Enciclopediae

Doctrina conservatoare

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 14 Feb 2018 09:46:00 +0000

Doctrina conservatoare este aceea care tine drept un adevar istoric ca progresul real, durabil, nu se poate face prin salturi; ca el nu poate fi decat rezultatul unei legaturi armonioase a trecutului cu prezentul. Institutiunile viabile ale unei societati se desvolta prin ele insele, prin traiul normal al societatii. Desvoltarea lor este intelept s'o ajuti, s'o indrumezi catre progres. Trebuie sa ma explic pe data ca prin progres inteleg intinderea tot mai mare si mai adanca a participatiunii poporului la harul civilizatiunii. Deci este ceva organic in desvoltarea institutiunilor sociale; ca ele sa fie viabile, ajunge sa le ajuti si e o mare greseala sa vrei sa le arunci de-a gata, cu sila, in calapodul pe care trufia unui om „reformat” l'a alcatuit in tacerea cabinetului sau in sgomotul unui club. De aceea, doctrina conservatoare este o doctrina care, in mersul inainte al unui Stat, nu pierde niciodata din vedere doua lucruri: intai, invatatamantul trecutului: traditiunea si al doilea, starea reala a tarii: realitatea. Deci, doctrina conservatoare, care nu admite progresul prin salturi, este doctrina eminamente a realitatilor pe care o opui doctrinei visatoare a teoriilor si utopiilor.

Am zis ca doctrina conservatoare nu admite ca progresul real poate veni prin salturi. Avem o experimentare pe care am facut-o noi insine. Dupa lovitura de stat de la 2 Mai 1864, s'a dat Romaniei, de-a gata, facandu-se „tabula rasa” de toate institutiunile ei civile, penale si administrative, i s'a dat de-a gata Codurile Napoleon si legislatiunea administrativa franceza, fara sa se tina seama de diferenta gradului de cultura intre amandoua statele. Care a fost rezultatul? 20-25 de ani, in Romania n'au mai fost acte de stare civila. S'a luat de la preoti, singurii carturari de pe vremuri si care, sub disciplina, pe atunci de fier a chiriarcului, tineau registrele de botez cu foarte buna randuiala, s'au luat actele de stare civila pentru a fi date unui primar care nu stia carte. Rezultatul: inca pe vremurile cand eram in magistratura, tribunalele, de dimineata pana seara, erau ocupate sa fabrice statul civil al oamenilor. Si vorba de „fabricatiune” nu este excesiva, fiindca la usa tribunalului, prin toleranta tuturor, fiintau fabrici de martori care, aceiasi, depuneau pentru actul civil si al unui batran de 70 de ani si al tanarului de 18 ani. S'au ingreuiat toate formele casatoriei, s'a facut un act solemn cerand, cum stiti, publicatiuni, termene de opozitiuni si celelalte; rezultatul a lost ca la tara, taranii nu s'au mai insurat si 25 de ani populatiunea rurala a trait in stare de concubinaj pe care,cu buna credinta, il credeau legal.

Un adevar istoric: popoarele cu traditiune au individualitate. Exemplu: Spania. Evident ca Spania este o tara traditionalista. Spania, in decurs de un secol, a putut strabate toate incercarile la care o societate omeneasca poate fi supusa: de sub câlcaiul lui Napoleon a trecut prin doua restauratiuni monarhice, prin trei rasboaie civile, prin trei insurectiuni carliste si prin catastrofa cea mai mare: pierderea imperiului ei colonial. Dar, iata, traditionalista, a stat in picioare, s'a recules, are o bunk structurk economica si astazi Spania este intre tarile de frunte din Occident. Alt exemplu: Franta. Nu e tara mai traditionalista decat Franta. Ce face splendoarea jurisprudentei franceze? Traditiunea care din tata in fiu se urmareste, ca din tata in fiu sa ravnesti la cinstea de a puna roba de magistrat oricat de putin retribuita este astazi cand toata lumea se imbogateste. Ce face structura aceasta admirabila a burghezimii franceze? Traditiunea ca din tata in fiu sa te tii de meseria sau de comertul inaintasului tau. A fost tatal tau bacan ? Poti sa devii un savant, nu ti-e rusine sa-ti zici ca esti fiu de bacan. Si bacania continua.

Cat pentru Anglia, doamne, aceea e tara traditiunii prin excelenta. Respectul traditiunii merge asa de departe ca englezii au pastrat pana si unele accesorii desuete in costumul si infatisarea unor mari magistrati. Noi, din continent, mai tineri, radem cateodatä de perucile acelea; englezul, foarte intelept, le pastreaza pentru ca tocmai excentricitatile de costum sunt in ochii vulgului intruparea traditiunii de care este el mandru. Anglia traditionalista in toate, isi rezuma traditionalismul ei astazi mai mult decat oricand in politica ei externa. Ea poate iesi din bratele lui Palmerston ca sa intre in ale lui Salisbury, cu whigs sau cu torys, este aceeasi politica orientala a Angliei; ea poate iesi din mainile lui Lloyd George ca sa incapa in ale lui Bonard Law, este aceeasi politica ei continentala. Anglia n'are decat o singura politica. Prin urmare, ce structura solida da natiunilor respectul traditiunilor! De aceea v'am ales doua exemple din latinitate: Republica Franceza si regalitatea spaniola si unul din alta lume decat latinitatea: Anglia.

Sa ne uitam acum in partea opusa: la tarile fara traditiune. Rusia: 170.000.000 de oameni, calare pe doua continente. Tara fara traditiune! De unde, dealtminteri, sa aiba traditiune? Traditiunea proprietatii? Cum o poate avea un popor care n'a cunoscut proprietatea decat sub forma colectiva a mirului. Traditiunea libertatii? Cum s'o aiba un popor a carui massa rurala n'a fost liberata decat in zilele noastre, de Tarul Alexandru al Il-lea si a carui massa cetateneasca n'a vazut libertatea decat sub aspectul permisiunii autoritatii administrative de a se misca? Traditiune religioasa ? Cum s'o aiba un popor la care popa devine supraveghetorul in numele politiei si al carei cap suprem sunt un imparat laic si un procuror laic al Sfantului Sinod ? Tara fara traditiune! N'a rezistat la cel dintai soc serios pe care l'a avut intr’o convulsiune generala. Poporul rus a acceptat ieri tirania absolutismului ; se spune astazi orbeste tiraniei sovietiste. Pe nici un popor nu s'a incercat experimentarea celor mai crude teorii comuniste, cum s'a incercat asupra poporului rus si de sase ani poporul rus le suporta cu aceeas resignatiune cu care cainele ranit, in coltul unde s'a tarat, nu cere decat sa-l lasi in pace, chit sa moara fara ajutor.

Suntem noi popor de traditiune? Nu in toate: trebuie sa o recunoastem. Avem doua traditiuni insa foarte serioase: traditiunea religioasa si traditiunea proprietatii. Celelalte ne lipsesc. Atunci, trebuie sa fim foarte prevazatori cand in evolutiunea noastra, n'avem in seama noastra, decat acesti factori cari ne creeaza o individualitate. Traditiunea religioasa. Da, e foarte puternica in Romania. Noi suntem atat de fideli traditiunii ancestrale, ca am pastrat pana si in religia crestina apucaturi ale paganismului : noi punem in mana mortului piesa de moneda pe care o puneau grecii si romanii pentru ca sufletele sa plateasca barcagiului Caron trecerea Styxului. Traditiune religioasa: sa nu radem de dansa, caci aceasta face nobletea noastra. Noi am mai pastrat pomana. Ce este ea altceva decat ofrandele pe care romanii le aduceau pe mormintele scumpilor lor morti? Paganism, dar tot religie; da, am pastrat o uzanta pagana dar tot religioasa este, desi nu crestina si s'o pastram, pentru ca asa se inalta in sirul anilor legaturile noastre cu trecutul.

Doctrina conservatoare este traditionalista, am spus-o si traditionalismul ei o aduce sa fie o politica religioasa si o politica de aparare a proprietatii. Dar doctrina conservatoare nu se opreste aici: doctrina conservatoare e sociala pentru ca este o politica reala. Cand, prin studiul real al situatiunii actuale, doctrina conservatoare s'a convins de inanitatea formulelor metafizice, cand s'a convins ca nu poate fi fraternitate, cand asa de mari sunt deosebirile de clasa, ca nu poate fi egalitate reala cand nu este egalitate de situatiune, egalitate economica; ca nu poate fi libertate reala cand omul n'are un minimum de trai asigurat, doctrina conservatoare a devenit sociala. Si in toate tarile, initiativa miscarii de asistenta a multimii producatoare revine doctrinei conservatoare. Ea a pornit la inceputul secolului trecut, la 1830, cu Disraeli in Anglia. Disraeli este cel care dintai a fost izbit de framantarile teribile pe care in lumea muncitoreasca le-a adus introductiunea masinismului; Disraeli este cel dintai care a luptat si care a promulgat legi de asistenta si de igiena sociala, legi de regulamentare a vietii industriale. Dupa dansul, Bismarck in Germania este eel dintai care a familiarizat omenirea cu vorbele de „socialism de Stat” si care este creatorul legii de retragere si asistenta a batranilor. Iar in Romania, cea dintai opera legislativa in aceasta directiune a fost Legea Minelor a lui Petre Carp. Pentru intaia data, acolo se organizeaza asistenta, retragerea si pensionarea lucratorului, indrumare care a continuat pe urma prin legea de asigurari muncitoresti. Si suntem departe de a crede c s'a facut tot si ca s'a dat muncitorimii toata organizarea necesara pentru un trai bun si pentru apararea intereselor ei profesionale.

Ideile conservatoare or avea ele darul sa se impuna odata poporului roman? Sper ca da, prin noi sau prin altii. Dar intr’insele vedem garantia adevaratului progres si acesta este harul pe care, din toata inima mea, il doresc patriei mele.

Al. Marghiloman 18 Februarie 1923

Dragobete - o sărbătoare slavă

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 13 Feb 2017 07:16:00 +0000

Iată că vine şi 24 februarie, ziua de Dragobete! De câţiva ani încercăm să găsim o tradiţie a sărbătoririi ei, dar fără mare succes. În egală măsură, nu putem să spunem că în această zi ce se vrea o Valentin’s Day românească se face ceva anume care să arate o tradiţia în materie de iubire. Nu e o zi cântată de poeţi, scriitorii noştri n-au scris despre ea, dar presa română se încăpăţânează să transforme o sărbătoare locală împrumutată recent, în zi naţională. Explicaţiile oferite în sprijinul ei sunt ori fanteziste, ori de-a dreptul idioate; mai rău e că până şi Guvernul României a dat bani pentru ca aceste prostii să capete o aură de autenticitate.

În calendarul creştin-ortodox pe stil vechi (gregorian), pe 14 februarie este Sf. Valentin, nu doar în cel catolic, aşa cum susţin site-urile ortodoxe. Dacă africanul Valentin este sau nu echivalentul lui Eros/Cupidon pentru creştini, aceasta nu face obiectul acum; important este că în lume acest sfânt Valentin există şi el este considerat patronul spiritual creştin al iubirii sexului opus. Trecerea românilor la calendarul iulian a dus la mutarea Sf. Valentin de pe 14 februarie pe stil vechi, pe 16 februarie pe stil nou (fără a păstra diferenţa de 13/14 zile dintre calendare), dar fără vreo referire la „competenţele” sale.

Secole la rând, românii n-au avut nici o sărbătoare a iubirii. Nu există nici o atestare documentară, nici o tradiţie omogenă care să poată motiva existenţa sărbătorii de Dragobete. Citesc pe calendarintercultural.ro că „Dragobete era fiul Babei Dochia (căreia i se zicea aşa nu fiindcă era în vârstă, ci fiindcă era ştiută din bătrâni - ca fiica regelui Decebal de care s-a îndrăgostit cuceritorul Daciei, împăratul roman Traian)”. Am rămas mască văzând atâta „anti-cultură” pe un site care anunţă cu pompă că e „realizat cu sprijinul financiar al Guvernului României”; adică în Guvern nu sunt destui oameni care, atunci când dau bani de la buget, să o facă motivat? Totuşi, vorbim despre bani publici... Pentru limpezirea sponsorizaţilor guvernamentali, „baba Dochia” era o sărbătoare solară precreştină, aşadar nu putea avea un fiu. Nu era nici fiica lui Decebal şi nici Traian nu s-a îndrăgostit de ea, nici în realitate şi nici măcar în ficţiunea legendelor populare romaneşti autentice („legendele” scornite în perioada comunistă nu pot fi luate în discuţie). „Baba Dochia” n-are legătură cu Dacia şi cu atât mai puţin cu Traian, iar asta a demonstrat-o deja poetul nostru naţional, George Coşbuc în presa vremii.

Dragobete este o sărbătoare locală/regională împrumutată după 1940 din spaţiul mitologic slav, de unde şi prefixul „drag”. De altfel, nici ziua nu este aceeaşi în toate zonele, ea sărbătorindu-se pe 24, 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie. Fără-ndoială, sărbătoarea este de inspiraţie slavă şi nu a fost preluată şi cu „norme metodologice de aplicare”, motiv pentru care azi se chinuie atâţia să-i dea conţinut. Cred totuşi ca poporul român are destule sărbători creştine şi precreştine pentru a mai încerca să mai introducem una care nu face decât să strice adevărata tradiţie românească. Să iubim româneşte în fiecare zi de la Dumnezeu, dar fără „sărbători” slave! Cei care simt nevoia să celebreze în mod special iubirea într-o zi anume, pot s-o facă de Sf. Valentin; măcar el este un sfânt prezent şi în calendarul creştin-ortodox.

Dragoş Gros

Knezii

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 21 Sep 2015 01:29:00 +0000

Knezatul, cu tot numele lui bulgăresc, era un asezamant românesc ca şi voevodatul, de aceea se şi întâlneşte el numai la români. Într-un document din 1451, îl găsim pe Huniade dăruind moşiile rutene Kușniţa şi Kereczke, nobililor Ambrosiu şi Mihail de Dolha după chipul knezatelor româneşti. Kneazul nu era decât vechiul jude roman, singura autoritate rămasă în organizarea poporului român, după prăbuşirea stării lui politice în noianul năvălirii barbare, după cum voevodul nu era decât vechiul duce. De aceea şi termenul de jude se menţine, ba îl înlocuieşte mai târziu din nou pe cel de kneaz.

Knezii sunt inferiori nu numai voevozilor, dar şi simplilor nobili, de care ei sunt pururea deosebiţi în documente. Puteau însă, ca orice om de rând, să fie înălţaţi la rangul de nobili, ceea ce se făcea prin dăruirea proprietăţii unei moşii, atunci când erau numiţi „nobiles Kenezii”. În starea lor ordinară, erau nişte pristavi ai satelor şi, spre deosebire de nobili, plăteau tribut alături de ţărani. Şi knezii erau însă uneori scutiţi de dări printr-o favoare specială, bunăoară de „quinquagesima”.

Knezii erau îndatoraţi la slujba militară, mai ales pentru apărarea graniţelor şi nobleţea era dată acelora dintre ei care se deosebeau prin izbânzi vitejeşti. Sunt mai multe urme păstrate prin documente, despre valoarea războinică a knezilor români care erau şi ei tot atât de aprigi luptători contra străinilor, pe cât şi de neascultători faţă de autorităţile sub care stăteau, semănând în ambele privinţe cu superiorii lor, voevozii.

Aşa, un document din 1260, conferă dreptul de nobilitate unor knezi din Sirmium, români după nume: Creţu, Cupisa şi Racu, pentru ajutorul dat lui Bela al IV-lea în apărarea lui de puhoiul tătăresc. Un alt document, din 1358, îi dăruieşte lui Socol kneazul două moşii pentru vitejia lui în luptă. Un altul, dat de Sigismund, îi mulţumeşte kneazului Dionisie, fiul lui Cerca pentru strălucitele lui merite în expediţia din Bosnia.

Cât despre spiritul răzvrătitor al knezilor, este şi el adeverit de mai multe documente. Unul din 1358 îl arată pe kneazul Basarab din Carașul Mare şi pe un alt kneaz, tot Basarab din Carașul Mic atacând şi dând foc casei kneazelui Socol (Zokul) care pierdu în acel pojar actul de dăruire al regelui pentru moşia Valea Secașului (Sekaspataka). Un kneaz, Ladislau Lehăcescu, din districtul Mehadiei, fuge în 1376 de pe moşia Balașniţa în Valahia, la duşmanul regelui maghiar, Vladislav Basarab, pentru care regele îi confiscă knezatul şi-l dă lui Raicu. Alţi trei kneji valahi, Costea, Stanciul şi popa Volcul, nemulţumiţi de domnia ungurească, fug în Moldova, după ce pustiesc knezatele lor, pentru care sunt osândiţi a pierde aceste knezate, pe care voevodul Transilvaniei le trece lui Mihail Basarab în 1435. O altă încercare de răscoală este făcută de nişte knezi din ţinuturile valahe ale castrului Deva. O răzvrătire mai însemnată este aceea din 1408 a knezilor (sau voevozilor, titlul lor nu este dat) Ladislau, Mihail şi Dan care îi ridică contra lui Sigismund pe locuitorii din regiunea Timișului, luând castelul Vylak ca bază de împotrivire şi care răscoală este liniştită de rege numai cu greutate. Cauza acestor necontenite răzvrătiri ne-o dă documentul raportat de Kemeny: anume greutatea slujbelor militare. Mijlocul knezilor de a scăpa de greutăţile knezatului erau, în afară de răzvrătire şi fugă, uzurparea titlului de nobil. Un document ne spune că mai mulţi knezi valahi copărtaşi ai unui knezat, protestează contra uzurpării titlului de nobil din partea unuia din ei, ceea ce scutindu-l de îndatoririle legate de posesiunea knezatului, arunca toată sarcina pe spatele celor rămaşi.

Slujba către castele era cu atât mai grea, cu cât ea era îmbinată cu dari destul de împovărătoare, anume de fiecare casă din satul său satele kneazului, câte 3 groşi dare, ce era desigur garantată şi împlinită, în caz de lipsă, de averea kneazului. Afară de aceasta, quinquagesima din oi, dijma din porci şi albine. Knezii mai datorau o taxă regelui câte o marcă de argint de knezat, după cum reiese dintr-un proces între knezii Dragotă şi Ioan din Râul Alb şi Ianușcă Basarab şi Costea, knezi din Râuşor, de la plata acestei taxe. Knezii mai erau datori să facă şi poliţia moşiei. Aşa, un kneaz, Toma este osândit în 1342 la gloabă de 3 mărci, pentru că nu-l adusese pe furul unui cal la vice-comitele din Caraș.

Care erau drepturile şi foloasele knezilor? Mai întâi, ei puneau în lucrare un drept de judecată care, deşi mai restrâns decât acela al voevozilor, trebuia să le aducă destul de bune foloase legale şi pe delături, cum era obiceiul în acele timpuri. Aşa, concesia knezatului către familia Mutnuk (Iuga şi Bogdan) asupra unui sat nou aşezat, conţinea dreptul de judecată asupra locuitorilor, exceptându-se furtul, prădăciunile şi dările de foc. În afară de acest drept de la care trăgea foloase prin jumătate din amenzi, mai erau scutiţi de oarecari dări, precum însemnata contribuţie quinquagesima. Aveau şi oarecare privilegii în privinţa păşunatului, dar dacă aveau şi zile de clacă ale ţăranilor, cum era în Galiţia, nu se poate şti. Knezii erau de obicei scutiţi de contribuţii, cel puţin unii din ei, precum bunăoară aceia din ţinutul Hunedoarei. Unii knezi însă se văd supuşi la dări. Scutirea nu era, deci, un aşezământ obştesc, ci o favoare.

Să nu ne înşelăm prin destul de numeroasele documente care, spunând că dau knezatul, dau într-adevăr moşii în deplină proprietate. Aşa, un document din 1153 specifică între drepturile unui knezat locurile arabile cultivate şi necultivate, ogoarele, apele, fluviile, pădurile, văile, viile, cursul apelor şi „toate foloasele ce se ţin de knezat”. Aceste foloase sunt însă acelea ale proprietăţii moşiei care sunt totdeauna cuprinse într-o astfel de formulă, pe când drepturile knezatului propriu-zis sunt totdeauna mai restrânse: „cu toate foloasele, drepturile şi pertinenţele ce se ţin de dânsul”.

Dăruirea moşiei, unui kneaz asupra căreia el avea până atunci numai dreptul de knezat, îl ridica la rangul de nobil. El înceta de a mai fi kneaz, cu toate că păstra titlul acesta şi de-acolo înainte. Jurisdicţia pe care el o avuse asupra locuitorilor satului în puterea knezatului, o punea acuma în lucrare în însuşirea lui de proprietar nobil, rânduind pe alţi knezi în locul lui, pentru a se îndeletnici cu treburile mărunte ale cârmuirii satului. Knezii români ridicaţi la starea de nobili dispăreau deci din rândurile clasei lor pentru a o îngroşa pe aceea a nobililor şi a se stinge împreună cu dânsa în sânul naţiei cuceritoare.

A. D. Xenopol

Ţiganii și originea lor

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 20 Sep 2015 03:45:00 +0000

Un subiect mereu delicat a fost cel al originii ţiganilor. A fost suficient ca un oarecare să afirme că vin din India, că atât de interesantă li s-a părut oamenilor de cultură ideea, încât au şi decretat: având pielea închisă la culoare, originea lor nu poate fi decât indiană, eventual pakistaneză. Cercetări serioase nu ştiu să se fi întreprins, dar, ca în multe alte situaţii, demonstraţia a vrut să certifice o idee, aşa că toate „informaţiile” au mers convergent către aceasta. De curând, un om de cultură important în diaspora povestea într-un amplu articol cum au venit ţiganii din India. Mă văd obligat să-l contrazic: ţiganii nu de-acolo au venit în Europa, ci din Africa! Desigur, dacă ar fi o noutate absolută, teoria ar putea părea fantezistă; doar atâţia politicieni susţin teoria indiană! M-am întrebat mereu cum e posibil ca un popor să migreze la distanţe atât de mari, iar în locurile de baştină să nu mai rămână nici măcar urme ale lui. Cum a fost posibil ca o populaţie să fie declarată europeană încă din 2004, fără ca aceasta să poată certifica originile sale? N-am idee şi e treaba Uniunii Europene să-şi acorde o notă proastă pentru asta.

Să pornim de la nume. În toate ţările europene, populaţiile respective sunt numite ţigani, gitanos, zingari, gypsies, cigány, cigan etc. Fără dubiu, această denumire provine din „egyptian” etc., adică „egiptean”. Ce treabă are un popor nomad venit din India cu egiptenii, asta nu s-a străduit nimeni să explice. Ţiganii sunt nomazi chiar şi în zilele noastre şi trăiesc mulţi dintre ei în corturi; chiar şi cei care şi-au ridicat „pagode” şi „tajmahale”, tot în corturi îşi duc existenţa. Aşa trăiesc şi indienii? Din câte ştiu, nu. În schimb, Africa de Nord e plină de oameni asupra cărora atracţia corturilor încă acţionează, aşa că oricât de mare ar fi casa în care locuiesc, măcar un cort pe plajă tot fac; de weekend… Asemănările sunt multe, obiceiurile – aceleaşi, dar nu mi-am propus să scriu o carte, cel puţin nu încă.

Ţiganii au ajuns întâi în Spania, concomitent cu ocupaţia maură a peninsulei. Aceste triburi native în deşerturile din Yemen și în califatul din Egipt, au luat numele de egipteni, pentru a le distinge de triburile berbere care veneau din Fez şi din regatul Maroc condus de prinții Almohazi, berberi care erau cunoscuţi sub numele de mauri (moros). După căderea tronurilor de la de Sevilla și Cordoba, majoritatea mahomedanilor învinşi aparțineau triburilor de origine egipteană și sub acest nume au fost cunoscute de obicei aceste bande de migratori rătăcitori pe care soarta războiului i-a obligat să devină fugari, fără a le da timp să se așeze și se aclimatizeze. Erau ultima clasă de mauri, compusă în principal din descendenți ai triburilor stabilite în Spania după cucerirea ei maură și din triburile care au venit mai târziu în urma lui Abderahman, primul rege al Cordobei. A început astfel persecuția împotriva „egiptenilor” și vagabonzilor arabi rătăcitori, atunci când războaiele civile au devastat Andaluzia şi după ce emirii locali au cedat puterea în Valencia, Catalonia, Aragon și Castilia (cf. Nueva Recop., tom. 2 , lib. 8, tít. 11 , f ol. 371 şi următoarele).

Regele Juan I, în 1387, Enrique II – în anul 1407, Juan II – în anul 1437, au emis serioase decrete împotriva „egiptenilor” sau a celor care luaseră drumul pribegiei. Aceste dispoziții regale, care doar impuneau vinovaţilor diverse pedepse de servitute fără nici o despăgubire, nu au fost suficient de energice pentru a combate leneveala lor. Ambiția lui Abu Abdallah și lipsa de talent a concurentului său, Abdullah el-Zagal, au dat ultima lovitură puterii maure şi au înmulțit numărul de victime de război, pe care le-au lăsat fără nici o altă şansă decât sclavia, rigorile exilului şi pericolele unei vieţi rătăcitoare.

Pe 12 februarie 1501, un million de mauri care refuzaseră botezul s-au îmbarcat pentru Africa, diminuând astfel forțele învinșilor, în timp ce acela al învingătorilor creștea prodigios. În 9 decembrie 1609 a fost decretată expulzarea totală a maurilor din Spania. „Egiptenii” sau „maurii” fugari, urmăriţi fără încetare de autorităţi din cauza numeroaselor fărădelegi comise şi slăbiţi ca forţă colectivă s-au dispersat pe teritoriul spaniol şi în afara lui. Locul vechilor triburi fusese luat de familiile migratoare. În 5 octombrie 1611 a fost reînnoit ordinul ca ţiganii sau egiptenii să se ocupe exclusiv de muncile agricole sub protecţia nobililor, dar asta doar ţiganii care se recunoşteau ca şerbi. Foarte puţini au consimţit la acest statut, ceea ce a dus la elaborarea unor decrete (cf. Const. de Catalunia, libro 9 , título 17, mím. 1 y 2. — Nueva Recop., tom. 3 , lib. 8, tít. 2) împotriva tuturor acelora care se sustrag prin fugă statutului care le fusese destinat.

Edictul din 1611 i-a recunoscut sub denumirea comună de ţigani (gitanos) pe toţi indivizii migratori. Codul de legi din 1785, literele E şi G arăta că denumirea de „ţigani” şi „egipteni” sunt sinonime. Două edicte ale lui Filip al II-lea, din 1566 şi 1586 declarau că regulamentele poliţiei îndreptate împotriva vagabonzilor sunt aplicabile „egiptenilor” şi „ţiganilor”. Această ultimă denumire se folosea efectiv în Spania cu mult timp înaintea edictului din 1611 (cf. Nueva Recopilacion, vol.2, titlul 11, legile 11 şi 14).

Bula Regală a lui Filip III din 28 iunie 1619 a accentuat severitatea impusă rămăşiţelor de mauri; mai mult decât atât, în această epocă şi ceva timp înainte, s-a format opinia generală împotriva ţiganilor. Bula îi prezenta ca proscrişi şi le dădea un termen de 6 luni pentru a părăsi teritoriul spaniol. Acesta a fost rezultatul tuturor decretelor elaborate în decursul sec. XVII şi despre care a scris şi Cervantes (La Gitanilla, scrisă în 1612, la trei ani după expulzarea maurilor). Fără îndoială, ţiganii au continuat să trăiască în număr mare în Spania, cu toate edictele date de regi, ascunzându-se deseori după publicarea unui decret, aşteptând să treacă zelul de început al autorităţilor. Cum iureşul trecea, ţiganii reveneau în locurile pe care le ocupaseră iniţial, reluându-şi obiceiurile lor.

Şi în 9 mai 1633, regele Filip IV a ordonat publicarea unui alt regulament destinat ţiganilor. Printre multele prevederi ale acestuia, multe dintre ele regăsindu-se şi în cel din 1499, se interzicea ca ţiganii să locuiască în cartiere exclusiv ţigăneşti sau să formeze majorităţi, le erau interzise meserii sau ocupaţii ce nu le erau în mod expres destinate şi li se interzicea să se depărteze de locul de domiciliu, totul sub ameninţarea celor mai severe pedepse. Edicte şi regulamente similare au elaborat de-a lungul timpului mulţi regi ai Spaniei, dar ele nu fac decât să certifice că ţiganii au fost sever reprimaţi şi marginalizaţi în Evul Mediu spaniol și că locul lor de baștină e Africa.

De parcă ar fi o ruşine, ţiganii au cerut să li se spună „romi”; de fapt, nu „romi”, ci „rromi”. Spun mulţi, dar fără a se constitui într-o argumentaţie serioasă, că „rom” vine de la cuvântul ţigănesc … „dom”, care ar însemna… „om”. Pentru copiii de grădiniţă, explicaţia ar putea părea plauzibilă… „Rom” aş putea înţelege, dar „rrom”? Să le luăm pe rând…

Într-o carte din sec. XIX aflată în Biblioteca Naţională a Franţei, ni se explică anumiţi termeni vehiculaţi în Evul Mediu în Africa de Nord. Printre ei găsim şi cuvântul „rom”. El era folosit de către arabi pentru a-i desemna pe creştinii ce aparţinuseră cândva Imperiului Roman din Africa. De altfel, în limba arabă se păstrează şi azi „roum/roumi” sau „rum/rom” cu aceeaşi semnificaţie – „creştin”. Aşadar, dacă vom certifica denumirea de „rom” va trebui să acceptăm că ţiganii au convieţuit în acelaşi areal cu arabii cuceritori ai Maghreb-ului. De altfel, popoarele şi populaţiile Africii de Nord au fost puternic creştine (începând cu sec. II d.Ch.) şi până în anul 1137, cel puţin (de atunci datează ultima atestare documentară a creştinismului în Africa; până în timpurile moderne, când Puterile europene au anexat teritorii africane, creştinismul a fost înlocuit complet de islam).

Dar să lăsăm „rom” şi să analizăm un pic cel de-al doilea termen, cel de „rrom”. Acest dublu „r” îl întâlnim grafic (în pronunţie mai există și la alte popoare, dar cu aceeaşi origine) în două limbi: în spaniolă (castellano, de fapt şi în tamacheq, limba tuaregilor. Tuaregii sunt doar unul dintre popoarele berbere, popoare ce se întind din Maroc şi până în sudul Egiptului, oaza Shiwa. În Antichitate şi în Evul Mediu, răspândirea lor era cu mult mai pronunţată, berberii dând Egiptului doua dinastii de faraoni. În alfabetul libico-punic, strămoşul alfabetului tuaregilor, dar şi al alfabetelor europene „r”-ul dublu era ortografiat ca şi azi, cu grupul „gh”.

Teoria care susţine că ţiganii au venit în Europa în jurul anului 1350 din Asia este una complet lipsită de credibilitate. Ţiganii nu puteau face obiectul unui edict al regelui Spaniei la 1387, fără ca ei să devină, cu timpul, o problemă socială. Un alt motiv pentru care nu avem măsuri coercitive ce să le fie destinate înainte de 1387 este faptul că Spania a fost o lungă perioadă sub ocupaţie maură. Reconquista nu a durat un an – doi, ci peste 700 de ani, creştinii recucerind încet şi cu dificultate teritoriile deţinute cândva. Prin aceasta recucerire, creştinii au „moştenit” nu doar teritoriile, ci şi mare parte a populaţiilor străine care le populau, printre ele şi ţiganii.

Pentru a susţine că originea ţiganilor este în îndepărtata Indie, ar trebui ca măcar acolo să existe nişte dovezi incontestabile; doar n-au plecat toţi… Am înţeles că pe tot drumul până în Europa n-au lăsat nici măcar o urmă, dar în locul de „origine” ceva urme trebuie să găseşti dacă vrei să baţi în cuie teoria. Istoria foloseşte în mod obişnuit două mari categorii de surse: cele scrise şi concluziile săpăturilor arheologice. În ceea ce-i priveşte pe ţigani, arheologia este neputincioasă sau nu are ce descoperi nici în India şi nici pe traseul ipotetic spre Europa.

Cât priveşte sursele documentare, lucrările acceptate citează nişte năzdravanii de documente, unele în care au găsit cuvinte ce par a desemna populaţiile de ţigani, dar refuză cu încăpăţânare să citeze sau să verifice cărţi şi documente aflate în Biblioteca Academiei Regale a Spaniei. Fireşte, izvoarele documentare aflate acolo le-ar da peste cap teoria conform căreia ţiganii au apărut în Europa după anul 1350, pentru că ei erau deja o problemă pentru peninsula Iberică de 150 de ani. Îmi pare neserios să ne imaginăm că vin din India, crează animozităţi în Spania anilor 1100-1200, deci în vestul Europei, pentru ca abia apoi ei să se întoarcă în Est, în Valahia (1387). Aceasta cronologie arată că există o altă logică a migraţiei sau cel puţin un alt izvor al nomadismului decât cel acceptat azi.

Un alt element ignorat este culoarea pielii. Oricât ar fi de dominantă în rândul populaţiilor de ţigani culoarea smeadă şi chiar melano a pielii, să spunem că există şi ţigani cu ochi albaştri şi piele albă şi chiar unii blonzi. Aceasta eterogenie ar putea părea întâmplătoare sau rezultată din combinările ţiganilor cu populaţii nordice, dar nu e deloc aşa; fireşte că au existat şi căsătorii accidentale între ţigani şi femei ce făceau parte din popoarele care îi găzduiau pe ţigani, dar aceste cazuri sunt insignifiante ca număr pentru a putea motiva existenţa a mii de ţigani cu pielea albă şi ochi albaştri. Aceeaşi situaţie o regăsim la berberii nord-africani, ei înşişi purtători ai caracteristicilor mai sus-amintite. Sunt berberi cu piele albă şi ochi albaştri, cu piele smeadă şi ochi căprui, dar şi cu piele neagră sau melano.

„Argumentul” lingvistic iar mi se pare o făcătură. Se susţine că limba romani este una arhaic-indo-europeană şi deci ar justifica teoria originilor indiene ale ţiganilor. Deloc, aş zice eu! Toate limbile europene au ca origine limba primară comună din care a derivat limba persană şi, mai apoi, toate celelalte limbi indo-europene, dar şi nord-africane. Chiar şi berbera, o limbă considerată hamitică şi înrudită apropiat cu limba bască şi cu dialectul napolitan are o origine pierdută în negura timpului, dar în care cuvintele de origine sanscrită încă ocupa un loc important (de ex. Deva, Arad, fota, Bârsa etc.).

Să spunem şi că la Alexandria, Tunis şi Constantine (Algeria) erau în Evul Mediu cele mai mari târguri de sclavi şi astfel vom începe să înţelegem şi sclavia ţiganilor. Ipotetica şi nerealista lor migraţie din India nu a lăsat nici o urmă, însă Africa de Nord de azi are la tot pasul urmele originilor lor. Toate caracteristicile întâlnite la ţiganii europeni, începând cu fizicul, trecând prin obiceiuri şi terminând cu apucăturile – le întâlnim azi în Maghreb; obiceiul de a fura este atestat documentar încă de pe vremea faraonilor, inapetenţa faţă de muncă, minciuna şi înşelătoria, propensiunea faţă de gesturi şi atitudini teatrale, de bâlci, ca şi interesul faţă de hrana de bază lipsită de rafinament – toate sunt proprii şi ţiganilor, dar şi nord-africanilor.

Ţiganii au ajuns, prin asimilarea forţată practicată de austro-ungari să constituie o problemă şi pentru naţionaliştii unguri. Utilizând termenul de „maghiar” în locul celui firesc de „ungur” (locuitor al Ungariei), regimurile de la Budapesta – şi după ele, organizaţiile comunist-extremiste şovine de la noi şi de aiurea – au încorporat de-a lungul timpului secui şi ceangăi, dar şi ţigani descendenţi ai celor obligaţi să devină „unguri” în vremea Mariei Tereza şi a lui Franz Iosef sub un singur nume asimilant: maghiari. Aparţinători ai unei populaţii aproape complet analfabetă, ţiganii se văd obligaţi să accepte „originile” trasate de alţii şi savant interpretate azi în „laboratoarele” Söros.

Dragoș Gros

Nobilimea română din Transilvania

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sat, 19 Sep 2015 02:41:00 +0000

Aflarea nobilimii la români sub stăpânirea ungară este constatată într-un număr nesfârşit de documente, din care numai o mică parte au văzut lumina tiparului. Încă în documentul lui Bela al IV-lea din 1247 se vorbeşte de nobilimea din Ţara Lytira, adică Ţara Lotrului, care nobilime este arătată cu numele de „maiores terrae”. Aceşti nobili aveau dreptul recunoscut tuturor nobililor de a putea apela la curia regească contra sentinţelor capitale. Alt document din 1274, îi ridică pe mai mulţi valahi păzitori de graniţă, la rangul de nobili, spunându-se în el ca să intre în rândul şi ceata nobililor din ţinutul lor. Regii dăruiesc sau întăresc nobilimea sau stăpânirea de moşii unor români (prin care din urmă fapt ei şi sunt înnobilaţi). Un document din 1269 conţine dăruirea lui Ştefan, ducele Transilvaniei către Mihail şi Neculai Goștian (după nume, învederat români) a dreptului de nobilitate şi ca mulţumire pentru slujbele făcute în expediţia contra bulgarilor. Un altul din 1296, îi înapoiază lui Ion Nicola, român, dreptul de vamă de pe moşia Vasarhely (drept nobiliar). Un alt document din 1306, îi conferă kneazului Stanislau, fiul lui Stan, moşia Strâmtura (Surduky); altul din 1336, stabileşte hotarele moşiei Bedeuhaza, a lui Drag şi Dragoş, valahi, slugi devotate ale regelui Carol Robert; alt document din 1343 vorbeşte despre un proces pentru moşia lui Crăciun cu Bogdan, ambii voevozi din Maramureş; un altul din acelaşi an, dă lui Crăciun moşia Bilka. Un document din 1360 dăruieşte lui Stan, fiul lui Petru, „credinciosul valah al regelui”, moşia românească Roşia de sus (Felseurona) „cu drepturile de care se bucura nobilii regelui”. Un altul, în sfârşit, vorbeşte de „nobilii români” Sandu, Mihail, Alexa, iar altul de sora românului Dragoş, nobila Doamnă Stana. Nobilii şi knezii români din Haţeg sunt arătaţi ca luând împreună parte la judecarea unui proces între knezii Mușat, Stroia şi Zaicu, sub preşedinţia vice-voevodului Transilvaniei, Petru. În 1399, îl găsim pe Stiborius, voevodul Transilvaniei şi comitele Zarandului, adresându-se către toţi şi către fiecare din nobilii, „atât unguri cât şi valahi”, castelani sau vicecastelani. Tot nobili români după numele lor sunt şi aceia pomeniţi de documentul din 1404: Ladislau şi Mihail Ciula, Neculai de Muncel, Barbu sin Leul de Barbatviza (râul Bărbatului) şi Neculai Baciu. Un act din 1406 vorbeşte de nobilii români Balk, Dragoş şi Nan din Sarvaș; altul din acelaşi an, îi pomeneşte şi pe alţi nobili români: Vanea, fiul lui Vancea şi Vancea, fiul lui Slav, proprietarii moşiei Apșa, aflată până astăzi în posesia românilor.

În 1409, Sigismund regele Ungariei dăruieşte domeniul Hunedoarei din Transilvania lui Voicu, militar al curţii regale, fiul lui Sârbu, precum şi fiului lui Voicu, Ioan (Corvin de Huniade), numit în alte documente Ioan Valahul (Românul), cuprinzând în acea dăruire şi pe fraţii lui: Voicu, Mogoş şi Radul şi pe unchiul său, alt Radul, pentru strălucitele slujbe militare ale lui Voicu. Rezultă din acest act că aceştia toţi erau români nobili care slujeau la curtea lui Sigismund, atât din numele lor, din scrierea lui „Radul” cu articolul postpus românesc şi din arătarea anume ca român a lui Ioan, de unele din ele.

În 1411 se judecă Pypo de Ozora cu nobilii români Fărcaş, Ştefan şi Ladislau de Mutnuk arătaţi anume că români de alt document, pentru moşia Varu, dându-se dreptate acestora, pe motivul prescripţiei de 30 de ani. În acelaşi an sunt citaţi mai mulţi români nobili din familia Macicaș: Dionisie, Andreiu, Fărcaş, Costea, Ioan, fiul lui Mihail, fiul lui Ladisau de Macicaș, ca proprietari ai moşiilor Ruginoasa, Topliţa, Leurdeni şi Tâncova. În 1422 se întâlnesc românii „magistrul Stanciul şi Drăgan, fiul lui Manciul Valahul din Comiat, ca proprietari ai moşiei Vozești din districtul Caransebeșului. Alt act, din 1422, îl aminteşte pe nobilul român Ştefan de Olachy. Unul din 1428 vorbeşte de nobilul Dan de Doboş. Albert, regele Ungariei, îi confirmă pe nobilii români, Mihail, fiul lui Mihail de Ciorna şi pe Blaș, fiul lui Stoian de Ciorna, în posesia moşiilor lor părinteşti, dispunând să le stăpânească cum stăpâneau moşiile lor şi ceilalţi nobili români din Banat. Un document din 1430 aminteşte pe o nobilă doamnă Stana, fiica lui Ioan voevod de Rozalia, a cărei origine româneasca se vede pe numele ei, apoi din faptul că soţul ei, Gurhu „este arătat că român”. În 1457, regele Vladislav întăreşte privilegiile tuturor nobililor valahi, ale knezilor şi a celorlalţi valahi din ţinuturile Banatului, ca mulţumire pentru credinţa şi slujbele pe care ei le făcuseră, nu numai lui ci şi predecesorilor lui, regilor Ungariei, mai cu seamă în apărarea vadurilor Dunării contra deselor năvăliri ale turcilor. Deasemenea se mai întâlneşte o nobilime româna numită chiar în documentele maghiare „boerones” (boieri) în ţinutul Făgăraşului.

Mai aducem din nenumăratele documente care constată existenţa unei bogate nobilimi române în ţările de peste munţi în vremile mai vechi, încă următoarele: unul din 1442, dania lui Vladislav, regele Ungariei, făcută românilor Ştefan şi Mihail din Craciunești pentru slujbele aduse în zilele împăratului Sigismund şi ale regilor Albert şi Vladislav, danie ce se face în condiţiile în care „îndeobşte românii posedă moşii în Maramureş”. Când se introduc români în moşii câştigate prin judecăţi, formula obişnuită este că ei au fost reintroduşi în curţile lor nobiliare. Alt document din 1511, dat de Contele de Thomor, căpitanul Făgăraşului, îi confirmă pe Vulcan şi pe Vasile, fii răposatului Comșa, pe alt Radul, fiul răposatului Stoica, pe Stanislau Karabel, fiul răposatului Şandru de Viştea, în averea moşiilor şi în oficiul de boieri pentru Viştea de sus şi de jos şi jumătatea satului Arpașul de jos şi peste 17 ţigani, boierie ce o căpătase strămoşul lor de la Mircea, voevodul Munteniei şi Banul Severinului. Altul, din 1513, îi dăruieşte lui Neculai, vice-voevodul Transilvaniei, moşiile nobilului român Petru Ladu din Slatina, mort fără moştenitori. Un alt document, din 1518, conţine un schimb de proprietăţi între nobilii Ladislau (Vlad), Racoviţă şi Petru de Zylvas (din Slivaș) care se văd a fi fost români, de pe numele de familie al celui dintâi şi acel de moşie al celui din urmă. Prin alt document, din 1519, regele Ludovic dăruieşte nobililor români Ladislau şi Ludovic Fiat şi lui Ladislau Racoviţă pădurea Lojna, ca mulţumire pentru vitejia lor în luptele cu turcii. În sfârşit, mai aducem, din miile ce se află încă, un alt document din 1540, prin care se pune pe picior egal nobilii români cu cei unguri, spunându-se în el că: „acelaşi lucru şi pentru nobilii români este de înţeles şi de ţinut, aşa numai că românul nobil împreună cu nobilii unguri să verifice depunerea jurământului şi să-l îndeplinească”. Aceşti nobili români se bucurau de toate privilegiile nobleţei maghiare, adică de a fi judecaţi de curia regească şi de a fi scutiţi de plată darei numită tribut, adică a birului. Ei mai dobândeau adeseori dreptul sabiei asupra făcătorilor de rele pe care îi prindeau pe moşiile lor.

Odată cu nobilimea românilor, dispăru şi proprietatea pe care o posedă. Această clasă contopindu-se în naţia domnitoare, răpi poporului român cea mai mare şi mai de seamă proprietate a pământului. Dar această trecere fu şi ea silită, deoarece de la un timp începu a se impune ca o condiţie a păstrării titlului de nobil şi a pământului de moştenire, practicarea religiei catolice. Acei dintre nobili care nu voiau să se supună acestei condiţii erau despuiaţi de proprietăţile lor. Despuierea deveni sistematică după anul 1657, când se institui un fel de comisie, „Forum productionale”, chemat a revizui moşiile fiscale înstrăinate, considerând ca atare proprietăţile tuturor nobililor români care nu puteau justifica titlul de stăpânire. Moşia era confiscată, iar boierul considerat ca „boier căzut”. Mai ales în Ţara Făgăraşului, mai toţi vechii români trecură „prin sita deasă a forului productional şi mulţi din ei pierdură pe lângă moşiile Ior şi libertatea Ior personală”. Se purtau procesele pentru aceste moşii timp foarte îndelungat, avocaţii având interes a le prelungi, aşa că unul din ele, acel al boierilor din Gridu şi Făgăraş a început în 1650 în limba latină, continuându-se de la 1761 în limba maghiară, pentru a se sfârşi abia la 1854, la Curtea din Viena în limba germană. Mulţi dintre nobilii români se lepădaseră încă de mai înainte de moșiile lor, pentru a căuta dincolo de munţi pacea sufletească.

A. D. Xenopol

Asăneștii erau valahi

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 18 Sep 2015 01:53:00 +0000

Izvoarele ne spun că dinastia Asăneștilor era de origine valahă. Mai mulţi cronicari francezi şi unul german, care cu toţii descriu fapte, în care ei singuri au jucat un rol pe aici, prin Orient, mărturisesc că Ioniţă era valah. Aşa, Geoffroy de Villehardouin, care luptase în persoană contra lui Ioniţă în armata nenorocitului Baudouin, spune despre Ioniţă că era regele Valahiei şi al Bulgariei şi că el însuşi era valah şi tot astfel mărturiseşte şi Henri de Valenciennes: „lohannis qui était roi de Blaquie et de Bogrie et ce Iohannis était un Blaque qui s'était révolté contre son père”. p. 164 conţine în nota 76 o versiune a altor manuscrise, care scrie numele lui Ioniţă „Iohanice le Blac", p. 209: „Iohannis, le roi de Blaquie venait secourir ceux d'Adrinople avec une bien grande armée, car il amenait Blaques et Bogres et bien 14.000 Cumains qui n'étaient pas baptises”, p. 219: „Les Grecs qui étaient entrés dans la cité se rendirent à lui et lui à l'instant les fit prendre et les fit mener en Blaquie, a une ville qui avait no Enlui (alte manuscrise dau: Enlin, Aulin, Alin) qui siet au pied de la montagne de Blaquie”. Henri de Valenciennes, Idem, p. 309: „Alors ils résolurent qu'ils iraient vers la Blaquie pour requérir l'aide et l'appui d'un haut homme qui avai le nom Esclas et était en guerre avec Burila, qui était son cousin germain. Alor l'empereur commanda que l'armée chevauchat, vu qu'il avait grand désir de trouver Burila son ennemi, car lohannis l'oncle de Burila lui avait occis son pére, l’empereur Baudouin”. p. 333: „Esclas, je vous donne ma flute et puis je vous octroie avec la grande Blaquie, dont je vous ferai seigneur etc.”.

Urmaşul lui Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui Ioniţă, către Papă că „deodată s-a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a, întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor valahi.

În afară însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă încă şi mai preţioasă, care ne arată că „limba care era mai pe placul capilor răscoalei era aceea valahă”. El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la care nu asistase, că „într-una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să-l ducă prizonier în Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași limbă cu el, ca să-i dea drumul”. Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a-l dispune mai curând în favoarea lui şi să-l facă a primi rugăminţile ce-i făcea.

În acest loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie. Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se poate aduce? Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într-un loc al scrisorii sale pe împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a-şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre împrejurarea că monumentele slave nu-i arată pe Asănești ca români, ci ca bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau românii cu bulgarii, într-un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept bulgari.

A. D. Xenopol

loan Asan

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Thu, 17 Sep 2015 05:11:00 +0000

loan Asan este, după Ioniţă, cel mai strălucit reprezentant al dinastiei Asanilor. Pe timpul lui se întindea împărăţia româno-bulgara peste toată Moesia, parte din Serbia cu Belgradul şi Nisul, Tracia cu Didimotichul şi Adrianopole, Macedonia întreagă şi ţara albanezilor până la Durazzo, încât vedem că împărăţia lui loan Asan se coborâse din munţii unde o înfiinţase răscoală valahilor şi se întinsese în câmpia locuită pretutindeni de poporul bulgar. loan Asan se intitulează singur şi primeşte de la vecini tot titlul unchiului său, Ioniţă, de domn al valaho-bulgarilor. Pe cât de aprinşi şi de cumpliţi fuseseră predecesorii săi, pe atât de blândă şi omenoasa se arata domnia lui loan, încât el lasă întipărită în memoria oamenilor, pe lângă amintirea unei înalte măreţii, pe acea a unei figuri dulci şi bune care atrase binecuvântarea contemporanilor şi părerile de rău ale posterităţii. Ioan Asan se căsătoreşte cu Maria, fiica lui Andrei al II-lea regele Ungariei. Pe fiica lui, Elena, o mărită după fiul lui Ioan Duca Batatze, împăratul grec din Niceea, cu care apoi se leagă pentru a ataca Imperiul Latin ce mai ducea o existenţă efemeră în Constantinopole. Chiar capitala este asediată în două rânduri de către aliaţi şi puţin lipsi, de dânsa nu căzu în manile lor.

Papa interveni atunci în favoarea Imperiului Latin pentru a-l scăpa de pieire, cerând de la regele Ungariei să meargă în ajutorul împăratului latin. Din fericire pentru latini, alianţă între Batatze şi Asan se strică în curând, din cauza scopului dat la lumina de cel dintâi, de a-şi întinde domnia sa în Europa, unde Asan înţelegea să stăpânească el. Relaţiile cu papa îndrumate în aparenţă pentru vecie de Ioniţă, nu ţinuseră nici măcar cât viaţa întemeietorului lor. De îndată ce Ioniţă se sculase cu război contra latinilor, el se îndepărtase de biserică romană. Astfel patriarhul din Târnovo, la început pus sub papa, rupând odată cu stăpânul său legăturile care-l uneau cu Roma şi pe de altă parte, pe atunci Constantinopole şi cu patriarhul ei fiind căzuţi în stăpânirea latinilor, se înţelege cum exarhul romano-bulgarilor dobândi neatârnarea şi autocefalia care erau pe de altă parte considerate de popor ca o împlinire neapărată a neatârnării statului.

Şi cu toate acestea era neapărat că, îndată ce relaţiile cu grecii se înturnaseră în rău, împăraţii româno-bulgari să caute a se apropia de latini, fie numai pentru a-i speria pe greci şi a-i face mai plecaţi a primi pretenţiile lor. Stricându-se bună înţelegere între Asan şi Batatze, corespondenţa între papa şi împăratul româno-bulgar reia un caracter mai prietenos. Totuşi, din titlul dat de marele pontif capului romano-bulgarilor, de „domn al bulgarilor şi valahilor” şi nu împărat sau rege al lor, precum îl numea Inocenţiu al III-lea pe Ioniţă în scrisorile sale, se vede că un ghimpe tot rămăsese în legăturile papei cu Asanestii, din încordările de mai înainte. Papa însă, crezând că a pus iarăşi mâna pe biserica valaho-bulgara, trimite în acelaşi an, odată cu a doua scrisoare către Asan, o enciclică către toţi prelaţii din Bulgaria şi din Valahia, prin care îi îndeamnă la întoarcerea în sânul bisericii drept credincioase. Aceasta pripire a papei strica totul şi Asan se schimbă din prietenul prefăcut, în duşmanul făţiş al papei, mai ales că şi cu latinii, relaţiile îmbunătăţite un moment, se rupseseră iarăşi. Papa înfuriat, îl provoacă pe regele Bela al IV-lea a pleca într-un soi de cruciada contra necredinciosului Asan şi cere de la Baldouin al II-lea, împăratul Constantinopolului, să-i cedeze lui Bela drepturile de supremaţie pe care Baldouin le avea asupra Împărăţiei valaho-bulgare. Bela pretinde de la papă ca toate pământurile ce le va cuceri de la bulgari, precum Bulgaria sau Macedonia, să rămână alipite de monarhia ungară, iar papa să aibă asupra lor numai autoritatea bisericească. Bela însă este împiedicat să dea urmare planurilor sale, prin cumplită năvălire tătara, care începuse a veni către Europa.

În 1241 moare şi Ioan Asan, lăsând mai mulţi copii, din care cel mai mare, Caliman, se urcă pe tronul tatălui său. După Caliman, mort în 1246, urmează fratele său, Mihail, care şi el este ucis în 1257, de către vărul său, Caliman II. Acesta voind s-o ia cu de-a sila în căsătorie pe sora mortului, fiica lui Ştefan Uros, regele Serbiei, pentru a legitima uzurparea sa, este ucis de Uros în 1250. Cu dansul se stinge dinastia Asanilor şi rămânând tronul vacant, se întruniră marii demnitari ai împărăţiei, pentru a alege un nou monarh. Alegerea căzu asupra lui Constantin, nepotul de fiu al lui Ştefan Nemania, întemeietorul puterii sârbilor, care pentru a-şi întări dreptul la coroana Statului valaho-bulgar, se căsători cu o nepoată a lui Ioan Asan şi-şi dete numele de Constantin Asan. El nu mai avea însă nimic altceva în comun cu vechea dinastie decât numele acesta de împrumut.

Istoria împărăţiei valaho-bulgare ne arată că originea şi începutul ei este de căutat la poporul romanilor din munţii sudului Peninsulei Balcanice. Aici se răscula acest puternic element contra Imperiului Bizantin, aici se dădură luptele cele mai încordate şi îndeobşte nouă împărăţie desfăşura întreaga ei putere la sudul Balcanilor, patria poporului român. Bineînţeles că, întemeindu-se Statul valaho-bulgar, organele lui cârmuitoare trebuiră să se coboare din creierii munţilor şi de aceea îi vedem pe Asanesti alegându-şi drept oraş de reşedinţă Tarnovo, aşezat pe coastele Hemus-ului spre câmpia dunăreană. Odată însă cu această coborâre a Statului valaho-bulgar de la munte la câmpie, se petrecu în întregul lui organism o transformare însemnată, al cărui studiu va lumina multe întrebări rămase până acum fără un răspuns mulţumitor.

A. D. Xenopol

Imperiul româno-bulgar

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 16 Sep 2015 04:35:00 +0000

Întâiul imperiu bulgar fusese stins la 1018 prin puternicul braţ al lui Vasile Bulgaroctonul. Bulgarii rămaseră în stăpânire bizantină 167 de ani, până când în 1185 sună iarăşi pentru ei ceasul eliberării de sub jugul străin. Trezirea lor la viaţa neatârnată le veni însă dintr-o parte la care ei poate nu se aşteptau: de la păstorii români din munţii Balcani. Răscoala acestora fu provocată prin următoarea împrejurare: împăratul Isac al II-lea Anghelul îşi pusese în gând să sărbătorească căsătoria lui cu fiica lui Bela al III-lea, regele Ungariei, într-un chip cu totul neobişnuit. Pentru a aduna banii trebuincioşi, el scrise o dare obştească, în natură, asupra întregii sale împărăţii, dare ce trebuia să fie luată cu deosebire de pe animale, vite, oi şi râmători, şi care lovea mai ales în păstorii români din muntele Hemus, a căror avere de căpetenie erau tocmai cirezile de vite şi turmele de oi.

Românii trimit doi fraţi, Petru şi Asan la împăratul care se afla în lagărul de la Kypsella. Deputaţii păstorilor, oameni simpli şi neciopliţi, susţinând tânguirile lor cam cu iuţeală şi amărăciune, Asan cel mai înfocat din ei, fu lovit peste obraz, din ordinul sebastocratorului Ioan. Respinşi în cererile şi atinşi în onoarea lor, ei se întorc înapoi, cu inima fierbând de ură şi răzbunare şi se hotărăsc a răscula poporul lor contra asupritoarei domnii a grecilor din Constantinopole. Scump trebuia să plătească decăzuta împărăţie de Răsărit palma aplicată pe obrazul unui popor tânăr şi viteaz care, după cum spune Veniamin din Tudela, nu fusese stăpânit încă de nici un rege.

Propunerea făcută poporului de cei doi trimişi ai săi, de a se răscula, întâlni deocamdată o primire îndoielnică. Lupta cu o împărăţie mare, a cărei putreziciune erau departe de a o cunoaşte, speria chiar şi pe cei mai inimoşi. Petru şi Asan recurseră la un meşteşug pentru a hotărî masele şi ridicară o biserică în Hemus, în care adunară mai mulţi oameni pe care poporul îi credea posedaţi de spirite necurate şi aceştia fură învăţaţi, ca după accesele cele îngrozitoare la care erau expuşi, să spună că Sfântul Dimitrie, făcătorul de minuni din TesaIonic, s-ar fi strămutat aici la ei, spre a-i scăpa din jugul în care se aflau. Astfel ajunseră fraţii Petru şi Asan a convinge pe poporul lor, că numai să îndrăznească şi îndrăzneala lor va fi încununată de o deplină izbândă.

Revoluţia proclamându-se, Asan, fratele mai mare îşi pune o coaronă pe cap şi coturni de purpură în picioare, apărând el însuşi ca împărat înaintea compatrioţilor săi înminunaţi. După mai multe lupte din care românii ieşiră învingători, ducând cu sine în munţii lor nenumărată pradă, izbuteşte împăratul să-i înfrângă o dată pe valahi, folosindu-se de întinderea năprasnică a unei groase ceţe şi luându-i la goană, îi scoate din Hemus şi-i alungă până la Dunăre, unde Petru şi Asan caută o scăpare pe malul stâng al fluviului, la poporul cumanilor care locuia pe atunci în Muntenia.

De-abia ajunsese împăratul în capitală, când Petru şi Asan trecând înapoi Dunărea, ajutaţi de un puternic corp de cumani deschid iarăşi lupta contra Imperiului Bizantin, hotărâţi de astă dată a reînfiinţa lmperiul Misienilor şi al Bulgarilor după cum fusese mai înainte. Generalul bizantin Cantacuzino, însărcinat de Împărat cu conducerea operaţiilor, este surprins într-o noapte de valahi şi cumplit bătut, pierzându-şi până şi hainele lui cele cusute cu aur, pe care le îmbrăcară cu mare mulţumire conducătorii răsculaţilor, Petru şi Asan. Împăratul îl schimbă pe Cantacuzino, punându-l pe Vrana în locu-i, care însă întoarce armele contra stăpânului său, încât această revoluţie din Imperiul Bizantin dă timp valahilor de a-şi aduna şi întări încă mai mult puterile, spre împotrivire.

Românii, încurajaţi prin izbânzile lor de până acum, încep a se coborî din munţi şi a ataca oraşele greceşti aşezate la poalele lor, ferindu-se întotdeauna de la a primi vreo luptă hotărâtoare în câmpie, cu trupele imperiale. După mai multe încercări fără rezultat decisiv în anii 1187-1190, Isac Anghelul întreprinde o expediţie în acest din urmă an, chiar în centrul regiunii valahilor, în cetatea muntelui Hemus. Asănestii, din momentul în care se răsculaseră, luaseră o măsură foarte înţeleaptă, aceea de a întări cetăţile şi castelele ce se aflau în muntele Hemus, încă de pe timpul lui Iustinian care le ridicase aici contra năvălirilor barbare. Valahii se închiseră în ele la venirea împăratului sau se ascunseră în văgăunile cele mai neumblate ale munţilor şi aşteptau momentul favorabil pentru a cădea asupra armatei împărăteşti. Anghelul, văzând că nu le poate face nimic, se hotărăşte să iasă din adâncul munţilor, unde nu se simţea în siguranţă şi voind să scurteze drumul, apucă printr-o trecătoare îngustă spre oraşul Berrhoe. Aici îl aşteptau valahii. Cum intră armata imperială în strâmtoarea cea primejdioasă, o ploaie de bolovani şi de stânci rostogolite curge peste dânsa din vârful munţilor şi oştirea cade sfărâmată şi ucisă, fără a avea măcar putinţă de a se apăra. Împăratul scapa numai după cele mai mari pericole şi ajunge la Berrhoe, lăsând în mâna „barbarilor” toate bagajele armatei şi însuşi coiful sau imperial pe care-l pierduse în fugă.

Din acel moment, împăratul se leapădă de ideea de a mai aduce iarăşi la ascultare pe valahi, şi ia faţă de dânşii numai măsuri de apărare. Acestea erau de nevoie, căci valahii, încurajaţi prin respingerea armatei bizantine, atacă şi ocupă mai multe cetăţi greceşti, precum Anhialos, Varna, Triadizza şi le pradă pe altele precum Filipopole şi Adrianopole. Ei devin tot mai îndrăzneţi, încearcă lupte făţişe cu bizantinii, îl bat pe generalul Guido şi îl ucid pe Batatze într-o luptă la Adrianopole. O nouă revoluţie din Constantinopole, prin care Isac Anghelul este detronat de fratele său Alexios, întăreşte şi mai mult poziţia răsculaţilor (1193).

Izbânzile valahilor păreau că vor suferi o întrerupere prin moartea capului lor celui mai energic şi inteligent, Asan. Anume o rudenie a lui, Ivancu, care trăia în nelegiuire cu cumnata lui Asan, fiind mustrat şi ameninţat cu moartea de acesta, apucă el înaintea pericolului, punând capăt zilelor lui Asan. Acest omor însă pare a fi avut un motiv politic, ascuns prin acel expus, căci Ivancu după moartea lui Asan, vrea cu partida lui să răpească la el puterea. Se pare că Ivancu fusese împins la acest omor prin înteţirile sebastocratorului Isac, rudenia împăratului Alexios, care fusese prins de valahi într-o luptă anterioară. Sebastrocatorul i-o făgăduise chiar omorâtorului pe fiica lui în căsătorie. Ivancu pune cu partida lui mâna pe Târnovo, cel mai însemnat oraş din Hemus, unde el organizează o împotrivire contra lui Petru, fratele lui Asan, care luase moştenirea celui ucis. Petru, ajutat însă de fratele său cel mai tânăr, Ioniţă, îl constrânge pe răzvrătitul Ivancu în cetatea Târnovo, unde el îi cheamă pe greci în ajutor, dovada cea mai bună despre înţelegerea lui cu dânşii. Armata bizantină refuză a merge contra valahilor şi Ivancu este nevoit să iasă din Târnovo şi să fugă la Constantinopole, unde căută a-i stârni pe greci contra valahilor. El este foarte bine primit de bizantini, se căsătoreşte cu Ana văduva sebastocratorului Isac care murise în prinsoare la valahi şi arătându-se în mai multe lupte cu aceştia ca un conducător priceput, împăratul pune în el toată speranţa luptei contra răsculaţilor. Tocmai atunci se întâmplă ca şi Petru să piară jertfa cuţitului altui ucigaş, tot din ginta sa.

Urmează în locul său al treilea frate, Ioniţă, care pune pe o trainică temelie Împărăţia valaho-bulgară (1197). Cum vine la domnie, îl însărcinează pe un alt valah, Hrisos, să apere cetăţuia Strumniţa contra atacurilor grecilor, cetăţuie aşezată pe vârful unui munte şi ale cărei case se vedeau de jos ca nişte cuiburi, iar locuitorii lor păreau păsări agăţate pe înălţimi. Tot Hrisos aduce curând iar în stăpânirea valahilor cetăţuia Prosacon, un loc din cele mai bine întărite de natură, aşezat pe o stâncă înaltă şi masivă, pe vârful căreia conducea o singură potecă ce mergea pe marginea unor prăpăstii înfricoşate, în fundul căreia râul Axios (Vardarul) rostogolea spumegoasele lui valuri. Aceasta cetate este încă întărită de Hrisos, cu ajutorul unui arhitect şi mecanic grec smomit din lagărul bizantin şi împăratul, atacând-o fără pregătirile trebuincioase, este bătut cumplit şi se retrage la Constantinopole. Altă nenorocire însă trebuia să lovească în Imperiul Bizantin. Ivancu, acel valah renegat, care după ce-l ucisese pe Asan, îşi căutase scăpare la greci şi ajunsese acolo la cele mai mari onoruri, nu se ştie din ce pricină, poate câştigat prin făgăduinţele lui Ioniţă, fuge din Constantinopele şi vine la româno-bulgari, spre a le ajuta în lupta contra foştilor săi prieteni. Ivancu, organizând o armată după sistemul bizantin, devine pentru greci cel mai periculos duşman. Alexios îl trimite contra lui pe Manoil Kamitzes, care izbuteşte să ia cu asalt cetăţuia, pe lângă locul numit Kritzimo. Ivancu însă îl cheamă în ajutorul său pe un alt căpitan român, Ivan, din muntele Zagora în Hemus şi înşelându-l pe Kamytzes prin nişte turme, pe care le trimite în calea lui spre a-l face să se ia după ele şi să le prindă, având nevoie de provizii, îl bate pe generalul grec de-l stinge şi-l ia chiar prins. Grecii izbutesc totuşi mai târziu a scăpa prin trădare de acest nou duşman, ucigându-l pe Ivancu şi trimiţându-l pe fratele său Mito în surghiun.

În anul 1199 Nicetas Choniates raportează că sciţii (cumanii) cu o ceată de valahi trecând Istrul au năvălit în Grecia. Valahii de care e vorba aici locuiau la nordul Dunării, sălăşluinţa cumanilor. Împăratul Alexios, pentru a scăpa de prădăciunile acestor barbari, trimite după ajutor la principele Galiţiei, Roman, care atacând locuinţele cumanilor, îi sileşte să părăsească expediţia întreprinsă şi să se întoarcă a-şi apăra propria lor ţară. Puţin după aceea, începând încurcăturile cu latinii din cruciada a IV-a, bizantinii lasă deplină libertate Imperiului valaho-bulgar de a se constitui regulat.

A. D. Xenopol

Intelectualii

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 21 Jun 2015 22:01:00 +0000

Intelectualii ! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă Domnului! avem destui. Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei preţioase secte era la cafeneaua Brofft, singura rimă posibilă la „moft”, peste drum de Capșa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acum se află Luvrul de Bucureşti. Acolo, precum odinioară muzele în Parnas, se adunau intelectualii spre împărtăşi înaltele cugetări şi inspiraţiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puţin lapte, puţin „jvarţ” şi puţin zahăr, numită în limba vulgară „capuţin”. De aceea, profanii invidioşi, care nu erau admişi să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceştia „capuţiniști”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, ştiinţe s-a numit „capuţinism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică a „capuţinismului” şi „capuţiniștilor”.

Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei excesive a intelectualilor, a început să-şi piardă încetul cu încetul clienţii care consumau altceva decât „capuţin”. Ar fi lucru oarecum explicabil: omul inferior se găseşte foarte strâmtorat într-o atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet mojic de rând acolo unde se strâng persoane de elită? Din pricina intelectualilor sau din altă pricină, puţin importă, cafeneaua Brofft, mergând din ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desfiinţeze. Dar intelectualii nu puteau rămâne pe drumuri; trebuiau deci să-şi caute un nou sediu numaidecât... Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filosofie, mai ştiu eu de ce, reclamau soluţii urgente. „Capuţiniștii” îşi aleseseră un local mult mai frumos şi mai confortabil decât cel vechi; strămutară sediul la Fialcowski, cafenea-cofetărie celebră, mai ales pentru beltelele ei.

Aici - lucru foarte ciudat şi care nu s-ar putea explica decât prin teoria evoluţiunii, aici s-a făcut o schimbare însemnată în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft, erau foarte exclusivi şi din cale afară de discreţi, discutând pe şoptite, aşa că să nu le poată profanii auzi înaltele înţelepciuni, la noul sediu începură să primească alături cu ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, muşterii care nu luau „capuţin”, oameni cu totul nedemni de a se numi intelectuali. Apoi, dezbaterile „capuţiniste” începură să se facă în gura mare, aşa că toată lumea profană de cafenea şi cofetărie, ba, vara chiar din piaţa Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi, asta nu însemnează că le şi putea pricepe. Numai aleşii le-au putut pricepe şi asta a făcut un mare bine public: încet-încet şi din ce în ce mai numeroşi, începură să iasă din rândurile lor, o sumă însemnată de tineri a căror vocaţiune era să fie intelectuali. Până aici nu se ştiuseră număra, neavând un semnal de raliare, o eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor.

În curând, potrivit principiului evoluţiunii, eclesia a numărat aşa de mulţi adepţi, încât Fialcowski nu i-a mai putut încăpea şi ei au pornit care încotro să propovăduiască... Azi, mai mult ca totdeauna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de „mişcarea culturală”. Ei fac ploaie şi vreme bună, ei tarifează preţurile succeselor şi decernează laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează în literatură, în teatru, în arte, în ştiinţă, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!

Aceste exemplare de lux ale omenirii mişună astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiţi cu desăvârşire de vreo falsă fudulie, intelectualii intra în toate localurile de consumaţie şi se amestecă bucuros cu toţi comunii muritori... Asta e o tactică iezuitică, aşa cred eu; căci, pentru a renunţa aceşti aleşi la mândria lor legitimă şi a se apleca aşa cu dinadinsul la contactul nostru, trebuie că au un scop şi acela desigur nu poate fi altul decât luminarea maselor ignorante. Odată cu ieşirea de la Fialcowski care numaidecât s-a desfiinţat şi el ca şi Brofft, eclesia „capuţinistă” a trecut din perioada clasică în perioada politică: de la revelaţie la apostolat. Iată-i... La orice masă de la berării, birturi, cafenele, dacă sunt trei muşterii, unul desigur este un intelectual. Ce face el, omul ales, alături cu cei doi profani? Îşi îndeplineşte misiunea: propagă, luminează, vulgarizează. Sunt chelneri care, după câte au prins pe apucate din dezbaterile şi conferinţele intelectualilor, pot face marţ pe un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede.

Dar mai la urmă, o să mă-ntrebi dumneata: „Bine, după câte mi-ai scris aici, cam înţeleg eu ce sunt intelectualii; dar atâta nu mi-e deajuns; voi să-mi dai o definiţie mai scurtă şi mai limpede; să-mi spui desluşit ce este un intelectual?”. „Bucuros”, răspund eu; iată: „Omul care dispreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de gânditor se numeşte intelectual. Sunt mii şi mii de unelte în lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rindea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii... cine le mai ştie pe toate? Un întreg arsenal inchizitorial! Fără acesta, omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sânul naturii, din sânul mamei crude, care mai totdeauna trebuie apucată strâns în cleşte, canonită, bătută până la sânge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei!.. intelectualul e prea blând fiu ca să-şi maltrateze cumva mama. Mâna lui, care n-are altă menire decât să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o unealtă mult mai nobilă, o zestre divină: gândirea! Acu’... deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţă: „Eu?... Eu sunt un intelectual!”.

I.L. Caragiale

Câmpia Libertăţii

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 01 Dec 2014 07:32:00 +0000

Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s-au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţii mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost! La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într-aceeaşi zi, într-acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului: peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într-un gând să-şi ceară dreptul.

Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că românii s-au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S-au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într-adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într-adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.

Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într-un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că ungurii vor să-i puie într-un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se răzvrătiră maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit ungurii să se dea pe partea lor. Asta n-au voit s-o facă şi au trebuit să apuce armele contra ungurilor. Dar românii n-aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi; singura poezie războinică „Deșteaptă-te române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.

Ce era să facă românii? De unde s-o înceapă? Ce voiau să ceară? Să se împace cu ungurii, ori să li se opuie? Şi cum şi cu ce să li se opuie? Conducătorii românilor, de groaza unui război civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii: nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea zdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr avocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţiu, a avut curajul să spuie pe faţă într-o proclamaţie către popor, ce vreau românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţia lui, tipărită în mii de exemplare, s-a împrăştiat pretutindeni. Deodată tuturor românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s-a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă; ideile lui Bărnuţiu deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.

Cel dintâi lucru cerut de Bărnuţiu era ca guvernul să dea voie românilor să se adune cu toţii într-un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor românii? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţiu însă, cu ai săi, nici n-a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune românii. N-au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă ungurii; chemarea s-a făcut numai prin scrisori şi vorbă.

Şi stai acum şi te miri de lucru ce s-a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vreo suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţiu au trimis scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr-aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n-aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.

Şi aşa s-a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare s-a ales Blajul, pentru că acolo aveau românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s-a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.

Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimis poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într-o zi pe care pot s-o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe români, bine ştiind că a doua oară n-au să mai vie. Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 mai. Duminica Tomei căzuse la 30 aprilie. Intr-adevăr mulţi ţărani s-au întors îndărăt, dar tot n-au biruit ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s-au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 mai.

Eu n-am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat românii, că n-am loc pentru aceasta. Urmările ei n-au fost fericite: ungurii n-au voit să stea de vorbă cu românii şi au trimis oşti asupra lor. În urmă, românii s-au organizat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entuziasm naţional şi de conştiinţă naţională şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca-n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

George Coșbuc

Mușatinii

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 05 Nov 2014 05:50:00 +0000

Bogdan

Deşi nu se vede deocamdată de nicăieri că Dan va fi întreprins o expediţie peste Dunăre, e de crezut totuşi că Radu-Negru avea obiceiul de a-i căli pe fiii săi în război, când pe unul, când pe altul, în capul oştilor, căci trimise de sigur într-o expediţie foarte importantă pe fiul său mai mic Mircea. Eu am demonstrat-o cel dintâi în „Istoria critică” şi nimeni până acum n-a contrazis-o. Demonstraţia mea de atunci eu o menţin, modificând numai intru câtva marginile cronologice, a cărora lărgire mi se impune în urma unui studiu mai de aproape. Încep dară, prin a o reproduce in extenso.

Maramureșanul Bogdan, căruia i se cade cu tot dreptul paternitatea voievodatului moldovenesc, avusese fiu pe Teodor, zis altfel, Laţcu. Nemuritorul mitropolit Dosoftei, încă în secolul XVII văzuse în anticul diptic al scaunului mitropolitan, tezaur de demult pierdut, căci nu mai exista pe la 1790, următoarea linie genealogică:

1. Bogdan-vodă şi Doamna Maria ;

2. Fiul lor Teodor Laţcu şi Doamna Ana.

El o rezumă în versuri: „Bogdan-vodă/ Cu doamnă-sa Maria lăsând bună roadă:/ Pre Fedor Bogdanovici, Laţcu se numeşte,/ Cu doamnă-sa cu Ana de se pomeneşte”. Expresia „se pomeneşte” înseamnă că erau înscrişi în pomelnic.

Cronica cea veche a Moldovei, scrisă în mănăstirea Putna sub Ştefan cel Mare, adică abia un secol în urma evenimentelor, confirmă această serie, zicând că după Bogdan a domnit Laţcu, iar lui Laţcu i-a succes Petru, fiul lui Mușat. Să se noteze aici cu atenţie ca Petru nu este în cronica cea veche a Moldovei fiu al lui Laţcu, nici fiu al lui Bogdan, ci „fiu al lui Mușat”. Un nou neam s-a furişat prin încuscrire în dinastia maramureşeană. Roman Mușat, fiu al lui Costea Mușat şi frate al lui Petru Mușat, se însoară cu Domniţa Anastasia, fiica lui Laţcu-vodă şi nepoata primului Bogdan. Acest fapt de o extremă însemnătate îl ştie lista lui Pray, în care citim: „Romanus habuit uxorem Anastasiam filiam Principis Laczko et peperit sex filios, ex quibus Alexander Senex est ultimus filius ejus”. Mitropolitul Dosoftei arăta foarte lămurit că Petru şi Roman n-au fost din sângele lui Bogdan şi Laţcu, ci din viţă care-i zic Mușatin.

Lista din Pray îi face pe aceşti Muşăteşti din neam princiar, „ex familia regum”, ceea ce se justifică nu numai prin căsătoria lui Roman Mușat cu fiica lui vodă Laţcu, dar încă şi mai mult prin însurătoarea lui Petru Mușat din familia potentului rege polon Vladislav Iagello, care, să se noteze bine, cu nici un preţ nu s-ar fi aliat cu un om de o origine puţin ilustră. Prin urmare, ei nu erau din dinastia moldovenească a maramureșanului Bogdan, în care s-au introdus unicamente prin încuscrire, dar totuşi erau dintr-o dinastie românească oarecare. Nefiind din familia domnească de la Suceava, Mușateștii trebuie să fi fost vrând-nevrând din familia domnească din Oltenia, adică Basarabi.

Nomenclatura chorografică a României e foarte ponderoasă, fiindcă aproape toate localităţile sunt botezate la noi după un nume propriu bărbătesc. Astfel cele derivate de la Vlad: Vlădae, Vlădeni, Vlădășești, Vlădeşti, Vlădilă, Vladislava, Vladnic, Vlad, Vlăduleni, Vlăduţa sunt cele mai multe în Muntenia, dar nu lipsesc vreo câteva nici în Moldova, ceea ce dovedeşte că Vlad avusese trecere pe ambele ţărmuri ale Milcovului. Localităţile cu radicala Udrea: Udrești, Udrişte, Udricani sunt toate în Muntenia şi absolut nici una în Moldova. De la Nan s-a format peste tot vreo cincisprezece nume topografice Nănaci, Nandra, Năneasca, Năneşti, Nani, Nanoveni, Nanov, Nan, dintre care unsprezece în Muntenia şi numai patru în Moldova.

Să-l vedem acum pe Mușat. În Ţara Românească sunt: Muşăteşti, sat în Gorj; Muşăteşti, sat în Argeş; Muşăteşti, sălişte tot acolo; Mușătesc, munte în Muscel; Mușaterca, moşie nelocuită în Brăila; Mușătoiu, munte în Gorj. În Moldova avem numai şi numai o singură localitate de această formaţiune, satul Muşata în Fălciu, despre care însă să nu se uite că întreaga regiune a Prutului de jos făcea parte în secolul XIV din teritoriul Ţării Româneşti. În Transilvania se găseşte iarăşi abia muntele Mușat, care acesta se află nu departe de hotarele muntene spre Haţeg şi tot acolo, iar nu în restul Ardealului, noi dăm de urmele numelui propriu bărbătesc Mușat în documente din secolul XIV. Prin urmare, limba geografică vine la rândul său a se pronunţa pentru muntenismul Mușăteștilor.

Fraţii Petru Mușat şi Roman Mușat, ca şi tatăl lor Costea Mușat, ne apar în cele mai vechi fântâni istorice sub o formă nominală foarte curioasă. Am văzut deja că anticul diptic al mitropoliei moldovene, o sorginte contemporană de prima ordine, pune: „viţa ce-i zic Mușatin”. Lista din Pray, a cărei conformitate cu dipticul îi dă multă greutate, se exprimă de asemenea: „Koste Mușatin”. În cronica putneană, începută a se scrie pe la jumătatea secolului vedem nu mai puţin: „fiul lui Mușatin”. În fine, o altă cronică moldovenească, pe care o consultase ragusanul Luccari pe la 1600, încât în orice caz că este anterioară lui Urechia: Mușatin. Ce-i oare acest Mușatin în loc Mușat?

Muntenii, şi mai cu seamă cei de peste Olt, adăugă un „in” către numele proprii personale, mai ales cele finite prin „r” sau „t”. Această particularitate n-a observat-o încă nimeni. Lui Tudor, oltenii îi zic Tudorin. Din Flor ei fac Florin. Un munte în Gorj şi altul în Muscel se numesc Carpatin, naturalmente în loc de Carpat. Două sate în Olt se cheamă Dobrotin, după numele bărbătesc Dobrotă sau Dobrot, de la care derivă mai multe localităţi Dobroteşti. În dreptul Mehedinţiului avem insula Florentin şi alta Florentina, provenite din Florentie. Un sat şi o insulă în Ilfov se numesc Tatina de la Tatu. O sălişte în Dolj, nişte ruine în Vlașca şi două sate în Romanaţi se zic Marotin după vechiul nume Marot. Un sat în Gorj şi un altul în Argeş se zic Sâmbotin, de la numele personal Sâmbătă (Sabbatius). Forma Mușatin în loc de Mușat ne apare clar ca o particularitate filologică în favoarea basarabismului dinastiei Mușateștilor din Moldova.

B.P. Haşdeu

Văcăreștii – schiţă genealogică

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 04 Nov 2014 06:09:00 +0000

În secolul trecut era deja cunoscută vechea tradiţie despre originea Văcăreștilor din Ţara Făgăraşului şi stema lor nobilitară reprezentând o cetate oarecare. Despre această particularitate vorbeşte la 1803 Eder, după care apoi Engel la 1804. Amândoi presupuneau că străbun al Văcăreștilor va fi fost Magistrul Ugrin cel vestit de la 1291, pe care ei îl consideră ca român: „Ugrinus Valachus”, „ein gebohrner Walach Namens Ugrinus”. Nu o dată pe acel Ugrin, mare duşman al Basarabilor, eu l-am pomenit. Fie român, fie ne-român, fie din Făgăraş sau de pe aiurea, faptul este că nici un Ugrin n-are a face cu tradiţia cea proprie a Văcăreștilor, care au putut să-l bage în genealogia lor post festum, luându-se mai târziu după Eder şi după Engel. Ugrin este o personalitate istorică de la 1291 sub Dan-vodă, mai figurând încă o dată în istoria româna sub Mircea-vodă, la 1308, iar spiţa neamului Văcăreștilor, aşa cum am văzut-o de demult la d. Teodor Văcărescu, debuta cronologic abia cu anul 1380, când apare străbunul lor Negoiţă, nu mai departe decât sub Radu-Negru, tatăl lui Mircea cel Mare.

Răposatul men coleg A. Odobescu cunoscuse acea spiţă a neamului înainte de 1861, când a brodat asupră-i următoarea improvizaţie, foarte fantastică în amănunte, adevărată însă în fond: „Printre tovarăşii lui Negru-vodă se zice că ar fi fost şi junele Negoiţă, domnesc Cocon al lui Dan, voievodul Făgăraşului şi nepot de soră al căpeteniei românilor. Acesta întemeia sate şi biserici douăsprezece pe malurile Dâmboviţei cuprinse de dânsul. El avu şase fete şi doi feciori, Radu şi Şerban, cărora le lăsă moştenire, cu numele de Văcăreşti, scutul părintesc ce purta gravat pe dânsul Cetatea Făgăraşului”. Mai departe, Odobescu vorbeşte despre un urmaş al Coconului Negoiţă, Radu „Comisul”.

Cu același miez adevărat ca şi la Odobescu, Heliade zicea la 1863 pe mormântul lui Ioan Văcărescu: „Venii a vorbi de Văcăreşti în genere. Originea acestei familii ilustre în istoria noastră este din Făgăraş; străbunii răposatului trecură de peste Carpaţi odată cu ducele de Făgăraş, Radu-Negru, descendentul Nigerilor Basarabi şi fură dintre primii fondatori ai Domniatului României”.

Data 1380, atribuită lui Radu-Negru într-o genealogie a Văcăreștilor scrisă înainte de 1860, este foarte remarcabilă din punctul de vedere al criteriului, căci ea era cu totul în dezacord cu Radu-Negru cel de la 1290 din cronica muntenească admisă de Engel, deci data 1380 nu putea să fi fost imaginată ad-hoc. Data 1380 pentru Radu-Negru a fost stabilită prima oară, în a mea „Istorie critică” la 1873. Până atunci nici un istoric român sau străin nu susţinuse acea dată. Este dară pe deplin autentificat punctul de plecare al genealogiei Văcăreștilor, în care ni se înfăţişează ca cel dintâi străbun la 1380: Negoiţă, coconul din Făgăraş, rudă cu Radu-Negru, adică patru elemente de dezbătut: 1. Negoiţă; 2. Coconul; 3. făgărăşean; 4. rudă cu Radu-Negru.

Neagu, Neagoe, Negoiţă, este o formă poporană pentru obişnuitul nume creştin Nico = Nicolaus. La ţărani un Neagoe îşi serbează numele la sfântul Nicolae. Când sunt doi Nicolai într-o familie, unul se diferenţiază în Neagoe. E interesant un exemplu contemporan cu strămoşul Văcăreștilor. La 1371, din familia boierească oltenească a Zărnestilor fiind patru fraţi, din care doi erau Nicolai şi doi Vladislavi. Cei doi Nicolai se deosebiseră în Neagoe şi Nicolaus, iar cei doi Vladislavi în Layk şi Ladislaus. Ceva mai anevoie este de a explica termenul de „cocon” agăţat la Negoiţă în genealogia Văcăreștilor. Cuvântul nu are sensul de „enfant” sau de „fils”, după cum este în fraza lui Odobescu „Domnesc cocon al lui Dan Voievodul”, căci Negoiţă nu putea să fie fiu al lui Dan-vodă, de vreme ce tot la Odobescu ni se spune că prin alianţă femeiască el îi era nepot de soră lui Radu-Negru, pe când Dan-vodă era tocmai fiu al acestuia. A fi cineva „nepot de fiu" şi „nepot de soră” pentru una şi aceeaşi persoană este o absurditate. Cocon dară, nu înseamnă „enfant” sau „fils”, ci este numai doară porecla sau numele de familie al lui Negoiţă. Neamul Văcăreștilor dară se numea la început „Coconi” sau „Coconeşti”, înainte de a se fi zis după o moşie boieri „ot-Văcărești”, ceea ce apare în documente abia pe la finele secolului XVI.

Limpezindu-se acum începutul genealogiei Văcăreștilor: 1380, Nicolae Cocon din Făgăraş, o rudă prin alianţă cu Radu-Negru, e peste putinţă de a nu se deştepta imediat bănuiala: oare nu cumva era din aceeaşi familie cu Doamna Clara, mama lui Radu-Negru? În acest caz, Nicolae Cocon ar fi înrudit şi cu Vladislav-vodă deşi mai departe decât cu Radu-Negru, oricum însă tot consângean, „consanguineitas”, Vladislav fiind legat prin sânge patern cu Radu, care era legat prin sânge matern cu Nicolae Cocon, iar după dreptul canonic legătura prin tată şi prin mamă se califica deopotrivă „consanguineitas”.

Trec de-a dreptul la demonstraţia documentală, pe care mă mir că n-a observat-o încă nimeni şi pe care nici eu însumi n-o observai în trecut, măcar că documentul în chestiune a fost de demult cunoscut tuturora. Mărturisind aici o scăpare din vedere, pe care nu mi-o iert eu însumi, profit de aceeaşi ocazie pentru a mai mărturisi din parte-mi o grosolană greşeală pe care am comis-o odată, când mă alunecai de a confunda pe cei doi socri ai lui Alexandru-vodă, adică pe Ivancu Basaraba cu Ianoş de Doboka. Erorile analizei se rectifică prin sinteză, căci numai sinteza completează lacunele. În istorie, în filologie, în filozofie, în ştiinţele fizico-naturale, pretutindeni progresul se operează prin sinteză peste sinteză concentrică, din ce în ce mai vastă.

Cea mai importantă diploma de la Vladislav-vodă este actul de donaţie din 1372, depus oarecând în arhiva mănăstirii catolice din Cluj, de unde în secolul trecut l-a copiat Kornides şi l-a publicat tot atunci Frivaldszky. Vladislav-vodă dăruieşte târgul Şercaia şi mai multe sate, toate în Ţara Făgăraşului: „in terra Fuguras prope Alt”, boierului Magistru Ladislau, fiul Magistrului Ianoş de Doboka, nepotul lui Mikud-ban: „magister Ladislaus, strenuus miles, filius quondam Ianus Meister de Dobka, nepos Mikedbani”, pe care de vreo cinci sau şase ori îl numeşte iubit şi credincios consângean al său: „noster consanguineus dilectus et fidelis”, apoi îl mai face carne, sânge şi neam al său: „noster caro et sanguis et genitura”, mai repetă iarăşi despre legătura consangenităţii: „propter consanguinitatis connexionem qua ligati sumus”. Afară de înrudire, Vladislav-vodă arată acestui străin o nemărginită prietenie, o adevărată frăţie de cruce: „nostro dilecto consanguineo et fratri”, amândoi luptători împreună împotriva turcilor: „contra Thurcos infideles”. Expansiunea amiciţiei exagerează învederat termenii,mai adăugându-se totodată latinitatea cea de tot barbară a acestei diplome, dar faptul înrudirii rămâne necontroversabil. O asemenea înrudire se explică numai prin Doamna Clara, străină şi catolică, mamă bună a lui Radu-Negru şi mamă-vitregă foarte socotită de Vladislav-vodă, păstrând multă autoritate la curtea domnească chiar şi după moartea lui Alexandru-vodă, precum se vede din bula Papei Urban V. Magistrul Ladislau, „iubitul consângean” al lui Vladislav-vodă, trebuie dară să fie frate cu Doanma Clara, amândoi copii ai Magistrului Ianoş, care era fiu al lui Micud-ban. Ceea ce mai întăreşte această concluzie este că în diploma din 1372 îl regăsim pe însuşi Negoiţă cel din capul genealogiei Văcăreștilor, făgărăşean şi rudă de aproape cu Radu-Negru: „si et quando ipsum Ladislaum de Dobka, filium Janus Meister de Dobka, nepotem Miked Bani, praedictum contingeret transire universae carnis viam, Nicolaus filius ipsius Ladislai de Dobka etc.”. Acelui Negoiţă i se asigura moştenirea moşiilor părinteşti celor din Ţara Făgăraşului.

Deci Negoiţă, nepot de frate al Domnei Clara, era văr primar cu Radu-Negru, unchi prin alianţă lui Dan-vodă şi lui Mircea cel Mare, „consanguineus” ca şi tatăl său Ladislau cu întreaga familie a lui Alexandru-vodă.

B.P. Haşdeu

Basarabi catolici vs. Basarabi ortodocși

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sat, 01 Nov 2014 05:46:00 +0000

Tocmai în intervalul de timp cât domnise regele Ladislau Cumanul, la voievodatul oltenesc, cel mai puternic stat românesc atunci şi până atunci, se aşezaseră unul după altul Mihai-vodă Letinul/Litovoi cel de la Nedeia şi Dan-vodă cel pravoslavnic din Romanaţi. De la urcarea pe tron a doljeanului Mihai-vodă, adică ceva după 1242, catolicismul Basarabilor celor „lepădaţi de lege”, deveniţi mai tari prin voievodat, cată să fi exercitat o presiune din ce în ce mai simţită asupra Basarabilor celor potrivnici papismului, dintre care cei mai hotărâţi erau cnezii din Romanaţi, foarte legaţi cu bulgarii. Fiind un Domn mare prin braţ, prin minte şi prin pungă, Mihai-vodă nu lesne putea să fie răsturnat. Murind el la 1279 pe câmpul de bătaie, fratele său, Bărbat uzurpă tronul, inţelegându-se cu ungurii, cărora le-a recunoscut suzeranitatea. Este învederat că cnezii ortodocşi se răsculau mereu, fie pe faţă, fie pe ascuns, în cazul cel mai bun murmurau contra voievodului letin, aşteptând momentul propice de a-l primeni, ceea ce s-a şi întâmplat la moartea lui Bărbat-vodă, pe la 1286 sau ceva mai târziu. Întruniţi atunci la Vermeghia, cnezii i-au înlăturat de la tron pe Basarabii de la Nedeia şi l-au ales voievod pe romănăţeanul Dan.

Cronica anonimă vorbeşte despre frământări înainte de izbânda lui Dan-vodă. Ele ajunseseră la culme sub voievodul Bărbat. Era o luptă înverşunată între letinii de la Nedeia = „Roma cea nouă” papistaşă, a doljenilor, care se întinsese până în Gorj, şi românii cei pravoslavnici din Romanaţi, unde există chiar din zilele lui Traian, după inscripţii, oraşul Romula, adevărata „Romă veche” a Daciei. Însuşi termenul de două ori repetat în cronica anonimă, „Romanovţi”, formaţiune complet ne-slavă, tradusă aproximativ de d. Bogdan prin „Romăneni” şi pe care Schlözer o traducea prin „Romanenses”, înseamnă de-a-dreptul „Romanaţeni”: „Romanati” = „Romulates”, cu n=l întocmai ca în „semen” = „simile”. Să urmăm înainte textul, revăzut şi tradus de d. Bogdan: „Şi în vremile lui Vladislav (Ladislau) craiul s-au pornit cu război împotriva ungurilor tătarii cu cneazul Neimet din pustiile lor de la apa Prutului şi de la apa Moldovei şi au trecut peste munţii cei înalţi din Ardeal şi de la Ţara Ungurească şi au ajuns la apa Mureşului şi s-au oprit acolo. Auzind Vladislav, craiul unguresc, de navala tătarilor, trimise îndată la Râm, la împăratul şi la papă, să-i vie în ajutor; trimise şi la noii Râmleni şi la Romăneni. Atunci s-au unit noii Râmleni cu vechii Râmleni şi au venit la Ţara Ungurească spre ajutor craiului Vladislav”. Voi corecta mai întâi în treacăt o scăpare din vedere. Textul e tradus la d. Bogdan: „au trecut peste munţii cei înalţi din Ardeal şi de la Ţara Ungurească”, pe când traducerea corectă foarte clară este: „au trecut peste munţii cei înalţi şi curmeziş prin Ţara cea ungurească a Ardealului”.

Aşadar, tătarii pornind de la Prut şi de la Moldova asupra Ungariei, regele Ladislau Cumanul îi cheamă pe românii letini şi pe cei Romanaţi, care i-au şi venit împreună în ajutor. Erau români nu din Ungaria, ci de afară, din vecinătate, deci olteni. Când însă? Invazia s-a întâmplat tocmai în anul 1285, nu pe urmă şi nu înainte. Punctul cronologic nu admite altă controversă decât numai doar cu vreo câteva luni mai sus în anul 1284, prin urmare în orice caz tot sub domnia lui Bărbat-vodă. Cronica anonimă este într-un acord deplin cu preţioasa relatare a cronicii austriece: bătălia decisivă cu tătarii nu se întâmplase chiar în Ardeal, ci numai în apropiare, „circa septem castra”. Armata creştină se compunea din unguri şi din oştirea auxiliară oltenească, pe care ca vasal o trimise Bărbat-vodă. Mers-a în capul ei însuşi voievodul? Nu se ştie. Când o ceată de olteni trecuse Dunărea în ajutorul bizantinilor contra sârbilor, Bărbat-vodă rămase în Oltenia, trimiţându-l în locul său pe Basaraba de la Balaciu; e probabil ca şi-n rândul acesta în fruntea contingentului oltenesc se afla vreun Basaraba, devotat lui Bărbat-vodă, desigur dintre cei catolici. Primind porunca voievodului, Letinii şi Romanaţii cu cnezii lor trebuiau să meargă vrând-nevrând împreună, măcar că ortodocşii şi catolicii nu trăiau bine unii cu alţii. Bărbat-vodă fiind catolic, i se înfăţişa acum ocazia cea mai proprie de a-i expune la moarte pe cei mai primejdioşi duşmani ai săi dintre ortodocşi. Aceasta ne şi face a înţelege cronica anonimă, imaginând următoarea epistolă din partea Letinilor către regele Ladislau: „Vechii râmleni sunt în luptă cu noi din pricina legii, căci n-au voit să treacă cu noi la legea nouă latinească, ci trăiesc în legea grecească în vechiul Râm. Iar acum au venit cu toţii împreună cu noi spre ajutorul tău, lăsându-şi în vechiul Râm numai femeile şi copiii cei mici. Iar noi suntem de aceeaşi lege cu tine, prietenilor tăi suntem prieteni, duşmanilor tăi duşmani; deci bine ai face, dacă i-ai trimite pe ei înaintea tuturor celorlalţi oameni împotriva tătarilor, că doar vor cădea cu toţii în luptă; iar dacă Dumnezeu îi va feri de tătari, să-i laşi în ţara ta, ca să nu se mai întoarcă în vechiul Râm, iar pe femeile şi copiii lor îi vom lua în legea noastră, latinească”.

Porţiunea cea mai veche a cronicii anonime se încheie aici cu întemeierea Moldovei de către Dragoș-vodă la 1359. Întreaga bucată, de la început până la sfârşit, nu cuprinde în sine absolut nimic fabulos, afară numai de originea românilor din Veneţia, care s-a explicat şi ea prin coloniile veneţiene în Oltenia, în secolul XIII, mai cu seamă la Nedeia. Datoria vasalului Bărbat-vodă de a-l ajuta pe suzeranul rege Ladislau, invazia tătarilor în Ungaria la 1285, lupta de lângă Tisa „circa septem castra”, dezbinarea religioasă între doljeni şi romănăţeni, toate acestea limpezesc de-a-păr-a-fir elementele curat istorice ale porţiunii celei vechi a cronicii anonime.

Aşadar strămoşii lui Dragoș-vodă, plecaţi din Oltenia pe la 1285, fuseseră cnezi din Romanaţi, din aceeaşi ramură a Basarabilor de unde se trăgea Dan-vodă cel de la 1290, al cărui frate Tihomir rămase apoi tulpina tuturor Domnilor Ţării Româneşti până la Mircea cel Mare şi mai jos. Se poate afirma cu tot dreptul, că intemeiatorii ambelor State româneşti, Muntenia şi Moldova, au fost din aceeaşi familie, deşi nu tocmai fraţi, după cum o bănuia genialul Cantemir.

B.P. Haşdeu

Dracul în zicători și proverbe

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Thu, 30 Oct 2014 04:50:00 +0000

Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume: ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe Iehova al lor Adonai, Elohim şi chiar citind în sfintele lor cărţi, când ajung la numele Iehova, îl rostesc altfel de cum e scris. Iar creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-i rostească numele cu adevărat. Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem: Necuratul, Ucigă-l toaca, Ducă-se pe pustii, Mititelul şi în multe alte chipuri. Cauza de căpetenie, şi la creştini şi la ovrei, e frica. Când pomeneşti de lup, e lupul în curte. La creştini înţelegi noima lucrului: nu pomeni pe dracul, ca să nu te pomeneşti cu el în faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu? Frica de a numi pe Dumnezeu ori pe dracul e pornită din superstiţia omului primitiv că numele e o invocare. Un caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încât te miri cum „ţi-a trăsnit prin cap” să te gîndeşti tocmai acum la dânsul, ăsta e semn că acel om îţi face ori îţi plănuieşte vreun rău. Tot analog e cazul cu sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimis sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa de el: cel ce sughiţă pomeneşte pe câţi oameni îi vin în minte, şi când pomeneşte pe cel adevărat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă sughiţul. „Mă pomeneşte cineva”, zice ţăranul, când sughiţă şi apoi, la rândul lui, începe el pomelnicul. La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc numele lui Iehova. Dar acestea nu ne mai privesc.

Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul, vreau să vă arăt cum îl înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile lui. „Nu e numai un drac pe lume”, zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel! Dar ele sunt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sunt mulţi. De aceea zice supăratul: am să te bag în draci! Dar atunci mă mir de ce dăm pe om „dracului”, unuia singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur. V-aţi dat d-voastră cu socoteala vreodată cam ce face dracul cât e ziua? Zice românul că dracul nu face biserici. Foarte bine, dar eu aş vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face dracul când are de lucru, dar ştie ce face când n-are de lucru, căci atunci „îşi cântăreşte coada”. Vezi că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe neajunsuri. Unde îşi vâră dracul coada se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vâre coada în toate. Şi mai ştie românul că „dracul nu şade la un loc degeaba”. Fireşte, nu. El iese întru întâmpinarea oamenilor şi mai ales a beţivilor. „Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte”. Iată dar cu ce se ocupă dracul: să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo şi să-l ademenească pe beţiv în cârciumă, cum ademeneşti pe câmpie calul cu căciula în care el crede că sunt grăunţe. Se vede că dracul îl îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă prostii.

Câte rele se fac, prin el se fac, căci păcătosului „parcă-i şopteşte dracul la ureche”, iar bietul român când dă de pagubă, prin prostia lui sau prin întâmplare, se scarpină-n cap şi zice cu jale: „Dracu m-a pus să fac!”. Dar parcă numai românul e aşa? Atâta rău! „Râde om de om şi dracul de toţi”, căci el are o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunăoară aşa că „dacă te-a prins de un deget, îţi cere mâna întreagă”, ori te lasă poate prea des să-l mai „tragi de coadă”, ba te lasă bucuros să-l apuci câteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care „ziua fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul de coarne”. Tot dracii cei bătrâni fac acestea: cei tineri sunt mai fără experienţă. De aceea: „fă cruce mare că e dracul bătrîn”, şi apoi bătrân la bătrân trage, de aceea şi dracul „îşi bate joc de om la bătrâneţe”. E adevărat că „nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci”, dar românul nu-şi pierde firea pentru asta, ştie el că „şi dracul are stăpân” şi că la urmă „îşi sparge şi dracul opincile”, ceea ce dovedeşte totodată că dracul poartă opinci. Cât o fi el de drac, rămâne de ruşine de multe ori, căci „omul e dracul”. Când zice românul către cel îndărătnic: „am să scot eu pe dracul din tine”, deseori într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelasi raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpân al dracului e femeia: nu mă întind la multe argumente, gândesc că ajunge unul: „Femeia a îmbătrânit pe dracul”. De altfel, femeia şi dracul sunt prieteni buni şi tovarăşi: ştia bietul mocan ce spunea când cânta:

„Sub călcâiul cizmei mele

Şade dracul şi-o muiere

Şi mă-nvaţă a face rele”.

Multă frică are dracul şi de popă. Când vrea românul să arate că unul fuge de ceva cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca de foc, dar mai ales „ca dracul de tămâie” sau „ca dracul de popă”. Unul dintre cele mai plastice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoarea: „se uită ca dracul la popă” aşa de urât şi cu mînie, încât îl sfâşie cu ochii! Are dracul tată, mamă, copii? Are de toate. Când ni se cere un preţ prea mare, zicem: „cere cât dracul pe tată-său”; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vândă pe prea scumpul său tată cine ştie când. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pomenită. Când ai spus cuiva să se ducă la mama dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că are copii, se vede din vorba: „pe unde şi-a înţărcat dracul copiii”, căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are câte un ban în scăfârlie e lucru mai puţin ştiut: „banul e ochiul dracului”. Dar ceea ce e curios de tot, un gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la gât. Asta e vorba cu „nepotul e salba dracului”. Moldovenii spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămâia dracului. De obicei el e şchiop. Vorbim de „puiul de drac”, de „drac bătrân”, iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbătrâneşte, dar nu moare căci „drac mort ai văzut vrodată?”.

De altfel, dracul poate fi de folos omului. „Fă-te frate cu dracul până treci puntea” o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întâi: „bun e Dumnezeu, meşter e dracul”. Cum e lumea rea de tot „numai cu dracul o scoţi la căpătâi” şi ca să ieşi la liman „trebuie să faci pe dracu-n patru”, că altfel, vorba altora, nu a românilor, „tragi pe dracu de coadă”. Când pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi într-ajutor, ci scuipi şi „scoate drace ce-ai furat”; iar ţăranul, când nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui Dumnezeu? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, bate boii şi iară înjură şi iacă-te că scoate carul! Nu-i aşa? Să fim noi sănătoşi, românii, că Dumnezeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate? Când întrebi pe român de ceva ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că atotştiitorul Dumnezeu ştie? Nu, totdeauna „dracul ştie!”, va să zică dracul ştie toate; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om cunoscut de toată lumea „numai dracul nu-l cunoaşte”? Tot e meşter dracul! Şi rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viciile sunt „ale dracului”. Mai ales inteligenţa, iscusinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre vicii, sunt „date dracului”. Vedeţi că de omul răutăcios peste măsură se zice tot aşa de bine că e „omul dracului”, ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că „e dat dracului” ori „e tăiat din dracul”. Mărunţelu’ e tot aşa de „dat dracului” cu crimele lui ca şi Eminescu şi Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi când voim să ne exprimăm admiraţia, zicem: „Ei, monşer, sunt daţi dracului”. Tot respectul unor asemenea „draci”!

Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decât „s-aprinzi dracului lumânări” ori să dai ceva „de sufletul dracului” că el nici sunet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare şi semn de iubire când zici unuia „fire-ai al dracului” sau „du-te dracului”. Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de câte ori îl chemăm, ne-ar sta tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi câţi îi sunt trimişi, n-ar mai rămâne oameni în lume.

Să vă mai spun două feluri de întrebuinţare curioasă a vorbei „drac” în limba noastră: drac-gol şi tot un drac. Cel mai urât şi mai slut om e dracul-gol ca urâţenie, iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta? Iar povestea cu baba şi cu vânzătorul de icoane o ştiţi. „Câte parale Sf. Gheorghe?” „Optzeci de bani!”; babei i s-a părut scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe Sf. Dumitru. „Da’ Sf. Dumitru câte parale?”, iar vânzătorul: „Sf. Dumitru ori Sf. Gheorghe tot un drac”. Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului când vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.

George Coșbuc

Cronica Basarabilor (II) (1310-1380)

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 28 Oct 2014 06:06:00 +0000

II. Domnii Tarii Romanesti

131o-1363. Alexandru Basaraba

1310. După moartea lui Mircea-vodă, cnezii olteni îl aleg voievod pe fiul domnesc Alexandru, poreclit „Câmpulungeanul” din cauza cuceririi Câmpulungului de la contele sas Laurenţiu. Prin căsătoria sa cu Marghita, fiica lui Ivancu Basaraba de la Nedeia, Alexandru-vodă îi împacă desăvârşit pe Basarabii din Romanaţi cu cei din Dolj, certaţi de la 1288 încoace prin înlocuirea lui Bărbat-vodă de către Dan-vodă.

1315. Stăpânind din trecut în Muntenia judeţele Argeş, Muscel, Teleorman şi Vlașca, Alexandru-vodă cuprinde treptat în mare parte restul teritoriului cuman: Dâmboviţa, Ilfovul, Prahova, Buzăul şi întreaga Ialomiţă. Întemeiază sau întăreşte Târgoviştea, Bucureştii, Buzăul şi mai ales Orașul-de-Floci, tătărește „Iflok”. Zideşte pe munte castelul numit al Argeșului, zis în urmă cetatea lui Negru-vodă.

1320. Se amestecă şi exercită o mare înrâurire în afacerile imperiului bulgar.

1323. Trimiţând peste Dunăre o oaste de români şi de cumani, îl ajută pe principele Mihail de la Vidin de a se urca pe tronul de la Târnovo. La bulgari, Alexandru-vodă poartă numele cuman de „Olur-voevoda”.

1327. Alexandru-vodă se află în relaţii cu papa Ioan XXIII.

1328. Încetează de a mai plăti tribut Ungariei. Moare Doamna Marghita, mama primilor copii, Nicolae şi Vladislav.

1329. Alexandru-vodă o ia în căsătorie pe Doamna Clara, catolică, din familia contală maghiară Kukenus.

1330. Trimite pe socrul său Ivancu Basaraba cu o oaste românească şi cu un contingent săsesc de la Braşov împăratului Mihail de la Târnovo contra regelui sârb Ştefan de la Decian, unde bulgarii au fost bătuţi. Regele ungur Carol-Robert, profitând de neînţelegerea între români şi sârbi, năvăleşte în Oltenia cu o puternică armată şi ocupă Severinul.

1330. Alexandru-vodă, propunând condiţii de pace, Carol-Robert refuză, înaintează prin Gorj şi Vâlcea, trece în Muntenia şi asediază castelul Argeșului. Alexandru-vodă îi înfrânge pe unguri şi-l sileşte pe Carol-Robert a cere de astă dată, încetarea de la arme. Simulând pacea, impune ungurilor retragerea din ţară prin Gorj spre hotarele Temeșianei, îi ademeneşte într-o cursă şi nimiceşte întreaga armată maghiară, însuşi regele abia scăpând travestit. Alexandru-vodă reia Severinul.

1331. Bizantinii atacând pe noul împărat bulgar Alexandru de la Târnovo, Alexandru-vodă îi trimite un ajutor de oaste români şi cumani. Cu această ocazie, bizantinul Cantacuzino constată că tactica militară a românilor e identică cu a tătarilor. Alexandru-vodă începe a-şi lua titlul de Domn a toată Ungro-Vlahiei.

1332. Ascultat de bulgari şi temut de unguri, Alexandru-vodă, în curs de mai mulţi ani de pace, organizează şi întăreşte ţara.

1342. Murind Carol-Robert, fiul său Ludovic urmează pe tronul Ungariei. Pentru a-l încerca pe noul rege ungur, Alexandru-vodă îi îndeamnă la răscoală pe saşii din Ardeal şi se pregăteşte el însuşi de război. Pedepseşte cu o mare străşnicie câţiva boieri olteni devotaţi regelui Ludovic, mai ales pe Zărneşti, care sunt siliţi a fugi în Ungaria.

1343. Regele Ludovic intră în Ardeal şi potolește răscoala saşilor. Alexandru-vodă merge el însuşi în Ardeal la întâmpinarea lui Ludovic, primit cu multă consideraţie, recunoaşte suzeranitatea Ungariei pentru Severin, Haţeg, Amlaş şi Făgăraş.

1345. Hanul tătar Atlamoș din Moldova face o invazie în Ardeal. Rugat de către regele Ludovic, care era ocupat atunci cu afacerile Poloniei, Alexandru-vodă se pune în fruntea unei oştiri din români şi ardeleni, mai ales secui, îi goneşte pe tătari, îi urmăreşte în Moldova şi-i biruieşte, căzând în luptă însuşi hanul Atlamoș. Memoria acelui han se păstrează în balada poporană româna, despre moartea lui Alimoș. Vestea despre puterea politică şi militară a lui Alexandru-vodă ajungând la Roma, mai cu seamă prin episcopul catolic Dimitrie de la Oradea, amic al românilor, papa Clement VI adresează o bulă către Domnul Ţării Româneşti şi totodată către mai mulţi fruntaşi români de peste Carpaţi, numindu-i pe toţi „Români”. Alexandru-vodă autorizează infiinţarea unui episcop vizitator peste bisericile catolice din ţară, subordonat episcopului titular din Ardeal.

1346-1350. Primind de la regele Ludovic un ajutor de secui, Alexandru-vodă face o nouă victorioasă campanie în Moldova contra tătarilor. Repetate expediţii spre Siret şi spre Prut, în urma cărora se anexează către Ţara Românească Râmnicul Sărat, Brăila şi Moldova de jos, la sud de Bârlad. Dese negocieri diplomatice între regele Ludovic şi Alexandru-vodă prin intermediul episcopului catolic Dimitrie de la Oradea.

1351. Întărâtat de neastâmpărul românilor, hanul tătar cel mare din regiunea Nistrului se mişcă cu o oştire formidabilă, contra căreia înaintează Alexandru-vodă numai cu românii, reţinându-i câtva timp lângă Siret în aşteptarea unui contingent unguresc. Regele Ludovic trimiţând în ajutorul lui Alexandru-vodă 40.000 de oameni din Ardeal, se încinge o groaznică bătălie foarte încăpăţânată, în care nici o parte n-a obţinut o victorie decisivă şi toţi tătarii, cuprinşi de panică, se retrag fără a mai reveni în Moldova.

1352. În luptele precedente distingându-se prin vitejie nu numai Nicolae şi Vladislav, dar şi fiul domnesc cel mai mic Radu-Negru din căsătoria cu Doamna Clara, Alexandru-vodă pe Nicolae şi-l asociază la domnie, pe Vladislav îl pune duce al Făgăraşului, iar pe Radu-Negru îl face Ban al Severinului.

1353. Înlesnit prin participarea la domnie a celor trei fii, Alexandru-vodă îşi concentrează personal atenţia asupra organizării noilor sale posesiuni din sudul Moldovei.

1354. Regele Ludovic, aliindu-se cu polonii şi având cu sine pe Alexandru-vodă cu o ceată de români, devasteza teritoriul tătăresc de peste Nistru până la fluviul Bug. Din acea expediţie, trecătoarea râului Slucz în Volinia mai purta încă la poloni în secolul XVI numele învechit de „Vadul lui Basaraba”, „antiquis Bassarabei vadum”, după numele lui Alexandru-vodă mai probabil decât după Basarabii aşa-zişi Principi Bolohovești, cei de pe la 1220.

1355. Alexandru-vodă pe fiică-sa Leanca o dă în casatorie principelui Vukașin, devenit rege al Serbiei.

1356. Pe a doua fiică o marită după împăratul bulgar Strașimir de la Vidin.

1358. Alexandru-vodă negociază cu imperiul Bizantin şi cu patriahatul constantinopolitan. Pe ruda sa, Bogdan-vodă din Maramureş, descendent din cnezii emigraţi din Romanaţi sub Bărbat-vodă, Alexandru-vodă îl îndeamnă să ocupe Moldova nordică şi să se sustragă coroanei ungare. În acelaşi timp arată pe faţă multă amiciţie regelui Ludovic, dându-i şi obţinând în schimb condiţii favorabile pentru comerţul internaţional cu Transilvania. Lucrează pentru înflorirea porturilor dunărene Brăila şi Orașul-de-Floci.

1359. Se încuviinţează de către patriarhul ecumenic Calist I o mitropolie românească la Curtea-de-Argeș, numindu-se primul titular Iacint Kritopul cu titlul de: „a toată Ungro-Vlahia şi al Plaiurilor”.

1360. Filul domnesc Radu-Negru se însoară cu o principesă bizantină, Kalinikia. Alexandru-vodă, pe lângă titlul de mare-voievod, mai adoptă prenumele imperial Ioan, după modelul titulaturii bulgăreşti, fără a fi aceasta vreun semn de înrudire. Nicolae-vodă, asociat la domnie, trimite 2.000 de călăreţi peste Dunăre în ajutorul lui Vukașin contra Turcilor. Alexandru-vodă nu încetează de a da ajutoare pe sub mână lui Bogdan- vodă din Moldova de sus contra ungurilor.

1361. Regele Ludovic află aceste uneltiri şi începe a-l ameneninta pe Alexandru-vodă, dar se fereşte de un război. Bogdan-vodă reuşeşte să respingă toate succesivele atacuri din partea ungurilor şi întemeiază voievodatul moldovean, graţie ajutoarelor lui Alexandru-vodă.

1363. Trecut de octogenar, moare „marele Basaraba”, după cum îi ziceau românii lui Alexandru-vodă şi lasă fiilor săi o puternică ţară, pe care mult timp în urma străinii din occident o numeau „ţara lui Alexandru Basaraba”.

1363-1364. Nicolae Basaraba

1364. Asociat la domnie încă de la 1352, Nicolae-vodă domneşte singur abia un an după moartea tatălui său, în memoria căruia ia numele dublu de Nicolae-Alexandru. Saşii de la Sibiu, în special posteritatea contelui Konrad de la Tălmaciu, încep a ridica pretenţii asupra ducatului de Amlaş. Nicolae-vodă moare şi e înmormântat în biserica din Câmpulung, pe care o înzestrase de pe la 1352.

1364-1373. Vladislav Basaraba

1364. Vladislav-vodă, numit în popor Laiotă, sinonim cu Negru, pleacă din Făgăraş, aflând despre moartea fratelui său Nicolae. Mai întâi îi îngrozeşte pe saşii de la Sibiu, pustiind Tălmaciul şi dând foc mănăstirii catolice de acolo, unde erau depuse toate documentele familiei contelui Konrad. De aici se pogoară la Câmpulung, apoi la Curtea-de-Argeș, în fine trece în Oltenia, unde e recunoscut de către Basarabi, care îi dau titlul de Rege.

1365. Supărat mai înainte pe Alexandru-vodă pentru ajutoarele date lui Bogdan-vodă din Moldova, mai indignat acum de îndrăzneaţa ardere a Tălmaciului de către Vladislav-vodă, regele Ludovic proclamă război Ţării Româneşti. Ştiind că românii sunt gata a respinge invazia, ungurii ocolesc Oltenia, trec peste Dunăre în Bulgaria, surprind Vidinul, îl prind pe împăratul Strașimir, cumnatul lui Vladislav-vodă şi aşează acolo o garnizoană maghiară. În acelaşi timp, celălalt împărat bulgar, Alexandru de la Târnovo e gonit de fiul său, Şișman şi se adăposteşte la Vladislav-vodă, care-i dă să trăiască din venitul judeţului Muscel.

1366. Şișman de la Târnovo, însoţindu-se cu o oştire turcă, se pregăteşte să atace Vidinul şi Oltenia. Vladislav-vodă, împreună cu fratele său Radu-Negru, atunci Ban al Severinului, preîntâmpină mişcarea turcilor, trece Dunărea cu 20.000 de români, loveşte 80.000 de inamici şi-i înfrânge, fugărindu-i până la Târnovo. De aici surprinde Silistra şi cucereşte Dobrogea până la gurile Dunării. În această campanie se distinge prin vitejie ungurul Ladislau de Doboka, fratele Doamnei Clara, străbun al Văcăreștilor, căruia Vladislav-vodă îi dăruieşte drept răsplată mai multe moşii în Ţara Făgăraşului.

Vestea strălucitei victorii asupra turcilor se răspândește în Europa; se bucură papa Urban V; regele Ludovic şi-o atribue sieşi ca suzeran al lui Vladislav-vodă, se împacă cu Domnul Ţării Româneşti, porunceşte saşilor de a nu mai tulbura ducatul de Amlaş şi pe unele monede ungureşti întipăreşte capul negru al Basarabilor ca semn glorios despre vasalitatea invingtorului turcilor.

1367. Cu ocazia delimitării ducatului de Amlaş, între vecinii din partea Transilvaniei apare un Ioviţă Basaraba, poreclit Tompa, purtând titlul de conte de Wintzberg sau al munţilor Sibiului. Pe de o parte poporul înmulţindu-se peste măsură în Oltenia, pe de altă parte fiind trebuinţă de întărirea elementului românesc în posesiunile transcarpatine, Vladislav-vodă aduce şi aşează o numeroasă colonie de olteni în ducatul de Amlaş, căruia îi dă latineşte numele de „ducatus Novae Plantationis”.

1367. Înfiinţează lângă Prut, la marginea teritoriului muntenesc din Moldova, la localitatea numită Salatina, un nou punct de vămuire pe calea spre stăpânirile hanului tătăresc.

1368. Acordă braşovenilor un tratat comercial, confirmând cele anterioare din partea lui Alexandru-vodă şi a lui Mircea-vodă.

1369. Vladislav-vodă întăreşte clerului catolic drepturile acordate mai înainte de către Alexandru-vodă.

1370. Fără a renunţa în formă la suzeranitatea Ungariei, adică urmând a-şi da titlul de „Dei et regis Hungariae gratia”, Vladislav-vodă trece pe neaşteptate în Bulgaria şi goneşte din Vidin garnizoana ungurească, ceea ce-i procură o mare popularitate la sârbi şi la bulgari. Declarându-l moştenitor al tronului pe Radu-Negru, îl depărtează din Severin şi îl trimite peste Carpaţi ca duce al Făgăraşului.

Vladislav-vodă ocupă Vidinul în numele cumnatului său Strașimir, menţinut în robie la unguri. Regele Ludovic se mişcă cu o formidabilă armată pentru a strivi întreaga Ţară Românească: dintr-o parte însuşi regele prin Temeșiana asupra Vidinului şi de acolo asupra Olteniei; din altă parte, voievodul transilvan prin secuime asupra Munteniei. La sud, Vladislav-vodă părăseşte Vidinul şi-i închide pe unguri în Severin, mărginindu-se a împiedica joncţiunea celor două corpuri ungureşti; la nord, românii îi atrag pe unguri într-o cursă şi-i extermină. Victoria se datorează în mare parte lui Dragomir Basaraba, cneaz din Dâmboviţa, în urmă stareţ al mănăstirii Cotmeana. Regele Ludovic, învins, se-mpacă cu Ţara Românească, înapoiază Severinul şi-l eliberează pe împăratul Strașimir, care se întoarce la Vidin, iar Vladislav-vodă în schimb recunoaşte suzeranitatea Ungariei. Prin înţelegere cu patriarhatul constantinopolitan, Vladislav-vodă înfiinţează o a doua mitropolie românească, cu reşedinţa în Severin, anume pe mitropolitul Antim, fratele mitropolitului Iacint Kritopul de la Curtea-de-Argeș. Se află totodată în bune relaţii cu papa Urban V şi nu impedică propaganda catolică, în fruntea căreia se afla Domna Clara, mamă vitregă a lui Vladislav-vodă.

1371. Prima monedă românească de argint, cu stema Ţării Româneşti şi a Ungariei. După stăruinţa lui Radu-Negru, se hirotoniseşte un episcop deosebit la Făgăraş, anume Hariton. Roman Mușat, un Basaraba înrudit cu Vladislav-vodă, ia în căsătorie pe fiica lui Laţcu-vodă din Moldova. Turcii, îndemnaţi de împăratul Şișman de la Târnovo, fac o invazie în Oltenia, dar sunt surprinşi de Vladislav-vodă şi aruncaţi în Dunăre. În acest an şi-n anii următori, călugărul Nicodim, în înţelegere cu Vladislav-vodă, întemeiază în Oltenia mai multe mănăstiri sau schituri: Prislop, Motru, Vodiţa, Tismana.

1372. Corespondenţa patriarhului bulgar Eutimie de la Târnovo cu mitropolitul Antim de la Severin şi cu călugărul Nicodim de la Tismana. Vladislav-vodă trimite daruri la Muntele Athos.

1373-1384. Radu-Negru Basaraba

1373. Radu-vodă, supranumit Negru fiindcă era foarte negricios la faţă în antiteză cu fiul său Mircea, căruia i se zicea Albul, s-a pogorât din Făgăraş la Câmpulung, apoi la Curtea-de-Argeș, în fine a trecut în Oltenia, întocmai ca predecesorii săi şi a fost recunoscut de către Basarabi. Laţcu-vodă din Moldova fiind răsturnat de către popor din cauza catolicismului, tronul îl apucă un principe litvan ortodox, Iuga Koriatovici din Podolia.

1374. Radu-vodă confirmă braşovenilor şi Bârsei întregi vechiul tratat comercial cu Ţara Românească, menţionând în special vama de la Rucăr şi punând-o în vedere ţarului Alexandru, fiind el însărcinat cu administraţia judeţului Muscel. Radu-voda încetează de a mai plăti tribut Ungariei, deşi recunoaşte suzeranitatea regelui Ludovic, punând stema Ungariei şi a dinastiei de Anjou pe moneda românească de argint. Iuga Koriatovici se aşează la Bârlad şi-i învinge pe tătari peste Prut.

1376. În acest an şi-ntr-un şir de ani, împreună cu călugărul Nicodim, Radu-vodă construieşte şi împodobeşte mănăstirile oltene cele începute sub Vladislav-vodă şi începe Cozia, a cărei clădire definitivă rămâne pe viitor lui Mircea cel Mare.

1377. Regele Ludovic se plânge de neplata tributului din partea românilor şi ameninţă cu un război.

1378. Iuga Koriatovici începe a împresura posesiunile Ţării Româneşti în Moldova.

1379. Radu-vodă susţine la domnie în Moldova pe ruda să Petru, fratele lui Roman Mușat şi-l trimite cu fiul domnesc Mircea în fruntea unei oştiri contra uzurpatorului Iuga Koriatovici. Într-o bătălie mai jos de Bârlad, Mircea îl înfrânge şi-l omoară pe Iuga Koriatovici, îl aşează pe Petru Mușat Domn al Moldovei, trece apoi peste Prut, îi bate pe tătari şi cuprinde pământul până la gurile Dunării la Chilia. Radu-voda începe a-şi adăuga la titlul domnesc „stăpânirea peste Silistra şi spre ţările tătăreşti până la Marea Neagră”.

1380. Fiul domnesc mai mare, Dan se căsătoreşte cu o fiică a principelui Vuk Brankovici, nepoata a regelui sârb Lazăr, prin care Radu-vodă intră în alianţă cu mai toate familiile princiare slave de peste Dunăre. Murind mitropolitul primat Iacint, vine în locu-i episcopul Hariton de la Făgăraş, mitropolitul secundar Antim rămânând la Severin.

Din această Cronică a Basarabilor şi anume a celor trei întemeietori ai Ţării Româneşti, rezultă, nu prin cuvinte, ci prin fapte, ca un fel de Decalog, următoarele maxime de Stat, de la care ei nu s-au abătut niciodată.

1. Când biruieşti un duşman, nu-l împinge la disperare, ci pune-te la învoială şi să primeşti pacea.

2. Să înduri în tară orice altă religie, dar niciodată nu ţi-o schimba pe a ta proprie, apărând-o cu o extremă energie.

3. În politica externă, ca şi în cea internă, să ştii a ţine la fond, cedând sub raportul formei.

4. Pe toţi românii din afară ajută-i pe sub mâna, să nu te faci însă pe faţă solidar cu dânşii.

5. Tronul fiind electiv în principiu, fiii Domnului trebuie să strălucească prin fapte mari înainte de moartea tatălui lor.

6. În privinţa bisericii, dacă e nevoie de un patriarh din afară, atunci ia-l cât mai de departe, nu de la vecini.

7. Clerul e subordonat Statului, nu supraordonat şi nici măcar coordonat.

8. Niciodată să nu uite românii ca ei fac parte din Peninsula Balcanică, având interese familiare comune.

9. Să nu-ţi întinzi ţara decât numai pas la pas, printr-o asimilare treptată, nu printr-o cucerire pripită.

10. Faţă cu duşmanii din afară, toate vrăjmăşiile şi zâzaniile din lăuntru să dispară într-o clipă, iar cine nu se supune striveşte-l!

B.P. Haşdeu

Cronica Basarabilor (I) (1230-1308)

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 27 Oct 2014 06:12:00 +0000

1220. În acelaşi timp, aproape în acelaşi an, o parte din Basarabi, emigraţi de demult din Oltenia, fundează câteva cnezate româneşti peste Nistru în Podolia şi-n Volinia, numiţi în cronicile ruseşti contemporane Principi Bolohovești, mereu în luptă cu rutenii şi cu polonii; pe de altă parte, Basarabii rămaşi în Oltenia, având un voievod în capul cnezilor, se afirmă ca un element energic într-o duşmănie ne-ncetată cu ungurii şi cu saşii.

I. Voievozii olteni

1230-1245 Radu Basaraba

1230. Cneaz din Vâlcea, ales voievod al Olteniei, Radu Basaraba, în Ardeal zis Radu-Negru, stăpâneşte totodată peste Haţeg, Amlaş şi Făgăraş.

1231. Maghiarii cuceresc o parte din Mehedinţi şi-l pun acolo pe Luca, prim Ban unguresc al Severinului; apoi trec peste Dunăre contra principelui bulgar Alexandru Asan de la Vidin şi-l împiedică de a veni în ajutor lui Radu-vodă. În acelaşi timp, profitând de strâmtorarea oltenilor, contele sas Konrad Kryspanowić, bohem de origine, cunoscut la români sub epitetul de „Domnişorul”, surprinde Ţara Amlașului şi apucă partea de sus a Vâlcii, unde ridică lângă Olt, la gura Lotrului, un puternic castel numit Lothorvar. Tot atunci, Oltenia fiind îndepărtată prin posesiunile contelui Konrad, saşii pun mâna pe administraţia Ţării Făgăraşului, de când anume datează actul de revendicare din 1231 despre satul Boie. Lovit de pretutindeni, Radu Basaraba îşi concentrează toate forţele în Gorj.

1233. Chemat de către Radu-vodă în ajutor contra ungurilor, Iona, regele cumanilor din Teleorman, trece în Oltenia, ocupând o parte din Romanaţi şi din Dolj, unde reşedinţa lui poartă de atunci numele de Craiova (a regelui), mai conservându-se totodată despre dânsul o legendă poporană la olteni şi chiar în Temeșiana.

1237. Radu Basaraba îl goneşte pe contele Konrad din Vâlcea, îl împinge spre Sibiu, redobândeşte Ţara Amlașului şi caută a se întinde din nou asupra Ţării Făgăraşului.

1238. Papa Gregoriu IX constată înmulţirea catolicilor în Oltenia.

1239. Regele Iona al cumanilor deşertează Oltenia, părăsind totodată Teleormanul şi trece în Bulgaria la Vidin, unde se aliază cu bulgarii şi cu Cruciaţii pentru a păşi spre Constantinopole contra grecilor. Reluând Romanaţiul şi Doljul după retragerea Cumanilor, Radu-vodă se vede din nou stăpân peste ţara întreagă, afară de Mehedinţi.

1240. Temându-se de un atac din partea lui Radu-vodă, ungurii pun un nou Ban al Severinului pe Oslu, bărbat foarte energic, al cărui nume mai trăieşte în toponimia din Mehedinţi şi din Gorj.

1241. Mongolii lui Batu năvălind asupra Ungariei, o oaste sub conducerea hanului Orda străbate în Ţara Făgăraşului, iar cetele hanului Bugek trec Carpaţii în Prahova, unde memoria lui Bugek s-a perpetuat în numele munţilor Bugeci/Bucegi şi se respandesc de acolo la dreapta şi la stânga în Muntenia. Mongolii lui Orda, îl înving într-o bătălie crâncenă pe Radu-vodă la marginea Ţării Făgăraşului, dar nu sunt în stare de a pătrunde mai departe prin codrii Ţării Amlașului, astfel că Oltenia rămâne neatinsă.

1242. Tradiţia luptelor ulterioare între mongolii cei din partea Munteniei şi Radu-vodă, care le oprea trecerea Oltului, mai trăieşte până astăzi la poporul din Vâlcea sub figurile a doi vrăjmaşi: Basaraba şi Olan.

1243. Văzând slăbirea Ungariei prin invazia mongolă, Radu-vodă alungă administraţia maghiară din Severin, astfel că voievodatul oltenesc se restabileşte în deplina sa întregime.

1245-1278. Mihail Basaraba Litovoi

1245. După moartea lui Radu-vodă zis Negru, cnezii olteni îl aleg voievod pe cneazul doljean Mihail Basaraba, supranumit Litenul/Litovoi, adică Papistaşul, fiindcă era din oraşul dunărean Nedeia-cetate, slavoneşte Nedin-grad, port al veneţienilor, unde trecuse cu familia sa la catolicism.

1247. Regele ungur Bela IV, atribuindu-şi suveranitatea asupra Olteniei şi a Cumaniei întregi, deşi în realitate nu mai stăpânea nici măcar Severinul, face Cruciaţilor Ioaniţi de la Rodos o donaţie „in spe” peste acel teritoriu, de care nici el însuşi nu s-a folosit niciodată. Cnezii olteni cei mai importanţi sub voievodatul lui Mihail Basarab sunt Ion şi Farcaş. În Muntenia se afla un deosebit voievod român numit Semeslav şi mai mulţi cnezi, a căror coordonare şi subordonare nu sunt cunoscute, precum nici raporturile lor cu căpeteniile cumanilor de acolo.

1249. Regele Bela IV reuşeşte a relua Severinul, reînfiinţând banatul unguresc.

1250. După plecarea regelui Iona pe la 1239, cumanii din Teleorman fiind slăbiţi şi, din contră, întărindu-se cnezii români de acolo, acest district se anexează la Oltenia, cel întâi adaos teritorial din corpul Munteniei, compensându-se astfel lipsa Severinului.

1251. Cruciaţii Ioaniţi se plâng papei Innocentiu IV, că regele Bela nu se ţine de promisiunea de a le da lor Oltenia şi Cumania.

1255. Mihai-vodă recunoaşte suzeranitatea Ungariei, îndatorându-se a plăti un tribut anual pentru Haţeg şi pentru celelalte posesiuni transcarpatine.

1260. Propaganda catolică, susţinută de Basarabii din Dolj, deşteaptă o reacţie ortodoxă din ce în ce mai vie din partea Basarabilor din Romanaţi.

1270. Mihai-vodă aduce în Gorj, la Novaci, o colonie de veneţieni pentru a lucra la minele de aur. Naşterea tradiţiei într-o cronică despre originea românilor din Veneţia.

1271. Căsătoria fiicei lui Mihai-vodă cu regele sârb Ştefan Milutin, peţirea fiind sărbătorită la Nedeia-cetate prin strălucite jocuri ecvestre.

1275. Simţindu-se destul de tare, Mihai-vodă refuză de a mai plăti tribut Ungariei.

1276. Pentru a-l constrânge la supunere, regele Ladislau Cumanul îl ameninţă a-i lua Ţara Haţegului şi numeşte titular pe un „Comes de Hatzek", Ungaria fiind însă împiedicată deocamdată prin războiul cu Bohemia.

1277. Regele sârb Ştefan Milutin divortează de fiica lui Mihai-vodă şi o trimite înapoi în ţară.

1278. O armată maghiară intrând în Ţara Haţegului, Mihai-vodă o întâmpină cu o oaste oltenească, dar este bătut şi cade în luptă, iar fratele său, Bărbat Basaraba e prins şi dus în robie.

1278-1288. Bărbat Basaraba

1278. Bărbat Basaraba se răscumpăra din robie, recunoscut şi introdus în ţară ca voievod oltean, vasal al regelui Ladislau Cumanul, fără a fi fost ales de adunarea cnezilor.

1283. Bucuros de a se răzbuna contra regelui Ştefan Milutin, Bărbat-vodă trimite peste Dunăre în ajutorul împăratului bizantin Andronic Paleologul contra Serbiei, un contingent de olteni şi cumani din Teleorman sub povaţa cneazului Basaraba de la Bălaciu, cunoscut la slavii trans-danubieni sub numele de Balacico cu capul negru. Contingentul românesc, după ce pustiise tot drumul în Serbia, în mare parte piere în fluviul Drina impreună cu cneazul de la Bălaciu. Originea boierilor Bălăceni.

1284. Fierberea Basarabilor din Romanaţi contra catolicismului, ocrotit pe faţă de către Bărbat-vodă.

1285. Făcându-se o mare invazie a tătarilor în Transilvania şi Ungaria, regele Ladislau Cumanul cere o oaste auxiliară oltenească, pe care i-o trimite imediat Bărbat-vodă, alegând mai cu seamă pe cei din Romanaţi pentru a depărta astfel din ţară pe duşmanii cei mai aprigi ai catolicismului. Sângeroasă bătălie lângă Tisa între tătari şi unguri, victoria fiind datorită mai ales vitejiei oltenilor din Romanaţi. În lipsa oştirii din Romanaţi, Bărbat-vodă îi prigoneşte pe ortodocşii de acolo. O seamă de cnezi din Romanaţi, în urma victoriei de la Tisa, primesc drept răsplată de la regele Ladislau Cumanul mai multe moşii în Maramureş. Originea voievozilor maramureşeni Bogdăneşti, mai târziu fondatori ai Statului Moldovei.

1286. Dan Basaraba din Romanati, stăpân peste regiunea de la Corabia şi de la Celeiu, unde abordau corăbiile veneţiene mergând la Nedeia, se face cunoscut prin bogăţie şi prin vitejie, totodată foarte popular la bulgari şi se pune în capul reacţiunii ortodoxe contra propagandei catolice.

1288. Răscoală contra lui Bărbat-vodă.

1288-1298. Dan Basaraba

1288. Basarabii din Dolj fiind răsturnaţi din cauza catolicismului, cnezii îl aleg pe Dan din Romanaţi.

1290. Dan-vodă încetează a plăti tribut Ungariei.

1291. Ungurul Magistru Ugrin Csak încerca a apuca Făgăraşul, căpătând o diplomă de donaţie de la regele Andrei III, dar nu izbuteşte a intra în stăpânire. Cneazul Ştefan Mailat din Basarabi întăreşte Făgăraşul contra ungurilor.

1292. Dan-vodă, îmbărbătându-l pe voievodul transilvan Roland de a se răscula contra regelui Andrei III, îi trimite în ajutor o ceată de făgărăşeni sub cneazul Ştefan Mailat. Şișman, principele bulgar de la Vidin, fiind bătut de regele sârb Ştefan Milutin, îl adăposteşte Dan-vodă în Oltenia.

1293. După răsturnarea lui Bărbat-vodă, încetând duşmănia între români şi sârbi, Dan-vodă se aliază cu regele Ştefan Milutin. Hanul tătăresc Nogai, stăpânind atunci peste Moldova şi Bulgaria, atacă Serbia, iar Dan-vodă, pentru a face o diversiune, trimite spre Siret o oaste oltenească sub cneazul Ştefan Mailat. Dan-vodă cuprinde de la cumani Vlașca şi o parte din Ialomiţa.

1295. Dan-vodă dă pe o fiică a sa după Mihail, fiul fostului împărat bulgar Constantin Asan pe atunci pribeag la Constantinopole.

1296. După poezia poporană bulgară, Dan-vodă prevesteşte cel dintâi apropiarea jugului turcesc.

1297. Dan-vodă se aliază cu Imperiul Bizantin.

1298. Mihail Asan, ginerele lui Dan-vodă, înaintează din Constantinopole cu o oştire greacă pentru a cuprinde imperiul bulgar de la Târnovo. Dan- vodă trecând Dunărea cu un contingent oltenesc pentru a merge în ajutorul lui Mihail Asan, e oprit de către principele Şișman de la Vidin şi cade în bătălie.

1298-1310. Mircea Basaraba

1298. Mircea, fratele lui Dan-vodă e ales voievod oltenesc.

1299. Voievodul transilvan Ladislau Apor surprinde Făgăraşul.

1300. Făgăraşul e fortificat de unguri. Alexandru, fiul lui Mircea-vodă, trece din Ţara Făgăraşului în Muntenia şi apucă Campulungul, pe care îl stăpânise până atunci un conte sas, Laurenţiu.

1301. Murind regele Andrei III şi urmând o anarhie în Ungaria, Ladislau Apor se împacă cu Mircea-vodă şi îi înapoiază Făgăraşul. Mircea-vodă îl numeşte pe fiul său Alexandru, duce al Făgăraşului.

1302. Fiul domnesc Alexandru îşi întinde posesiunea din Muscel asupra Argeșului.

1307. Ladislau Apor îl prinde pe noul rege ungur, bavarezul Otto şi-l închide în castelul Devei.

1308. În faţa unor proteste internaţionale în favoarea regelui Otto, Ladislau Apor îl dă pe mâna lui Mircea-vodă, care-l închide în Haţeg. Magistrul Ugrin Csak, fostul pretendent la stăpânirea Făgăraşului, caută în zadar să-l apuce pe regele Otto. După o robie grea, Mircea-vodă îl eliberează pe regele Otto şi-l face să scape din Ungaria prin Maramureş în Galiţia. Scăparea regelui Otto din Haţeg se datorează în mare parte Doamnei, mama lui Alexandru-vodă. Memoria robiei regelui Otto în Haţeg se mai păstrează în poezia poporană sârbă.

B.P. Haşdeu

Proverbe româneşti

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sat, 25 Oct 2014 05:41:00 +0000

„Caută nod în papură”

Iată o zicătoare din cele mai cunoscute. S-ar fi ispitit cineva să creadă că-i e românească originea, deoarece nu ne lipseşte nici papură din lacovişti, nici darul de a căuta cusururi acolo undo nu sunt. Să-l fi împrumutat de la francezi, nu seamănă deloc; mai întâi pentru că sub această formă, nu-l au; al doilea, fiindcă al lor „Chercher midi à quatorze heures” se potriveşte mai mult cu „A umbla după potcoave de cai morţi”, precum dovedesc aceste patru versuri ale lui Voltaire, scrise sub un cadran solar dintr-un sat:

"Vous, qui vivez dans ces demeures,

Etes-vous bien? Tenez-vous-y,

Et n'allez pas „chercher midi

A quatorze heures”.

Ei bine, nu. Proverbul e latinesc şi romanii îl întrebuinţau acum mai bine de două mii o sută de ani, tot atât de des ca noi, de nu şi mai mult. Un popor de cârcotaşi, la care a propăşit atât de mult meşteşugul de a croi legi apoi de a le învârti, răsuci şi răstălmăci după timpuri şi împrejurări, boală ce şi noi de la dânşii se vede c-am moştenit, ca strănepoţi ce le suntem, un aşa popor nu putea arăta mai bine îndărătnicia celui ce făcea cu pricea, decât zicându-i: „in scirpo nodum quoeris”, „cauţi nod în papură”. Şi astfel l-a şi trecut Plaut în comedia sa „Menechmi”. În orice dicţionar latin mai îngrijit îl găsim sub forma infinitivală de „nodum în scirpo quoerere”. Tot cu acelaşi înţeles îl întâlnim în scrierile grămăticului Isidor.

„Nu e fum fără foc”

Acest proverb, care mai are şi varianta „Unde nu e foc, nu iese fum”, seamănă cu zicătoarea franceză foarte de demult „Ou n'y a feu, n'y a fumée”, ale cărei diferite variante sunt „Il n’est jamais feu sans fumée” şi „Feu ne fut oncques sans fumée”. Nu ştiu dacă vechile noastre tipărituri ne-or fi dând ceva în privinţa proverbelor. A zice însă că l-am luat de la francezi în timpii mai noi, de când suntem mai în relaţii cu dânşii, îmi pare lucru nedovedit şi cu pripire, căci şi francezii au tradus multe din latineşte, de unde ne-ar fi venit mai cu înlesnire.

„Aş pune mâna în foc”.

Ori de câte ori vrea cineva să garanteze că cutare om e aşa sau altminteri, că cutare fapt s-a întâmplat sau nu, românul zice: „Pentru asta aş pune mâna în foc” sau: „Nu pot să-mi pun mâna în foc pentru dânsul”. În Moldova se întrebuinţează, cu acelaşi înţeles şi expresia „Apuc foc cu gura”, iar în Muntenia „Iau foc în gură”. Zicerea a ajuns să fie proverb în Evul de mijloc, când cel ce vroia să probeze că pe nedrept e învinovăţit de vreo crimă, trebuia sau să se bată în duel sau să bea apă ori ulei fierbinte sau să meargă pe fiare înroşite în foc, ori să-şi vâre mâinile în cărbuni aprinşi. De scăpa neatins, Dumnezeu îi arăta nevinovăţia. Francezii îl au sub forma identică de „J’en mettrois la main au feu”, iar cărţile de acum două-trei sute de ani vorbesc pe întrecute de asemenea minuni, ce sunt mai presus de priceperea simplilor muritori. Nici un document nu ne probează, dacă nu mă-nşel, să se fi practicat şi la noi acest soi de „judecată a lui Dumnezeu”. Cu toate astea, un popor nu poate avea expresii şi proverbe prin care să arate idei pe care nu le înţelege, fapte pe care nu le cunoaşte. Dacă românul s-ar fi aflat cu totul străin de asemenea crude încercări, i-ar fi fost cu neputinţă să adopte de la străini o frază care nu răspundea unei cugetări bine lămurite în mintea sa.

„Lupul îşi schimbă părul, dar năravul nu”.

Pretutindeni e cunoscută şi întrebuinţată aceasta zicătoare, iar variantele ei sunt prea puţine. Cui nu-i place verbul „schimbă”, zice „leapădă”; cine nu iubeşte pe „nu”, zice „ba”, proverbul însa rămâne acelaşi şi cu acelaşi înţeles. Rolul şi apucăturile lupului au fost destul de cunoscute în vechime pentru ca chiar de pe-atunci să dea loc la comparaţii. De aceea şi găsim proverbul nostru la greci, apoi la romani şi la toate popoarele; latinii ziceau: „Lupus pilum, non ingenium mutat”. În vechea limbă franceză suna astfel: „En tel pel com naist li loups morir l'estuent” sau „En tel peau qu'ha le loup quand il naist morir li eschet”. În culegerea de „Proverbe comune” din secolul XV, îl găsim sub această formă: „Le loup alla a Rome et y laissa de son poil et rien de ses coustumes”.

„Bate fierul până-i cald”.

Al francezilor: „faut battre le fer tandis qu'il est chaud”, îl întâlnim chiar în manuscrisele vechilor proverbe din secolul XIII. Rabelais zicea într-al XVI-lea: „Messieurs, ce pendant que le fer est chaud il le fault battre”.

„De la mine puţin, de la Dumnezeu mult”.

Această formulă, întrebuinţată ca proverb, se zice la noi românii nu numai când se împarte de pomană vecinilor şi săracilor, ci mai ales în două împrejurări însemnate din viaţa omului:

I. La botez, când la prima îmbăiere a copilului, nașul aruncă o monedă în scăldătoarea micului fin de curând creştinat;

II. La nuntă, când, la împărţirea darurilor, fiecare mesean dă noii familii partea sa de ajutor în bani, în vite sau în produse.

Ovidiu, care întrebuinţează atât de des vechile formule ale religiei şi obiceiurilor latine, ne arată izvorul formulei noastre, în următorul vers: „Pauca quidem, fateor; sed Di dent plura rogati”.

„Face pe dracu-n patru”.

Iată iarăşi un proverb care corespunde francezului „faire le diable à quatre” asemănându-se unul cu altul ca două boabe de mei. Voind să-i lămurească originea, Tuet crede că zicătoarea francezilor ar fi luat naştere în Evul de mijloc, de când cu jucarea pieselor numite Mistere, în care cei patru stâlpi ai iadului erau reprezentaţi de patru inşi îmbrăcaţi în draci, zbierând şi schimonosindu-se ca vai de lume, spre a da privitorilor o idee despre chinul ce-i aşteaptă de vor face multe păcate. Se poate prea bine ca de-aici să fi venit proverbul francez. Tuet o fi ştiut ceva în această privinţă, că nu degeaba era popă. La noi însă, care nu i-am avut nici pe cei patru străvestiţi, nici „Mistere” de felul celor cunoscute în apusul Europei, „a face pe dracu’ în patru” înseamnă a face în toate chipurile, a întrebuinţa toate mijloacele pentru ajungerea unui scop oarecare. Nu-i văd dar alt înţeles decât acela că omul vioi merge cu tăria până acolo, încât chiar dracul e silit să alerge în patru părţi deodată şi să se facă luntre şi punte ca, prin diavoliile lui să aducă izbânda ce preamăreşte stăruinţa. Asemenea oameni se zic „tari de înger”, adică al căror înger e mai tare decât dracul, căci credinţa poporană spune că fiece om îşi are îngerul şi dracul sau.

„De haram a venit, de haram s-a dus”.

Sau astfel, „Haram a fost, haram s-a dus”, ori „Ce e de haram, de haram se duce”, se zice de averile celor îmbogăţiţi pe nedrept şi cu paguba altuia, prin jaf şi înşelăciune. Asemenea avuţie, crede poporul, nu dăinuieşte mult, ci lesne se şi risipeşte. Fără osteneală au venit, fără osteneală se şi cheltuieşte. Poetul latin Noevius fu cel dintâi care dete la iveală aceasta cugetare la romani: „Male parta male dilabuntur”. Cicero o repetă mai târziu într-o vorbire care numai bine nu-i prinse. Ceea ce pare a dovedi că şi la romani era răspândită în popor credinţa despre răul sfârşit al unor asemenea averi răpite, e versul lui Ovidiu: „Non habet eventus sordida praeda bonos”. De astfel de lucruri „de haram”, francezii zic că „du diable vint, au diable retourna”. Ba mai aveau şi o altă zicătoare, cu totul poporană în secolele trecute: „ce qui est venu de pille pille, s'en reva de tire tire”.

G. Dem. Teodorescu

Paris, ianuarie 1877

Romanovii şi tragicul lor sfârşit

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 24 Oct 2014 04:35:00 +0000

Când la Petrograd au izbucnit flăcările mistuitoare ale revoluţiei, Ţarul Nicolae al II-lea, om bun şi blând din fire, dar sărac cu duhul şi stăpânit de ţarina Alexandra Feodorovna care nu ieşea din cuvântul mujicului siberian Grigore Efimovici Rasputin, se afla la Marele Cartier General din Mohilew. De la începutul revoluţiei chiar, Ţarul a declarat adjutantului său generalul Rusky, unul dintre cei mai distinşi militari, comandantul armatelor de Nord şi care a fost printre primii ofiţeri trecuţi de partea revoluţionarilor, că intenţionează să acorde poporului o constituţie liberală, renunţând la o parte din drepturile sale de autocrat. Generalul Rusky i-a răspuns că momentul unei astfel de hotărâri a trecut şi l-a sfătuit, împreună cu alţi generali revoluţionari să abdice. Acelaşi sfat i-a fost dat Ţarului şi de către cadetul Goutschkoff, delegatul Comitetului Executiv al Guvernului provizoriu, care a propus ca abdicarea să se facă în favoarea Ţareviciului. Nevoind să se despartă de copil pe care îl iubea nespus de mult, Ţarul a abdicat la 15 Martie 1917 în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail, iar Marele Duce Nicolaevici, fost generalisim al armatei, era desemnat pentru transmiterea puterilor. Situaţia politică din Rusia fiind nelămurită, Marele Duce Mihail a declarat chiar a doua zi (16 Martie 1917), că nu poate primi sarcina grea şi periculoasă ce i se încredinţase, rugându-i pe „toţi cetăţenii Rusiei să se supună guvernului provizoriu până în momentul cel mai apropiat posibil, când, pe baza votului universal, direct, egal şi secret, Adunarea constituantă va exprima voinţa poporului în privinţa formei de guvernământ”.

În timp ce la Mohilew discuţiile se duceau cu multă înfrigurare, la Petrograd răzvrătiţii pecetluiau definitiv soarta ţarismului. Mândrii cazaci ai escortei, frumoasele regimente ale gărzii, poliţia curţii, servitorii cei mai intimi ai familiei împărăteşti, cu toţii se aruncau fără şovăire în braţele triumfătoarei revoluţii. Semnele imperiale nu se mai zăreau nicaieri, numele Ţarului nu se mai pomenea cu respect şi evlavie, în locul drapelului de odinioară - steagul roşu fâlfâia biruitor, iar gloatele răsculate tot mai ameninţătoare cereau Guvernului provizoriu arestarea şi judecarea Romanovilor. Câteva zile Guvernul a rezistat. În cele din urmă a îngenunchiat în fata voinţei poporului, hotărând la 20 Martie 1917 arestarea fostei familii imperiale. A doua zi (21 Martie 1917), o delegaţie alcătuită din reprezentanţii Dumei, a plecat la Mohilew pentru a aduce la cunoştinţa Ţarului hotărârea Guvernului. În aceeaşi zi a fost arestată şi ţarina în Palatul de Iarnă, unde-i îngrijea singură, zi şi noapte, pe cei cinci copii ai săi, bolnavi de un pojar grozav cu complicaţii ganglionare şi pulmonare.

Supunându-se dispoziţiei Guvernului, Ţarul a plecat însoţit de delegaţii Dumei în frunte cu Rodzianko spre Ţarskoe Selo, unde a ajuns abia a doua zi (22 Martie 1917), deoarece trenul imperial a trebuit să staţioneze în timpul nopţii la Pscov, pentru a nu fi expus atacurilor revoluţionarilor. Plecând de la Mohilew, Ţarul a adresat armatelor sale un mesaj de adio, care vibrează de un cald patriotism şi peste care istoria Rusiei nu va putea păşi cu uşurinţă. La Ţarskoe Selo, familia imperială a stat până la 14 August 1917 (aş depăşi cadrul încercând să expun toate umilinţele şi grelele suferinţe îndurate de membrii familiei imperiale ruse, din momentul arestării până în clipa când moartea le-a închis pleoapele pe vecie. Nu pot trece însă înainte fără a aminti cele mai caracteristice momente ale acestei înfiorătoare tragedii). Supravegherea supremă a arestaţilor o avea generalul Korniloff, comandantul militar al Petrogradului, iar colonelului Eugen Kobylinski îi era încredinţată în mod special paza Palatului.

În a doua jumătate a lunii iulie 1917, revoluţia bolşevică devenind ameninţătoare pentru viaţa Romanovilor, Guvernul s-a gândit să-i pună în siguranţă în Anglia sau Danemarca. Ministrul afacerilor străine Miliukoff, întrebându-l pe Buchanan, plenipotenţiarul Angliei de la Petrograd, dacă Guvernul său ar fi dispus să acorde ospitalitate Ţarului şi familiei sale, acesta a răspuns afirmativ la început, dar mai târziu a revenit, comunicând succesorului lui Miliukoff că familia imperială nu poate fi primită în Anglia decât după încetarea războiului. În urma acestui răspuns şi în virtutea hotărârii luată de Guvern în luna iulie, Ţarul împreună cu ţarina şi cei cinci copii, Ţareviciul Alexei şi marile ducese Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia, au fost îndreptaţi la 14 August 1917 către Tobolsk. Odată cu familia imperială au plecat un număr de servitori şi câţiva devotaţi dintre care amintim pe mareşalul curţii, prinţul Vasilie Dolgoruki, generalul adjutant Tatiseff, medicul de naţionalitate elveţiană Eugen Botkin, domnişoara de onoare contesa Anastasia Hendrikov, etc. Călătoria până la Tiumen s-a făcut cu trenul, iar de acolo până în orăşelul destinat exilului, cu vaporul „Rus”.

La Tobolsk, primul popas în lungul drum spre Siberia, exilaţii au fost instalaţi în ziua de 26 August 1917. În acest orăşel mic şi liniştit, depărtat de drumul de fier, deţinuţii şi-au depănat firul vieţii îndurând cele mai crude mizerii până la 26 Aprilie 1918, când Vasili Jakovliev sosit de la Moscova şi dispunând de puteri extraordinare, îi transportă pe Ţar, ţarină şi fiica lor cea mai mică, Maria Nicolaevna în marele oraş Ecaterinenburg din central Uralilor, instalându-i la 30 aprilie în casa lui Nicolai Ipatiev. La 23 mai acelaşi an, au fost aduşi de la Tobolsk şi ceilalţi deţinuţi sub conducerea marinarului Kokriakov, preşedintele Sovietului din Ecaterinenburg şi succesorul lui Jakovliev. Toţi captivii au fost daţi în paza Sovietului Regional din Urali, care a pus în libertate o parte dintre ei.

În acest timp a izbucnit conflictul dintre Soviete şi legionarii cehoslovaci. Armatele populare antibolșevice unite cu acelea ale legionarilor cehi, atacau şi cucereau rând pe rând oraşele de pe Volga, din Siberia şi Urali. Ecaterinenburgul era ameninţat. Către el se îndreptau mulţi ochi şi mii de inimi băteau pline de nădejde. Acolo mai vieţuia încă Nicolae al II-lea, strănepotul lui Mihail Romanov, care în 1613 salvase Rusia din întunecimile păgânismului. Şi mulţi aveau nestrămutata credinţă că el, Nicolae al II-lea, întocmai ca şi străbunicul său, ar fi putut abate din cale blestemul lui Iehova împotriva Babiloniei, care se revărsase asupra Rusiei: „Voi face din această ţară o pustietate întinsă, o grămadă de ruine pentru veşnicie”. Acest lucru îi neliniştea pe noii conducători ai Rusiei. Membrii Sovietului din Urali se aflau într-o continuă frământare. Ce era de făcut? Albii se apropiau de cetatea zidită de Ecaterina a II-a. Orice clipă pierdută putea fi fatală pentru dictatorii roşii. Şi soluţia a fost găsită. Idolul trebuia sfărâmat. Hotărârea s-a luat de către Sovietul din Urali cu aprobarea Comitetului Central Executiv din Kremlin, compus din Lenin, Trotzki, Sverdion, Zinowiew şi Djerzinsky şi cu executarea ei a fost însărcinat evreul ceasornicar Iacob Jurovsky. În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, Jurovsky întovărăşit de 12 soldaţi nemţi şi unguri şi-a îndeplinit misiunea. Ţarul, ţarina, Ţareviciul, cele patru mari ducese, doctorul Botkin, A. Demidova, cei doi lachei şi bucătarul, au fost executaţi fără nici o judecată în subsolul casei Ipatiev, numită în timpul din urmă „casa cu destinaţie specială”. Apoi corpurile lor au fost dizolvate cu acid sulfuric şi resturile arse cu benzină în pădurea Koptiaky. Astfel urmele Romanovilor s-au şters pentru totdeauna de pe pământ, dar umbrele lor mai stăruie încă în amintirea poporului rus.

Au fost oare răzbunate suferinţele îndurate de-a lungul veacurilor de un popor de 150 milioane de locuitori prin suprimarea nevinovatei familii imperiale? Acei care doreau cât mai mult bine pentru cât mai mulţi, erau oare credincioşi convingerilor lor atunci când împlântau rădăcinile viitorului într-un pământ îngrăşat cu cadavrele miilor de nevinovaţi? Sau poate că altul era scopul revoluţiei pregătită şi înfăptuită de oameni care nu aveau nimic comun cu tradiţia, obiceiurile, sângele, religia, limba şi aspiraţiile poporului rus?

Mihail Gr. Romașcanu

Tezaurul României de la Moscova

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 22 Oct 2014 05:14:00 +0000

La 1 ianuarie 1917, frontul româno-rus definitiv închegat pe graniţa apuseană şi de miazăzi a Moldovei, stăvilise înaintarea vijelioaselor valuri vrăjmaşe. Iaşi devenise inima ţării. Acolo s-au strâns într-un singur mănunchi toţi cei ce aveau încredere nestrămutată în împlinirea idealului care de la Mihai Viteazul încoace hrănise cugetarea poporului român şi tot acolo se îndurau cele mai cumplite suferinţe morale şi materiale. Rănile retragerii erau adânci şi trebuiau tămăduite.

Revoluţia izbucnise în Rusia. Sufletele soldaţilor ruşi de pe front au început să fie înveninate de purtătorii steagului roşu. Ei refuzau să mai lupte, părăsind poziţiile pe distanţe de zeci de kilometri. Situaţia apare pentru noi din nou îngrijorătoare. În raport cu lungimea frontului de apărat şi superioritatea tehnică şi numerică a duşmanului, armata noastră era prea mică şi prea slabă. Şi cu toate acestea, lupta trebuia dusă până la capăt. România nu putea tolera să fie considerată lașă de lumea întreagă.

Birourile Parlamentului şi un însemnat număr de senatori, deputaţi, magistraţi, funcţionari publici şi particulari etc., au luat drumul pribegiei. Avutul ţării nu putea fi părăsit. Guvernul a luat măsuri şi pentru evacuarea lui. Consiliul de Miniştri, în urma propunerii dlui N. Titulescu, ministru de finanţe, întemeindu-se pe art. 1 al legii din 24 decembrie 1916, hotărăşte prin jurnalul Nr. 275 bis din 18 iulie 1917, strămutarea sediului şi a avutului Băncii Naţionale în Rusia. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa guvernatorului prin scrisoarea Nr. 11.960 din 22 iulie, semnată de dl. N. Titulescu şi regretatul economist I. Angelescu. În acelaşi sens, s-a făcut o comunicare tuturor instituţiilor bancare mai importante, care au fost invitate să ia grabnice măsuri pentru „ca avutul societăţii, constând în titluri, efecte de orice natură, obiecte preţioase, etc. să poată fi imediat expediate în Rusia, numerarul urmând a fi vărsat de urgenţă Băncii Naţionale”. Băncile: Comercială Română, Marmorosch Blank, Românească, Comerţului şi Banca de Scont, au fost invitate să comunice dacă „în scop de a funcţiona mai departe (pentru populaţiunea neevacuată) voiesc a fi autorizate să păstreze 10% Moldova şi Iasilor 20% din portofoliile lor o egală proporţie din suma depunerilor, titlurile urmând a fi trimise în întregime aiurea în toate cazurile”.

În timp ce se duceau tratativele, pregătirile pentru transportarea valorilor în Rusia se făceau cu multă grabă. Banca Naţională luase măsuri pentru aducerea tuturor valorilor din sedii. Încărcarea trenului începută la 23 iulie, s-a terminat la 27 ale aceleiaşi luni. Douăzeci şi patru de vagoane, dintre care trei conţineau valorile Băncii Naţionale, au fost complet încărcate şi chiar în seara zilei de 27 iulie, trenul a luat drumul Moscovei. Cu acest prilej s-au semnat două protocoale: unul de către Stanislaw Poklewsky Koziell, ministrul Rusiei, dl. N. Titulescu, ministrul de finanţe al României, delegaţii Băncii Naţionale, cenzorii C. Nacu şi generalul C. Constantinescu şi altul de către Stanislaw Poklewsky Koziell, ministrul Rusiei, dl. N. Titulescu, ministrul de finanţe al României, C. Ionescu, directorul Casei de Depuneri, G. Zaharia, casier general şi N. Lupu, membru în Consiliul de Administraţie al Casei de Depuneri, deputat. Fiecare protocol a fost redactat și semnat în câte trei exemplare originale. Banca Naţionale a luat un exemplar din primul protocol, Casa de Depuneri un exemplar din cel de-al doilea, iar reprezentantul Guvernului rus şi al acelui român câte un exemplar din fiecare.

Cele 3 vagoane încărcate cu valorile Băncii Naţionale purtau numerele 142.013, 832.742 şi 905.964 şi conţineau 78, 54 şi 56 casete, în total 188 casete, a căror valoare declarată era de 1.594.836.721,09 lei. Din totalul de 1.594.836.721,09 lei, aurul efectiv valora 574.523,57 lei, valoarea arhivei era calculate la 500.000 lei, iar restul de 1.593.762.197,52 lei aur reprezenta titluri, efecte, depozite și alte valori. Uşile vagoanelor au fost încuiate. Apoi s-a aplicat pe fiecare sigiliul de către consulul rus şi reprezentanţii Băncii Naţionale. În plus, fiecare vagon a fost plombat şi reprezentantul Guvernului român a aplicat sigiliul pe trei din uşile vagoanelor. Se menţiona în protocolul încheiat, că cu începere din ziua încărcării valorilor, Guvernul rus garantează Băncii Naţionale siguranţa transportului, a depozitarii şi reîntoarcerii lor în România. Cu ocazia depozitarii în Rusia, avea să se facă o nouă inventariere a casetelor şi să se încheie un protocol. Deasemeni, se precizase că cheile de la compartimentul unde vor fi depuse valorile, se vor împărţi între reprezentanţii Băncii Imperiului şi directorul Th. Capitanovici, delegatul Băncii Naţionale. În lipsa lui Th. Capitanovici din Moscova, cenzorul C. Nacu era desemnat să păstreze în mod provizoriu cheile.

Încărcarea valorilor Casei de Depuneri s-a făcut în zilele de 23, 24, 25 şi 27 iulie 1917. În prima zi s-au încărcat în vagoanele numerotate: 198.291, 411.271, 131.911, 832.135 şi 403.175, câte: 103, 107, 90, 129 şi 126 casete. A doua zi s-au încărcat 149, 79, 46, 62, 56, 73 şi 58 casete, în vagoanele care purtau numerele : 731.410, 792.100, 193.163, 325.787, 629.276, 172.880 şi 591.805. În cea de a treia zi au fost încărcate vagoanele numerotate: 120.870, 599.483, 406.662, 656.036, 761.253, 286.196, 179.883 şi 455.189, cu: 52, 57, 81, 37, 108, 85, 82 şi 55 casete. În sfârşit, în ziua plecării trenului (27 iulie stil vechi), s-a mai încărcat un vagon cu 26 casete şi care purta numărul 424.629. Casa de Depuneri expediase deci în total 1.661 casete în 21 vagoane. Valoarea declarată era de şapte miliarde jumătate lei. Casetele intacte, erau toate sigilate. Uşile vagoanelor au fost încuiate cu câte un lacăt şi s-a aplicat pe fiecare câte un sigiliu al reprezentantului Guvernului rus şi român. Din ziua încărcării, valorile erau încredinţate Guvernului rus, care garanta transportul, depozitarea şi repatrierea lor. La Moscova urma să se facă o inventariere a lor şi să se constate starea în care au ajuns. Operaţiunea trebuia consemnată într-un nou protocol. Cheile compartimentului în care erau să fie depozitate valorile, aveau să fie încredinţate delegatului Guvernului rus şi delegatului Casei noastre de Depuneri.

Trenul a ajuns la Moscova în ziua de 3 august. Transportul s-a efectuat sub directa supraveghere a cenzorilor Băncii Naţionale, generalul N. Constantinescu şi C. Nacu; directorul Casei de Depuneri, C. Ionescu şi delegaţii instituţiilor bancare din ţară: Em. Pantazi - Banca de Credit, Paspati - Banca Marmorosch Blank, Dupont - Banca Comercială, Creangă - Banca Generală, Şeitan şi Tomescu - Banca de Scont. Câţiva funcţionari ai Băncii Naţionale au însoţit trenul, dat în paza unei gărzi de cazaci comandată de un locotenent. La Moscova s-au semnat două procese-verbale de depunere a valorilor. Primul de către reprezentanţii Băncii Naţionale: Th. Capitanovici, C. Nacu şi N. C. Constantinescu şi delegaţii Băncii Imperiului: W. Kowalnitzky, N. Weniaminoff şi W. Jakowleff. Cel de-al doilea, de către delegaţii Casei de Depuneri şi Împrumuturi rusă: P. Zaremba şi E. Levitzky şi delegaţii Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni române: C. Ionescu şi Gr. Zaharia. Ambele procese-verbale poartă şi semnătura consulului român de la Moscova, P. Guérin, care împreună cu ceilalţi delegaţi a asistat la depunerea valorilor. Fiecare proces-verbal s-a redactat în limba rusă şi franceză, în câte patru exemplare, dintre care s-au predat câte două delegaţilor respectivi români şi ruşi.

Banca Naţională a României expediase 1.928 casete în valoare de 1.916.417.177,93 lei aur. Din această sumă, 7.000.000 lei erau evaluate bijuteriile M. S. Regina Maria, iar arhiva Băncii 500.000 lei. Valorile trimise de Casa de Depuneri în 1.621 casete, atingeau cifra de 7.500.000.000 lei aur. Aceasta a fost valoarea declarată la Moscova. Realitatea era însă altă. Adevărata valoare a depozitului făcut în Rusia de Casa de Depuneri reprezintă o cifră cu mult mai mare, deoarece în compunerea lui intrau obiecte unice care nici nu pot fi evaluate. Spre Moscova au luat drumul o parte din arhivele statului şi ale ministerelor, actele orăşeneşti ale Brașovului, aduse în Bucureşti ca să fie salvate, picturile lui Grigorescu şi alte tablouri rare din pinacoteca Statului şi din muzeul Kalinderu, variatele gajuri ale Muntelui de Pietate, odoarele manăstireşti din Moldova şi Muntenia, preţioasele colecţii ale Academiei Române, compuse din numeroase documente originale, 300 de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume-manuscrise române şi slavone, câteva tablouri în ulei, de mare valoare, printre ele şi portretul lui Avram Iancu, făcut după natură de pictorul Rosenthal, unele raritaţi între care şi vestitele „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 la Catehismul calvinesc” - unicul exemplar cunoscut - colecţiile de medalii şi monezi vechi moldoveneşti şi munteneşti, strânse cu osârdie de Dimitrie Sturdza, precum şi piesele rare ale muzeului nostru de Antichităţi, cuprinzând şi vestita „Cloşcă cu puii de aur”, singura urmă de trecere a goţilor pe la noi. Valori incalculabile...

Tot ce era mai de preţ, tot ce alcătuia o bogăţie nobilă şi sfinţită de veacuri în durerile neamului nostru, toată aurăria şi argintăria lucrată cu ciocanul şi bătută în nestemate - faima manăstirilor şi a singuraticelor schituri - acele panaghiare ale lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţului şi evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi argint din veacul XV şi XVI; odoarele Brâncoveneşti ale Horezului şi cele Cantacuzinești de la Mănăstirea dintr-un Lemn; urmele pietăţii bătrânilor voievozi şi a strămoşilor noştri care-şi însemnau şi în acest chip trecerea lor prin viaţă şi care s-au păstrat sute de ani prin sfintele lăcaşuri, ca nişte moaşte scumpe din trecutul zbuciumat al poporului român.

Mihail Gr. Romașcanu (1934)

Numele lunilor la români

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 20 Oct 2014 05:39:00 +0000

Românii au două rânduri de nume pentru lunile sau „mesile” anului:

I. Nomenclatura populară română şi latină de: Călindariu sau Cărindariu (Ianuarie), Făurar sau Faur (Februarie), Mărţişor (Martie), Prier (Aprile), Florar (Mai), Cireşar (Iunie), Cuptor (Iulie), Agust, Ogust, Aust (August), Răpciune (Septembrie); (Răpciune este o vorbă a cărei etimologie nu se poate da cu certitudine perfectă. Pozitiv şi cert este numai că ea nu e nici greacă, nici slavonă, nici străină în fine. Eu sunt convins că vine de la vorba latină „raptio-raptione”, adică răpire sau rapt şi mi se pare că s-a dat numele acesta lui Septembrie în memoria evenimentului răpirii sau raptului Sabinelor de către romani, eveniment care se celebra la Roma chiar în luna Septembrie (vezi Preller, „Römische Mythologie”), Brumărel (Octombrie), Brumar (Noiembrie), Andrea (Decembrie).

II. Nomenclatura împrumutată de la romani de mai toate popoarele creştine: greci, slavoni, germani etc. şi care este acea clasică sau oficială, ca: Ianuarie, Februarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie, August, Septembrie, Noiembrie, Decembrie. Dl. Cihac, una nou slavonizator tendenţios al limbii noastre române, dar fără nici un nou argument, susţine că forma aceasta neromâneasca, ca Decembrie, Februarie, Martie etc. este o formă slavonă; şi nu numai atât, ci că ea probează că noi am împrumutat aceste nume de la slavi atunci când am primit botezul creştinismului de la presupuşii apostoli Chiril şi Metodiu.

Cu altă ocazie, ne rezervăm dreptul a discuta cu dl. Cihac şi speram că-i vom proba că românii din ambele Dacii n-au rămas păgâni aşteptând venirea slavilor, ca să primească legea lui Crestu, nu Christos (românii zic „creştin” de la Crest, Chrestus, pentru că aşa numea poporul român în limba vulgară în suta I şi II pe fondatorul legii creştine şi nu Christus nici Christos), devenind creştini, nu christiani. Cu sute de ani înaintea acelei invazii, străbunii noştri aveau deja preoţii lor, bisericile lor, serbările lor, duminicile şi păresimele lor etc. în limba lor latină.

Nu este însă mai puţin adevărat şi trebuie s-o declarăm, că forma şi terminaţia numelor ca Ianuarie, Februarie, Decembrie, Septembrie etc. nu este română, ci străină. Eu o cred mai mult greacă modernă, bizantină, decât slavonă. Dar ceea ce este interesant a şti şi ceea ce dl. Cihac nu ştie sau nu-i place să ştie, este că această formă şi terminaţie nu e aceea a poporului român, nu e aceea care se aude în fiecare zi şi în tot locul în gura poporului român, ci este o formă târzie, foarte târzie, care se vede, cale de-o poștă cum zice românul, că s-a introdus prin mijlocul cărţilor şi calendarelor bisericeşti, fie greceşti, fie slavone.

Ar fi drept şi logic, poate, a introduce şi în limbajul nostru oficial, precum este în cel popular, aceste frumoase nume, ca nişte reminiscenţe nu numai naţionale, dar şi poetice şi semnificative; cu toate acestea, viaţa noastră modernă, cerinţele ei de înţelegere facile cu celelalte popoare, contactul de fiecare zi cu lumea europeană, care fără excepţie a adoptat numele clasice latine, ne comandă a ţine şi noi la dânsele şi a le întrebuinţa cel puţin în scriptura oficială, oarecum internaţională. Să observăm că unul din cei mai vechi scriitori români, faimosul Diacon Coresi, nu se sfieşte a păstra nomenclatura populară a lunilor chiar într-o carte bisericească. Aşa în Omiliarul său de la 1580, în învăţătura asupra capitolului XIV din Evanghelistul Ioan, el zice: „trei praznice prăznuia iudeii, întâi praznicul Paştilor în luna lui Marţi, al doilea praznicul cincizeci de zile din Paşti în luna lui prier, al treilea praznic în luna lui răpciune”.

Vom conserva dară, ca o sacră relicvă, nomenclatura populară pentru toată limba, atât cea scrisă cât şi cea vorbită, în stilul popular, poetic, înflorit şi, în fine, oricând vom crede că este bine şi frumos a ne servi de dânsa, dar vom restabili în acelaşi timp forma clasică romană, sub care va trebui să apară a doua specie de nume. Vom zice şi vom scrie doar numele naţionale populare: Călindar, Făurar, Mărţişor, Prier, Florar, Cireşar, Cuptor, Agust şi Aust, Răpciune, Brumărel, Brumar, Andrea.

Acum încă două vorbe asupra lui Ândrea. Unii din literaţii noştri au scris şi scriu Undrea, ţinând la pronunţia poporului şi derivând numele lunii de la undrea, acul cel mare de fier, adică asemănând agerimea frigului şi gerului din decembrie unei undrele care împunge şi ustură; alţii iară scriu de multe ori Îndrea, făcând aluzie la Indra, zeitatea indiană, voind a induce la autencititatea numirii bazată pe comunitatea primitivă a arienilor cu greco-latinii, ergo cu românii. N-au dreptate nici unii, nici alţii. Numele de Ândrea, care trebuie să se scrie cu A, nu cu U, nici cu Î, vine de la numele sfântului apostol Andrei sau Andreas, care a predicat creştinismul în cei dintâi timpi la traci (albanezi, iliri) şi la sciţi şi care îşi are sărbătoarea oficială, atât în calendarul iulian cât şi în cel gregorian, la 30 noiembrie, adică la începutul lui decembrie.

În Synaxarul mitropolitului Dosoftei de la 1683, tom. I, foaia 186 verso, se zice lămurit: „Dechemvrie luna lui Andrea”, ceea ce înlătura orice îndoială asupra formei corecte şi originii cuvântului. Mai multe popoare creştine, între care albanezii şi ungurii, au contractat încă de la început obiceiul de a numi unele luni ale anului după numele Sfântului sau după sărbători mai însemnate care cădeau în acea lună. Astfel, albanezii numesc luna octombrie „luna lui Dimitrie sau Demetriu”, pe noiembrie „luna lui Mihail” şi decembrie „luna lui Andrei”. Tot aşa ungurii numesc toate lunile anului după sărbătorile bisericeşti ale calendarului lor: „Szent Georgy hava” (luna Sfântului Gheorghe), „Szent Iakab hava”, „Szent Mihaly hava”, „Szent Andras hava” (luna Sfântului Andrei). Iată de unde vine Andrea al nostru: nu de la undrea, nu de la Indra, ci curat de la Andreas sau Andrei, care de bună seamă ni s-a transmis prin contactul nostru în Peninsula Balcanică cu fraţii albanezi şi apoi de la noi sau tot de la dânşii au împrumutat-o şi ungurii.

Că vocala „a” se pronunţă închisă ca „u”: Undrea în loc de Ândrea, aceasta e conform legilor fonetice ale limbii române. Astfel, românul pronunţa „umblare” în loc de „âmblare” (lat. ambulare), „unghi” şi „unghiuri” în loc de „ânghi” (lat. angulus). Nasalele „m” şi „n” fac astea. Dacă în Cronicele noastre oraşul Adrianopole figura ca Udriu, cauza este că poporul, chiar peste Dunăre, pronunţa „Andrianopole”, turceşte Endirne.

G. Chiţu

Ştefan cel Mare la Războieni

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 17 Oct 2014 04:57:00 +0000

(Din biblioteca Marciană de la Veneţia; Classis X, Codex CLXXVIII)

Baltazar de Piscia comunica papei ultimele noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care fiind robiţi de către turci la luarea coloniei genoveze Caffa din Crâm şi trimişi la Constantinopol împreună cu alţi 122 de tineri, separându-se prin furtună vasul ce-i ducea, de restul flotei otomane, au reuşit pe drum a-i ucide pe corăbierii turci şi a scăpa la Chilia (Lichostomi), unde însă, în loc de a dobândi libertatea, au fost robiţi iarăşi de însuşi Ştefan cel Mare, domnul Moldovei sau al Valahiei mici (minoris Valachiae) şi dăruiţi ca sclavi la nişte boieri din Suceava, unde au petrecut apoi 10 luni, până ce au fugit în Polonia cu ocazia intrării turcilor în Moldova. Aceşti genovezi au povestit că preludiul războiului a fost vestea despre planul lui Basarab, domnul Valahiei mari (majoris Valachiae) de a năvăli în Moldova, ceea ce l-a silit pe Ştefan- vodă, pentru a impedica trecerea muntenilor, să-şi facă o cetăţuie lângă Dunăre, unde a mers cu 40.000 ostaşi „nobili şi ţărani”, înarmaţi mai toţi cu arcuri, suliţe şi săbii. Tot atunci însă a sosit ştirea în Suceava despre apropierea a vreo 30.000 de tătari, care au cuprins oraşul Ştefăneşti şi au robit 15.000 de nobili, iar doamna lui Ştefan-vodă cu toate tezaurele s-a retras la cetatea Hotin.

Aflând acestea, Ştefan-vodă l-a lăsat în cetăţuia de lângă Dunăre pe cumnatul său, Şendrea cu 1.000 de călăreţi, iar el însuşi cu restul oştirii a mers contra tătarilor, pe care însă n-a putut să-i ajungă, fugind ei cu toată prada lor. Întorcându-se atunci la Dunăre şi văzând că ostaşii săi murmură, zicând că stau în tabără deja de 2 luni, pe când tătarii le-au robit nevestele şi copiii, ba unii începuseră a dezerta, Ştefan-vodă a concediat armata pentru 15 zile, poruncind ca după expirarea acestui termen să revină cu toţii la Dunăre, iar el a rămas numai cu 10.000 de nobili, afară de care mai erau 1.000 de călăreţi sub visternicul Iuga la paza malului Dunării contra turcilor. Turcii însă fiind prea numeroşi, Iuga a fugit la cetăţuie, iar însuşi Ştefan s-a retras cu acei 10.000 într-o pădure de lângă Vaslui. Turcii, după ce au luat cetăţuia, s-au odihnit acolo și au început a înainta pe teritoriul Moldovei. Vasluienii au fugit. De asemenea se pregăteau a fugi sucevenii, aflând de la un ambasador polon despre apropiarea turcilor, cu care era şi domnul muntean Basarab. Atunci Ştefan a ars Vasluiul şi toate oraşele pe unde ar fi putut veni turcii, precum Bacău, Roman şi Baia, fugind locuitorii acestora cu averile lor, parte în Ungaria şi parte în Galiţia. Lăsând după aceea o garnizoană în Suceava, Ştefan a riscat o bătălie contra turcilor într-o pădurice la depărtare de jumătate de zi de la Baia, dar a fost bătut şi abia a scăpat cu vreo 20 de călăreţi în oraşul Sniatin în Galiţia, unde oarecine l-a văzut mâncând într-o tavernă, iar de aici a plecat la Cameniţa, oraş polon aproape de Hotin, unde s-a apucat să strângă oaste.

În acest timp, turcii în număr de vreo 200.000, asediau Suceava, având în capul lor pe însuşi sultanul, care aducea cu sine, pentru a-l pune pe tronul Moldovei, pe fiul unui Petru-vodă ce fusese altădată domn, înainte de Ştefan. Puţin după aceea s-au răspândit două vești: 1. Că fostul domn muntean Ţepeş, ieşind din Ungaria, i-ar fi bătut pe turci; 2. Că Ştefan ar fi nimicit o armată turca de 14.000 de oșteni. Aceasta din urmă victorie – zice Baltazar de Piscia - se explică pe de o parte prin aceea că Ştefan şi-a strâns o oaste în Cameniţa, la care s-au mai adăugat toţi moldovenii care se retrăseseră mai înainte în locuri sigure, iar pe de alta - că turcii şi-au slăbit puterile, împrăştiindu-se cete-cete prin Moldova.

„Indignus servulus, Baldassar de Piscia”

Bratislava, 16 septembrie 1476

(Comunicat de C. Esarcu)

Dl. C. Esarcu a reuşit a descoperi în această privinţă în biblioteca Marciană din Veneţia o nouă relaţie, mai preţioasă decât toate celelalte, căci ea nu numai s-a scris chiar în anul 1476, dar încă ne prezintă mai multe amănunte necunoscute din celelalte izvoare. Ne mărginim a atrage atenţia asupra următoarelor puncte:

1. Fugarii genovezi din Caffa, departe de a găsi un adăpost în Moldova, precum s-a crezut generalmente, au fost robiţi de către Ştefan cel Mare şi dăruiţi apoi boierilor, după cum se dăruiau ţiganii şi tătarii.

2. Principalii generali ai lui Ştefan în războiul de la 1476 au fost cumnatul său, Şendrea şi visternicul Iuga, dintre care se ştie despre cel dintâi că a pierit mai în urmă, la 1481, în bătălia de la Râmnic între Ştefan şi Ţepeş.

3. Armata permanentă a Moldovei consista din călărime nobilă şi ţăranii formau miliţia care se mobiliza numai pe intervaluri scurte şi care, în caz de prelungire a războiului, murmura şi dezerta.

4. Moldova se numea „Valahia-mică”, iar Muntenia „Valahia-mare”, după cum am demonstrat-o deja prin alte fântâni.

5. Nobilimea moldoveană era foarte numeroasă, de vreme ce tătarii au robit 15.000 de nobili, pe când tot atunci, alţi 10.000 se aflau pe lângă Ştefan, de unde rezultă că acea nobilime se compunea din toţi proprietarii mici, adică „răzeşi” sau „moşneni”.

6. Oraşele, pe care le-a ars Ştefan la apropierea turcilor, au fost Bacău, Roman şi Baia.

7. De nicăieri nu se confirmă tradiţia despre fuga lui Ştefan la cetatea Neamţ şi faimoasa-i convorbire de acolo cu mama sa, în locul cărora noi vedem aici pe nevasta lui Ştefan retrăgându-se la cetatea Hotin, iar însuşi Domnul fuge în Galiţia şi apoi în Podolia la cetatea Cameniţa, aproape de Hotin, unde îşi strânge o nouă armată.

8. În tabăra turcă, ca pretendent la tronul Moldovei, se afla un fiu al lui Petru Aron, vechiul rival al lui Ştefan.

B.P. Haşdeu

Deus - Dumnezeu

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Thu, 16 Oct 2014 06:00:00 +0000

Românii, îmbrăţişând religia creştină, trebuia mai nainte de toate să devină din poleteisti – monoteişti, să renunţe adică la toată mulţimea de zei şi zeiţe şi să nu mai aibă decât un singur zeu la care să se închine, pe care să-l adore şi de la care să spere mântuirea şi ajutorul.

Cu greu însă le venea a se despărţi deodată şi cu totul de atâtea numiri şi epitete sacre, care le aminteau la fiecare moment al vieţii lor publice şi private imaginile cele mai scumpe, mai grandioase şi mai intime. Ce au făcut ei dară? Au admis ideea şi principiul monoteismului evreo-creștin, dar când a fost să-l indice pe acel zeu unic, pe Zeul creator şi mântuitor, atunci - tot după conceptul tradiţiei sale păgâne - neputând uita de tot pe Jupiter maximus, optimus, Ious pater, Ius pater, Deus pater, Deorum Dominus etc., au dat lui Sabaoth, lui Jehova, numele naţional român de Dominus Deus - Domnul zeu - Dumnezeu, conservând în acelaşi timp şi numirile de zeu, zeiţă, zână pentru toţi ceilalţi de care se despărţeau.

Ei au mai conservat vorba de „zeu” până astăzi şi ca mică formulă de jurământ de puţină importanţă, precum: „Zău! nu ştiu nimic!”; „Zău! N-am zis eu asta!”, iar când doresc a face un jurământ mai solemn, atunci adăugă: „Zău! pe legea mea!”, „Zău! pe Dumnezeu!”. Este foarte important ca această combinaţie sau mai bine, această transformare a lui „Jupiter Deorum Dominus” în „Domnul-zeu” se află cu prea mici variante la toate popoarele ieşite din marea gintă latină.

Aşa, ital. „Domeneddio”, span. „Dondio”, v. fr. „Domdieu” şi „Damdieu” etc. Fiind mai mult decât sigur că „Dominus-Deus” a fost la romani un termen creştin, deci numai odată cu creştinismul el a putut trece de la romani la români.

G. Chiţu

Istoria fonemului „â”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 14 Oct 2014 05:25:00 +0000

Iniţialul „î” este o vocală nazală atât de scurtă sau atât de slabă, încât la macedo-români se suprimă cu desăvârşire din grai: ngropu = îngrop, nveţu = învăţ, nchiadicu = împiedic etc., iar la daco-români se elide după o altă vocală: mă-ngrop, te-nvăţ, vă-mpiedic. Vocală cea medială „â”, care e şi finală după cum vom vedea îndată, este din contră mai lungă sau mai tare decât „ă”. Dar să fie ea oare într-adevăr nazală? Iată chestiunea cea importantă şi mai ales, să fie ea oare într-adevăr nazală acolo unde „n” nu se aude deloc, ca în „cât” = „quantum” şi „atât” = „tantum”?

Înlăturăm din discuţie „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, două texte de pe la 1550, poate şi mai vechi, scrise cam în aceeaşi epocă şi-n aceeaşi regiune daco-româna, probabil în partea apuseană a Transilvaniei. Ambele aceste monumente lingvistice cunosc litera „â” negreşit din manuscrise romaneşti anterioare, dar o întrebuinţează abia de două-trei ori prin scăpare din vedere, astfel că se poate zice că ele n-o întrebuinţează deloc, adică nu cunosc însuşi sonul: se vede că în graiul din acea regiune „â” ajunsese deja a se contopi cu „ă”.

„Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană” au pentru vocala obscură peste tot, afară de cele două-trei excepţii, numai litera „ă”. Lipsa lui „â” în aceste două texte este, neapărat, o particularitate dialectală interesantă, dar nu atinge intru nimic nici vechimea, nici răspândirea, nici natura acestui son în aproape totalitatea limbii române. Înlăturând „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, noi îl găsim pe „â” întrebuinţat într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic în toate textele romaneşti - moldovene, muntene, ardelene şi bănăţene - din care s-au reprodus extracte în „Crestomaţia” lui Cipariu. Dar ceea ce mai cu seamă ne uimeşte în toate aceste texte, este ca întrebuinţarea cea mai tipică a lui „â” e tocmai la sfârşitul unui cuvânt, adică acolo unde noi, după rostirea obişnuită de astăzi, nu ne putem închipui o vocală nazală.

În veacul de mijloc, când românii au primit alfabetul chirilic, în paleoslavă, „â” se rostea ca o vocală curat nazală, anume ca „on” în francezul „bon”. Despre acesta nazalitate a lui „â” la vechii slavi nu poate fi nici o umbră de îndoială. Una din acele numeroase probe este că înşişi românii în toate cuvintele paleoslave, cele cu „â” pe câte le-au împrumutat, păstrează sonul nazal, de exemplu: răspântie, tângui, tâmp, luncă, muncă, poruncă, oblânc, crâng etc. Este învederat că-n textele române din epoca introducerii alfabetului chirilic, semnul „â” nu putea să reprezinte altceva decât o vocală nazală.

Se ştie că în dialectele neo-latine forma nominală singulară derivă aproape totdeauna din acuzativul latin, foarte rar din nominativ. Astfel al nostru „casâ”, „iarbâ”, „bunâ” se trag din latinul „linguam”, „casam”, „herbam”, „bonam”, nu din „lingua”. Deja latineşte finalul „m” al acuzativului încetase în gura poporului de a fi o consoană, devenind o simplă rezonanţă nazală a vocalei ce-i precede, dar la prima declinare aceasta rezonanţă trebuia să se menţină mai cu deosebire foarte mult timp, căci în celelalte declinări acuzativul fără „m” nu putea să se confunde cu nominativul, pe când între „lingua” şi „linguam”, „casa” şi „casam” etc. diferenţa materială între cele două cazuri consista numai în nazală. Românii apucaseră de la romani pe „bunu” = „bonum” sau pe „dinte” - „dentem” fără nici o vocală nazală, însă pe „limbâ (limbon)” = „linguam” sau pe „bunâ (bunon)=bonam” cu o rezonanţă nazală destul de simţită încă în grai în epoca primirii de către străbunii noştri a alfabetului chirilic, adică în sec. X-XI şi care rezonanţă s-a conservat multe veacuri în urmă până să incepa „â” a se confunda cu „ă”.

Mulţimea formelor nominale cu „â” = „am” şi deasa circulaţie în grai a formelor verbale cu „–â” = „ant (unt)” a exercitat apoi o acţiune analogică propaginativă asupra limbii române întregi, nazalizând şi acolo unde fenomenul n-are nici o raţiune etimologică: „chiamâ” – „clamat” lângă „chiamâ” = „clamant” etc. Aşadar, sonul nazal este la noi de origine latină, nu numai în vorbe ca „blând”, „când”, „lăudând”, „câine”, „pâine” etc., dar şi acolo unde astăzi el nu se mai aude la români aproape nicăieri, desi-l constată vechile texte, adică la sfârşitul numelor, a verbelor şi a celorlalte categorii gramaticale. În cele zise mai sus noi presupunem că finalul a pierit cu desăvârşire din limba româna. A pierit, da; cu desăvârşire, nu. În graiul ţărănesc din Moldova, el mai trăieşte într-o mulţime de localităţi.

B.P. Haşdeu

Istoria fonemului „ă”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 13 Oct 2014 05:04:00 +0000

Trăsătura caracteristică a sonului „ă” în fonetica românească nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul. Fiziologic, acest „ă” nu se deosebeşte de acelaşi son la fel de fel de neamuri, dar se deosebeşte pe deplin prin rolul său morfologic. Din barbă-bărbat, din bărbat-bărbăţie, ceva analog nu se afla nici la ruşi, nici la tătari sau cine mai ştie la cine, pe unde va fi lesne orişicui de a găsi acelaşi son ca produs brut al vocalizării.

Fiziologic, acest „ă” se referă la noi către „a” întocmai că „ĭ” (englezul „y”) către „i” şi „ŭ” (englezul „w”) către „u”. De aceea şi transcripţia latină a sonului prin „ă” este tot ce poate fi mai potrivit. Dar pe când „ĭ” întunecat din „i” şi „ŭ” întunecat din „u” devin adevărate consoane, având trebuinţă în rostire de reazemul unui alt son: ĭed, teĭ, boŭ, „ă” cel întunecat din „a” rămâne tot vocală, deşi o vocală aproape nearticulată, o jumătate de vocală, un rudiment de silabă.

Natura fiziologică a lui „ă” ne explică pentru ce românii l-au reprezentat anume prin vocala slavă cea mai slabă, care tocmai de aceea niciodată nu s-a întrebuinţat la începutul cuvântului, la mijloc servea mai mult pentru a înlesni rostirea unui grup de consoane puţin asociabile, despărţindu-le una de alta, ceva ca „șva” în grafica evreiască, iar la sfârşitul vorbelor a dispărut de demult din toate dialectele neo-slave, astfel ca ruşii numai o scriu prin tradiţie, dar n-o rostesc deloc şi chiar se-ncearcă deja a n-o mai scrie degeaba. La proto-slavi, „ă” era o slăbire din „u”, căci fonetica lor specifică nu cunoştea nici o slăbire din „a”, aşa că fiziologic, slavicul corespunde românului „ă” numai într-un mod aproximativ. Triunghiul nostru vocalic se deosebeşte de cel slav prin aceea că noi avem câte o întunecare pentru fiecare din cele trei vocale fundamentale.

O particularitate caracteristică a acestui triunghi este apoi că numai întunecarea din „a” rămâne vocală şi deci: din dată ce o altă vocală, fie fundamentală, fie secundară se întunecă fără a trece în consoană, în acest caz, de altminteri rar, ea trebuie să devină tot „ă”. În sistemul nostru vocalic, orice întunecare scade la „ă”, iar orice întărire se urcă la „a”, şi anume: „o” devine „oa”, „e” devine „ea”. Observăm numai că, precum întărirea se datorează la noi pe prima linie accentuării: dormire - doarmă, pe prima linie întunecarea, adică trecerea la „ă”, se datorează pierderii accentului. Numai „a” cel iniţial se păstrează şi când este neaccentuat: amar – amărât – amărăciune.

Întunecarea lui „a” la „ă” prin pierderea accentului este un fenomen organic primordial în limba româna după toate dialectele şi sub-dialectele ei. Orice excepţie se explică prin cauze subsidiare. Aşa, bunăoară, dacă moldoveanul zice „barbàt” în loc de „bărbat”, este lucrarea de asimilaţie regresivă din partea lui „a” din silaba învecinată: din latinul „barbatus” se face româneşte întâi de-a dreptul „bărbat”, şi numai în urmă, excepţional, întunecatul „ă” redevine „a”. Întunecarea lui „a” în „ă”, ca şi întărirea lui „o” în „oa” şi a lui „e” în „ea”, sunt trei fenomene aşezate în însăşi temelia vocalismului românesc. Întrucât dară aceste trei fenomene organice primordiale nu ne întâmpină nicăieri în limba latină şi totuşi câteşitrele trebuie neapărat să fi existat la noi în însăşi epoca de formare a graiului, ele sunt şi nu pot a nu fi decât o moştenire din substratul dacic al naţionalităţii traco-latine. În acest mod noi nu ne sfiim a afirma că în fonetică „ă” este dacic.

B.P. Haşdeu

Xenopol şi Negru Vodă

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 12 Oct 2014 04:04:00 +0000

Adversarul cel mai fără rezervă al teoriei mele din „Istoria critică” este d. Xenopol, adversar foarte cuviincios şi mai cu seamă foarte meşter. El nu primeşte pe nici un Negru-vodă, afară de acela din cronica muntenească cea din epoca lui Matei Basaraba, adică nu primeşte decât pe Radu-Negru cel descălecat din Făgăraş anume la anul 1290. După d. Xenopol acest Negru-vodă era tot din familia Basarabilor, dar nu severinean, ci ardelean neaoş. Pe lângă cronică, d. Xenopol se reazemă pe documentele de la Câmpulung. Într-o notă el zice: „este de observat că d. Haşdeu, pentru a-şi întemeia argumentarea, nu aminteşte prin nici un cuvânt de cele 6 documente, care pomenesc despre hrisovul lui Radu-Negru”. În aparenţă, obiecţia e zdrobitoare. În realitate însă, cele 6 docurnente ale oraşului Câmpulung, chiar dacă ele ar fi originaluri, nu nişte simple copii ca cele existente, sunt întocmai omogene cu documentele cele despre Tismana, Cozia, Cotmeana, ba şi despre mănăstirea tot de la Câmpulung, a căror absolută falsitate eu am demonstrat-o în „Istoria critică”. Prin urmare, faţă cu o asemenea perfectă omogenitate, nu eu trebuia să mă mai opresc degeaba asupra mistificării cronologice ale celor 6 documente relative la oraşul Câmpulung, ci însuşi d. Xenopol era dator să se opresca asupra Tismanei, Coziei, Cotmenei, mai în special asupra mănăstirii de la Câmpulung, pe când pe toate acestea el nu le aminteşte prin nici un cuvânt.

Încă ceva ca un apendice la acea abilitate. D. Xenopol se face a nu fi citit în „Istoria critică” la pag. 148 un hrisov original din anul 1576, în care se constată limpede că numele Negru-vodă îl purtase tatăl lui Mircea cel Mare, adică Radu-vodă cel de pe la 1370. Despre acest Radu-Negru - un adevărat Radu-Negru – este un hrisov original, nu copie, şi este un hrisov cu mult mai vechi decât toate cronicele munteneşti păstrate până astăzi. D. Xenopol nu vrea să ştie nimic despre acest hrisov, iar pe tatăl lui Mircea cel Mare îl numeşte numai Radu fără nici un adaos de Negru. O asemenea adâncă tăcere despre un act necontestabil este inexplicabilă altfel decât numai dară ca un fel de abilitate, un hazliu neznai al muscalului. Pe la 1450, după bătălia de la Kossovo, Domnul muntean Dan-vodă îl trimise la sultanul Murad pe boierul Murgu ca să încheie cu Turcia un tratat de pace. Acel ambasador român scrisese pe la 1460 o pretiosisimă notiţă cronologică moldo-munteană, pe care o poseda în manuscris Luccari. D. Xenopol recunoaște epoca şi extrema importanţă a acelei notiţe. Este cea mai veche schiţă de cronică română tocmai de pe la jumătatea secolului XV, sub generaţia imediat următoare după marele Mircea.

Încă o dată, d. Xenopol o recunoaşte. Ei bine, acea cronică confirmă ea oare pe un Radu-Negru de la 1290? Nicidecum. Luccari ne spune că „Negro-Voievoda” domnea la 1310 şi era tatăl lui Vladislav Basaraba, adică nici un fel de Radu, ci celebrul Alexandru Basaraba, bunicul marelui Mircea. Izbindu-se de acest text, d. Xenopol zice: „Deosebirile în privirea datei, pe care Luccari o pune la 1310 în loc de 1290, numele nedeplin al întemeietorului Negru-vodă în loc de Radu-Negru, ne arată tocmai că Luccari nu reproduce tradiţia curată, astfel cum ea se află în gura poporului, şi deci tocmai această variaţiune, precum şi greşeala învederată care face din descălecător tatăl lui Vladislav Basarab, dau o mai mare valoare spuselor sale”. O mai mare valoare, da, nu însă în favoarea teoriei dlui Xenopol, pe care o dărâmă cu desăvârşire cronica lui Murgu. Tot aşa, „bonne mine a mauvais jeu” face d. Xenopol în privinţa căsătoriei regelui sârb Milutin cu fiica unui Domn al românilor, o căsătorie pe care atât de bine o fixează Cantemir la anul 1274, prin confruntarea textului lui Gregoras cu textul lui Pachymeres. D. Xenopol nu-l băga în seamă pe Pachymeres şi zice : „Nu poate deci să se refere Valahia lui Nicefor Gregoras decât la Muntenia, iar principele a cărui fiică Milutin o ţinuse în prima lui căsătorie nu poate fi decât Radu-Negru, întrucât în cei 10 ani trecuţi de la 1290, data întemeierii statului muntean, până la 1300, epoca când Milutin voieşte să încheie a patra lui căsătorie, el avuse timpul de a ţine şi a lepeda pe cele trei ale lui femei”. A lepeda 3 neveste în 9 ani, fie, dar d. Xenopol uită că la 1299 Milutin era de 45 ani, deci pentru prima oară se va fi căsătorit în 1290 la vârsta de 36 ani, flăcău unguresc, întârziind peste măsură pentru hatârul teoriei, deşi tot după aceeaşi teorie a d-lui Xenopol regele sârb era aşa de grabnic de a schimba 3 neveste în 9 ani! Cantemir fixă acea căsătorie la anul 1274, Engel la 1276, bunul simţ nu permite a pogorî data mai jos; dar atunci ce facem cu 1290?

În sfârşit, actul unguresc din 1291 despre Ugrin ca stăpân al Făgăraşului nu i se pare d-lui Xenopol a fi o incompatibilitate pentru a-l aşeza la 1290 pe un Radu-Negru ca duce al Făgăraşului: unul, argumentează d. Xenopol, era stăpân peste oraşul Făgăraş, celălalt era duce al întregii ţări a Făgăraşului. Urmează că Radu-Negru era senior direct, iar Ugrin vasal. Fie. Cum de se întâmplă însă că vasalul Ugrin se duce a se judeca departe, tocmai la Belgrad, fără a se menţiona măcar în diplomă seniorul direct? S-ar putea întâmpina ca Radu-Negru îşi va fi pierdut ducatul cu un an înainte prin plecarea peste Carpaţi, dar pierzând ducatul, cum de mai rămânea el duce? Despre Ugrin eu unul susţin pur şi simplu că el n-a stăpânit niciodată vreo moşie în Ţara Făgăraşului, ci numai căpătase un drept pe hârtie. D. Xenopol a scăpat din vedere acest motiv de recurs, singurul serios, dar prin care procesul lui Radu-Negru de la 1290 totuşi nu se câştigă.

Până la mine nimeni nu ştiuse că tatăl lui Alexandru Basaraba se numea Tugomir. D. Xenopol adoptă acest punct documental şi zice: „Tatăl lui Alexandru Basarab este deci după documentul maghiar Tugomir, după acel muntenesc Negru Basarab, de unde se vede că ambele aceste nume erau purtate de una şi aceeaşi persoană şi că întemeietorul Munteniei era el însuşi un Basarab”. D. Xenopol ţine foarte mult ca întemeietorul Munteniei să fie totodată Radu. Acum dară acest întemeietor poartă nu un dublu, ci un triplu nume: Tugomir-Radu-Negru Basarab, ceva des la spanioli, fără exemplu la români. D. Xenopol mai ţine în acelaşi mod la titulatura lui Negru-vodă cel din 1290 ca duce al Amlașului şi Făgăraşului, fiindcă aşa este în cronică. Nesocotind această particularitate, când ajunge apoi la diploma lui Vladislav Basaraba din 1372, unde titulatura se publică totdeauna înainte: „dux novae plantationis terrae Fagaras”, d. Xenopol observă: „Credem cu Dl. Haşdeu, Ist. Crit. p. 19, că trebuie citit novae plantationis „et de” Făgăraş, căci Făgăraşul, ducatul vechi de baştină al voievozilor munteni, numai nova plantatio nu putea fi”. Dar la mine acea „nova plantatio” în diploma din 1372 se explică prin „Amlaş”. D. Xenopol va trebui să şteargă Amlașul din titulatura lui Negru-vodă cel de la 1290. Ştergând Amlaş, de ce să nu şteargă şi Făgăraş?

B.P. Haşdeu