blogului michi

Lista lui Moş Crăciun

2011-10-11T01:56:00.000-07:00

De o lună, zilnic avem acelaşi zlot de replici:

Crina: Când vine Moşul?

Eu: În decembrie, mami, de Crăciun.

Crina: Mai e mult până la Crăciun?

Eu: Trei luni, adică 100 de zile.

Crina: Ce înseamnă 100 de zile...

Eu: O să-ţi explic.

Crina: Ştii, eu mi-am făcut lista pentru Moşul, trebuie să mă ajuţi să îi scriem.

Eu: Ok, cum arată lista?

Crina: Păi vreau de la Moşul pe căţeluşul Bobby, cu lesă, pe Nenuko şi bucătăria lui Barbie.

Eu: Şi pe locul patru...

Crina: E, atât. Să ai loc să treci şi tu ce vrei de la Moşul. Chiar, tu ce vrei să-ţi aducă Moşul, mami?

Eu: O excursie la Paris, mama.

Crina: Auzi, nu vrei mai bine să-i ceri Moşului o excursie în Hawaii?

Eu: Ce este Hawaii..

Crina: Este un loc unde fetele dansează în fuste din iarbă.

Eu: Aha..

Crina: Nu vrei să mergem şi noi să stăm în fustiţe din iarbă şi să dansăm...

Înţelepciunea adunată până la cinci ani sau cum baţi şaua să priceapă calul

2011-10-11T01:44:00.000-07:00

Într-o seară, înainte de culcare, discuţie ca între fete:

Crina: Mami, pe lumea asta e greu să-ţi găseşti un soţ?

Eu: Hmm, depinde de vîrstă, mami....

Crina: Dar tu cu tati cum v-aţi cunoscut?

Eu: La o petrecere, mami...

Crina: Şi cum v-aţi dat seama că sunteti potriviţi să fiţi soţ unul altuia...

Eu:....

Crina: Şi cum ţi-a spus ţie, tati că vrea să fii soţul lui?

Eu: Mi-a dat un inel...

Crina: Şi ce-aţi făcut când v-aţi căsătorit?

Eu: Ne-am dus la popă, mami...

Crina: Şi cum v-aţi mutat împreună

Eu: Păi, ne-am mutat.

Crina: Şi pe mine cum m-aţi făcut?

Eu: După ce ne-am căsătorit, mami...

Crina: Şi casa asta cum aţi cumpărat-o?

Eu: Cu credit, mami.

Crina: Ce este acela credit?

Eu: Ne-am dus la bancă şi banca ne-a dat bani să luăm casa.

Crina: V-a dat un card?

Eu: Ne-a dat bani.

Crina: Păi şi banca de unde are bani?

Eu: De la alţi oameni. Banca împrumută bani de la unii oameni şi dă la alţii. Şi noi acum, îi dăm băncii banii înapoi. Nu ai văzut când luăm salariul....

Crina: Da, da, ştiu e vorba despre buget.

Eu: Da, despre buget.

Crina: Ştii, mami, eu cred că voi îmbătrâni singură. Dar ca să nu fiu singură de tot, o să-mi iau un câine.

Eu, siderată: De ce crezi mama, că vei îmbătrâni singură?

Crina: Aşa cred eu. Vezi, de aia trebuie să-mi cumperi căţeluşul Bobby. Să învăţ cum se creşte un cîine până îmbătrânesc.

A fi sau a nu fi vedetă

2011-10-11T01:10:00.000-07:00

Fetiţa unei prietene de-a mele a fost selectată să joace într-un film. M-am bucurat sincer şi am felicitat-o pe prietena mea pentru performanţă, mai ales că nu avea pile în domeniu. Crina era mândră de prietena ei până când s-au ciondănit ca fetele iar prietena ei i-a atras atenţia: "te rog să te porţi frumos cu mine că sunt vedetă".

Crina iese rapid din baie unde avusese loc cearta, vine şi se cuibăreşte în braţele mele. Cu vocea cu care cere ceva, mă întreabă: "mami, ce este aia o vedetă?"

Îi explic cât de bine pot iar replica ei vine rapid: "Atunci vreau şi eu să fiu vedetă, să-mi pun poza pe cutiile de lapte şi pe penare".

Am tăcut, ceea ce nu prea îmi stă în caracter. Nu ştiam ce să-i spun.

Într-o zi, am aflat de la aceeaşi prietenă bună de un curs de dans. Îmi doream demult să o înscriu pe Crina la un sport, la ceva.

O întreb dacă vrea să meargă şi ea la dans şi îmi spune scurt, NU, ca întotdeauna când îi cer să depună un minim efort. Îi aduc argumentul că merge şi prietena ei şi vine imediat întrebarea: dacă merg la balet, o să fiu şi eu vedetă?

Îi răspund sincer că ar putea deveni dacă va munci foarte mult, dar şi că dacă nu va fi, noi o vom iubi la fel de mult. Pentru noi, ea este vedetă oricum.

Aseară, o anunţ că azi, mergem la primul curs de dans. Şi mă întreabă dacă o să dansez şi eu. Îi spun că de data asta nu cred că doamna mă va ţine în sală, să dansăm amândouă.

Supărată, Crina mă anunţă scurt:

-Ştii ceva, nu vreau să mă mai fac vedetă.

Îmi place

2011-10-11T01:01:00.000-07:00

Că văd în metrou din ce în ce mai mulţi oameni citind şiu nu răsfoind tabloide cu pitzipoance în deschidere.

Că românii se întrec mai nou la cântat. Prefer să văd un om obişnuit falsând pe ici pe colo, în locul unei pitzi, promovate de managerul-iubit care-şi fâţâie posteriorul pe tot ecranul şi rămâne fără voce dacă nu porneşte dvd-ul.

Că fosta mea colegă din Germania, Gabi, s-a întors la vechea dragoste, presa şi şi-a făcut site: romaningermania.

Că am găsit o carte care nu doar că mă ţine în priză dar este şi adevărată: Necredincioasa.

Capcana superficialului strategic

2011-08-25T04:01:00.000-07:00

Ca să aibă succes la public, e necesar să fie strategic. Nimic sau aproape nimic nu mai are succes la public dacă nu este şi "strategic". Dacă este normal, este banal, deci sortit eşecului. Chiar aşa?

Despre limite

2011-08-04T04:42:00.000-07:00

Învăţ despre limite. Nu cele de la mate, ci despre limitele pe care trebui să le pui: în relaţia cu jobul, în relaţia cu ceilalţi, începînd de la familie şi până la duşmani. De aici şi până aici se întinde asta, mai departe nu mai este treaba mea. Mi-a luat destul de mult timp să accept că sunt necesare, pentru că eram convinsă că aşa cum sună "limita" este în esenţă o nuanţă a egoismului.
Ei bine, m-am convins că nu. A impune limite înseamnă a pune prima piatră în lupta pentru eficienţa personală şi mai mult, pentru a face curăţenie în propria listă de priorităţi.

Impostura, noul kerosen

2011-07-26T07:51:00.000-07:00

Din păcate, nu e eco, deci nu putem beneficia chiar toţi de pe urma lui.

Revista haz de necazul presei

2011-07-08T01:12:00.000-07:00

Mă distrez şi îmi spun pentru a nu ştiu cîta oară că presa noastră este oglinda societăţii. Nici mai mult, nici mai puţin.
Murdoch, magnatul adică s-a văzut nevoit să închidă News of the World din cauza scandalului interceptărilor, după ce opinia publică i-a arătat cu degetul, politicienii au luat poziţie iar companiile şi-au retras publicitatea. La noi, lucrurile stau fix pe dos. În timp ce directorul OTV e în arest şi curg poveştile din rechizitoriu despre comportamentul deviant al individului, punem pariu că OTV e în creştere de audienţă. Nimeni nu ia nici un fel de poziţie, tot românul stă pe OTV pentru a vedea în direct sinuciderea din Primăverii. În schimb, toată presa se hrăneşte de pe urma ştirilor Mediafax, pe subiect, pe care le povestesc cu alte cuvinte.
Vorbeam aseară despre povestea asta cu o prietenă: eram complet pe dinafara subiectului, din cauze obiective. După pasiunea cu care povestea prietena mea, mi-am deschis laptop-ul să citesc cu ochii mei despre ce este vorba. M-am uitat dimineaţă în presă, să văd povestea pe larg. E, aş, de ce am face studiu de caz pe povestea asta. Noi, românii, avem alte lucruri grele pe cap. Reacţia asta m-a făcut să-mi spun încă o dată că trebuie să faci cu pasiune meseria de jurnalist şi să treci de vîrful nasului cînd gîndeşti un subiect. Pînă nu se va întâmpla asta, vom avea în continuare, de regulă, doar bălării pe post de ştiri exclusive. Adevăratele ştiri exclusive sunt excepţii, care rămîn în şpek dacă editorul e prost.
Povestea News of the World, vîndută de un titlu bun ar fi putut fi deschidere pentru oricare dintre tabloidele care nu mai contenesc să ne dea non-ştiri pe prima pagină.
Dar, să trecem la lucruri serioase, pe care trebuie să le tratezi cu o doză de rîs, ca să nu cazi în depresie.
Ancheta din Adevarul despre traficul de organe este incredibilă. Dacă se va confirma filiera, cred că ar trebui să se cutremure Fundeni-ul, ministerul şi internele. La fel de încredibilă este însă şi nebunia omului care după ce şi-a vîndut un rinichi s-a gîndit că nu ar strica să-şi scoată familia la mezat în acelaşi scop. Cît de nebun să fii să evaluezi cît de bogată ar fi familia ta dacă toţi ar renunţa la cîte un organ sănătos lăsat de Dumnezeu. Cît de nebun să fii, să-ţi vinzi un rinichi ca să-ţi mai faci o cameră în plus la casă.
Tot aici, povestea cu victimele unui accident auto care şi-au cheltuit toţi banii primiţi despăgubiri la cîrciumă sau povestea omului care după ce i-a murit nevasta s-a lăsat de servici ca să-şi crească fetele. De acord cu el, dar cu ce le creşte dacă nu mai are servici. Probabil se uită la ele şi le udă, că nu cred că uitatul îţi bagă ceva în buzunar.
În Jurnalul, mi s-a părut foarte tare articolul cu titlul "Bona trăsnită de 65 de ani". Nu am citit mai departe că m-am rupt de rîs, încercînd să-mi dau seama cum a trăit o bonă 65 de ani, trăsnită fiind. Evident, dacă reuşeşti să treci de titlu, afli că despre cum se clădeşte cariera de bonă, o carieră care prinde contur precum cea de supermodel. Cică românii sunt din ce în ce mai pretenţioşi. Vor ca bona să fie tot ceea ce nu este sau nu reuşeşte să fie mama şi tata la un loc: frumoşi, deştepţi, disponibili, cu chef de joacă şi buni pedagogi, simultan.
Mă pregătesc să citesc mărturia de viaţă a lui Ion Iliescu, "măi dragă" pentru necunoscători. Oricum, spredul ăla din Jurnalul Naţional e clar dedicat persoanelor care au trecut de 18 ani dar nu au împlinit încă suta. Pe pagina de stînga, domnul Iliescu ne dă o lecţie de viaţă, pe dreapta, bona trăsnită ne spune cum se lucrează cu copiii în ziua de azi.
Revenind acum, mi-a plăcut foarte mult comentariul lui Călin Zarojanu, adică un soi de Decalog pentru analiza corectă a BAC-ului. Sînt perfect de acord cu el: dacă ar fi învăţat, nici unul dintre elevii stresaţi de camere, nu ar fi avut emoţii nici dacă aveau FBI-ul în coastă. Şi tot o idee bună pentru analiza sistemului de învăţămînt: procentajul de admişi la BAC este minunat, dacă ne gîndim la rezultatele de la examenele de titularizare a profesorilor. Pe principiul, cum e turcul şi pistolul. E singurul cu adevărat ok descoperit azi.
Făcînd balanţa, e clar de ce moare printul. Pentru că nu vrea să treacă cu munca de vîrful nasului.

D'ale copilăriei în 2011

2011-06-28T23:49:00.000-07:00

Tot la telefon, facem planuri pentru sfîrşitul săptămînii:
- Mami, să ştii că mamaie nu poate să vină la Bucureşti, că o doare rău piciorul.
- Lasă, mama, vin eu atunci, cel mai probabil sîmbătă.
- Vine şi tati cu tine, că mi-e dor şi de el?
- Nu, tati se duce la servici.
- Păi, de ce?
- Ca să cîştige bani, să ne luăm ce vrem.
- Păi, mai bine, vine şi el aici şi mergem să cerşetăm. Cerem oamenilor bani şi ne luăm de mîncare.
- Să cerşetăm?
- Da, mă, mami, cerem oamenilro bani şi ne luăm de mîncare. Ca ăla din "În puii mei", nu mai ţii minte? Ăla care cerea 3 lei.
- Păi şi cine merge să cerşească?
- Tu, tati şi eu, să ne ajungă şi de un pluş(jucărie-n.m.)

D'ale copilăriei în 2011

2011-06-28T23:07:00.000-07:00

În vacanţa la bunici, Crina se ocupă cu studiul pisoilor din ogradă: Liliac şi Titi. Băieţi, ambii.
- Ce-ai făcut, mami, azi, o întreb aseară.
- M-a scos mamaie prin curte să am grijă de pisici, îmi spune Crina, pe un ton foarte responsabil.
- De ce trebuie să ai grijă de ei, sunt mai mulţi
- Nu, dar ştii mami, cred că Liliac va face pui.
- De unde ştii, mama?
- I-am văzut eu biberonul pentru copii. Îl ţine pe burtică.
- Mama, Liliac e băiat, nu poate să facă copii.
- Ba sigur că poate. El poate să facă un pui. Nu înţelegi că are biberon, deci se pregăteşte să facă un bebe.
- Mama, băieţii nu fac copii. Doar fetele fac. Poate e fată, Liliac.
- Nu, mami, e băiat, dar la ei la pisoi, băieţii pot să facă, dar numai un pui. Fetele fac mai mulţi. O să vezi cînd vii că face pui.....
Fără replică.

Avem timp

2011-06-21T06:20:00.000-07:00

Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească,
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită(....)
Octavian Paler, "Avem timp"

D'ale copilăriei în 2011

2011-06-21T01:01:00.000-07:00

Duminică seara, am luat pulsul stării din weekend:
- Ce faci, mami, ai fost cu mamaie prin parc, o întreb pe Crina.
- Nu, mami, cum să mergem în parc, se miră ea de neştiinţa mea.
- Nu înţeleg, e vreo problemă cu parcul?
- Păi, bine, măi, mami, tu nu te uiţi la ştiri.?Tu nu ai văzut că în parcuri au apărut extratereştrii, mă ceartă Crina.
- Ce extratereştri, mama?
- Extratereştri, ce nu ştii ce sînt ăia. Am auzit eu că au venit cu farfurii.....
- Şi i-au arătat pe extratereştri la televizor?
- Nu, dar au spus că sunt înalţi-înalţi rău, cu picioare foarte lungi, foarte multe şi foarte moi. Ca picioarele de caracatiţă.

D'ale copilăriei în 2011

2011-06-17T00:00:00.000-07:00

În vacanţă la mamaie. Merge Crina cu mamaie în grădină, dărîmă un muşuroi de furnici şi este pedepsită: o furnicuţă o pişcă de talpă. O ustură şi mi se plînge în telefon:
- Off, toate mă muşcă. Nu ştiu ce să mă fac. Ţînţarii mă muşcă, puricii mă muşcă, furnicile mă muşcă.
- Te-a înţepat pentru că i-ai distrus casa, te-a pedepsit, îi explic.
- Păi cum adică i-am distrus-o, casa ei era în pămînt, continuă fiimea dialogul.
- Da, dar ea îşi construise cu greu căsuţa şi acum trebuie să o ia de la capăt.
- Mami, dar albinele au casă? mută accentul discuţiei de la prostia pe care a făcut-o.
- Da, au o casă care se numeşte stup şi este în copac. Nu ai cum să le calci casa.
- Dar muştele au o casă?
-Nu, nu au o casă.
-Atunci, ele unde dorm.
-În casele oamenilor, peste tot.
-Cred că furnica m-a muşcat şi că sunt dulce rău.
-Da, eşti dulce, dar te-a muşcat pentru că ai fost rea cu ele.
- Cum eşti dacă nu eşti dulce? caută rapid o soluţie Crina.
-Cînd nu eşti dulce, eşti acră, mama.
- Bine, atunci vreau să mă fac acră, ca să nu mai muşte nimic. Cum mă fac acră, mami....

Morala(cu ajutorul unei prietene): Un copil precoce. Se pregăteşte temeinic de viitor. Căci viaţa e cum e.

Între silă şi milă

2011-05-23T07:25:00.000-07:00

Citesc şi mă oripilez, apropos de povestea asta cu DSK. În prima zi cînd am citit despre arestarea şefului FMI, mi-am spus convinsă: e o făcătură, vor să-l pună pe butuci, după modelul mioritic şi să-i taie şansele la preşedinţie. A doua zi, m-am gîndit la nevasta şi fiica lui: cît de jenant să-ţi vezi soţul şi tatăl captiv. A treia zi, am început să mă întreb dacă vorbim de o conspiraţie globală, dar din ziua următoare, informaţiile apărute m-au convins că omul are o problemă gravă la mansardă.
Mai grav însă, e puterea pe care a ajuns, nu mai ştiu contextul în care a fost ales, să o deţină un astfel de om. Încep să mă gîndesc dacă nu cumva, pamfletele pe care le scrie asa bine Dan Popa, sunt de fapt realităţi ascunse bine.

Perlele românilor pe avion

2011-05-20T06:55:00.000-07:00

Spuneam, nu demult că noi românii suntem o specie aparte. Neciopliţi dar fuduli, o combinaţie mortală. M-am convins de asta şi în avion. Nu contează de cît timp sunt plecaţi de la căşile lor, neamul prost rămâne neam prost şi la capătul lumii.
Când toată lumea s-a urcat în avion, o proaspătă mămică cu copilul de ţâţă în braţe şi-a amintit că a uitat la sol perechea de ochelari de soare. În consecinţă, s-a dus la stewardesă şi a întrebat-o senină dacă nu poate chema bus-ul să-şi recupereze bunul pierdut. S-a întors pe călcîie nervoasă cînd stewardesa i-a spus calmă că nu mai are cu ce să coboare din avion.
Pe rândul din spatele nostru, un nene, trecut de 50 de ani, a întrebat-o pe aceeaşi stewardesă dacă nu poate împinge în faţă scaunul lui fii-mea să vadă şi el pe geam. Şi supărat pentru că angajata i-a explicat că nu poate împinge scaunul din faţă dar şi-l poate da pe al lui în spate, s-a chinuit tot drumul să-şi demonstreze contrariul. Noroc că drumul nu a fost foarte lung.
În faţa noastră, o familie cu un băieţel de vreo şapte-opt ani. Nu am înţeles dacă de frică sau de nervi, tot drumul băiatul s-a jucat la scrumiera de pe braţul scaunului. A ţăcănit-o tot drumul. Singurele momente în care făcea pauză au fost acelea cînd se chinuia să scoată din lăcaşul lui butonul de aer condiţionat.
Astea au fost văzute pe viu şi nu m-au amuzat deloc. Într-o discuţie ulterioară cu cineva de la compania aeriană, am aflat că altele sunt şi mai şi.
De exemplu:
O proaspătă mămică se duce la stewardesă şi îi cere acesteia să coboare în cală pentru că ea şi-a pus laptele copilului în bagajul din cală.
Sau:
O româncă de-a noastră se plânge stewardesei de calitatea serviciului. Explicaţia: în avion nu exista cuier pentru haine.
Sau:
O pasageră o cheamă pe stewardesă şi o întreabă cît mai întîrzie avionul la decolare.
Stewardesa îi spune: suntem în zbor de jumătate de oră.
Pasagera dă replica: Imposibil. De jumătate de oră mă uit pe geam şi văd doar albastru. Şi uite, norul ăsta mă urmăreşte de jumătate de oră. Mă păcăliţi.
Şi bonus: în aeroportul italian, zona unde fac românii check-in-ul este cea mai gălăgioasă din tot aeroportul.

D'ale copilăriei în 2011

2011-05-20T02:42:00.000-07:00

Săptămîna trecută, Crina a făcut prima ei plimbare cu avionul. I-a plăcut şi mai vrea, mi-a spus cînd am aterizat la Băneasa, deşi tot drumul mi-a făcut capul calendar, jumate de drum cu întrebarea cînd decolăm şi cealaltă jumătate cînd aterizăm.
Drumul de întoarcere a fost unul lin dar la dus, distracţia a fost maximă. Întîi şi-ntîi pentru că imediat ce s-a instalat în scaun a început sa caute paraşuta( ce înseamnă o glumă aruncată peste umăr). Aşa că în timp ce eu mă chinuiam să-i pun centura soacră-mii, m-am trezit cu fii-mea care îmi cerea să-i dau voie să se uite sub scaunul meu, poate-poate găseşte paraşuta.
Decolăm şi după emoţia înfundării urechilor, numai ce o aud pe fii-mea strigînd în gura mare:
- Uite, mami, s-a terminat lumea......
Am dezlegat rapid misterul şi am răsuflat uşurată. Avionul era deasupra norilor şi totul era alb şi pufos în jurul nostru.
Peste vreun ceas, vedem doi moşnegi trecînd pe lângă noi şi Crina mă întreabă dezinvoltă:
- Mami, oamenii ăştia coboară aici?
- Nu, mami, îi răspund chinuindu-mă să rămîn serioasă, nu coboară nimeni acum. Toată lumea coboară o dată.
- Adică toţi oamenii ăştia merg la Roma, la botezul lu ăla mic.......

Pe drumul spre Vasto, Crina îmi cere detalii despre botez:
- Cristi are un băieţel?
- Da, mama, are un băieţel de trei luni.
- Şi o să vorbesc cu el în română sau în engleză?
- El nu ştie să vorbească mama, că e mic.
- Dar o să se joace cu mine cu mingea?
- Nu, că e prea mic, ţi-am spus....
- Dar cum ai spus că-l cheamă?
- Eduard Valentin Constantin.
- Dar mie nu-mi place nici unul din numele astea. Eu vreau să-l cheme David Ionescu......
- Păi nu se poate mami, că pe el nu-l cheamă Ionescu.
- Bine, atunci, vreau să-i punem numele Tudor Ionescu.....Că eu sunt naşa.

Ce-i lipseşte chelului

2011-05-02T06:47:00.000-07:00

Pardon, homeless-ilor de la noi. O gazetă, nene, asta le lipsea, că în rest erau toate bune şi frumoase. Erau aşa fericiţi cu viaţa pe care o duc încât au stat şi s-au întrebat ce ne mai trebuie nouă pentru a fi cu adevărat împliniţi pe lumea asta.
Noroc cu oamenii cu iniţiativă, că au rezolvat şi această provocare. Parol. Am citit pe un blog competent că oamenii străzii au gazetă. Aşa se şi numeşte: Gazeta străzii. Dar cel mai important, e o gazetă scrisă chiar de cei ce nu au o pernă şi un pat pe care să-şi pună capul.
La aşa o ştire mă bîntuie întrebarea cum şi unde scriu oamenii străzii. Or avea o redacţie în care se duc, trag un pui de somn şi pe urmă creează sau invers. Ce-ţi doreşti de fapt când îţi propui aşa ceva. Să reiterezi povestea geniului din gunoaie sau să intri în Guiness Book.
Da, în România, toţi ne pricepem la politică, economie, fotbal şi gazetărie.

D'ale copilăriei în 2011

2011-04-18T03:37:00.000-07:00

Maximă tristeţe pe ziua de azi, îmi spune bunica mai devreme. Crina e foarte supărată că pisicuţele nu o bagă în seamă şi nici cu potaia de Bobbiţă nu a avut mai mare succes. Tristeţea se transformă în nedumerire, la telefon. -Măi, mami, de ce nu m-ai făcut şi pe mine pisică? - Cum adică, nu înţeleg. Nu mai vrei să fii fetiţă?, întreb eu nedumerită. - Nu, vreau şi eu să fiu pisică şi mamaie mi-a spus că nu se mai poate, îmi răspunde Crina nemulţumită de fatalitate. - Dar ce îţi place aşa mult cînd eşti pisică? - Păi, se joacă toată ziua. Iar Liliac-unul dintre pisoi, adică- stă aşa frumos în două lăbuţe. - Păi, dacă stă în două lăbuţe, înseamnă că el vrea să fie om. - Nu, măi, mami, stă aşa că e un pisic elegant....... .............

O carte cît un Click

2011-03-24T10:10:00.000-07:00

Mi-am făcut curat acum vreo lună în umila bibliotecă şi am strîns cărţile de care mă pot dispensa fără regret. Am mai dat cadou rudelor, prietenelor şi tot nu s-a subţiat restul. Le-am pus în nişte genţi mari şi mi-am propus să le vînd.
Pe net mi s-a părut complicat aşa că am ales varianta comodă: anticarii de pe marginea drumului. Am studiat piaţa din Berceni pînă la Tineretului şi înapoi.
La metrou la Tineretului, am povestit cu un nene care, nevorbit, arată ca un aurolac. La Berceni, am dat peste o cucoană care părea că a contractat malarie pe mare şi vinde cărţi ca să se vindece. Amabilă, îmi spune că da, primeşte cărţi dar preţul diferă. Vin cu cărţile în altă zi şi dau şi peste soţ. Care studiază sacoşele şi începe să mustăcească a calcule.
În timp ce ne făceam fiecare socoteli în minte, o doamnă-aşa cam bugetară, după vorbă, după port- extrage dintr-o sacoşă, vreo patru cărţi- aventuri, spionaj, pe acolo. Alea de dragoste erau pe fundul genţii dar nu le-a văzut. Ne întreabă cum le dăm şi îi spun sec: 10 lei bucata. Cucoana le îndeasă în sacoşă şi se caută de portofel. Eu mă gîndeam, aşa a prost: ia uite, mă, şi credeam că oamenii nu mai cumpără cărţi.
După ce răsfoieşte portofelul, doamna îmi dă o hîrtie de 50.000 de lei şi cere rest.
- Păi ce rest, trebuie să îmi mai daţi 350 de mii de lei vechi, îi spun cam dur. Recunosc, nu am abilităţi de comerciant.
-A, aşa scump le daţi, răspunde ea şocată.
-10 lei cartea, nu e scump. A, nu, mulţumesc. Voiam să le iau la birou, să citesc în pauze.
- Păi, cu un leu cumpăraţi un Click, doamnă, că-l citiţi mai repede, mă mănîncă pe mine limba. Bărbatu-meu îmi dă un ghiont în timp ce madama îşi ia banii înapoi şi pleacă bombănind.
Comersantul îmi spune franc că nu-mi dă mai mult de 3 lei pe carte, că el nu cîştigă aproape deloc. Era cât pe ce să mă convingă, cînd o altă madamă, se uită în raft şi cumpără două ştifturi siropoase, plătind fără să clipească 10 lei pe bucată. Deci, e chestie de şansă, dar asta nu e ziua mea norocoasă. Îmi iau genţile şi mă întorc cu ele acasă. Între timp, m-am hotărît: decît să le vînd pe 1 leu bucata, mai bine le fac cadou.

Ce chestie

2011-03-24T09:58:00.000-07:00

Înainte, întîrziam tot timpul. Pînă într-o zi, cînd mi-a spus: nu mai vin niciodată să te iau de la birou. Şi s-a ţinut de cuvînt. M-am simţit aşa de prost, că acum a întîrzia a devenit excepţie, nu regulă.
Nu-mi plăteam niciodată la timp factura de curent. Şi sfîrşeam prin a primi somaţie. Atunci, indiferent de sumă, rezolvam chestiunea, răsuflam uşurată şi o luam de la capăt. Pînă într-o seară cînd mi-au tăiat lumina. Şi, deşi aveam o pilă în domeniu, nici ea nu m-a mai putut ajuta. Acum plătesc la timp.
Şi exemplele sunt multe. Multă vreme m-am întrebat de unde această defecţiune. Azi, căutînd ceva după "mărunţişuri" am descoperit un blog nou. Pe care l-am ataşat în listă. Îmi promite măcar un răspuns la întrebarea de mai sus.
E clar însă, că amîn tot ceea ce nu-mi face plăcere. De ce, e o altă întrebare.

Lume anapoda

2011-03-24T07:29:00.000-07:00

Ştiţi, nu mă pricep şi nu am ştiut niciodată cum merg lucrurile la Cotroceni. În ce priveşte relaţiile cu presa, la asta mă refer, evident. Nu-l cunosc pe Băsescu, ca preşedinte, am auzit multe despre el ca ministru al transporturilor, dar cred că palatul l-a schimbat mult.
Acum ceva vreme, mă pricepeam însă la unele lucruri. De exemplu la faptul că dacă vreau să vorbesc cu cineva, îl sun, o dată, de două ori, de nouă ori, îi trimit solicitare pe fax, mail, sms, îi caut oamenii care-l înconjoară. Într-un cuvînt, fac tot ce este necesar pentru a primi un răspuns la solicitarea mea.
În consecinţă, nu prea am înţeles niciodată faza cu: m-a sunat compania X că vrea să-mi dea un interviu. De ce se apucă o companie să dea interviuri şi de ce să mă aleagă pe mine, ce interes are. Asta era prima întrebare care îmi venea în minte cînd primeam o astfel de solicitare şi de aceea DA-urile erau extrem de selective.
În mod cert, dacă aş fi lucrat pe politic, m-aş fi bătut pentru un interviu cu şeful statului. Pentru palmares, dacă nu pentru răspunsuri.
În acelaşi timp, sunt convinsă că e foarte greu să obţii un interviu cu preşedintele ţării, indiferent cum e el: bun sau rău, agresiv sau pasiv. Deci, în cazul de faţă, trecem peste anomalia "fluxului tehnologic": te sună de la palat şi te întreabă dacă nu vrei să-l iei la întrebări pe şeful statului. Evident, nu-ţi faci iluzii că nu va spune pas la întrebările incomode sau nu-ţi va spune şi ţie ca şi Corinei Drăgotescu vreo două.
E clar că şeful statului are nişte mesaje de transmis şi/sau încearcă să-şi reapropie presa ostilă în ultimii ani. Măcar pentru asta şi aş fi acceptat interviul şi pe urmă decideam ce fac cu el.
Declaraţia asta belicoasă: să vină preşedintele încoace, mi se pare cel puţin deplasată.
Dar, asta e. La cît de mulţi specialişti în politică a achiziţionat în ultimul an trustul, era de aşteptat ca lista celor care-l cer la pupitru e mare şi că un reporter onest pierde primul loc, din start.
Dacă motivul demisiei reporterului este onoarea şi respectul, adică imposibilitatea de a-şi onora un angajament, jos pălăria. Dar dacă, nu.....
Am citit blogul Sorinei şi îmi place cum scrie. Cred că scrie mai bine decît se mişcă secţia de politic a trustului. Mi-a plăcut şi mai mult un comentariu al unui cititor "avizat", şi într-ale politicii şi într-ale televiziunii. Omul spune franc: "nu v-am urmărit pînă acum, dar gestul dvs venit din interiorul Realităţii tv m-a uimit. Vă felicit".

În fundul clasei

2011-03-24T06:20:00.000-07:00

Nu m-am omorît niciodată după prima bancă şi i-am invidiat întotdeauna pe cei care stăteau în fundul clasei. În timp ce în banca întîi se dădea o bătălie aprigă a degetelor pe sus, în ultima era vacanţă. Oamenii desenau, îşi trimiteau bileţele, făceau liste cu echipele de fotbal de după şcoală sau îşi povesteau ultimele aventuri amoroase. În timp, am acceptat că eram condamnată la prima bancă, să fac scurtă la degete, alergînd după un zece şi am renunţat să mă mai gîndesc la codaşi.
Nu mi-am imaginat însă niciodată că şi în Parlamentul european e ca la clasa 1. Am aflat acum după povestea cu Severin. Care poveste, m-a distrat la culme, deşi unii vor spune că nu sunt serioasă.
În ziua scandalului, am avut treabă toată ziua, aşa că, în lipsă de informaţii calde, mi-am întîmpinat invitaţii cu întrebarea: e, şi-a dat sau nu, demisia. Evident, speranţa mea era ca Severin să se ţină tare, ca un demn coleg al politicienilor ţării ăsteia. Mi se părea ciudat să facă opinie separată, acum, cînd ăsta e un stil de viaţă. Căci, odată devenit parlamentar, îţi aperi statutul, scaunul şi, nu în ultimul rînd, colegii care miros a penal. Pe principiul: dacă mie mi s-ar întîmpla ceva, nu mi-ar plăcea să mă apere şi pe mine careva.
Aşa şi cu dl Severin. Nu-l cunosc dar nu sufăr din cauza asta. Mă mîndresc cu el că vorbeşte mai multe limbi străine, deşi e politician român. Şi chiar m-ar durea să-l văd dus din Parlament, după ce noi toţi, am investit atîta în el. Vă daţi seama că dacă vom trimite un alt severin, va trebui să cheltuim altă căruţă de bani. Ori, la ce bun să-l schimbi pe unul de-ăsta, pe care acum ştii că nu-l mai prinzi la furat, cu altul care va trebui să înveţe, deci să experimenteze. Eu cred că am un raţionament mai mult decît corect, în vremurile astea austere.
Dar, revenind, nu am crezut că la ei e ca la clasa 1, după cum nu am ştiut că dnii Vadim şi Becali stau în fundul clasei. Păi, la cît de vocali sunt ei, cred că toată ziua stau cu mîna pe sus, ca la şcoală, evident, dispuşi de fiecare dată să spună fie "nein danke" fie "non, merci beaucoup". Diferă e drept de fraza de la clasa 1: eu doamna, eu ştiu, dar ce mai contează. Aşa că, de ce nedreptatea asta, să-i trimiţi în fundul clasei.
E, da, mă bucur că nu trece o zi fără să mai aflu cîteva ceva.
Mă întreb ce lecţie voi învăţa cînd în sfîrşit dl Severin va fi dat afară în şuturi, aşa cum merită, măcar doar pentru faptul că a confundat Parlamentul European cu cel românesc.

Povestiri din presă 4

2011-03-09T07:32:00.000-08:00

Mi-am amintit toată povestea, gîndindu-mă la oameni care mi-au marcat traseul profesional. Despre oamenii care mi-au servit drept modele profesionale, altădată, cînd voi avea la dispoziţie mai mult de un sfert de ceas şi nu va trebui să scriu pe repede înainte.
La EVZ am ajuns prin transfer, în 95. Mă pregăteam să mă mut la Cronica Română, pe externe, cîştigasem concursul organizat de ei şi i-am povestit fostului meu şef "avansul în carieră", stînd la coadă la chioşc. Francesco m-a întrebat dacă nu aş vrea să mă mut la EVZ, că pleacă cineva în concediu de naştere şi au nevoie de un om. Şi am spus da, la un sandviş, în faţa Casei Scînteii.
Mi-am golit sertarul de la Tineretul Liber, mi-am scos din bancă pulloverul roşu de mohair şi am luat-o pe culoarele Casei Scînteii, către noul loc de muncă.
Multe fete, mulţi băieţi. Toţi cu căştile pe urechi, ascultau, scriau, rupeau. Curiera, nu mai ştiu cum o cheamă, dar am o poză cu ea, dădea fuga două etaje mai jos, cu capetele de ştiri. Confruntau lead-urile ştirilor de la ascultare cu ce aveau oamenii pe secţii. Lucram la etajul 4, noi, secţia de sport, IT-işti şi, cred că ceva contabilitate. Mi-amintesc că în ziua de leafă era groaznic de aglomerat etajul, era ziua în care toată redacţia trecea pe lîngă Ascultare.
Fete frumoase, la noi în secţie. Băieţi interesanţi şi ei şi un şef - interimar- ca un gîscan. Înalt, slab şi cu gîtul lung. Îi lipsea papionul. Şi mai presus de toate, plin de el şi mîndru nevoie mare că păstoreşte aşa o turmă de fete frumoase.
Nu i-a plăcut faţa mea, chestie de reciprocitate, altfel, dar m-a înghiţit. I-a şoptit cineva că sînt pila lu şefu, deci tre să se poarte cu mine cu mănuşi. M-a lăsat în pace o vreme. Şi eu pe el la fel. Nu i-a plăcut cînd am făcut o şezătoare cu fetele şi i s-a părut suspect că eram prea prietenoasă.
Vrea să-mi ia locul, a fost ideea care l-a săgetat. Motiv pentru care m-a trecut pe tura de noapte.
Pe tura de zi, se întîmpla ca uneori, să ne trezim că zbîrnîie telefonul şi cineva cu voce gravă cere ştirea A, de la ora B. Rar, îşi aduceau aminte de postul de radio sau tv care l-a transmis. În zilele alea era sărbătoare. Unul din echipă va face o ştire pentru "bulina roşie". Îşi va vedea ştirea în ziar, că numele era cu semnul întrebării.
Pe tura de noapte, ştirile erau mult mai puţine. Aşa că pentru a-şi creşte salariile, unii dintre colegi lucrau pentru bulina albastră: traduceau ştiri de pe agenţiile externe sau din reviste franţuzeşti: Paris Match, Voici etc. Mi-a luat ceva vreme pînă să aflu cum îţi poţi creşte leafa, dar înainte de asta mi s-a întîmplat o chestie foarte tare.
În prima tură de noapte, am făcut cunoştinţă cu gaşca şi mi-am luat în primire căştile. Pe la miezul nopţii, unul dintre băieţi vine la mine:
-Auzi, noi ne ducem aici la capătul lui 41 să bem o bere. Vii cu noi
- Nu mă omor după bere, dar dacă asta e regula şi vin şi celelalte fete, normal că vin, le-am spus eu.
- A, nu, că ele nu sunt invitate, zice el.
- Păi, rămîn cu ele.
Mi-am bătut capul zile în şir să înţeleg dacă ăsta e un mod de a boteza un nou coleg sau dacă cine ştie, doamne ajută, s-a îndrăgostit vreunul brusc de mine.
Am aflat la ceva vreme iar explicaţia a fostpe cît de dureroasă atunci, pe atît de amuzantă.
Şeful secţiei, gîscanul descris mai sus, i-a informat pe băieţi că vine de noapte pila lu şefu şi să aibă grijă ce fac. Şi ei, ca băieţii, s-au gîndit simplu: dacă o luăm cu noi, sigur nu ne spune că pierdem noaptea la bere.
Au stat stresaţi ei, dar curînd şi-au dat seama că sunt o tipă de treabă şi, pilă sau nu, nu port vorba de colo-colo. Ne-am împrietenit şi, în timp, s-au convins că şeful e un biet complexat, care se temea şi de umbra lui că-i ia locul.
Faza tare s-a întîmplat la ceva vreme după asta. Deşi seara se împărţeau ştirile pentru bulina albastră, pe mine mă săreau. Nu din răutate, cred. Nu am spus nimic, doar că m-am apropiat de o şefă de la Rodipet, tartor peste toate revistele şi publicaţiile străine aduse în România.
Femeia mi-a spus că pot alege ce vreau eu şi primesc orice revistă cu două zile înainte de a ajunge la tarabă. M-am bucurat teribil şi m-a pus pe treabă.
Am tradus tot ce se putea traduce din revistele franţuzeşti de mondenităţi. Şi publicam articolele traduse, în bulina albastră, EVZ-ul de prînz. Chestia asta a enervat lumea. Motiv pentru care la prima şedinţă de tură, m-am trezit cu un coleg -nu-i mai ştiu numele, ştiu doar că dormea toată tura de noapte-strigînd la mine: "Ce, mă, tu ai venit aici, să ne iei pîinea de la gură? Că, din cauza ta, că scrii mai repede, nu ne mai primesc nouă materialele"
Nu mai ştiu cum am reacţionat, dar acum, mă umflă rîsul ori de cîte ori mi-aduc aminte.

D'ale copilăriei în 2011

2011-03-07T02:43:00.000-08:00

Ne uimim şi ne mirăm în acelaşi timp. Şi, cel mai important, învăţăm una de la cealaltă. Bune şi rele, evident. În weekend de exemplu, nu mai ştiu de la ce a pornit şi despre ce era discuţia dar finalul a fost cam aşa:
- Dacă mă mai superi, să ştii că te bat măr, îmi spune Crina.
- Şi cum arată un om bătut măr. Ca să ştiu la ce să mă aştept, întreb eu.
- Păi, te fac felii, cum îmi dai tu să mănînc mărul, vine imediat şi replica.

...........................................
Am fost la Ikea, ca alte ăşti de zeci de mii de oameni la final de săptămînă. Să ne clătim ochii, cică. Nu a fost aşa rău cum credeam, ba pe alocuri aş putea spune că a fost o decizie distractivo-constructivă.
Constructivă pentru că mi-am cumpărat un pled pentru fotoliul preferat. Distractivă pentru că am fost cu Crina, care la un moment dat, se opreşte la un dormitor de copii. Dă roată cu privirea, mă întreabă dacă e de fetiţe şi cînd primeşte confirmarea, se aşează pe pătuţul de copil şi începe să studieze locul. Peste vreo cinci minute, stînd aşa într-o rînă, îmi spune hotărîtă:
- Da, mami, cred că poţi chema camionul....
- Pentru ce, mami?
- Păi să strîngă camera asta şi să o ducă la noi acasă......
A rămas puţin dezamăgită cînd i-am spus că doar ne clătim ochii. Dar plină de speranţă cînd am informat-o că imediat ce ne schimbăm casa, îşi va alege singură mobila pentru propriul dormitor.

Texte inutile sau prost nu e cine dă, ci cel care înghite

2011-03-02T06:45:00.000-08:00

Sunt din ce în ce mai multe. Ştiam că un titlu bun vinde bine chiar şi un text prost, dar cînd spui prost, te referi la prost scris, nicidecum la unul cu aproape zero informaţie. Am deschis dimineaţă un ziar, nu spui care, dar oricum nume serios, şi mă opresc la un articol cu titlul "cum să-ţi ţii copilul la distanţă de obezitate".
Superatractiv titlul, cel puţin în ce mă priveşte, aşa că mă aşez bine în scaun şi caut informaţia. Citesc întîi pe diagonală textul(defect profesional, recunosc), după care o iau de la capăt. Şi aflu că obezitatea la copii e gravă, că afectează nu ştiu cît la sută din copii, că e grav să laşi copilul să consume droguri şi alcool, parcă.
Şi în ultima frază, că pentru a evita obezitatea trebuie să îi dai să mănînce fructe şi legume şi să-l pui să facă mişcare juma de oră în fiecare zi. Şi m-am edificat: un text inutil din care afli ceea ce oricum ştii din buni-străbuni.
Concluzia. Fii-mea nu are cum să fie obeză, pentru că mănîncă zilnic cel puţin un fruct iar mişcare face în fiecare zi cît pentru o săptămînă.
Am mai întîlnit şi un alt text care nu m-a atras din pricina titlului ci a semnăturii. Îl cunosc pe autor şi ştiu domeniile pe care se pricepe. E, azi a scris despre....... amenajări interioare. Mi s-a părut ciudat ca un tip specializat pe media să scrie despre amenajări interioare, aşa că am citit materialul. Probabil, asta se aştepta şi autorul să citeşti textul tocmai pentru că nu scrie prea des despre asta. Şi, cu această ocazie, am aflat că el şi-a luat casa de la un reputat arhitect şi că nu a avut nici prea mult de modificat dar nici un buget prea mare. Ok, mi-am spus şi ce dacă.....
Concluzia: cînd vrei să faci rost de bani, stai şi în cap şi scrii şi despre coada de mătură.