiei pentru acţiune, în fine, a bucuriei de a trăi!

Numele acestui stoicism-redivivus este simplu: aşteptare. Nu asteptarea a ceva anume, ci aşteptarea pur şi simplu.

Uitarea

noreply@blogger.com (ella's) — Fri, 6 Jul 2012 12:08:00 +0300

Toată lumea cunoaşte că uitarea este o funcţie necesară, că fără ea am muri sub greutatea insuportabilă a istoriei celei mari. De aceea, mare parte din infinitele fapte care ne preced şi, de asemenea, din cele pe care le săvârşim noi înşine, le trecem sub uitare. Astfel, ne iluzionăm că suntem mai liberi, mai cu stea în frunte, mai... Prin urmare, uitarea este un veritabil personaj, ce înghite lacom tot ce mişcă, ştergând cu buretele ei, fără indoială uriaş, totul, de la ceea ce merită, până la ceea ce nu merită.

Creatură marcată de implacabil, pe cât este de puternică, pe atât este lipsită de discernamânt, ea vine devălmaş în ajutorul incompetentului, pentru ca acesta să uite vreo eventuală rezervă, sau chiar critică sănătoasă, pe care ar trebui sa o aibe, în condiţii normale, cu privire la faptele sale, la propria personalitate. Astfel încât, el uită rapid că, de fapt, este o persoană prea normală pentru a decide soarta unui număr de oarecare persoane care se află sub comanda sa vremelnică, că este o fiinţă prea comună pentru acte de mare răspundere, curajoase, noi.

Eu nu cred că omul este rău în totalitate, eu cred că el devine. Cu alte cuvinte, incompetentul de acum nu era nicicum, odinioară. El ştia cine este cu exactitate, îşi simţea propriile limite. Apoi, lucrurile s-au complicat. Namila uitării a strivit trupul-sufletul acelei fiinţe anonime, metamorfozând-o în iluzia, bine drapată în realitate, a unei fiinţe foarte capabile, ba chiar excepţională. A intrat în pielea personajului nostru şi l-a umflat inflaţionist, la proporţii urieşeşti. Rezultatul?..apropiatul nostru şi-a uitat istoria, capacităţile, potenţialul şi crede cu tărie în steaua lui.

Animal fabulos, uitarea, zburdă cu nonşalanţă, liber ca pasărea cerului, fără ca nimeni să i se împotrivească, ba chiar adulându-l. Mâine-poimâine, trebuie să-i ridicăm o statuie. Pentru merite deosebite.

O descriere a ţinutului sublunar

noreply@blogger.com (ella's) — Sat, 23 Jun 2012 14:03:00 +0300

A trăi înseamnă a urî, a avea puterea să urăşti. Un adevăr crud, indezirabil, aproape necuviincios.

Dar ura este paznicul nostru cel mai fidel, este bodyguardul perfect. Egoismul nostru vrea, vrea cu forţă să fie. El. Da, nu numai el, dar în primul rând el.

Ura aduce pasiunea de a fi, apoi de a avea- de a fi prin a avea. Ea ne hrăneşte cu speranţa de mai mult. Pentru ea, mai mult înseamnă mai bine.

Ura este ego pur.

Lumea sublunară este o lume a urii, a încrâncenării. Restul sunt teorii secundare.

Ieşirea din ură este semnul trăirii în lumea compasiunii, a transparentizării graniţelor tale.

Să treci de la pasiune la compasiune este părăsirea, treptată sau nu, a ţinutului sublunar.

Iubirea este dincolo de noi. Aspiraţia către ea a făcut posibilă apariţia filosofilor şi a teologilor. Care sunt din "altă lume", cum se spune.

Busola

noreply@blogger.com (ella's) — Sun, 17 Jun 2012 22:35:00 +0300

Vara, totul se rarefiază, se dilată. Simţurile sunt dezorientate, devin confuze iar mintea se retrage intr-o cazemată nordică, elitară, centrală.

Mai intâi, pe la inceputul lui iunie, bulevardele sunt acoperite de mirosul tămăduitor, seducator al florilor de tei. Este momentul în care adolescenţii se lansează în proiecte mari şi fac juraminte pentru eternitate.

Apoi, brusc, odată cu înalţarea tot mai intensă a soarelui pe cer, dogoritor, arzător, lumea este inundată de spiritul sudic.

Luxurianţa consumului, frenezia trăirii momentului, veselia contagioasă, divertismentul şi plăcerea de a trăi.

Nu ne putem sustrage acestei avalanşe de simţuri, culori, mirosuri.

Dar nordicii din noi, ascunşi în cele mai marginale cotloane sufleteşti, ne păstrează intactă, neatinsă, busola unei vieţi în sfârşit, bune, fericite şi lungi.

Dumnezeu să ne-ajute!

Victimizarea

noreply@blogger.com (ella's) — Mon, 28 May 2012 13:24:00 +0300

Poate cel mai parsiv mod de a triumfa, in toate timpurile, este victimizarea. "Victimei" ii place la nebunie sa joace rolul victimei. Asta, crede ea, nu chiar fara temei, ii confera o aureola aparte, de erou scapatat. In fond, nici nu-i prea greu: stai pe margine, la adapost si la odihna, si strigi ca din gura de sarpe ca esti impiedicat sa-ti urmezi visul, ca oameni de nimic iti saboteaza, cu rea credinta, idealul tau atat de pur, incat fara indoiala ca omenirea atarna de el ca de un fir de par. Si cum in noi zace, intr-o deplina lene a gandirii, un Don Quijote etern, venim degraba in ajutorul napastuitului. Ne aplecam cu evlavie asupra "victimei", ii luam pulsul vietii, ii dam vitamine, ii dam ajutoare, ii construim un soclu unde inmarmurim maret. Scopul a fost atins, fraierul-pacalit…

La televizor, am invatat ca pretul succesului este lupta. Adica sa intri in teren, de pe tusa, si sa incepi jocul. Caci, a face tusa de buna voie, pentru impresie, ca apoi sa ceri drepturi egale cu ale jucatorilor vlaguiti de alergatura, este profund imoral si nepractic. Nimeni din teren nu va fi impresionat de vaietele tale pisicesti, de pasiunea ta pentru metafizica Raului existent in Altul. Dimpotriva, toti jucatorii te vor dispretui, pe drept cuvant, jigniti de viclenia ta inutila, de praful in ochi pe care il arunci cu sarg in stanga si-n dreapta, cersind sustinere, aplauze la scena deschisa, spectacol..

Calul de bataie al victimei este, intotdeauna, moralitatea. Ca ea este morala in persoana, iar ceilalti sunt exclusiv bestii cu chip de om, naparci ce trebuie starpite cat mai curand, dar nu prin actiunea proprie ci prin initiativa celorlalti-adevarati caini de paza al nefericitului invins...Initiativa? Nu, ca ala nu il lasa…Participarea? Nu, ca alalaltul il trage de maneca, iar maneca lui este sfanta. Competitia? Nu, ca nu.. si nu...Cum, a accepta competitia este un lucru onest si matur? As, fugi de-aici, asta-i pentru catei! Dulaii, ehe..

Stare

noreply@blogger.com (ella's) — Wed, 9 May 2012 16:34:00 +0300

Piatra, pavaj, masini, oameni.

Miscari abrupte, dar, privite de sus, fluente, plastice: o lume care se rostogoleste undeva.

Acum e Soare. Soare intens. Ar trebui sa fie primavara: flori, racoare, optimism. Dar vara a inundat totul: lentoare, caldura excesiva si brusca, aglomeratie, mirosuri ascutite, de lume in putrefactie, in pierdere.

Verdeata, pomi infloriti timid, pe ascuns- plamanii orasului parca sufocati.

Acum e ploaie. Turbulente. Umbrele si miscari mai rapide. Pasi pe caldaramul ud, pasi mai stapani, mai energici. Respiratia orasului, ameliorata- restaurata. O promisiune de mai bine, o pauza in procesul general al demolarii- o gura de oxigen pentru armata de oameni marsaluind clipa de clipa, animati de iluzia propriei salvari, aflata mereu in viitor.

Acum e dimineata. O vreme racoroasa, dar nu rece. Marele Urias s-a trezit. Gandurile si starile lui sunt inca jumatate adormite.

Peste putin timp, energia din el va tasni in toata splendoarea ei nevrotica.

Asteptare.

Lumină

noreply@blogger.com (ella's) — Sat, 14 Apr 2012 19:51:00 +0300

Niciun anotimp nu este atât de marcant mistic, ca primăvara.

A ieşi din iarnă. A ieşi de undeva, unde ai fost ascuns. A te face văzut. Ai fost nevăzut, ascuns, marginalizat, autoconservat- în vederea supravieţuirii, poate. Ceva, necunoscutul alb, văzduhul de alb şi de gheaţă te-au ţinut în gardă. Să nu te arăţi. Să nu fii arătat, expus, supus cunoaşterii, pericolului şi posesiunii.

Iar acum, primăvara, deodată totul iese la lumină. Brusc şi vital. Crengile, până mai ieri cenuşii, negre, ne-vizibile, din faţa balconului tău (pe lângă care treceai zgribulit, coborât în tine, preocupat de conservare) s-au înverzit din nimic, îşi flutură frunzele mici, pline de sevă, victorioase. Acum vezi cu adevărat: între carosabil- înviat şi el- şi trotuar se interpune o adevărată perdea verde, naturală, alcătuită dintr-un şir vesel de pomi înverziţi şi înfloriţi.

O mână nevăzută arată că lucrurile sunt, că ele se arată privirii tale ca o mărturie a Prezenţei Absolute, din totdeauna şi pentru totdeauna.

Şi nu întâmplător, la temelia acestei Învieri perpetue se află cea mai profund- omenească şi tragică Sărbătoare.

Liniştea

noreply@blogger.com (ella's) — Sat, 28 Jan 2012 12:07:00 +0200

Să fie efectul întinderii de alb masiv care a cuprins, parcă protector, România?

Să fie semnul unor stări personale de conservare, de refuz a ceea ce este negativ, sub orice formă ar fi el?

Să fie altceva?...Numai psihologii- sociologii- specialiştii pozitivişti ar putea spune...

Dar ce contează?

Căci realitatea îmi pare a fi una singură, acum: mirajul unei linişti binefăcătoare, al unei inexpugnabilităţi pe care o resimţi alături de cei apropiaţi, al unei stări de bine redată de lucrurile simple şi fundamentale care te înconjoară, acum.

Iarna, ca un teritoriu al regenerării. Ca o pauză binevenită, ca o curăţare de toxinele mişcării continue.

Iarna, zăpada acoperind totul, ca un văl securizant, necesar, ca un prilej de reîntoarcere spre sinele fiecăruia, spre ceea ce este unic: eu-l tău, supus violenţei istoriei.

Şi acolo, în adâncuri, coborât fiind, priveşti de sus în jos, contempli, accepţi, spui da- acolo este liniştea pe care nu o găseşti în altă parte, mai ales în afara ta.

Stai acolo o vreme. Împacă-te. Întăreşte-te. Re-cunoaşte-te.

Şi apoi vei ieşi în soarele călduţ al primăverii cu un chip mai senin.

una, alta

noreply@blogger.com (ella's) — Sat, 21 Jan 2012 07:46:00 +0200

spuse... "Nu cred că intelectualul poate fi, în esenţă, mai uman, moral, înţelept, responsabil şi drept decât oricare alt om.

Nu cred că intelectualul este mai rezistent la capcanele şi atracţiile puterii ca oricine altcineva.

Nu cred că un intelectual constituie, în esenţă, o garanţie pentru ceva anume, inclusiv pentru inteligenţă.

Nu cred că un intelectual trebuie să fie mai prevăzător decât alţii, mai bine informat asupra lumii şi mersului său, asupra regulilor după care se conduce societatea în care el trăieşte; ca atare, intelectualul nu poate fi numai dezamăgit şi, din motive cât se poate de nobile, poate trişa sau spune minciuni.

Dar întâi de toate, cred că un om de litere, un cercetător ştiinţific, un scriitor sau un artist- fiind foarte bun în domeniul său şi un posibil geniu- n-ar putea fi, din punct de vedere politic, un analfabet." (Pavel Tigrid, fost ministru al culturii- Cehia)

Asteptare in ianuarie

noreply@blogger.com (ella's) — Wed, 4 Jan 2012 22:06:00 +0200

Cer sticlos, aproape senin, intr-un inceput de ianuarie straniu. Fara zapada, fara zloata, fara ploaie.

Ceva sta sa vina. Banuim, dar nu suntem siguri. O stare de asteptare ce se prelungeste sine die.

Traficul strazii este calm, lipsit de dinamismul isteric al extremelor. Oamenii asteapta in statii, cu o mina usor resemnata. Ar putea fi si un inceput de darzenie.

In aceeasi nota, nu auzim tipete, strigate- obisnuite, in rest. O liniste de plumb acopera Bucurestiul, ca o cupola aterizata brusc peste metropola. O atmosfera de sera.

La pranz, soarele straluceste atenuat, discret, mai mult o imagine, decat o realitate. Oamenii se bucura, totusi, in tacere. Lumina rece ii acopera sobru, ca pe lancierii medievali, armura. Singurii care protesteaza, mut, cu ochii spre cerul curat, inghetat, indepartat, sunt taranii: pericolul secetei devine iminent, viata lor va fi si mai imposibila. Dumnezeu doar priveste, ii priveste ca pe niste vietati fara merite.

Dar Bucurestiul este Centrul. El anunta masura, norma, legea. Iar Centrul asteapta: fortele lui isi pregatesc discret declansarea iminenta. Deocamdata, insa, cerul este albastru- sticlos, soarele arunca sageti reci, oamenii fac economie de gesturi, copiii se bucura fara stridente, parcurile sunt populate in liniste, dar nu sunt pline- atmosfera este respirabila, dar fara iluzii.

Peste toti se asterne, victorioasa, asteptarea.