Cultura in poche parole

The Gospel of Thomas

2012-10-08T12:19:00.003+02:00

The Gospel of Thomas, discovered in 1945, fascinated the entire world. Unlike the Gospels of the Bible or the apocryphal ones, it does not relate the life of Jesus Christ, but it is a collection of sayings, from Greek sing. Logion – pl. Logia, assigned to him.

This gospel was known before its effective discovery, because many other antic writings referred to it. Hippolytus, in “Refutatio” (wrote between 226 – 235 A.C.) assigned this writing to a sect, and used one of its Logion to fight back their learning. In the first homily about Luke, Origen classifies the gospel as heterodox. In 323, Eusebius of Caesarea mentioned it as one of the works wrote by the heretics under the name of an Apostle. From this moment on, the Church will consider it as a heretic text.

The origin of the writing remains unknown. It seems clear that Logion were added during the centuries, between the second part of the first century and the end of the third century. The found manuscripts were written in Greek and Coptic, and the Coptic text had been transcript between 350 – 400 A.C. So the text results anyway previously wrote.

In the beginning of the book there is said: “These are the hidden words spoke by The Alive Jesus and wrote by Didim Juda Thomas”. Didim and Juda are actually synonyms, both meaning “twin” in Greek and Aramaic. The use of both names is specific for Syria, were Saint Thomas was very popular. So we can assume that the language in which the text was originally written was Syrian.

One of the controversies this gospel creates is the belonging to a certain religion. May it be considered Christian? May it be considered Gnostic or Judeo – Christian? Is it heretic? The Christian dogma was formed, as rules, ideas, only after the Council of Chalcedon, that took place in 451, so the books wrote before did not had a clarified dogma. So the different elements interfere, belonging to many religions of today. The message arrives codified, apparently addressed only to the initiated. The Bible stands for a “popular” meaning for the learning of Jesus, expressed in parables. But even in the Bible is mentioned a certain type of learning destined only to the Apostles, and the Orthodox steel keep during the sermon the formula: “The called ones, get out!”, addressed to the catechumen, the one without baptize. So the next part of the sermon speaks only for the baptized ones, meaning initiated in Christ.

The conclusion: certain parts of the Gospel can be easily considered Gnostic, or Judeo – Christian, or Christian, or other, but the book, globally, cannot be assigned to only one religion. One of the causes is the fact that it is not the work of one inspired writer, but a collection of sayings, surely inherited orally, for a few centuries. Regarding the heretical quality, in that period the Christian dogma was not clarified yet, so a wrong meaning can be discovered only if we judge it with the eyes of the Christian of today, without considering the historical period when it was wrote.

Biography:” Evanghelia după Toma”, ed Polirom, 2003, Romania

Evanghelia lui Toma

2012-10-08T11:10:00.002+02:00

Evanghelia lui Toma, descoperită în anul 1945, a fascinat întreaga lume. Spre diferență de evangheliile cuprinse în Biblie dar și de celelalte apocrife, ea nu relatează viața lui Iisus Hristos, ci este o colecție de „spuse”, în greacă sg. Logion – pl. Logia, atribuite lui.

Această evanghelia a ajuns prin veacuri înainte de descoperirea efectivă, deoarece referiri la ea existau deja din alte scrieri antice. Hipolit, în „Refutatio” (scrisă între anii 223 – 235 d.Hr), atribuia această lucrare sectei naasenilor și se folosea de unul din logion pentru a combate învățăturile sectei. Deasemeni, în prima omilie despre Luca, Origen cataloghează evanghelia ca fiind heterodoxă. În anul 323 Eusebiu de Cezarea o menționează ca fiind una din lucrările citate de eretici sub numele unui apostol. De acum încolo, Biserica o va considera un text eretic.

Originea textelor ne rămâne necunoscută. Pare sigur că noi logionuri au fost adăugate de-a lungul mai multor secole, perioada putând fi stabilită între a doua jumătate a primului secol și sfârșitul celui de al treilea. Manuscrisele găsite sunt în greacă și coptă, iar textul copt a fost transcris între anii 350 – 400 d. Hr. Prin urmare, textul este oricum anterior anului 350.

Chiar în prologul cărții există specificația: „Acestea sunt cuvintele cele ascunse pe care le-a grăit Iisus cel Viu și pe care le-a scris Didimos Iudas Toma”. Didimos și Toma sunt de fapt sinonime, amândoua însemnând „geamăn” în greacă, respectiv armaică. Folosirea celor două nume împreună este specifică Siriei, unde Sfântul Toma se bucura de o foarte mare popularitate. Așadar se poate presupune că limba originală în care textul a fost redactat ar fi fost limba siriacă.

Una din principalele probleme pe care această evanghelie le ridică este aceea de a i se da o afiliere religioasă. Poate fi considerată creștină? Poate fi considerat un text gnostic sau iudeo – creștin? Este eretic? Dogma creștină s-a format, ca reguli, morale, abia după Consiliul de la Calcedon, care a avul loc în anul 451, prin urmare lucrările scrise înainte de această dată nu aveau o Biserică cristalizată. Așadar, elementele se împletesc, găsindu-se părți care pot fi interpretate în diferitele dogme religioase existente. Mesajul este transmis într-un mod criptat, aparent se adresează doar inițiaților. Biblia însă se bazează pe un sens „popular” al învățăturilor lui Iisus, exprimat prin pilde. Dar chiar și în Biblie se fac referiri la existența unei învățături destinate doar ucenicilor lui Iisus, iar ortodocșii, în timpul Liturghiei, păstrează și astăzi formula: „Cei chemați, ieșiți!”, care se adresează catehumenilor, celor nebotezați. Deci partea care urmează din Liturghie se adresează numai celor botezați, adică inițiați întru Hristos.

Concluzia este următoarea: unele părți din carte pot fi cu ușurință considerate gnostice sau iudeo – creștine, sau creștine, sau altele, dar cartea, în anslamblul ei, nu poate fi atribuită unei singure religii. O cauză este și faptul că Evanghelia lui Toma nu este rodul muncii unui scriitor cu har, ci o colecție de zicale transmise cu siguranță pe care orală, de-a lungul a câtorva secole. Referitor la ereticitatea culegerii de spuse, la acea dată dogma creștină nu era încă fixată. Prin urmare un caracter deviant al ei poate fi descoperit numai dacă privim din punctul de vedere al religiei de asăzi, fără să ținem cont de contextul istoric în care a fost scrisă.

Biografie: Evanghelia după Toma, ed Polirom, 2003

Il vangelo di Tomaso

2012-10-08T11:08:00.004+02:00

Il Vangelo di Tomaso, scoperto nel 1945, ha fascinato l’intero mondo. A differenza dei vangeli canonici ma anche di quelli apocrifi, il libro non narra la vita di Gesù, ma è una raccolta di “detti”, in greco sg. Logion – pl. Logia, a Lui attribuiti.

Dell’esistenza di questo vangelo si sapeva prima della sua scoperta effettiva, perché è stata nominata in tanti altri libri antichi. Hipolito, in “Refutatio” (scritto tra 223 – 235 d.C.) attribuiva quest’opera a una setta, e utilizzava uno dei logion per combattere gli insegnamenti di questa. Nella prima omelia su Luca, Origeno considera il vangelo eterodosso. Nel 323, Eusebio di Cesarea la menziona come una delle opere citate dagli eretici sotto il nome di un apostolo. Da questo momento in poi, la Chiesa la considererà un’opera eretica.

L’origine dei testi resta sconosciuto. Sembra sicuro che nuovi logion sono stati aggiunti durante gli anni, tra la seconda metà del primo secolo e la fine del terzo. I manoscritti trovati sono in greco e copto, e il testo copto è stato trascritto tra gli anni 350 – 400 d.C. Dunque il testo è comunque anteriore all’anno 350.

Nel prologo del libro c’è la specificazione: “Queste sono le parole quelle nascoste che le a dette Gesù il Vivo e poi scritte da Didimo Giuda Tomaso”. Didimo e Giuda in fatto sono sinonimi, tutte e due significando “gemello” in greco e aramaico. L’uso dei due nomi insieme è specifico per la Siria, dove Santo Tomaso godeva di una grande popolarità. Dunque possiamo facilmente partire dalla premessa che il testo originale era stato scritto in siriaco.

Uno dei principali problemi che questo vangelo ci pone è l’affiliazione a una certa religione. Può essere considerato cristiano? Può essere considerato un testo gnostico o giudeo – cristiano? È eretico? Il dogma cristiano è nato come regole, morali, solo dopo il Consiglio di Calcedonio, svolto nel 451, dunque tutte le opere scritte prima di questa data non avevano una Chiesa coerente. Di conseguenza, gli elementi s’intrecciano, e cosi possiamo identificare diversi elementi di diverse religioni. Il messaggio è comunicato in una maniera criptata, apparentemente è indirizzato solo agli iniziati. La Bibbia, però, è concentrata su un senso “popolare”degli insegnamenti di Gesù, cioè sulle parabole. Ma anche nella Bibbia, ci sono dei riferimenti a un insegnamento destinato solo agli apostoli di Gesù, e gli ortodossi, durante la Messa, mantengono anche oggi il detto: “Voi, quei chiamati, uscite!”, che è indirizzato ai catecumeni, quelli non battezzati. Dunque da quel momento in poi la Messa è soltanto per quelli battezzati, cioè iniziati.

La conclusione: certe parti del libro possono essere facilmente catalogate come gnostiche o giudeo – cristiane, o cristiane, o altro, però il libro, nel suo insieme, non può essere considerato in sintonia con una certa religione. Uno dei motivi è anche il fatto che Il Vangelo di Tomaso non è frutto del lavoro di uno scrittore inspirato, ma una raccolta di diciture ereditate certamente per via orale, durante un certo numero di secoli. In quel che riguarda l’ereticità del libro, in quel momento il dogma cristiano non era ancora definito. Dunque un suo carattere deviante può essere scoperto solo se guardiamo dal punto di vista della religione oggi, senza tener conto dell’ambiente storico in cui è stato scritto.

Biografia: "Evanghelia după Toma", ed Polirom, 2003, Romania

Ce se întâmplă într-un circuit electric?

2012-10-05T16:32:00.000+02:00

Un circuit electric este analog unui sistem hidraulic, unde apa vine pompată în țevi. Pompa, care creează presiunea apei, împinge în tuburi o anumită cantitate de lichid la o anumită viteză. Apa se mișcă mai repede sau mai încet, în funcție de amploarea și de condițiile țevilor.

Într-un sistem electric se întâmplă același lucru. Doar că locul apei este luat de electroni, tuburile sunt firele, sau alte materiale conductoare, și ca pompă folosim un generator sau o baterie. Presiunea care împinge electronii se numește voltaj. Cantitatea de electroni care se deplasează de-a lungul firelor se numește amperaj sau intensitate de curent. Rezistența, care se măsoară în ohm, e determinată de amploarea și de materialul firelor, sau a oricărui alt material unde se mișcă electronii.

De cât amperaj e nevoie pentru a ucide? Cincisprezece miliamperi provoacă o durere insuportabilă și oprirea respiratorie. La o suta de miliamperi de curent alternat inima intră în fibrilație și se moare. Vorbim de o zecime de amper. Clasicul phon din casă absoarbe zece amperi.

Electricitatea e ca monstrul din Frankenstein (...) E proastă și genială. E proastă, fiindcă, odată creată, electricitatea vrea un singur lucru: să se întoarcă în pământ. Și este genială, fiindcă instinctiv găsește strada cea mai scurtă ca să ajungă. Găsește mereu drumul cu cea mai minimă rezistență. Putem chiar să atingem o linie de 100.000 volt, dar dacă pentru curent este mai ușor să se întoarcă prin fir, atunci suntem în perfectă siguranță. Dacă în schimb EU sunt efectiv cel mai bun conductor spre pământ...
Sursă: Deaver, Jeffrey – “Il filo che brucia” – Superpocket, 2012, R.L. Libri s.r.l., Milano (edizione su licenza RCS Libri S.p.A)

Traducere: Anca Elena Balan

Che succede in un circuito elettrico

2012-10-05T16:29:00.001+02:00

Un circuiti elettrico è analogo a un sistema idraulico, in cui l’acqua sia pompata nelle tubature. La pompa, che crea la pressione dell’acqua, spinge nei tubi una data quantità di liquido a una determinata velocità. L’acqua si sposta con maggiore o minore facilità, in base all’ampiezza e alle condizioni delle tubature.

In un sistema elettrico succede lo stesso. Solo che la nostra acqua sono gli elettroni, le tubature sono i fili o qualche altro materiale conduttore, e come pompa usiamo un generatore o una batteria. La pressione che spinge gli elettroni è il voltaggio. La quantità di elettroni che si sposta lungo i fili è l’amperaggio o intensità di corrente. La resistenza, che si misura in ohm, è determinata dall’ampiezza e dal materiale dei fili, o di qualsiasi altro mezzo in cui si spostino gli elettroni.

Quanto amperaggio occorre per uccidere? Quindici milliampere provocano un dolore insopportabile e l’arresto respiratorio. A cento milliampere di corrente alternata il cuore va in fibrillazione, e si muore. Parliamo di un decimo di ampere. Il classico phon per uso domestico assorbe dieci ampere.

L’elettricità è come il mostro di Fankenstein.(…) è stupida e geniale. È stupida perché, una volta creata, vuol fare una cosa soltanto: ritornare a terra. Ed e geniale perché istintivamente trova la strada migliore per riuscirci. Trova sempre la via di minor resistenza. Possiamo anche afferrare una linea a 100.000 volt, ma se per l’elettricità e più facile tornare attraverso il filo, siamo perfettamente al sicuro. Se invece IO sono effettivamente il miglior conduttore verso la terra…

Fonte: Deaver, Jeffrey – “Il filo che brucia” – Superpocket, 2012, R.L. Libri s.r.l., Milano (edizione su licenza RCS Libri S.p.A)

Sun Tzu - The Art of War

2012-07-10T11:55:00.001+02:00

In the XX-th century, the occidentals got to know one of the most important books of the Chinese culture, called “Sun Tzu – The Art of War”. The book is a treaty of strategy, talking about how should behave the state and it’s generals in case of war, involving Chinese values, but applying conceptions that became valid for the occidental world in domains like marketing, negotiation, communication, etc, meaning in the competitive situations. It continued to influence the military strategies, being included in the libraries of every single unity, by the Government of the United States of America, for a continuous formation.

It is believed that Sun Tzu lived between the VI-th and the V-th century B.C. (or between 400 – 320) and he was a great general, strategist, and philosopher. The book became noted in China in a moment of crisis, when the governments were raising and falling, and had the purpose to maintain order in a moment of chaos. Although the teachings in the book are associated to the same general, they say the book was wrote by four of his officials, which knew by close the ideas of the legendary strategist.

The main idea of the book is that in a war the most important thing is winning, and the winner will be that who will plan his battles in order to obtain the best results in a shorter time with a minimum of losses, and the greatest winning of all is winning without fighting, because is the perfect way to respect the initial conditions: the time involved is minimum and the human losses don’t exist. The spies have an important part, because they allow you to know the moves that your adversary make, in the same time they offer him false information about your own moves. During war, the most important thing is being unpredictable and careful.

Sun Tzu does not promote only courage, but most of all the wisdom of the generals and of the officials on the battlefield, their capacity of training the troupes and make them respond to the orders. The orders must be clear, concise, understood by everyone, but the general will have the right to not respond to all of his king’s orders, if he considers them harmful for his troupes or for winning the battle. A general that commands the withdrawing of his troupes is not considered to be a coward, if he had good reasons of strategy for taking that decision.

For downloading the book in PDF format

Sun Tzu - L'arte della Guerra

2012-07-10T10:47:00.003+02:00

Nel XX secolo, gli occidentali cominciavano a conoscere uno dei più importanti libri della cultura cinese, chiamata “Sun Tzu – L’arte della guerra”. Il libro in realtà è un trattato di strategia su come si devono comportare lo stato e i suoi generali in tempi di guerra, applicando valori cinesi, però promovendo idee che, per il mondo occidentale, sono diventate valide in campi come il marketing, la negoziazione, la comunicazione, cioè nelle situazioni competitive. Ha continuato a influenzare le strategie militari, il governo degli Stati Uniti d’America includendolo nelle biblioteche delle singole unità, per la formazione continua del personale.

Sun Tzu si considera che è vissuto tra i secoli VI – V a.c. (o tra 400 – 320 a.c.) ed è stato un bravissimo militare, stratega e filosofo. Il libro è stato diffuso in un momento di crisi per il mondo cinese, quando i governi cambiavano, e ha avuto il ruolo di mantenere l’ordine in un momento di caos. Anche se il contenuto si considera opera dello stesso generale, si crede che in realtà il libro è stato scritto da quattro subalterni, che conoscevano da vicino gli insegnamenti del leggendario stratega.

L’idea centrale del libro è che la cosa più importante in una guerra è di vincere, e il vincitore sarà quello che pianificherà le sue battaglie in modo tale, da ottenere i migliori risultati nel tempo più breve e con un minimo di perdite, e la vittoria più gloriosa che si può ottenere è quella di vincere senza combattere, perche cosi si rispettano del tutto le condizioni iniziali: il tempo impiegato è minimo e le perdite umane non esistono. Anche le spie hanno un ruolo importante, perche ti permettono di conoscere i movimenti dell’avversario, allo stesso tempo offrendo a questo informazioni false sui tuoi movimenti. In una guerra, la cosa più importante è di essere imprevedibile e previdente.

Sun Tzu non promuove solo il coraggio, ma, soprattutto, la saggezza dei generali e dei loro ufficiali sul campo di battaglia, la loro capacità di allenare le truppe e di farle rispondere agli ordini. Gli ordini devono essere chiari, concisi, capiti da tutti, però il generale si terrà il diritto di non rispondere a tutti gli ordini ricevuti dal suo sovrano, se li considera non adatti per il suo esercito o per l’ottenimento della vittoria. Un generale che ordina il ritiro delle truppe non è considerato codardo, se ha avuto delle buone ragioni collegate alla strategia per prendere questa decisione.

Per scaricare il libro in formato PDF

Sun Tzu - Arta razboiului

2012-07-10T10:16:00.000+02:00

În secolul XX, occidentalii ajungeau să cunoască una dintre cele mai importante cărți din cultura chineză, intitulată "Sun Tzu – Arta războiului". Opera este de fapt un tratat strategic despre cum trebuie să se comporte statul și generalii lui în caz de război, ținând cont de valori chineze, dar aplicând concepții care pentru lumea occidentală au devenit general valabile în domeniul marketingului, al negocierii, al comunicării, etc., adică în situațiile competitive. A continuat să influențeze și strategiile militare, guvernul Statelor Unite ale Americii incluzând-o în bibliotecile unităților, pentru formarea continuă a trupelor.

Sun Tzu se consideră că a trăit între secolele VI – V î.Hr (sau între 400 -320 î.Hr.) și a fost un foarte bun militar, strateg și filozof. Cartea a apărut de fapt într-un moment de criză pentru lumea chineză, când guvernele se schimbau, și a avut rolul de a menține o ordine într-un moment de haos. Deși învățăturile cuprinse în carte se atribuie aceluiași general, se consideră că de fapt cartea a fost scrisă de patru subalterni de ai lui, care cunoșteau îndeaproape învățăturile legendarului strateg.

Ideea principală a cărții este că important într-un război este să câștigi, iar câștigătorul va fi cel care își planifică în așa fel bătăliile, încât să obțină cele mai bune rezultate în cel mai scurt timp și cu minimul de pierderi, iar cea mai mare victorie care se poate obține este aceea de a câștiga fără a se lupta, fiindcă astfel se respectă întru totul condițiile inițiale: timpul implicat este minim, iar pierderile umane nu există. Spionii au un rol important, fiindcă îți permit să cunoști mișcările adversarului, în același timp oferindu-i acestuia informații false despre propriile tale mișcări. Într-un război, lucrul cel mai important este să fii imprevizibil și prevăzător.

Sun Tzu nu promovează doar curajul, ci mai ales priceperea generalilor și a subalternilor acestuia pe câmpul de bătălie, capacitatea lor de a instrui trupele și de a le face să răspundă la ordine. Ordinele trebuie să fie clare, concise, înțelese de toți, dar generalul își va păstra dreptul de a nu răspunde la toate ordinele suveranului său, dacă le consideră nocive pentru trupe sau pentru obținerea victoriei. Un general care comandă retragerea trupelor nu este considerat laș, dacă a avut motive legate de strategie întemeiate pentru a lua această decizie.

Pentru a descărca in format PDF cartea

Akhenaton (prima parte) – il trono

2011-03-14T19:28:00.002+01:00

Amenhotep III è stato un abile diplomato ed un faraone amato dal popolo, che ha guidato con raffinatezza l’Egitto, in una era in quale manteneva la sua supremazia come la più grande forza armata e la più importante cultura del mondo. Lui sposò molte principesse, dai più diversi paesi, anche dall’attuale Turchia, tra quali si trovava anche Tiy, la figlia di Jusuf – Yuya, noto anche come Giuseppe (personaggio di un’importanza vitale nella Bibbia), che ha fatto il primo ministro (visir) del faraone Thutmosi IV e del suo figlio, Amenhotep III stesso.

Tiy, di sangue reale israeliano, fu considerata, però un pericolo, cosi fu decretato che, se dall’unione del faraone con essa sarebbe nato un maschio, questo sarebbe stato ucciso. Il problema più grande che un figlio israeliano avrebbe portato era che sua madre non poteva rappresentare il dio più importante d’Egitto, Ammon.

Questo crimine però non avverò, i parenti israeliti di Tiy furono contattati prima della nascita del bambino, e cosi il ragazzo fu nato in una casa nascosta e poi consegnato alle cure della sua zia, Tey. In un tempio di Heliopolis, sotto la cura dei pretti del dio Rà, Amenhotep fu cresciuto ed educato, per poi trasferirsi a Tebe, la bella capitale d’Egitto.

Nel frattempo, la mamma israelita aveva acquisito un potere politico grande, avendo un certo valore nello stato ed essendo più importante che quell’altra moglie del faraone, Sitamun, che non era riuscita a dare alla luce un figlio maschio, ma, secondo certe opinioni degli storici, solo una figlia, la misteriosa Nefertiti.

Amenhotep III si ammalò gravemente, trovandosi nella brutta situazione di non avere eredi legali al trono, e cosi il famoso consiglio dei saggi aveva deciso di accettare come nuovo faraone il giovane Amenhotep. Nel frattempo, esso aveva sposato la Nefertiti, la sua sorellastra, una pratica abbastanza comune nell’antico Egitto. Inizialmente, i due nuovi sposi, avrebbero dovuto regnare in reggenza per il periodo della malattia del padre, ma esso morì, lasciando al trono Amenhotep, che in questo preciso momento assunse il nome di Amnehotep IV.

Fonte: "I segreti dell'arca perduta", Laurence Gardner, Newton Compton Editori, 2005, Roma

Akhenaton (prima parte) – tronul

2011-03-14T19:13:00.001+01:00

Amenhotep III a fost un abil diplomat și un faraon iubit de popor, care a condus cu rafinatețe Egiptul într-o eră în care își menținea supremația ca cea mai mare forță armată și cea mai importantă cultură a lumii. Acesta a căsătorit multe prințese din cele mai diverse țări, chiar și din actuala Turcie, iar printre acestea se număra și Tiy, fiica lui Jusuf – Yuya, cunoscut și ca Iosif (personaj esențial din Biblie), care a fost vizir al faraonului Thutmosi IV și al fiului acestuia, Amenhotep III însuși.

Tiy, de sînge regal israelean, fu considerată însă un pericol, așa că fu decretat ca, dacă din uniunea faraonului cu ea avea să se nască un baiat, acesta avea să fie ucis. Problema cea mai mare pe care un fiu israelean ar fi ridicat-o era că mama sa nu putea să reprezinte zeul principal al Egiptului, Amun.

Dar această crimă nu avu loc, rudele israelene ale lui Tiy fură contactate înainte de nașterea copilului, așa că baiatul fu nascut într-o casă ascunsă și dat apoi în grijă matușii lui, Tey. Într-un templu din Heliopolis, sub îndrumarea preoților ce se închinau zeului Rà, Amenhotep fu crescut și educat, pentru ca apoi să se mute în orașul Tebe, capitala frumosului Egipt.

Între timp, mama israelită achiziționase o putere politică mare, având o anumită valoare în stat și depășind în importanță cealalaltă soție a faraonului, Sitamun, care nu reușise să zămislească nici un baiat, ci, dupa unele afirmații istorice, doar o fiică, misterioasa Nefertiti.

Amenhotep III se îmbolnăvi grav, aflându-se în situația de a nu avea moștenitori legitimi la tron, așa că faimosul consiliu al înțelepților decise să îl accepte ca nou faraon pe mai tînărul Amenhotep.Între timp, acesta devenise soțul lui Nefertiti, sora lui vitregă, o practică destul de frecventă în perioada anticului Egipt. Inițial, cei doi proaspăt casatoriți ar fi trebuit să conducă în regență pe perioada bolii tatălui, dar acesta muri, lăsând tronul lui Amenhotep, care în acel moment primi numele de Amenhotep IV.

Il primo genocidio di massa commesso dall’uomo

2010-06-17T20:54:00.003+02:00

Nell’ultimo secolo, l’idea di guerra, crimine, lotta per supremazia, è diventata uno stato d’animo sociale. Il genocidio organizzato dai nazisti nella seconda Guerra Mondiale ancora ci sconvolge, ed evitiamo i film, i libri che raccontano la tragedia umana provocata sfortunatamente dagli uomini stessi, che forse non si sono mai meritati l’appellativo di “umani”.

Come un’altra ragione di vergogna per tutti noi, gli ebrei non sono stati le prime vittime della malvagità della natura umana. Ricordiamoci solo i conquistatori spagnoli che hanno portato a sterminio le culture locali dell’America di Sud, nel nome dell’oro. Allora, quale è stato il primo genocidio, il primo sterminio di massa, commesso dall’uomo? (da quello che la storia ci racconta, certamente)

Anche se le opinioni non sono unanime, la gran parte dei paleo antropologi ritengono che tra 40.000 e 27.000 anni fa, Homo Sapiens ha perpetrato il primo genocidio, cancellando dal pianeta l’unica specie che aveva lo stesso patrimonio genetico, l’uomo di Neanderthal.

Le differenze tra l’uomo di Neanderthal e Homo Sapiens erano ben visibili. Anche se probabilmente il DNA delle due specie coincideva il 99.5 %, il 0,5% ha creato delle differenze essenziali. Prima di tutto, il cervello dell’uomo di Neanderthal era il 10% Più GRANDE del nostro. Poi, l’osso frontale aveva una doppia arcata, con un solco al centro. La mandibola era molto prominente, e il mento mancava in totalità. Un’altra caratteristica era la presenza di un chignon occipitale, una sporgenza specifica, e la presenza delle protuberanze triangolari nella cavità nasale. Dal punto di vista fisico, si considera che la massa muscolare dell’uomo di Neanderthal era almeno 30 % più grande di quella dell’Homo Sapiens.

L’uomo moderno ha guadagnato dai tempi storici la supremazia sul pianeta sterminando in massa, uccidendo i suoi stessi parenti.

Libro di riferimento: Robert J. Sawer, "La genesi della specie", Fanucci Editore, Roma, 2004 - il romanzo vincitore del premio Hugo del 2003

The first genocide committed by the humans

2010-06-17T20:44:00.001+02:00

In the last century, the idea of war, crime, and fight for supremacy has become a social state of spirit. The genocide organized by the Nazis during the Second World War still torments us and we avoid the movies, the books that tell about the human tragedy unfortunately created always by the people that maybe never deserved the appellation of “human”.

Another reason for us to be ashamed of is the fact that the Jaws were not the first victims of the human nature’s evilness. Let’s remember the Spanish conquistadors who exterminated the local cultures from South America, in the name of the gold. So, which was the first genocide, the first masse crime the man committed? (As far as the history can remember, of course)

Although the opinion is not unanimously shared, the major number of the paleoanthropologists considers that between 40.000 and 27.000 years ago, Homo Sapiens committed the first genocide, exterminating the only species on the planet having the same genetic heritage, the Neanderthal.

The Neanderthal was having a totally different aspect confronting the Homo Sapiens. Although the DNA of the two species was coinciding 99.5%, the missing 0.5% created essential differences. First of all, the brain of the Neanderthal was 10% BIGGER than ours. Then, the frontal bone had a double arcade, ditched on center. The mandible was very prominent, and the chin was totally missing. Another characteristic was the existence of the chignon occipital, a specific prominence, and the existence of the triangular prominences from the nasal cavity. Talking about his body, it is considered that the muscular masse of the Neanderthal was at least 30% greater that the Homo Sapiens’s muscular masse.

The man gained since historical times his supremacy on the planet killing in masse, exterminating his own relatives.

Book of reference: Robert J. Sawer, "La genesi della specie", Fanucci Editore, Roma, 2004 - the winner of the Hugo Prize, 2003

Primul genocid comis de umanitate

2010-06-17T19:54:00.002+02:00

In ultimul secol, ideea de razboi, de crima, de lupta pentru suprematie a devenit o stare de spirit sociala. Genocidul organizat de nazisti in cel de al doilea Razboi Mondial ne cutremura si evitam filmele,, cartile ce povestesc de tragedia umana creata din pacate tot de oameni, care poate nu si-au meritat niciodata apelativul de „umani”.

Un alt motiv de meditatie si rusine pentru toti, evreii nu au fost primele victime ale diabolismului naturii umane. Sa ne amintim doar de conquistatorii spanioli care au exterminat culturile locale din America de Sud, din dragoste pentru aur. Dar care a fost primul genocid, prima crima in masa, pe care omul a comis-o? (din ceea ce sunoaste istoria, desigur)

Desi parerea nu este unanima, majoritatea paleoantropologilor sustin ca acum intre 40.000 de ani si 27.000, , Homo Sapiens a comis primul genocid, exterminand de pe planeta singura specie ce avea acelasi patrimoniu genetic, omul de Neanderthal.

Omul de Neanderthal avea un aspect vizibil diferit fata de Homo Sapiens. Desi probabil ADN ul celor doua specii coincide in proportie de 99,5%, cei 0,5% au creat diferente esentiale. In primul rand, creierul omului de Neandertal era cu 10% MAI MARE decat al nostru. Apoi, osul frontal avea o dubla arcada, cu un șanț in centru. Mandibula era foarte proeminenta, iar barbia lipsea total. O alta caracteristica era prezenta unui chignon occipitale, o proeminenta a cefei, si a proeminentelor triunghiulare aflate in cavitatea nazala. Din punct de vedere fizic, se considera ca masa musculara a omului de Neanderthal era cu cel putin 30% mai mare decat la Homo Sapiens.

Omul si-a castigat din timpuri istorice suprematia pe planeta ucigand in masa, exterminandu-si propriile rude.

Carte de referinta: Robert J. Sawyer, "La genesi della specie", Fanucci Editore, Roma, 2004 - romanul ce a castigat premiul Hugo in anul 2003

Il gergo delle spie: breve elenco di termini

2010-06-10T10:45:00.000+02:00

Come introduzione a questo piccolo elenco di parole di gergo, citerò il discorso di Jock Goddard, un personaggio magnifico creato da Joseph Finder nel suo romanzo, “Paranoia”: “Lo spionaggio aziendale, ragazzo mio, è americano quanto la Chevrolet e la torta di mele. Cazzo, come crede che l’America sia diventata una superpotenza economica? Nel 1811 uno yankee di nome Francis Lowell Cabot è scalpato per la Gran Bretagna e ha rubato il segreto più prezioso dell’Inghilterra: il telaio Cartright, il pilastro di tutto il maledetto settore tessile. Ha portato la dannata rivoluzione industriale in America, tramutandoci in un colosso. Tutto grazie a un’unica operazione di spionaggio aziendale.”

Fix: termine della CIA risalente al periodo della Guerra Fredda e indicante una persona da compromettere o ricattare affinché obbedisca agli ordini dell’Agenzia.

Backstopping: serie di false identità fornite a un agente segreto che dovrà superare controlli molto rigorosi.

Plumbing: termine del gergo spionistico indicante varie strutture di supporto come nascondigli, depositi di informazioni riservate e simili a disposizione di un’agenzia di intelligence clandestina.

Compromise: la scoperta di un agente, un nascondiglio o una tecnica spionistica da parte di un nemico.

Blown: smascheramento di personale, strutture (per esempio nascondigli) o altri elementi di un’attività o di un’organizzazione clandestina. Si definisce “sbocciato” anche un agente la cui identità è nota all’avversario.

Dead drop: covo, nascondiglio. Nel gergo dello spionaggio indica un luogo segreto usato come punto di incontro clandestino tra un agente e un corriere, un controllore o un altro agente all’interno di una rete o un’organizzazione spionistica.

Control: potere esercitato su un agente o su un doppio agente per impedirgli di disertare o di mettersi al servizio di un secondo governo (operazione che in gergo si chiama “tripling”).

Black bag job: espressione colloquiale indicante l’ingresso clandestino in un ufficio o in un’abitazione per ottenere illegalmente dossier o altri materiali.

Active measures: espressione di origine russa indicante le operazioni di intelligence che influiranno sulle politiche o sulle azioni di un altro paese. Possono essere segrete o manifeste e comprendere un’ampia gamma di attività, tra cui anche l’assassinio.

Spy Book: The Encyclopedia of Espionage

Fonte: Joseph Finder, “Paranoia”, ed. Rizzoli, 2004, Italia

Jargonul spionilor: scurta lista de termeni

2010-06-10T10:43:00.001+02:00

Ca introducere a acestei scurte liste de cuvinte de jargon, voi cita discursul lui Jock Goddard, un personaj magnific creat de Joseph Finder in romanul sau, “Paranoia”: „Spionajul corporativ, baiatul meu, e american cat Chevroletul si placinta de mere. La dracu, cum crezi ca a devenit America o superputere economica? In 1811 un yankeu cu numele de Francis Lowell Cabot, a spionat impotriva Marii Britanii si a furat secretul cel mai pretios al Angliei: razboiul de tesut Cartright, stalpul de sustinere al intregului nenorocit de sector de textile. A adus blestemata revolutie industriala in America, transformandu-ne intr-un colos. Si totul multumita unei singure operatiuni de spionaj corporativ.”

Fix: termen folosit de CIA, aparut in perioada Razboiului Rece si i ndica o persoana ce trebuie compromisa si santajata pana cand se va supune ordinelor primite de la Agentie.

Backstopping: serie de identitati false furnizate unui agent secret ce va trebui sa treaca de controale foarte riguroase.

Plumbing: termen apartinang jargonului spionistic care indica diferite structuri cum ar fi ascunzatori, depozite de informatii rezervate si alte asemenea, puse la dispozitia unei agentii de intelligence clandestina.

Compromise: descoperirea unui agent, a unei ascunzatori sau a unei tehnici spionistice din partea unui inamic.

Blown: demascarea membrilor, structurilor (de exemplu ascunzatori) sau alte elemente ale unei activitati sau ale unei organizatii clandestine. Se defineste „descoperit” si un agent a carui identitate este cunoscuta adverasului.

Dead Drop: vizuina, ascunzatoare. In jargonul spionjului indica un loc secret folosit ca punct de intalnire clandestin intre un agent si un curier, un controlor sau un alt agent in interiorul unei retele sau nei organizatii spionistice.

Control: putere exercitata asupra unui agent sau asupra unul dublu agent pentru a-i interzice sa dezerteze sau sau treaca in serviciul unui alt guvern (operatiune ce in jargon se numeste trpling).
Black bag job: expresie colocvia ce indica intrarea clandestina intr-un birou sau intr-o locuinta pentru a obtine ilegal dosare sau alte materiale.

Active measures: expresie de origine rusa ce indica operatii de inteligence ce au influenta asupra politicii sau asupra actiunilor altor tari. Pot sa fie secrete sau manifeste si cuprind o gama foarte larga de activitati, printre care si crima.

Spy Book: The Encyclopedia of Espionage

Sursa: Joseph Finder, “Paranoia”, ed. Rizzoli, 2004, Italia

Chi a scritto il Vecchio Testamento? I 480 anni di regno della dinastia davidica

2010-05-24T20:03:00.003+02:00

Questa domanda molto frequente trova raramente una risposta esplicita. Nel libro di Laurence Gardner, “I segreti dell’arca perduta”, la storia del Vecchio Testamento è raccontata dal punto di vista dello storico obiettivo, con un buon nome e con una buona affidabilità nel suo campo.

L’Antico Testamento è stato scritto dagli scribi ebrei durante la cattività babilonese, a partire dal 586 a.C. Come punto di riferimento, la fuga degli ebrei dall’Egitto, un episodio molto importante nella Bibbia, è accaduta durante il regno del faraone Ramesse I, che ha regnato per un solo anno. Lui è deceduto poco dopo la sua nominazione come faraone, momento che coincide con il racconto biblico della morte del faraone che aveva inseguito il popolo scelto, ormai arrivati fuori dall’Egitto. Questi fatti accadevano nell’anno 1335 b.c. con più di 1250 anni prima che la storia fosse scritta dai saggi ebrei.

Uno dei più grandi problemi che gli scribi hanno incontrato è stato la mancanza di scritture storiche per almeno quattro secoli di storia, e cosi hanno fissato per l’intera dinastia davidica una durata standard di regno di 40 anni per ogni re. È proprio per questo perche David e Salomon hanno regnato, accordo al testo biblico, per lo stesso tempo. Il periodo di 480 anni che dovrebbe corrispondere alla dinastia davidica è in realtà un fatto molto incerto e relativo.

Who wrote the Old Testament? The 480 years of Kingdom of the Davidic dynasty

2010-05-24T20:02:00.003+02:00

This really frequent question rarely finds an appropriate explication. In Laurence Gardner’s book, “Lost secrets of the sacred ark”, the story of the Old Testament is told looking through the eye of the objective historian, with a great reputation and credibility in his domain.

The Old Testament was written by the Hebrew scribes during the Babylonian captivity, starting with 586 B.C. As a landmark, the Hebrews’ escape from Egypt under the guidance of Moose, a very important episode from the Bible, took place during the kingdom of the pharaoh Ramses I, who ruled for only one year. He died at a short time after his becoming a pharaoh, moment that coincides with the biblical story of the death of the pharaoh who started chasing the chosen people, at the time already out of Egypt. These facts took place around 1335 BC. more than 1250 years before the Hebrew scribes wrote the story.

One of the biggest problems the scribes had been the missing historical notes for at least four centuries, so they established a standard period of kingdom of 40 years for every king belonging to the Davidic dynasty. This is the reason why David and Solomon have ruled, according to the Biblical story, the same time period. So the time of 480 years of kingdom that in the Bible belongs to the Davidic dynasty is a very discussible and relative fact.

Cine a scris vechiul testament? Cei 480 de ani de domnie a dinastiei davidice

2010-05-24T20:01:00.002+02:00

Aceasta intrebare des pusa gaseste arareori o explicatie clara. In cartea lui Laurence Gardner, “Lost secrets of the sacred ark”, poveste Vechiului Testament este spusa din punctul de vedere al istoricului obiectiv, cu un renume si cu o credibilitate foarte buna in domeniu.

Anticul Testament a fost scris de catre scribii evrei in tipul captivitatii babilonese, incepand cu anul 586 i.c. Ca un punct de reper, fuga evreilor din Egipt sub conducerea lui Moise, un episod cu o importanta foarte mare in Biblie, a avut loc in timpul domniei faraonului Ramses I, care a condus pentru doar un an. El a murit la scurt timp dupa urcarea pe tron, moment ce coincide cu povestirea biblica a mortii faraonului ce pornise pe urma poporului ales, de acum iesit din Egipt. Aceste fapte aveau loc in anul 1335 i.c., cu aproximativ 1250 de ani inainte ca povestirea sa fie pus ape hartie de catre inteleptii evrei.

Una dintre cele mai mari probleme pe care scribii le-au avut a fost lipsa insemnarilor istorice pentru patru secole, asa ca au fixat pentru dinastia davidica o durata standard de domnie de 40 de ani pentru fiecare. Tocmai de aceea David si Solomon au avut conform textululi biblic aceeasi perioada de domnie. Perioada de 480 de ani deci ce ar corespunde in biblie domniei dinastiei davidice este un fapt foarte discutabil si relativ.

La legge di Pareto: non sempre i risultati mostrano i nostri sforzi

2010-01-18T16:20:00.000+01:00

Il secolo XIX è stato un secolo dell’illuminazione, riguardando le scoperte che sono state fatte nel ventesimo secolo. Una delle più utilizzate regole in economia, però pure nella vita di ogni giorno, è la legge di Pareto. Un economista italiano del diciannovesimo secolo, Vilfredo Pareto, ha stabilito che 80% delle ricchezze è nel possesso di 20% della popolazione. Da allora, il rapporto 80/20 è diventato celebro e l’osservazione diretta ha portato all’osservazione del fatto che è vallabile per più delle situazioni. Comunque, si è dimostrato che 80% dei nostri risultati sono ottenuti con 20% di sforzo.

Vilfredo Federico Damaso Pareto è nato a Parigi il 15 luglio, 1848, ed è morto il 19 agosto, 1923. È stato un sociologo, economista e ingegnere italiano. Suo padre era un ingegnere italiano, esiliato per ragioni politici e sua madre era di nazionalità francese. Nell’anno 1858 l’intera famiglia si trasferì sul territorio italiano, a Torino.

La legge di Pareto è nominata pure la curva della distribuzione dei redditi. Questo concetto è l'estrapolazione statistica operata da Pareto del fatto che, non solo il numero di percettori di reddito medio è più elevato del numero di chi percepisce redditi molto sopra e molto sotto la media, ma anche del fatto che, man mano che si considerano livelli di reddito sempre più alti, il numero dei percettori diminuisce in un modo che è all'incirca, è uguale in tutti i paesi in tutte le epoche.

Pareto principle: the results are not always a mirror of our efforts

2010-01-18T16:00:00.001+01:00

The 19th century was a period of illumination, regarding the discoveries that followed in the 20th century. One of the most important rules in economy, but also in the daily life, is the Pareto principle. An Italian economist from the 19th century, Vilfredo Pareto, established that 80% of the fortunes are in the possession of 20% of the population. Since then, the ratio 80/20 has become famous and the direct observation proved that it applies in most cases. It also has been proved that 80% of the results are obtained with 20% of effort.

Vilfredo Federico Damaso Pareto was born at Paris on the 15th on Julie, 1848, and he died on the 19th of August, 1923. He was an Italian sociologist, economist and engineer. His father was also an Italian engineer, expulsed on politic reasons, and his mother was French. In 1858 the entire family moved again on the Italian ground, at Torino.

Pareto Principle is also called the curve of the distribution of the incomings. This concept is an extrapolation made by Pareto of the fact that nut just the number of persons with a medium incoming is much bigger than the number of persons with a really big or really little incoming, but also of the fact that as the average value of the incomings increases, the number of those who receive an incoming decreases, so in general is almost the same in all countries and in all times.

Legea lui Pareto: rezultatele nu sunt mereu pe măsura eforturilor

2010-01-18T15:37:00.002+01:00

Secolul XIX a fost un secol al iluminării din punct de vedere al descoperirilor ce au urmat in secolul XX. Una dintre cele mai utilizate reguli în economie, dar și în viața de zi cu zi, este legea lui Pareto. Un economist italian din secolul XIX, Vilfredo Pareto, a stabilit ca 80% dintre averi sunt în posesia a 20% din populație. De atunci, raportul 20/80 a devenit celebru și observația directă a făcut să se descopere că se aplică în cele mai multe dintre situații. De asemenea, s-a demonstrat că 80% din rezultate se atinge cu doar 20% efort.

Vilfredo Federico Damaso Pareto s-a născut la Paris pe data de 15 iulie 1848 și a murit pe data de 19 august 1923. A fost un sociolog, economist și inginer italian. Tatăl său era un inginer italian exilat din motive de politică, iar mama sa era de naționalitate franceză. În anul 1858 întreaga familie s-a mutat din nou pe teritoriul Italiei, la Torino.

Legea lui Pareto poartă și numele de curba distribuirii veniturilor. Acest conept este o extrapolare făcută de Pareto a faptului că nu doar numărul de persoane cu un venit mediu este mult mai mare decît cei cu un venit foarte mare sau foarte mic, dar și a faptului că, pe măsură ce se ia în calcul o medie mai mare a veniturilor, numărul celor care încasează venit se diminuează în așa fel încît în mare măsură e la fel în toate țările și în toate epocile.

Francia: i professori impareranno a gestire gli alunni più indisciplinati

2010-01-14T12:43:00.002+01:00

In Francia, da quest’anno, i professori potranno iscriversi ai “corsi d’autorità” per imparare a gestire gli alunni più indisciplinati. Il Ministero dell’Educazione ha già dato il suo benestare per una prima serie di dieci lezioni in alcune scuole della regione parigina. Obiettivo: ottenere rispetto dagli alunni, stabilire il comportamento da tenere in classe, saper impartire la buona educazione. L’iniziativa è stata lanciata da un professore che insegna in un banlieue, tipico quartiere popolare alla periferia di Parigi.

Articolo pubblicato dalla rivista “Acqua e sapone”, no. gennaio, 2010.

France: The teachers will learn how to handle the undisciplined pupils

2010-01-14T12:40:00.001+01:00

In France, from this year, the teachers can inscribe them at “a course of authority”, to learn how to handle the undisciplined students. The Ministry of Education had already agreed on a first series of 10 lessons in some schools from the Parisian region. The objective: to obtain some respect from the pupils, to establish the behavior to be maintained in a classroom, to know how to spread a good education. The initiative arrived from a professor who teaches in a “banlieue”, a typically popular neighborhood from the periphery of Paris.

Article published by the ”Acqua e Sapone” magazine, nr. from January, 2010

Translation: Anca-Elena Balan

Franța: profesorii vor învăța cum să se impună în fața elevilor

2010-01-14T12:24:00.003+01:00

În Franța, începînd din acest an, profesorii au posibilitatea de a se înscrie la ”cursuri de autoritate”, pentru a învăța cum să gestioneze elevii mai indisciplinați. Ministerul Educației și-a dat deja acordul pentru o primă serie de zece lecții în unele școli din regiunea Parisului. Obiectivul: să se obțină respect de la elevi, sa se stabilească comportamentul adecvat ce trebuie menținut în clasă, să se cunoască cum se instruiește pentru o bună educație. Inițiativa a fost lansată de un profesor care predă într-un banlieue, un cartier popular tipic de la periferia Parisului.

Articol publicat de revista "Acqua e Sapone", nr. din ianuarie, 2010

Traducere: Anca-Elena Balan

Dimmi cosa ascolti e ti dico chi sei

2010-01-11T15:17:00.000+01:00

La musica, vista da tanti come un balsamo per l’ anima, la sentiamo in modo compatibile con la nostra personalità. Questo fatto è stato dimostrato da Adrian Northon, professore all’Università Heriot-Watt, Edinburg, che ha fatto uno studio molto elaborato, con 36.000 soggetti da tutto il mondo, per vedere quall’ è il legame tra personalità e gusti musicali. È ha dimostrato proprio che diciamo chi siamo se diciamo che tipo di musica sentiamo.

Questo studio è di un reale aiuto per il campo del marketing e di vendita nell’industria musicale, perché offre un disegno dell’ascoltatore di musica. Adesso, il target di ognuno può essere meglio disegnato e può salvare i produttori dalla crisi. Il prodotto può essere meglio adattato alla personalità del cliente.

È questo studio è vero? Dipende in che misura i risoltati del test ci caratterizzano, ognuno di noi. Adrian North ha enumerato i legami tra i tipi musicali e le personalità come nel prossimo elenco:

BLUES – con una buona opinione di se stessi, creativi, socievoli, gentili, disinvolti
JAZZ - con una buona opinione di se stessi, creativi, socievoli, disinvolti
MUSICA CLASSICA - con una buona opinione di se stessi, creativi, introvertiti, disinvolti
RAP – con una buona opinione di se stessi, socievoli
OPERA – con una buona opinione di se stessi, creativi, gentili
COUNTRY e WESTERN – lavoratori, socievoli
REGGAE – con una buona opinione di se stessi, creativi, un po’ pigri, però socievoli, gentili, disinvolti
DANCE – creativi, socievoli, però per niente gentili
INDIE – pensano male di se stessi, creativi, un po’ pigri, per niente gentili
ROCK/HEAVY METAL – non hanno fiducia in se stessi, un po’ pigri, per niente socievoli, gentili, disinvolti
POP – pensano male di se stessi, per niente creativi, lavoratori, socievoli, gentili, per niente disinvolti
SOUL – pensano male di se stessi, creativi, socievoli, gentili, disinvolti

Fonte: Curiozități - Enciclopedie online