P-aci mâzgălesc uneori

Tante Florica

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Sun, 02 Oct 2011 08:37:52 PDT

N-am mai văzut-o de multă vreme, poate mai bine de 10 ani, iar până la cea din urmă vedere, îşi păstrase în amintirea mea silueta clepsidră, învăluită într-un parfum prea scump pentru a-l regăsi într-ale mamei, iar, cu timpul, mirosul s-a diluat de n-am mai reuşit să-l identific pe vreun raft. Purta părul scurt cât să pară bogat şi destul de lung cât să-i acopere urechile şi să-i sublinieze linia subţire a gâtului, castaniu aprins, uneori, în toiul iernii, i se zăreau pe sub căciula de blană de vulpe argintie şuviţe aproape negre, strălucitoare, bluze verzi (sau poate doar aşa mi-a rămas mie întipărită pe retină) cu bluză verde-frunză, care acoperea puţin betelia fustei întotdeauna drepte, puţin sub genunchi, din stofă procurată pe sub mână de la Confecţii contra unei mici atenţii strecurate vânzătoarei pe care o cunoscuse prin intermediul unei colege.

Lucra în birou, tot acolo o cunoscuse şi pe Baba, chiar înainte ca ea să se pensioneze şi rămăseseră prietene. Ea îi mai aducea din când în când câteun pacheţel cu cafea, o ciocolată, o pereche de ciorapi de mătase sau chiloti chinezeşti, ce-i mai cădea în mână, primea în schimb la fiecare vizită câteo ceaşcă de cafea neagră, aromată Dumnezeu ştie cum pe vremurile alea când numai năut găseai pe piaţă şi atenţia nedisimulată a Babei la orice noutate de la fostul birou ar fi avut ori problemă usturătoare de suflet sau organ genital.

Putea să vină oricând avea poftă, mai fugea de la lucru uneori câteo oră-două şi petreceau tet-a-tet povestind şi dându-şi cu părerea despre cunoştinţe comune, colege noi pe care, din descrierile prietenei mai tinere, Baba le cunoştea ca pe propria palmă.

Numai cînd venea şi Nelu trebuia să anunţe cu o zi-două înainte ca să aibă vreme Baba să-i rezerve camera şi s-o asigure de discreţie totală, era totuşi femeie de societate, cu soţ şi băiat mare de-acum, nu era vina niciunuia dintre ei că inima pârdalnică-i cerea afecţiune cu mult mai variată decât îi oferea soţul o dată pe lună. Şi-apoi cu Nelu i se deschidea un alt univers: timpul se dilata în cele 2 ore pe care le petreceau ferecaţi în camera din spate, mă gândeam că probabil el era un povestitor bun (Baba îmi spunea mereu că au intrat în cameră pentru că au ceva de vorbit) de vreme ce întotdeauna când ieşeau de-acolo ea râdea, îi zâmbeau colţurile gurii ridicate semeţ şi aproape de fiecare dată când mă întâlneau în curte pe când îl conducea la Dacia verde parcată ferit, pe trotuar, primeam câteo caramea ori ciocolată străină.

în vreo 2 dăţi, pe vară, mă jucam singură în curte şi mi-a scăpat mingea până în dreptul geamului deschis al camerei. Perdeaua era trasă şi oricum n-aş fi ajuns atât de sus că eram cât un dop de mică, dar curiozitatea de copil m-a împins să zăbovesc câteva secunde şi să-i aud chicotind şi spunându-şi cuvinte dulci cum nu-i auzisem niciodată pe mami şi tati spunându-şi. Atunci, cred, mi-am dat seama că ei nu se duc în camera ascunsă să se certe, cum eram obişnuită de la ai mei, acolo se întâmplau lucruri pe care abia târziu, mult mai târziu aveam să le înţeleg.

Uneori, cînd Nelu întârzia, Tante Florica mă însărcina cu supravegherea străzii şi veneam fuguţa până la locul de taifas al doamnelor să anunţ când Dacia verde intra pe stradă, încântată că aduceam veşti bune, minunate, mă gândeam, pentru că Tante Florica se ridica imediat de pe taburet, îşi netezea fusta, pieptăna uşor sprâncenele cu degetul arătător şi-şi punea în grabă o idee de ruj de mere din cel verde care se făcea roz pe buze şi rezista oricât de mult, după care dispărea în casă, o auzeam cum duduiau podelele sub paşii grăbiţi până în camera interzisă, imediat apărea şi Nelu, agitat, muşcându-şi buzele, o saluta în grabă de Babă şi urma traseul lui Tante Florica.

Până am plecat la ai mei, la şcoală, Tante Florica, Marga şi încă vreo 2 cucoane erau vizite dese, aproape în fiecare zi venea câte una pe la noi, cu dulciuri şi bărbaţi, cunoştinţe de ocazie ori iubiţi cu vechime, astfel că ajunsesem să pândesc pe după poartă pe fiecare personaj străin care poposea pe strada noastră şi făceam pariuri cu mine însămi că vor intra sau nu la noi în curte.

Despre Tante Florica, Baba îmi mai spune din când în când căteo noutate: e văduvă de mulţi ani, fiul i-a murit şi el de-o boală dureroasă, a rămas singură, tristă şi bolnavă într-o casă pe pe care i-o conduce de la depărtare noră-sa.

Mă-ntreb dacă Nelu ori altul dintre junii care-o făceau să râdă îi mai dă vreun telefon s-o întrebe dacă şi-a luat medicamentele şi are pâine proaspătă.

Maraton de stand-up comendy

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Thu, 29 Sep 2011 03:10:54 PDT

Hai s-o facem si p-asta:
http://punchline.ro/2011/09/castiga-o-invitatie-dubla-la-maratonul-de-stand-up-comedy/

Cum mi-am început toamna cu Yasmin Levy

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Fri, 23 Sep 2011 14:46:02 PDT

De-ar fi să fac o introspecție a anilor din urmă, ar trebui să mă gândesc serios ca din iunie până-n octombrie să mă retrag în pustie pentru privit la înaltul cerului. Pentru că nu-s construită fizic să suport temperaturi mai mari de 25 de grade, de când începe vara și până când îmi plouă, mai bine nu mă cunoști decât să-ți dau impresia unei zălude mai mari decât mă prezint în realitate. Prin urmare, căldura amestecată cu aglomerația de la lucru și schimbările mă prezintă ca inactivă intelectual. Deci n-am înmagazinat nici o informație proaspătă (tot ce aud iese pe urechea cealaltă), n-am gustat nici un film bun (tot ce văd ori îmi pare greoi, ori idiot), citesc într-o inerție ușor debilă că mă trezesc că-mi trebuie să parcurg un pasaj de 3-4 ori, n-am putut să trec de primul capitol dintr-Un veac de singurătate, iar cu radioul mă cam autosurghiunesc în încercarea de a ține capul la suprafața apei.
Am, însă, noroc cu o colegă simpatică și cu pile în mediul cultural bucureștean care mă mai scoate din amorțeală. Prin iulie ne-a cadorisit cu o invitație la o cântare la Ateneu de mi-a stat urechea plecată a admirație încă o lună după eveniment, iar săptămâna asta ne-a cocoțat într-o lojă a Sălii radio de unde ne-am răsfățat cu o combinație de muzică evreiască pe tonuri de flamenco, gen de care habar n-aveam că există până miercuri, motiv pentru care am mers un pic circumspectă, dar doamna asta, Yasmin Levy, moștenitoarea unui bagaj cultural imens, cu un umor negru, numai potrivit pentru a mai atenua din durerea cântecelor de inspirație populară, ne-a scuturat un pic, emoționat și încântat vreme de-o oră și jumătate.

Ea e Yasmin.

O dimineaţă cu roşie

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Wed, 31 Aug 2011 12:03:57 PDT

Diminețile sunt frumoase numai dacă am adormit de la 9 în seara precedentă sau am toată ziua la dispoziție să deschid ochii treptat pe măsură ce cafeaua gonește prin artere, dar, cum n-am căștigat încă la loto și nici fiică de nabab nu sunt, m-am ridicat cu greu din pat, fuga drept la aragaz cu nasu-n cutia cu cafea și-apoi oi mai vedea ce-o mai fi să fie.
Am reușit să răstorn casa cu fundu-n sus în timp util și, pe la și jumate, ștanțam trecerea de pietoni cu talpa belerinilor, cu grijă mare la direcția vântului ca să evit expuneri indecente și inutile, și mi-am găsit un loc ferit, la umbră, în stație, ca să ascult ce trăznăi le mai răscolesc mințile lui Dobro și Craio măcar până la metrou.

Pe când mă hăhăiam în șoaptă, dar destul de tare cât să simt câteva privire scanându-mi starea psihică (ușor defectuoasă, e drept), mă pomen că-n fața ochilor mi se arată așa, de niciunde, o roșie. Una mică și palid colorată, fără frunză, fără pată, proaspăt eliberată din lădiță. Ședea speriată, suspendată-ntr-o palmă muncită.
Am focalizat, mi-am scos o cască din ureche și, pe când încercam să sincronizez bucățile de sunete pe care abia le percepeam cu mișcarea buzelor încrețite de vreme, aproape că am înghițit roșia care mi se apropia de față. Ușor derutată, m-am tras un pas în spate, de-acum aveam și urechile funcționale și, pe când mă pregăteam să mă sustrag de pe scuar ca să evit vreo dispută cu mamaia care mă abordase, numai ce-o aud: „ia, miroase! Nu miroase asta a solar? Cum să-mi spună mie că asta e roșie de grădină?!”
Mă dau un pas în față, aplec un pic capul și caut cu nările desfăcute împricinata legumă. Nimic. Putea să fie mirosul unei sacoșe, al unui pahar ori un papuc, dar în niciun caz roșie.
Și mă exprim ca atare „ nu e de grădină, mamaie!” - pentru că tare nu-mi plac comercianții care mint cu nerușinare, adică pot și eu să-mi dau seama că nu cresc căpșuni în noiembrie, dar ei insistă în înșelăciune - bătrânica analiza de zor roșia, a întors-o pe toate părțile, a pipăit-o, a mirosit-o, vreme în care eram interzisă lângă ea: nu puteam să plec pur și simplu fără să asist la darea verdictului final, iar ea mă introducea în calcularea lui cu fiecare privire cercetătoare țintuindu-mă loc.
De data asta se dă ea un pic în spate, își înfige unghiile policarilor prin coaja netedă și împarte roșia în 2 bucăți disproporționate. O apropie un pic de nas, apucă ușor cu buzele știrbe pulpa desprinsă pe care-o scuipă scârbită peste linia de tramvai. Se întoarce spre mine dezamăgită, mințită și frustrată, hotărâtă să-și facă singură dreptate: „mă duc să i le duc înapoi să și le ducă în grădina în care le-a crescut!” Se-ntorce cu fața de la mine, își adună toată forța în brațele uscate și trântește roșia între șine cu atâta năduf c-ai fi zis că s-a vindecat de toate boalele și amărăciunile lumii, după care apucă mânerul sacoșii pe care mai mult o târâie după ea și pleacă să-și facă dreptate.

A venit curând tramvaiul. am urcat și m-am gândit tot drumul la câte dreptăți mi-am făcut cu mâna mea, cu sau fără milă, de câte ori mi s-au dus ultimii bani pe-o înșelăciune și cum privesc cei din jur când văd reacție. De orice fel, numai nu cap plecat.

O cocă

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Wed, 31 Aug 2011 12:02:26 PDT

Mă uitam la pozele cu bebelani ale colegelor de școală mai hotărâte decât subsemnata și, fără să găsesc vreun defect boțurilor de carne roz, mi-am amintit de-un copilaș pe care l-am cunoscut, printr-un concurs de împrejurări, crescând din fază de embrion până la fățucă expresivă cu ochi cercetători și degețel adânc înfipt în guriță.

Din seria de bebeluși urmăriți de la prima beție de fericire a tatălui și prin frustrările obosite ale mamei, copila asta e o minune a lui Dumnezeu: dintr-o mamă cu o apariție cel puțin banală, viciată și ofticoasă și un tată semi-alcoolic, cu porniri violente și bolnăvicios de slab, bebeluța s-a născut întreagă, veselă și înțelegătoare.

Mi-aduc aminte că de câte ori mergeam la ea, stătea tăcută, întâi, în vărful patului, împrejmuită inutil de perne, apoi pe o margine de pat/scaun, căutând privirea mamei sau a oricui ar vrea să-i dea un deget de atenție.

Era de-o tristețe copila asta că-mi zdrobea sufletul de câte ori mă uitam la mocuța ei. Știi combinația aia de sentiment de compasiune, de drag, de liniște, de frustrare, de univers infinit pe care ți-o dă un copil când ridică ochii spre tine?! O trăiesc de câte ori îmi amintesc de ea, cum stătea imobilă pe fotoliul de țigară al lui mami din bucătărie urmărind cu mărgeluțele alea ciocolatii acțiunile din jurul ei. Din când în când muțenia i se spărgea într-o chemare maternă rezultată mereu cu o respingere violentă „n-are mami timp de tine acum”.

Sunt curioasă ce s-o fi ales de ea, de-acum ar trebui să meargă la grădiniță, poate chiar s-o ajute pe mami la ale casei ca o gospodină.

Filme de la a la zât

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Wed, 31 Aug 2011 12:00:58 PDT

A - The Air I Breathe, Amores Perros

B - Bin Jip, Biutiful (to be watched), Because I Said So (încă nu l-am văzut de 50 de ori)

C - Closer , Caotica Ana, Crash, Collateral şi-avem o cerere specială pentru California Dreaming

D - Dedication, Driving Miss Daisy

E - Enemy at the Gates, The End of the Affair, Erin Brockovich

F - Fight Club

G - Green Mile, A Good Year

H - Hurt Locker

I - In the Mood for Love, The I Inside

J - Jeux d'enfants, Jacob's Ladder

K - Kate and Leopold

L - Lust, Caution

M - Memento, The Messenger, My Bluberry Nights, Mar Adentro

N - Nuovo Cinema Paradiso, New York I Love You

O - Original Sin, Once

P - Powder Blue, The Pianist

R - The Reader, Rebecca

S - Silence of the Lambs, El Secreto de Sus Ojos, Spring, Summer, Fall, Winter...and Spring, Schindler's List, Saving Private Ryan, Stealing Beauty, Secondhand Lions

T - Training Day

U - Usual Suspects

V - Vanilla Sky, La Vita E Bella, Vantage Point, Volver

W - White Dog

Y - Y Tu Mama Tambien

Şi-atât c-am obosit. Să-ţi tichnească, Alas, şi mulţam de temă!

Memento cu panglică

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Tue, 22 Nov 2011 00:44:00 PST

Primii 6 ani conștienți de viață mi i-am petrecut la sânul Șefei, în adierea sărată a brizei și cu crivățul de antrenor pentru rezistență la temperaturi scăzute.
Prima aniversare mi-o amintesc de la 3 ani. Se-nserase și eram bronzați toți, cred că băusem și-un păhărel de bere; Blondi și [Tata] se jucau de-a pozarii așezându-ne mine, că eram ușor de manevrat, pe Șefa și pe [Tataia Stan] de-o parte și de alta a mesei (pe care în fiecare zi de vară găseam iaurțel proaspăt și fursecuri cu nucă sau biscuiți casă) mari metalice de sub prun, nu-mi amintesc ce cadouri am primit că mă răsfățau oricum mereu, îmi amintesc doar că râdeam, chiar de în poze am aceeași mocuță crispată de parcă Baba-Cloanța ar sări din obiectiv către mine pe care o regăsesc în toate pozele de copilă.

Apoi, la aniversarea de 6 ani, când fuseseră invitați toți copiii de vârstă apropiată cu a mea de pe strada Onești să mănânce tort și să ne jucăm în curte, am primit bebelușul chelios pe care mi-l doream de câteva luni bune. În același an, Tataia Stan mi-a promis c-o să-mi ia fustă plisată și chitară, nu știu să mă fi dat în vânt vreodată după croiala asta și nici în ce context s-a stabilit că am imperioasă nevoie de obiectul vestimentar, știu doar că, până aproape de trecerea în neființă, își întărea promisiunea ori de câte ori mă duceam în vizită, însă am fost nevoită s-o cumpăr singură în primii ani de liceu.
Despre următoarele aniversări, îmi amintesc doar că aveam mereu invitaţi din grupuri diferite şi trebuia s-o mint pe Şefa la aproape fiecare petrecere că nimeni nu ştie nicio înjurătură şi niciuna dintre prietenele mele nu are vreun gagic pentru a evita pleiada de întrebări suplimentare şi că inevitabil mozoleam vreo 2 şerveţele, fie tata era în toane certăreţe, fie mi-era rău din vreun motiv în preziua petrecerii.
La 16 ani, când deja-mi împărţeam week-endul între petrecerea-n familie şi dezmăţul din discotecă, Blonda mi-a dat cel mai aşteptat cadou: pe Ursa, care încă-şi mai găseşte loc printre perne şi mă ia în braţe când dorm.

Acu', la 29, când mai e doar o staţie de mers până la depresia de treizeci, am primit-o pe Janice, blândă şi răbdătoare cu antitalentul demonstrat până acum, mă aşteaptă cocoţată pe dulap să-mi dezleg măinile întru bătaie două jos, două sus, una jos, una sus.

To be continued.

Uneori oamenii se iubesc.

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Wed, 31 Aug 2011 10:58:24 PDT

Era o zi aproape la fel de fiartă precum au fost ultimele 3 din calendarul ăsta, în care mi-am ispăşit toate păcatele prin desprindere lentă a cărnii de pe oase şi opăreală la foc aprig. Mi-amintesc că-mi mutasem cartierul general pe o saltea în holul apartamentului şi mă rezemam cu nesaţ de peretele căliu ori de câte ori simţeam că mi s-au blocat plămânii în zmoala zilei. Nu-nvăţasem de mult să-mi accept singurătăţile şi mă blocasem pe taburile cu parole salvate întru recunoaştere a tipologiilor de agăţători din primele 3 replici. Discret, n-a vrut să se arate la chip toată dimineaţa, iar, pe la prânz, când afară se perpelea soarele-n propria-i coajă, m-am pomenit c-o smotoceam pe Lisa, căţeluşa care se cerea plimbată, prin parcul Carol. Am fumat în spatele unei bănci, pe iarbă, că numai acolo a vrut codana să se oprească, şi i-am ascultat povestea. Povestea că tocmai ieşise din relaţia vieţii lui, o frumuseţe cum nu-i va mai fi dat vreodată să întâlnească şi se trata cu ciocolată în încercarea de a-şi îndepărta amarului divorţului proaspăt pronunţat. O cunoscuse cu doar câţiva ani în urmă şi împreună reuşiseră să mişte munţi, să vadă lumile, să-şi guste poftele şi să transforme doi un în un doi. Îi zâmbeau ochii ori de câte ori îi pronunţa numele şi jura cu buzele subţiate de ură că nu mai suportă nici să-i simtă umbra în apropiere. Ea plecase, voia mai mult decât putea el să-şi dorească, voia ca fiecare dintre bărbaţii care o urmăreau în timp ce se mângâia în faţa webcamului să fie al ei, să-i poarte mirosul şi să-şi scrie numele în cartea ei de oaspeţi. M-am arătat contrariată: el fusese cel care-i oferise şansa expunerii şi a câştigului, pe care, pentru o vreme îl împărţiseră, acum el, acelaşi pe care l-aş numi peşte în orice sferă semantică, îşi dorise să fie singurul care să-i sărute pielea şi să-i trezească simţurile.
Ne-am urat ziua bună, eu m-am întors la porumbul fiert şi apa congelată, iar el şi-a văzut de recuperare. Nu ştiu de a mai iertat-o, nici când a încetat s-o mai vrea.

Zilele astea

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Wed, 31 Aug 2011 12:09:27 PDT

E frumos - nu credeam s-o spun vreodată în toiul arşiţei - Bucureştiul zilele astea. Adică nu e frumos, nu s-a dat peste cap ca un zmeu bălos care se transformă în crai arătos, nu s-a educat şi nici nu s-a îmbunat, e atractiv doar pentru ăi ca mine de gândesc cu nasul înainte de toate. Teii-n floare copţi sub fierbinţeala Ra-ului mi se revarsă în cascade şi mă-nvăluie ca un amant sperat de secole.
Sunt pe cale să devin angajat model doar de dragul plimbării în amurg preţ de câteva staţii. Mi-am uitat conştiinţa-n sertar, iar virtuţile zac captive pe speteaza scaunului şi îmi port slăbiciunile cu mândrie de-a lungul unei poteci suspendate peste carduri, peste rezoluţii, peste mâine, peste moloz, îmi gâlgâie îmbătate de buchete fremătânde şi mi se preling în fiecare por.
Mi-era dor.

Amintiri de-o şchioapă - Bobiţă, pinguinul

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Sun, 05 Jun 2011 14:08:06 PDT

Tadaaaam! preşcolăriţă de malul mării, drăgălaşă (aşa povestesc ai mei cu regret) şi docilă.

Aveam vreo 4 ani şi, pe vremea aia, eram jucăria preferată a unui puşti cu vreo 5 ani mai mare decât mine, Tizul meu. Şefa îl ştia de bebeluş, îl urmărise cum se poartă cu mine şi, după ce-am învăţat (în sfârşit) să flexez picioarele pe rând ca să mă pot deplasa fără căzături la fiece pas, a-nceput să mă care după el tuaaată ziulica în perimetrul celor 50 de m din jurul străzii pe care locuiam.
Prima dată când am mers la Delfinariu, de fapt la foci-nariu, la bazinul acoperit, unde animăluţele ude aveau să facă giumbuşlucuri, să sară prin cercuri, să danseze în apă. Abia aşteptam!

Era prin august, îi cerusem lui Şefa special pantalonii scurţi portocalii, îmi pusese şi nişte agrafe de mare efect, eram pregătită ca o floare, gata de întâlnirea cu suratele-mi marine. Tizul s-a prezentat la ora stabilită în faţa porţii(habar n-aveam pe-atunci care-i diferenţa dintre ora 2 şi ora de somn, da' Şefa a spus că a ajuns la timp, deci aşa era!)
M-am agăţat cuminte de mâna lui şi, ţopăind, am purces la drum. Aveam de mers maaaximum 5 minute pe jos, dar...am preferat varianta cea mai comodă: o staţie cu troleibuzul.
Se-nvârtea soarele-n jurul meu de-ncântată ce eram: aveam să mănânc îngheţată maaare, la cornet. De vanilie. Ştiam că-i dăduse Şefa bani Tizului să-mi cumpere ;) şi-aveam să-l cunosc şi pe Bobiţă.
Eeee...Bobiţă era un personaj cu notorietate urbană, Ştiam tot despre el: când era născut, ce prăjituri îi plăceau, cât de des încerca să evadeze. Toată lumea care venea la noi în vizită îmi aducea veşti dspre el, însă, de când venise de la Polul Sud, nu ne întâlnisem niciodată.
Am străbătut în viteză curtea, ne-am băgat în faţă la coada de la îngheţată şi, nerăbdători şi trebăluind de zor peste moţul de gheaţă colorată, am păşit înăuntru.

Îl văzusem! Mă uitasem prin geamul mare de la intrare şi ştiam că mă aşteaptă. Mmmm, abia aşteptam să-l ating!! Mă oprisem în loc şi mă uitam la el cu zâmbetul tâmp de ştrengară ştirbă. Mă văd şi-acum în faţa lui cu tenişii chinezeşti împrăştiaţi băieţeşte şi genunchii apropiaţi, cu îngheţata trofeu în mâna dreaptă în timp ce cu stânga vroiam să-l ating. Şi m-am mai apropiat un pic. Şi-ncă un pic. El se trăgea înapoi. Dezamăgită, m-am tras şi eu un pas în spate aşteptându-l pe Tiz să ia biletele pentru spectacol. De-odată, Bobiţă a sărit de la locul lui, întâi s-a depărtat puţin, după care, în viteză, m-a ciupit de-un deget de la stânga şi-apoi mi-a dărâmat şi îngheţata în tentativa de furt.

Când îmi amintesc, mi se rupe sufletul şi mă pufneşte râsul în acelaş timp. De spaimă, am scăpat un şu-şu-n pantaloni, eram atât de supărată pe pinguinul Bobiţă că am plâns tot timpul spectacolului şi n-am mai văzut nicio focă zbenguindu-se, bine măcar că nu s-a prins Şefa când am ajuns acasă că pantalonii aveau culoarea un pic schimbată

Gărgăriţă, nu mai eşti copilă

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Sat, 21 May 2011 17:09:22 PDT

P-asta mică am aflat-o doar pentru scurtă vreme. N-am avut când s-o decojesc de apariţia delicată şi politicoasă - şi nu cred c-aş fi aflat vreun defect major de caracter nici de-aş fi rămas mai mult prin preajmă - în spatele zâmbetului prietenos însă citeam câteo privire pierdută-n cana cu ceai, către un alaltăieri puzzleuit.
Îmi pare împăcată cu ea, la o primă discuţie, dacă n-aş vedea pielea netedă şi nu m-ar frapa naivitatea cu care preia afirmaţiile aruncate din vârf de limbă şerpoasă, aş zice că se pregăteşte de pensionare. Vorbeşte destul de des despre iubitul ei, apreciativ.

Dar, uneori, când ne puneam pe povestit şi se concentra pe vreo expunere, faţa i se lumina, cutele din colţul gurii i se întindeau, iar ochii păreau că s-au desprins din decorul pe care-l gustasem amândouă, cicorile atingeau, gustau, se desfătau cu amintiri parfumate, închise în camere ferecate cu o sută de lacăte.

Într-o după-amiază, în bucătărie, unul dintre şoferi cu chef de glume proaste se trezeşte:
Auzi, eu cred că până la băiatul ăsta tu n-ai mai cunoscut pe altcineva, prea zici de el numai de bine. Şi numai ce-l văd ridicându-şi bărbia ca un personaj de telenovelă mândru de posibila destăinurie deocheată ce-avea s-o audă de la 'a mică şi făcând o întoarcere în cadru pe-un picior privind gol către fereastră.

Ca să nu-l înjur de doamna mă-sa, am remarcat cu voce tare cât de frumos erau împăturite şervetele pe poliţă şi-am făcut plan de chestionare pe teme de actualitate a celor prezenţi, însă odată ce-o aud descătuşându-se îndurerată, vinovată, despovărându-se - chiar şi pentru scurtă vreme - de secretul pe care nu-l mai vrea discutat după destăinuire. "Ba da, am avut pentru 5 ani cea mai frumoasă relaţie, cu cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai talentat, cel mai minunat băiat care există pe lume"
Şi-aici experienţa-mi de cacao mă îndeamnă să dau cea mai la îndemână şi idioată replică (data viitoare-mi lipesc buzele, parol) prin urmare, constat că, de vreme ce ei nu mai sunt un cuplu, băiatul nu e chiar perfect cum îl descrie ea. Gărgăriţa, zâmbind şi cu privire îngăduitoare, mă iartă şi-mi explică.
Nu, puştiu' nu-i dus în lumea celor drepţi, e doar ieşit de pe piaţa combinaţiilor pentru totdeauna pentru că a ales calea călugăriei.
Nu-mi amintesc ce s-a mai discutat, nici nu mai ştiu dacă am băut vreun strop de apă tot restul zilei. A trecut mai bine de-o lună de-atunci şi nu pot filtra informaţia. O văd, o disec în cuvinte, o analizez sintactic şi morfologic, însă sufleteşte mi se pare că am în faţă o sferă de oţel pe care mă lupt s-o sfarm cu dinţii. Cum adică: ziua îşi întercala degetele cu ea, iar seara, spre culcare, se hotăra că trebuie să-şi dedice viaţa unui alt fel de dragoste.

Nu-i asta trădare? sau cum se cheamă atunci când iubeşti la simultan?

Gărgăriţă, mă iartă c-am îndrăznit să vorbesc despre povestea ta, sunt prea simplă pentru a-mi limita gîndurile doar în cutia proprie.

E cât o nucă, zău!

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Fri, 29 Apr 2011 02:44:03 PDT

Oricare le-ar fi originea şi măsura, oamenii se împart în două: iubitori de câini şi iubitori de pisici. Pe când eram puştoaică, mă situam în prima tabără, poate pentru că, prin jurul blocului, căţeluşele fătau mai cu spor serii de ghemotoace blănoase pe care le creşteam cu devotament şi seringa umplută cu lapte în după-amiezele şcolare; cu trecerea timpului, m-am descoperit amatoare de combinaţii antitetice: blăniţă pufoasă şi gheare ascuţite - şi eu lor, da' şi ele mie :) De când am plecat de la sânul Blondei şi de lângă coada lui Toma, mi-am dorit un pufos doar pentru singurătăţile mele, iar tot picajul din ultima săptămână m-a convins că doar cu ajutorul unei torcătoare mă pot redresa.

Şi-am purces la căutare. O sumedenie de site-uri care încearcă să ajute la salvarea unor sufleţele, pagini pe facebook, am parcurs aproape toată oferta până am prins curaj să trimit câteva mailuri şi, ieri de dimineaţă, am format primul număr de telefon. Mi s-a spus că mai sunt pisoi neadoptaţi şi că pot merge să-i văd până la ora 5. După ce-am tras fermoarul peste buboaie, rătăcită şi demoralizată, pe la 3 îmi amintesc de blăniţă şi sun pentru a cere îndrumări. Le primesc şi în scurt timp mă aflam cu 2 ghemotoace vioaie în poală vinovată de puterea alegerii pe care trebuia s-o iau. Şi, pe când mă tot benoclam în balanţă, mai arunc un ochi spre cuşcă şi-o văd. Ea mă urmărea pesemne de-o vreme pentru că n-a tresărit deloc când am luat-o în mână. Îmi încape în palmă, chiţăie când nu mă simte în preajmă, încă nu ştie să miaune, a dezvoltat dependenţă tactilă de mine şi mă tem că deja e valabilă reciproca. Voiam un motănel, dar ea m-a ales, fără drept de apel, mi s-a aşezat pe picior şi m-a fixat cu ochişorii albaştri (încă). Acuma ne drăgălim, ea doarme pe picioare şi-mi dă voie să tastez, presimt că voi plăti scump libertatea asta cu alarme false de şuşu si muşcături de degete pe la 6 şi un sfert.

Bine-ai venit, Nuca!

Noir

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Sun, 17 Apr 2011 01:53:03 PDT

Am vrut să fie un post fără limite. Filmul de seară părea că mă inspiră şi totuşi m-am trezit c-o foaie goală-n faţă şi un morman de frustări. Poate că tocmai asupra nelimitelor senzaţiilor aş putea să mă concentrez.

Ce simţi atunci când papucul îţi alunecă pe-o piatră-n vârf de stâncă şi te prăvăleşti sfâşiindu-ţi fiecare centrimetru de piele şi zdrobindu-ţi cel puţin maxilarul şi o treime din oase? De câte ori pe secundă te ciupeşti sperând că vei derula înapoi până la pasul neglijent? Şi-apoi de ce ţi-ai dori să nu vei fi fost mutilat? Rănile ţi se vindecă repede, eşti tânăr, iar cicatricile te vor scoate din anonimatul gloatei.

Ce fior te străbate pe când, bucătărind, mintea ţi-o ia la sănătoasa şi cuţitul îşi roteşte lama ascuţită spre piele, străbătând-o în lung şi-n lat şi arzându-te, fără să-ţi poţi recâştiga controlul asupra propriei mâini, o blestemi şi te rogi să nu te trezeşti cumva din coşmar de teamă că te afli într-un vis visat, spirala răsturnândă.

Ai stat vreodată pe trotuar urmărind pietonii încercându-şi destinul? Te-ai nimerit vreodată de partea pasivă a unui măcel caroseristic, unde întâlnirea dintre 2 carburatoare se pigmentează pe măsură ce bucăţi anatomice sunt extrase dintre fiare? Care ţi-a fost pornirea? să mergi mai aproape ca să-ţi umpli nările de durere ori să te îndepărtezi ca să poţi construi singur, în mintea ta, epilogul?

M-am visat cocoţată-ntr-o telecabină. Sus, în mişcare. Adormisem în legănarea cuminte şi m-am trezit înecată de sângele care-mi şiroia înapoi pe gură. Eram singura funcţională dintre toate corpurile aliniate pe podea. Probabil că am acţionat butonul greşit, maşinăria se precipita la vale ca un bivol rănit, urlând din toţi scripeţii şi bălăngănindu-se a pieire. Mă agăţam disperată de bare imaginându-mi că strunesc bestia ca pe un cal nărăvaş înhămat timpuriu, bolboroseam chiar sloganuri motivaţionale. Ultimele imagini mi-au rămas fixate-n memorie: vârfuri de conifere albite stropite cu rămăşite, pleiadă de istorii disparate şi amestecate.

Stai, doamna Mariana, nu te supăra!

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Fri, 15 Apr 2011 10:08:40 PDT

Dacă e adevărat că până la Dumenzeu te mănâncă sfinţii, atunci, doamna Mariana, vă rog, gura mare şi mestecaţi încet, aveţi grijă să nu vă înecaţi.

Am început de puţină vreme lucrul într-o firmă nouă. Nouă pentru mine, ei, întrei ei, par să fie aceiaşi de vreun majorat, poate mai bine. Fetele-s mândre toate, pe bună dreptate, bărbaţii-s profesionişti (stând să mă gândesc cu cuvântu-n gură, îmi dau seama că pot folosi lejer toate sensurile lui important pe care le ştiu în contextul ăsta), cafeaua-i...gratis şi-atât, scările abrupte şi roţilele de la scaun mă sabotează. Dar peste toate, adică deasupra, adică levitând superioară cu bretonu' sauvage şi vântu-n plete, este ea, doamna Mariana!

Nici nu ştiu dacă să-ncerc o descriere fizică pentru c-ar fi, cu siguranţă, săracă; pe ea trebuie s-o vezi ca să crezi că există. Nu e rea deloc. Ţigăncuşă, claaaar, după colţul gurii care-i freamătă a iscoadă şi fulgerul din ochi, aşchie picată mai departe de trunchi, cu piele deschisă, aproape marmorată, cu triunghiul buzei superioare păstrând mereu o urmă fină de contur rose, cu nasul cârn adulmecând vreo discuţie pe dup-o uşă închisă şi pomeţi indulciţi de rotundul părului tăiat copilăreşte. E bine proporţionată, după cel puţin o naştere, pantalonii de trening îi pică bine peste poponeaţa pe care-o ţine retrovizor activă, e de-un 48-50, aşa, cu sâni mai mari, după cum m-a informat din prima săptămână de lucru când m-a însărcinat să-i caut (şi să-i comand, evident) rochie ca a mea, cea gri de i-a plăcut încât m-ar fi trimis acasă-n pardesiu şi dresuri.

Vorbeşte stricat (că doar "so vezi, mă, pe fimea, so vezi numai odată co săţi fie poftă de ea şio să vreo săţ fac lipeala cu ea, da' tu ejti prea sărac, mă, ca să ţo dau, io visez la mărire pentru ia,măă") şi mult. N-o găseşti niciodată când ai treabă cu ea, dar se iţeşte avidă de poveşti în bucătărie fix când îmbuci mai cu poftă şi se înfiinţează în birou, cu aspiratorul în mână, egzact în secunda când ţi-a răspuns cineva la departamentul unde sună întotdeauna ocupat. Într-una din zile m-am pomenit că zbor din faţa calculatorului cu şoarecu-n mână şi privirea pierdută-n monitor - avea nevoie să dea cu mătura pe sub biroul meu şi "de dimineaţă, io nu vii cu mătura aici (da' cu ce, că găsesc ciupercile amestecate sub monitor şi e frig ca dracu' că laşi geamu' deschis?!), vin mai pe la prânz aşa, când îmi termin treaba prin curte (care curte are numai ciment de-l pot mătura io, neexperimentată, în 20 de minute) şi...nici nu vă deranjez mult. Ce, nu puteţi să lucraţi cât dau io cu mătura? Numai un pic, dă-te cu scaunu' de-aci că vreau să mătur, n-auzi?! Da, aşa e bine, hai acuma nu mă ajuţi şi pă mine să mut corpul ăsta cu sertare? dacă tot te-ai sculat de la birou... - Doamna, Mariana, am o treabă urgentă acuma de făcut şi aţi spus că nu mă deranjaţi. E te deranjez pă naiba. Ce, nu poţi să munceşti dacă sunt io aicea, da' nu te incomodez cu nimica. Ia vezi, acolo, sub birou, mai la stânga, vezi că e o bucată de hârtie, hai, apleacăte tu că io nam prinso cu mătura că mai grăbit".

Pe semne am supărat-o. Azi s-a băgat de vreo 2 ori în seamă pe când discutam neşte treburi cu Gărgăriţa şi-am tratat-o cu lateralu', s-a simţit şulfoaica pen'c-am mai zărit-o numai înc-o dată aplecată a gângureală pe recepţie, clătinând alene un picior în spate şi bolborosind ceva-n urechile copilei politicoase.

I-am lăsat o surpriză în sertar, îs curioasă. oare cum mă priveşte luni.

Imaginativ, doar

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Thu, 14 Apr 2011 07:13:55 PDT

Hai să-ţi spun cum văd eu o vineri perfectă. Fii atent puţin că nu-ţi răpesc mult timp, ştii doar că-s limitată. Întâi, povestirea începe de joi seara când, de emoţie, nu pot să adorm decât pe la vreo 3 'nspre dimineaţă şi mă trezesc bezmetică la 4 şi-un sfert pentru c-am uitat să-ncarc telefonul şi conştiinţa-mi proiectează temerile-n vise ce-aş fi vrut să fie măcar colorate pentru mai puţin dramatism. Aşa, deci am dormit un pic, eh, n-am dormit, doar am vegheat cu pleoapele apropiate şi-am numărat expiraţii în ritm de Prodigy. Mă trezesc pe la a treia alarmă, în lipsa apelului tău de la 7 şi 2 minute, mă preling în bucătărie să pun ibricul cu apă la fiert şi mă-mping cătinel, cătinel spre baie. Urmează şiroaie de apă călâie, mentă, tuburi, flacoane, perii, oglinzi, bumbac, cercei şi-un fir de parfum. Gata, am încuiat uşa, salutat vecina plus puştiul riguros de politicos, măsurat scările cu firul căştilor, verificat umiditatea nasului lui Aurică, îngrămădit pe drum. Încep al doilea volum pe care-l manipulez cu grijă, are încă unele foi lipite de necitire. Timpul fuuuge mai repede decât metroul (uite ce descoperire epocală am făcut) şi ajung la lucru. Fac cumva să treacă şi ziua aia, pe la 6 fără un sfert îmi iau geanta, încui biroul meu şi p-al şefului, răstorn maldărul de telefoane în geanta pe care-o înşfac de pe birou şi părăsesc incinta în trombă.
Mă opresc numai să fac un schimb scurt de zâmbete cu un bebeluş simpatic care băloşeşte ceva pe umărul lui mami şi mă duc glonţ acasă.
Alte 2 ore fug şi gata, mai e puţin.
Trăiesc de fiecare dată aceeaşi senzatie: mă amestec printre oameni, pot să mă şi caţăr pe ei că nu văd şi nu aud nimic în jur. Am toate simţurile atrofiate întru înflorire ulterioară. Uneori mă întreb cum de reuşesc să supravieţuiesc unui drum dintre astea pentru că niciodată nu-mi amintesc niciun detaliu de pe parcursul lor. Mă dezmeticesc doar când sunt pe scările rulante, ştii că încă-mi e frică de ele, şi încerc să-mi lungesc gâtul sperând de fiecare dată că au montat un panou exact acolo, în buza lor, şi pot să aflu mai devreme pe ce peron te voi vedea.
Şi-mi stau secundele. Şi-mi zbor răbdările. Şi-mi plâng palmele. Şi mi se uscă buzele. Îmi trec istorii printre pleoape şi-mi freamăt' braţele 'ncrucişate.
Şi-apoi îmi vii.

doar atât.

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Wed, 13 Apr 2011 06:46:15 PDT

Legea cu papile

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Tue, 12 Apr 2011 05:57:47 PDT

Azi sunt bucătăreasă imaginară. Pe-acasă mă joc rar cu spatulele, da-mi place să cred că am gustul născut şi, de câte ori îmi propun să gătesc ceva, îmi va ieşi delicios. Am observat că anumite zile sunt predestinate unui singur subiect de discuţie. Cu Gărgăriţa, azi, am pălăvrăgit despre soluţii simple şi sănătoase de umplut stomacul seara timp de vreo juma de oră. Mi-am dat seama că-mi trebuie un vas de lut cu capac. Poate pentru lasagna sau poate poate pentru când o să am curaj să renunţ la pungile pentru cuptor. Miros deja vinetele cubuleţe, intercalate printre ciuperci potrivit de mari, întregi şi ardei graşi portocalii. D-ăia graşi la propriu şi suculenţi şi dovlecei căsăpiţi rondele. Mmm şi-o cutie de porumb dulce. da, şi măsline negre. Şi-un praf de sare şi numa' o zvârlitură de rozmarin. Atât. Şi-apoi poate să vină iarna. Apoi am descoperit un alt blog cu reţete pentru începători (un fel de mămăliga-n geam pentru şoferi, da-mi asum orice mişto numai să iasă un pui de gospodină din răsfăţata Blondei) care m-a chinuit teribil până la pauză, când mi se lungiseră urechile şi nările-mi fremătau a durere, în timp ce comanda cu păpiţă şedea cuminte şi aburindă pe un scaun, incapabilă să mi se ofere...încă. Pe când m-am desprins din activitate şi mă îndreptam cu picioarele la spinare şi punga la piept spre bucătărie, toată lumea, şi-o spun fără să exagerez, era oprită-n drum discutând despre mâncare si blocându-mi accesul ori avea nevoie de ceva de la mine. Am suferit. Dar mi-a venit rândul şi am mâncat. Ieri a fost ziua unui coleg, iar azi ne-am îndulcit. Mă topesc după minunăţiile de la ikea. Asta avea ciocolată şi alune. Bună, dar nu cât cea albă cu fulgi de migdale. Mmm un măr roşu, ionatan, care părăie când îţi înfigi dinţii în el sau milka cu biscuit? Abia aştept s-ajung acasă. Nu mai pot să mănânc nimic, dar măsor talerele pentru ratatouille sau no reservations. sau altul. cu mâncare.

Bildungstelefonistin

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Mon, 11 Apr 2011 06:58:05 PDT

Cred că abundenţa rândurilor de scris are aceeaşi sursă de hrană ca şi blegomăneala prospăt instalată: mediul nou. Adicăăă nu numai că-s obosită, că p-asta o ştiam şi-nvăţasem să mă descurc cu ea, da-s bleagă pe model legumă uitată-n soare. Şi-acu', acu' când am neşte vremuri pentru research-uit, mă lovi memoria ţinerii de minte cu o încercare de retrospectivă. Mă jucam cu aparatul care-mi cere să devin extraterestru, sau măcar elefant - să-ncapă câte 2 pe ureche - când am descoperit în galeria afinei un ton de apel (Sonar) pe care-l avea primul meu telefon: un Savy Vogue. Era albastru pe faţă, rotunjit în capăt şi avea antena relativ scurtă. Mi-amintesc că mi l-a luat Blonda în anul 2 de facultate cu sacrificii serioase. Mergeam zilnic spre Constanţa şi-napoi la cursuri, trebuia să pot păstra cumva legătura cu ea. De fapt aveam nevoie să pot scoate şi eu o cărămiduţă pe masă ca să nu fiu chiar în coada socială. Îmi permiteam 20 de apeluri în reţea pe lună şi câteva sms-uri în caz de extremă urgenţă. A urmat 5110, deşi îmi doream cu ardoare 3310. Pe-ăsta mi-l dăduse gagicul de pe vremea aia, pentru el venise vremea evoluţiei (la fără antenă), iar eu mă bucuram că aveam un Nokia doar al meu. Savy a mers şi el mai departe, la mama. Primul telefon cu ecran color a fost un Siemens mic, fără antenă şi cu un mănunchi de culori, cred că era şi polifonic. De el m-am despărţit cu greu, îl ţineam de back-up după ce m-am şmecherit cu slide-uri şi alte terminologii pretenţioase. N-a apucat să mă mai servească. A plecat la pachet cu Bijoux către alt stăpân fără voia mea ori a lui. Tot ce-a urmat după înseamnă doar cifre şi litere.

Filă

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Mon, 11 Apr 2011 03:26:06 PDT

Disclaimer: Acesta este un jurnal care sigur nu se va completa cu regularitate. Mi-e somn şi mi-e greaţă. Mi-e luni. Am destul de puţină treabă, abia a început a doua săptămână de lucru, e oarecum normal, doar că n-am reuşit să-mi setez ceasul după programul de lucru într-o firmă în care volumul de lucru şi cerinţele sunt normale, obişnuite, suportabile, omeneşti. Mă tot aştept ca, de după o uşă care stă închisă, să se audă un urlet: "UUUUUndEEE-i situAAAţIIIIa termenelor din iuliEEEEEEE? Nici p-aia din 2013 n-o am! Nu pleci acasă diseară până nu le văd pe toate pe birou!" "Bine, dar mai am de lucru la alte liste, trebuie să caut dosarele pentru mâine şi telefonul sună în continuu. Nu poate altcineva să le facă?" "M-ai auzit cerând ALTCUIVA?" "Nu..." Şi aşa continua săptămâna. Îmi amintesc că, spre final, l-am întrebat într-o zi pe Bau (mai mult retoric, dar eram nervoasă deja) dacă pot să-mi petrec o zi întreagă pe facebook. Să mă plimb aiurea în virtualia. Cum vedeam că fac colegele mele, cele noi, chiar. Mi-a răspuns simplu: "NU!". Şi-apoi a zâmbit. "Dacă vrei să te dai pe facebook, stai acasă". Nu era o ameninţare, ştiam bine, dar enunţarea ideii mi-a provocat silă şi m-a hotărât să fac o mişcare. Azi vreau puţină linişte. Un pic de facebook şi câteva bloguri isteţe.

M-am înnoit

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Sun, 10 Apr 2011 14:22:02 PDT

Ce rost să aibă şi blogu' ăsta dacă nu să ne dăm mari?! Poze nu-mi pun în centrul atenţiei că n-am credite de păpat aiurea, iar bloage ... scriu rar şi nu pricepe tot exhibiţionistu' ce vreu să zic, iar eu lucruri inutile nu fac.
Hai că venisem să mă dau mare.
Îs nouă, ameţită deocamdată, incredibil de devreme acasă şi uimită. Am schimbat ocna, în speranţa că mă voi repara vreodată la scufiţă, că doar jumătatea mi-e găsită fără drept de apel şi azilul e simpatic, îmi place unde-mi stau umeraşele acu', deci singura mutare trebuia făcută profesional. După vreo lună de la prima strigare şi până la finalizarea negocierilor, am anunţat că-mi strâng ciupercile de pe birou şi cănile şi mă cărăbănesc de tot. În aceeaşi zi, ca pe-o păcăleală, am provocat râuri de lacrimi, mai mult ale mele (în mai bine de 3 ani în capitală, mealca din mine n-a fost sigură decât de destinaţie dimineaţa), am semnat cim-ul cel nou, am mai dat o dată roată clădirii frumoaaaaase tare (încă mă mai tem că m-a zărit cineva pe când aşteptam să intru într-o altă fază a interviului benoclându-mă la fiecare braţ sculptat al fiecărui obiect de mobilier; acuma lucrez într-o clădire de basm în care n-o să port niciodată tocuri că taaare mă văd răsturnată pe scările de marmură) şi m-am dus întinsă să-mi fac card la banca pe care-o preferă noul meu angajator.
Ţac-pac, am găsit intrarea, am scanat încăperea, am zărit un ghişeu liber şi tot avântul mi-a fost înecat de-o tăntică coafată, cocoţată pe tocuri şi apretată până la sigla de pe tricou care a insistat să-mi dea un bon cu număr de ordine. Din experienţele anterioare (personale şi ale jumătăţii asuprite de recepţioniste), ştiu că-i bine să fie clar definită ordinea în orice instituţie ai avea orice de rezolvat, deci am explicat motivul vizitei în incintă şi am primit cu gratitudine bonuleţul şi îndrumările mămăiţei (no offense, da' zău c-o imaginam citind o poveste unui nepot şturlubatic decât indicând ghişee).
De când mă ştiu am un complex de ierarhizare pe criterii de vârstă (da, nu pot fi perfectă), de-aia îmi vine tare greu să-mi dau datele unui copilaş cu tălpile aliniate pe skatebord decât în oracle, aşa că am înghiţit în sec în timp ce l-am citit ca pe-un tabloid şi m-am lăsat ghidată mai departe la consultanta pentru situaţia pe care trebuia s-o fac funcţională. Am completat un caiet întreg. Zău dacă înţeleg de ce a fost nevoie să scriu de 4 ori că secţia de poliţie de-acasă mi-a emis cartea de identitate şi în ce zi îmi vor vira oamenii ăia banii în cont, am lăsat nebifată rubrica pentru spamuri pe telefon şi mail că m-am mai deşteptat câteun pic în ultima vreme, dar, pe când am crezut că avea să se termine calvarul, am primit şi-un cadou. Pe care nu l-am cerut. Şi nici nu l-am vrut, da' l-am primit şi-acuma trebuie să am şi grijă de el. De vineri nu am card, încă, am un cont pe care îl aflu numai după o procedură complicată cu o pagină de internet, logare într-un cont cu care n-am ce să fac vreo lună de-acum încolo, dar am token, un fel de calculator de buzunar, calculator d-ăla de face adunarea în locul tău când ai neuronii inactivi. Am, să-mi trăiască! L-am căutat pe toate părţile, nu merge să-l agăţ la chei că poate mă dadeam şi eu mare că am telecomandă de la maşină, are butoane fragile, îi place să se rătăcească prin geantă (nu ştiu unde să-l pitesc prin casă ca să nu uit de el şi, deci îl port după mine), numele nu i se potriveşte, da' nu pot să-i spun nici Toci că nu are păr cârlionţat, în portofel nu încape că nu mă debarasez de diverse chitanţe. Am token şi nu-l vreau. Cine ştie ce se face cu el? aaa, nici nu cântă şi n-are nici carte de instrucţiuni, Poi...ce facem aicea? ne jucăm degeaba?
A, am spus? m-am înnoit

Printre altele, s-a reapucat de fumat

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Fri, 18 Mar 2011 10:02:28 PDT

Vorbeam cu Mandolina - vorbesc mereu despre câteva subiecte mari: al meu, al ei, ocna ei, ocna mea şi colegii noştri de apartament, mai ales a ei; încă n-am găsit un sistem de calcul a ponderii subiectelor, nici nu cred că trebuie să-mi bat capul (de dragul statistilor care mă pasionează) - astăzi, despre o relaţie pe care o ştiu mai intim decât mi-am dorit vreodată. Cu istoric agitat, despărţiri şi împăcări cu titluri dureroase şi echimoze sufleteşti, îmi activează în memorie un punct din Decalogul erotic al lui Miu: "fă ca iubirea care doare să dureze nu o veşnicie, ci două".
Pe el l-am întâlnit de câteva ori, şi de fiecare dată am făcut conştinţă nouă, pe ea o ştiu mereu cochetă, asortată şi cu aceeaşi figură veşnic încercănată, ba afectată de tragedia personală a vecinei de la 2, ba insensibilă la foamea din ţările lumii a treia.
Ea s-a reapucat de fumat. El nu fumează.
Trecuse mai bine de-o lună de când nu-şi mai cumpărase ţigări, abia începuse să se obişnuiască cu durerea sevrajului, când forţele universului s-au unit împotriva ei şi au combinat o zi nervoasă la servici' cu toanele lui antisociale şi anularea întâlnirii de mult programate şi aşteptate. Am primit recenzia serii succintă şi concentrată pe titlu: plimbare nervoasă de-a lungul holului, monoloage afurisite, unghii rupte şi cuticule sângerânde, vibraţii ale corzilor vocale, privire rătăcită pe displayul telefonului şi regrete înecate în tentativele de reactivare a conturilor pe site-urilor de socializare şi, la final,
ţigara.
Lungă, subţire, uşor parfumată, elegantă, prelungirea discretă a manichiurii corect întreţinute şi reflexia propriei siluete, cu feminitatea mutată pe vârf.
Fumează iar. Rar, tihnit. O scoate cu două degete pe care le plimbă de-a lungul ei simţindu-i circumvoluţiunile, o parcurge pe îndelete, vibrează la gândul contactului, îi atinge capătul cu buzele, se răzgândeşte, o scoate şi o priveşte pofticios. Vrea să-şi mai prelungească plăcerea aşteptării şi-o ia de la capăt, o apropie de buze şi o depărtează cu un gest vinovat.
S-a reapucat de fumat.

Back

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Wed, 23 Mar 2011 13:12:44 PDT

Bună ziua, anule!

Taaaare ciudat te-ai mai înfiinţat şi nu vrei cu niciun chip să te dai domolit: abia aştept să înmugureşti şi să-ţi plesnească frunzele, abia atunci poate te-oi încăleca şi te-oi modela după cum mi-o fi vrerea.

Te salut, ia d-aci, concret

La caise

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Sat, 31 Jul 2010 17:09:30 PDT

Dintotdeauna mi-au plăcut pomii fructiferi şi, după ce am priceput că există o diferenţă între ei şi copacii obişnuiţi care doar fac umbră şi adună omizi spre spaima copilărească, le tocam mărunt nervii celor care se nimereau în preajmă pe parcursul vreunei plimbări încercând să memorez detalii ale culorii şi parfumului florilor, formelor frunzelor, doar-doar mă voi descurca singură să-i identific la vizita următoare.

La ţară, şedeam ore-ntregi în mijlocul vişinului, mă cocoţam pe acoperişul grajdului ca să culeg pere tari şi pătate, merele picau singure la tot pasul, doar gutuiul se lăsa mai greu cucerit, însă cu timpul am învăţat să mânuiesc bastonul lu' tataia şi problemele s-au rezolvat.

În Constanţa, îmi amintesc că doar un gutui mult prea înalt şi un prun ale cărui poame aveau mereu bubiţe şi viermişori sălăşluiau în curte, motiv pentru care pofteam mereu la fructe proapăt rupte de pe crăci.
Pe stradă, în jos, aveam câteva locaţii preferate: un corcoduş blajin care-şi apleca singur crenguţele sub greutatea poamelor, câţiva duzi neinteresanţi pe care-i gustam din când în când, pentru diversitate, un piersic păzit cu străşnicie (şi cu băţul) de proprietar la ale cărui bunătăţi n-am acces decât sporadic şi-atunci din mila vreunei rude venite în vizită la piersic care mă vedea dând roată.
Să ne-nţelegem, n-am fost copilul străzii, dar fructele la noi veneau direct în plase, din aprozar, şi parcă gustul nu era complet fără arsura unei julituri noi.
Însă vedeta străzii era un cais falnic, de statura unui zmeu, cu braţe mari şi puternice (şi cocoţate mult prea sus) la 2 case, peste drum de casa Şefei. Avea, în primăvară, nişte flori maaari care la fiece adiere a brizei îmi umflau nările de plăcere. Făcea cele mai bune caise, sau aşa auzisem, de jos păreau portocale coapte, care se ţineau parcă lipte de crengi până pe la mijlocul lui iulie când, peste noapte dispăreau cu toatele întru regret papilar.
Tizul reuşise odată, de muuult, să rupă una crescută pe-o creangă accesibilă înălţimii lui şi poveştile despre cât de colorată, savuroasă, numai un pic zemoasă, dulce-acrişoară, cu sâmbure maaaare şi miez pe măsură fusese m-au convins să fiu complice la operaţiunea (neplanificată, de altfel [innocent]) de degustare.
Am aşteptat să coboare soarele-ntre copaci, am burduşit buzunarele cu sacoşi sustrase din sertarul Şefei şi ne-am aşezat la pândă pe modelul pomului lăudat la care te duci cu sacul. S-a lăsat liniştea peste stradă, s-au potolit pescăruşii, turiştii şi-au concentrat plimbările prin Mamaia, vecinii, şi mai ales proprietarul caisului, s-au retras spre spatele curţilor, era numai bun momentul să-ncercăm să cucerim reduta. Tizul, înainte că-i băiat şi are şi-un cap mai mult în înălţime, eu, tremurândă de frică-n urma lui, ţineam de 6. Se caţără puştiul pe gardul din beton, apoi pe cel din lemn de deasupra, reuşeşte să prindă o crenguţă gemând sub greutatea caiselor coapte, o trage spre el cu toată forţa unui copilandru deşirat ce era la vremea aia şi-ncepe să adune fructele care-i umplură căuşele palmelor cu repeziciune. Aşa că-şi aminteşte că sacoşele erau la mine - care stăteam ghemuită lângă gard cu ochii-n toate direcţiile - şi-mi face semn să le pregătesc. Întind mâinile cât puteam de sus spre el cu o sacoşă desfăcută, tizul se pricepea de minune la alergat, la căţărat, la bătaie, dar era recunoscut pentru lipsa de precizie cu care nu era în stare să prindă nici măcar un cărăbuş leneş, drept dovadă, de undeva de desupra capului, au început să pice bulgăraşi portocalii parfumaţi care se-mprăştiau pe tot trotuarul. Încercam de zor să mişc sacoşa după cum intuiam traiectoria fructelor, dar el se încăpăţâna să le devieze parcă şi mai mult. Până când tot el s-a supărat că-i irosesc munca şi-a ţinut morţiş să-şi exprime nemulţumirea cu voce prea tare pentru posturile noastre de la momentul acela, atât de tare încât câinii au început să latre şi vocile de prin jur s-au auzit din ce în ce mai aproape.
Tizul a simţit pericolul, a ţâşnit jos de pe gard şi-a luat-o la sănătoasa spre casă, eu, copil responsabil şi pofticios, m-am pus pe adunat prada de pe jos şi, pân-am isprăvit treaba, m-am pomenit singură în faţa porţii către care, din interiorul curţii, se auzeau papuci apropiindu-se. Prima reacţie a fost să-l caut pe tiz şi m-am îndreptat glonţ către casa lui, dar el, isteţ, încuiase poarta în urmă şi, după câteva minute - povesteşte acum Şefa - m-a găsit aşezată pe vine, sprijinită cu spinarea de gardul casei, sughiţand cu ochii-n lacrimi, păzind cu preţul vieţii sacoşa cu cele câteva caise furate din pom şi aşteptându-l pe flăcău să mă recupereze.
Nu-mi amintesc să fi gustat din caisele alea, probabil nici nu erau aşa grozave cum se povestea, şi nici nu cred să mă fi pedepsit cineva pentru c-am fost doar un complice nevinovat.

Excursie la cinema

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Tue, 13 Jul 2010 16:07:09 PDT

Pe când eram mică, mică şi purtam săndăluţe roz asortate cu genunchi veşnic zdreliţi de nu mai prididea biata Şefa să-mi vindece o rană că-mprospătam adâncitura în epidermă împleticindu-mă de-a-mpicioarelea fără niciun motiv clar, mi plăcea tare-tare mult să merg la cinema. Vârsta mi-i publică, deci calcule se pot face uşor despre cam cât de variat era programul la cinematograful Dobrogea din vecinătate, aparatele video erau încă marfă de contrabandă (la propriu), deci...singura soluţie rămânea extinderea ariei de penumblări.
Aveam 5 ani, neîmpliniţi încă, mi se pare, c-afară era încă suficient de răcoare încât să mă căpătuiesc cu bluză cu mânecă lungă sub ameninţarea izolării la domiciliu, sunt aproape sigură că era anul în care mă încăpăţânam să port doar pantaloni scurţi, ceea ce presupunea combinarea lor cu diverşi ştrampi de pna care-mi brăzdau copanele într-un mod barbar, da', vorba Şefei: "uite, lele, chialba-n cap, dacă-i moda ce să-i fac?!" şi-aveam în picioare minunaţii adidaşi cu arici primiţi din nu ştiu ce afacere a nu ştiu cărui unchi care avea pile pe nu ştiu unde. Copchilă peltică, veşnic umbra tizului cu uşoare accente de golăneală, nu mai ştiu dacă eu am iniţiat planul sau ăl mai mare a avut ideea briliantă de a merge să vedem ce film e în program la Dacia. Pentru cine-o citi de la mijloc, zic iar: acţiunea se-ntâmpla prin optzeci'şapte, nu aveai pe orice colţ de tarabă şapte seri ori ziaru' local, internetul era doar un zvon la mine-n cartier, iar afişe pe stâlpi...nu prea găseai decât în perimetrul instituţiei.
Ne urnirăm repejor după masa de prânz cam de pe la intersecţia bulevardului Mamaia cu Soveja 2 staţii de tramvai pâââână la Bulevard şi-apoi per pedes spre Dacia (adică ditai excursia, nene) unde-avea să ni se deschidă în faţă nouă, unor cinefili pasionaţi, porţile unei săli gigant, care avea probabil cu jumătate mai mare capacitate şi distanţa dintre scaunele din primul rând în care ne strecuram printre oameni să prindem loc şi ecranul mereu prăfuit şi prea mare pentru film era miiiică miiiică de ţi se părea că poţi culege cu mânuţa ta florile din grădina cu 2 grădinari.
Am poposit la intrarea în cinematograf, ne-am prosternat în faţa clădirii imense, am şters băluţele de curiozitate cu capătul mânecii şi ne pregăteam s-o luăm la pas în sens învers spre castronelul cu orez cu lapte din frigider care ne-aştepta ţanţoş ornat cu scorţişoară măcinată, când tizul are o trăire puternică şi decide că, dacă nu atunci, probabil în nicio altă dată nu va putea să vadă filmul cu karate din programul lunii în curs. Dau să plec, uitasem care-i drumu' şi măcar atâta reţinusem din pisălogelile Şefei: "nu pleca singură nicăieri să nu te rătăceşti că nu te mai duc în braţa la grădiniţă!".
M-am conformat, decât s-ajung de nebună printre străini, mai bine stau cu el o oră-două şi-apoi ne înturnăm împreună acasă. Mergem la casa de bilete, verficăm preţurile, adică mai mult tizul că nu-mi amintesc să fi fost copchil precoce şi m-am apucat de operaţii matematice abia la şcoală, conform programei, şi constată că nu prea ne permitem să vedem filmul din sală. "Foarte bine, zic, mergem acasă.". "Ba nu, îl vedem, dar nu din sală".
Şi l-am văzut: pe gaura cheii. Fix, egzact aşa cum e vorba. Pe gaura cheii de la una dintre uşile de evacuare, prin care ne uitam cu randul pe măsură ce ne amorţeau genunchii ori violenţa scenelor creştea în intensitate, deh, spirit sensibil din fragedă pruncie.

Îmi amintesc că am ajuns în capătul străzii, unde tizul mă abandonase în folosul altor treburi mai importante pe care le avea el de rezolvat atunci, şi-am văzut-o pe Şefa din celălalt cum şi-a luat mâna din şold şi-a dus-o la ochi cu tot cu batistă. N-a mai avut forţă să mă certe. Lipsisem vreo 5 ore în care nu s-a gândit decât ce poate să le spună alor mei când vor fi sunat să-şi verifice odrasla lipsă la inventar. Am promis că nu mai fac.

Homeless temporar

noreply@blogger.com (Ciupercutza Vesela) — Sat, 26 Jun 2010 06:37:23 PDT

De vreo 3 săptămâni mă spetesc cu noua postura epuizantă de la ocnă, cu o nouă (9) mutare, prăjeli de week-end la ore de vârf sub atenta supraveghere a blondei întru împărtăşire totală a suferinţelor ulterioare, şi-o zi de marcat în calendar cu bulină violet ca nu cumva să treacă neobservată pe când îmi voi scrie memoriile.
Mi se spune urma Urmei, am pierdut doar vreo 5 concerte într-un an, am cărat după mine drept însoţitor pe cine se găsea cu un strop de disponibilitate la un moment dat. De data asta n-am insistat şi-am aflat că-i chiar distractiv să nu mă preocupe dacă şi cât place fiecare melodie vreunui necunoscător, în timp ce mie-mi vibrează metacarpienele la fiece solo de chitară.

Joi s-a întamplat. Pân' la 9 jumate am ocnit (fără ore suplimentare, să fim în clar), m-am schimbat în toaletă şi m-am pomenit iar orbecăind pe la Eroilor după Silver Church (nu-ş' cum, boalii, fac de mă rătăcesc mereu şi în zonă. Concertul era anunţat să-nceapă la 10, dar, conform tradiţiei, trupa avea să urce pe scenă cu cel puţin jumătate de oră mai târziu, mai ales că în propoziţie era vorba de un concert aniversar pe care Urma l-a făcut cadou disperaţilor ca mine care au învăţat playlistul la un an de la revenirea pe aceeaşi scenă.
După 2 opriri pentru solicitare informaţii locative de la un agent de pază aiurit şi-o gaşcuţă de studenţi care m-au ploconit c-un "dumneavoastră" usturător, m-am agăţat de un grup pe care l-am ghicit că are aceeaşi destinaţie şi-am poposit în locaţia deja plină.
O oră de plimbat de pe-un picior pe altul, turnat cola în sistem ca să n-adorm benoclându-mă la imaginile de pe plasme, identificat grupuşoarele de studenţi simpatici în continuă mişcare şi fustălăii în căutare de-o nouă cucerire de-o noapte, în sfârşit începe cântarea.
Despre ea nu zic decât atât:
Selfish Motherfucker, Buy Me with a Coffee, There's a Time, So Long, Lonely Pub, Comfort, What I Am, Terminus, A Door to My World, How Long Does It Take, In Your Arms, All Wrong, After All, Off My Wave, Alright şi Slide (Jimmy, you rock!) [blush_shy].
După 2 ore şi-un pic de exaltare şi performare vocală cu sonorul dat pe minim, mă aburc într-un taxi cu destinaţia ..măcar holul noii locuinţe. În condiţiile în care ultimele resurse de energie se terminaseră şi trecuse bine de creierii nopţii, nu mai speram să nimeresc patul la aterizare, da' măcar să adorm la adăpost pentru 4-5 ore. Evident c-am nimerit un şofer de taxi cu chef de vorbă şi dorinţă de expunere a teoriilor proprii despre care-s determinantele suicidului adolescentin. (Jur că nu-i caut înadins, da' încep să cred că ei mă vânează anume.) Ajung în faţa blocului pe care-l recunosc pe întuneric, spre surprindere personală, mă cocoţ în lift, mă preling până la uşă, scot cheia, o introduc în yală şi mă pun pe învârtit: dreapta - nu merge, stânga - de 2ori. Repet acţiunea fără succes. ouchei! ceva se-ntâmplă! Telefonul: sun o dată, sun de două ori. de trei ori. de patru ori. Cobor la scară şi sun şi la interfon şi la telefon în sincron vreme de jumătate de oră. fără niciun rezultat.
Trecuse deja de ora doi binişor până să încep să verific agenda de noctambuli pe unde-aş fi putut să-mi întind muşchii obosiţi. Şi iacătă-mă iar într-un taxi indicând o adresă pe care Mandolina mi-o dădu printre vise, poposind apoi pe-o jumătate de pat mai mult leşinată.
Dimineaţă cu tricou nou de la metrou ales în grabă şi covrigi gemeni fierbinţi, cafea în venă şi alte 10 ore de liste, termene, dosare care trebuie să fie gata săptămâna trecută. Care-i definiţia vacanţei? mai există substantivul în dicţionar?