Rîmnicean Sărat

"Semimaraton" loveste din nou

2014-10-28T18:00:00.000+02:00

Desi cam cu intarziere, m-am hotarat sa va impartasesc si experienta celui de-al doilea semimaraton alergat, la fix un an distanta dupa primul, tot la MIB.
Daca la prima participare, avusesem scuza unei raceli abia tratate, anul acesta entuziasmul si dorinta de a depasi performanta anterioara erau la cote maxime.
Antrenamentul a decurs normal, mai ales in perioada de primavara-vara, inceputa cu particparea la cursa de 10 km din cadrul Semimaratonului International din mai. Da, stiu ca si acolo trebuia sa merg tot la 21 de km, dar o serie de circumstante mai mult sau mai putin plauzibile (vremea urata, mutarea in casa noua etc) m-au facut sa merg doar la semi-semi-maraton.

Timpul obtinut de un pic sub o ora imi dadea sperante ca, in aceleasi conditii sau mai bine, as putea sa scad sub bariera de 2 ore la semi-ul de la MIB 2014. Oricum, mai erau vreo 4 luni de pregatire intensa, asa ca nu imi faceam mari griji.
Cu destule pauze (deh, imi este sila cateodata, ceea ce nu e bine), am ajuns la septembrie cu o conditie acceptabila. Alergam, de obicei, seara pe cateva noi trasee cu pornire de la noul "domiciliu", dar si dimineata, in week-enduri. Ca sa ma laud, am facut o scurta tura de alergare si in afara tarii (a se citi "la mare la bulgari"). La toate turele pe jos s-au adaugat si cateva pe doua roti, una dintre ele soldata cu un contact mai putin prietenos cu suprafata asfaltului, drept pentru care am facut o pauza fortata de vreo saptamana. Nu va faceti griji, n-a fost nimic grav, doar niste julituri si tricoul galben de la MIB 2013 facut de comanda, dar nerupt. Nu spun cati kilometri am facut in total, ca nu sunt prea multi. Cine vrea mai multe detalii, ma gaseste pe Runkeeper.
Intre timp, constatasem ca am destule cunostinte care alearga pe la diferite curse, mai des sau mai rar, si mai scurte si mai lungi, dar important e ca sunt oameni cu acelasi interes in a face miscare: Lilica, Mihai I, Ion, Andy, Razvan, Bogdan, Mihai S, Alexandra, Dragos, Elena, Alex R, Alex N, Mihai B, Adrian si poate mai sunt, dar nu mi-i amintesc pe toti acum. De asemenea, povestirile expuse pe bloguri de oameni precum Andrei Rosu, Gabriel Solomon, Ilie Rosu, Andrei Gligor, Vlad Lutic sau Dragos Ciobanu mi-au dat sentimentul ca, alergand, apartin unei comunitati de oameni deosebiti.
Pe de alta parte, anul acesta mi-am upgradat un pic si echipamentul, mai ales la capitolul pantaloni scurti si bluza cu maneca lunga. Nu va asteptati la ceva spectaculos. Traiasca Decathlon! Deveneam insa un pic mai "profesionist" si, in subconstient, imi crestea increderea in fortele proprii. De curand chiar, am observat ca si pantofii in care alerg de vreo doi ani au o mica inscriptie pe talpa: running. Chiar nu am avut in vedere acest aspect atunci cand i-am cumparat, pentru ca destinatia initiala era sa fie folositi la plimbari, dar e bine ca s-a nimerit sa fie omul potrivit cu adidasii (pardon, nike-ii) potriviti. Pe aceasta cale, promit ca, in iarna ce vine, locul le va fi luat de o alta pereche ceva mai noua si mai performanta. Da, probabil tot de la Decathlon.
Astea fiind spuse, ma apropiam cu pasi mari (suna bine expresia doar) de data de 5 octombrie si, pentru ca eram foarte bine pregatit, am decis sa fac o pauza de vreo 2 saptamani, timp in care am fost plecat din capitala si miscarea m-a acompaniat doar sporadic. Cu cateva zile inainte de cursa, am revenit la antrenamente, dar nu am fortat prea tare ca sa nu ajung sa fiu mai mult obosit decat pregatit. Doar cateva zile de dezmortire, suficient cat sa am un tonus destul de bun. Asadar, nici anul acesta nu am fost in forma fizica pe care mi-as fi dorit-o, dar deja imi faceam calcule. Luasem rezultatele de la cursele anterioare si estimam cam ce ritm si timpi intermediari sa obtin in diferite puncte pentru a putea sa imi ating obiectivul, acelasi de anul trecut, si anume sa scad sub 2h.
Dintr-o usoara lene, inexplicabila in acea perioada, m-am dus sa imi ridic kitul de participare abia in ultima zi dinaintea cursei. Acolo, soc! "Nu va gasim numarul de participare". Pana la urma, nu a fost o problema atat de grava cum parea la inceput, pentru ca am primit un alt numar, dar fara numele inscriptionat (platisem in avans pentru acest lucru, dar asta e...). Avem sa descopar mai tarziu, cand am vazut poze de pe traseu, ca altcineva (un domn respectabil, de altfel) purtase mult-ravnitul tricou cu 7082-DanSpataru. Sa fie primit!
Luandu-mi kitul de participare, am mai zabovit pe la standurile de la Sport Expo, am asistat un pic la cursele de copii si m-am indreptat catre casa cu popas la Decathlon pentru a-mi cumpara bluza cu maneca lunga de care va ziceam mai sus (se anuntau sub 10 grade pentru duminica dimineata), dar si doua mici geluri energizante. Intre timp, desi aveam dubii ca s-ar trezi la o ora asa matinala duminica, mi s-a confirmat si prezenta directorului tehnic (asistent de traseu, director de cursa etc) care avea sa ma urmareasca pe bicicleta pe tot traseul. Un mare avantaj, pentru ca nu mai eram nevoit sa imi car prin buzunare anumite chestii, imi da apa cand vreau eu, plus ca s-ar putea sa ma ajute la moral. Pentru carbo-loading, am facut si o trecere pe la un cunoscut fast food unde m-am chinuit cu o portie mare de paste carbonara, dupa care m-am dus acasa si mi-am pregatit cele necesare pentru a doua zi: tricou, numar, chip, pantaloni scurti, bluza cu maneca lunga pentru cursa, sosete (+o pereche de rezerva), plasturi pentru calcaie, geluri, apa, manson, gulerul de folosit pe post de bandana, telefon si alte mici prostioare. Nu gaseam alifia chinezeasca, dar m-am impacat cu ideea si... mars la somn. Vorba vine, somn, ca de la 22:30 pana pe la 1:30 mai mult m-am sucit in pat si n-am putut adormi.

Am profitat, pana la urma, de odihna, iar la 6 dimineata eram in picioare, incepandu-mi ritualul: masa (crema de banza, ou fiert, pastrama, paine cu unt si gem, un pic de miere, banane, alune, stafide), mers la baie pentru evitarea unor probleme ulterioare, imbracare si repede la metrou catre Piata Constitutiei. Pe traseu am reperat alti cativa disperati cu rucsacuri galbene (da, aia din cauza carora se blocheaza traficul in prima duminica de octombrie) si, intamplator, m-am intalnit cu unul dintre cunoscutii care participau la MIB. Am mers impreuna, iar un pic inainte de 8 eram printre ceilalti cateva mii de participanti, asteptand startul. Am luat pulsul multimii facandu-mi incalzirea printr-o plimbare lejera, si am schimbat cateva impresii cu un alt camarad, dupa care si-a facut aparitia antrenorul personal. Am convenit sa ne vedem la Unirii (nu prea avea pe unde sa mearga in prima parte de traseu) si ne-am despartit, eu indreptandu-ma spre locul de start. Nu are rost sa mai repet problemele de organizare din acea zona. Sunt deja cunoscute, asa ca...sa pornim. galagie mare, elicopter, drone care filmeaza, concurenti rataciti si o gloata imensa la toalete. Chiar nu stiu cand au luat startul oamenii care erau mai in spate la cozile respective. Cred ca, din cauza aglomeratiei si a vitezei de melc cu care se inainta, portiunea de la inceput a servit drept incalzire propriu-zisa pentru multi, dar dupa un timp a inceput sa alerge fiecare in ritmul lui.

Ajungand la punctul de intalnire, am avut prima hidratare si am continuat usurel, schimband vorbe cu waterboy-ul, dar si cu alti participanti. Admirand peisajul si atmosfera intretinuta de unii voluntari si spectatori, am salutat-o pe Lilica din mers si nu prea am constientizat cand am parcurs primul sfert, intalnirea cu gheparzii kenyeni care veneau din sens opus (cam 5 km avans in 30 de min) fiind scurta si intensa. Usurel, soarele se ridica si imi dadea energie mai mult decat orice energizant, in timp ce Arena Nationala aparea la orizont. Apropo de energizante, unul dintre geluri era cu suc de rosii. Sublim...

Trecand de primul punct de cronometrare, am observat ca sunt cu vreo 3 minute sub timpul de anul trecut. Perfect pentru tentativa de a cobori sub 2 ore, asa ca am continuat cam in acelsi ritm. Renuntand la bluza cu maneca lunga, reveneam din nou spre zona bulevardului Unirii, unde se aglomera iar traseul din cauza intersectarii cu cei de la stafeta.

Pe bucata de pana in Hanul lui Manuc am alergat destul pe langa unul dintre prezentatorii de stiri de la Antena 1, Daniel Osmanovici, care facea un maraton intreg. Bravo lui, mai ales ca alerga cu zambetul pe buze, foarte bine dispus.

Urma partea care imi place cel mai mult, desi e cea mai dificila: urcarea de pe Calea Victoriei. Moralul meu, afactat un pic de inceputul de oboseala, a primit o mare lovitura in momentul in care am vazut pacemakerul de 2h pe sensul opus, adica vreo 5 minute avans. Mi s-au naruit multe sperante de a face un timp bun si asta m-a urmarit pentru ultimii 5 km.
Dupa coborarea spre Natiunile Unite, am indurat calvarul partii celei mai urate din tot traseul: Splai-Opera-Eroilor. Urata nu datorita peisajului, ci mai ales pozitionarii spre final, cand esti obosit si vezi ca nu se mai termina. Ajung la un pod, dar iti dai seama ca nu acolo se intoarce, la urmatoarele la fel si iti cam scad sperantele de a ajunge la final.

La acul de par de la Municipal am auzit una dintre cele mai tragi-comice reactii de pe margine referitor la alergatori: "Cine a aprobat chestia asta? Primarul, nu?", am luat o portie dubla de energie (apa, isostar, fructe), am facut cinste iepurelui cu o bere...cu lamaie si fara alcool si mi-am zis ca ar fi cazul sa si alerg, ca pana atunci o cam lalaisem. Cu chiu, cu vai am ajuns la final, unde nu prea am avut puterea sa sprintez, dar a iesit bine, pana la urma. Timpul de 2:04:35 nu a fost ceea ce imi doream, dar am reusit, pana la urma, sa realizez un personal best, fiind cu 2 minute sub timpul din 2013.

Am navalit la standurile cu apa si fructe pentru reenergizare, apoi am asistat sadic la chinurile de la finisul celorlalti, terminand cu o pizza si o bere la o terasa alaturi de alti alergatori.
Filmul cursei aici
Concluzii: per total, a iesit mai bine, atat pentru mine, cat si pentru cursa, in general. Se poate si mai bine, asa ca promit sa ma pregatesc cum se cuvine si sa ma prezint onorabil. Obiectivul ramane acelasi, sa scad sub 2 h, prima ocazie fiind Semi-ul din mai 2015, desi s-ar putea sa apara si altele pana atunci. Pe termen lung, mi-a aparut si ideea de aparticipa odata la un maraton intreg, dar o luam pas cu pas. Totusi, sanatatea e mai importanta, iar participarea la competitii, cu toata frumusetea lor, e doar una dintre motivatiile de a ma scoate din casa la alergat.

Treceţi batalioane române Carpaţii!

2014-06-24T21:15:00.000+03:00

Se pare ca a cam devenit un eveniment aparitia unu articol pe acest umil blog.
Ca sa contrazic statistica si pentru ca am mai bifat o parte din tara in condica pelerinajelor mioritice, va prezint in cele ce urmeaza (stiu, suna a formulare tip :) ) ultima tura facuta de Sandero si prietenii lui (adica noi).
Cum ati ghicit si din titlu, am fost in Moldova......aaaaa....pardon, greseala eronata., in Ardeal, zona cunoscuta si ca Transilvania de catre fanii Dracula si printu' Charles (o sa vedeti ca nu degeaba l-am introdus si pe el in naratiune).
Planurile de calatoria imi circulau de mult timp prin cap, asa ca doar perioada potrivita si cativa arginti de cheltuiala mai trebuiau. Perioada aleasa a fost uichendul prelungit de Rusalii, cativa bani de cazare, drum si cheltuiala erau, asa ca sambata, dis-de-dimineata (a se citi ora 5:30), paraseam Bucurestiul in directia nord-vest cu un itinerar bine stabilit. Cine ma cunoaste stie ca sunt in stare sa calculez traseul, obiectivele de vizitat si orele mai ceva ca o agentie de turism.
Centura libera, autostrada cu 3 masini pana la Ploiesti si racoarea de dimineata au facut sa ajungem cat ai zice peste pe valea Prahovei si apoi la Brasov. Neatentia m-a facut sa pierd ceva timp ratand intrarea pe varianta, dar am castigat traversarea unui oras frumos si viu...chiar si la 8 dimineata.

Curand am ajuns in zona impanzita de biserici fortificate sasesti situate pe drumul spre Sighisoara. In fiecare sat era cate una, dar singura care ne-a interesat era cea din Viscri (Weiss Kirch=Biserica Alba). Trebuie sa recunosc, publicitatea de la tv a fost unul din motive. Desi drumul de legatura de la E60 e ca vai de mama lui, iar saracia multora dintre locuitorii zonei, evidenta, zona avea o simplitate si un farmec aparte. Probabil de asta a fost atras mostenitorul (sau nu?!) coroanei britanice atunci cand si-a cumparat o casa modesta in sat. Cand zic modesta, nu exagerez deloc. De curiozitate, am vrut sa vedem care este si am intrebat localnici pana cand cineva ne-a spus ca este chiar cea langa care oprisem. Nu iesea cu absolut nimic in evidenta, cel putin pe din afara. In rest, satul este un colt de ev mediu in care s-au integrat perfect micii comercianti-manufacturieri, dar si proprietari de pensiuni din zona, totul fiind construit sau renovat in stilul satului vechi transilvanean. In tot acest decor, forfoteau si destui straini (mai degraba englezi, din ce am observat) veniti la relaxare sau munca (un grup de studenti, impreuna cu profesorul faceau practica la restaurarea cetatii).

Revenind la drum neted, am inaintat spre inimea Ardealului, urmatoarea oprire fiind la Targu Mures. Motivul? Nu vreun obiectiv turistic (o sa mergem si acolo, dar alta data), ci un mare blocaj, datorat harniciei asfaltatorilor. Dupa repaosul fortat, prin caldura care aparuse deja, am continuat drumul, oprirea proxima fiind la Salina Turda.

Auzisem de bine si mi s-a confirmat banuiala. Salina este o capodopera, combinatie intre munca de milioane de ani a naturii si cea de 150 de ani a oamenilor. Coborarea incepe fara sa anunte ceva special, iar dupa cateva sute de metri de coborare lina, apare spectaculosul: o cavitate imensa sapata in sare, pana in fundul careia se ajunge cu doua lifturi de cate 13 etaje. Ajuns in fundul pamantului, descoperi o lume paralela: parc de distractie, jocuri, barcute, chiar si loc unde poti cumpara ceva de baut sau mancat, toate puse in valoare de luminile atarnate de tavan sau aranjate in forme futuristice.

Dupa o combinatie de coborare cu liftul si urcare pe scari, am revenit la caldura de afara. Clujul ne astepta. In scurt timp, coboram dealul Feleacului si ajungeam in vechea Napoca, unde am gasit repede pensiunea din zona centrala care urma sa ne fie casa pentru o seara. Imediat, lasand-o pe Simona Halep "singura in fata Sharapovei", am iesit la explorerea orasului, nimerindu-ne fix in perioada de final a TIFF, cu actori, organizatori si decoruri special pregatite pentru ultimele filme si festivitatea de premiere. Ce mai colo-ncoace! Ma simteam ca la Hollywood :)

Lasand cinematografia cu treaba ei, am profitat de timpul avut la dispozitie pana seara si, desi oboseala se simtea deja, am facut un tur al centrului istoric cu tot ce are acesta mai frumos: stradute, piete, biserici, cladiri istorice, dar mai ales aerul de oras vestic. Mie mi s-a parut un Sibiu mai mare, tinzand spre metropola. Spre inserat am luat cina chiar in buricul targului, la o terasa de fite, nas in nas cu cativa actori. Ne-am facut apoi siesta cu o ultima plimbare nocturna si paturile au fost cei mai buni prieteni peste noapte.

Duminica dimineata am fost printre primii vizitatori ai superbei gradini boanice, o adevarata oaza in mijlocul orasului. Daca n-am fi stiut ca la doi pasi sunt strazile pline de masini, senzatia ar fi fost cu siguranta ca suntem intr-o padure, undeva in creierii muntilor sau chiar in jungla. Pe langa toate astea, trandafirii erau infloriti in zeci de culori, creand un peisaj de pastel.

Parasind Clujul chiar in ziua de Rusalii, ne-am indreptat spre Apuseni, traversand cateva sate in care oamenii inca tin la traditii si se indreapta ritualic spre biserica. Usor, pajistile de la campie si dealurile au lasat locul padurilor si am ajuns in zona lacului Belis-Fantanele unde am avut un scurt popas, dupa care drumurile de munte erau ale noastre.

Cand spun "drum", nu ma refer la o sosea, ci la un drum forestier cu rang de DN, exact prin zona pe unde acum cateva luni a cazut un avion, gasit cu greu de cativa localnici. Padure cat vezi cu ochii si un drum bombardat, asa ca imi inchipuiam cum ar fi sa ai nevoie sa te deplasezi pe acolo pe timp de iarna. Chiar daca nu a fost asa lunga, datorita starii precare, bucata asta prin salbaticie a parut interminabila. Totul pana cand, intr-un final, am ajuns la civilizatie, in inima Tarii Motilor, zona cu cele mai multe pesteri si relief carstic din Romania.
Trebuia sa profitam de specificul zonei, asa ca am descoperit imprejurimile, cele mai interesante fiind Pestera Ghetarul Scarisoara (unde se conserva perfect un strat de 16m de gheata, iar stalactitele si stalagmitele sunt din acelasi "material") si Poarta lui Ionele, speciala pentru prezenta liliecilor inauntru. Toate astea le-am vazut printre reprize de ploaie rapida de vara.

Stiu, mai erau multe locuri de vazut prin zona, dar seara ne-a prins in drum spre Alba Iulia. Promit sa revin cu alta ocazie cand sa am mai mult timp la dispozitie pentru Cetatile Ponorului, Groapa Ruginoasa sau alte obiective.
Cetatea Marii Uniri m-a impresioanat inca o data, acum fiind complet renovata insa. In luminile serii, atractia principala din Alba Iulia primea deopotriva localnici si turisti intre zidurile perfect conservate si reabilitate. E un loc in care te poti plimba, relaxa, reculege, admira arhitectura sau sta pur si simplu la terasa, simtindu-te bine intr-o ambianta de vechi readus la viata.

Aici hotelul nu era chiar in centru, dar proaspat inaugurat, confortabil si cu servicii de calitate. Drept urmare, am dormit bine, urmand ca ziua de luni sa ne aduca inapoi in Bucuresti.
La plecare, inainte de a ne orienta spre capitala, am dat un scurt ocol catre unul din locurile transilvanene incarcate cu o mare semnificatie spirituala si patriotica: Mănăstirea Râmeț. Situata intr-un colt de Rai, in cheile cu acelasi nume, locasul impresioneaza prin rezonanta, atat la propriu cat si la figurat. "Clopotul ce bate la Râmeț" nu e doar o figura de stil. Are o sonoritate aparte care se potriveste perfect in ordinea si frumusetea locului, spargand linistea intr-un mod placut.

De aici incolo, prin caldura de inceput de iunie, ne-am avantat (cat se putea, ca autostrada Sebes-Sibiu e deschisa pe bucati) spre sud-est, oprindu-ne pentru o racoroasa destindere in fosta capitala cuturala europeana. Aici, am fost oarecum dezamagiti de mult laudatul Muzeu al Satului, care nu impresiona cu nimic, in mod special. Poate doar ca era mult mai mare decat cel de langa Herastrau. Se prea poate sa fi nimerit intr-o perioada de amenajari si renovari, asa ca parerea mea ar putea fi distorsionata.

Pentru ca revenirea sa se petreaca in hopuri, pana acasa am mers cu destule pauze, atat din motive obiective (din nou asfaltari in zi de sarbatoare), cat si din initiativa proprie: o oprire la un restaurant in Valcea. Ca fapt divers, portiile de mancare au venit dupa o ora si jumatate, cand ne pregateam sa plecam, foamea fiind singurul motiv pentru care ramasesem.
Undeva spre seara, bucla s-a inchis, asa ca asteptam urmatoarea tura. Se pare ca nu vor mai fi asa de lungi prin tara. Ori va fi mai mult timp la dispozitie, ori distante mai scurte, ori avionul ne va duce catre alte zari.
Numai respect.

Oktoberfest se intoarce

2013-10-30T22:14:00.000+02:00

Intamplator sau nu, iesirea externa din 2013 s-a potrivit sa fie exact la un an dupa cea din 2012, dar acum chiar ca titlul se potriveste cu locul. Anul trecut a fost o ocazie speciala, dar acum asa a fost sa fie, incadrandu-se in obiceiul nostru de a face astfel de excursii toamna sau primavara.
Specificul a fost un pic altfel. N-a mai fost doar un city-break, ci un mic circuit in Bavaria sudica, totul cu plecare si sosire din Munchen.
Ca de obicei, plecarea dis de dimineata de la Otopeni pe o vreme racoroasa, ocazie cu care mi-am atras cateva critici referitoare la vestimentatie: "trebuia sa-ti iei o geaca mai groasa". Dupa un zbor relativ scurt, presarat cu sforaiturile unui cunoscut lautar pe scaunul din spate, am ajuns pe Franz Josef Strauss Airport, unde ingerul pazitor parea sa aiba dreptate. Era o ceata groasa, de o taiai cu cutitul.

Dupa formalitatile de iesire, ne-am orientat rapid spre iesire si am cautat sa luam trenul spre oras. Inainte de asta, am cheltuit cativa banuti pentru a nu fi luati pe nepregatite daca apare controlul. Aici, vreau sa va recomand Bayern Ticket, daca planuiti sa faceti o excursie asemanatoare. Este un abonament valabil o zi intreaga pe toate mijloacele de transport in comun din Bavaria, fara trenurile IR sau IC. Costa 22 de euro pentru titular si cate 4 euro pentru fiecare persoana in plus. Singura restrictie e faptul ca se poate folosi, in zilele lucratoare, doar dupa ora 9, pentru a nu te calca pe picioare cu "oamenii muncii".
Dupa frigul romanesc si ceata din aeroport, am reusit sa reduc din diferenta in momentul in care soarele a patruns prin geamurile trenului de pe linia S-Bahn (suburban). Am schimbat cu U-Bahn la Ostbanhof si, in scurt timp, eram la hotel. Pentru ca nu puteam prelua camera de la ora 10 dimineata, am lasat bagajele la receptie si am plecat la plimbare, urmand sa revenim seara.
In centru, ziceai ca e manifestatie, dar era o simpla zi de sambata combinata cu un meci al lui Bayern peste cateva ore. Slalomand printre suporteri si turisti, am descoperit la pas zona pietonala centrala cu primaria, cele doua biserici monumentale (Fraukirche si Peterskirche), portile Karlstor si Isartor, dar si cu piata Viktualenmarkt, un amestec de tarabe si de terase la care se bea bere, cu mic, cu mare. Apropo, se bea bere peste tot, chiar si pe trotuare vedeai diversi indivizi cu sticlele in maini, in limitele decentei. Oktoberfest-ul se terminase de vreo doua saptamani, dar euforia nu se stinsese. Sau sa incerc sa-mi inchipui ce a fost atunci?

Ajungand pe malul Isar-ului am intrat la Deutsches Museum, un interesant muzeu de stiinta si tehnica, urmat de o dupa-amiaza dominata de peisaje de toamna pe malul apei, dar si prin Englisher Garten si Olympiapark, doua dintre cele mai frumoase parcuri muncheneze.

Dupa ce am admirat minunile tehnicii la BMW Welt, am avut vreo doua tentative de a intra la Hofbrauhaus, dar au fost sortite esecului. Poate si pentru ca era o sambata seara, in berarie nu aveai loc sa arunci un ac: un amestec de bavarezi si turisti veseli cu halbele si farfuriile de mancare pline, intr-o combinatie de harmalaie si muzica traditionala.

Pana la urma, desi era racoare, afara era foarte placut si ne-am "târât" pe stradute, ajungand intr-un final la hotel pentru a face cazarea si prima portie de odihna. Sfarsitul episodului 1.
Duminica am parasit capitala Bavariei. Pentru prima data, am folosit susnumitul si multlaudatul abonament. Asadar, nu prea matinali, dar nici prea intarziati, ne-am prezentat la gara pentru a lua trenul catre Fussen, oraselul situat la capatul Romantic Road. Usurel, trenul a parasit Munchenul si suburbiile sale, oprind apoi in statii cu nume inpronuntabile, iar dupa ceva timp, a inceput sa se schimbe si peisajul, dealurile mai inalte si muntii aparand in decor.

Pe la orele pranzului, debarcam in cochetul orasel de la poalele Alpilor, un fel de Brasov mai mic si mai curat. Nimic spectaculos, insa. Ieseau un pic in evidenta doar cetatea care domina orasul de sus si strazile centrale. Pe una dintre acestea, cateva zeci de localnici vindeau de toate sub forma unui targ de vechituri.

Intorcandu-ne la gara, am asteptat autobuzul care in 10 minute ne-a dus la Hohenschwangau, satul in care ne-am instalat tabara pentru urmatoarea zi. Aici, aceeasi poveste cu cazarea, deci, sa descoperim zona mai intai si apoi revenim la hotel.
Principalul obiectiv al zonei este castelul Neuschwanstein (incercati sa pronuntati din prima, va rog), construit de un print bavarez cu ceva lipsuri la mansarda, si care a fost inspiratia celor care au creat logoul de la Disney. Acesta, dar si celalalt castel (care poarta numele localitatii), sunt situate relativ in oglinda, intr-o zona mirifica in care se intalnesc muntele cu sesul, cateva lacuri sporind frumusetea zonei.

Asadar, "hai sa mergem la castel". Ne-am orientat rapid catre locul de unde se cumpara bilete si ne-am asezat la coada, dar surpriza!!! Nu mai erau bilete pentru Neuschw......., desi era in jur de ora 1 dupa-amiaza. Am aflat ca se intra doar in grupuri insotite de ghid la anumite ore si, fiind duminica, s-au terminat mai repede. Ni s-a propus sa luam pentru a doua zi, dar am refuzat politicos, noi urmand sa fim departe in acel moment. Macar de afara trebuia vazut castelul, asa ca ne-am asezat la o alta coada pentru a astepta mijlocul de transport oficial pana sus: caruta care venea la un interval de aproximativ jumatate de ora.

Dupa un mers la pas al cailor, am ajuns sus, am facut poze, am admirat peisajul, am facut poze, am admirat arhitectura, am facut poze, poze, poze.

Intorcandu-ne, am vazut celalalt castel si am savurat vremea frumoasa pe potecile pline de frunze si zona de langa lacul Alpsee.

Seara a fost primul si singurul moment in care monstrul ploaie s-a zbatut un pic, dar eram deja in camera.

Inceputul unei noi saptamani ne-a prins, conform programului stabilit in avans, in drum spre o noua destinatie din circuitul bavarezo-alpin. De data aceasta, trebuia sa taiem si o bucatica din Austria, in frumoasa zona a Tirolului. Pentru ca nu putea lipsi si elementrul surpriza, acesta a aparut in povestea noastra sub forma autobuzului galben cu un sofer neprietenos. Spre rusinea mea, nu am stiut ca abonamentul nostru nu este valabil pe autobuzele care merg catre Reutte in Tirol. Stiam ca merge pe trenuri, dar acelea erau operate de catre Deutsche Bahn (caile ferate germane). Dupa cateva minute in care am incercat sa ne intelegem cu soferul (el in germana, noi in engleza) care ne arata intruna ceasul, am decis sa ramanem in autobuz, platind biletul.
Fara sa ne dam seama ca am trecut in alta tara, peisajul fiind la fel, am ajuns in Reutte, de unde am luat trenul catre Garmisch-Partenkirchen. De aici incepea peisajul montan spectaculos, calea ferata traversand cateva vai verzi cu case si ferme presarate ici-colo, totul in umbra culmilor stancoase de peste 3000 de metri.

Dupa ce am trecut pe langa Zugspitze, cel mai inalt varf din Germania, am ajuns in faimoasa statiune de ski, unde am gasit destul de repede hotelul, fiind primiti ca la carte. Ce-i drept, a costat si ceva mai mult.

Dupa informatiile noastre, dar si ajutati de amabilitatea gazdelor, am inceput explorarea. Prima oprire, arena de sarituri cu schiurile, celebra pentru ca aici are loc una din etapele Turneului celor 4 Trambuline.

Imediat in apropiere, incepea una dintre cele mai frumoase zone vazute in aceasta mini-vacanta: canionul Partnach (Partnachklamm in germana). Cu o mica reducere, datorata faptului ca eram cazati in oras, am intrat in cei cativa kilometri unde apa a facut adevarate minuni in piatra, iar poteca se impletea pe langa aceasta creand privelisti uimitoare.

Spre seara, "inapoi la civilizatie" cu o plimbare stradala printre casele frumos pictate, specifice in Garmisch. Pe nesimtite, intunericul s-a lasat in timp ce am savurat cativa carnaciori asezonati cu o bere alba intr-un restaurant traditional. La hotel, o scurta balaceala la piscina si cateva minute la sauna au fost binevenite inainte de ultima noapte bavareza.

In ultima zi, ne-am intors de unde am plecat. Revenind in Munchen, mai intai am vazut cateva locuri cu care ramasesem restanti din prima zi. Palatul Nymphenburg, situat undeva spre marginea orasului a fost un prilej de relaxare, in aceasta bucata de traseu fiind nevoiti sa caram toate bagajele dupa noi.

Aici merita povestita o intamplare care arata nivelul natiei pe care am vizitat-o. Din cauza unui accident, o anumita linie de tramvai nu circula, dar imediat un taxi ne-a preluat, transportandu-ne gratuit.

O ultima tura prin Munchen, presarata cu cateva mici cumparaturi, s-a incheiat cu drumul catre aeroport, de unde am fost "expediati" inapoi in tara. La Otopeni am fost nevoit sa fac prima comparatie, intalnind la iesire un taximetrist care astepta "sa pice ceva".

Inapoi acasa, la job, la grijile si bucuriile romanesti. Nu promit un loc anume pentru urmatoarea escapada, dar simt ca va fi tot in spatiul anglo-saxon, european sau chiar de peste ocean (vise, deocamdata).
Numai respect.

Primul meu (semi)maraton

2013-10-08T18:20:00.000+03:00

Povestea incepe pe 7 octombrie, anul trecut, cand am asistat pentru prima data ca spectator la Maratonul Bucuresti. Multimea vazuta atunci, combinata cu "mania" mea de a participa la diverse competitii (de mica amploare), m-au facut sa-mi propun sa revin, dar ca alergator.

Asadar, inca de pe la inceputul lui 2013, mi-am notat in calendar prima duminica din octombrie si antrenamentele puteau sa inceapa. N-a fost chiar cum trebuia, dar nici deloc. Fiind o fire sportiva, mai mergeam din cand in cand la fotbal, baschet, alergat, iar mersul pe jos este o obisnuinta.
Pe la jumatatea anului, s-a aprins beculetul. Trebuia sa ma pregatesc mai mult, daca vroiam sa am o prezenta onorabila. De atunci, cu niste exceptii, am facut macar 2 ture de alergat pe strazi si prin parcuri, saptamanal. In general, alergam prin parcul Titan, dar si prin restul zonei dinspre Arena Nationala.
Dupa 4 iesiri, in iulie adunasem vreo 25 de kilometri. Putin, dar era un inceput. August a fost perioada cea mai prolifica, cu un total de vreo 75 de km alergati si circa 35 pedalati. Deja, am reusit sa fac si cateva ture de 10 km, fara sa obosesc prea tare. Cu o luna si un pic inainte de cursa, erau semne incurajatoare.
Septembrie a debutat cu Crosul Societatii Civile din Herastrau, denumit "ultima verificare inainte de Maratonul Bucuresti". Am terminat cei aproape 7 km in 35'55", dar nu timpul conta. In restul lunii, pregatirea a mers bine, pana la un punct. Cu doua saptamani inainte de "ziua cea mare", cand imi faceam calcule cum sa reduc un pic intensitatea pentru a prinde forma maxima, intervine factorul neprevazut. Facusem vreo 55 de kilometri, dar un inceput de raceala si vremea rea de afara (stiu, nu e o scuza), m-au facut sa iau o pauza. Prost moment, dar trebuia sa fiu macar valid de a participa. Nu mai conta "performanta". Cateva tratamente au facut sa fiu destul de ok cu cateva zile inainte de concurs, dar nu ma mai antrenasem de vreo 10 zile. Imi puneam intrebari: "Oare n-ar fi cazul sa zic pas?", "Voi fi in stare sa termin tot traseul?".
Mai erau cateva zile si am facut o scurta tura de parc, mai mult pentru a imi da seama daca pot. N-a fost prea lunga, pentru ca nu vroiam sa recidiveze raceala care, oricum, nu trecuse 100%. A fost ok.
Cu cateva zile inainte, m-am prezentat la cortul organizatorilor pentru a prelua kit-ul de participare. Un sac din plastic care continea tricoul si numarul de participare, cipul electronic pentru cronometrare, reviste si pliante despre sport si sanatate.

Mai erau mai putin de 48 de ore. Am mai rasfoit informatiile printate de pe internet si am incercat sa am o alimentatie adecvata. Auzisem ca e bine sa mananci multe paste, asa ca m-am conformat.

Ca si obiective, in timp, am oscilat intre "sa termin sub 2 ore", "sa fac semimaratonul mai repede decat termina kenienii maratonul intreg" sau "sa termin cursa multumit, indiferent de rezultat". Apropiatii si rudele aveau pareri impartite. Unii ziceau ca "n-o sa termini", altii ca "e frig si o sa ploua. Stai acasa", altii ca "esti nebun", iar maica-mea ca "e bine sa faci miscare, dar sa nu faci excese". Peste toate era, insa, dorinta mea foarte mere de a participa.
Imi planificasem sa ma trezesc pe la 6:30, dar placile tectonice din zona Vrancea s-au gandit ca am nevoie de mai mult timp si au sunat alarma cu doua ore in avans. Mai mult de nerabdare, n-am mai reusit sa adorm si, incet-incet, m-am pregatit de plecare. Mi-am facut tabieturile matinale, un pic de navigat pe net si tv, pregatirea rucsacului si eram gata de cursa.
Ajungand la metrou, crestea inima in mine cand am vazut ca nu eram singurul cu sac galben. Alte 10-15 persoane asteptau sa mearga tot la maraton. Ne studiam unii pe altii: "ce bine ca mai sunt si altii ca mine", "pe asta sigur il depasesc, e mai slab".
In Piata Constitutiei incepea forfota. Am ajuns mai devreme, dar nu m-am grabit sa ma schimb, pentru ca era inca destul de frig si m-am mai plimbat printre ceilalti. M-a atras in mod special standul lui Ilie Rosu, un fost ofiter in armata romana, care acum alearga cu steaguri in maini la multe maratoane internationale.

Spre finalul "incalzirii" m-am regasit cu o cunostinta cu care urma sa alerg o buna parte din traseu. Apropiindu-se ora de start, mi-am lasat hainele "de oras" la garderoba si m-am indreptat, cu mainile inghetate, catre zona de start. Pentru cine nu stie, startul se da pe zone, in functie de rezultatele de la competitiile anterioare. In timp ce profesionistii erau chiar in centrul pietei, noi, incepatorii, eram undeva spre Izvor.

De la distanta la care eram, n-am auzit pe nimeni sa dea startul, dar m-am luat dupa turma, trecand linia de plecare dupa 3 minute si ceva. Pe prima portiune cuprinsa pana la George Cosbuc, nu prea s-a alergat, inghesuiala transformand totul intr-un mers mai alert. Perfect pentru a stavili dorinta de a porni tare, despre care auzisem ca te poate epuiza. Dupa aceea, aglomeratia s-a mai rarefiat si concurentul cu numarul 9253 a inceput sa alerge cu adevarat. Este si momentul in care mi-am regasit cunostinta, cu care am continuat pana cam pe la kilometrul 18. Vremea incepea sa se incalzeasca, asa ca era perfect pentru o alergare de dimineata.

Luandu-ne cu vorba, nu prea mi-am dat seama cand au trecut primii kilometri si am ajuns spre Piata Alba Iulia. Aveam castile in urechi, dar n-am mai pornit muzica, pentru ca ma simteam bine si asa, alaturi de ceilalti concurenti si cativa spectatori. In curand i-am vazut venind, din sens opus, pe kenienii si etiopienii care aveau cursa lor, separata. Fair-play, toata lumea i-a aplaudat.

Prima alimentare a fost pe la km 5, in zona Pietei Muncii, unde am luat cateva guri de apa. Mi-am dat seama ca pot sa beau si din alergare, asa ca n-a mai fost nevoie sa incetinesc si era un avantaj. Deocamdata platourile cu fructe nu ma atrageau, iar plicurile cu gel energizant stateau la locul lor in buzunar. Desi imi propusesem sa ma uit la ceas si la timpii intermediari, am omis acest lucru la intoarcerea de la Diham si, in curand, eram in jurul Arenei Nationale, unde m-am hidratat din nou. Trebuia sa beau apa preventiv, ca sa nu ajung sa-mi fie sete, si asa am si facut.
La kilometrul 10, in zona punctului de alimentare, am luat primul gel si o bucata de banana, iar traseul decurgea normal, chiar daca nu aveam un ritm prea ridicat. Eram ceva mai in spate de pacemakerul (alergator experimentat care garanteaza obtinerea unui anumit timp la final) de 2h15' si nu stiam daca trebuie sa fortam pentru a-l ajunge. Inaintea cursei credeam ca asta ar fi un timp rezonabil, dar dupa cateva sute de metri, fara sa fortam, am trecut de acesta. Curand treceam si de pacemakerul de 4h30' de la maraton (doctorul Serban Damian), ian oboseala fizica si psihica inca nu aparuse. Trecusem deja de jumatatea cursei.

Alta grija ma apasa, insa. Vroiam sa raman si cu niste fotografii din timpul cursei si nu stiam daca o sa ma sincronizez cu Lili care plecase de acasa mai tarziu. Programul relaxat de week-end al metroului coroborat cu ritmul meu destul de bun (sic!) au facut sa ratez de putin intalnirea cu fotograful oficial, atat la Unirea, cat si in zona cu acul de par de langa Hanul lui Manuc. Am convenit sa ne revedem la final.

Urma partea cea mai dificila, teoretic: urcarea pe Calea Victoriei prin zona Muzeului de Istorie. N-a fost chiar asa pentru ca tocmai luasem al doilea gel si o sticla de apa dupa trei sferturi din distanta. Motivatia statea si ea bine, in special datorita faptului ca numarul celor depasiti era mai mare decat al celor care ne depaseau. Asta mi s-a parut bucata cea mai frumosa din punct de vedere al arhitecturii zonei, dar si al implicarii spectatorilor. Cu exceptia zonei de finis, cred ca intre Cercul Militar si Natiunile Unite a fost ambianta cea mai placuta.
Cu "pasi mici" avansam spre final. A urmat "intoarcerea" de la Teatrul Odeon si coborarea inapoi spre Splai. Dupa ce am facut dreapta spre Opera, a inceput sa se simta mai accentuat oboseala in picioare. Durerilor de genunchi li s-au alaturat cele de solduri, dar intresem pe "pilot automat" si continuam. Poate si din aceasta cauza aveam impresia ca nu mai ajung la urmatorul punct de hidratare. Pentru prima oara, mi se facuse sete. Dupa ce am intors la Eroilor, am reusit sa beau niste apa si am mancat cea mai buna felie de portocala din viata mea. Imi revenisem si am decis sa ma despart de partenera mea de alergat, marind ritmul.

Atunci eram sigur ca voi indeplini doua dintre obiective: acela cu kenienii si cel cu bucuia alergarii. Intre alte ganduri razlete, ma intrebam, daca sotia o sa reuseasca sa ma prinda in cateva cadre pe final. Dupa ce am parasit splaiul, am inceput un sprint crezand ca mai e foarte putin pana la finis. N-a fost chiar asa, pentru ca mai erau cateva sute de metri bune, dar am rezistat si am accelerat doar pe ultimii metri, terminand cu un timp net de 2 ore, 6 minute si 35 de secunde.

In clasament am fost pe locul 995 din vreo 1600 de participanti la semimaraton (locul 425 la masculin).

Urmatoarea ora am ratacit printre spectatori si alergatori care terminasera, privind la restul cursei si incercandu-mi picioarele la o cursa pe o bicicleta fixa pe care am castigat-o. Un amanunt "nesemnificativ" de precizat: adversarul a fost un nene care avea o varsta cam ca cea a parintilor mei :).

In drum spre casa, am mai imortalizat cativa alergatori mai speciali si atmosfera din jur, incheind aventura mea la MIB 2013 cu o scurta trandaveala la un cunoscut fast-food. Stiu ca nu e bine ce am facut, dar in momentul ala nu mai conta.

Pentru viitor nu-mi propun nimic, in mod special, pentru ca nu vreau sa am obiective neindeplinite. Tot ce promit e ca voi continua sa alerg si cred ca voi participa si la alte competitii de acest gen. Nimic nu se poate compara cu cele cateva mii de oameni uniti la un loc cu acelasi scop: sa faca miscare de placere.
PS: amatorii de statistici pot vizita mysdam.net

Chiojdeni - scurt istoric

2013-09-18T13:02:00.000+03:00

Intrand in posesia unor documente interesante despre locul in care acum vreo 20-30 de ani mergeam in vacante la bunici, mi s-a trezit interesul referitor la istoria acestui loc splendid din tinutul Rîmnicului Sărat.

Vizualizare hartă mărită
Astfel din monografia care mi-a cazut in mana aflam ca "un om a venit din Chiojdu si s-ar fi asezat aci impreuna cu vitele sale, mai cu seama cai, fiind pasuni frumoase. Locul acesta era inconjuratu de paduri si era bogat in nutret". Din documentarea ulterioara, am aflat ca acest lucru s-a intamplat in prima jumatate a secolului XIX, pana atunci denumirea fiind Niculestii de Munte, dupa numele proprietarilor pamanturilor din zona: familia Cîţu Niculescu. Conform ecomunitate.ro, cel care a venit din Chiojdu (valea Buzaului) era un mic arendas pe nume Toma Gramaticul.
Nu se mentioneaza cam in ce perioada s-a intamplat asta, dar se presupune ca vechimea asezarii ar fi de undeva de prin secolele XVI-XVII, cand s-ar fi construt o biserica si o cladire care a functionat ca scoala in secolul XIX.
Tot de acolo aflam ca "scoala a fost infiintata la 1815. Candidatul (dascalul) era platit de jurat, care strangea cate trei lei vechi de la fiecare locuitor ce avea baeti la scoala. Scoala a urmat astfel pana la 1836", iar acest "candidat" a fost platit de stat pana in 1867. "De la aceasta data soala a trecut sub ingrijirea domnului Grigore Marghiloman. Murind acest donator, la 1867 scoala a trecut sub ingrijirea fratelui sau, Iancu Marghiloman".
"Alixandru Marghiloman in 1885 cere aprobarea la Ministrul cultelor si instructiunii ca in comuna Chiojdeni sa functioneze o scoala de fete, se obtine aproberea si la unu februarie 1885 se infiinteaza scoala de fete paralel cu cea de baeti".
Dintr-o statistica datata 1893, aflam ca in scoala functionau 3 clase cu un total de 17 elevi, dintre care doar 8 au promovat."Anul cladirii localului de scoala: 1674". Comuna avea 1280 de locuitori la acea vreme impartiti in 3 catune: Tulburea, Chiojdenii Mici si Chiojdenii Mari (reunite la 1864).
Referindu-ne la biserici, anul constructiei primului lacas se pierde in negura vremurilor. Aflam ca "in 1871 i se mai vedeau ruinele ei, contemporani acestui an nu stiau anul constructiei. Deci, daca nici batrani din anul acela nu au putul afla cand a fost construita biserica, trebuie sa fi depasit cu mult 100 de ani. Se poate considera ca biserica a fost construita cu mult inaintea anului 1700. Printr-o adresa a revizorului scolar din 1878...se cerea invatatorului sa cerceteze daca pe raza comunei se gasesc anumite dovezi materiale de pe timpul lui Stefan cel Mare". Se pare ca prima biserica (hramul Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil) s-a tranformat in ruine in urma unui cutremur in 1821.
Cea de-a doua biserica, cu hramul "Sfintii Voievozi," construita in apropierea celei vechi se pastreaza si astazi, fiind inclusa in patrimoniul national. Aceasta a fost ctitorita in perioada 1836-1839 de catre boierul Constantin Niculescu (sau Costache Cîţu Niculescu). Aceasta pastreaza de la vechea biserica
doar catapeteasma si cateva icoane semnate de pictorul Nae Orasteanu, datate 1786.
In ceea ce priveste portul popular, aflam din aceeasi monografie ca in secolul XIX "vara oamenii purtau palarii de pisla cu boruri mari, itari si camasi din bumbac, muntene si opinci, iar iarna caciuli din piele de miel, itari si muntene de lina, opinci. femeile purtau fote (stricatori), camasi si poale cusute la gherghef si broboade de lina"
Economia zonei a fost dominata initial de cresterea animalelor si cultivarea pamantului. Un moment important a fost in 1864, cand, odata cu reforma agrara din Principatele Române, taranii din Chiojdeni au fost improprietariti, fiind eliberați de obligațiile față de boieri.
In jurul anului 1900, o alta activitate importanta era exploatarea lemnului. Undeva pe "podul" Dumitrestilor exista o fabrica de cherestea detinuta de societatea Dolffer (proprietari: frati Rosenberg din Cernauti si, apoi, Walter Grimm si Dorfel) si apoi de Gustav Eikller (exista si varianta Eichler). "Materialul lemnos se transporta din dealul Rosu, Pucioase pe o cale ferata ingusta, iar materialul fasonat se transporta la depozitul Rimnicul Sarat cu acelasi mijloc.".
Conform ziarului Viitorul, din 31 iulie 1910 "... pe teritoriul comunei Chiojdeni, se află fabrica de cherestea a d-lor Grimm şi Dorffel, una din cele mai mari şi mai frumoase din ţară" (Sursa: Dumitrestii de ieri - Marian Galoiu).
In 1916 - in timpul primului razboi mondial, fabrica a fost bomnardata de trupele rusesti si distrusa, iar din calea ferata nu mai exista nimic. Conform sursei anterior citate, locomotivele care operau pe calea ferata au fost duse la Piatra Neamt sau Turda si li s-a pierdut urma.
Dupa cele doua razboaie mondiale, istoria zonei a fost marcata de instaurarea comunismului, cele mai importante evenimente fiind colectivizarea si reforma administrativa prin care s-a desfiintat raionul Rimnicu Sarat.

Rîmnicu Sărat

2013-01-09T13:09:00.001+02:00

Preluand din zbor o idee de la o cunostinta, m-am inspirat si eu e pe site-ul designist.ro/ si am realizat (in complicatul MS paint) urmatoarea opera de arta moderna:

Superb, nu? :)

Oktoberfest

2012-11-21T23:40:00.000+02:00

Poate din lipsa timpului, poate din sila, poate din ambele motive, se pare ca articolele publicate pe acest blog s-au cam rarit in ultima vreme. Cu o aparitie la cateva luni, cred ca in curand ma voi specializa doar in cronici de calatorie.
Asadar, dupa nume probabil ca va ganditi ca am fost undeva unde se bea bere si se mananca din belsug carnaciori. Uite ca nu. Mancarurile specifice din zona vizitata erau paella si tapas, iar de udat, se udau cu sangria, toate intr-un aer de tiki-taka. Titlul are legatura, insa, cu perioada si cu motivul calatoriei si anume un moment important in viata petrecut pe 13 octombrie.
Dupa o scurta perioada de odihna si refacere pe plaiurile natale, ne-am prezentat in capitala, de unde urma sa ne luam zborul catre Barcelona, destinatia stabilita de ceva timp. De mentionat ca inca de la precedenta iesire internationala stabilisem ca vom merge intr-un oras cu B (sorry Bruxelles si Berlin).
Dis de dimineata, cu rucsacurile la spinare, ne-am indreptat usor catre Otopeni, de unde urma sa decolam pentru prima oara (PS: low-costurile s-au mutat recent de la Baneasa). Aici se cuvine sa laud initiativa RATB-ului de a introduce curse de noapte. Cu mai putin de 10 lei ajungi la aeroport din orice colt al Bucurestiului in maxin 45 de minute. Oare cat dai la taxi? Alt plus merita oferit aeroportului, unde erau conditii civilizate de asteptare, control si imbarcare. Nu se compara cu "autogara de tara" de la Baneasa.

Pe la ora 8, pasarea de otel s-a ridicat de la sol, iar dupa aproximativ 3 eram pe malul catalan al Mediteranei. Dupa cum se vedea afara, se parea ca Barcelona nu prea vroia sa ne primeasca cu bratele deschise. Nori densi si o ploaie mocaneasca pareau sa ne strice iremediabil vacanta, dar n-a fost chiar asa.
Dupa ce ne-am invartit un pic sa gasim locul de unde sa luam bilete si statia autobuzului 46 (catre Placa Espanya), am constatat ca nu e dracul chiar asa de negru. Desi picura, temperatura era placuta si eram gata sa exploram capitala Cataluniei. Pentru cei care vor sa stie, cea mai buna optiune de transport in comun mi se pare cea pe care am si folosit-o: cartela T10 cu care aveai 10 calatorii in zona 1 (acopera 95% din obiective) pentru un pret de 9.45 euro. De mentionat ca, daca schimbai oricare 3 mijloace de transport (metrou, autobuz, tramvai, funicular) intr-un interval de 75 de minute, se scadea o singura calatorie. Spre deosebire de alte incursiuni europene si spre "rusinea" mea de ghid, pentru aici nu m-am documentat aproape deloc, totul urmand a se derula natural, la fata locului.

Iata-ne intr-un autobuz plin de turisti de toate natiile, dornici sa descopere orasul. Dupa o scurta calatorie de suprafata, urmata de linia 3 a metroului, am ajuns la locul care urma sa ne fie casa si masa (...de dimineata) pentru aproape o saptamana: Residencia Agora, situata in inima campusului universitar Mundet.

A durat un pic pana am luat camera in primire, timp in care am descoperit zona de relaxare din hol, iar dupa aceea ne-am inceput incursiunea catalana cu primul si singurul obiectiv vazut in acea dupa-amiaza innorata: Acvariul. Pretul era undeva pe la 18 euro de persoana. Situat undeva in zona portului vechi, acesta m-a impresionat prin dimensiuni si varietatea vietatilor dinauntru, dar asta si poate pentru ca n-am mai fost la unul de asemenea marime. Incepand cu pestisori minusculi si caluti de mare, am terminat cu rechinii care imi aminteau de Falcile lui Hitchcock in timp ce inotau pe deasupra mea.

Seara s-a incheiat cu o plimbare pe fascinanta La Rambla cea plina de turisti si comercianti care te imbiau sa te opresti la ei, oprind sa vedem si La Boqueria, "piata muzeu" unde lumea mai mult facea poze decat sa cumpere de la tarabele viu colorate pline de fructe, legume, peste, fructe de mare, dulciuri si multe altele.

Ziua 2 - zona Montjuic.
Dis de dimineata (pe la ora 9 si ceva :) ), dupa ce am luat un mic dejun copios, ne-am inbarcat intr-un autobuz catre deja cunoscuta Placa Espanya. De aici am pornit in a vizita toata zona care urca pana la Castelul Montjuic si cuprindea Muzeul National de Arta al Cataluniei, Palau San Jordi (un fel de sala polivalenta), Torre Calatrava, Stadionul Olimpic sau Muzeul Olimpismului.
In acea zi de sambata toata aria respectiva era impanzita de mii de copii cu familiile, toti participand la diverse activitati: cantau, dansau se jucau etc.

Desi am urcat pe jos dealul catre castel, avut fost rasplatiti, avand parte de o priveliste superba de acolo. Puteam admira, printre nori si ceata, tot portul Barcelonei, atat partea industriala/comerciala, cat si cea in care veneau navele de pasageri.

Coborarea s-a facut cu autobuzul, urmatoarea destinatie fiind cea la care am visat de multa vreme: Camp Nou si Muzeul FC Barcelona. Desi unii nu agreeaza fenomenul, un iubitor al fotbalului adevarat si, in special, un fan al practicantilor de tiki-taka va aprecia intotdeauna locul unde se aduna mare parte din istoria spectacolului de pe gazon din ultimele decenii. Ghete si Baloane de Aur, Cupe ale Campionilor si multe alte diverse trofee si imagini din istoria blau-grana si, peste toate acestea, un stadion monumental. Mes que un club.

De remarcat si mentionarea in muzeu a uneia dintre cele mai negre seri din istoria Barcei.

Tot in zona, am fost si intr-un loc mai putin cunoscut de miile de turisti, si anume parcul si Palatul Regal Pedralbes, foarte cochet, linistit si plin de verdeata.

Pentru ca am avut inspiratia ca dimineata sa citesc un panou aflat in zona Espanya-MNAC, ne-am amintit ca in zona e si celebra Font Magica, fantana cantatoare si dansatoare care face spectacol in fiecare seara. Pentru ca trecuse perioada de full-season, reprezentatiile se dadeau doar vinerea si sambata de la orele 19. Ce zi credeti ca era? Evident, sambata. Asadar, spre seara ne-am prezentat la fantana, sperand ca vom fi in fata. De unde? Cateva mii de oameni savurau show-ul si noi printre ei. Dar soc, "cineva" nu aprecia momentul. Bateriile aparatului foto au renuntat sa mai presteze, lasandu-ne doar cu cateva poze de la spectacolul nocturn. Noroc cu apartenenta la ginta latina, asa ca niste fratelli italieni ne-au ajutat cu cateva poze profesionale. Intre noi fie vorba, sper sa mai aiba hartia pe care i-am scris e-mailul si sa isi aduca aminte sa ne trimita realizarile.

Ziua 3 - Montserrat
Unul dintre cele mai pitoresti locuri in care natura "si-a facut de cap" in Catalunia este zona Montserrat cu telecabina si manastirea cu acelasi nume. Ne-am gandit sa mergem duminica pentru ca, din obisnuinta, ne asteptam sa fie mai multa animatie la o biserica la sfarsit de saptamana. Am luat un tren regional din aceeasi cunoscuta Placa Espanya si, dupa vreo ora de mers printre tot felul de plantatii si livezi mediteraneene, am ajuns intr-o zona inconjurata doar de stanci: Montserrat.
Chiar de langa gara (Montserrat Aeri), telecabina ne-a urcat abrupt pana pe muntele unde se afla manastirea. Pe langa aceasta, tot felul de restaurante si magazine care mai de care mai atractive pentru turisti si localnici.
Desi ploaie ne tot ameninta, stropindu-ne cu cateva dusuri scurte, am asistat la unul dintre cele mai frumoase spectacole: castellers. Pentru cei care nu stiu, formatii din cateva zeci de oameni, echipati la fel, faceau turnulete cocotandu-se unii in spatele celorlalti. Cei mai indemanatici faceau "castelele" chiar si pe 4-5 niveluri.

Intorsi in Barcelona, dupa amiaza am luat la pas zona plina de case cu arhitectura specific gaudiana. In mare parte aceasta se afla pe Passeig de Gracia, Casa Batlo si la Pedrera fiind cele mai reprezentative. Poate o sa-mi pun lumea in cap, dar eu nu vad rostul sa platesti bilet de intrare (~20 de euro) ca sa intri intr-o casa ca aceea, atat timp cat poti sa o admiri de afara.

Ziua 4 - Tibidabo si Park Guell
Pentru ca muntele atrage mai mult decat marea, si ziua de luni a fost destinata tot unei "catarari". De data aceasta, chiar langa oras, pe un deal mai inalt de unde aveam o panorama asupra intregii metropole. Schimband aproape toate mijloacele de transport posibil (autobuz, metrou, tren si funicular), dupa cateva peripetii legate de statia la care trebuia coborat, am ajuns pe Tibidabo, unde ne-am petrecut aproape jumatate de zi vizitand biserica, parcul de distractii si admirand peisajul de deasupra orasului.

Coborand inapoi cu picioarele pe pamant si amenintati de ploaie, ne-am oprit in zona parcului Guell, alta opera a lui Gaudi. Toata zona din jur e o succesiune de strazi inguste care urca si coboara, iar daca nu esti pregatit s-ar putea sa te ia oboseala. Noroc cu scarile rulante.

Parcul e ca un muzeu in aer liber. O combinatie reusita de gradina botanica si elemente arhitecturale specifice, in care abunda coloritul dat de ceramica sparta, dadea un aer aparte, relaxant. De remarcat ca, desi se afla mereu in rucsac, aici am folosit pentru prima data pelerina in toate iesirile occidentale. Oricum, pentru putin timp si, chiar daca nu o aveam, nu ar fi fost aproape nicio diferenta. Ploaia asta, ca si celelalte, era cam ca cele de vara de pe la noi, desi eram spre finalul lunii octombrie.

In aceeasi zi am ajuns si la obiectivul prinicpal din oras: Sagrada Familia, cea aflata in constructie de vreun secol incoace. Era inchis, asa ca am admirat-o doar de afara. Am sentimentul ca celor de acolo chiar le place ideea de capodopera neterminata si, de aceea, nu prea isi doresc sa o finalizeze curand.

Ziua 5 - "la mare, la soare"
Pentru ca, intre timp, soarele revenise la sentimente mai bune si nu mai erau cine stie ce obiective de vazut prin oras, am pus degetul pe harta si am hotarat ca vom merge la plaja, la Barceloneta.
In acea dimineata, am primit una dintre cele mai interesante mostre de civilizatie. Nestiind ce autobuz sa luam din zona in care stateam, am intrebat soferul. Desi acesta nu stia engleza, ne-a dat de inteles ca trebuie sa coboram la o anume statie, dar n-am retinut care si ne-am instalat linistiti undeva in spatele masinii. Mare ne-a fost surpriza cand, la o anumita oprire, insusi soferul traverseaza tot autobuzul (cu burduf :)) si ne atentioneaza ca trebuie sa coboram si sa luam alta linie.
In continuare relaxare, plaja, baie in mare (pana la genunchi, ca nu aveam costum de baie in bagaj) si plane spotting (cred ca se vedeau chiar si 4-5 avioane in acelasi timp care se pregateau sa aterizeze pe El Prat).
Seara a fost folosita, din nou, pentru o plimbare prin zona Rambla del Mar pana pe la Placa Catalunya, de data aceasta zona fiind intesata de scotieni roscovani si veseli care consumau bere in cantitati industriale. Venisera sa-si sutina echipa favorita, Celtic Glasgow, in meciul cu extraterestrii lui Villanova.

Ultima zi a fost una in care mai mult am tras de timp, atat dimineata la micul dejun, cat si la plimbarea de voie prin oras. Dupa amiaza, ne-a prins spre aeoport, pe la 7 seara decoland spre Otopeni. Impresionanta frecventa de aterizari si decolari de pe El Prat. Puteai vedea 3-4 avioane aproape de aterizare in acelasi timp.
Condusi de o femeie comandant (Claudia Conderman), am ajuns cu bine spre miezul noptii pe pamant romanesc, revenind la vremea racoroasa de acasa.
Acum nu mai fac previziuni referitoare la urmatoarea destinatie. Vom vedea ce va fi.

Turul României

2012-08-05T12:30:00.000+03:00

Desi principala vacanta pe 2012 va fi in octombrie (prietenii stiu de ce), finalul lui iunie a fost ocazia perfecta pentru a mai vedea o parte din plaiurile mioritice. Pe deasupra, la confortul calatoriei a contribuit si multinationala la care lucrez prin cateva tichete de vacanta. Binevenite, dar destul de reticenti proprietarii de pensiuni.
Asadar, am plecat din Rimnic cu o cortina densa de nori deasupra care, pe la Mizil, se transformase intr-o ploaie torentiala "de toata frumusetea". Se parea ca urma o vacanta mohorata (meteorologic doar), dar, dupa ce am trecut de valea Prahovei, vremea s-a razgandit si a aparut soarele.
Prima oprire importanta a fost la cetatea Fagarasului, unde aveam pretentii mai mari. Am gasit-o insa intr-o renovare ce parea ca dura de ceva timp si am putut vizita doar muzeul aflat in interior. S-a compensat doar prin peisajul lacustru din jur, orasul cochet si oamenii civilizati.

Prima "tabara" am asezat-o in fosta capitala culturala Europeana de acum cativa ani. Ati ghicit, nu? Nici nu era greu. In Sibiu am fost oaspetii unor prieteni stabiliti de curand acolo, care ne-au fost si ghizi in prima parte a sederii. Apropo, in Piata Mare se mananca una din cele mai bune inghetate (facuta cu lapte adevarat, cica, nu din prafuri).

Pentru ca in precedenta incursiune prin zona continuasem spre Sighisoara, acum am ales o alta directie, cap compas fiind Alba Iulia. Dupa un drum, mare parte in paralel cu lucrarile la autostrada (suspect de alerte pentru Romania), ne-am oprit in "cealalta capitala" pentru cateva ore, timp in care am vazut cel mai important obiectiv turistic. Spre deosebire de cetatea vazuta cu o zi inainte, aici era alt aer. Desi mult mai mare si aflata, de asemenea, in renovare, aceasta era mult mai animata, impresionand prin Catedrala Reintregirii si garzile costumate medieval aflate la porti.

Dupa amiaza aceleiasi zile de luni ne-a dus pe soseaua valurita din podisul Tarnavelor, cu mica si interesanta urbe a Blajului, cu intinsele podgorii de la Jidvei, dar si cu paragina unui fost orasel industrial: Tarnaveni. Pacat de zona, ca au mai ramas doar ruinele.
Spre seara, am ajuns in cocheta Sovata. Surprinzator pentru noi, intr-o zi de luni, chiar si in sezon de vacanta, strazile si hotelurile erau destul de pline de turisti. Am aflat ca majoritatea erau pensionari veniti cu bilete "la tratament". Cu destul noroc, am reusit sa gasim ULTIMA CAMERA disponibila la un fost hotel "comunist", acum renovat si destul de atragator. Chiar daca pretul era unul "de afara", conditiile de cazare, masa si SPA-ul la care am avut acces au inclinat balanta pentru a trage linie si a zice a ca a fost ok. Cred ca as sta o viata sub cascada artificiala care iti facea un masaj de zile mari chiar in piscina acoperita din care se vedea ploaia inceputa imediat dupa sosirea noastra.

Hotel Alunis

Dupa o plimbare prin preajma lacului Ursu, spiritul hoinar ne-a cerut sa plecam din nou la drum. Aveam si posibilitatea unei plimbari cu mocanita, dar acelasi tip de trenulet, mult mai interesant insa, ne astepta peste cateva zile la Viseu. De asta data, am pornit catre locuri pe care nu le mai vazusem, chiar si in copilarie, cu parintii. Bifand in fuga Reghinul destul de mic si linistit, ne-am oprit la Bistrita, unde am fost primiti de o armata de struti colorati (ceva gen vacile alea de plastic din Bucuresti) si o impresionanta biserica evanghelica aproape gata renovata dupa incendiul de acum ceva vreme.

Sugaletele

Urma sa ne cazam si in seara asta (ce chestie, sa dormi noaptea!), iar ideea mea de acasa, dupa ce consultasem harta, fusese sa mergem la Sangeorz Bai. Trecand in fuga pe langa plaiurile natale ale lui Rebreanu, printr-un peisaj natural superb, am gasit o vale a Somesului plina de case imense din care abia vedeai iesind un copil sau un batran. Auzisem de satele parasite de conationali plecati la munca "afara" care trimit doar bani pentru constructia "palatului". Sinistru, plus ca multe erau si rosii sau mov la culoare. N-a facut nosta discordanta nici "pomul laudat", asa ca Sangeorz Bai a fost doar un punct din care ne-am intors spre civilizatie. Cele doar 2 (DOUA) hoteluri din statiune erau intr-o paragina de nedescris, iar pensiunile lipseau cu desavarsire sau poate ca nu mai aveam noi ochi pentru ele.
Am gasit, intr-un final o pensiune chiar in Nasaud, singura "problema" fiind ca la restaurant nu serveau nici un strop de alcool, aici incluzand si bere. In rest, camere curate si incapatoare, mancare buna, preturi mai mult decat decente, per total fiind multumiti.

Chemarea Mocanitei era mult prea mare, asa ca am pornit din nou la drum pe valea Salautei catre locul unde se agata harta in cui. Peisajul frumos si oamenii asemenea au facut ca, dupa oprirea la Casa Memoriala Cosbuc sa ajungem pe nesimtite pe plaiuri maramuresene. Printre cativa nori si stropi de ploaie care ne-au speriat pentru moment, am oprit la manastirea Moisei, superb amplasata intr-o gradina cu flori pe un deal la marginea padurii.

Manastirea Moisei

Pana la Viseu nu mai era decat foarte putin, asa ca am ajuns imediat acolo. Primul loc pe care am vrut sa-l vedem a fost, evident, gara din care se pleaca pe traseul caii ferate forestiere. O chestie inedita care poate fi gasita acolo este si trenul-hotel, unde te poti acomoda cu ambianta specifica.
Am mai hoinarit dupa amiaza prin zona, ori cu masina ori per pedes si am descoperit frumusetea zonei, "cazandu-ne" pe inserat intr-un loc mirific pe valea Vaserului, la marginea oraselului.

Ziua urmatoare a fost apogeul plimbarii prin tara, petrecand cateva ore splendide (nu e un cuvant deloc mare) la plimbare cu Mocanita pe linia forestiera ce urca printre munti undeva spre granita cu Ucraina. Fara sa exagerez, pot spune ca este ceva cu care ne putem lauda oriunde in lume, atunci cand vorbim de turism. Singurul incovenient ramane, ca si in multe alte locuri din Romania, din pacate, starea foarte proasta a strazii care face legatura intre soseaua principala si gara de unde se pleaca in aventura feroviara.
Asadar, intr-o dimineata racoroasa de vara, in ambianta muzicii specific maramuresene (cetera suna superb...la boxe doar), usor usor s-au strans cateva sute de amatori a se plimba cu Elvetia sau Bavaria, caci asa se numeau batranele locomotive care faceau traseul zilnic pe vale.
In mod normal, trebuia sa plece doar un tren, dar din datorita numarului mare de pasageri (foarte multi straini), s-a decis suplimentarea.

Trenul hotel

Asadar, macar pentru spectacol, cu chiu, cu vai, ne-am urnit pufaind si suierand printre curtile din care localnicii ne faceau prietenosi cu mana. Parasind zona "civilizata", ne-am avantat vitejeste pe langa raul involburat, calea ferata fiind singura cale de acces spre exploatarile forestiere si privelistile de vis din inima muntilor. Drept urmare, mare ne-a fost mirarea cand ne-am trezit urmariti de cateva dubite care mergeau fix pe sinele de tren. Oamenii se adaptasera si modificasera masinile pentru a se deplasa.

Dupa cateva ore de specatacol al naturii si o pauza de intretinere, atat pentru oameni cat si pentru trenuri, a urmat alta perioada de prielisti grozave, dar acum deja eram in cunostinta de cauza.

Cu parere de rau, am terminat calatoria, plecand spre urmatorul obiectiv din "program": Bucovina. Dupa un slalom special printre gropile de pe pasul Prislop, am ajuns cu bine in nordul Moldovei, cazandu-ne in cocheta comuna Vama. (aici am gasit o varianta de mileniu 3 a cunoscutei inghetate Polar...pentru cunoscatori :) )

Ziua urmatoare a fost una a explorarii zonei, atat cat am putut, din cauza usoarei crize de timp. Am vazut manastirile Voronet si Humor, salina Cacica si orasul Suceava. Recomand cu incredere salina, mai ales pentru cei cu probleme respiratorii.

Manastirea Voronet

Manastirea Humor

Salina Cacica

Sala de bal

Apropiindu-ne de final, am urmarit imediat indicatoarele care ne duceau catre Buzau (pe ele scria Bucuresti, dar nu asta ne interesa) si am terminat periplul transilvano-moldav de 6 zile revenind la canicula din sud.

Statuia lui Suvorov (Dumbraveni/VN)

Cu parere de rau pentru decalajul dintre momentul calatoriei si ziua in care va povestesc aventura prin tara, promit ca data viitoare vom cauta locuri si mai frumoase pe care sa vi le expun numaidecat.
Numai respect

Un "Boboc" in zbor

2012-07-02T21:37:00.000+03:00

Acum cateva saptamani am asistat la un eveniment deosebit pentru zona Buzaului.
La Scoala de Aplicatie pentru Fortele Aeriene de la Boboc cateva mii de oameni din toata tara se stransesera pentru a sarbatori 100 de ani de invatamant de aviatie romanesc.

Numai respect

Haideti cu noi, in tribuna doi (.0)

2012-06-12T11:00:00.000+03:00

De ceva timp, in tarisoara noastra (mai exact, undeva pe la Casin-Arcul de Triumf), se desfasoara o competitie foarte interesanta.
Nu e despre gratare sau fotbal, desi multi ar dori asta, ci o competitie dintr-un sport adevarat, de barbati care lupta fara sa se gandeasca la cat gel si-au pus in par, ce masina de fite si-or mai cumpara sau ce fotomodel sa mai agate oprin cluburi.
Ati ghicit, probabil. E vorba despre RUGBY, iar turneul se numeste IRB Nations Cup unde anul acesta participa Uruguay, Rusia, Portugalia, Italia A, Argentina Jaguars si, evident, Romania.

Cu aceasta ocazie, saitul BlogalInitiative.ro, impreuna cu FRR si alti cativa din mediul online, organizeaza o campanie prin care se doreste apropierea acestora din urma de sportul cu mingea ovala. Astfel, se va "ingradi" undeva in tribuna, probabil, asa-numita Tribuna 2.0, loc in care vor fi prezenti bloggeri si invitatii acestora din social media. Btw, cica se da bere Stejar (pentru cunoscatori).
Numai respect

Vara nu (prea) dorm

2012-06-11T10:58:00.000+03:00

O sa va intrebati: ce legatura are melodia de mai jos cu mine sau cu Rimnicul?

Are, prin faptul ca cel care a scris versurile&muzica + canta la chitara in videoclip e un rimnicean de-al meu, fost coleg de liceu: Razvan Matache.
Numai respect

Portocala mecanică la plimbare (2)

2012-06-09T16:33:00.000+03:00

Dupa o idee avuta anul trecut si experimantata partial inca de cateva ori, am incalecat pe-o sa ... de bicicleta si am purces intr-o noua calatorie prin Bucuresti, de data asta avand si aparatul foto cu mine (ca sa ma laud).

Traseul a fost urmatorul: Ambrozie-Dristor-Iancului-Foisor-Gradina Icoanei-Romana-Dorobanti-Primaverii-Herastrau-Fantana Miorita-Arcul de Triumf-Calea Victoriei-Centrul Vechi-Tineretului-Vitan-Ambrozie, iar distanta totala de peste 30 de km. (dati zoom out pe harta ca sa veteti traseul integral).

View Larger Map

Cateva poze, drept dovada:

Foisorul de Foc

Gradina Icoanei

Herastrau

Fantana Miorita

Arcul de Triumf

Parcul Kiseleff

Muzeul National de Istorie

Parc Titan

Oracol

2012-05-21T14:15:00.000+03:00

1. In toamna lui 2011 am vizitat Londra, vazand, printre altele, si Stanford Bridge:

2. Acum cateva zile, Chelsea a castigat Liga Campionilor:

3. In toamna lui 2012 voi ajunge sa vad Camp Nou:

Daca in 2013 castiga cine trebuie (vezi deasupra) Liga Campionilor, astept oferte de cazare in diferite orase de la echipele care vor sa castige trofee europene.

Unu Mai bun

2012-05-04T23:44:00.000+03:00

Desi am vazut sloganul de mai sus si la un anumit candidat la o anume primarie, raman la acest titlu pentru ca aveam ideea dinainte, fara a fi influentat.
Asadar, de data asta fara prea multa palavrageala, las pozele sa vorbeasca. Am si cu ce (aparat foto nou-nout).
Ca de obicei, sunt cateva de la Rîmnic, facute in gradina proprie:

....urmate de cele facute la Palatul Mogosoaia, unde am fost atras, in special, de concertul lui Mircea Baniciu, intr-un mediu autentic de picnic non-manelistic si civilizat.

Rîmnicul între trecut si viitor

2012-04-22T23:27:00.001+03:00

N-am cine stie ce poveste de data asta. Doar vreau sa va arat doua peisaje interesante pe care le-am descoperit saptamana trecuta, in scurta vacanta de Pasti.
Stiam de ceva timp de cele doua obiective, dar de abia acum ne-am alocat cateva ore pentru a le cunoaste.
Am inceput, ilogic poate, cu viitorul. De scurt timp, pe dealurile subcarpatice de deasupra urbei Rîmnicului, au rasarit ca ciupercile dupa ploaie cateva mori de vant. Asta in limbaj popular, caci daca e sa le luam stiintific, acestea se numesc centrale eoliene. Slava Domnului, de vant nu ducem lipsa in zona, asa ca, se pare ca o duc foarte bine. Pentru cei din zona, cele unde am fost eu se afla undeva pe dealurile de la Zaplazi, dar mai este un grup ceva mai la sud, spre Racoviteni. Desi ultima parte a drumului este pietruita, nu e absolut nici o problema sa urci cu orice masina sau o bicicleta de teren, chiar daca a plouat. E facut ca la carte.

View Larger Map
Impresionante opere de inginerie:

De asemenea, privelistea asupra orasului si a zonei dinspre Baragan este foarte frumoasa, vazuta de acolo. Cred ca, in departare, se poate observa si unul dintre lacurile de campie: Balta Alba sau Amara, dar pozele nu ma ajuta deloc, din pacate.

Sa ne intoarcem si la trecut. Acesta e reprezentat de ruinele bisericii manastirii Domiresti-Posta, aflata in Topliceni, undeva in spatele primariei

View Larger Map
Din pacate, ruinele fostei biserici, construita cu vreo 300 de ani in urma nu sunt prea bine conservate, fiind nevoie de atentie pentru a nu te accidenta. Aceasta este inscrisa in lista monumentelor istorice din Patrimoniul Cultural National al Romaniei, dar atat. Nu se face nimic pentru amenajarea locului si popularizarea lui turistica. Chiar si asa, e un destul de interesant petec de istorie locala.
Conform acs.org.ro:
Prima însemnare în legătură cu aceste ruine este datată 1923. Din câte se pare este vorba despre biserica ctitorită de Dragomir, fiul lui Grama şi al soţiei sale Stanca. Ruinele puteau fi văzute şi în 1931, sub malul drept al Râmnicului, nu departe de intrarea în satul Topliceni. Pisania bisericii a fost găsită în curtea unui locuitor din satul Poşta şi dusă apoi la Muzeul Naţional din Bucureşti. Iată cuprinsul acesteia: Această sfântă şi dumnezeiască biserică, care este hram Sfântul Ioan Damaschin, iaste făcută şi zidită din temelia ei de dumnealui jupân Dragomir sin jupân Grama i de dumneaei Stanca, în zilele prea luminatului domn, Ioan Constandin Basarabă Voevod, pentru a lui şi a părinţilor lui veşnică pomenire...leat 7223 (1714), potrivit institutorului Ghiţă Niculescu, unul dintre oamenii de cultură ai locului.

Mai mult decât sport

2012-03-01T11:24:00.000+02:00

Toamna trecuta, in una din calatoriile mele europene, am ajuns in Londra.
N-am avut, din pacate, printre obiective si vizitarea stadionului Twickenham sau intrarea la vreun meci de rugby (sincer sa fiu nici nu cred ca era in mijlocu saptamanii), dar un alt fapt legat de acest sport superb m-a incantat.
Intamplator, am fost martor la o parte a unui antrenament tinut cateva grupe de juniori pe iarba cunoscutului Hyde Park. Pozele nu arata decat putin din ce am putut vedea pe viu la fata locului. Devotamentul antrenorilor, bucuria si implicarea copiilor mi-au aratat de ce noi ne nu reusim sa ne ridicam la nivelul tarilor din 6 Nations.
Eram in tara in care sportul, in general (nu doar rugby-ul), este ridicat la nivel de cultura si mod de viata. Exemple ar mai fi cu zecile, dar sunt arhicunoscute.
Pozele vorbesc:

Numai respect

Tătăruşanu

2012-02-24T10:55:00.000+02:00

Nu imi place sa scriu lucruri urate, dar m-ati facut sa o zic.
Cretinoizilor care sunteti, babuini din presa sportiva (tv si ziare)care vreti sa-l pupati in cur pe ciobanul aducator de rating: ce aveti cu Tătăruşanu? Nu-i mai dati apa la moara neandertalianului care vrea sa distruga inca un fotbalist din motive puerile. Imi vine in minte intrebarea reporterului: "veti cauta sa aduceti alt portar?". De ce? Nu va convine ca omul isi vede linistit de viata si cariera fara sa dea motiv de titluri prin tabloide?
Atunci cand un atacant rateaza de 9 ori si da un gol, e erou. Daca portarul apara 9 suturi si ia un gol, e vinovat.

Numai respect Ciprian Tătăruşanu

Kid Cann

2012-01-17T15:57:00.000+02:00

Probabil ca nu va spune nimic numele de mai sus. Intamplarea a facut sa descopar si un altfel de ramnicean decat cei cu care m-as mandri, dar povestea lui e una destul de fascinanta. Doar locul nasterii si primii doi ani din viata il leaga pe personajul nostru de Rimnic, restul petrecandu-se peste ocean.

Pe numele sau adevarat Isadore Blumenfeld, acesta s-a nascut la 1900 intr-o familie de evrei din Rimnicu Sarat (sau Rumnesk, dupa findagrave.com) care au emigrat in 1902 in America, stabilindu-se la periferia orasului Minneapolis, Minnesota.
In copilarie a abandonat scoala incercand sa stranga bani pentru familie din vanzarea de ziare pe strada. Nu era chiar asa simplu pentru ca cele mai bune zone se obtineau cu forta. De aceea, inca de atunci a fost implicat in rafuieli violente cu alte gasti din Minneapolis, conflicte care au continuat si cand, impreuna cu fratii sai Harry si Yiddy, s-au implicat tot mai puternic in afaceri ilicite precum taxe de protectie, prostitutie sau contrabanda cu alcool.

Apogeul "carierei" sale a fost insa in perioada prohibitiei, cand a devenit un adevarat gangster, fiind asemanat cu celebrul Al Capone (cu care, de altfel, a si colaborat). Principala preocupare a acestuia a fost traficul ilegal cu alcool, principalii furnizori fiind importul din Canada (pentru o presupusa fabrica de parfumuri) si fermierii locali care produceau o bautura distilata numita moonshine. "Piata de desfacere" era formata, in special, din metropolele Chicago (Al Capone) si New York (familia Genovese).

Puterea in continua crestere a mafiei evreiesti din oras de la sfaristul anilor '20 a fost pusa la un moment dat la indoiala de catre irlandezi, dar o intelegere tacita a facut ca zonele de influenta sa fie impartite. De asemenea, in urma anchetelor care dezvaluiau activitatile infractionale, dar si legaturile cu oamenii politici corupti, mai multi ziaristi au sfarsit asasinati. O alta ilegalitate celebra a acestuia a fost fraudarea companiei locale de transport cu ocazia trecerii de la tramvaie la autobuze diesel, cand a valorificat pe piata neagra deseurile metalice.

Condamnarea lui Blumenfeld la inchisoare a venit abia in 1961, cand a primit 8 ani de detentie pentru prostitutie si tentativa de mituire a unui judecator. Chiar si in timpul detentiei a fost implicat in activitati infractionale legate de unele cazinouri din Las Vegas. A fost eliberat conditionat in 1964, stabilindu-se in Florida, unde si-a continuat viata de mafiot.
Impreuna cu cativa amici gangsteri, Kid Cann a controlat cateva afaceri dubioase in domeniul imobiliarelor, spalarii de bani si fraudelor la bursa. Toate acestea i-au adus sume importante de bani, la moartea sa din 1981 avand o avere estimata la 10 milioane de dolari din care a facut si cateva acte caritabile. In ultima parte a vietii, chiar i s-a propus sa-si scrie autobiografia, dar a refuzat.
In Minnesota, numele sau este legat, in prezent, de numeroase povesti, acesta ajungand la un rang de adevarat erou urban. Tot la nivel de legenda a ramas si porecla de Kid Cann, existand opinii ca ar fi de la tentativa de a se apuca de box, dar si de la rafuielile din cartier. Ambele au fost negate de Blumenfeld.

Despre valea Rimnicului

2011-11-22T12:14:00.000+02:00

Am gasit recent un blog foarte interesant despre partea superioara a vaii Rimnicului, zona de la Dumitresti in amonte.
Pentru cei cu origini pe acolo, dar si pentru oricine este interesat, linkul este:
http://sorinprof.blogspot.com,
iar daca vreti un exemplu, uitati mai jos:

Numai respect

The Poppy Appeal

2011-11-17T01:29:00.001+02:00

Titlul acestui articol este inspirat din ceea ce am vazut in ultima escapada externa, la Londra. In aceasta perioada, peste tot in oras, oamenii purtau (in piept, pe geanta, pe masina, bicicleta, etc) o floare de mac, in onoarea si pentru a strange fonduri destinate eroilor britanici si familiilor acestora. www.poppy.org.uk/

Ideea calatoriei a aparut prin august, cand am luat biletele la o cunoscuta companie aviatica din Adunatii Copaceni, ulterior facand si rezervarea locurilor de cazare care n-au fost nici prea departe de centru, nici prea scumpe. Inca de pe atunci principalele temeri erau in legatura cu vremea si preturile ridicate din capitala Angliei, lucruri care s-au dovedit in mare parte false mai tarziu.
Chiar din momentul in care am aterizat la Luton, coborand dintr-un avion plin cu toate categoriile de oameni (nou nascuti si batrani, saraci si mai avuti, etc.), am fost un pic descurajati de ceata britanica, dar moralul si-a revenit pe masura ce avansam cu trenul spre Londra. Primele informatii le-am capatat de la doua batranici amabile care ne-au asigurat ca vom avea o vacanta nederanjata de ploaie

.
Ajungand in impunatoarea statie St. Pancras International (capatul Eurostarului care vine de la Paris) am facut formalitatile necesare deplasarii cu usurinta, achizitionand cardul Oyster pay-as-you-go, ne-am orientat pe harti si am demarat in tromba in aventura britanica.
Prima impresie, metroul (sau The Tube), care acoperea toata metropola, dar parca nu era la fel de cuprinzator ca cel din Paris. In schimb, era cu mult mai vechi si denumirile liniilor nu erau numerice (plictisitor), ci inspirate din numele strazilor: Picadilly, Victoria, Bakerloo, District, Metropolitan, Circle sau Northern. Pentru cei care vor merge, atentie la validarea cartelelor, atat la intrare, cat si la iesire pentru calcularea corecta a pretului.

Neavand prea mult timp la dispozitie, dupa-amiaza de duminica a fost alocata zonei din jurul hostelului la care am stat (www.yha.org.uk), South Kensington pentru cunoscatori. Avand si avantajul amplasarii alaturate, Natural History Museum (Antipa londonez), Victoria&Albert Museum si Science Museum au fost primele bifate. Nu v-am spus. Toate muzeele de stat din Londra au intrarea gratuita, dar au la intrare o urna in care poti contribui cu niste banuti pentru buna desfasurare a activitatii. La NHM era foarte aglomerat, cele mai interesante parandu-mi-se zonele cu dinozauri si panourile interactive despre corpul omenesc.

V&A nu prea m-a incantat decat prin curtea interioara cu un gazon desenat parca. Poate iubitorii de arta l-ar aprecia mai mult.

Piesa de rezistenta a zilei a fost Science Museum, care, pe mine, m-a impresionat, pur si simplu. Vedeai acolo toata istoria stiintei si a tehnicii, pornind de la motoarele cu aburi, prima locomotiva din lume si alte descoperiri de acum 2-3 secole si mergand pana la masini de Formula 1, capsule spatiale si o zona intreaga destinata futurologiei.

In ziua a doua, poate si datorita diferentei de fus orar, eram treji de la prima ora, hotarand sa vedem cum arata zona de business ridicata intre meandrele Tamisei din estul Londrei. Canary Warf, caci asa se numeste, este gazda sucursalelor englezesti ale principalelor banci si institutii financiare mondiale. Cred ca aici e unul dintre putinele locuri din Europa unde "peisajul" se aseamana foarte mult cu cel din America. De voie, de nevoie am interactionat cu diferite persoane pe strada pentru a ne orienta catre urmatoarele obiective, iar impresia personala e ca amabailitatea (deh, aici s-a nascut cuvantul GENTLEMAN) e una dintre calitatile londonezilor. Oameni care se indreptau grabiti catre serviciu s-au oprit din drum si ne-au explicat in detaliu, in masura in care stiau, directia pe care trebuie s-o urmam. Unii chiar ne-au spus sa-i urmam, pentru a ne arata traseul (PS: destul de rapizi indivizii).

Locul in care se vede cel mai bine istoria de ev mediu de la ei este Tower of London. Asezarea, constructia, exponatele, ghizii si chiar corbii contribuiau in egala masura la aerul medieval interesant.

Alaturi de cetate era celebrul Tower Bridge, dar, din pacate, in perioada "invaziei rimnicene" (6-10 noiembrie 2011) nu era programata nicio ridicare pentru a trece vreo corabie sau ceva de gen spre a vedea si noi minunea tehnicii de acum cateva secole.

In schimb, am trecut pe deasupra cu unul dintre numeroasele autobuze rosii double-decker care alcatuiau flota transportului in comun de suprafata (la ei tramvaie sunt doar la periferie) si care ne-a dus mai aproape de centru pana in zona Millenium Bridge, un pod pietonal interesant care traverseaza Tamisa intre Tate Modern si zona catedralei St. Paul.

Pentru a demonstra ca si protestele sunt globale, si aici erau instalate cateva zeci de corturi dupa modelul Occupy Wall Street.

Am continuat prin zona cea mai aglomerata a lor (Trafalgar Square, Picadilly Circus, Regent Street si Oxford Street), unde cateva magazine cu reduceri sporeau aspectul de furnicar, atragand ca un magnet posesorii de "cascaval". Spre deosebire de alte tari, mai orientale, aici se aprinsesera deja cu mare fast luminitele de sarbatori.

Trafalgar Square

Picadilly Circus

Ripley's Believe it or Not

Oxford Street

Marble Arch

Dupa-amiaza (cam scurta, ca venea seara pe la 4 si ceva) am petrecut-o in Hyde Park si Kensington Gardens. Aici, ca si in toate celelalte parcuri, de altfel, era o "invazie" de veverite, porumbei, gaste, rate, lebede si alte inaripate, astfel incat ziceai ca esti la zoo. Clasic englezesc, destui stateau intinsi pe iarba, in ciuda temperaturii de noiembrie si a vantului care batea destul de tare.

Undeva intr-un colt de parc, urmasii lui Jonny Wilkinson se antrenau, demonstrandu-ne de ce noi suntem la ani lumina in ceea ce priveste sportul porcilor practicat de gentlemani.

Fiind presati de intuneric, am trecut in graba pe langa Albert Memorial si Kensington Palace (care oricum era inchis) si ne-am indreptat catre zona in care eram cazati.

Kensington Palace

Albert Memorial

Ziua trei ne-a indreptat catre zona centrala unde sunt cele mai importante institutii din Londra. Luand autobuzul din apropierea hotelului, am ajuns destul de rapid la Gara Victoria, de unde per-pedes am cutreierat zona de acolo catre cheiul Tamisei. Dupa ce am vazut catedrala Westminster, ne-am apropiat de abatia cu acelasi nume, aici ramanand impresionati (fara sa exagerez) de imensa desfasurare in onoarea eroilor britanci despre care am zis si mai sus. Toata curtea era impartita in zone pentru diferitele categorii: aviatie, marina, artilerie, infanterie etc, pline de cruciulite din lemn in miniatura cu flori de mac atasate. Frumos, dar, in acelasi timp cutremurator.

Westminster Abbey

Big Ben, Parlamentul si zona podului Westminster au fost un excelent prilej pentru a incerca niste poze care sa importalizeze cele mai interesante cladiri.

Big Ben

Traversand centrul orasului pe langa cunoscuta Downing Street (resedinta primului ministru englez), Muzeul Cavaleriei si, mai ales, Parcul St James cel plin de viata, am ajuns la Palatul Buckhingam. Spre dezamagirea noastra, am nimerit fix in ziua in care nu se tinea ceremonia de schimbare a garzii.

Muzeul Cavaleriei

Informandu-ne ca parada va fi a doua zi, urmatoarele tinte au fost British Museum si National Gallery, in care ne-am petrecut toata dupa-amiaza. Poate ca unii ar zice ca a fost putin timp alocat, dar, incercand sa nu fiu ipocrit, va spun ca multe exponate nu merita prea mare atentie. Intr-adevar, multe lucruri interesante, in special partile interactive si zona dedicata ceasurilor, de la cel mai vechi pana la cel mai modern, unele avand chiar si mecanisme active care m-au tinut cateva zeci de minute atent. In rest, mumii egiptene, coloane grecesti, statuete cu Budha si multe alte chestii pe care britanicii nu le-ar fi avut daca n-ar fi fost mare imperiu, vorba unui amic.

British Museum

National Gallery

Trafalgar Square

Venind noaptea de-a binelea si mergand pe strazi, mi-am adus aminte de sfatul primit de la cineva care imi recomanda sa asist la o sedinta a Parlamentului. Zis si facut. Dupa cateva formalitati, cam ca la aeroport, eram la cativa metri in spatele membrilor din Camera Comunelor care dezbateau aprig teme legate de sistemul bancar sau despre o cale ferata de mare viteza in Anglia. N-am poze pentru ca nu ne-au dat voie. Am in schimb, cateva poze de noapte cu cladirile vazute din afara.

Ultima zi a foat mai mult la liber, urmand sa "bifam" ce ramasese de vazut si sa descoperim locuri mai putin cunoscute sau planificate. Stiind ca este tot in zona in care suntem cazati, dimineata am ajuns pe jos pana in locul in care si-au "facut de cap" doi dintre cei mai cunoscuti fotbalisti romani: Dan Petrescu si Mutu, primul in sensul bun, iar celalalt...se stie.

Pentru ca la 11:30 avea loc schimbul garzii, eram acol deja cu vreo ora inainte, dar degeaba. Altii mai vrednici ocupasera deja toate locurile de langa gard pentru a vedea mai bine. Supararea ne-a mai trecut atunci cand am vazut ca toata parada se desfasura atat in curte, cat si pe strazile din jurul palatului, prinzand destule instantanee interesante.

Spre pranz am mai cutreierat un pic strazile, acompaniati de sirene si zgomot de elicoptere. De ce? Pentru ca in Londra era programat un protest, iar fortele de ordine, speriate de ce fusese cu vreo 3 luni inainte, erau in alerta maxima.

Cateva bulevarde centrale erau aproape complet evacuate, asa ca am fost nevoit sa luam metroul pana la Tate Modern, o fosta centrala transformata in muzeu unde am descoperit minunile artei moderne.

Inserandu-se, am trecut, rontaind alune glazurate, pe langa alte doua locasuri de cult, destul de celebre: Biserica Scientologica, dar si misterioasa biserica a Cavalerilor Templieri si ne-am indreptat alene catre "casa". Urma sa ne trezim la 5 si ceva a doua zi.

Temple Church

Ca sa trag cateva concluzii, Londra e un oras distins, bogat chiar. Daca la Paris sau Roma vedeai peste tot numai scutere si masini din cele mai mici, aici limuzinele (Mercedes, BMW, Rolls, Bentley), SUV-urile si supersportivele (Porsche, Lamborghini, Ferrari, Aston Martin, Jaguar) erau la ele acasa, aratand nivelul de trai.

De asemenea, conationalii nostri de care nu prea suntem mandri nu erau prezenti decat rar, sporandu-mi impresia de oras civilizat. De asemenea, intr-un ziar de acolo am gasit un articol in care se lauda in cel mai frumos stil frumusetea Romaniei, fara niciun interes special.
In drumul de intoarcere spre casa, dupa cateva mici emotii la aeroport (nu mai vroiau sa ne trimita acasa), am ajuns intr-o Romanie mult mai zgribulita si mai neatractiva, meteorologic vorbind.

Acestea fiind zise, ne pregatim pentru urmatoarea iesire europeana, desi usurel se cuibareste si ideea unei traversari de ocean, dar pe termen mai lung. "Lumea vorbeste" ca ar fi un oras cu "B" :)
Numai respect

MultuMESSI

2011-11-03T13:48:00.000+02:00

Un jucator de fotbal de care nu s-a auzit in nici un scandal, el fiind preocupat sa-si faca meseria cat mai bine.
La 24 de ani are deja 202 goluri la Barcelona si, probabil, va ajunge cel mai bun din istoria fotbalului.

Numai respect

Viata la tara

2011-10-11T10:24:00.000+03:00

Desi atunci cand am ales titlul, m-am gandit la melodia celor de la Pasarea Colibri, un clip recent ma face sa-mi regandesc parerile despre satul romanesc

Aceste imagini sunt menite sa-mi confime inca o data ca taranii nostri s-au emancipat.
Daca doriti sa revedeti, mai sunt cateva, un pic mai vechi:

Numai respect

De ce se bat astia?

2011-09-23T13:04:00.000+03:00

Cam asta a fost reactia unei cunostinte in momentul cand m-a vazut uitandu-ma la rugby :)

Pe de alta parte, o intrebare imi trece prin cap: oare rugbystii din echipa SUA sunt jucatori de fotbal american respinsi la selectie?
Numai respect.

Let's do it Romania.

2011-09-21T09:38:00.000+03:00

Pentru toti cei care s-au saturat de mizeria de orice fel din aceasta tara

www.letsdoitromania.ro

Burta jos

2011-09-16T11:31:00.000+03:00

Veniti cu biclele pe 24 septembrie, ora 9 in Parcul Izvor pentru o tura organizata pana la Mogosoaia.
Plimbarea e organizata de deputata Alina Gorghiu, dar nu conteaza culoarea politica si nici daca aveti burta sau ba. Apropo, bicicleta mea e portocalie :)