Liviu Drugă

Trebuie să vindem şi noaptea asta (completă)

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Thu, 26 Jan 2012 18:18:00 +0000

- Femeie, n-avem încotro, trebuie să vindem şi noaptea asta... Of, of, mă duc să mă culc, e târziu... Ştii ce-am auzit? Că nopţile se vând mai bine în zori, când vin alea de peste ape cu ochii cârpiţi de somn şi nu se mai uită bine la marfă. Vor să plece cât mai grabnic să pună nopţile la uscat în pod, să nu-le prindă ziua cu noaptea-n căruţă.

Niţă ieşi din bucătărie cu ochii plecaţi în pământul umed care îi ţinea loc de podea şi cu maţele ghiorâindu-i de foame. Sărăcise Niţă într-o singură zi, când recolta la care muncise toată vara fu inundată de apele poeţilor. Ca niciodată, în vara aceea se strânsese puhoi de lume în satul dintre Rime la sărbătoarea poeziei.

Organizatorii, printre care şi un văr mai depărtat al lui Niţă, au rămas muţi de uimire. Tot prin semne au comunicat vreun an, apoi s-au operat cu toţii şi nu i-a mai văzut nimeni prin preajmă. Într-un târziu au aflat care a fost pricina inundaţiilor, un moşneag responsabil cu băutura a amestecat ţuica cu vinul, că n-a avut sticle mai mici să care în sat zeama zaiafetului. Şi-au scos în noaptea aceea poeţi versuri care mai de care mai frumoase şi mai zemoase. Întâi a inceput să curgă din sat un firişor, apoi poemele s-au făcut şuvoaie şi talazuri irezistibile, lunecând dinspre dealurile Rimelor chiar peste holdele lui Niţă. Doar peste ale lui.

Dar viaţa merge înainte, şi-a spus bărbatul. A vorbit cu Sevastiţa şi au coborât în pivniţă, acolo unde îşi ţineau lumina zilelor rămase. În butoaiele galbene, ale ei. În cele albastre, ale lui. Le-au măsurat pe amândouă – mai era destulă lumină. După o zi şi-o noapte, în care, trişti şi disperaţi, au ţinut-o numai într-o orgie sexuală, s-au hotărât: vor vinde. Altfel nu mai aveau cum să îl ţină pe Niţă cel mic la şcoală.

De fiecare dată când pleca la târg să vândă noapte, bărbatul adormea cu gândul la ghinionul lui. „De ce nu m-am dus eu să stau lângă satul cu prozatori cum m-o sfătuit bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte? Niţă, Niţă, poeţii sunt cheflii, băiatule.” După care pica în somn adânc. Nici nu apuca bărbatul să ajungă la al doilea sforâit că Sevastiţa era deja peste gard, fugind-gâfâind cu fusta strânsă la piept, spre satul cu poeţi. Jumătate de noapte se prostitua soft cu sătenii, jumătate făcea meditaţii hard cu ielele repetente din păduricea de peste deal. Ea nu-i spunea ce face noaptea, de unde aduce bani în casă, dar bărbatul simţea şi tăcea. Ce să facă? De unde bani de pâine şi de-o bucată de brânză? Mai era şi de taxa de facultate a băiatului pe care trebuia să o strângă. Niţă junior voia să se facă poet, nici nu-i spusese lui tătâne-su asta, dar îi era de mic dragă poezia. Aşa cum dragi îi erau şi ţuica, şi femeile, şi maşinile luxoase, şi excursiile exotice, şi parapanta, şi marihuana, însă cel mai mult ţinea la poezie.

Când Sevastiţa se punea în pat lângă el, spre dimineaţă, ca la un semn, Niţă se trezea. Îşi pupa pe frunte femeia transpirată de atâtea meditaţii şi ieşea în curte. Aerul rece îi mângâia barba lungă şi neagră ca a unui căpcăun de poveste, privea cerul negru şi urina zgomotos lângă gard.

- Lipeşte jetul de ulucă, bă, că trezeşti tot satul! striga uneori vecinul de vizavi. Numaidecât îşi cerea scuze Niţă, mai mult în şoaptă, şi lăsa treaba neterminată, plănuind să se oprească pentru asta în pădurice, unde nu ştia că ielele îl aşteptau cu sutele, un bilet la spectacolul lui vânzandu-se de 5 ori mai scump pe piaţa neagră a nălucilor.

Se urca pe casă Niţă apoi, despuiat complet, şi curăţa cerul de stele. Noaptea neagră se vindea cel mai bine. Le trăgea cu o greblă ruginită, toate stingându-se în barba sa lungă, anume lăsată pentru treaba asta. Pe cele mici-mici le lăsa în plata domnului, se mai bătătoreau ele şi se stingeau în hurducăielile drumului până la târg. Când începeau caii să fornăie, gata, se aplecau zori peste sat şi noaptea se strica. Atunci Niţă strângea bucata de noapte de deasupra curţii sale şi o întindea pe casă, o mai juca puţin în picioare să mai cadă, dacă mai cădeau, ceva stele şi o împacheta strâns, după care o arunca în căruţă şi o stropea cu pipi de cal din grajd.

Armăsarii, Heidegger şi Romeo, urinau o substanţă alb-cristalină care, întărindu-se, respingea razele soarelui şi ţinea în căruţă noaptea rece tot drumul. În dimineaţa despre care se face poveste aici, Romeo era puţin răcit şi din nări îi curgeau mari diamante roz. Niţă strânse cu lopata într-un colţ diamantele ca să le dea Sevastiţa la porci când se trezea.

Legă caii şi porni după aceea. Căruţa scârţâi legănat în timp ce Romeo îl pupă pe steaua din frunte pe Heidegger – amândoi erau cai năzdrăvai, şi cunoşteau prea bine că ielele nebunele nu îi vor mai lăsa să se drăgostească pe drum.

Zorii satului se înviorau, cerul negru se subţia. Doar peste gospodăria lui Niţă se prăvălea o lumină roşie, cruntă şi amară la gust. Cam când bărbatul urma să intre în pădure, nevasta şi cu cel mic urcau pe casă şi stropeau roşul acela insuportabil cu lumina zilelor care îi mai rămase de trăit lui Niţă. Zile puţine ştia omul, fiindcă turna mereu pe furiş din lumina lui în butoiul Sevastiţei sale dragi, iar în al său punea apă care se lăsa la fund, ridicând lumina spre gura butoiului. Privind înapoi acum spre familia lui cocoţată în vârful casei, cu găleţile de lumină în mâini, Niţă le făcu semn cu biciul. Nu-l zăriră de acolo din vale. Ştia el că nu puteau să îl vadă când aveau atâta treabă pe cap. Era însă mulţumit că îi văzuse el pe ei.

“S-a cam terminat lumina mea, dragii mei, încă vreo două, trei găleţi şi gata. Rămâneţi sănătoşi” gândi Niţă cu sufletul negru ca noaptea din căruţa lui. Dar Niţă gândea prost, pentru că povestea sa nu se termină cum vrea personajul, fie el şi principal.

Omul plescăi din buze şi năzdrăvanii înţeleseră că era rost de niţică goană. Lucru sigur - nu mai ajungeau printre primii în târg, după cum îi era voia stăpânului. Înfipseră cu putere potcoavele în ţărâna udă de rouă şi, din câţiva paşi, intrară în păduricea umbroasă ca o păsărică sălbatică. Crescută între timp, vezica lui Niţă răspândea vibraţii stranii printre umbrele pădurii.

- Ale-te-ia! Ale-te-ia!” auzeau caii strigătele subţiri izvorâte de departe, din mijlocul copacilor bătrâni, din locul până unde, amplificate de forţe necunoscute ale clorofilei, radiaţiile vezicii lui Niţă produceau frisoane care lui însuşi îi rămâneau însă absolut necunoscute.

- I-auzi-le pe neobrăzatele alea cum mai răcnesc, rosti, mascat de un fornăit, Romeo. Heidegger îşi scutură coama, adică îi era silă să mai comenteze comportamentul deplasat al acelor fiinţe imposibile şi invizibile muritorilor.

Nu după multă vreme, înfăşurat în triluri de privighetori şi fuioare de vânt, Niţă cel sărac se opri să urineze lângă un copac vânjos. Imediat ielele, multe repetente, se strânseră cu sutele şi cu ochii beliţi în jurul singurului prohab din pădure. Caii, ruşinaţi ca întotdeauna, auzeau strigătele chiţăite, guturale, spasmodice şi şuierate ale micilor năluci de sex feminin. “Ale-te-ia! Ale-te-ia!” şi agitau pancarte colorate cu acelaşi cuvânt scris corect, cu h-ul la locul lui. Aplaudau, ţopăind ameţite şi înfierbântate pariau pe distanţa la care o să ajungă jetul bărbatului. Au fost cazuri când jetul le-a adus averi uriaşe unora dintre ele. Deşi considerat un mare spectacol, creaturile preferau să păstreze tăcerea asupra sinuciderilor, nu chiar foarte rare, când aceste mici lesbiene translucide se aruncau din dragoste neîmpărtăşită, sfârâind şi topindu-se, în volbura lui Niţă.

De data aceasta nu câştigă niciuna, prilej pentru năzdrăvanii bidivii să zâmbească ironic pe sub ochelarii de cal. De atâta supărare şi sudalme porcoase, nălucile nici nu băgară de seamă numărul mare de sinucideri.

Când Niţă ajunse în târg era cam târzior şi oamenii începură să plece spre casele lor. Parcă toată lumea se uita chiorâş şi insistent la el. Tăranii îţi numărau banii de pe capra căruţelor, lăsând caii să meargă pe unde voiau şi cu ce viteză voiau. Tot câmpul era împânzit de căruţe. Câteva, trase de cai mai răpciugoşi la minte, ajunseseră cocoţate şi în stejarii dinspre ape.

“S-a vândut bine noaptea azi, dacă ăştia, tot numărând la lovele, nu şi-au dat seama pe unde atârnă… Or să-şi spargă iar capetele alea seci printre crengile groase”, se gândi Niţă, apoi îşi netezi barba şi părul negru în aşteptarea vreunei cliente cu dare de mână. Mai ales barba şi-o îngriji, simţea el că ea o să îl salveze.

Cliente mai erau destule, căutând atente prin căruţe şi la uitătura căruţaşilor. Pe drumul dinspre ape, spre târg, încă se mai apropiau jipane cu rotocoale de praf ridicate în urma lor. La volan, femei urâte şi la fel de repetent-sinucigaşe ca ielele se înfiorau de fiecare dată când motoarele de sub capote huruiau puternic-arţăgos, lăsându-le cailor care au tras caruţe cu noapţi grele un gust amar în cerul gurii, amar care roşul care se abatea din cer peste casele ţăranilor săraci.

- Ia zi, mocofane, cum dai kilu’ de noapte? Mai e încă rece, că te văd abia venit?

Femeia care se oprise faţa lui arată ca o adevărată mumă a pădurii, urâtă şi udă din cap până în picioare, purtând în braţe un copil frumos, pe jumătate născut. Udă, pentru că aşa erau toate femeile de dincolo de ape. Cu jumătate de naştere, pentru că aşa păţeau cele nehotărâte. Îl cercetă pe Niţă de sus până jos, suspicioasă, cu ochii îngreunaţi de cearcăne.

Din noaptea cumpărată de la ţărani, adică din lumina zilelor rămase, aceste urâciuni fleşcăite îşi croiau costume negre, care le făceau alte trupuri, diafane şi sexy, proaspete, mirosind a fân şi a sălbăticiuni educate. În costumele mincinoase, băbăciunile pluteau provocator peste ape, cu părul despletit, în căutare de poeţi, în cel mai rău caz de prozatori, care să scrie, păcălindu-se, despre ele, despre frumuseţea lor măsluită. Sărmanii mocofani ştiau toate aceste lucruri, dar nu aveau ce să facă, ce să pună pe masă şi îşi vindeau ieftin aproape zi de zi noaptea de deasupra capetelor, de deasupra caselor.

Muma pădurii vârî mâna ofilită în noaptea încă rece din căruţa lui Niţă, o despături şi o mirosi.

- Cât o vrea domniţa, îi răspunse bărbatul, mângâindu-şi timid barba, fără să o privească, dar bucuros că niciodată nu căzuse în capcana textelor despre femei frumoase.

- Tată, tată, recunoscu Niţă venind de departe vocea caldă a lui Niţă cel mic.

Dar era prea târziu, apucase să îşi treacă - trucul său sigur - mâna lin prin barbă. Stele mari şi stele mici ieşeau ca nişte fulgi molateci din barbă, vrăjind clienta aceea urâtă, şi spuse un preţ dublu pe care femeia, cocârjată şi boccie, îl acceptă imediat.

- Tată, tată! se auzea vocea caldă tot mai aproape.

Stelele roiau în jurul vânzătorului şi al cumpărătoarei, căruţele cu ţăranii numărându-şi fericiţi banii cădeau din copaci şi erau prinse de foştii organizatori de zaiafeturi, acei dispăruţi muţi şi operaţi, deveniţi de atunci îngeri-prinzători, apele se retrăgeau în munţi, lăsând femeilor albiile uscate, Sevastiţa devenea o bogată profesoară universitară, steaua lui Heidegger din frunte se transformă în supernovă şi a lui Romeo în gaură albă, ielele dansau pe burţile slinoase ale poeţilor, ziua se făcea noapte, noapte peste întregul târg. Toate deodată!

- Tată, ţi-ai uitat hainele acasă, îi suflă de foarte aproape vocea mică şi vlăguită a fostului poet.

Niţă se întoarse greoi, cu umeri lăsaţi, spre copilul ce fusese şi din noaptea acea clocotitoare şi umedă zvâcni, inconştient şi urlând, cu capul înainte.

- Să vă trăiască! E băiat. Nici o grijă, de data asta o să fie mecanic auto.

Eu mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Mon, 23 Jan 2012 13:10:00 +0000

- Să ştiţi că eu mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară, îi spuse sigur pe el bărbatul şi îşi lovi cizmele verzi de cauciuc între ele, scuturându-le de zăpadă. Abia acum înţeleg de ce se spune că eşti beat ţăndări. Îţi rămâne mereu o ţandăra de luciditate care să îţi fie de folos la o adică, în caz de pericol. Şi noi cam în aşa situaţie suntem, ce să mai… Că ne sminteşte atâta aşteptare înfrigurată... Dar ştiţi, nu e corect când zice lumea “şi-a băut minţile”, eu nu sunt de acord cu asta… Mereu trebuie să bei cu cap, să găseşti cea mai bună cărare pe care să te rătăceşti… D-aia, cînd ma îmbăt cu proştii, - că mai fac şi eu din astea - încep să tac, şi tac, tac până nu mă mai opreşte nimeni din tăcut… Din tăcut, da, da, nu din tăcere, că la mine tăcerea e lucru grav… Daca vă e frig, aş putea să vă dau o cizmă, ieri le-am cumpărat, nu cred că au apucat să pută… Parcă ştiam că aşa o să mi se întâmple…

Bărbatul sughiţă scurt şi ascuţit, îşi strânse şuba în jurul gâtului, apoi se clătină de câteva ori în mijlocul câmpiei, înainte şi înapoi.

- Vânt de supărare, asta e. Beam ieri şi ziceam mereu “ultimul pahar, ultimul pahar”, mă încălzisem şi mă înveselisem de nu mai puteam în capul meu, dar mă uitam mereu pe geam. Îl simţeam în beznă, ştii cum îl simţeam, domnişoară? …Încă nu mă îmbătasem ca lumea, că – zâmbi rece bărbatul - am început şi eu de la o vârstă să ţin la băutură.

Îţi trase muci din piept cu putere şi colora zăpada dincolo de cercul crescut în jurul lui din urmele tălpilor goale şi mici.

Departe, după drumul păzit de plopi şi troient de zăpezi, dormea satul într-o lumină albăstruie.

- Să mă iertaţi, dar eu, dacă nu scuip dimineaţa, nici nu pot să fumez… Acum îmi pare rău că nu mi-am luat ţigările cu mine… Dacă ştiam că durează aşa mult… Mă uitam pe geam şi… nu ştiu cum să vă zic, îl simţeam că se pregăteşte să vină numai pentru mine… Prost, să mă-ncred eu în vântul gay de februarie… Îmi trimisese vorbă încă de la începutul lui ianuarie că vine să mă ia, băusem cu el o noapte întreagă şi o dimineaţă, ca acu’ era lumina, albăstruie şi uşoară. Că o să mă ducă mai departe de munţi şi că o sa fiu mireasa lui de gheaţă verde, aşa îmi şuiera pe le ureche… Ce prost am fost, domnişoară!

Bărbatului îi înflori o picătură sub ochiul drept în liniştea aceea mare cât toată câmpia în mijlocul căreia se legăna ca o tulpină.

- Nu, nu, nu plâng, îmi lăcrimează doar ochii. N-o să plâng eu acum din cauza unui vânt. Când mi-a bătut în geam azi noapte la cârciumă şi i-am simţit coada răscolită printre merii goi din curte, chiar când idiotul ăla de de lânga repeta a mia oară bancul cu inima caldă şi paharul verde, când l-am simţit bătând în geam, cum ziceam, mi-am dat seama. Nu mă mai iubea… Era trist…

Bărbatul facu o pauza.

- Era trist şi ostenit… Îmi place să cred, totuşi, că noaptea aia petrecută împreună în mijlocul pădurii să fi însemnat ceva pentru el, domnişoară, atâta îmi doresc.

Cercul tălpilor goale şi mici începu să se mărească în jurul lui. Ca o lumânare mică pe un tort de zăpada imens era omul în cizme verzi de cauciuc.

- Mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară! Să fie de foc, să ne fie cu noroc, să vă iubească, să vă ameţească, nenorocitu’ dracului… Să vă… Nici nu ştiţi cât mă bazez, mai apucă să rostească bărbatul.

De dincolo de sat, brusc, îşi iţi coama deasă vântul gay de februarie. Vâjâind de plăcere, o dezbracă iute, din vârtejuri şuierânde, pe frumoasa domnişoară şi, din sânii ei fierbinţi, îi dădu foc omului. Pornind de la singura ţandără de luciditate din capul lui, bărbatul începu să ardă vâlvătaie rătăcită pe cărările necrescute încă în câmpie.

La marginea satului adormit se născu, beată de fericire şi hermafrodită, o altă primăvară.

Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 13 Jan 2012 11:36:00 +0000

Un critic literar iese dintre cronicile şi cărţile sale şi se apucă de scris tablete, cu tentă diaristică, în câteva reviste culturale, preponderent în Suplimentul de Cultură. Le scrie de-a lungul a aproape patru ani, apoi le adună într-o carte. Dezavantajul de a nu le fi citit atunci în reviste se transformă acum într-un mare avantaj.

Deci cum scrie un critic, când nu scoate texte despre alte texte, ale altora? Nu am realizat imediat, dar acesta a fost gândul principal care m-a împins spre cartea lui Daniel Cristea-Enache. Nu mai citesc de vreun an autori români contemporani, aşa că m-am gândit, pe de altă parte, că volumul lui cu texte scurte ar putea să mă aducă iar aproape de proza românească.

Zis şi citit. După doar câteva pagini, am uitat cine era autorul textelor. Conta acum doar personajul povestitor, cu a cărei percepţie asupra vieţii mă identificam într-un procent uriaş. Naratorul lua chipul criticului de la televizor, din reviste sau de pe Facebook doar când închideam cartea, în rest era un român cu familie, doi copii, care se învârtea între lumea Literelor şi a cotidianului, aparent banal, dar de cele mai multe ori agresiv, poate chiar obositor, însă niciodată plictisitor. Niciodată!

Povestitorul are haz şi e ironic. Nu te tăvăleşti de râs, dar simţi cum umorul bine strunit devine, pe nesimţite, o stare confortabilă. Nu întâlneşti mari răsturnări de situaţie, e, majoritar, o curgere firească a întâmplărilor, atât de familiare multe dintre ele.

Oameni de litere, oameni din metrou, din China, din Brazilia, Turcia, Austria, artişti, fotbalişti, frizeri, taximetrişti, părinţi (“de pământ”), copii (“de asfalt”), ziarişti, critici literarari, profesori, români “fără modestie”, “hiperactvi”, “cumsecade” sau “cam neserioşi”… Universul descris e susţinut în detalii, naratorul face şi desface tot ce îi iese în cale pentru a scoate literatură din traiul cotidian. Oricât ar fi de încurcată această viaţă, descoperi în fiecare rând voluptatea observatorului atât de a analiza, cât şi de a încetini ritmul cotidian. Spune negru pe alb sub un titlu scurt “Ffwd”: “de nimic nu mai poţi să te bucuri astăzi, aşa, în tihnă”. Şi toată cartea demonstrează că, de fapt, se poate, că ritmul tău nu trebuie acordat la ritmul lor, că, nu în ultimul rând, scrisul, povestitul anulează contorsionismul şi dezlănţuirea fiecărei zile.

La final, Povestitorul închide cercul. Un cerc pe care îl deschisese la început, odată cu prima însemnare. Intrând în miezul cărţii şi furat de cursivitate şi/sau de ineditul observaţiilor/întâmplărilor, cititorul uită de primul semn sau nu îi acordă importanţa cuvenită. Trebuia să închidă un sens în ea toată această construcţie ridicată pe articole selectate din 4 ani, nu?

M-am întrebat de ce acel titlu, de ce articolul cu titlul omonim nu e nici primul, nici ultimul text în volum, cum se face de obicei, ci antepenultimul. Răspunsul meu este că, dacă nu ar fi fost construită din segmente create de-a lungul anilor şi în care nu s-a urmărit nici unitate la acea vreme, cartea ar fi putut foarte bine să ajungă un bildungsroman curat şi este foarte uşor tratabilă ca pe un jurnal. Râdem, glumim, ironizăm, analizăm, ne revoltăm, ne facem mari, facem copii, însă cu luciditate ştim că totul trece, că se va închide inevitabil cercul pentru toată lumea. Şi din această cauză nu depinde decât de fiecare povestitor în parte să aleagă ce pune interiorul lui, în cercul lui. Imaginea tatălui său adoptiv, Valeriu Cristea, străjuieşte, la intrare şi la ieşire, „Cinematograful gol” al lui Daniel Cristea-Enache, naratorul care spune, cu luciditate, aşa: “Într-un cinematograf vechi, clasic, ai însă nevoie de restul spectatorilor. Fără ei, simţi şi mai pregnant cât de tare şi de incomod e scaunul...”

Un mic exemplu, din care se vede cum aparent banala căutare a unei piuliţe devine pretextul unei eveniment, în jurul căruia timpul încetineşte.

“Am luat aşadar un şurub cu piuliţa-i şi m-am dus la un magazin românesc de cartier. Nu vă supăraţi, aveţi aşa ceva? Ne pare rău, noi nu ţinem, dar vedeţi alături, cu siguranţă au. Alături era un tip de mare seriozitate, care sâmbătă dimineaţa, în magazinul lui deschis pentru orice clienţi, părea că m-aşteaptă anume pe mine. Aproape că nu ne-am vorbit. I-am întins şurubul arătând discret piuliţa; s-a uitat fulgerător la mine, după care mâna dreaptă a pornit să scotocească într-un sertar cu mai multe compartimente. Cu mişcări de magician, a luat cu două degete o piuliţă şi a înşurubat-o ca în vis alături de cealaltă, franţuzească: cea bună, care nu zdrelise carnea, şi pe care o voiam acum multiplicată de vreo zece ori. Câte doriţi, zece? Întindeţi mâna, vă rog. În stare de transă, am întins mâna. Vânzătorul mi-a pus un pumn de piuliţe. Unele păreau să fie unsuroase. N-a vrut să-mi ia nici un ban; era culmea să îi mai cer şi o pungă.”

...Şi un alt exemplu, de atitudine ludică, cea pe care o veţi găsi de multe, foarte multe ori în carte.

„Sunt liberi, toţi peştişorii mei, să-şi critice stăpânul, prin semnale, pentru mine impercetptibile. Să mă bârfească, să mă vorbească pe la spate, să mă toarne unul altuia, după o scoică în care se simt în siguranţă. Iar proprietarul, la rândul lui, e liber să îi portretizeze pe hârite, în lumea exterioară în care ei nu pot să trăiască. Nu vor afla de la nimeni că am scris despre ei, într-un mod pe care îl consider corect şi nuanţat.”

Sper că Daniel Cristea-Enache să îşi mai permită :) luxul şi altă dată să nu mai scrie despre alţii şi să scrie despre el. Mie mi-a plăcut “Cinematograful gol” chiar mai mult decât am lăsat să se vadă în această postare.

P.S. Pentru cine vrea cronici mai detaliate, căutaţi pe net.

Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache, Polirom, 2011

Iarba ce-a rămas din fotbal

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Wed, 21 Dec 2011 08:42:00 +0000

Mult fotbal am jucat eu până pe la 20-22 de ani. De atunci reprizele s-au împuţinat, până când, astăzi, o partidă de fotbal a ajuns doar prilej, foarte rar, de mare distracţie în compania prietenilor. Dar nu despre fotbal voiam să scriu azi, când, de fapt, m-am trezit de dimineţă cu gândul de a mai înainta măcar un pic la roman. Despre iarbă voiam să povestesc, să îmi amintesc, scriind, de mirosul de iarbă, mai ales.
E destul de curios, zic, faptul că prima mea senzaţie, când mă afund în amintirile legate de fotbal, este mirosul ierbii şi atingerea ei. Când apucai să joci fotbal pe terenul submediocru al stadionului din Micul Oraş, era un fel de sărbătoare pentru puştanii ca noi – de obicei jucam în spatele porţilor, unde iarba, netunsă decât rar, ajungea să crească chiar până la 20 de centimetri. Şi ce senzaţie de mângâiere şi îmbrăţisare firavă dar cuprinzătoare îţi dădea iarba, după ce te întindeai printre firele ei, cu suflarea întretăiată şi tricoul ud tot de transpiraţie, la capătul a 2 ore de alergat fără întrerupere... Era vară şi apusul soarelui înroşea norii spre dealurile de la carieră. Unii dintre noi, stând în fund, fleoşcăiau, ca oamenii mari, câte un fir de iarbă, care începuse să se întărească şi să se usuce – acum îmi dau seama că trebuia să fie semn că începea şcoala.
În rarele momente când se făcea linişte deplină auzeam lăcustele şi greierii cântând lângă noi. E uşor de presupus cât de rar se întâmpla să se instaleze o aşa linişte între nişte puradei care, chiar şi rupţi de oboseală, îşi povesteau, înflăcăraţi, unul altuia fazele cele mai tari şi golurile din unghiurile cele mai imposibile, ca şi când nu tot noi le trăisem cu doar câteva minunte înainte. Şi să nu credeţi că făceam eu excepţie: mă lăudam şi eu, pe drept aş zice, cu golurile mele – eram un jucător bun, talentat şi imaginativ. :) Totuşi, azi, fostului jucător care am fost îi sunt mai aproape foşnetul firelor de iarbă, freacate de tenişii de Drăgăşani, înainte de a ne alege echipele. În sunetul ăla – frrrrâşt! frâşt! frrrrâşt – mă simţeam un Gulliver în ţara firelor pitice, iarba din faţa mea aştepta cumva să fie cucerită, se înfăţişa mereu ca un teritoriu nou, deşi îl văzusem de sute ori până atunci. Foşnetul ăla subtil prevestea, parcă, goana după minge, ca şi larma şi înjurăturile inevitabile. Apoi între cer şi iarbă se instaura vacarmul, pentru două sau trei ore.

Ce vremuri, dragii moşului! :))
Aţi mirosit vreodată iarba încălzită de un soare torid, în timp ce aşteptaţi să ajungă şi la voi sticla cu apă rece de la izvorul din vale? Aţi alergat vreodată pe iarba proaspăt tăiată, după apusul Soarelui, când vântul adie şi mirosul ierbii îţi pătrunde, nepământeşte, plămânii încă neînfundaţi de tutun şi de gazele oraşului? Aţi alergat toamna pe iarba acoperită de brumă a vreunui tăpşan transformat în teren de fotbal cu ajutorul a patru pruni pitici pe post de porţi? Dacă răspunsul e negativ, trebuie să ştiţi că aţi ratat nişte mari şi unice senzaţii.

Ţicău, poliţiştii şi Robert Redford

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Mon, 19 Dec 2011 15:16:00 +0000

Ploua mărunt peste Micul Oraş şi era neobişnuit de cald pentru decembrie, deşi meteorologii anunţaseră o răcirea bruscă a vremii chiar din acea zi. Beculeţe colorate luminau vesele ferestrele în spatele cărora oamenii se pregăteau de masa de Crăciun: femeile în bucătărie, bărbaţii moţăind în faţa televizorului, unde Ştefan Hruscă le spunea, ca în fiecare an, că lerul este, înainte de toate, ler.

Nu toţi bărbaţii erau însă interesaţi de românul din Canada. Ursache, poliţist în Micul Oraş, înfuleca în bucătărie a treia friptură, de la prânz. Vestonul şi cascheta stăteau cu grijă puse pe scaunul din faţa lui. În caz de ceva... Îi venise şi lui rândul să fie de serviciu de Crăciun, dar nu era prea afectat de acest lucru. Rămăsese Mişu la sediu - sigur îşi găsise şi el un suflet să îi ţină de urât în ziua de Crăciun. Dacă apărea vreo problemă, îl suna Mişu pe mobil, apoi acesta venea să îl ia cu maşina. Dar n-avea ce să fie, se gândea Ursache, plutonierul de 160 de kile şi 1,90 înălţime, după care privi stropii care se prelingeau pe fereastra bucătăriei sale de la etajul 4 al blocului aflat chiar în centrul Micului Oraş. În bucătărie era cald, mirosea a cozonac şi a usturoi. În sufragerie nevastă-sa, tot pe la 160 de kile, sforăia ca un pui de focă, pe canapea. Ursache era un om fericit.

Dar Ţicău nu era un om fericit. Stătea în şopron şi privea stropii reci cum se scurgeau de la streaşină. „Ce căldură de Crăciun, nişte dobitoci cu meteo ăsta al lor”, îşi zise intrigat tânărul de 1,20 metri şi 56 de kile. Ascuţea, calm, de aproape o oră, toporul mare şi greu, fiind sigur că următorul Crăciun şi multe altele de acum le va petrece în puşcărie. „Am doar 25 de ani, poate ies pe la 50.” Nu ştia cât se dădea pentru crimă, dar era pornit să îl taie bucăţi pe vărul său Ginel, care se luase, aşa i-au zis nişte prieteni, de nevastă-sa.

Nevasta lui Ţicău, Lenuţa, era frumoasă şi se îmbrăca şi iarna în fuste scurte. Acum femeia se uita, în sufragerie, captivată, la filmul „Desculţ în iarbă!”. Ştia că din acest moment nu mai avea nici o treabă de făcut, doar teveu: friptura era gata, cozonacii cumpăraţi, în dulap, Ţicău urma să vină băut din oraş pe la 11 şi pe la 11.30 se culca, ea urmând să se uite la teve până pe la 2. Se bucură că bărbat-su apreciase ciorapii groşi, cadouul ei de Crăciun. Îl convinsese cu greu să îi ia când a plecat de acasă, el o ţinea pe-a lui, că e prea cald afară. Amintindu-şi de supărarea soţului pe oamenii de la buletinele meteo, femeia zâmbi uşor, aparent cu simpatie, chiar dacă nu îşi iubea deloc soţul. Se căsătorise cu Ţicău din lipsă de alte propuneri, toţi o voiau doar pentru sex. El singurul se îndrăgostise de ea.

30 de minute mai târziu de la zâmbetul inexplicabil al femeii, din dragoste pentru ea, piticania de Ţicău dobora cu mare avânt uşile casei vărului Ginel. Se umpluse curtea de aşchii de lemn, plutind pe băltoacele de care era curtea plină. Tânărului i se udase părul şi frigul începu să-l înţepe puţin, de la cap, oprindu-se la picioarele încălzite de ciorapii groşi de la Lenuţa. Când descoperi că mişcarea cu toporul îl încălzeşte, începu să spargă şi geamurile, ferindu-se de cioburi cu mare grijă. Învârtea toporul pe deasupra capului şi striga din ce în ce mai tare să iasă Ginel afară că îl omoară. După alte câteva secunde mai descoperi un lucru: că şi zbieretele îl încălzesc. Din păcate, n-avea cine să iasă: Ginel era la un alt văr, în alt oraş chiar mai mic decât Micul Oraş.

30 de minute mai târziu de la zbieretele inutile ale lui Ţicău, în faţa casei lui Ginel se opri maşina de poliţie cu girofarurile luminând ca un pom de Crăciun. În maşina-pom se aflau Ursache, murdar la bot de grăsime de porc şi Mişu, deschis la sliţ. Amândoi înjurau în gând ziua în care s-au hotărât să intre în Poliţie.

Ţicău stătea în fund pe prispa casei vărului său, obosit, dârdâind şi nervos, urlând la fiecare 2 minute că are să-l toace ca pe un porc pe Ginel, pentru că s-a luat de Lenuţa lui. Între două urlete îl găsi Mişu, iar plutonierul, după ce îi luă toporul din mână, îl convinse, din două vorbe, să meargă acasă, că era Crăciun, că, mai mult ca sigur, în casa pe care aproape a dărâmat-o nu era nimeni. Când ajunseseră la câţiva paşi de maşină, coborî, cu greu, şi Ursache, puţin afectat:

- Tu ai făcut, măi puţă, tămbălău’ ăsta? Chiar de Crăciun? Treci, jigodie, în maşină.

Jigodia văzu negru în faţa ochilor (deşi girofarurile luminau încă), transpiră pe jub părul ud, ocoli maşina şi, sărind ca un arc, îi trânti un cap direct în nasul gros al lui Ursache. Poliţaiul se clătină un pas înapoi, îţi înghiţi geamătul şi sfârşi prin a se prăvăli cât era de mare şi greu într-o baltă de pe margine drumului.
Ţicău se întoarse calm după aceea spre Mişu, care rămăsese interzis în mijlocul drumului:

- Daţi-mi, vă rog un pic toporul, să-l tai pe porcul ăsta de plutonier şi vi-l dau înapoi.

Nu se ştie ce i-a spus Mişu, dar cu vorba bună nu doar că l-a făcut să intre în maşină, dar a reuşit să îi şi pună cătuşele.

Cât timp Mişu şi-a ajutat şeful să îşi revină din leşinul pe care şi-l petrecea în şanţ sub picurile reci de Crăciun, slăbănogul de Ţicău încerca să roadă cătuşele cu dinţii lui mci şi împingânu-le cu picioarele, foarte calde acum din cauza şosetelor groase primite de la soţia lui cea cu picioare lungi.

Cum s-a dezmeticit, Ursache a decis imediat, lingându-şi buzele unsuroare:

- Îl ducem la nebuni.

- Nebună e purceaua aia de nevastă-ta, i-a răspuns
spumegând Ţicău din maşină, de unde îi auzise intenţia.

La Spitalul de Nebuni din Micul Oraş cânta Hruşcă, deci viaţa era ok acolo. Când a văzut medicul de gardă cum se apropiau luminile maşinii de poliţie, şi-a zis că sigur nu-i a bună şi că mai bine pleca el în Canada când i se oferise ocazia: „uite la Hruşcă ăsta ce bine o duce acolo, mai bagă un ler, mai vine un ban”

Pe Ţicău l-au adus târâş cei doi poliţişti până la camera de gardă. Zbiera slăbănogul, se zbătea şi sărea mereu spre Ursache să îl muşte de urechi şi de nas. Medicul de gardă s-a speriat, nu mai văzuse aşa ceva din facultate. Tocmai când a zis să îl ducă în alt oraş, mai mare, pentru că nu era de competenţa lui, în uşa spitalului au apărut picioarele lungi ale Lenuţei. Plângea femeia şi avea părul ud. Medicului îi păru rău acum că a refuzat un pacient cu aşa soţie. Imediat însă s-a gândit la Canada lui Hruşcă şi mulţumi Domnului că nu îl lăsase să cadă în ispită. Ispita însă se instală la Mişu, care abia acum descoperi ca avea şliţul desfăcut.

Toţi patru, familia Ţicău şi poliţiştii de serviciu din seara de Crăciun, porniră spre un Oraş Mai Mare, cu un spital mai mare. Fiara zbieră tot drumul ameninţător spre Ursache, că îl omoară şi îl dă la porci. Lenuţa îl mângăia să se liniştească, iar în oglinda retrovizoare schimba priviri tot mai curioase cu şoferul, tânărul poliţist Mişu.

Pe la jumătatea drumului dintre cele două oraşe ploaia se ploaia. Trecuse puţin de miezul nopţii. Drumul pustiu şi liniştit. De o parte si de cealaltă a lui, oamenii chefuiau sau dormeau cu Hruşcă şi chitara lui încă răsunându-le în cap.

În spitalul de nebuni din Oraşul Mai Mare au fost de acord să îl interneze pe Ţicău. Când să îi scoată cătuşele, poliţiştii constatară că nu mai aveau cheia, pierdută în timpul luptelor cu aşchimodia. Şi cele două organe plecară să ia una de rezervă de la secţia de poliţie din Micul Oraş. Cât timp organele erau plecate, Ţicău muşcă două nasuri, sfâşie cu dinţii un deget şi înjură porcos la extrem cele doua asistente musculoase şi pline de cârnaţi de porc, dar foarte sensibile la lipsa de bun simţ a recalcitrantului din Micul Oraş.

Lenuţa se pierduse complet, era sigură că soţul său înnebunise. Plângea cu sughiţuri, netezindu-şi fusta scurtă şi pătată de sângele soţului, soţ legat de calorifer în camera de lângă ea. Se gândea la divorţ, dar gândul îi era oarecum confuz.

Când s-a întors echipajul cu dublura cheii de la cătuşe, celor doi poliţişti li se dădu vestea proastă. Nici la spitalul acela nu îl puteau ţine pe bolnav, era prea periculos, trebuia să îl ducă în Cel Mai Mare Oraş.

Cei patru, poliţişti de Crăciun şi cuplul, au ajuns din nou în dubă, fără să ştie ce se va întâmpla mai departe. Ţicău parcă se mai liniştise, stătea cu mâinile însângerate între genunchii nevestei, poate obosise, iar ea îl mângîa, smiorcăită, gândindu-se mai clar la divorţ.

Afară se lăsase frigul, drumul era îngheţat şi lucea feeric în lumina farurilor... Puzderie de stele sclipeau pe cer. Ora 3 dimineaţa. Maşina porni înapoi spre Micul Oraş. După o bucată de drum parcursă în linişte, Ursache îi ordonă lui Mişu să tragă maşina pe dreapta. Apoi i se adresă, în spate, animalului, acum ostenit, printre gratii:

- Dacă te descalţi, îţi dau drumul.

Ţicău ridică încet capul ca o ureche ciulită:

- Mă descalţ ca să o f... pe purceaua aia de nevastă-ta. Apoi urlă spre Lenuţa care nu mai înţelegea nimic. Descalţă-mă, târfă (era prima data când zicea cu voce tare ce gândea despre nevasta lui), mă vrea omul ăsta pentru nevastă-sa, n-auzi? Lenuţa îl descălţă, bâguind tot timpul:

- Ţicău, Ţicău, ce-a făcut băutura din tine - dovedind, a câta oară?, că nu înţelegea nimic din ce i se întâmpla.

Ursache, cu botul încă lucind a grăsime de porc, printre gratii, spre agitatul de pe bancheta din spate:

- Băi pulifrici, ai văzut filmul „Desculţ în parc”?

- Cu Robert Redford, sare veselă Lenuţa, de parcă ar fi fost la „Vrei să fii milionar”.

Ursache nu luă în seamă cunoştinţele cinematografice ale femeii. Deschise geamul portierei, lăsă cheia de la cătuşe să cadă pe şoseaua acoperită de o pojghiţă subţire de gheaţă şi deblocă uşile, apoi continuă:

- Acolo e cheia, te dai acum jos şi uit tot balamucul ăsta de Crăciun. Dacă nu, vreo 7 ani tot o să stai la bulău, şi-o să am grijă să fii o fetiţă cuminte chiar din prima zi. Să nu crezi că îţi merge cu nebunia, îl aduc pe frati-mio care e medic psihiatric în Canada,… chiar prieten bun cu Hruşcă.

Peste 2 minute, maşina de poliţie pleca lin spre Micul Oraş. În spatele ei, sub cerul din plin-înstelat, rămâneau cei doi soţi tremurând, cu un drum pustiu şi îngheţat, de 10 kilometri în faţă şi tot atâţia în spate.

Lenuţa, din liniştea care îi înconjura odată cu frigul năpraznic:

- Şi erau ciorapii ăia buni, de la mine, Ţic...
Bărbatul, în picioarele goale şi clănţănind din dinţi, cu sângele uscat pe faţă, zise şi el ceva, dar şuierul vântului îi acoperi vorbele.

Cu orgasmul la gât

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Tue, 13 Dec 2011 17:06:00 +0000

- Nu i-ar fi ruşine să-i fie, bodogănesc şi acum babele mai tinere, când trec prin faţa pieţei improvizate, aranjându-şi ochelarii de soare pe nas.

Tanti Filofteia vinde zarzăre şi ouă din coşuri de nuiele. Numai turiştii cumpără de la ea, sătenii o ocolesc ca pe o piază rea.

Ore în şir urcă turiştii pe cărările abrupte ale muntelui ca să ajungă în cătunul lor, faimos acum în lumea toată din cauza Filofteii. Nici ei nu ştiu dacă e să îi mulţumească sau nu. Mai vând câteva fructe şi legume, altceva n-au. Poate nişte ouă şi două-trei găini. O vreme se dezvoltase şi turismul la ei in sat, se dormea la cort, dar lupii şi urşii îi făceau pe străini să rămână în oraşul de la poalele muntelui. Pe lângă asta, nici nu se încumetau prea mulţi turişti să care marfa de la ţărani atâta amar de cale înapoi spre oraş.

Din toate coluţurile lumii veneau să vadă orgasmul de la gâtul Filofteii. Femeii nici că-i pasă, se aşază pe la ora 8 pe băncuţă şi priveşte preocupată cerul fără nori până spre prânz, când turiştii se înfăţişează şi încep să scormonească miraţi uliţele strâmte dintre cele câteva case. Dar mai întâi se pun cuminţi la coadă în faţa coşurilor cu zarzare şi ouă ale Filofteii, holbându-se la orgasmul cât un ou de prepeliţă, lipit pe pieptul scofâlcit al babei.

În afară de bojdeuca dărăpănată din fundul satului, de cei 6 pruni din spatele curţii şi de cele 9 găini slăbănoage, e singurul ei lucru de preţ. Nu fusese căsătorită, n-are copii.

Când a apărut Filofteia cu orgasmul pe uliţă, în anul acela toate televiziunile lumii au venit să o filmeze. Îşi tinea Filofteia orgasmul în palma şi camerele video îl hăpăiau toate cu lentilele lor mari. Filofteia nu dădea interviuri. Filofteia era muta şi nici nu ştia să scrie sau să citească. Băbuţa îi ţinea pe ziarişti dincolo de gard şi îşi aranja basma, cu mare precizie, din 20 în 20 de secunde.

Cu o săptămână înainte să iasa Filofteia pe uliţă cu orgasmul agăţat cu sfoară la gât, un vaiet dulce-uriaş a ţâşnit din ultima noapte şi a tăiat satul de jur împrejur şi pământul s-a ridicat şi a crăpat prin pădurile care au crescut toate mari şi dese într-o singură zi. Tot cu gândul la mărgica de la gâtul babei, ţăranii au uitat că sătucul lor fusese în mijlocul câmpiei până atunci.

Până să o lase în pace, au călcat-o hoţii de mai multe ori pe tanti Filofteia, credeau ca pandantivul acela alb şi lucios valora o avere. Niciunul dintre ei nu s-a mai întors la fel cum plecase. Unii scoteau doar sunetul „o”, alţii numai „u” şi „e”, câţiva rosteau un „a” gutural, majoritatea însă şuirau un „i” apăsat-amărui... Numai vocale. Sunt şi acum internaşi prin spitale de psihiatrie, îndopaţi cu pastile şi curentaţi o dată pe săptămână.

Dacă i-ar trece cuiva prin cap să îi pună laolaltă, ar vedea că nebunii aceştia care desenează numai noaptea vulcani răsturnaţi pot comunica între ei şi, împreună, ar putea spune povestea. Dar nimănui nu-i trece prin cap aşa ceva. Toata lumea urcă şi coboară fără oprire din dealul înălţat în vârf de munte, acolo unde nimeni nu mai doarme de peste un an de zile, acolo unde e mereu lumină. Lumina de la orgasmul agăţat la gâtul Filofteii, baba gârbovită a satului din miezul întunericului.

Aşa e la comun, lumea se mai atinge

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Sat, 10 Dec 2011 10:32:00 +0000

întâmplări adunate din transportul în comun

Ora 23, pe una dintre liniile centrale are RATB-ului. Autobuzul plin pe jumătate. Urcă un pirpiriu puţin „afumat”, puţin jerpelit, legânându-se vizibil. Dar omul se agaţă de o bară şi se luptă pe cât poate cu gravitaţia şi cu meandrele traseului. În spatele lui, pe scaun, se află o huidumă bărboasă, cam la 160 de kg si 1,90 metri, din clasa medie a societăţii – privirea înainte, mâinile aşezate una peste alta în poală. Curbele şi frânele autobuzului, la care se adaugă şi multele păhărele în plus, îl determină pe omuleţ să piardă deseori războiul cu verticalitatea şi, astfel, îl mai atinge pe ocupantul scaunului din spatele său. Din locul în care stau văd că uriaşul e cam deranjat de aceste contacte scurte şi subite. La un moment dat lansează pe un tot reţinut declaraţia de ostilitate:

- Nu te opreşte nimeni să bei, dar ţine-te mai bine de barele astea şi nu te mai rezema de oameni.

Pirpiriul, reuşind cu greu să se întoarcă spre ofensat, îi rosteşte rar şi tare la ureche, că pot să aud şi eu:

- E vina şoferului, de fapt nici a lui, săracu’, e de la drum.

- Mai eşti şi obraznic după ce că eşti beat. Nu vezi că te sprijini mereu de mine.

Afumatul e sincer contrariat:

- Eu, beat? Păi dacă eram beat mă prăvăleam de mult peste mata. Îşi şterge apoi buzele cu dosul palmei, parcă în căutarea unui strop de alcool rămas încă pe acolo. Adaugă:

- Şi să ştii că mata eşti obraznic, pentru că aşa e la comun, lumea se mai atinge.

Tramvai, ora 23. În faţa mea la două scaune, o doamnă vorbeşte tare la telefon. Nu îi pot ghici vârsta decât după mâini. Gesticulează larg. Aş zice că e oricum peste 40. Dacă suntem 10 inşi în tot tramvaiul. Îmi place să belesc ochii pe stradă când merg “la comun” noaptea, aşa că nu o bag în seamă. Când turuie cineva, fac mai uşor abstracţie de destăinurile acestea publice. Devin, totuşi, după o staţie, şi eu părtaş la viaţa privată a doamnei, atât cât să aud această pătimaş-nostalgică declaraţie:

- Fată, tu înţelegi, a fost primul bărbat din viaţa mea... (râde scurt şi uscat) Da, fată, primul bărbat din viaţa mea. L-am iubit cum nici pe mama n-am iubit-o. Eram moartă dusă după el. L-am iubit mult, mult de tot. Da, fată... Îl iubesc şi acum după atâţia ani la fel de mult, dar e un idiot, un mare idiot, iar eu nu pot să stau în aceeaşi casă cu idioţii.

Tramvai, ora 17. El şi ea stau faţă în faţă, schimbă câte un cuvânt două între staţii, dar se privesc des în ochi, se mai strâng de mână. Nu au mai mult de 22 de ani şi par că sunt la începutul relaţiei. Eu stau vizavi de ei. Sunt amândoi drăgălaşi. Fără să vreau mă gândesc la ce îi aşteaptă şi cum o să-şi amintească peste ani de călătoria asta în tramvaiul aglomerat. Ne ridicăm toţi trei să coborâm la „următoarea”. Frână bruscă, şi tânăra se dezechilibrează. Se sprijină, cade aproape, pe un băiat din spatele ei. Îşi cere scuze, sprijinitorul le acceptă apatic. Aşteptând să coboare, ea îi chicoteşte imediat iubitului la ureche. Sunt atât de aproape de ei, că parcă fata mi-ar fi spus şi mie:

- M-am sprijinit de puţa lu’ băiatu’ ăla din spatele meu.

- Şi cum era?

- Părea mai mare decât a ta. (chicoteşte iar)

El, fără să întoarcă privirea către ea, dar rosteşte tare, apatic, printre călătorii care se bulucesc pe refugiu, în soarele cu dinţi:

- Al dracu’ bagabont!

Am rupt pisica în două, Marine!

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 09 Dec 2011 12:01:00 +0000

Mă oprisem în mijlocul sufrageriei destul de derutat, aproape să calc în ligheanul de inox cu apă curată şi neclintită.

Zic:

- Am rupt pisica în două, Marine!

Marin stătea, cât era de mare, tolanit şi încălţat pe canapea, cu nasul adânc vârât într-un pahar de whisky pe care îl uitasem acolo, înainte să plec la campionatul de lingvistică asistată.

- Pisica în cizme sau în şlapi? se întinse şi mai indiferent Marin pe canapea.

- Pisica neagră, şi ocup singurul scaun pe care nu se aflau hainele mele împrăştiate.

- Eşti prea abstract.

- Iar tu eşti prea beat.

- Aşa bem noi în Anglia.

- Aici nu e Anglia şi whiskyul e cam scump.

- Şi ce vrei de la mine, mă rog? Îşi ridică puţin capul de pe canapea.

- Să mă ajuţi.

- Ţi-a tăiat calea?

- De două ori. O zbughise spre curtea unei case vechi, dar era un câine mătăhalos dincolo de gard.

- Mereu sunt câini mătăhăloşi dincolo de gard.

Mă enervează când vorbeşte cu accent englezesc:

- Nu face pe deşteptul cu mine, auzi?

Răspunde sec:

- Va trebui să îmi dai şi mie o jumătate din ea.

- Nu pot, ştii bine că nu umblu cu jumătăţi de măsură.

- Credeam că te-ai schimbat.

E sincer şi mai trage din pahar un strop.

- A scos o mieuneală înainte de ruptura şi n-am înţeles, zic dintr-o suflare.

- Dar ai reţinut-o, că d-aia eşti campion mondial la concursurile voastre de lingvistică asistată.

Îi redau acel mieunat categoric.

Marin sare de pe canapea şi mă priveşte cu ochii lui mari, albaştri, acum puţin neclari de la whisky:

- E din Cheshire. Sigur e din Cheshire, recunosc accentul. Acolo sunt numai pisici una şi una.

Mă uit uluit la el.

- Ce să caute o pisică din Cheshire pe strada mea?

E rapid şi tăios:

- Ce cauţi tu la campionatul de lingvistică asistată?

- Ai dreptate.

- Unde sunt jumătăţile alea? Dă-le-ncoa.

Îi arăt spre geanta din hol. Se duce ţintă acolo, sărind peste ligheanul de inox, cu apa neclintită şi, după 2-3 mieuneli, vine însoţit de pisica întreagă. Felina, parcă mai neagră, cu ochii mari, se face că nici nu mă vede şi se urcă tanţoş-mlădioasă pe canapea. Marin îi împinge paharul de whisky, apoi mă priveşte superior (dar îl simt că e la fel de agitat ca mine):

- Acum, dacă nu te superi am vrea să rămânem singuri. Fata e în călduri şi numai aşa a fost de acord să se reîntregească pentru tine: să o răcoresc eu cât pot de repede...

Rânjeşte larg. Nu-l contrazic şi ies însoţit de clipocitul apei din ligheanul de inox. Motanul Încălţat ştie chestiile astea mai bine decât mine. Mai rezist eu până mâine să aflu ce-a zis pisica înainte să o rup.

Teatru micro şi involuntar

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 09 Dec 2011 08:07:00 +0000

Urmăriţi cu atenţie cine ce spune. De unde se pleacă şi unde se ajunge.

Personaj 1: Aş vrea să existe un post de radio unde doar Salma Hayek să citească reţete mexicane.

Personaj 2: Aşa cum aş vrea eu ca Morgan Freeman să fie vocea din GPS-ul meu sau a naratorului care să povestească viaţa mea? Mda.

Personaj 3: Ar fi minunat.

Personaj 1: Ar fi. Iar eu şi cu tine am da în fiecare zi pe postul ăsta. Ştiu că mă înţelegi.

Personaj 3: Te înţeleg, şi eu aş intra.

Personaj 4: În timp ce face dragoste cu Javier Barden.

Personaj 5: Cine, Morgan Freeman sau Salma Hayek? Încerc doar să-mi imaginez.

Personaj 4: Încerc doar să ejaculez, asta-i tot.

Textul de mai sus este traducerea din engleză a unei discuţii (?!) care a avut loc pe Facebook azi de dimineaţă. Am prins-o întâmplător şi mi se pare delicioasă, văzută ca act literar neintenţionat. Sublinierea lui "doar" este a mea.

Heidegger şi Facebook-ul

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Wed, 07 Dec 2011 15:49:00 +0000

Filozofului obsedat de sensurile ascunse ale lumii, anii 60 i se păreau “nebunie” curată. Iată ce scria Heidegger, în 1962, în jurnal, întorcându-se din prima sa excursie în Grecia. Avea la acel moment 73 de ani şi până atunci sucise şi parasucise lumea şi filozofia greacă, stând cu nasul în cărţi şi cu gândurile în propria Aletheia. Sigur nu ar fi intrat pe Facebook, dacă ar fi trăit vremurile noastre, iar observaţiile lui de atunci sunt valabile şi astazi, după jumătate de secol.

Ce mi-a plăcut cel mai mult scurta lui analiza de mai jos este metafora “noi destinaţii”. Aplicată lumii virtuale de azi, exact aşa stau lucrurile. Orice informaţie, poză, poantă, controversă pe wall, filmuleţ, dialog privat sunt noi destinaţii. Pleci către ceva, dar aproape niciodată nu ajungi, nu atingi ţinta sau nu ajungi să „locuieşti” prea mult în locul sau în ideea către care pleci. Stai mereu pe drum, de unde şi oboseala, sentimentul că nu mai eşti nicăieri acasă, deşi unii ajung să se simtă cel mai bine în faţa computerului conectat la Facebook, Twitter sau ce alte reţele de socializare mai există. De aceea zic că e bine ca uneori să ne retragem, să adăstăm, să ne înrădăcinăm departe de net, poate mai prindem şi noi câte o deschidere, câte o des-ascundere a celor închise. Ştiu că îndemul meu, concluzia mea reprezintă un loc comun, dar nu mi-am putut înfrânge tentaţia de a-l aduce şi pe Heidegger pe Facebook şi aici, pe blog, prin intermendiul acestei postări. :)

“…ceea ce noi numim astăzi lume nu mai e decât un haos de aparate tehnice, puse în slujba informaţiei, dar pe care nimeni nu mai e în stare să le cuprindă cu privirea. Haosul s-a aşezat în faţa physis-ului*, ce nu încetează totuşi să rămână teafăr şi neatins. Luându-i locul, haosul tehnic permite un singur tip de acces la funcţionarea sa şi un singur fel de control: prin calcul. Şi astfel nu mai reuşim deât rareori şi doar după o îndelungată muncă pregătitoare să întrevedem ceva din adăstarea aceluia care, odată, şi-a primit forma şi măsura din domeniul lui Aletheia[. ..] acel învizibil care se sustrage – ca o adăpostire ce des-ascunde – oricărei încercări de a-l face accesibil simţurilor.”

Mai înainte, în aceelşi text, defineşte Aletheia în acest fel: „întrepătrunderea unitară a neascunderii (des-ascunderii) şi a ascunderii (adăpostirii)”

„...Nu cumva lumea această tehnică, ştiinţific-industrializată, produce cu rapiditate şi siguranţă posibilităţi ce tind apoi să se multiplice, posibilităţi prin care omul modern să se simtă pretutindeni ca acasă? Iată, în acest chip s-ar dovedi, fără drept de apel, că tot ceea ce am spus cu privire la pierderea locuirii într-o patrie nu e decât o minciună: a vorbi astfel nu înseamnă, în fond, decât a te refugia într-un discurs romantic şi găunos. Şi totuşi, dacă, cumva, acest acasă dezrădăcinat, asigurat doar prin mijloace tehnice şi de informare, a renunţat la orice pretenţie de locuire şi patrie, mulţumindu-se a fi doar pustiul administrat de o întreagă industrie a călătoriei? Ca urmare, nici măcar o asemenea întrebare nu are de cine să se facă ascultată, pentru că orice liniştire este deja înlăturată prin oferta, mereu gata de a sta la dispoziţie, a unei noi destinaţii.”

Fragmentele sunt din „Scufundătorii din Delos. Heidegger şi primii filozofi” de Bogdan Mincă, Editura Humanitas, 2010.

*physis - natură

Copacii copilăriei mele

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Wed, 30 Nov 2011 15:58:00 +0000

Dudul

În curtea bunicilor era un dud negru şi bătrân, cu coaja neteda, impărţit în două, grupat in jurul celor doua crengi groase, crescute in forma literei v. Un “V” intins, astfel incat si eu si fratele meu ne-am improvizat cate o casuta pe fiecare dintre ele. “Casuta” e un fel de a spune. Am batut niste scanduri, am legat cateva sfori de siguranta, facusem si un fel de scarite din stinghii, ca sa nu alunecam la coborare – la urcare parca era mereu mai usor. Acesta a fost primul copac pe care l-am explorat si exploatat. Aveam 5 sau 6 ani. Curtea era in panta si, daca ma urcam in varf, ajungeam sa vad pana departe valea si, mai ales, lacul de acumulare. Puteam sa vad acelasi peisaj si din locul in care imi incropisem mica “locuinta”, in realitate mai mult o terasa, unde imi carasem tot felul de nimicuri, care nu rezistau mult timp sus. Dupa ce cadeau, nu ma duceam sa le iau imediat si, ori se rostogoleau in stratul de zarzavat, ori le rodea cainele care avea cotetul chiar sub dud. Am petrecut ore intregi in dudul acesta, dar acum nu imi amintesc nimic de jocurile pe care le imaginam acolo, sus. Si imi pare atat de rau! Totusi, senzatia asociata amintirilor acum e de punct de observatie, de cetate, in care eu si fratele meu ne ascundeam de posibili urmaritori-atacatori. Cam pe la vremea clasei a noua, in vacanta de vara, au taiat dudul. N-am simtit nici un regret. Imi amintesc chiar ca ma grabeam sa ma duc sa joc fotbal. Nu e exclus ca de la inaltimea aceea sa ma fi indragostit eu prima data de vaile vazut de sus. Si nu e vorba doar ca prima dragoste nu se uita niciodata, dar, in cazul meu, aceasta atractie a sporit odata cu anii.

Părul

La nici 10 metri de dud, mai jos, se afla parul. Zvelt, inalt si aspru, in care ma cocotam numai cand se coceau perele si doar cand nu ajungeam la ele cu “cioara”, un instrument ingenios de care ne ajutam sa le culegem chiar direct de pe ramuri. Cioara era un fel de cupa facuta din sarma in care prindeam para si o roteam, rupandu-i codita. Puteam face asta direct de pe pamant sau din pom, pentru crengile la care nu ajungeam. In senzatiile legate de acest copac, s-au aflat mereu in contrast dulceata incredibila a perelor de vara si asprimea scoartei in care ma zgariam deseori. Mi s-a parut mereu nesemnificativa statura lui, acolo langa poarta, insa vara, cand isi pleca pana jos crengile cu pere galbene si dulci-zemoase, devenea, brusc centrul atentiei mele de copil. Parul mai exista si acum, face mai putine fructe, dar inca il privesc ca pe un paradox: asprimea si dulceata intr-o singura impostaza si nici aceea bagata mereu in seama.

Prunii

Mici, crengi inghesuite si parca mereu uscate, coaja incredibil de aspra. Trei pruni piperniciti care faceau niste prune nicaieri intalnite in alta parte: patate alb-portocaliu-albastrui. Dulci in draci. Rareori ma urcam in ei, pentru ca puteam sa ii scutur, lucru care era de evitat – bunicii faceau mereu “scandal” ca stricam bunatate de fructe (oricum ajungeau la porci!) si ma pârau la tata. Prunii nu imi atrageau atentia mai mult de doua saptamani pe an – atat cat se umpleau de prune dulci, dar nu pot sa ii uit cat de rau ma zgariau.

Brazii

La putin timp dupa ce m-am mutat la bloc (aveam 5 ani), in curtea blocului au fost plantati, pe doua randuri, 10 braduti. Si-asa nu ne lasau se ne jucam „pitita” (de-a v-ati ascunselea) in zona aceea, dar, dupa aparitia brazilor, interdictia a fost si mai apriga pentru noi, gasca de copii galagioasi. I-am lasat sa creasca un an-doi si, cand s-au mai intarit bradutii, copiii au si inceput sa se urce in ei. Eu, nu – mi se parea ca nu incap printre ramurile lor dese! Au ajuns repede grasi si stufosi, tocmai buni pentru locuri de ascuns. Incapeam, dupa niste ani, chiar si doi copii inghesuiti sub coroana lor intinsa foarte aproape de pamant. Cand au fost plantati aveau un metru si jumatate, azi sunt inalti cat blocul, cu ramuri rare, mai mult spre varf, si cu o tulpina groasa, de doar 30-40 de centimetri. Nu ma mai pot ascunde dupa ei azi, dar, uitandu-ma la cat au crescut, ma intreb, copilareste, daca prin inelele alea ale lor pastreaza vreo amintire de pe vremea cand erau mici, pitici, de un metru juma’.

Teiul

Vara aveam ca sarcina sa culegem flori de tei. Mama zicea, ca si azi, ca e bun ceaiul de tei, asa ca aveam, si eu, si fratele meu, cate o norma de nu-stiu-cate pungi de cules in fiecare vara. Doar ne spunea ca a inceput sezonul, nu ne impunea o zi anume. De multe ori, ne strageam mai multi copii de la bloc si porneam pe dealuri dupa flori de tei. Iesea o mare caterinca: va dati seama ca altfel se facea „munca” asta in grup. Odata insa am ramas singur sa imi indeplinesc norma. In curtea casei de langa blocul meu erau doi tei inalti si solizi. I-am tot cules de flori de-a lungul copilariei, cu acordul vecinilor. In cel mai inalt dintre ei am urcat singur intr-o zi insorita de vineri. Pe jos, pe trotuar, era furnicaiala de lume. Eu, sus, inconjurat de crengile si de mirosul de tei. Urcasem cu doua-trei sacose de panza. Fiind usoare cand le umpleam, le lasam agatate de cate o craca mai solida si imi vedeam de cules, urcand. De data asta, fara sa imi dau seama, am ajuns pana in varful cel mai varf, iesisem cu capul dintre crengi si vedeam, incantat, strada pierzandu-se in departare, acoperisurile caselor de peste drum, curtea din fatza scolii. O caldura blanda de iulie, miros de tei si liniste. Din senin a inceput sa bata vantul. Varful teiului se balansa din ce in ce mai tare. Nu ma gandisem niciodata serios la ideea mortii. Atunci insa, intr-o clipa, m-am imaginat cazand pe trotuar si tot acel peisaj din fatza ochilor mei m-ar fi urmat in cadere, zdrobindu-se odata cu mine. Transpirat de frica, am inchis ochii. Aveam 14 ani. Dupa cateva secunde vantul s-a oprit. Cand am ajuns pe pamant, cred ca am avut, pentru prima data, senzatia de concret al vietii – chiar daca nu stiam pe atunci de asa ceva. Teiul a fost taiat acum 10 ani. Uneori, cand trec pe langa buturuga ramasa (e chiar langa gardul spre strada) retraiesc nu doar spaima din varful teiului, dar mai ales fericirea momentului cand am atins pamantul la coborare.

Umberto Eco: “Probabil nu voi mai scrie un alt roman”

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Sat, 19 Nov 2011 19:53:00 +0000

Cimitirul din Praga este al saselea roman al dumneavoastra. A devenit mai usor sa scrieti o noua carte in acest moment al carierei? A fost mai greu sa gasiti un subiect care sa va intereseze?

De fiecare data cand scriu un roman, sunt convins ca nu voi mai scrie un altul in urmatorii cel putin doi ani. Doi ani trebuie sa ai grija de el, ca de un copil. Incepe sa mearga, apoi sa vorbeasca. Peste 2 luni voi avea 80 de ani. Probabil nu voi mai scrie un alt roman, iar lumea va fi in siguranta.

V-ati simtit bine scrind aceasta carte?

Mai putin decat la celelalte. Mie imi ia cam 6 ani, de obicei, sa scriu. In acesti ani adun materiale scriu, rescriu. Ma aflu, impreuna cu personajele mele, intr-un fel de univers personal. Nu stiu ce va urma sa se intample (in carte – n.m.). Descopar asta pas cu pas, si devin foarte trist cand romanul este gata pentru ca nu mai exista nici o placere, nici surpriza. In privinta acestui roman, materialul cu care am avut de-a face a fost atat de urat, incat nu m-am simtit deloc comod cu el. A trebuit sa creez un personaj foarte urat, respingator, care poate sa fie o adevarata provocare pentru orice scriitor. Din fericire, cativa colegi de-ai mei au facut la fel. Shakespeare, de exemplu, cu Richard al III-lea.

De ce va intereseaza atat de mult plastografia? Este o tema des prezenta in creatia dumneavoastra.

Am fost interesat de plastografie vreo 30-40 de ani, pe de o parte pentru ca studiez problemele limbii si ale comunicarii. Iar minciuna este o activitate specifica a omului, uneori mai importanta decat adevarul. Datorita minciunilor putem produce si inventa lumi posibile. Si pentru a intelege daca ceva este sau nu limbaj, trebuie sa vezi daca acel ceva poate fi folosit drept minciuna. Daca da, atunci e limbaj. Un caine iti fura mancarea si o ascunde, dar el nu iti spune ca alt caine a facut acel lucru.

Am fost interesat de Protocoalele ( Sionului – n.m.) nu pentru ca este un fals important, ci datorita tragediei la care a contribuit. Ziarul The Times of London a demonstrat in 1921 ca ele au fost un fals. Dupa aceea au fost luate tot mai in serios si publicate peste tot. Asa ca eu am fost interesat de acest fenomen si m-am intrebat pe ce s-a bazat succestul lor. Raspunsul vine din faptul ca ele nu lansau idei noi. Ele consolidau prejudecati mai vechi.

Am vazut ca multe ilustratii apartin colectiei dumnevoastre particulare. V-au inspirat desenele in vreun fel?

Nu, am adunat ilustratille dupa ce am scris cartea si m-am straduit din greu sa gasesc cel mai bun desen pentru fiecare pagina. Evident ca aveam in cap ce ilustratii sa se potriveasca pentru acele carti. (…) Ilustratiile indeplinesc un dublu rol. Cand ele se refera la romane populare, cititorul recunoste imediat si zice: A, asta e ca dintr-un roman popular. Si, brusc, apar documente reale, reviste cu orientari antisemite sau portretul unei persoane reale. Acest lucru ar trebui sa socheze, aici nu avem de-a face cu fictiune, e ceva adevarat in aceste personaje. Ilustratiile au o functie oscilatorie, creeaza un dublu sentiment.

Sunt cateva locuri in care descrieti mancarurile intr-un fel minunat. Gatiti sau sunteti in mod special interesat de mancare?

Nu, eu merg la McDonald’s… Glumesc. In acest caz, i-am dat lui Simonini mancare in loc de sex. Si i-am dat in cantitati uriase. Denumirile acelor feluri de mancare sunt atat de frumoase, chiar si din punct de vedere lingvistic, incat multi oameni s-au indragostit de acele mancaruri.

Ati mentionat intr-un interviu recent din Paris Review cateva emisiuni de teleleviziune la care va uitati cu placere. V-a atras atentia ceva in ultima vreme la televizor sau in cultura populara?

Aici, in Italia, are loc o invazie a televiziunea de doi bani. E dureros sa te uiti la televizor. Am lucrat in televiziune, pentru trei sau patru ani, incepand din 1954. Exista un singur canal, alb-negru. Putea sa fie distractiv si educativ. Seara difuzau piese de teatru importante, opere sau tragediile lui Shakespeare. Azi, mai ales la televiziunile lui Berlusconi, vezi doar materiale pornografice. Asa ca sunt si mai pesimist ca inainte. Uneori, dupa ora 23, mai poti gasi ceva interesant, dar oamenii normali merg sa se culce la ora 23.

Fragmente traduse si adaptate din interviul aparut pe 15 noiembrie in revista "Paris Review".

Disputa casnică din şifonier

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 18 Nov 2011 17:40:00 +0000

- Azi chiar trebuie să mă laşi să mă îmbrac cu hainele tale.

- Vezi-ţi de treabă, mai bine.

- Mai bine ai avea puţin respect că te-am iubit…

- Da' şi eu te-am iubit…

- În amintirea iubirii noastre trebuie să îmi dai hainele tale azi.

- Lasă mintirile... De când n-ai mai atins tu hainele, le-au crescut multe etichete.

- Dar şi aşa aveau multe etichete...

- Nu înţelegi...

- Nu, tu nu vrei să înţelegi...

- Eşti bou...

- Şi tu eşti o vacă...

- Bă, tâmpitule, nu înţelegi că etichetele au crescut p-afară... Nişte etichete mari.

- Nu te cred.

- Nici nu mă miră.

- Mi le dai?

- Nu pot.

- De ce?

- N-am cum, sunt doar o voce caldă acum.

- Asta era un cântec de-l lălăiai în cârciuma aia împuţită.

- Eşti prost, şi chiar îmi pare rău de tine. Hainele m-au mâncat încet-încet, nici nu mi-am dat seama... Mă simţeam aşa de bine cu ele, că nu le-am mai dat jos. Sunt o voce fără trup.

- Nu te cred, vino să te ating.

- Băi, da' oligofren eşti. N-ai cum… Dacă sunt doar o voce.

- Şi eu cum pana mea să verific asta, ştii bine că sunt orb.

- Un orb tâmpit.

- Şi tu o voce hodorogită.

- Pân-aici! Am vrut să te protejez, bă pramatie, dar văd că mă obligi! Etichetelor, şo pă el, fetelor. Haliţi-l cu voce cu tot.

Imaginaţia lui Dali ilustrând-o pe Alice în Ţara Minunilor

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 18 Nov 2011 10:52:00 +0000

Alice în Ţara Minunilor este cartea care ar trebui citită de toată lumea cu vârsta minimă de 18 ani. Până la această vârstă, lectura ei să fie opţională. Greşeala de a o prezenta drept o carte pentru copii a născut în mintea adulţilor de mai târziu ideea că este o creaţie "infantilă", dacă nu pur şi simplu absurdă. Ecranizările au participat şi ele la această prejudecată.

Lewis Carroll (pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson) a dat o lecţie uriaşă de fantezie. Deci imaginaţia lui Dali mi se pare că se acordează cel mai bine cu lumea fluidă, rapidă şi plină de semnificaţii din povestea lui Caroll.

Cartea a apărut în 1949, iar ediţia ilustrată de Deli în 1969.

Sursa desenelor.

Bonus: o piesă pe care eu aş pune-o ca fundal într-o lectură publică a cărţii.

Poker pe dezbrăcate. Artă, politică, economie, voyerism.

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Thu, 17 Nov 2011 13:33:00 +0000

Zefrey Throwell vede pokerul pe dezbrăcate ca o metaforă a economiei, unde hainele simbolizează banii. În timp ce priceperea poate fi de folos, oamenii care apar cu cele mai puţine haine sunt în cea mai proastă formă şi nimeni nu poate controla norocul.

„Bunăstarea este inechitabil distribuită, şi totuşi se presupune că fiecare respectă aceleaşi reguli ale jocului. Este o critică a politicii şi a economiei”. Aşa a declarat autorul acestui proiect artistic.

Manifestarea a durat o săptămână, timp de 7 ore şi jumătate, zilnic, într-o cafenea din Manhattan. Cafeneaua nu avea geamurile acoperite, încât trecătorii, adunaţi în număr măricel, putea să îi vadă pe jucători şi să îi fotografieze. Ceea ce au şi făcut, bineînţeles.

(sursa: http://blogs.villagevoice.com/runninscared/2011/11/strip_poker_art_starts_saturday.php )

Domnul Throwell nu e la prima "dezvelire". În august, anul acesta, a adus nuduri pe Wall Street. Text următor din www.zf.ro.: Nudiştii făceau parte dintr-un proiect artistic denumit "Ocularpation: Wall Street" creat de către artistul Zefrey Throwell. Proiectul a fost realizat cu intenţia de a atrage atenţia publicului asupra crizei economice şi a lipsei de transparenţă a companiilor de pe Wall Street. " A fost un demers educaţional menit să demistifice această stradă atât de misterioasă...e un fel de demascare a Wall Street-ului", a spus Throwell.

P.S. Creatorul, ca de fiecare dată, s-a făcut una cu arta sa, adică a jucat şi el poker. :)

Facebook - recuperarea unei stări edenice

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Tue, 15 Nov 2011 11:27:00 +0000

Prea mult Facebook, mi-am zis cam pe la începutul acestei luni, dupa care am facut o pauză de o săptămână. Pe moment nu mi-am dat seama ce a declanşat “revolta”. Mai târziu, rememorând momentul, am descoperit că semnalul de alarmă fusese dat de un status, altfel destul de jucăuş si haios, pe care il mai citisem, la aceeaşi persoană, şi cu o săptămână în urmă. Deci o parte din lumea FB-ului dorea să fie haioasă cu orice preţ, reluând glume care fuseseră apreciate cândva. Trist… Enervant… Cu toate acestea, Facebookul îndeplineşte încă pentru mine multe funcţii în sfera informatiei si, oarecum, a divertismentului. Departe de FB, ca şi de Twitter, dar aproape de 2-3 cărţi mişto, m-am gândit niţeluş în acea săptămână la ce înseamnă Facebookul azi. O să trec peste locurile comune, precum socializare, informare, divertisment…

Azi mă opresc puţin asupra unui aspect, urmand ca, in timp, sa dedic cateva randuri si altora, din convingerea că fenomenul marchează şi va marca mentalităţi o bună vreme de acum incolo.

Recuperarea unei stări edenice

“Nu imi vine sa cred ca ne intelegem asa de bine” – aceasta este, in forme usor modificate, replica pe care am intalnit-o deseori pe Facebook. Oameni care erau convinsi ca vremea in care puteau conversa, glumi, intr-un anumit spirit, ca puteau vorbi despre anumite muzici sau carti, avioane sau retete de bucatarie, ei bine, acesti oameni si-au gasit, prin intermediul Facebook, parteneri de discutie, cvasi-necunoscuti in buna parte sau uitati, care au aceleasi preferinte si pasiuni. Pasiuni care zaceau “dezactivate”, ofilite intr-o gradina a valorilor personale, altadata pulsand de viata. Cei care se regasesc in asemenea profil de utilizatori FB au peste 35 de ani, cu precadere femei, au o viata profesionala terorizanta sau o existenta familiala previzibila (Atentie: asta nu înseamnă deloc absenţa dragostei faţă de familie).

Necunoscutii din celalalt capat de lume reala, pasionati de Beatles sau de Voltaire, Gucci sau Ford, ajung sa devina foarte apropiati. Mediul virtual al FB nu distruge doar Departarea fizica, ci traseaza coordonatele unui, iluzoriu sau nu, Aproape. Impreuna, zburda, imbatati de bucuria regasirii unor “asemenea-lor”, incat curand isi impartasesc lucruri din viata privata (inconstienti de potentialele riscuri).

Ceea ce fac ei este mai mult decat socializare!

Acestia impart nu doar un subiect (muzica, literatura, un oras, o facultate, jocuri ale copilariei, o moda retro etc), ci rememoreaza totodata istoria lor personala, tineretea sau/si copilaria lor. Se vede din exclamatiile lor “mute” cu cata bucurie re-descopera împreună amintiri, pasiuni, preferinte comune. Se vede din regretul lor la plecarea, vremelnica sau definitiva, a vreunuia din grup ca investitia emotionala atinge cote inimaginabile pentru un strain de acest mediu de comunicare. Posibilitatea de a posta poze si clipuri muzicale ii face sa simta si mai concreta viata partenerilor de discutie, a prietenilor FB.

Acesti utilizatori, pasionati si, in egală măsură, salvati, de Facebook se simt ca niste copii, mai mult sau mai putin acoperiti cu frunze, alergand si chiuind in sinea lor, prin Edenul pe care il credeau pierdut pentru totdeauna.

Desenul de mai sus e luat de aici.

Lupta pentru linie continuă

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Mon, 14 Nov 2011 11:37:00 +0000

La început era totul fără sens. Orinde mergeai, trebuia să foloseşti drumul ăla. Până şi primarul, când pleca să ducă ploconul la partid, tot pe acolo ieşea. Drumul lat, gri cât cuprinde, liniştit. Jumătate de săteni îl iubea pe primarul Titi Platon, pentru că a asfaltat drumul spre oraş, cealaltă jumătate îl ura, pentru că omul era din alt partid. Soţia îl alesese.

Fără să ştie de aceste antipatii drumul asfaltat nu se iubea decât pe sine. Vai ce nou şi ce frumos sunt! se alinta drumul neted care ducea sătenii strâmbi de griji în oraş.

Din oraş se întoarse primarul într-o zi cu ordin de la partid să tragă măcar o linie pe drum în contul milionului ăla de euro luat pentru "dezvoltare infrastructură", căci presa centrală nu mai avea subiecte tari şi a cerut voie să se ia de şoseaua lui Platon. Cererea le-a fost respinsă, dar primarul a tras linia totuşi. O linie albă, fix pe centru. Imediat drumul începu să se umple de găuri şi de crăpături, parcă se zvârcolea, încât călătoriile deveniseră un chin. Toţi sătenii ajunseseră să îl urască pe primar acum. Jumătate din ei nici nu folosea drumul, dar avea încredere în cealaltă jumătate.

- Îmi vine să intru în pământ de ruşine, Mimi! i-a zis primarul soţiei lui într-o dimineaţă.

Soţia, care venea de la o şedinţă prelungită cu viceprimarul, a dat din mână plictisită: Fă ce vrei, dragă, şi se băgă obosită în pat.

Atât i-a trebuit primarului, imediat a intrat în pâmânt. Ruşinea îl duse, după 2-3 zile de rătăciri, exact sub şosea. La 3 luni de la sosirea lui sub drumul asfaltat, printr-un izvor cristalin de suprafaţă Titit a trimis un mesaj, scris cu smoală pe un ciob de sticlă, destinat presei centrale.

“E belea aici, jos. Odată cu împărţirea drumului în două, a apărut ideea de alteritate. Linia albă e belea! Ura faţă de cealaltă a înlocuit dragostea de sine. Deşi ar fi trebuit să elimine acuplarile bituminoase între cele două jumătaţi ale şoselei, ele se desfăşoară cu o furie şi cu o energie devastatoare. Se fac şi se desfac cu o frecvenţă uluitoare. Chiar când vă scriu, în jurul meu e o troseneală pe toate fronturile. De aici au rezultat şi gropile, nu asfaltul e de vină, chiar dacă, la vremea respectivă, am luat din cel mai ieftin. Fiecare parte spune că sensul opus e pe cealaltă jumătate. (Discutaţi în emisiuile de noapte despre chestia asta.) Se scuipă şi se înjură, ridicându-şi fiecare fustele în cap (eu nu mă uit!). Războiul, în parte fundamentat pe teoria contrariilor, va duce la izolarea satului de întreaga lume. Vor urma foamete şi canibalism. Ambele părţi beligerante, acum aflu, au deschis un front nou pe linia continuă din curba spre oraş. Ştergeţi vopseaua care a declanşat lupta internă din şosea şi înapoiaţi toată şpaga la partid, să se descurce ei cu ea - cu şpaga. Repet, ştergeţi vopseaua albă de pe mijlocul şoselei. Aici lupta pentru linie continuă”

Aşa scrisese primarul pe ciobul care se oprise deloc întâmplător, împins de apa din rigolă, chiar în faţa primăriei. Ca un făcut, un camion greu trecu imediat peste ciob, praf îl făcu. Din camion coborî viceprimarul cu zâmbetul până la urechi:

- Mimi, ieşi, dragă, oleacă că am adus pentru şoseaua aia distrusă a lu' papagalu ăla de bărba-tu bordurile alea trimise de la Centru.

Şoricioaicele blonde din senatorul violator

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Thu, 10 Nov 2011 08:11:00 +0000

Am o problemă mare şi mi-e teamă, chiar dacă ocup o poziţie privilegiată şi doar pe mine mă înghite Şefu’ ăla mare. Cum vine de la Senat, îşi aruncă haina pe birou la Stamate, pe care nu l-a înghiţit niciodată, apoi vine la mine, omu' lui de încredere şi din umbră. Un pahar de apă de iceberg şi, dintr-un hap, sunt în burtoiu’ lui uriaş de senator. Înţelegerea a fost scurtă şi clară la momentul angajării: el se face că mă ia pentru dureri de burtă, eu mă fac că mă doare mereu capu’ de cretin şi vorbăreţ ce sunt. Atât, doar tu şi cu mine ştim cât sunt de prost, mi-a spus atunci. Aşa mi-am dat seama că aveam de-a face cu un om periculos: să zici asta în faţa unor camere de televiziune nou înfiinţată nu era de colea.

Încă de la început mi-a înmânat cheile de la creierul lui. A facut-o cu un gest plin de scârbă, atunci n-am înţeles de ce...

Acolo mi-am şi făcut un mic birou, cu aer condiţionat, cuptor cu microunde... De ce să nu profit, nu? Trebuie doar să am grijă de cuvintele lui, sunt ca într-o bibliotecă. Nu mă vait, nu sunt multe... Le sterg, le ung, le pun în ordine... Da, da, uneori, când mă plictisesc, că n-am voie cu televizor în capu’ lu’ şefu, le suprapun, le amestec, le desfac şi le pun să fac sex unele cu altele. Totuşi cel mai mult îmi place să construiesc castele ca alea de nisip. Ar fi bine să am şi nişte valuri, dar aici totul e sec. Senatorul habar n-are.

Ştiu de la ceilalţi oameni de încredere că şi ei fac la fel în creierii de senatori. Seara, când ne vedem prin barul de lângă Senat, râdem de toţi senatorii, dar ştim că trebuie să avem grijă şi să nu vorbim tare ca să nu ne audă invidioşii şi pârâcioşii ăia din tărtăcuţele de deputaţi.

Cum ziceam, eu am acum o mare problemă pe care n-am spus-o nimănui. În biblioteca din capul lu’ Şefu trăiesc două şoricioaice blonde, cu picioare lungi. Le văd, stau departe de mine şi doar o singură dată am stat de vorbă cu ele. Printre chiţăieli multe, lingându-se mereu una pe alta, am aflat povestea lor. Au fost secretarele lu’ Şefu pe când acesta abia intrase în partid. Viitorul senator le-a abuzat pe rând, mai întâi verbal. Necazul lor, tinere prea conştiincioase în ale politicii, era că nu suportau de nici un fel abuzurile în timpul orelor de serviciu. Întâi minciuna din convingere şi-apoi distracţia din pasiune – ăsta le era crezul. Şi atunci s-au răzbunat: au refuzat să mai iasă din capul lu’ Şefu. S-au lăsat înghiţite şi n-au mai ieşit. Din acel moment Senatorul n-a mai vrut să aibă femei în cabinet. Le ura mai ales pe blonde.

Când am văzut că Legislativul mergea prost, din ce în ce mai prost, l-am păcălit că şoricioaicele, devenite lesbiene între timp, au plecat. S-a mai liniştit omul şi s-a pus pe treabă. Ţara îşi revenea. Necazul meu este că lesbienele din biblioteca mică a lu Şefu, după ce că ronţăie numai i-uri din verbul a fi, acum mi-au comunicat, în scris de mână, că vor să intre în industria porno. Vor să le urc în capul lu' Şefu o întreagă echipă de filmare, cu tot cu regizor – şi să fie unul bun. Cum să-i zic eu aşa ceva Senatorului, după ce l-am minţit, psihologic, că astea două au plecat? Dacă nu le respect doleanţa, m-au ameninţat că vor declanşa o orgie pe termen nelimitat în rândul cuvintelor din capu’ Senatorului. Nu mi-e teamă pentru mine, aş putea rămâne şi eu aici cu ele, dar mă gândesc doar la ţărişoara asta...

______________________________________
Disclaimer: orice asemănare între întâmplările relatate mai sus şi realitatea aşa cum o cunoaştem cu toţii e aberantă

Rugăminte de la domnu' Coacăză

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Wed, 09 Nov 2011 16:07:00 +0000

(nu ştiu în ce categorie a genurilor literare să bag această pilulă absurdissimo, dar sper să vă binedispună măcar atât cât m-am distrat eu cu ea scriind-o)

Aşa mi-a zis, să-l pocnesc după apusul soarelui. Mă uitam ba la Ştefan, ba la soare. Nea Matei stătea rezemat de partea de sus a soarelui şi răsucea de mama focului ceasul vechi de perete. Tot în salopeta aia veche era. Ştefan se uita, multiplu şi întredeschis, la mine, de parcă ar fi ştiut de frământările mele. Cu ce palmă să îl trosnesc? Sau o fi mai bine cu pumnul? Lu’ Nea Matei i se arsese ţigara până la filtru. Un nesimţit! Şi Ştefan ăsta, nu putea dracului să rămână în vaza aia de la tac-su, domnu' Coacăză? Ce-i veni chiar azi să iasă labărţându-se prin toată vila pe care tot de la tac-su o avea?

Coacăză ăsta furase pe rupte de la primărie, altfel de unde să îşi facă ditamai Soarele şi să pună pe picioare o întreagă industrie a umbrelelor de plajă. A avut fler omul, ce să mai... Ghinion curat să ai un fiu aşa ca Ştefan. Îl înţeleg, numai părinte să nu fii... Urâţenia asta, care continua să se întindă băloasă şi verde prin toată vila şi care mă privea tăcută de sus cu mii de ochi mici, avea o singură pasiune: să lenevească toată ziua în vaza aia verde, cu toate pramatiile din cartier.

Când m-a sunat tac-su, m-am gândit că sunt ăia de la agenţia de turism să facă iar mişto de mine, ca în fiecare zi de luni. Dar era marţi... Domnu’ Coacăză vorbeşte gros şi rar, de data asta însă izbucni în plâns la telefon. Mi-era şi milă, dar mă şi buşea râsul. Ditamai primarul cu soare personal pe cer... Deh!...
Nea Matei s-a dat jos de pe soare la un moment dat, dracu ştie ce mai avea de reparat la el, ca doar asta făcea noapte şi zi şi a plecat să îşi mai ia nişte ţigări de la colţ...

Soarele ajunsese jos, jos de tot, un colţ mai avea peste orizont... Îmi încordam pumnii şi trăgeam cu coada ochiului la baliga ce se lărgea fleşcăită până în livingul de la etajul doi. Eu eram la fel de nehotărât: cu dreapta, apoi cu stânga sau invers? Dar nenorocitu’ de Ştefan parcă mă citise: trase repede pereţii vilei de 200 de metri pătraţi peste el şi, implicit, peste mine. Din ditamai baliga băloasă se făcu imediat un diamant mic, apoi mă absorbi şi pe mine în vaza lui, aia care stătuse tot timpul într-un colţ al bucătăriei total computerizată. Sunt plin de nervi şi depravaţii ăştia ai lui de prieteni ascultă numai muzică orizontală. Cică Orizontul e filozofia lor de viaţă.

Nu mai ştiu de e noapte sau zi, aud doar ceasul vechi de perete că scârţâie pe cer şi pe Nea Matei undeva departe cum trage puternic din ţigară până la filtru. Trebuia să îl pocnesc eu înainte de apusul soarelui.

Şoferul samaritean şi câinii uzi fumători

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Tue, 08 Nov 2011 12:39:00 +0000

Toamna rece si împuţită. Cerul aproape, greu-innorat. Era ca noaptea. Ploua în Bucureşti de câteva ore. “De unde naiba atâta apă?”. La fiecare intersectie se bulbucau şuvoaie groase de apă murdară, în care rămâneau prinse maşini de toate felurile, şi mai elegante, şi mai rable. Potopul de Bucureşti aduce mereu egalitatea între şoferi.

Pe fundalul acesta aqua-apocaliptic conduceam eu cu 5 km/h spre casă, strecurându-mă temător printre valurile care mă loveau când dinspre tribord, când dinspre babord, când din ambele direcţii.

Mai aveam cam o staţie de tramvai până acasă şi porneam al 25-lea val de “urări” adresate Primăriei, când am zărit de departe, pe bordură, o femeie mărunţică, cu un copil la piept. Făcea din mână la taxiuri, indiferent de direcţie. Am „zărit” e bine spus pentru că prin ploaia deasă totul se vedea neclar. N-avea umbrelă, iar pe copil îl acoperise pe jumătate cu o geacă, de mult îmbibată de apă. Apropiindu-mă, văd limpede că este ruda vânători-mâncătorilor de lebede vieneze. Părul i se lipise leoarcă peste ochi. Cred că nu vedea nimic: îşi strângea cu o mână copilul la piept, iar pe cealaltă o ţinea mai mult ţeapănă în aer, gest pentru taxiuri. Grup statuar în mijlocul potopului din Marele Oraş.

Opresc maşina lângă cei doi, iar ea, după ce îşi dă părul din ochi, îl lasă pe puradel jos şi se îndreaptă spre mine. Mă lămuresc repede unde stau, cam la vreo 3 staţii de tramvai (care nu circula din cauza de defecţiune la reţea – se anunţase la radio). Să urce, le zic. “Săru mâna, domnu! Sănătate la toată familia, mare om” imi zice, gutural, femeia nu trecută - vedeam abia acum-, de 25 de ani.

„Hai, bă moşule! Ne duce domnu...” mai strigă ea undeva în perdeaua de ploaie din spatele ei. Abia acum vedeam silueta unui moşneag slăbănog care fuma lăsat pe genunchi, acoperindu-şi tigara cu o şapcă de fâş. „Bunicul” vânătorilor de lebede se dovedeşte foarte agil şi din două salturi e în maşină, dându-mi în maşină, odată cu un “bună seara” mormăit, şi ultimul fum din ţigara pe care o aruncase afară.

Plecăm. Parcă e şi mai întuneric afară. Iar valurile sunt şi mai mari. După nici o sută de metri, mă opresc înaintea unui lac crescu în mijlocul străzii. Câteva maşini sunt blocate, înconjurate de apele maronii. Văd tot mai greu, geamurile s-au aburit de la căldura noilor mei parteneri de drum. Deschid geamul din partea mea să se dezaburească toată maşina. Toată maşina care pute a câine ud ce a stat in fum de ţigară toată viaţa. Mi-aş aprinde o ţigară, dar n-am... Poate ar fi fost şi o idee proastă, în fond...

Moşneagul începe să se foiască în spate. Îl aud cu greu cum şopăcăie cu puştiul, în timp ce valurile bat în portiere, iar stropii mitraliază caroseria din toate părţile. “Am pus-o dacă rămân blocat aici” mă gândesc. Sună telefonul. Îi spun soţiei că nu mai am mult. Femeia de lângă mine nu scapă ocazia, dupa ce închid telefonul: Nevasta lu matale, nu? Ce-o zis, va asteapta cu masa?

Ii raspund politicos si scurt: da!

Mosneagul o bate pe umar. Iesim din balta Marelui Oras. Femeia îi face semn din mână să o lase în pace. Accelerez. “Urâtă vreme, domnu, nu?” zice ea. “Urâtă” îi răspund cu ochii în oglinda retrovizoare să văd ce se întâmplă pe bancheta din spate. În faţă drumul pare mai bun. Mai e un pic şi îmi las "clienţii" la adresa. În maşină miroase acum a haiată de câini uzi şi fumători înrăiţi. Geamurile s-au dezaburit. Bărbatul o semnalizează pe umăr iar. Ea, acelaşi răspuns.

Ajugem exact când ploaia se opreşte. Coboară ei, cobor şi eu toate geamurile. Vrea să îmi dea bani. Refuz. Femeia nu insistă. “Sănătate la doamna şi la copii, boierule! Ai copii?”. “Am o fată” răspund voios şi bucuros de aerul curat pe care îl trag cu putere în piept, de parcă aş fi pe puntea unui vas în mijlocul oceanului. Moşneagul nu zice nimic la plecare, nici cel mic. Mare pagubă! După ce trânteşte portiera de zdrongăne toată maşina, aşchimodia de bătrânel sare super agil peste râul jegos de lângă bordură cu mâna direct în părul fleşcăit al ţigăncii:

- În morţii mă-tii, să-mi zici acu de unde îl ştii p-ăsta că te joc în picioare.

Cei doi se încaieră, schelăcăie şi se înjură, tăvalindu-se în bălţile mizerabile din gropile adânci ale trotuarului.

Viteza întâi, uşor, să nu fac valuri. Nu mă uit înapoi. Începe iar ploaia.

Eu, taximetristul groazei, din noaptea geroasă.

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Mon, 07 Nov 2011 13:43:00 +0000

Ora 2 dimineata, octombrie sau noiembrie, 2003 sau 2004. Ma intorceam, impreuna cu sotia mea, de la o mica si discreta agapa petrecuta la un restaurant din Pucioasa, singurul care statea, pe atunci, deschis pentru noi pana la ora aceea. Era sambata si foarte frig. Strazile pustii… N-aveam somn niciunul dintre noi doi, asa ca incercam sa mergem cat mai incet cu masina, sa ajungem cat mai tarziu, numarand cate ferestre vedem luminate pe la blocuri.

Cand mai aveam vreo 30 de metri pana acasa, zarim pe marginea trotuarului o mogaldeatza care ne facea anemic cu o mana, cu cealalta strangandu-si geaca pe gat. “Autostop la ora asta, e nebun. Nici dracu’ nu il ia acum” ii zic lui Angi si dau semnal dreapta sa intru pe aleea blocului. Imi dau seama cata dreptate aveam: n-avea cine sa il ia. Frana, putin marsarier !

Pustiulica zgribulit sare imediat in masina. Plecam.

“Buna seara” - el. “Buna dimineata” ii raspund. Angi, inca nelamurita, tace si ii arunca baiatului o privire in spate. “Unde mergi?” – eu. “Pai, unde mergeti dumneavoastra…? Ma lasati in drum, daca e….” – el. “Noi mergem unde mergi si tu” – eu. Liniste – el. Mi-am si imaginat ca a inghitit in sec. Angi rade usor si se intoarce spre el: “Nu te speria, asa sotul meu mai glumet. N-avea somn asa ca te ducem pe tine acasa. Unde stai?” Liniste. Dupa prima curba il intreb iar. Imi spune cu o voce stinsa ca la Vulcana Pandele (mai putin de 10 km) si ca nu trebuie sa ne deranjam, ca poate mai trec masini pana dimineata. Ma buseste rasul, dar nu mai zic nimic, imi dau seama ca e speriat destul.

Dupa vreo zece minute ajungem in localitatea cu pricina, cand realizez ca aceasta se afla de fapt pe partea cealalta a drumului principal, si baiatul ar trebui sa mearga aproape un kilometru pe jos, peste camp si linii ferate. “Puteti sa ma lasati aici. Va multumesc mult” zice el cu respiratia intretaiata, mai-mai sa imi scoata ochii cu mana intinsa in care presupun ca tinea niste bani. Nu opresc, desi aproape ca o facusem si merg mai departe. “Unde stai, mai exact?” – eu. “Era foarte bine aici, domnu’ “ Il simt ca e rupt de frica si mi-e mila de el.

Ca sa il linisteasca, intervine si Angi, care, in mintea lui, cred eu, era partenera mea de ucis autostopistii. Numai el stie cat o fi regratat pe drum ca s-a urcat cu noi in masina. L-am mai intrebat de unde vine. De la discoteca, evident. Ii zic ca si eu sunt din Pucioasa, chiar daca am la masina numere de Bucuresti. Mai vorbim de una de alta, se mai linisteste, il simt. Intram in sat. Zice ca sa il las acolo. “Pai nu ti-am spus ca te duc chiar pana acasa”. Tace si, probabil, inghite iar in sec. Ne oprim in fatza unei case, dupa indicatiile lui. Imi intinde din noua mana cu bani. “Stai linistit, ii zic, nu-i nevoie de bani”

“Multumesc, buna seara. Sarut mana, doamna!” Coboara din masina… Are grija sa nu tranteasca portiera… Aproape ca o mangaie... Face cativa pasi spre o poarta, intoarce capul spre masina noastra, cred ca vrea sa ne faca un semn de salut, dupa care o zbugheste la stanga, pierzandu-se pe o ulitza intunecata. Noi in masina ramanem interzisi, apoi ne pornim pe râs. Un râs amar pe jumatate totusi...

“Crezi ca era mai bine sa il fi lasat in frig?” o intreb pe Angi. “Altadata sa te inveti mine” – ea.

Nu m-am invatat. Maine, alta intamplare din aceeasi categorie, dar poate si mai neobisnuita decat asta.

De la Indiana Jones al Egiptului, la Mubarak al antichitatilor

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Wed, 26 Oct 2011 06:58:00 +0000

Avertisment: Celor care nu recunosc personajul din poza de mai sus postarea aceasta le poate parea anosta. Cunoscatorii insa vor gasi, probabil, lucruri interesante in ea.

Eu nu cred sa fi vazut mai mult de 3 documentare despre Egiptul antic in care domnul din imagine sa nu fi aparut. Am crezut ca e un fel de guru al vechilor civilizatii egiptene, ma gandeam ca e singurul profesionist din Egipt care stie sa vorbeasca despre istoria lor veche. Apoi m-a contrariat atitudinea lui fata de camera de filmat. De multe ori parea ca se uita pe langa camera, ca, in paralel cu mesajul catre public, i se adresa operatorului sa nu care cumva sa greseasca pentru ca el, ditamai personalitatea, nu mai repeta. Curata atitudine faraonica!

Domnul se numeste Zahi Hawass si este faimosul egiptolog, considerat drept cel care a impulsionat-promovat, puternic si recent, in lume imaginea Egiptului ca tara a faraonilor, de unde si cresterea numarului de turisti din ultimii ani, fapt ce a participat destul de substantial si fara indoiala, la numirea sa ca Ministru al Antichitatilor (Minister of Antiquities). Zahi Hawass este (a fost?) o vedeta incontestabila a Egiptului actual, ceea ce l-a si ajutat sa incerce si industria modei cu un model de palarie, imitatie a celei purtate de Indiana Jones.

Pana aici, toate bune si laudabile. Chiar asa ceva ar trebui si Romaniei, mai putin partea care urmeaza... :)

Odata cu infundarea lui Mubarak, nisipurile egiptene au inceput sa se miste si in jurul lui Hawass, iar acuzatiile, grave!, s-au pornit in valuri, dupa ce a fost zburat, pus pe fuga, de la Minister. Prima mare acuzatie a fost coruptia. Apoi ca se purta de parca vestigiile antice i-ar fi apartinut lui si nu Egiptului. Ca, prea apropiat fiind de fosta doamna Suzanna Mubarak, a "complotat" impreuna cu un fost ministru al Culturii ca acesteia sa ii fie daruita o bijuterie antica. Ca n-ar fi total strain de disparitia unor piese de muzeu din timpul revoltei de la inceputul anului din Cairo.

Omul chiar a fost convins ca, sub domnia lui Mubarak, care l-a si facut ministru, poate sa domneasca si el cumva. Ghinion!

Raspunsurile lui Indiana Jones, cum mai era poreclit Hawass, sunt tipice "dictatorilor" ajunsi in pragul disperarii si al inchisorii:

"Eu am stabilit mostenirea Egiptului si i-am pus in valoare pe egipteni in intreaga lume"; "Sunt singurul care am recunoastere internationala, iar oamenii vor fi atenti la ceea ce am eu de zis"; "In urma cu mai mult de 4000 de ani, a urcat pe tron in Egipt un rege la varsta de 8 ani si a ramas la putere pana la 98. Cand a imbatranit, puterea i-a slabit, in timp ce puterea apropiatilor lui a crescut. Asa s-a intamplat si cu Mubarak."

Despre alegerile catre democratie ale Egiptului: "Va fi greu, egiptenii sunt obisnuiti sa insele". Gura pacatosului, deh...

Doua concluzii, cel putin:

1.Zahi Hawass, inca un specialist sedus de putere. Blestemul Faronului? :))

2. 98% din ce-i filmat este foarte "deformat"

Sursa: aici www.globalpost.com, de la care am preluat si titlul, ca prea era bun.

Iar am văzut culoarea mişcătoare

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Mon, 24 Oct 2011 14:49:00 +0000

Iar am văzut culoarea mişcătoare
Mănâncă doar nadir şi bea doar zare
Pe care-o îmblânzeşte tare
Să doarmă mult dar în picioare
Fără de ochi

Mă restrecoară-ntr-o-ntrebare
Ca un răspuns dintr-ăla mare
Ţinut în cercul din chenare
Şi-mi face dansuri doar la bare
Fără de jenă

Mă sparge picuri în pahare
Mă dezghioacă prin fermoare
Mă ţine strâns ca-tr-o lansare
Ca un taifun între fuioare
Fără de şuier

N-am mai văzut-o pe putoare
De când mi s-a-ngheţat cărare
Şi s-a prelins într-o parcare
Ca o maşină de salvare
Fără şofer

- Te neclinteşti, îţi faci paloare
Idee, te prefaci negânditoare?
De-acuma nu mai ai scăpare
Îţi fac din litere-nchisoare
Fără zăvor

24.10.2011 (după ce de dimineaţă m-am trezit cu primul vers in cap)

Tot mai paşnici, tot mai uşor impresionabili

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Sat, 22 Oct 2011 10:24:00 +0000

Am dat de un interviu aici, unde sunt dezvoltate niste idei pe care eu le-am gasit interesante. Am tradus si adaptat din el partile esentiale. Interviul este cu Steven Pinker, profesor de psihologie la Harvard, autor al cartii “The Better Angels of our Nature”, ce urmeaza sa apara luna aceasta.

Explicatii pentru declinul violentei

Tribunalele si politia care detin monopolul asupra folosirii legitime a fortei.

Descresterea numarului de crime incepand din Evul Mediu, perioada care a coincis cu expansiunea si consolidarea regatelor, precum si cu tranzitia de la anarhia tribala la formarea primelor state. Pentru comert si schimbul de marfuri au contat mai mult ca oamenii sa fie vii (consumatori – n.m.) decat morti, presupunand astfel si o preocupare in a afla ce nevoi are si ce vrea Celalalt. Acest fenomen implica altruismul reciproc, opus dominatiei salbatice. Scrierea, jurnalismul, istoria, stiinta – sunt mijloace prin care noi vedem lumea prin ochii Celuilalt. Feminismul. Pe masura ce femeile ajung la putere, violenta poate descreste, barbatii fiind genul mai agresiv.

S-a modificat NATURA pornirilor noastre spre violenta? Nu, spune autorul, ci mai degraba influenta a venit din partea societatii, dar nu exclude si posibilitatea unor modificari genetice in timp.

De ce cred atat de multi oameni ca traim vremuri extrem de violente?

Cu cat esti mai aproape de prezent, cu atat sunt consemnate mai bine evenimentele si de aici crede el ca provine impresia noastra de epoca violenta. Stim totul despre fiecare masacru care are loc azi, dar agresiunile din trecut devin niste frunze care cad din copaci si nimeni nu le aude.

Ne pasa mai mult de violenta decat in trecut?

Forme ale violentei, care altadata nu ar fi fost bagat in seama, acum sunt astfel percepute. Pedeapsa capitala facea parte din viata zilnica. Hotii de buzunare obisnuiau sa fie spanzurati. Acum cel mai atroce criminal in serie este executat fara durere dupa procese care dureaza zeci de ani si are parte si de calugarite cu lumanari aprinse. Omului ii place sa auda stiri despre violenta. Sangele vinde. Massmedia nu ar anunta ca ieri in Buenos Aires cateva sute de oameni au murit in somn linistiti, dar ar pune imediat pe ecrane daca cinci persoane au fost impuscate.

Ce ai vrea sa retina cititorii tai din carte?

Sa fie multumiti ca exista guverne si tribunale. Oricat am fi de enervati de avocati, politisti si ministri, alternativa e mai rea. Capitalismul este un cuvant detestat pentru multi intelectuali, dar exista un numar de studii care arata ca economiile si comertul libere n-au nici o legatura cu genocidul si razboiul.

Ilustratia: Triumful Mortii, Bruegel cel Bătrân

"N-a avut decât patru sau cinci neveste"

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Tue, 18 Oct 2011 13:09:00 +0000

Un autor de comedii antic, citat de geograful Strabo, pomenea caracterul poligamic al marii familii de neamuri trace: „Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Niciunul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: “bietul de el, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea”

(sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/10/17/erau-dacii-poligami/)

Subiectul postării nu este atât poligamia, reală sau nu a strămoşilor noştri, cât acest blog pe care l-am descoperit azi şi care reuşeşte să te a-tragă, natural, în spectacolul Istoriei.

http://istoriiregasite.wordpress.com/