Eternal Summer Slacking

we will end up juuust fine

noreply@blogger.com (cerv) — Mon, 26 Oct 2009 21:48:00 +0000

My birthday was nice. And, even if... [INSERT HERE A LITTLE BIT OF CHAOS TALKING ABOUT ALL THE SAD THINGS ON TIME-PASSING--UP-GROWING--OLD-GETTING, THEN TAKE A DEEP BREATH AND JUST GO ON...], we're still us, me and my folks, and we are beautiful people, smart and extremely cute when we dress up elegantly :)

reality is on her way

noreply@blogger.com (cerv) — Thu, 01 Jan 2009 22:08:00 +0000

Visul nopţilor de vară în care dansez cu ochii închişi, cu o mână în aer, sus pe masă, fără să-mi fie frig, e din ce în ce mai departe.

under electric candle light

noreply@blogger.com (cerv) — Sun, 16 Nov 2008 09:22:00 +0000

A început totul atât de prost că ne aşteptam să nu ne mai întâlnim în acest fel niciodată. Dar am scos-o la capăt, în ciuda şubrezeniei din sufletele noastre, şi ne-am amintit, şi am râs, şi am povestit cum nici că am fi putut mai bine.

Întotdeauna am crezut că acolo unde e o fărâmă de regret, o urmă de tristeţe, bucuria e mult mai mare şi mai înseamnată. Dar acolo unde tristeţea e parcă nesfârşită, acolo unde durerea e atât de mare că te amorţeşte, acolo începi să vezi adevaratele feţe ale vieţii, acolo îţi dai seama ce contează de fapt, cât de neglijenţi sunt oamenii şi cât de ignoranţi am fost şi noi împreună cu ei, în tot acest timp.

never never never mind

noreply@blogger.com (cerv) — Thu, 13 Nov 2008 21:07:00 +0000

Eu nu mai am nimic de zis.
Pot sa te ascult daca vrei. Dar sa nu astepti confesiuni de la mine. Nu vreau sa-ti mai spun nimic si nu are rost sa vorbim, sa ne prefacem ca totul e in regula.
Nu mai foloseste la nimic daca am fi prieteni din nou.
Nu ar mai inseamna nimic, ar fi fara valoare.

Si nu mai e nimic de facut.
De fapt, as fi incantata daca am termina acum discutia asta, pentru ca ma intristeaza.

like radium, like peter pan or superman

noreply@blogger.com (cerv) — Sun, 05 Oct 2008 22:03:00 +0000

Probabil c-o sa-mi revin, ca intotdeauna, si, ca intotdeauna, niciodata complet. Nu stiu cand o sa mai fiu ca la inceput, ca in zilele cele mai glorioase ale vietii mele, cand credeam ca totul e roz (si culmea, pe vremea aia chiar era), ca am cei mai frumosi oameni din lume drept prieteni si ca nimic nu ar putea tulbura vreodata claritatea, limpezimea si stralucirea gandurilor mele.
Pe prieteni inca ii mai am, si daca imi pun ochelarii de cal si zambetul pe buze, inca ii mai vad frumosi. Si gandurile se mai scutura de praf uneori, se mai lustruiesc si se mai dau cu ceara, sa straluceasca in zilele mai insorite si mai calduroase.
Dar ce te faci cand te apasa nori pe bataturile din suflet, cand te ajung regretele din urma si-ti arunca cu praf in ochi, cand in loc sa vezi clar, vezi printre lacrimi, cand vrei sa deschizi larg ochii dar te zgarie fiecare miscare, si-i inchizi strans, si te freci, si te ustura.
Atunci se duce lupta cea grea si atunci mori putin cate putin. Atunci ti se strecoara printre degete spiritele vesele, si fug, si se risipesc, iar cand vine vremea sa faci inventarul, nu-ti mai ies la numaratoare.
Ranile mele incep sa iasa la suprafata, sa se lipeasca de haine si sa lase pete roz cu margini rosii, pe care nu le voi mai putea ascunde. Vorba cantecului: "I look like a perfect fit for a girl in need of a turniquette."

dreaming my dreams

noreply@blogger.com (cerv) — Mon, 31 Mar 2008 08:42:00 +0000

O sa vin sa te vad cum patinezi, in corpul tau perfect, cu mintea ta perfecta, facand greseli pe care nimeni nu le critica. O sa ma mut din loc in loc pe stadion, ca sa il caut pe cel mai bun, de unde sa te vad cel mai bine. O sa te aplaud cu frenezie la sfarsit, cand o sa faci plecaciuni pentru intreaga multime. Si o sa mi se prabuseasca o lume cand o sa treci pe langa mine si n-o sa-ti intorci privirea. Visele mele nu vor mai fi niciodata la fel.

but how many times can i talk this way and wish.. if only

noreply@blogger.com (cerv) — Tue, 27 Nov 2007 23:01:00 +0000

Oare cand iti dai seama ca ai renuntat de tot la ceva? Cand e momentul, cand stii ca nu mai are rost, ca nu mai sunt sanse, ca s-a terminat?

Cand oare iti dai seama ca e gata?
Eu vreau sa sper in continuare ca nu e gata. Ca mai e! Si daca vreau sa sper, trebuie sa pot. Si daca pot.. ar trebui sa nu mai trebuiasca nimic altceva. Doar daca nu pot, atunci ar trebui sa trebuiasca ceva. Si e al naibii de greu sa stiu ce vreau.

Some say, because it's over, we should be... free

noreply@blogger.com (cerv) — Sun, 23 Sep 2007 20:29:00 +0000

Some say, because it's over, we should be sad, but that's not true.

Ma uit la stanga, ma uit in sus, ma uit in jos, ma uit la dreapta.
Vad bancuri de pesti argintii inotandu-mi deasupra capului.
Vad lumea in turcoaz.

Trec peste inca un macaz si sunetele se involbura.
La prima curba spre stanga rasare soarele si pe partea mea. Vad marginea umbrei retragandu-se peste paragrafe, imi vad luciul unghiilor, sideful pielii, caldura noii respiratii, stralucirea noii priviri.

Intind mainile inainte, cu palmele deschise in fata. Le tin pregatite in caz ca pe linia mea vine vagonul de care sa ma lipesc.

Inchid ochii si-mi ascult tamburinele din urechi. Pastreaza ritmul umbrelor de stalpi care imi trec prin dreptul ferestrei, in drumul lor spre trecut.

Ma clatin pe denivelarile ce-mi ies in cale. Sunt valurile pe care barca mea pluteste in voie, cu carma putreda si cu panzele sfasiate.
Traiesc timpul prezent pe marea consecintelor.
Astept portul in care sa ancorez, insula in care sa-mi infig adanc picioarele, sa simt siguranta neclintirii.

Astept plaja pe care sa ma intind, si vantul care sa-mi sufle nisip pe deasupra, atat cat trebuie sa ma acopere, sa-mi tina iarna de cald si vara de frig.
Sa-mi tina vara de cald si iarna de frig.

'Cose death may seem something nasty, but it belongs to me and you.

the night that never never never ends

noreply@blogger.com (cerv) — Sun, 23 Sep 2007 19:48:00 +0000

Fac ordine prin ganduri si dau peste o bucata de amintire.
Rascolesc si mai adanc, sa caut imagini.

O gasesc pe cea cu cainele, cu fata blonda, cu baiatul verde si cu fata in alb, pe nisipul de pe mal. E liniste si atat de racoare cat poate sa fie in seara unei zile prea calde.
Ma uit putin mai aproape si o vad pe cea in care sunt eu, stau pe prosopul cuiva. E dezordine. Vad husa aparatului, un borcan cu dulceata, o punga cu biscuiti, o jumatate de lamaie, un briceag, pachete de tigari, cateva telefoane aruncate, o geanta deschisa, haine, papuci, esarfe. Sticla de tequilla e goala, proptita in nisip, langa paharel.
Ma uit in dreapta si o vad pe fata cu sandale din plastic, citeste. Si mai in dreapta e fata cu suvita din ate colorate, se joaca in nisip la usa cortului. Si rade.
In cealalta parte vad imaginea cu umbrela sub care a stat cainele. Mai sunt si strachinile din care mananca si bea apa, si izoprenul pe care sta lungit. Sunt toate prafuite, de la arsita si nisip.
Iar in spate o gasesc pe cea in care se mai vede putin din soare. Pleaca. Ne lasa in noapte, in pace, singuri si nesupravegheati. Sa ne desfatam in taramul intunericului. Sa ne imbatam cu mirosul libertatii.

Le pun pe toate in ordine, pe cerc. Ma asez turceste in mijlocul lor si inchid ochii, ca sa le vad mai bine. Daca imi astup urechile, aud valurile, iar daca imi tin respiratia, simt miros de alge.
Fac asa de fiecare data cand vad prea multe monstruozitati, blasfemii si semafoare prin jur.

two tears in a bucket

noreply@blogger.com (cerv) — Mon, 13 Aug 2007 11:20:00 +0000

Nu am cheie la camera mea si nu am avut niciodata. Nimeni nu bate la usa inainte de a intra. Imi zic ca nu e nevoie. Ei imi zic, nu eu imi zic.

Din lipsa de spatiu, am ramas inauntru si nu mai stiu sa ies. Am invatat sa ma multumesc cu interiorul si nu mai pot sa ma dezvat. M-am salbaticit, iar cand ma umplu, izbucnesc prin navale de icnete, de crize respiratorii, de convulsii si de spasme musculare, partiale sau totale.

Simturile mi-o iau razna, gandurile imi misuna prin toate colturile corpului, imi clocotesc imagini, vazute si nevazute, si voci, spuse si nespuse. Ma ard pe dinauntru si ma furnica pe dinafara. Ma doare fiecare atingere si ma frige fiecare sunet.

Ma izbesc ganduri vechi si odioase, ma subjuga, ma leaga de ochi, de maini si de picioare. Imi rod puterile si judecata. Ca niste sobolani dementi colcaind intr-o cutie de carton.

Simt fiecare tresarire, fiecare senzatie, le cunosc pe toate. Si totusi, de fiecare data cand imi apar, mi se dezvaluie mai puternice si mai limpezi, mai malefice si mai dezgustatoare, tocmai prin seninatatea cu care ma apasa, prin forta cu care ma poseda, prin maretia in fata careia nu pot decat sa ma inchin.

Si vin pe rand sau in acelasi timp.

Si eu le vad venind, navalindu-ma, stapanindu-ma. Si imi las capul intr-o mana, imi pun ochelarii de soare, privesc pe geam, si simt deja cum primele doua lacrimi apasa greu pe colturile ochilor in timp ce stau sa cada.

Ce e mai greu abia acum incepe.

it's not going to stop. until you.. wise up!

noreply@blogger.com (cerv) — Fri, 20 Jul 2007 19:54:00 +0000

Sa nu ma urasti.
Sa nu te superi pe mine cand o sa fac lucrurile urate. Cand, la un moment dat, o sa mi se desatureze gandurile pe care le coloraseram impreuna pana atunci. Cand or sa mi se intunece mintea, fruntea si privirea.
Sa stii ca m-ai avut si ca te-am avut pentru ca asa am simtit. Impreuna.
Sa nu te superi cand o sa-ti spun cuvintele urate. Cand o sa uit ca m-ai vrut si ca te-am vrut pentru ca asa am simtit. Cand o sa te dau deoparte si n-o sa te bag in seamna, cand o sa te ranesc in toate felurile posibile.
Sa ma ignori si sa nu uiti ca m-ai vrut. Si sa nu uiti ca si eu te-am vrut pe tine, te rog, tine tu minte si pentru mine.
Si asteapta, poate o sa-mi mai amintesc la un moment dat de noi doi, in culori. Iar daca vei fi prin preajma si vei avea timp de pierdut, poate ma vei lasa sa te ranesc din nou.

come find yourself

noreply@blogger.com (cerv) — Tue, 17 Jul 2007 11:59:00 +0000

Azi: o zi minunata, in care nu se poate iesi afara pentru ca e prea cald. La mare era relativ bine, dar trebuie sa stii cand sa te opresti. De aceea, ieri am calatorit 6 ore coplesitoare in care, spre surprinderea si indispozitia mea, adormeam in orice pozitie as fi stat.
Ieri am vazut cat de repede rasare soarele fix din mijlocul marii in timp ce mancam pesmeti numiti toast, in acorduri de "Such a Perfect Day" a lui Lou Reed, sus pe masa, leganandu-ma de pe un picior pe altul.
Mai devreme mi-era putin frig pentru ca stateam pe nisip langa apa, de vorba cu un catel paros cu zgarda rosie, in timp ce constatam ca noaptea valurile sunt mai mici si oamenii mai frumosi. Un pic mai devreme pluteam pe "Mass Destruction" cu un Santal de lamaie intr-o mana si un Marlboro Light in cealalta. Iar si mai devreme ma facusem perna pe o saltea moale, sfidandu-l cu indiferenta pe Mr Scruff care ne indemna fara succes sa "get a move on or you'll be left behind". Well Hon'... nobody gets left behind where we go.
Cu o seara in urma uitam sa numar ciocnirile de pahare si jumatatile de felii de lamaie. Ma sprijineam in schimb cu gleznele de spatarul bancii pe care stateam, iar pentru ca la un moment dat am omis acest detaliu aparent neimportant al miscarilor mele, m-am ales si cu o julitura la incheietura mainii, destul de greu de neobservat tocmai prin perfectiunea formei si prin unghiurile drepte de la colturi.
Pentru ca tequilla face viata mai frumoasa, iar acest fapt nu trebuie ignorat. Si daca in loc de sarea din solnita pui sarea de pe piele, cu soarele in urechea stanga si cu marea in cea dreapta, afla ca tocmai ai obtinut un moment maret care sa te faca sa le mai vrei o data pe toate, in aceeasi combinatie, din nou si din nou.
Pozele au avut lumina buna, oamenii au avut sufletele frumoase.

Despre ganduri

noreply@blogger.com (cerv) — Sun, 17 Jun 2007 22:20:00 +0000

Imagineaza-ti o masa plina cu tot felul de lucruri, cu foi scrise, foi mototolite, foi importante, ciorne, pixuri, carioci, creioane cu varf rupt, carti mari, carti mici, caiete consumate, desene lipite pe suporturi de foi, praf, agende cu coperte roase, post-it-uri mazgalite lipite peste tot, radiere, suporturi, reviste vechi, reviste inutile, reviste noi, cd-uri cu carcasa, cd-uri imprastiate, goale, pline, fara titlu, carti de vizita, bonuri de la alimentara, pahare de lapte uscate.

Imagineaza-ti ca masa e intr-o camera intr-o dezordine deplina, plina cu haine aruncate pe pereti, pe scaune, pe sus, pe jos, foi peste tot pe covor, pe pat, pe langa pat, pe sub pat, lumanari scurse si deformate, jucarii de plus rupte si cu ochii scosi, rame de fotografii sparte, casete stricate, vederi rupte, postere taiate, pantaloni prafuiti, rochii sifonate, pantofi desperecheati, tablouri cazute, perdele sfasiate.

Sa zicem ca aceasta camera e intr-un apartament aflat intr-o ravaseala absoluta, cu plante uriase si sufocante si prafuite, cu pereti murdari, cu cearsafuri aruncate, atarnand peste tot, cu dulapuri deranjate de la locul lor, cu bibelouri sparte, cu vaze cu apa urat mirositoare, cu farfurii murdare, cu fete de masa mototolite, cu covoare deranjate, cu mileuri imprastiate, cu prize scoase din pereti.

Si sa zicem ca apartamentul e intr-un bloc in care oamenii se muta si-si scot mobilele si le coboara pe scari, veioze peste draperii, peste fotolii rupte, peste mese intoarse cu picioarele in sus, peste cuverturi si peste noptiere, peste cuiere si dulapuri de bucatarie, peste ghivece cu copaci ornamentali inveliti in beteala din pomul de Craciun; un bloc in care liftul se repara si oamenii vopsesc peretii si-i dau cu rol de la jumatate in jos, si apoi dau gauri pentru tevile de gaze, unde pisicile miauna de cald si de foame, unde gandacii se plimba in voie pe butoanele de la sonerii si pe otrava pentru sobolani.

Imagineaza-ti ca ceva asemanator se intampla in mintea ta.

Camera

noreply@blogger.com (cerv) — Sun, 17 Jun 2007 20:59:00 +0000

Camera nu e nici mare nici mica. E ordonata la vedere, dar dezordonata in interior.

Lustra e impunatoare si aparent pretioasa. De fapt e veche, neingrijita si prafuita, nu straluceste pentru ca nu are cum, si, ca sa se apere, mai lasa sa-i cada cate un con de sticla in capul sau pe picioarele necunoscutilor.

Nici Veioza nu e tocmai noua, ba chiar are un aer de parinte experimentat, care a trecut deja prin viata, care a fost si flacau la tara, si student la camin, si tanar intreprinzator, contribuabil la inflorirea industriilor grele.

Canapeaua a fost demult separata de neamurile ei, si nu mai are nici pretentii. E umila si accepta orice injosire, adaposteste haine vechi si cutii de pantofi, genti diplomat si carcase de calculator. Nimeni nu-i lipeste bratele care s-au dezlipot demult si nici n-o sterge de praf, nici chiar cand celelalte piese de mobilier au privilegiul sa treaca prin acest proces rareori practicat prin camera si prin imprejurimi.

Biblioteca se cam vrea stapana, se crede utila, practica si incapatoare. N-are rude prin apartament, dar a fost luata in speranta ca o sa se asemene cu cate cineva pana la urma, lucru care insa nu s-a intamplat pana acum. Si-a pierdut din chei si din destinatii treptat. Astazi stie si despre cuvinte, si despre parfumuri, si despre poze, moda, papusi, martisoare, rachete de tenis, teze de doctorat, sticle de vin, colectii uitate de lume, si despre cine mai stie cate alte nimicuri mai mici sau mai mari care i-au trecut pe sub usi. E desteapta Biblioteca, dar o strica aparentele si felul de a fi. Si ea stie asta, si nu comenteaza, pentru ca mai stie si ca zilele-i sunt numarate, si ei, ca si tuturor celorlalti membri formatori ai Comitetului Mobilator al Ultimei Camere pe Dreapta.

Despre Birou pot sa va spun ca pe cat de impozant a fost in tinerete, pe atat de mult a decazut la aceasta a treia varsta pe care o traieste. Povestea decaderii lui incepe cu putin dupa ce a trecut de foarea varstei, cand a fost abandonat si uitat intr-o magazie plina de paianjeni, gandaci si cenusa, in care ploua cand ploua afara si in care mirosea mereu a gainat, pentru ca era langa cotetul gainilor. Plus ca nu aveai cum sa te odihnesti niciodata in magazie, pentru ca in fiecare zi se organizau concursuri intre cocosii din zona, ca sa se afle care dintre ei canta cel mai devreme si care cedeaza cel mai tarziu.

Tocmai calitatile lui de Mare Birou l-au scos din aceasta situatie nefericita, asa ca a ajuns intr-un atelier de reconditionare, unde a fost scuturat, periat, curatat, vopsit, lacuit si parfumat, asa cum ii sade bine unui birou. Insa soarta i-a fost potrivnica, pentru ca nuanta care a rezultat dupa vopsire sa fie la polul opus fata de preferintele noilor stapani; plus ca nici macar nu erau ce se astepta el, Biroul, sa fie ei, stapanii. Nu erau nici un fel de avocati mareti, nici directori, nici patroni, nici macar niste notari fuduli cu birouri somptuoase. Erau doar niste ingineri umili care stateau intr-un apartament la bloc. Cum o sa urce el, Marele Birou, pe scari, pana la etajul 6? Si pentru cine credeti ca il reconditionasera? Cine credeti ca avea sa-i scrie pe geam, sa-i patrunda in intimitatea sertarelor, sa-i zgarie marginile proaspat lacuite? Ei bine, toate astea avea sa le faca un copil de 8 ani! Un tanc care nici nu-i ajungea pana la marginea cealalta, pe latime. O fetita care invata cum e cu ordinea parantezelor si cu inmultirea, stand pe o perna groasa, pe unul din scaunele din setul de scaune din sufragerie, pe care se lasa pe spate cat putea de mult, pentru ca oricum, daca se dezechilibra, cadea doar pe canapea.

De atunci, Biroul a ramas in acelasi loc, in colt, cu fata la perete, cu fata lui frumoasa cu ornamente de Mare Birou, a ramas acolo, neiubit si nedorit pentru ca era prea mare, si apoi, brusc, nedorit si neiubit pentru ca devenise prea mic. A luat parte la o intreaga viata de scolar, si acum stie si despre ordinea parantezelor, si despre inmultire, si despre obiceiurile si preocuparile tinerilor de azi. Si nu regreta nici o clipa ca n-a ajuns birou de presedinte, nici ca n-a ajuns masa de croitor, nici ca n-a ajuns cenusa dintr-o magazie. E bucuros ca mai poate fi util, si face loc pentru orice, fie deasupra, dedesubt sau prin sertare, si e prietenos si simtit si la locul lui, ca un batranel marunt, gras si fericit, care nu vrea sa deranjeze.

Dulapul de langa usa e singurul care se apropie cat de cat de Birou. La culoare! El e mai tanar si mai zvelt, stie cum sa faca patul si cum sa imbrace domnisoare, si mai stie si sa sustina, atat fizic cat si moral, combina cea inzorzonata, o adevarata tiganca scumpa si cu gust printre semenele ei.

In rest, sunt detaliile, de cele mai multe ori atasate, niciodata batute in cuie, care coloreaza atmosfera, care ocupa locul, care strica ordinea, care tin praful la adapost, care fac camera locuita.

there are 3 kinds of people: those who can count and those who can't

noreply@blogger.com (cerv) — Tue, 12 Jun 2007 01:43:00 +0000

Ma mai gandeam la ceva, tot in legatura cu oamenii.
[Oamenii astia... sunt frumosi pana la Dumnezeu!]

Ei, oamenii, sunt de doua feluri: sunt oamenii de felul 1 si sunt oamenii de felul 2.

Oamenii de felul 1 spun asa:

"Eu?
Eu vreau sa zbor pana la luna!
Dand din maini, asa: fal-fal, fal-fal.
Dar!
La naiba. Nu-mi iese.
Si nu stiu ce sa ma mai fac!"

Oamenii de felul 2 spun asa:

"Eu... m-am gandit sa numar tot nisipul din lume.
Bob cu bob.
Si daca nu apuc sa-l numar pe tot, nu-i nimic, numar cat pot.
Macar... sa fac ceva cu timpul meu, nu?"

Utopianism-Generating Shaorma

noreply@blogger.com (cerv) — Sun, 10 Jun 2007 20:48:00 +0000

In legatura cu shaorma respectiva, ma gandeam: ce s-ar fi ales de noi, oamenii, daca n-ar fi existat reguli? Reguli - de orice fel. Scrise, nescrise, stiute, nestiute, banuite, inconstient aplicate, inconstient incalcate, si toate celelalte reguli. Unde am fi ajuns noi, oamenii, daca, intr-un fel sau altul, n-am fi inceput sa alcatuim reguli. Daca nici prin cap nu ne-ar fi dat sa-l inventam pe Dumnezeu, sa cautam ecuatia Universului, sa facem harti, algoritmi, legi, retete, daca nu s-ar fi inventat modul conjunctiv al verbelor, si nici cel imperativ, daca pur si simplu ne-am fi manifestat conditional-optativ si apoi activ.

Cum ar fi sa nu stii pentru ce traiesti si sa nici nu-ti pese. Sa nu numeri timpul pentru ca el trece si-asa, oricum, si fara sa-i tii tu socoteala. Sa nu spui "imi pare rau" sau "cu placere" doar pentru ca "asa-i frumos", pentru ca, nu-i asa, o alta regula era "sa nu minti".

Si iata ca, pe langa faptul ca fiecare idee care, la un moment dat, a fost adusa la rangul de regula, continua sa existe si sa ne consume o parte din libertate, trebuie sa mai tinem cont si de acest clasament nesuferit, neclar si confuz al tuturor regulilor care ne-au ajuns pe la urechi, ca sa le ordonam dupa importanta, constiinta si scop.

Si iata cum, din niste simple fiinte anarhiste si incantatoare ce am fi putut fi, am ajuns, cu gratie, oameni!

but dreaming is for moonrise

noreply@blogger.com (cerv) — Fri, 08 Jun 2007 11:23:00 +0000

stiti? broscuta care plangea de singuratate pe un fund de lac inca mai traieste. e tot acolo. iar acum lacul e plin cu apa curata, a crescut iarba prin jur, si flori, si piuneze colorate, au vopsit podurile si au pus pietricele albe pe alei, iar in mijlocul lacului e o inima mare din plastic roz. si felinarele se sting si se aprind singure, ca sa se joace umbrele de-a v-ati ascunselea cu visatorii noptilor noastre.

just a perfect day

noreply@blogger.com (cerv) — Wed, 06 Jun 2007 23:41:00 +0000

Da. Pentru asta se intampla toate relele pe lume! :)

Pentru asta se pica examenele, se iau amenzile, nu se dorm noptile, se schimba cilindrii la masini, se iau notele aleatoare la examene, pentru asta exista reclamele geniale, cartile geniale, filmele geniale, proiectele geniale, pentru asta se tin povestile amuzante, socante, impresionante, toate informatiile alea pe care nu credeai sa le pui vreodata cap la cap, nu credeai ca ti se vor clarifica atat de usor si atat de bine, toate parerile de moment pe care parca le-ai crezut de-o viata.

Pentru asta nu se vad oamenii cu lunile, si uita unii de altii si-si vad de-ale lor nimicuri ca sa aiba scuze colorate si infocate pentru ignoranta. Pentru asta sunt atat de raspanditi raii si pentru asta a fost semanata galceava in tramvai si fala in portofele. Pentru asta unii rad, unii plang, unii se joaca, altii obosesc, unii canta, pe unii ii doare in gat, altii invata despre efectele speciale in machiajul artei regizorale, altii stiu sa dea trei examene pe zi, altii stiu sa invete limba dupa limba, altii proiecteaza bio- si eco- baruri, altii stiu sa se descurce, altii pot sa joace fotbal la 1 noaptea.

Toate astea pentru a se imbina, combina, concubina, pentru a se pune cap la cap, in ordinea lor secreta si perfecta, pentru a se aduna si-a se scadea misterios si dumnezeieste, pentru a se brodi in cea mai reusita, desavarsita, grandioasa combinatie de trairi si de firimituri de suflete. Pentru urmele de fericire absurda si neexplicabila, pentru frumusetea pe care o tinem cu totii bine ascunsa inauntrul nostru, dar care rareori ne scapa, pentru ceea ce am putea fi, desi nu suntem.

Pentru astea trebuie sa nu ne uitam.

As for a motto: Don't forget to: FEEL.

things are getting strange

noreply@blogger.com (cerv) — Sat, 02 Jun 2007 06:56:00 +0000

Iata inca o zi vrednica de aduceri aminte, cu inceput si sfarsit memorabile. Aceste zile nu trebuie uitate, ba din contra, trebuie bine pastrate, analizate si valorificate. Acestea sunt zilele care te invata ca "asa nu! niciodata!" si te fac sa le apreciezi pe zilele celelalte, alea in care ai impresia ca soarele a iesit pentru tine azi si ca tot ce face ti-e dedicat.

La inceput a fost un vis urat, cu iepuri muribunzi si dementi, care se hraneau cu gheata si se camuflau in portbagaje. S-a terminat pe un fund de lac, unde o broasca plangea de singuratate. Daca ar fi fost pisica, sigur ar fi luat-o cineva acasa. In rest - momente ordinare care imi umplu viata in fiecare zi.

I feel like it's all just another piece of history repeating, and I'm being a tribute to the most beautiful girl in our literature.
Otilia :).

strange to meet you

noreply@blogger.com (cerv) — Thu, 31 May 2007 20:30:00 +0000

Vorbeam limbi diferite si nu stiam decat cateva cuvinte in limba noastra comuna. "Mai vorbim." "Pa pa." Pe astea l-am inteles amandoi, mai bine decat pe oricare altele.

my huckleberry friend

noreply@blogger.com (cerv) — Sun, 20 May 2007 17:03:00 +0000

Si totusi exista acei oameni splendizi.

Oamenii cei buni, calmi, destepti, care nu se enerveaza si care nu se plang niciodata si care stiu ca cele mai importante lucruri din lume sunt starile de bine, oricat de scurte si de neinsemnate ar fi, oricat de zadarnice si de trecatoare, care nu merita decat sa le traiesti si sa te bucuri de ele. Sa le traiesti doar pentru ca sunt. Pentru ca sunt rare si pentru ca tocmai prin simplitatea momentului atarna de emotie si de ratacire deplina.

Acestia sunt oamenii despre care nu vreau sa stiu mai mult. Mi-e de ajuns sa stiu ca exista, chiar daca se ascund si nu se lasa vazuti decat foarte rar. Mi-e de ajuns, si e o onoare chiar, sa stiu ca sunt una din putinele persoane carora li se arata la adevarata lor valoare. Si-mi sunt de ajuns acele cateva momente desavarsite de uitare de sine, acele cateva momente aparent nesfarsite prin perfectiunea lor. Si-mi place sa nu ii ispravesc niciodata pe acesti oameni. Am grija sa nu sfarsesc niciodata lucrurile care ne-au pus fata in fata. Imi place ca povestile din care fac ei parte sa ramana neterminate. O speranta este infinit mai usoara decat un sfarsit.

Pe oamenii acestia ii voi iubi mereu.

Do sealions eat seazebras?

noreply@blogger.com (cerv) — Fri, 18 May 2007 15:28:00 +0000

Si nu exista nici un buton pe care sa apesi cand iti vine sa plangi, nu? Cand te copleseste viata, cand nu mai stii ce si in ce ordine sa faci ceea ce trebuie sa faci. Nu e nici un senzor de avarie care sa reseteze automat sistemul, sa limpezeasca lucrurile, sa puna in ordine gandurile. Sau macar sa existe o limita peste care sa nu se mai treaca, astfel ca, daca apar alte sarcini, sa fie cumva ignorate, sa se transmita un mesaj de unavailable. Sa se gaseasca marginea de functionare la parametri normali si sa se pastreze cu orice pret. Sau macar sa existe o modalitate de selectie a sarcinilor de indeplinit, pentru ca toate celelalte sa fie complet ignorate fara absolut nici un regret. Si sa se stearga din memorie orice dubiu cum ca aceasta n-ar fi varianta optima de functionare.

N-ar putea deci sa fie toate numai intrari sau iesiri, setate sau nesetate, pline sau goale, albe sau negre, aprinse sau stinse, deschise sau inchise, adevarate sau false? Nu cumva toate cele pe care le-am invatat pana acum nu sunt decat idealuri inutile si minunate? Si nu cumva, orice altceva as fi ales sa invat, ajungeam in acelasi punct, in aceeasi stare critica? Si oare toti ajung aici, sau doar eu? Sau poate ca tot ceea ce se intampla face parte dintr-o modalitate de selectie naturala ascunsa?

Si oare de ce pun atatea intrebari? Oare nu e ceva in regula cu mine? Oare si asta ar trebui sa-mi mai dea de gandit? Sa gandesc si mai mult decat atat? Si oare la o intrebare exista un singur raspuns sau sunt mai multe, la alegere? Oare cum stau lucrurile?

meet me down. at the Blue Cafe

noreply@blogger.com (cerv) — Wed, 09 May 2007 21:18:00 +0000

anul trecut. vremea asta. perioada de glorie. perioada de decadere maiestuoasa. zilele de dezordine. de revolta, de ravaseala. noptile de speranta. noptile de oranduire. de planuri. de decizii. zilele de apasare, zilele de deznadejde, noptile de haos, serile de razvratire. noptile de extaz. diminetile de socoteala. dupa-amiezele de calm. dupa-amiezele de descoperiri, dupa-amiezele de indoieli. muzica. zgomotul. tipetele, viata, lancezeala, mahnirea, ezitarea, descoperirea. surprinderea. nebunia. adoratia, incantarea, voluptatea. ne-sfarsitul.
anul trecut pe vremea asta vreau sa fiu mereu.

come and sing by my side if you love me

noreply@blogger.com (cerv) — Sat, 05 May 2007 23:43:00 +0000

cate sfarsituri traieste un om? de fapt, cand se termina lucrurile? si oare exista vreun sfarsit care sa nu te ia prin surprindere?

oare oamenii care se imbraca in alb sunt ingeri pentru o vreme?

pana unde tine bucuria si unde incepe tristetea?

daca ma gandesc de 7000 de ori la un lucru, asta o sa-l ridice la rang de amintire?

de ce vor oamenii sa afle totul? oare chiar le pasa? de tot?

si ne oprim vreodata?

de ce ti-e frica cel mai tare?

cu fericirea cum ramane?

dar cu intunericul?

If I bite a bicycle and ride an apple, then I'll know the difference.

noreply@blogger.com (cerv) — Mon, 09 Apr 2007 18:51:00 +0000

In general era vara. Aveam tricou, pantaloni scurti, papuci sau sandale, mai aveam si cate o palarie din cand in cand. Aveam una mare, cu cirese si bor lat, dar nu o purtam cand ma jucam, ca ma incomoda.

Pe strada era mult mai palpitant. Trebuia sa stii mereu ce se intampla pe strada, si pentru asta stiam ce se vede prin fiecare crapatura din gard. Iar pretexte gaseam cu gramada: duceam ceva la gunoi, verificam cutia de scrisori, maturam, ma duceam sa ma joc cu cainele daca era langa poarta.

Bradul dinspre poarta avea mereu rasina pe trunchi si te murdareai de fiecare data cand puneai mana. Pe scari ne jucam un fel de sotron adaptat, sau intindeam presul de pe prag ca sa stam pe el. Stiam sa facem ciorba de zarzavat, sirop din flori de zorele, ulei si otet din frunze uscate si prajituri din nisip. Cateodata mai foloseam crema de maini expirata in loc de frisca, dar numai cand aveam, si oricum era pretioasa si n-o risipeam.

Ca sa ne stropim ne urcam pe gard, unii stateau inauntru si unii stateau afara. Era mai bine inauntru, pentru ca puteai sa te lasi in jos cand te stropeau de-afara. Pe strada nu prea aveai unde sa te adapostesti. Insa sus pe gard se umpleau greu seringile si sticlele, plus ca nu aveai unde sa tii galetusa, si nu era voie sa arunci cu apa direct din galeata.

Daca prindeam muste si erau inca vii, le faceam injectii cu apa.

La pranz trebuia sa mergem la masa. Ne spuneam "pofta buna" si spuneam cand sa ne vedem mai incolo. Dupa aia trebuia sa spunem mereu ce-am mancat.
Dupa masa era cald si trebuia sa stam in casa sa facem lectii sau sa dormim. Trebuia sa treaca timpul si sa se faca mai racoare afara. Cateodata reuseam sa plecam de-acasa imediat dupa masa si atunci era bine. Eram fericiti. Ziua era lunga.

Ieseam cu bicicleta si stabileam statii unde opream, asa cum fac autobuzele. Trebuia sa faci cu mana ca sa opreasca bicicleta. Daca oboseam, stateam la umbra si desenam in nisip, sau strangeam cioburi colorate sau pietre cu dungi maro. Aveam voie doar pana la colt si pana la faleza, mai departe trebuia sa cerem voie.

Ascunsa jucam cand ne strangeam mai multi, in general seara. Ziua era greu sa alergi, pentru ca era soare si oboseai repede. Jucam pe ocolite si trebuia sa ne ferim de caini si de tigani. Erau locurile consacrate, locurile secrete si traseele de ocolit. Puteai s-o iei spre colt si sa te intorci pe la faleza, dar de la faleza pana la stalp era mai mult decat de la colt pana la stalp, si nici nu prea erau ascunzatori intermediare. Trebuia sa ai noroc, ca cel care s-a pus sa fie pe alta strada, ca altfel ti-o dadea chiar si daca alergai mai repede decat el. Si oricum, secretul era sa astepti mai mult pana sa iesi, ca in felul asta poate i-o daduse altuia inaintea ta. Iar in cel mai bun caz puteai sa scapi turma, ceea ce te facea cu adevarat important. Doar ca era ca o provocare: data viitoare trebuia sa nu ramai, altfel era chiar rusinos.
Cateodata, in timpul jocului, mergeam pana la Plus, de unde ne luam acadele cu banuti fosforescenti. Sau ne luam inghetata, dar trebuia sa le terminam pana ajungeam inapoi, ca sa nu se supere cel care s-a pus. Daca se supara, nu avea cine sa se mai puna.

Stalpul pe care ne puneam era la distanta de fix lungimea piciorului fata de casa cu bordura pe care stateam cu fundul. Era cel mai bun loc de stat, si faceam cu randul sa stam acolo. Cateodata ne impingeam si ne bateam pentru el. Cateodata il ofeream, ca sa para ca suntem darnici si interesanti. Cateodata renuntam la el ca sa cedam inaintea celuilalt, ca sa-i demonstram ca nu ne pasa si ca face atata galagie pentru un simplu loc de stat. Fiecaruia ii parea rau cand nu statea acolo.

Ne mai jucam si carti si table la stalp, leapsa de pe un trotuar pe celalalt, ne jucam ratele si vanatorii cand aveam minge si badminton cand aveam fluturasi. Daca ii dadeam in curti, sunam sa ni-i dea inapoi. Daca ii dadeam pe case nu-i mai recuperam decat daca batea vantul tare si-i dadea jos.

Dimineata, cand stateam in curte, mai faceam baie in cadita. Punea mamaia apa devreme si pana la 12 cand ieseam eu se incalzea de la soare. Daca erau muste in apa nu intram pana nu le dadea cineva afara.

Mai faceam plaja in sezlong. Atunci am descoperit ca daca te uiti in soare si dupa aia inchizi ochii, vezi pete colorate pe unde ai vazut soarele inainte. Iar daca strangi bine ochii si ii mai si freci, incep sa apara tot felul de forme, si cu cat strangi mai tare, cu atat apar mai repede si sunt mai colorate.

In trandafiri ma zgariam mereu, si in vie, cand ma bagam pana in spatele curtii. Seara, cand ma intorceam acasa, aveam un strat gros de praf pe picioare si ma culcam asa, pentru ca nu mai rezistam sa incalzeasca mamaia apa sa ma spal. In general cadeam foarte des si mereu aveam julituri in coate si-n genunchi. Cel mai tare ma enerva momentul dinaintea cazaturii: cand stii ca o sa cazi si cand nu mai poti sa faci nimic. Ba chiar te gandesti ce sa sacrifici, daca sa pui mana sau sa pici in amandoi genunchii. Stii ca daca ti-ai fi tras piciorul mai repede ai fi cazut mai bine. Apoi esti plin de praf si se formeaza puncte de sange si nu stii daca sa te scuturi sau sa lasi asa. Zici "piua", la inceput nu se opresc, dar le zici ca te-ai lovit si se opresc dup-aia, te duci, dai cu apa de doua ori si te intorci repede sa nu inceapa fara tine. Se mai pune putin praf pana se usuca, dupa care e ca inainte. Iar cand se vindeca putin julitura, se iau cojile. Se incepe din exterior, ca alea sunt mai uscate si se continua pana incepe sa doara. Daca da sangele e numai bine, pentru ca o sa ai ce sa faci si maine.

Cand se faceau caisele dadeam spargerea. Ne urcam pe masina ca sa ajungem, si mancam pana nu mai puteam, dupa care mai luam si in tricou, pentru acasa. De fapt, mie nu-mi placeau deloc caisele. La marul din colt nu dadeam spargerea pentru ca iesea un barbat cu un bat si ne alerga.

In rest, vorbeam prin gard cand nu ma lasa afara, bagam inainte o pana printre scanduri in loc de semn, ca sa vada celalalt pe unde sa se uite, mancam paine cu unt si cu miere dimineata si cartofi prajiti la pranz, stiam ca pe casa din spatele casei noastre trece trenul pentru ca avea gardut de fier asa cum e pe poduri ca sa nu cada oamenii, in ziua in care trebuia sa vina mama si tata ma duceam la poarta din 5 in 5 minute sa vad daca n-au venit, chinuiam catelul cand n-aveam ce face, il iubeam si-l enervam si-l plictiseam, ma uitam la desene in fiecare zi de pe jos, pentru ca eram murdara si n-aveam voie sa ma urc in pat, furam bomboane din bomboniera si dulceata din dulap si nuci de dupa soba, rascoleam prin poze vechi si prin pantofii cu toc din sifonier, urmaream furnici si le duceam mancarea mai aproape de gaura prin care intrau in pamant, ii faceam baie ratei si o bagam cu capul in apa, mancam coca de cozonaci si de orice fel de alte prajituri, rascoleam prin muntele de gunoaie de pe faleza si faceam foc din tot ce putea sa arda, si nu intram in beci pentru nimic in lume, pentru ca stiam ca acolo sunt gandaci.