IACOB ION - Photo - Grafie

,,ION P. IACOB SAU O POSIBILĂ SIMBOLISTICĂ A FRIGULUI ADÂNC"

2021-04-28T19:53:00.006+03:00

După Spitalul Filantropia (1994), Curentul turbionar (2013) şi Patria ireală (2016), Ion P. Iacob publică Cryogenesis, volum de versuri apărut la Editura eLiteratura, Bucureşti (2019). Metafore ale încremenirii iscate din frigul adânc ar putea fi considerate cele aproape şaizeci de poeme având perfecţiunea şi sclipirea rece a cristalelor de gheaţă (criogenia e tehnica producerii artificiale a temperaturilor joase sau acel domeniu al fizicii care studiază frigul adânc). Pe plan poetic, devine expresia extremă a încremeririi mentale/ sufleteşti, a degerării spirituale, a desăvârşitei răceli din şi dintre oameni, prin volumul său poetul conturându-ne o astfel de lume nevie, în nemişcare, golită de orice urmă de trăire caldă, umană.

Simbolistica nu lasă loc vreunei iluzii, încercarea lui Ion P. Iacob fiind de a trage un semnal de alarmă că lumea noastră se află într-un punct critic în care afectivitatea nu-şi mai găseşte locul în relaţiile şi comunicarea dintre oameni, (auto)exilul, solitudinea, alienarea fiind la ordinea zilei; biologic, supravieţuim încă, esenţa noastră umană însă este pusă sub semnul incertitudinii.

De la Bacovia încoace (”stam singur lângă mort şi era frig.../ şi-i atârnau aripile de plumb”) rar am mai întâlnit un asemenea impact al frigului în poem, un frig metafizic, existenţial, dar în acelaşi timp şi simbol al neputinţei şi imposibilităţii de a iubi/ crea/ zbura, căci atunci ”când nu mai poţi zbura/ acolo unde se termină/ cuvântul/ atingi abisul frigului” ne spune Ion P. Iacob în poemul intitulat când nu mai poţi zbura.

Frigul (ca în decembre sau o criogenare a clipelor) este asociat adesea vidului (viaţa în vid), dar şi prezenţei nopţii (e noapte şi frig în oglinzi; frica de întuneric sau nu poţi trăi noapte din zi), un alt motiv asociat fiind cel al îngerului (fragil ca un înger sau ar putea să crească în tine un înger). Această răceală ”tot mai rapace”, însoţită inevitabil şi de o ”tristeţe de fier”, sfârşeşte prin a ne transforma clipele în ”picături de sânge”, în cele din urmă însele cuvintele („printre ecouri paradisiace/ însoţite de îngerii cărţilor”) fiind obligate să părăsească lumea reală, mutându-se, toate, ”în biblioteca din cer” (o criogenare a clipelor).

Poemele lui Ion P. Iacob sunt rezultatul unei alchimii lingvistice cerebrale sofisticate, subordonate prin excelenţă semnificaţiei. Detaşat, lucid (şi esenţializat până la extrem), poetul imprimă în substanţa versurilor sale o imensă doză de îngrijorare, dezamăgire şi chiar renunţare în acest univers al îngheţului, al repaosului biologic şi spiritual în care nu se întrevede nici răsărit, nici orizont, nici speranţă. Captiv el însuşi în calitatea sa de martor al absenţei, al degerării, devine un adevărat ”reporter” al frigului generalizat, adânc, răbdând eroic (cu încrâncenare) acest proces de desăvârşire a absenţei umanului, ca punct terminus al fiinţării.

De regulă, frigul adânc atentează asupra vieţii şi a germenilor săi. În decembre, se reia motivul poetic întâlnit la Ion Barbu în După melci sau la A. E. Bakonsky, în Liliacul înflorit, acel joc necruţător al gerului de-a viaţa şi de-a moartea: ”a fătat iepuroaica în noapte/ când totul se clădeşte cu frig/ şi nici o rază de lună/ nu poate să acopere puii”... Întreg poemul este construit pe acest paradox al naşterii-în-moarte (căci viaţa e pe măsura morţii, spunea un alt poet), în acelaşi timp surprinzând neputinţa omului de a schimba acest destin necruţător: ”disperat disperat/ să-i încălzeşti/ când răsflarea ta e doar vaier/ ai rămas fără aer/ ai rămas fără inimă” (din ”fericire”, va veni zăpada, acoperind cu blândeţe măruntele trupuri învineţite cu aceeaşi ”lumină rece rece/ developată”).

De remarcat economia de mijloace şi în acest poem (de un impact aparte), în doar cincisprezece versuri poetul concentrând, semnificativ, esenţa unei adevărate parabole. Ca şi la ceilalţi doi poeţi amintiţi, se creează o antiteză dramatică între vieţuire şi frig, acesta din urmă nefiind decât o garanţie, o certitudine a nevieţii (poemul decembre îşi va găsi ecoul într-un alt poem, intitulat anii ’70, în care, relatând joaca ”de-a hoţii şi vardiştii” cu pubera katalin, poetul va mărturisi că ”lumea era prea departe/ şi noi prea cruzi/ pentru moarte”.

Există două analogii relevante în volum între om/ individ, ca fiinţă biologică, înzestrată cu conştiinţă, şi elemente ale naturii: gheaţa subţire (sau ”pojghiţa de argint”): ”ca şi tine/ clădită din apă/ această gheaţă subţire/ care te ţine în viaţă” (ca şi tine), respectiv, iarba zdrobită: ”iarba nesfârşită/ zdrobită/ de o maşină care/ face corp comun cu tine/ eşti o prelungire a ei// a singurătăţii/ căzute/ din zei” (maşina de călcat).

Uneori, poetul este silit să se întoarcă în realitatea palpabilă (în care ”timpul ne calcă în picioare/ florile şi sărbătorile”) pentru ”încă o porţie de umilinţă” (printre like-uri şi umanioare). Fără a deveni un ”dizident”, uneori răzbat dincolo de versuri nuanţe de nemulţumire privind contemporaneitatea, poetul constatând cu luciditate amară că destinul unui om nu e în funcţie de valoarea sa, ci mai degrabă de aură şi de şansa de avea nişte ”prieteni celebri” care să răspundă la telefon dacă nu sunt prea ocupaţi să scrie, ”conectaţi la trifazic/ în/continuum şi în/contratimp” capodopere (destinul un taur).

Unele poeme amintesc, prin esenţă şi formă, de haiku, devenind definiţii metaforice ale unor teme/ motive. Frica e ”o pasăre/ cu o singură aripă” (plasa de protecţie) şi dacă poetul e ”un animal poetic în abis/ o fiară/ care-şi urlă disperarea/ în urechea de ceară” (un animal poetic), Ion P. Iacob ne surprinde şi cu o inedită definiţie a cuvântului: ”fragil/ ca un înger în trup/ cuvântul/ cearcăn/ în jurul/ gurii” (fragil ca un înger).

În acest imperiu predominant (impersonal) al frigului, iubirea, bucuria, speranţa nu-şi găsesc locul. E mai degrabă o dimensiune a nonexistenţei, sufletul, captiv, fiind condamnat inevitabil la degerare (”înghiţit de tenebre/ lipit de zid/ eşti prada tuturor/ înflorită în vid”). Dând ocol lumii cu mâinile sale de piatră, în întuneric (dai contur lumii), individul e redus la statutul de pion, de ”soldat obscur al patriei”, cu o armură goală în care pătrunde ecoul vântului şoptind despre absurdul existenţei: ”nimic despre vii că a lor este zădărnicia/ cât despre nevii numai de bine/ doar ei au totul/ neantul şi veşicia” (selfie).

De la poet aflăm că locuim într-o rană (viaţa în vis), că ”drumul spre stele e nefiinţă” (casa scării) şi, pentru a se regăsi, omul ar trebui să traverseze deşertul care îl desparte de el însuşi (calea pierdută). Imaginile devin adesea şocante, semnificaţiile neaşteptate, departe de a fi încurajatoare (poetul e un detector de durere metafizică, de mistuire finală, lăsând nu atât un sentiment de desperare, ci mai degrabă de resemnare şi acceptare): ”păsări fragile/ pe care se aşază/ cerul întreg// păsări ajunse/ la capătul zborului/ cu aripile carbonizate” (metamorphosis).

La nivel stilistic şi lexical, există o tendinţă continuă de răstălmăcire subtilă a sensurilor cuvintelor, astfel versurile încărcându-se de noi semnificaţii: ”posteritatea va reţine/ ce vrea ea/ ce vor ei/ cei care vor butona şi vor scoate/ sufletul tău din con/ text/ din conul de umbră/ celest” (placitum vitae). Această dublare a sensului apare adesea şi în titluri: în/altă scrisoare din scythia major sau cu/ tremur, sub/ poduri, ape/ letale. De cele mai multe ori, jocul lexical (pur semnificativ) vizează delimitarea grafică a elementelor unor cuvinte compuse (ori/ cine) sau a prefixelor/ prefixoidelor de termenii de bază: pre/ stări, des/ cifrată etc., obligând cititorul la o reevaluare a sensului global al enunţurilor în care apar. Un exemplu este chiar titlul volumul: crio- (element de compunere din grecescul kryos) semnifică frig, congelare, iar geneză (fr. genese) având sensul de origine, naştere).

Oximoronul nu vizează, cum era de aşteptat, alternanţa cald/ frig, ci mai degrabă opoziţia lumină/ întuneric: nu doar în titluri (nu poţi trăi noaptea din zi), dar chiar ca arhitectură ideatică a unor poeme: ”pe strada luminii/ întunericul acoperă uniform/ casele siluetele oasele/ unor întâmplări neştiute” (pe strada luminii); ”cine va spinteca întunericul/ cineva care se vrea în lumină/ tăcerea/ fără măsură/ şi somnul ei cosmic/ cu genunchii la gură” (fetus).

Ca şi la alţi poeţi de generaţie, descoperim la Ion P. Iacob o permanentă tendinţă de abstractizare şi, în acelaşi timp, o viziune cenuşie a lumii, a existenţei. Puţinele secvenţe cu o nuanţă oarecum nostalgică sunt cele care evocă scene petrecute odinioară pe ”planeta copilăriei” sau acea inocenţă râvnită, pierdută însă pentru totdeauna, căci supremaţia ”frigului adânc” se răsfrânge în cele din urmă şi asupra aducerilor-aminte printre vechi fotografii care îţi revendică viaţa (sine/qua/non). În rest, o vieţuire ca un vid existenţial ”din care/ a rămas/ doar un ţipăt/ de pasăre captivă/ în întuneric” (nişte bătrâni onorabili).

Oare acest ţipăt să fie însăşi Poezia, cea care, ”ca pe o pradă/ ne oferea casă şi masă/ ca nişte ulii/ devoram în neştire iluziile ei/ până nu mai puteam zbura pe cerul/ încărcat de clişee şi fotografii trucate” (ca pe o pradă)? Căci într-un asemenea imperiu al degerării, chiar şi poemele te părăsesc pentru o ţară mai caldă (câmpia e goală), iar cele de dragoste se vor naşte sub semnul răcelii, al gheţii, al neantului: ”scrii/ cu litere de gheaţă/ un poem de dragoste/ care se topeşte/ dincolo/ de viaţă” (scrii).

”Născuţi din flori/ într-un timp suprafiresc”, poeţii patriei ”locuiesc/ în blocuri turn de fildeş/ unii dintre ei chiar/ pot atinge cerul/ cu o simplă mişcare/ cu o suplă schimbare”, ei au ”aer şi ascensor providenţial” şi ”ard ca nişte lemne puse pe foc” (născuţi fin flori). Trăitor în ”patria măcrişului şi a cuvintelor mici”, însuşi Ion P. Iacob (considerându-se unul dintre cei care au semnat ”pactul secret cu nefericirea”) se simte umbra trecătoare a unei frunze din arborele vieţii, sub acest semn omniprezent şi imperturbabil al glacialului, transformat într-un simbol al solitudinii şi tristeţii: ”ar putea să crească în tine un înger/ şi zăpada să-l cuprindă/ ca o torţă/ ar putea să crească în tine un înger/ fără inimă/ într-o cămaşă de forţă// tristeţea ta/ poate hrăni/ orice” (ar putea să crească în tine un înger).

În cele din urmă, îmbrăţişând disperarea cu mâinile, poetul va culege praful de stele şi va construi epitafuri: ”pace ţie/ cititor/ atotvăzător/ criticule/ biblicule judecător/ pace/ în viaţă încă fiind în aici şi-n acum/ sunt cel care orbit de prea multă lumină/ tace” (întreagă disperarea pe care o îmbrăţişam).

Oare e posibil ca Ion P. Iacob să fi prefigurat, deja cu un an înainte, înfriguratul an al pandemiei?

Ladislau Daradici

Momentul de poezie live378. Mariana Bojan, Ion P. Iacob, Constant Tonegaru.

2021-03-29T20:09:00.004+03:00

Antologia ,,ÎNTÂLNIRILE POETICE KARAMANOV" (1967-2020) -MACEDONIA DE NORD

2020-11-19T18:17:00.003+02:00

Întâlnirile Poetice Karamanov

Psalm de Aco Karamanov

2020-11-19T18:00:00.004+02:00

Macedonia de Nord, 2020

2020-11-13T16:16:00.004+02:00

Un interviu

2020-10-18T20:03:00.004+03:00

CUM AM DEVENIT “TRADUCĂTOR”

2020-09-24T14:19:00.005+03:00

6 IUNIE 2018 13:38

“La verdad es que me gustaría mucho sacar un libro en Rumanía, porque tengo especial cariño a la lengua.”

(Adevărul este că mi-aş dori foarte mult să lansez o carte în România, pentru că am o deosebită afecţiune pentru această limbă.)

Această frază, a poetului Luis Luna, a fost cea care m-a determinat să “risc” o aventură a traducerii dintr-un idiom pe care nu îl stăpâneam...m-a incitat acel verb, sacar, care avea nu mai puţin de 34 de echivalenţe, într-o limbă care oferea parcă un areal polisemantic, atât de benefic dar greu de surprins în realitatea şi tiparele poeziei minimaliste, un areal în care eu şi poetul spaniol eram afini, de la affinus... Acest cuvânt “traducător”, dincolo de toate sensurile, are pentru mine ca fost “telefonist”, o intimă trimitere către universul tehnic în care am supravieţuit datorită “prieteniei” mele, printre altele, cu un straniu segment din circuitul complex al unui sistem telefonic, care se numea -pur şi simplu - “traductor”! Îţi trebuia o răbdare infinită ca să-i înţelegi logica, aparent stranie pentru unii, legăturile ciudate dintre cablurile subţiri, releele aurii şi contactele de argint ... sensurile care rezultau din combinaţiile lor aveau un singur scop: cuvintele şi apelul lor,trebuie să ajungă acolo unde trebuie...de la un abonat chemător la un abonat chemat într-un sens pe care şi literatura îl are...o chemare de la un autor plin de har la cititorul chemat să se bucure de dar...

DANIELA ANDONOVSKA-TRAJKOVSKA

2020-09-20T19:24:00.005+03:00

Daniela Andonovska-Trajkovska (născută în anul 1979, la Bitola, R. Macedonia de Nord) este poetă, scriitoare, critic literar, om de ştiinţă, doctor în ştiinţe pedagogice în domeniul metodologiei şi lucrează ca profesor universitar la Facultatea de Pedagogie, Universitatea Sf. Kliment Ohridski din Bitola. Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Macedoneni, redactor-şef al revistei literare „Rast” şi redactor al revistei „Sovremeni dijalozi”. Autoare a şapte cărţi de poezie, câştigătoarea premiului internaţional „Noside”, Italia (2011), premiul„Krste Čačanski“ pentru nuvele (2019) şi premiul „Karamanov”, în anul 2019, pentru poezie.

ELECTRONIC LOVE

love is on sale in the shop windows of the desires

in the Book of Faces where everyone is taking a selfie

with the duck face of the despair

like pop-up of the melancholic everyday

in the society in which everything can be bought

for only 2.99 euros and everything is on 50 percent discount,

but the soul is what’s really reduced

THE ANGLES IN OUR LIVES

when we will ripe like uncollinear points

in the century’s womb

and when the null angle

will feel its pulse on the wrist

then we will be born by the acute angle

in the world that has no angles

- although we don’t know that yet

and we see zigzag lines in every single thing

we are inventing the theory of evolution

so we could survive in the central angle

of our death

we have been throwing acute angles

for all our lives

from the highest mountain

and then in the Sysiphus’ hands

like balls

we are rolling down to the foot of the mountain

- and then we have all the angles on our side

because all 360 degrees are inside us

but suddenly we become depressive at that exact moment

because of the falling we cannot see the circle

HUMANLIKE VERTEXES

the circle rolled down

stumbled on the bumpy road

and stretched in a triangle

the vertex took the altitude

over its shoulder

and ran forward

all the remaining vertexes

were galloping

to reach themselves

to keep their shape

to prevent losing themselves

in the boundlessness of time

ISOSCELES TRIANGLE

I have bounded the line with two points

and I placed another identical one on the top

and I overlapped them

so I could hide the one under the other

so I could say they are both mine

although they are not

so I could say they are the same

although they are not

so I could say they are flesh

although they are not

I tickled one of the lines

at her belly

and I lifted the navel with my two fingers

She stretched herself like a cottage

in the middle of the forest

Confined the space

On three nails she hung the day

And I entered inside alone

with a roof over my back

With a stone in my bread

SINUS: the story of the fraction bar

the words that we don’t tell each other

are hovering above our heads

like empty speech ballons on the top of the fraction bar

over the house without vocal cords

on the side that we never show to the others

although we see in its eyes directly

the words that we keep in silence

we want to tell each other all at once

but we are afraid that they will take away from us

what have never been ours

the words that we bury

will speak one day instead of us

and they will turn back to us

and each of us will return in our-own time

to tell the story in unique manner

with our own words and with our own blood

and we wouldn’t be able to get out of the story

on the top of the fraction bar – the story

on the bottom of the fraction bar – ourselves

imprisoned in the triangle of our births

one day the story will struck us like a thunder

with our own faces

and will become blind and deaf

we wouldn’t know where we live indeed

in the reality or in its dream

one day even the words that carry us under the tongue

will revenge us and they will spit us like pebbles

and they will forget about us

the story will continue to live in some other characters

that will not kill each other making a home for the death

and then we will reinvent ourselves again

hidden in the speech ballons

on the top of the fraction bars and silent triangles

until we learn

that we shouldn’t kill the death

with GMO, frozen eggs and sperm banks

ELECTRONIC COIL

our genes are tadpoles

in the endless sea

in which the codes of time sleep

with electronic coil

we are imprisoning life

but life dies once a month anyway

all in blood and in stomach pain

and we put a nameless tombstone

there

because no one wants to know

where his own life rests

nor that there is no life

because it’s easier for us to not know

that our life has died

we are zombies with illusion of God

in the middle of the madness of zeros and ones

wake up the time in us, oh God,

and let us flow in the river

one more time

before we return home

UNGHIURILE DIN VIEŢILE NOASTRE

când ne maturizăm ca puncte coliniare

în pântecele secolului

când unghiul zero loveşte pulsul mâinii

şi unghiul ascuţit începe să ne nască în lumea

care nu are unghiuri - dar noi nu ştim asta

şi vedem linii rupte în orice

inventăm teoria evoluţiei

ca să putem supravieţui în unghiul central

al morţii noastre

aruncăm colţi ascuţiţi toată viaţa

de pe muntele cel mai înalt

iar apoi din mâinile lui Sisif

ca bilele

ne rostogolim până la poalele muntelui

- atunci toate unghiurile sunt de partea noastră

pentru că toate cele 360 de grade sunt în interiorul nostru

şi devenim trişti exact în acel moment

când din cauza căderii nu putem vedea cercul

IUBIREA ELECTRONICĂ

dragostea este de vânzare în vitrinele magazinului de fiţe

din Cartea Feţelor în care toată lumea îşi face un selfie

cu faţa de raţă a deznădejdii

precum pop-up-ul cotidianului melancolic

într-o societate în care totul poate fi cumpărat

pentru doar 2,99 Euro şi totul este la reducere de 50 la sută,

dar numai sufletul este cu adevărat redus

BOBINA ELECTRONICĂ

genele noastre sunt mormoloci

în marea nesfârşită

în care codurile timpului dorm

cu o bobina electronică

contemplăm viaţa

dar viaţa oricum moare o dată pe lună

totul în sânge şi dureri de stomac

şi am pus o piatră de mormânt fără nume

acolo

pentru că nimeni nu vrea să ştie

unde se odihneşte propria sa viaţă

nici că nu există viaţă

pentru că ne este mai uşor să nu ştim

că viaţa noastră a murit

suntem zombi cu iluzia lui Dumnezeu

pe fondul nebuniei unităţilor şi nulităţilor

trezeşte timpul din noi, Dumnezeule

şi să ne purificăm în fluviu încă o dată

înainte de a ne întoarce acasă

VORTEXURI UMANE

cercul s-a rostogolit la vale

s-a împiedicat pe drumul bolovănos

şi s-a prbuşit într-un triunghi

vortexul a luat înălţime

privind peste umăr

şi a alergat înainte

toate volutele rămase

galopau

să ajungă la ele însele

pentru a-şi păstra forma

pentru a nu se pierde

în infinit

CUVINTE SFÂŞIATE

Am scuturat firimiturile de pe foaie

şi nu am observat că i-au zburat şi cuvintele

....

şi mai târziu când gândul mi-a rămas

ca un nod în gât

în durerile muncii şi pe cerul închis

am văzut vrăbii cu burţile pline

şi ciocurile agăţate de vis

cu pui de somn pe o linie

pe care cerul şi pământul cuminte

se uneau într-un număr infinit de cuvinte

RESPIRAŢIE CAPTIVĂ

cu picăturile din timpul ploii

şi o pungă cu ceai de muşeţel

am spălat toată durerea

din dreptul inimii

pe acea stradă

cu conifere crude şi puternice rostogolindu-se

ca un corp pe asfalt

respiraţia mi-a rămas imprimată

pe şinele de fier

din zilele

fără nume

(traducerea în limba română: Ion P. Iacob)

TALI COHEN SHABTAI

2020-04-21T18:49:00.001+03:00

Poeta născută la Ierusalim în Israel în 1980 a început să scrie poezie de la frageda vârstă de 6 ani și a fost o excelentă studentă la litere.

Și-a publicat impresiile în revista școlii, apoi, la împlinirea vârstei de 15 ani, într-o reputată revistă de literatură “Moznayim”

I-au apărut trei culegeri de poezie:

“Purple diluted in a black’ s thick” (Violet diluat în negru dens), bilingv, 2007

“Protest” ( Protest), bilingv, 2012

“Nine years away from you” (Nouă ani departe de tine), 2018.

Primele două culegeri sunt în ebraică și engleză, iar a treia “Nine years away from you”, urmează să fie publicată în străinătate.

Poezia lui Tali exprimă exilul spiritual și fizic. Ea elaborează în poezia sa paradoxul exilului și al libertății prin nuanțele unor viziuni cosmopolite ce-i redimensionează scriitura.

Tali Cohen Shabtai a locuit în Norvegia la Oslo și în SUA.

Cheia de lectură este cea a unei poete cu o frazare singulară, înțelesul textului nefiind unul imediat, dar dezlegarea acestuia are virtutea de a conecta cititorul la o subită clarviziune.

Tali a studiat la “ David Yellin College of Education “, obținând diploma universitară de ciclul întâi. Este membră a Asociației Scriitorilor Ebraici, precum și a Asociației Scriitorilor Israelieni. În 2014, Cohen Shabtai a luat parte, printre altele, și la un documentar norvegian despre viața poeților, intitulat “The Last Bohemian” – “Den Siste Bohemien”, și care a fost proiectat pe marile ecrane din Scandinavia. În 2020 a patra sa culegere de poezii va fi publicată în Israel și în Norvegia.

Ca o terapeută

A simula rolurile în cugetul meu – la adăpostul unor texte

Nicicând scrise, în privința celei extenuate ce sunt.

Ea se străduiește să-mi preamărească durerea

În lucrările repauzate prematur

Pe rafturile librăriilor

Unde primii sunt burghezii care să profite

De povestea cu zâne apărută în ediția de vineri

A unei reviste de stânga

-Ea cutează să mă înfrumusețeze prin

Cea mai măruntă analogie cu poeții dispăruți

Care au scris cele mai bune comedii

Ale vieții lor

Fecioare tipărite într-un fals orgasm

Deznodându-se

Precum proprii călăi

Dar ea, ea trebuie să fie –avertizată! (Este o poziție statică)

“ O femeie care se rătăcește,

Pierdută

În traducere

N-o să fie nicicând vătămată

de două ori,

oricum, nu în acest scenariu”

-----------------------------------------------------------

din culegerea de poezii „ Protestation”

versiune în limba română Geo Vasile

ION TUDOR IOVIAN -„pe mine mă ține de mână\ Dumnezeu\

2020-04-16T14:11:00.000+03:00

LADISLAU DARADICI -„Popas în țara poemului”

2020-04-16T14:08:00.001+03:00

Aşteptând „turbioanele iernii”...

2019-09-17T14:57:00.000+03:00

La „Pubradio”- 26.6.2019

2019-06-29T15:21:00.001+03:00

Acum...treizeci de ani!

2019-03-01T13:04:00.001+02:00

George Vulturescu şi Ion P. Iacob

1989, Satu Mare, concursul A.E. BACONSKY,
preşedinte juriu - Aurel Rău

Planete de primăvară

2019-02-16T10:54:00.001+02:00

MARIA MIRAGLIA

2019-02-03T13:53:00.002+02:00

Educator, writer, poet and translator.

She graduated in Foreign Languages and Literatures, got a Master’s degree in Evaluation and Assessment with the Aldo Moro University of Bari; a Master’s degree in Teaching of Modern Languages with the University of Rome, an HLC with the Trinity College, Scotland-UK.

Maria taught in public high secondary schools,

was a ministerial lecturer in courses for post-graduate students, in courses for foreign language teachers and a tutor, for Italian students, in English, Scottish and Irish colleges. She collaborated with the Italian Department of Education for studies and projects relating to international language certifications.

For long, an active member of Amnesty International for the protection of human rights, she herself the founding member and chairwoman of World Foundation for Peace and Member of the Human Rights Observatory.

She is a founding member and Literary Director of the Italian cultural association Pablo Neruda; Honorary Member of Naciones Unidas de las Letras; Editor in chief of Galaktika Poetike Autunis; a Member of the Advisory Board of Sahutya Anand; Poetry Ambassador to the World for Pentasi B; President of the Organization Mundial de Los Trovadores-Italy

Dr Miraglia is a prolific poet whose poems have found pride of place in Whispering Winds; World Anthology of Poems on Global Harmony and Peace; Muse for World Peace 2015, 2016; Just for you my Love, Women Wit and Wisdom, Poetic Prism 2016, 2017, 2018 , Voces Poeticas de Nuevo Siglo; Homage for Rubén Dario, Prince of the Castilian Letters; Shapes of Love

Anti-War Anthology 2018, 2019 and in many more. Her poems have been translated into many languages, among them: Spanish Turkish, Chinese, Polish, Romanian, Arab, Azerbaijani and Greek..

Author of Le Più Grandi Opere del Poeta Laureato Yayati Madan G Ganghi; Petali tra le Nuvole; Seagulls in the Blue; Whispers from the Blue, of the bilingual anthology Star Dust Polvere di Stelle and Dancing Wind which was recently translated into Telugu language.

Author of Antologia Poetica which collects the work of poets from the world, all guests of the international festival for poetry held in Italy in

February 2016 that sees her in the function of an organiser of the event and publisher.

She collaborates for poetry with Margutte a Cultural Italian Review, Express, an International Journal of Multidisciplinary Research, Cazkedisi, A new Ulster, The International Peer Review and other magazines.

Guest of International festivals for poetry in many countries as Spain, Moldavia, Romania, Turkey, India, Bulgaria. She is the recipient of recognition and awards from India Poetry Festival- Hyderabad; the Moroccan Assembly of Poetry; Academia International Mihai Eminescu, World Young Turkish Writers;

Kibatek Award 2014, 2016; Premio Internazionale città di Galatone. She also got recognition for poetry from the University of Bari, in the hands of its Rector dr Felice Antonio Uricchio; from the Lord Mayor of Taranto, Doctor Ippazio Stefano, from the Lord Mayor of Crispiano, Egidio Ippolito.

Apart from this, she is a contributor to many poetry groups pages both in English and Italian

FALLING DROPS

A rainy summer morning

so unusual here

and me at the window

looking at the falling drops

beating on the roofs of

a still sleeping town

Only few people

down in the street

With me my thoughts

I so often keep

as in a well closed cage

to hold sway over them

But unruly

they go on their own now

freely more than the winds

I can see them go afar

as feathers filling the air

with imaginary figures

happily hovering

for their conquered freedom

And hear them cry loud

asking the emotions and feelings

to come they too to the open

Get yourselves free

they say

and fly high

with us

And I stay silently watching

while my face opens up

to a smile

@ Maria Miraglia

----------

GOCCE DI PIOGGIA

E' una piovosa mattina d'estate

così insolita qui

ed io alla finestra

che guardo le gocce di pioggia cadere giù

battere sui tetti delle case

di una città ancora addormentata

Solo due giovani

giù per strada

che vanno in fretta

tenendosi per mano

Con me i miei pensieri

che tengo

come chiusi in gabbia

per meglio dominare su di loro

Ma ribelli

li vedo andare ora

più liberi che i venti

Come piume leggere si allontanano

riempiendo l'aria

di figure immaginarie

librandosi felici

per la conquistata libertà

E li sento gridar ad alta voce

chiedere alle mie emozioni e sensazioni

di uscire anche loro all'aperto

liberatevi dicono

e volate alto con noi

Ed io rimango lì in silenzio a guardare

mentre il mio viso si apre ad un sorriso.

@ Maria Miraglia

---------------------

WRITE FOR ME

Write for me a love poem

when the moon

her maids calls to stud

with shining pearls

the dark dome

Write for me a love poem

when the winds

gently move the treetops

playing romantic serenades

Write for me words of love

when the waves

like joyful children

each other chase

And

at the first lights of dawn

whisper to the finches and sparrows

your most beautiful rhymes of love

like messengers they’ll come

to my window

singing their songs

to tell me of you

Collect for me

the sweetest words of love

when the morning dew

gently awaken

with its light touch

the still drowsy flowers

in the endless fields

And still write for me words of love

when the sky

on the horizon

in its endless embrace

the sky kisses

@ Maria Miraglia

--------------

SCRIVI PER ME

Scrivi per me una poesia d’amore

quando la luna

le sue ancelle chiama

a costellare di perle lucenti

la volta scura

Scrivi per me una poesia d’amore

quando i venti

dolcemente muovono le cime degli alberi

intonando romantiche serenate

Scrivi per me parole d'amore

quando le onde

come bimbi gioiosi

si rincorrono

E alle prime luci dell’alba

sussurra ai passeri e ai fringuelli

le tue rime d'amore più belle

come messaggeri verranno

con i loro canti

alla mia finestra

per raccontarmi di te

Raccogli per me

le più dolci parole d'amore

quando la rugiada del mattino

con tocco leggero

dolcemente risveglia

ancora sonnacchiosi

i tanti fiori nei campi infiniti

E ancora scrivi per me parole d’amore

quando il cielo

all'orizzonte

nel suo eterno abbraccio

il mare bacia

@Maria Miraglia

ALICIA MINJAREZ RAMIREZ

2019-01-25T15:22:00.001+02:00

LLUEVE

Un dejo de nostalgia

pretende anunciarse,

como esa brisa

que emigra

en el aire.

El agua impregna

mi cuerpo

tu aliento inunda

el contexto.

Largos secretos

que el viento

sacude en lontananzas,

después la nada.

Camino rezagada

en la humedad

que dejaron las gotas

debajo de las ramas.

Las aves se desprenden

de sus nidos,

buscan

¡el refugio prometido!

Repican las campanas

de la iglesia,

afuera interrumpe

la noche.

Ansío secarme la lluvia,

como esos pájaros

que agobian

los árboles

en el atardecer

de los parques.

Me invade

la quietud de tus ojos,

¡alas extasiadas

inmovilizando su vuelo!

Al pie de mi silencio.

AMANTES

La añoranza mitiga

la ebriedad de la noche,

atesora la impronta

abolida del deseo

que nos quebranta

y acerca,

hoguera intrínseca

de profanos versos

en la intriga

de las sombras.

La materialidad

de nuestros cuerpos

nos ciñe al instante lunar

balsámico del éter,

anhelos que arden

y se precipitan

evaporando

la musgosa seducción

de poseer la absoluta nada.

Eres polvo en la brisa

de mi ser consciente,

deleite que suscita

esencias melódicas

en los huecos frutales

de epígrafes gastadas.

Leyenda imprecisa y nítida

de anocheceres venideros,

ladrándole a la savia del suspiro.

Desquíciame, sedúceme, condúceme.

Cual consonante que se abisma

en la retórica de la memoria,

dialecto que trastoca y encadena

más allá de las manos.

Exhalación

de la demencia sin cordura

lapida mi nirvana terrenal,

entretanto te pertenezco

bajo el recóndito

vidrio del silencio…

Al rozar la espiga

de tu tiempo.

În puritatea zăpezii...

2018-12-15T20:49:00.000+02:00

"Urlet"

2018-12-12T10:58:00.003+02:00

Azi, ieri, alaltăieri...

2018-12-07T22:11:00.002+02:00

Prize BOGDANI 2018

2018-11-27T13:32:00.000+02:00

Laureat of International Prize BOGDANI 2018

Theodorakis & Parios - Strose to stroma sou

2018-11-11T13:07:00.002+02:00

"2017"

2017-12-31T19:57:00.001+02:00

PERSIDA RUGU - "Amurg de decembrie"

2017-12-14T15:54:00.003+02:00

„ULISE ORB / BLIND ULYSSES / ULYSSE AVEUGLE ”

2017-11-08T15:56:00.001+02:00

autor: OVIDIU CAMELIU PETRESCU

O carte elegantă a cărei lectură m-a „prins”...De obicei, când citesc poezie, îmi activez toate prejudecățile și scuturile anti-lirice...De data aceasta nu a mai fost nevoie...Autorul, precaut și deconectat de la eventuala miză a încărcăturii poematice, își prezintă salturile semantice fără hybris, fără plase de protecție, fără resentimente, într-o alegorie a firescului care păstrează inocenta aparență a ideii... Bine împachetate în realul disimulat, în învăluitoare sugestii livrești care rezonează cu ecoul interior al trăirilor diurne, rarele exclamații -„din off / din stal / din underground ”(ca să auto-clamez cu produsele proprii !) întregesc atmosfera unui volum unitar... Un debut în poezie, de mult timp amânat, care vestește apariția unui poet subtil și elevat!