Liviu Drugă

Lui Cordel îi plăcea să asculte cartofii prăjiţi

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Wed, 13 Apr 2016 13:34:00 +0000

De mic îi plăcea lui Cordel să asculte cartofii prăjiţi
se aşeza în faţa farfuriei cu ochii închişi palmele lipite pe genunchi
toată familia ştia că trebuie să tacă şi satul tăcea
ajunse până la Oraş vorba de liniştea care îi trebuia băiatului
atunci Cordel începea să asculte cartofii prăjiţi:
pârâitul bulbilor ca zorii râcâind noaptea
tulpinile urcând prin pământ precum degetele împletite
ale unor îndrăgostiţi sinceri şi efemeri
simfonia sapelor ruginite spărgând bulgării singuratici de ţărână
în nesfârşite mirări "Uite ce lumină vine anul ăsta din adâncuri!"
suspinele ţăranilor împrăştiaţi pe câmp
"Dragostea e tradare" "Prea sunt cerceii toţi de împrumut"
"Monştrii tineri ne mănâncă primii"
rostogolitul înfundat al cartofilor în coşuri de nuiele - căpăţâni tăiate ale bastarzilor zeflemitori

Din astea auzea Cordel şi era fericit
iar când el era fericit tot oamenii satuluii mâncau în tihnă erau vii
şi spălau apoi împreună farfuriile în apa râului cântând

Într-o zi a ieşit Cordel în Oraş să vadă cum sunt acolo cartofii prăjiţi
era curios strânsese bani de bilet la clasa întâi
bastarzii străzile monştrii tineri restaurantele

îndrăgostiţii sinceri şi efemeri
uleiul din tigaie
îl aşteptau în tăcere era ordin de la primărie
dar cartofii prăjiţi din farfuria lui rămâneau muţi
Cordel a dus urechea mai aproape de ei şi-a strâns pumnii pe sub masă
nu se auzea nici măcar un strop din rugina sapelor care de obicei
la el în sat cânta simfonii ciudate dulci şi asurzitoare
i se puse un nod în gât
"Am surzit, mai am puţin şi mor, o să ajung cartof curând!"
după aia îşi aminti înciudat de Zizi care nu se lăsase în căpiţă
"Sau nu mai vor cartofii să-mi vorbească?!"
liniştea din Oraş s-a ridicat pe vârfuri încercând
să prindă şi ea măcar un pic din
cântecul faiomos al ruginei de pe sape

Cordel se lumină la faţă deschise pumnii, îşi promise
că n-o s-o mai scape data viitoare pe Zizi şi zise:
- Cartofii ăştia sunt făcuţi în laborator!

Până seara când Zizi se rostogoli vicleană în vârful căpiţei
sapele satului aşa ruginite cum erau
au făcut Oraşul una cu pământul
cântând simfonii ciudate şi dulci.

Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia - Andrei Cornea

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Sat, 09 Jan 2016 12:43:00 +0000

Nu fac aşa deobicei, dar mai întâi voi descrie în câteva cuvinte ceea ce mi-a creat mie un oarecare disconfort citind cartea lui Andrei Cornea. Şi anume, structura ei, felul în care autorul a ales să îşi ambaleze "marfa", să îşi expună mesajul. Deşi se numeşte "roman istoric", evenimentele din secolul 17 sunt povestite de un personaj aflat în anul 1923. Maniera şi pretextul interacţiunii dintre cele două secole sunt viabile şi, într-un fel intrinsec, susţin ultima - în ordine cronologică - teză, uimitoare şi ea, a romanului. Ceea ce m-a sâcâit deseori pe mine citind despre aventurile lui Şabbatai Mesia a fost potenţialul uriaş al acestora de a deveni o carte axată strict pe viaţa celui care a pus bazele noii secte. Faptele din secolul 17 petrecute în bazinul Mării Mediterane, parte inventate, parte dovedite documentar, sunt relatate, în oraşul Tesalonic, de Akif Efendi, un evreu convertit la islamism, pe un ton implicat (foarte implicat!) , dar, de cele mai multe ori, foarte concentrat, dând uneori senzaţia cititorului că i se povesteşte un film pe scara blocului, în timp ce prietenul care a fost la cinema se mai întrerupe din povestit vorbind cu iubita la telefon sau spărgând seminţe în dinţi. Exagerez, evident, de dragul comparaţiei, :) dar frustrarea rămâne pentru cei care vor sesiza filonul narativ exploatat parţial.

Dacă nu veţi trăi senzaţia aceasta a mea, ca şi când ai sta într-o maşină cu motor puternic folosit la jumătate, şi care oricum nu a fost atât de puternică precum aţi putea crede din cele "câteva" cuvinte dedicate ei, veţi descoperi o carte cu grijă scrisă şi cu pasiune. Are suspans, coerenţă, cursivitate (pe cele două planuri, dar şi împreună), referinţele istorice şi culturale nu doar că abundă, însă vin la momentul potrivit pentru a detalia nişte realităţi străine multora dintre noi. Dacă romancierul să zicem că nu excelează de fiecare dată în redarea atmosferei unui dialog, unui eveniment, Andrei Cornea este un foarte bun "încadrator". Erudiţia profesorului şi cercetătorului Cornea funcţionează perfect când trebuie să îşi susţină personajele, bine conturate, încadrându-le într-un context istoric, social, politic şi, nu în ultimul rând, psihologic.

Personajele, de la cele mai mărunte până la cele principale, sunt purtătoarele unor idei, unor doctrine. În fond, dincolo de orice construcţie diegetică, "Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia" taie fin, cu grijă, dar categoric în carnea credinţei religioase. Nu vă avântaţi zâmbind ironic cu gândul la "desfiinţarea" cultului mozaic. În subsidiar, critica romanului vizează toate doctrinele. Rabinul şi cabalistul Şabbatai Ţevi, personaj real născut în 1626, este reprezentantul unui concept: fanatismul. Fanaticii trag după ei mase, ducându-le în zone altădată absolut interzise, aşa cum face tânărul şi excentricul rabin. Zelul excesiv poate deschide porţi, dar le şi poate închide, provocând pagube uriaşe, ireparabile. Aceasta e, în viziunea mea, ideea principală a cărţii: cum credinţa, religioasă sau politică, sau de oricare fel, poate genera fanatism, cum un concept modelează psihicul, supune politica sau se subjugă ei în tentativa neobosită de a deveni dominant, victorios, unic: vezi Creştinismul, Islamismul, Hitlerismul, Comunismul etc. Romanul reprezintă aşadar şi o uimitoare istorie a unei idei (nu spun care).

Şabbatai Ţevi parcurge aproape întregul, tipicul traseu al unui mesia. A fi salvator, a fi mesia înseamnă a te prezenta ca diferit de ceilalţi, mai puternic, mai revoltat, mai deştept, mai creativ, mai... de pe altă lume şi, obligatoriu, posesorul adevărului unic.

Pentru răsturnările de situaţie şi pentru dezbaterile ideologice şi culturale clar prezentate, "Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia" este o carte care merită citită mai ales de cei deschişi la minte (n-am zis atei!) şi fani ai istoriei ideilor şi mentalităţilor. Cred că toţi ceilalţi fanatici, în afară de ai lui Şabbatai, vor găsi volumul lui Andrei Cornea un pic... ofensator, ceea ce mie îmi place extrem.

Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia - Andrei Cornea. Humanitas, 2015.

Căutăm un sniper profesionist pentru ţara noastră

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Thu, 05 Nov 2015 22:13:00 +0000

Căutăm un sniper profesionist pentru ţara noastră

Stimate Domn / Stimată Doamnă

vă scriu dintr-o ţară cu prea mulţi "oameni frumoşi"
care au pus nişte animale de pradă pe cele mai de sus scaune
adevărate tronuri unde banii urcă precum nişte şerpi boa dresaţi
nenorocitele acestea de animale muşcă fură mânâncă orice fel de oameni
(chiar şi paznici de-ai lor)
apoi vin pe la televizor chemate
de nişte animăluţe la fel de împuţite cu gura mare şi plină de dinţi lucioşi
animăluţele acestea de la emisiuni stau şi ele pe nişte scaune
dar mai mici
sub care înghesuie vorbe meşteşugite
şi microfoane calibrate pentru şantaj
dacă aţi auzi marile animale de pradă mormăind grohăind borând la tv
chiar şi arma dumneavoastră cu lunetă ţinută în beci s-ar zvârcoli
de furie
dar la noi se zvârcolesc câţiva şi noi n-avem beci
vă scriu dintr-o ţară în care oamenii ies uneori în stradă
cu lumânări şi lacrimi şi compun texte sensibile pe internet
aici la noi zâmbetul la patru ace al prădătorilor e invizibil
e de caterincă
zâmbim cot la cot cu hoţii noştri
le dăm vot le dăm de mâncare
dar numai noi murim
din cauza lor
mă gândeam să schimbăm puţin treaba asta
dacă v-ar interesa un job la noi
mă gândeam să le aducem aminte vinovaţilor că moartea e mai aproape
decât cred aceste animale
nu nu vreau să îi căsăpim din prima
la început
nişte răni uşoare să se cace pe ei de frică
să doarmă cu spaima în pat
şi spaima să le-o tragă în fiecare clipă
prin toate orificiile
să îi mângâie lasciv pe degetele cu care au semnat zâmbitori de şpagă
şi de moartea vecinilor, prietenilor, foştilor lor colegi de clasă
de moartea celor care nu au ieşit niciodată din satul lor
care nu au bani de spitale de mâncare de înmormântare
mă gândeam că dacă mai aveţi dumneavoastră prieteni
care se pricep la jobul acesta de la distanţă
aţi putea să le spuneţi de ţara noastră
avem în libertate multe animale de pradă analfabete băloase
care put a moarte şi se dau cu parfum scump
asigurăm cazare şi masă
dar nu cine ştie ce
suntem "frumoşi" fără speranţă uituci şi săraci

Despre visele mele, cu luciditate.

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Thu, 22 Oct 2015 13:27:00 +0000

Nu am avut niciodată niciun fel de realaţie cu ideea de transcendent, deşi m-am născut într-o familie de creştini şi sunt încojurat de credincioşi, mai mult sau mai puţin practicanţi. Fiica mea ar fi excepţia, dar se află deocamdată la vremea marilor întrebări omeneşti, pornind însă de la absenţa transcendetului. Până la 24-25 de ani mă manifestam critic şi teribilist la adresa religiei de fiecare dată când aveam ocazia - şi, cu ruşine mărturisesc, căutam cu lumânarea acele ocazii. După 25, m-am transformat într-un tolerant fără de seamă, înţelegând că scopul omului nu este nici pomeneală traiul în adevăr, ci într-o perspectivă cât mai confortabilă, explicit-integratoare, asupra vieţii. De atunci am înţeles că prezenţa divinităţii în viaţa omului, cu tot răul ei, este benefică. Beneficiul este strict individual şi "egoist", pentru că la nivel de societate s-a demonstrat, şi procesul continuă, că mulţimea zeilor determină mulţime de conflicte, care mai teoretice, care mai sângeroase. Rezumând, nu cred în nicio idee celestă, dar accept orice religie atâta vreme cât ea se consumă interior şi neintruziv.

Deci, neavând eu parte de iluminările specifice relaţiilor pe "verticală", a trebuit totuşi să îmi explic experienţe neobişnuite prin care am trecut. Cele mai frecvente sunt visele. Din somn şi din starea de veghe.

În urmă cu aproape două săptămâni am avut un vis foarte lung, pe care l-am descris aici. Abia la câteva ore după ce l-am postat, retrâind chiar în timpul scrisului bucăţi lungi din zborul acela, mi-am dat seama de un lucru foarte simplu, dar şi surprinzător. O bună parte din el era de fapt format din imagini ale unui alt zbor, cel imaginat de mine în cartea "Jurnalul unui căpcăun român" (încă în pregătire, din păcate). Visasem toamna ceea ce îmi imaginasem primăvara, de-a lungul a 2-3 zile, cu ochii deschişi, fixaţi în monitor, răsucindu-mă pe canapea cu laptopul ba în braţe, ba pe genunchi, când pe dreapta, când pe stânga. Îmi dau seama că poate suna penibil din gura unui care nu a publicat decât o carte, dar când scriu - şi sigur aşa păţesc toţi creatorii - este obligatoriu să nu mai fiu aici, pe lumea asta. Iar de cele mai multe ori reuşesc. Cei care au citit "Ceasornicarul dansator" sau fragmente din "Jurnalul unui căpcăun român" postate pe Facebook şi pe acest blog (acum şterse), sau în revista "Familia", sau în "Accente" mă înţeleg mai bine... Sper! :)

Scriind, şi nu de ieri de azi, am învăţat să îmi induc o stare de evadare-visare, prin care pot crea lumi. Foarte puţin din ceea ce am scris până acum (aproape 3 cărţi) are corespondenţe în viaţa reală. Am inventat totul de la zero, bucăţică cu bucăţică, sunet cu sunet, perspectivă cu perspectivă. Cel mai greu a fost cu culorile, nu ştiu de ce. A trebuit astfel să revin, să stau "închis" în acele spaţii virtuale şi când nu eram în faţa computerului. Explorez pe măsură ce imaginez aberantastic. "Banalităţi!", veţi spune cu siguranţă, dar pentru mine procesul este de cele mai multe ori epuizant, cu atât mai mult cu cât mă atrage ca un drog (aşa am citit) pe care l-ai experimentat şi vrei repetată starea generată de el sau ca o amintire plăcută pe care o retrăieşti mereu mental cu plăcere. Peste aceste "greutăţi" de ordin imaginar vin cele de natură literală - transpunerea lor cât mai fidelă în cuvinte potrivite.

Acesta fiind fundalul, rămâne de explicat cum a intrat în visul meu de somn visarea mea de veghe a unui zbor deasupra unui spaţiu peste care nu am zburat niciodată. Nu este niciun dar dumnezeiesc. Creierul meu a înmagazinat inconştient sutele de imagini filmate din avion sau generate pe computer pe care le-am văzut de-a lungul anilor, le-a procesat şi le-a ordonat cumva. Mai târziu, prin fenomene neînţelese deocamdată, creierul le-a construit, solicitat de mine în timp real, într-o senzaţie coerentă şi fluentă, când am avut nevoie în "Jurnalul unui căpcăun român" ca eroul meu să zboare peste o vale închisă de păduri călare pe un câine caucazian, spre a găsi o breşă către un cocoş.

Nu ştiu de ce am trăit în somn ceea ce am imaginat în faţa laptopului în urmă cu 6 luni. Nu ştiu nici de ce nu mi-am dat seama imediat că de fapt visasem peisaje din carte. Mai am multe de discutat cu creierul meu, aşa cum alţii discută cu dumnezeul lor... Dar ştiu de ce visul se termină cu bătrânica şi copilul care au nevoie de ajutorul meu. Pentru că este o temă recurentă în "Jurnalul unui căpcăun român", aceea a bătrânilor şi copiilor.

Sunt convins că în urma unui antrenament cât de cât constant al creierului şi prin acumulare de informaţii din diverse domenii (obligatoriu o minte minim educată!), fiecare om poate crea (sau re-descoperi?!) universuri inedite, "stranii", deci atragătoare pentru ceilalţi mai puţini liberi la cap. Iar acest lucru se poate fără a fi şaman, derviş dansator, călugăr sau drogat.

Voi reveni curând aici cu descrierea unei întâmplări de extracorporalitate pe care am trăit-o la 20 de ani. Am crezut că experienţa mea de atunci e una rară şi ciudată. După ce am citit "Tunelul Eului - Știința minții și mitul sinelui" (Thomas Metzinger, Humanitas, 2015) am aflat că nu e nici aşa, nici aşa

Ilustraţie: "Vis provocat de zborul unei albine in jurul unei rodii, cu o secundă înainte de trezire"- Dali.

Cel mai lung zbor al meu din vis şi tocul de pantof

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Sun, 11 Oct 2015 14:42:00 +0000

Azi-noapte am visat că zburam. Nu e prima dată când visez că zbor, dar niciodată nu a fost zborul aşa de lung. Treceam peste câmpuri încă verzi, sparte de pâlcuri de copaci sau de păduri întinse. Cel mai bine am reţinut dealurile a căror culoare dominantă era verde-maroniu: probabil de la iarba uscată şi de la pământul reavăn. Dealuri cu panta domoală închideau văi mai mari sau mai mici. Aerul, culmea, era umed, o atmosferă de toamnă... Doar de câteva ori a reuşit soarele să treacă prin nori şi să proiecteze pete de lumină pe câmpurile de sub mine. Am zis "culmea", pentru că mie nu îmi place toamna, dar de acolo, de sus, totul mi se părea fantastic, în culori reţinute, cuprins fiind de o puternică stare de extaz pe care mi-o controlam din când în când, reducând viteza şi planând în cercuri largi. E poate momentul să precizez aici că de fiecare dată când zbor în vis, există un plafon, o altitudine, unde, pentru câteva secunde, mă cuprinde o stare de rău, un vertij adevărat, o teamă. Atunci simt o durere acută în genunchi. Recunosc senzaţia imediat: atunci trebuie să accelerez şi să mă ridic mai mult.

(paranteză)

Prima dată când mi s-a făcut rău depăşind înălţimea respectivă, să zic că ar fi pe la 300-400 de metri, m-am oprit speriat şi am încercat să cobor. Senzaţia de rău s-a accentuat şi am căzut în gol până aproape de pământ, fără să mă izbesc, trezindu-mă în pat cu respiraţia întretăiată. Asta a fost doar o iluzie, eram tot în vis, în acelaşi vis, dar, prin mecanisme necunoscute, zborul îşi cerea dreptul la existenţă. Atunci din pat, (eram la Pucioasa) continuând visul, am ajuns în acelaşi loc în care căzusem şi m-am înălţat iar, reuşind să trec de plafonul celor 400 de metri.

Important, pentru cei care nu mă cunosc: nu am zburat decât o singură dată cu avionul.

(paranteză închisă)

Asta a fost partea cu zborul... Nu mai insist. Cred că vă puteţi imagina uşor restul pornind de la scurta mea descriere.

Şi cum zburam eu aşa peste diferitele forme de relief din ţara noastră, când mai iute, când mai încet - sute, poate mii de kilometri - am văzut un satuc în mijlocul unui platou cuprin între dealuri. Case mici, de chirpici, înghesuite. Tonurile dominate ale imaginii văzute de mine de sus: maro, sepia şi verde palid. Chiar când am "aterizat" pe o uliţă din marginea satului, înainte să ating cu picioarele pământul, dintr-o curte a ieşit o băbuţă, adusă de umeri. Mă văzuse sau nu că am venit zburând? Nu voiam să sperii pe nimeni sau să afle cineva că pot zbura. S-a îndreptat direct spre mine şi mi-a zis pe nume, dar eu nu o cunoşteam. Ba mai mult, a menţionat şi numele unui prieten, că urma să treacă pe acolo sau trecuse, n-am înţeles. Băbuţa m-a rugat să intru şi să o ajut la ceva, nici acum nu am înţeles ce a zis. Părea că mă ştie bine, dar se purta foarte respectuos.

Curte mică, cu un măr într-un colţ. Casa joasă, cu pereţi strâmbi, o cameră şi o bucătarioară, geamuri mici, fără podele de lemn. Voia să îi repar pantofii nepotului ei. Mai exact un toc. În toc, se aflau nişte pietricele mari cât unghia de la degetul mare de la mână. Se dezlipise bentiţa laterală de cauciuc care ţinea pietricelele să nu cadă din toc. Lipseau câteva din ele. Am întrebat-o dacă are vreo soluţie de lipit. Nu avea. "Haideţi să facem o pastă din făină şi din apă", i-am zis. (Ştiu, amestecul nu ţine în realitate, dar în vis pare să funcţioneze.) "Vai ce idee bună, domnu' Liviu!", a răspuns ea şi a ieşit. M-am dus în curte să caut nişte pietricele potrivite. Nicio pietricică, nici o piatră. Am ieşit pe uliţă, nici acolo. M-am întors în casă cu gândul să o întreb de ce nu au pietre în sat. Băbuţa mă aştepta cu amestecul pregătit într-o farfurioară. Lângă ea, nepotul, în vârstă de vreo 7 ani, m-a salutat cu ochii în pământ. Şi el părea să mă ştie: "Bună ziua, nenea Liviu." "Pietre pe-aici pe undeva?" "Noi nu avem pietre în sat, nu mai avem de mult." "Păi şi pietricelele din pantof?" "Sunt pantofi de la oraş." M-a blocat răspunsul ei. I-am propus să completăm pietricele cu nişte jumări de porc tari şi uscate, dacă avea. Avea. Mi-a adus în pumn câteva. "Ce idee bună, domnu' Liviu!". M-am chinuit să lipesc pantoful sub privirile curioase ale celor doi, în lumina slabă din holul casei. Se înserase între timp. Se lăsase aşa o linişte de mare în micul hol al casei, că se auzea cum învârteam degetul în pasta de faină din farfurioară. După câteva minute, m-am hotârât să ies în curte, să văd mai bine de ce nu se prindea bentiţa aia de piele în jurul tocului. Acolo am reuşit imediat. I-am dat pantoful copilului. "Săru' mâna!", a zis el şi a dispărut în căsuţă.

După ce mi-a mulţumit şi ea, bătrânica a scos capul pe poartă, uitându-se în lungul uliţei. "Uite că vine şi... (numele prietenului meu). Am profitat de momentul când ea a mai făcut un pas afară pe poartă, spre uliţă, m-am dat după colţul casei şi m-am ridicat repede în zbor, spre dealurile din depărtare.

Mai sunt multe detalii pe care mi le amintesc din întâmplarea cu bătrânica şi nepotul, dar cred nu e cazul să le adaug, şi-aşa m-am întins foarte mult. Vă asigur totuşi că am stat puţin în compania celor doi faţă de timpul cât am stat în aer zburând singur peste munţi, dealuri şi câmpii.

Lysistrata lui Aristofan

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Thu, 08 Oct 2015 14:59:00 +0000

Ilustraţie realizată de Picasso pentru o ediţie Aristofan din 1962, apărută în New York (luată de aici).

Lysistrata, femeie ateniană, convoacă reprezentantele femeilor din diferite cetăţi greceşti pentru a pune capăt războiului Peloponesiac, care are loc în perioada 431-404 î.e.n. între taberele conduse de Sparta şi Atena (iar Aristofan, 456-386, scrie comedia utopică chiar în timpul conflictelor). Soluţia propusă de Lysistrata femeilor este ca acestea să respingă avansurile sexuale ale soţilor, iar când sunt cu forţa supuse totuşi, să nu îşi arate satisfacţia. Evident, femeile iniţial o iau razna când aud de asemenea propunere, explicând foarte clar şi în colorat limbaj că le este drag sexul şi că nu pot vedea viaţa fără el. La fel cum nu o pot vedea şi fără vin, faţă de care se arată foarte ataşate şi pe care îl cinstesc cum se cuvinte (în buna tradiţie a Greciei antice!). În cele din urmă, propunerea antenienei e aprobată: vor face grevă în cadrul sexului "casnic", pentru că războiul trebuie să se oprească. Ele devin conştiente că sacrificiul sugerat de Lysistrata este mic în comparaţie cu victimele coflictelor care durează de ani buni. Şantajul are efect asupra bărbaţilor şi cele două tabere, Sparta şi Atena, renunţă la război. Aceasta este schema de bază a piesei.

Dar ce vrea a spune Aristofan cu Lysistrata lui:

1) Că într-o societate a bărbaţilor cum era Grecia antică, femeile pot avea câştig de cauză dacă pun sexul la bătaie?

2) Că bărbaţii vajnici luptători, odată privaţi de plăcerile intime, se descotorosesc de sabie şi scut şi acceptă orice propunere din partea femeilor doar pentru a ajunge în culcuşul lor din nou? (de luat aici în calcul şi micile "înţelegeri" homosexuale ale epocii, care sunt menţionate şi în piesă o dată sau de două ori)

3) Că, dacă găseşti un pretext bun, de impact imediat, poţi deveni lider peste noapte, oricât ar fi de mare preţul plătit pentru reforma cerută de tine? Modelul Lysistratei este preluat de ideologiile feministe actuale şi transformat în simbol. Dar jocul ei are semnificaţii politice mult mai mari, care depăşesc ţaca-paca feminismului contemporan.

4) Că, în spatele unei comedii utopice, deci ascuns după un personaj caracterizat de porniri himerice, poţi ataca nestingherit contemporanii tăi?

5) Că lumea nu este decât un circ ale cărui valori, aparent de nezdruncinat, pot fi răsturnate oricând de un bobârnac, sexual în aces caz?

6) Că războiale carnal-sexuale, deşi de mai mică... întindere, au deseori consecinţe mai importante decât războiale de pe câmpul de luptă?

Sau ce?... Orice ar fi vrut să spună Aristofan, e loc destul loc de interpretări şi... de întors.

Aristofan - Trei comedii utopice. Editura Vitruviu, 2010

_________

Am început să recitesc de ceva vreme teatrul antic, constatând că am uitat multe lucruri, după ce am trecut prea repede prin ele, se pare, acum 25-30 de ani. În măsura în care mă mai "agită" vreun impuls după citirea pieselor, pe care le văd binînţeles cu alţi ochi acum, revin aici cu postări.

Alerg. Începutul.

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 17 Jul 2015 10:35:00 +0000

Din ianuarie şi până pe la începutul lui mai, am avut multe zile de stat la computer ore în şir: 5-8, lucrând la "Jurnalul unui căpcăun român" (voi reveni cu o postare despre asta curând). Scrisul de proză... lungă îl plăteşti cu lipsa activităţii fizice, se ştie. Dacă mai şi citeşti, organismul achită o "rată" dublă cu această "monedă". Una (!!) din consecinţele acestei plăţi a fost o durere permanentă apărută la genunchiului drept. Un prieten orotoped mi-a spus că asta e, de la o vârstă, pe fondul sedentarismului, apar probleme. Deci mişcarea părea să fie soluţia cea mai la îndemână şi trebuia acţionat urgent. Cât putea să fie de greu pentru un tip care pe vremuri alerga de mânca pământul şi tot mai voia? Nu foarte greu, dacă vremurile în discuţie nu ar fi fost în urmă cu aproape 30 de ani.

Am mai avut o tentivă acum 2 ani de a alerga regulat (n-a ţinut decât 4 ture mici în 2 săptămâni), atunci am descoperit că, înainte de toate, trebuie nişte încălţări speciale. Pe "vremea mea", când jucam la fel de bine o miuţă pe zăpadă în tenişi de Drăgăşani sau în bocanci, nu m-aş fi gândit niciodată că există aşa ceva.

Echipat corespunzător, am pornit la drum cu mare entuziasm. După 20-30 de paşi, probleme la respiraţie, parcă inhalam aburi de foc: hai că se reglează cu timpul. După 100 de metri, probleme cu muşchii, cu genunchii: cred că trebuie viteza mai mică. După 200 de metri: mai bine încep cu un mers mai susţinut. Ceea ce am şi făcut, dezamăgit şi mirat de neputinţa organismului în ciuda determinării mele. Mă mai şi lăudasem prietenilor că mă apuc de treabă serioasă cu mişcarea... După 100 de metri de plimbare "recuperatorie", am mai făcut o încercare. La fel de greu - foc în piept, ligamente ţepene, muşchi re-descoperiţi, dar am reuşit vreo 400 de metri fără oprire. Iar 100 de metri parcuşi la pas. Alţi 400-500 de metri în fugă, dacă "fugă" se poate numi mersul mai grăbit puţin şi cu mâinile ridicate la piept, mai mult din instinct decât din nevoie. Începusem să prind curaj şi să mă uit în jur, pe străzile pustii oricum, ca un alergător începător dar hotărât. După 2 kilometri eram distrus şi mă gândeam să iau un autobuz sau tramvai ca să mă întorc acasă. Mă resimţeam în toate cele, mai puţin inima, care îşi amintise prima, bag seamă, de vechile vremuri şi acţiona în consecinţă.

Mai vioi, mai (mult) târâş am parcurs 5,5 kilometri în 1h 45 min. Atunci nu ştiam că am consumat aşa mare distanţă, poate mă opream după primii 2 km, când chiar m-am gândit să mă întorc cu un tramvai.

Asta se întâmpla pe la început de mai, de la sfârşitul lui iunie am reuşit să acopăr cei 5,5 km (măsuraţi cu GPS-ul) în 50 de min, cu o pauză, de obicei, de 50-100 de metri la pas. Dacă sunt în formă, reuşesc să alerg şi 8 kilometri în aprox 1h 15 min. Am încercat să scurtez timpul, dar mă resimt prea mult în condiţiile şi la frecvenţa la care o fac.

Despre condiţii, frecvenţă şi ritualuri o să povestesc altădată. Nu vreau să fiu privit ca un Murakami în "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", pe care am şi citit-o cu această ocazie, dar inevitabil ceva asemănări, infime, cu el am. :)

SCENE DINTR-UN FILM DE GROAZĂ CU IEPURI DE CÂMP

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Mon, 13 Jul 2015 14:15:00 +0000

- 1 -

ea intră într-un magazin cu haine pentru femei
poartă o fustă exagerat de scurtă
din difuzoare se aude potolit Hruşcă deşi e miezul verii
în magazin se află doar o femeie grasă cu o pălărie caraghioasă
el e vânzător şi îi curge sânge din nas
pe care îl şterge cu o batistă albă pe furiş
ea îi spune că are nevoie de o fustă mai lungă
vânzătorul o înţelege şi pleacă în depozit să îi caute una
femeia grasă iese din magazin
Hruşcă strănută în mijlocul cântecului
femeia se ridică pe vârfuri
dă aerul condiţionat mai încet şi îl creşte cu 2 grade
butonul e lângă raftul cu gablonţuri
o mărgică luceşte prevestitor
el apare din depozit cu fusta lungă şi batista însângerată
ascunsă la spate
o ajută pe femeie să se schimbe în mijlocul magazinului
ajutat de doi iepuri de câmp albi mari
o aşază cu greu în vitrină apoi
pe stradă trecătorilor le curge sânge din nas

- 2 -

o stradă întunecată aşezată firav
peste o maşină de poliţie
maşina pare mult mai mică decât şcoala generală
stopurile aprinse
ca nişte ochi de şoareci
otrăviţi dar rezistenţi
sunetul greierilor - catifea albastră (Blue Velvet)

din off:
- Ai auzit că diriga a ajuns parlamentar?
- O boarfă!
- Nu credeam...
- Eu ţi-am zis... Ne dădea numai 10...
- Şi meritam...

hăhăielile bărbaţilor - nişte floricele albe
cusute peste catifeaua albastră a greierilor
din zidul şcolii generale ies picături de sînge
litere mari fleşcăite răsar

poliţiştii îşi dau caschetele pe spate
mănâncă şaorme sleite cu-de-toate
cozoroacele pline de ketchup şi maioneză cu usturoi

"REPETENŢII"
literele sângeroase calde se scurg de pe zidurile şcolii generale
ajung la maşină
se urcă pe ea
lins
ochii şoarecilor otrăviţi nu mai rezistă
strada fulgereşte în roşu

un iepure de câmp alb linge
de lângă schimbător
maioneza de pe cascheta căzută
între scaune
cealaltă caschetă zace
în mijlocul străzii
în mijlocul caschetei o circumvoluţiune
cântă răguşit ceva destul
de vesel

LAPTOP BATERRY LOW

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 08 May 2015 18:23:00 +0000

peste toate hamacele din lume bate
un sigur vânt
Hermafroditul de Amiază

să ascultăm cu toţii rock în
tăcere

la aprozar a venit un grup de lăptuci mascaţi
în morcovi albi
au numai mărunt prin buzunare
şi loţiune anti bronz

dacă ar vorbi mai tare
le-ar duce vântul ăla singur
cuvintele până hăt-departe la primul hamac din lume

să ascultăm şi nişte blues cu inserţii nervoase
să punem capul jos
călăii somnului sparg seminţe lângă hamacele albe ale lumii
ce frumos ar fi, bre, să ne întoarcem prin somn
în prima noastră pădure
acolo morcovii albi au o poiană a lor
e faimoasă
a apărut la ştiri în fundul gol
cu un hamac în jurul tâmplelor

despre toate astea trebuie să scriu urgent
foarte urgent
dar nu înainte să mut bateria de pe
laptop pe hamac
e timpul
aşa a fost înţelegerea alimentării
asta e legea micilor
singuratici

PASTEL-TRIP

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Wed, 27 Aug 2014 15:16:00 +0000

PASTEL-TRIP

Prin mijlocul pădurii
un bărbat gol
împinge din greu
un zid de cărămidă roşie
brazii se dau la o parte
vântul tresare peste umerii lui drepţi
umbrele îi oferă sărutul lor
sărut de hetaire lesbiene

După ce creşte noaptea
animalele pădurii se adună
în cercuri zburând
în transă admiră
tabloul crescut ca un muşchi verde
pe zidul de cărămidă roşie

În tablou acelaşi bărbat gol
dansând cu o haită de lupi albi
la marginea Marelui Oraş
în vârful unui cornet uriaş de îngheţată
pe care o adulmecă mai multe case bătrâne

(first draft)

Am o viaţă la cuptor

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 22 Aug 2014 13:34:00 +0000

Am o viaţă la cuptor

Stăteam deseori pe marginea unui lac
Un lac mare crescut din joaca şi din visele mele
care uitau repede că lumea leşina la coadă la carne

Când mă întreba pe mine ceva lacul ăsta
repede mă ridicam pe vârful valurilor până la privirea mea ultimă

Iar de acolo îi răspundeam rar şi fără grabă:
Despre forma sânilor în iarnă
Şi cum se construişte o casă prin lucarnă
Despre dresatul cafelei în pasaj la Universitate
Şi de ce toate orele sunt mereu înaintate
Despre singurătatea bordurilor din Pucioasa
Şi pentru ce firul de iarbă a violat coasa
Despre înotul de marmură al puiulor de delfin
Şi ce greutate ţipă-ntr-un parfum fin
Despre sufletul atomilor din mingea spartă
cu care driblam prunii uscaţi de pe hartă
Şi de ce marcam noi în lumina dintre pomi vioi
până cădea ruptă noaptea peste noi

La câteva întrebări nu ştiam să răspund
La unele nu voiam.
Eram copilandru şi ziceam:
- Ştii că am o viaţă la cuptor, io-te ce frumos miroase!
Cu ea în desagă voi împărţi toate răspunsurile astea
din goana unui val eretic şi trufaş
ca un cal voi tropăi în lume cu răspunsurile mele
Când mă fac eu mai măricel decât praful de pe făraş
Dau foc şeii mele în piaţa centrală a Marelui Oraş
din scânteile ei oamenii îşi vor face case şi suflete mari
din fumul ei oamenii vor construi oglinzi
cerul să-l aducă sub tălpile lor
Ai să vezi, lacule!

Lacul râdea ca o ascuţită rindea
smălţuită cu soare proaspăt şi cu multă nea
apoi îmi punea în acul undiţei un peştişor
încetişor
Să mă întorc acasă de la pescuit
în pantaloni mei scurţi şi cârpiţi în trei locuri
vesel că am prins şi eu ceva precum prietenii mei fericiţi.

Trebuia să mă uit mai bine atunci la el
Şi trebuia să mă întrebe cineva
De ce
Dinspre ultima privire a mea
Lacul se vedea uneori cât un cercel urlând
Acoperit de întrebări crescute alandala
Prietenii mei se vedeau gârboviţi, erau la fel de mici
De acolo de sus se zăreau pe spatele lor umbre de bici
Dar eu credeam că sunt zgârieturi
de când ne împiedicam de râs cu rolele de borduri
sau de când furam pe întuneric prune
pentru fetişcanele alea cuminţi şi nebune

Chiar dacă m-ar fi întrebat atunci lacul
de lucrurile alea stricate care licăriră spre mine sus
înainte ca şaua să-mi vină şi eu să m-apuc de spus
Din înaltul ultimei mele priviri
Între o poezie goală şi-un buletin de ştiri
Sigur i-aş fi răspuns obraznic cu vorbe prea mieroase:
- Ştii că am o viaţă la cuptor, io-te ce frumos miroase!

(first draft)

Ploaie pentru toţi hipopotamii mei

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Tue, 29 Apr 2014 19:17:00 +0000

Printre stropi cu umbre daţi

Trec hipopotami înaripaţi

Şi mă glumesc cu vorbă grea

De nori sexoşi pe duşumea

Când ei se culcă vis uscat

Şi se întreabă de-i păcat

Să plouă lins cu veche iarbă

Din ce pun eu poveşti în barbă

În barbă udă, barbă umbră

În care creşte doar leurdă

Căci d-aia - şi rămâne între noi -

Miroase ploaia-a usturoi)

(fragment)

Primul interviu "Două Poteci"

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Tue, 29 Apr 2014 11:13:00 +0000

Mihai: După ce stabilim locaţia şi personajul – acesta e cel mai dificil de fixat, pornim la drum. Nu avem scenariul în minte… doar Personajul şi Locaţia. În timpul sesiunii foto, lucrurile încep să se lege. Ne consultăm mereu asupra locurilor şi cadrelor… Care ar fi mai spectaculoase, mai de impact. Dacă voiam să fac doar poze, mă duceam singur…

Liviu: Pe de altă parte, în timp ce ideea povestirii pe care vreau să o scriu începe să se concretizeze la mine în cap i-o spun lui Mihai, pentru ca el să “scormonească” singur prin intermediul aparatului foto ce îi oferă natura. El vede prin lentilă ceea ce eu nu pot vedea. Asta e partea lui. Chiar şi la finalul unei zile de fotografiat de dimineaţa până seara nu avem clar întregul fir narativ. Ne întoarcem acasă şi începem să mergem fiecare pe “poteca” lui, explorând şi folosind la maxim experienţele de la locul în care am fotografiat. Cum ziceam, poate părea complicat, dar noi ne-am obişnuit cu aceste etape, ele vin natural…

Mihai: Chiar şi acolo, când lucrăm la faţa locului, nu vorbim prea mult. OK, este evident că vedem lucrurile destul de asemănător, dar ne şi lăsăm fiecare în voia creaţiei.

Liviu: Mai exact, doar el lucrează la faţa locului, fotografiind, eu mă uit şi caut ideea, detaliile, care să nască povestirea şi i le spun lui.
(fragment)

Interviul a fost acordat siteului www.bookuria.info şi îl găsiţi integral aici.

Răsturnata ploaie a căpcăunului

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Sat, 19 Apr 2014 13:57:00 +0000

"Băi, eu filmez ploaia. Ai chef să scrii ceva despre ploaie?" Ăsta a fost mesajul primit de la Mihai pe Facebook. I-am zis că da, mai ales că ploua de câteva ore bune şi mă bătea un gând să mai scriu la Jurnalul căpcăunului. Mi-a trimis peste ceva timp filmuleţul într-o primă editare. După ce l-am văzut, am dat o sugestie, care mi-a lămurit şi mie direcţia povestirii... oarecum. :) M-am apucat să scriu. Mihai a mai lucrat la film. Peste o oră ne-am întâlnit iar pe Facebook. Iată ce a ieşit.

Azi, am adus pădurea din spatele casei bunicilor mei în spatele blocului. Vecinii au ieşit toţi la balcone, unii au aplaudat emoţionaţi, alţii au bombănit întorcându-se la meciul de fotbal de la televizor. M-am pus în mijlocul ei şi mi-am dat jos rucsacul, acolo aveam nişte ploaie păstrată de pe vremea când bunicul mă învăţase să îmblânzesc pădurile pe oriunde le găseam şi să le înţelenesc lângă aşezările oamenilor. Bunicii aveau o pădure mare, blândă, cu copaci mici, care se iubeau unii pe alţii, se îngrijeau pe sub pământ de toate cele trebuincioase lor. Când puneam mâna pe ea, se înfiora toată. Am scos din rucsac pachetul cu ploaie şi am aruncat din el câţiva pumni spre cerul senin. În câteva secunde, stropii au început să mângâie frunzele, să le apese, să le împingă nedesluşit, precum pe înserat băieţandrii care nu ştiau ce să spună fetişcanelor de care erau îndrăgostiţi. Şi eu mă uitam din mijlocul pădurii la toată joaca asta a lor, amintindu-mi cum mă uitam şi eu curios şi bleg la fetele, bine înmugurite, adunate seara la marginea satului ca să strângă rouă proaspătă din care să îşi facă ii, cam “necuviinciose” după vorba mătuşi-mii, pentru hora de duminică.

Din balcoane, vecinii mei nu ştiau la ce mă gândeam eu. Dar cred că şi ei erau plecaţi tot prin vremurile alea cu mintea, prea îi vedeam înlăcrimaţi şi tăcuţi, cu zâmbete pierdute pe chip, întinzând mâinile în ploaie, între stropi şi frunzele care se dădeau mironosiţe, dar care dansau mărunt din şolduri ca duminica, la horă.

      “Un strop ici, un strop colea
        Nu m-atinge cine vrea
        Ploaie mică, ploaie deasă
        Mă duc iar singura-acasă”

       Aşa chiuiau fetele la horă şi îşi storceau iile asudate după vreun copăcel, să nu le vadă părinţii focul lacom din trup. Iar copăcelul ăla care le ţinea loc de ascunzătoare se făcea mare a doua zi, îmbătrânea peste noapte şi nu mai rămânea decât cu bucuria ploii, fructe nu mai făcea toată viaţa lui.
      Am lăsat amintirile cu mândre să treacă şi am pus şi eu mâna sub câteva picături, le-am rostogolit cu vârful degetelor peste frunze şi peste crengile care începuseră să murmure “Un strop ici, un strop colea...” Am zâmbit cu gândul la cât eram de mototol în copilărie. Ştiu, era un apropo... Din balcoane vecinii, câţiva, au coborât să împingă şi ei stropii de-a lungul crenguţelor, de pe o frunză pe alta, dintr-un copac în altul. Miroseau verdele proaspăt beţi de fericire, îmi mulţumeau din cap, când fugeau desculţi pe lângă mine, şi dădeau veseli bobârnace la rădăcina frunzelor, făcând ca boabiţele de apă să se rostogolească în sus şi-n jos.
       În câteva secunde toţi vecinii mei ieşiţi la joacă în pădurea pe care am adus-o în spatele blocului au devenit transparenţi şi au continuat să se joace de-a flăcăiandrii timizi şi fetişcanele nurlii.

Când, peste o oră, meciul de fotbal s-a terminat, ploaia din pachet mi se terminase de mult, dar stropii cădeau încă peste pădure împinşi de bătrânii şi transparenţii mei vecini de bloc. Microbiştii ieşiră în balcon strigându-mi să mă car cu pădurea aia de acolo şi cu ploaia, gata cu distracţia. Unul singur, care băuse tot meciul, a văzut că de fapt stropii erau împinşi de jos în sus. N-a zis la nimeni, i s-o fi părut, dar pe drumul spre chioşc, pe aleea însorită din faţa blocului, începu să cânte din senin, peste sticlele de bere care îi zdrăngăneau în plasă: “Un strop ici, un strop colea / Nu m-atinge cine vrea”.

(first draft)

(Textul va face parte din cartea "Din jurnalul unui căpcăun".)

Bilet din Groapa Marianelor (Din jurnalul unui căpcăun)

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Tue, 15 Apr 2014 11:56:00 +0000

Vuţ mi-a trimis un mesaj printr-un pui de balenă zburătoare.

“Sunt în Groapa Marianelor. Când am ajuns aici, cu totul întâmplător, îţi povestesc eu, tocmai începea festivalul Dialoguri în unghi drept. Am auzit că recolta de alge halucinogene a fost beton anul ăsta, am rămas să văd dacă e pe bune. Belea! Nimeni nu consumă decât alge din astea. Atât. Tarabele de pe canalele principale cred că n-au vândut nimic, oricum mulţi dintre vânzătorii de acolo ţin doar un ochi deschis. Adică sunt “pa” şi ei... Dar pe canalele înguste e o colcăială de nu te vezi. Îţi mai trimit din dialogurile de la festival când mă mai dezmeticesc. Uite unul auzit ieri:

- Ia, şşt, acolo!
- Ce-i?
- Mi s-a părut că tace cineva.

Te pup.

Vuţ

P.S. Ai grijă cu poştaşul, dacă a adormit, ai pus-o. Îi ia două zile să se trezească.”

De aseară puiul de balenă zburătoare doarme în mijlocul sufrageriei. Sforăie cu şuierături, şi din gură îi atârnă două împletituri de alge liliachii. De la ele toată sufrageria miroase a liliac.

(fragment din "Din jurnalul unui căpcăun", carte de proză aberantastică la care lucrez)

Acele incredibile picioare din balcon (Din jurnalul unui căpcăun)

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Sun, 13 Apr 2014 11:46:00 +0000

19 aprilie

      Azi a plouat a scârbă toată ziua. De ieri plouă... Am ieşit să mă plimb aiurea mai mult a răzbunare, să arat ploii asteia belite care e mai tare... Până am ajuns la capătul străzii, era evident cine câştigase. Adusese în ajutorul ei şi vântul, şi frigul, şi, paştele mă-sii, un fel de şuşoteală care mă scotea din sărite... M-am încăpăţânat să merg mai departe pe bulevardul aproape gol, apoi am cotit-o pe nişte străduţe de lângă Facultatea de Litere, ca să nu mai văd spaţiile ale largi, sub care clădirile se chinuiau parcă să rămână întregi, să nu fie strivite de cerul tulbure şi greu. Chiar şi pe vremea asta belită, străduţele te fac să te simţi mai în siguranţă. Când rătăcesc pe străzi, îmi place să mă gândesc la ce fac oamenii în casele pe lângă care trec. Sunt trişti? Nepăsători la vremea de afară? Fac de mâncare şi se uită la talk showuri idioate, fac sex cu talk showurile idioate în fundal, ascultă, trişti, Bach sau, binedispuşi, Led Zeppelin? Mă uitam pe la ferestre să văd mişcare la vreuna, poate o pisică stătea lipită curioasă de geam. Mergeam de vreo juma de oră şi mă obişnuisem cu picăturile de ploaie plesnindu-mă peste faţă. Nu mai auzeam şuşoteala care îmi umpluse urechile imediat după ce am ieşit din scara blocului. Mă simţeam ca şi când aş fi fost pe o potecă de munte, aşteptând, indiferent, să înceapă o iminentă furtună.
    - Aveţi un foc?
    M-am uitat pe lângă mine, m-am întors înapoi, în dreptul unui gang întunecat, poate de acolo se auzise întrebarea.
    - Nu, nu, aici, sus!
    De la un balcon, rezemate de marginea lui de lemn, ieşite în plesneala picăturilor reci de ploaie, se zăreau gambele bronzate ale unei femei. Papuci de plajă albi. M-am tras mai spre bordură, să o pot vedea mai bine - era la etajul 1. Prin grilajul subţire de fier forjat au apărut picioarele lungi, musculoase, tinere, fine şi insolente. Acel tip de insolenţă tipic artiştilor răsfăţaţi de toată lumea. Aşa cum stăteau întinse de pe şezlong mic şi sprijinite pe balustrada balconului, vibrau mai tare decât ploaia din jur. Femeia era în pantaloni scurţi, albi, mulaţi, purta o gecuţă albă, de bumbac, strânsă în talie, cu gulerul ridicat. Ochelari de soare mari, negri. Părul prins în coadă la spate, negru. Fiind un balcon mic şi vântul târând ploaia în toate direcţiile, femeia aia cu trup incredibil sunt sigur că era udă până la piele. Pe balcon, câteva ghivece improvizate din cutii de conserve. Florile, majoritatea roşii.
    - Aveţi un foc?
    M-am dus mai spre mijlocul străzii, să pot vedea mai bine picioarele alea incredibil de lungi şi de relaxate, care tăiau ploaia în două, o împungeau insolente, cum ziceam, că mi-a plăcut comparaţia asta cu artistul răsfăţat. Îmi părea rău că nu pot să îi văd toată faţa.
    În mâna dreaptă, moale din încheietură, femeia cu craci foarte lungi şi foarte frumoşi ţinea o ţigară stinsă. În jurul ţigării, un halo gălbui, prin care stropii păreau să nu treacă. M-am şters la ochi, crezând că, din pricina stropilor, nu mai vedeam bine.
    - Un foc? repetă femeia, şi mi-am dat seama că vocea ei aducea un pic cu şuşoteala ploii care mă enervase când am ieşit din bloc.
    Mă căutam de brichetă prin buzunare, cu capul dat pe spate, admirând picioarele alea lungi şi bronzate, chiar mă gândeam ce mişto ar fi fost să se ridice să pot vedea animalul în adevărata lui splendoare. Îmi fugeau ochii de la linia lor suplă la haloul gălbui din jurul mâinii în care era ţigara. A încropit un zâmbet, cu ideea, probabil, să răsplătească şi să încurjeze căutărea mea prin buzunare. Nu mai eram pe străduţa niciunui oraş, pe creasta unui munte mă simţeam, întâlnisem o fiinţă ciudată şi tăcută, pe care furtuna o trimisese înainte să anunţe călătorii de năvălirea ei.
    Pale mici de vânt mi se izbeau de faţă, stropii îmi şiroiau scurgându-se pe sub tricou. În sfârşit, am găsit bricheta, am aruncat-o spre balcon. Atât de bine am ţintit, încât femeia a trebuit doar să deschidă palma stângă, pe care o ţinea rezemată pe braţul şezlongului. A aprins bricheta chiar când la geamul de lângă balconul ei a apărut o pisică albă care mă privi curioasă. Animalul şi-a lins încet o lăbuţă, apoi şi-a lipit capul mare de geam.
      Femeia a dus bricheta aprinsă între picioare, fără să le depărteze nici un milimetru, chiar în locul unde se terminau pantalonii albi şi mulaţi. Şi foarte scurţi. Instantaneu, picioarele lungi, zvelte şi insolente au luat foc până la papucii albi de plajă. Flăcări mici dansau peste muşchii încordaţi, oglindindu-se în lentilele mari ale ochelarilor ei negri. Mi-am înăbuşit un strigăt. Aruncată înapoi, bricheta a căzut fix în palma mea stângă, pe care nu am fost nevoit decât să o deschid, nici o mişcare în plus.
       De la o flăcăruie roşiatică, care, mai înaltă, zburda pe coapsa dreaptă, femeia şi-a aprins ţigara. A dat capul pe spate şi a tras puternic un fum. Haloul ţigării a dispărut ca înghiţit.
    - Mulţumesc mult! a zis apoi, fără să se uite în jos.
    Am dat din cap şi am mormăit un “cu plăcere”... N-am reuşit să mă urnesc imediat din mijlocul străzii. Am mai admirat câteva secunde picioarele alea perfect aranjate de natură, rezemate de balustrada balconului, insolentele picioare, peste care flăcări mici, roşiatice la vârf, lunecau tandru şi zglobiu.
    Femeia a mai tras adânc un fum. Atunci am plecat. La geam, pisica albă se întinsese de-a lungul pervazului şi mă privea doar cu un ochi, pe celălalt îl închisese foarte încet. Papucii de plajă nu ardeau
    Am ajuns acasă ud fleaşcă. La televizor erau numai talkshowuri idioate. Sunt curios ce-o să zică Vuţ de întâmplarea asta cu cracii în flăcări.

(fragment din "Din jurnalul unui căpcăun", carte de proză aberantastică la care lucrez)

Storytelling workshop, la Viscri.

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Thu, 10 Apr 2014 06:38:00 +0000

Workshop | Viscri | 16-18 Mai 2014

Unde: Viscri, jud. Braşov, Viscri125
Când: 16 – 18 Mai 2014
Cui: Workshopul se adresează pasionaților de literatură și fotografie, care vor să combine, prin intermediul Storytelling-ului, aceste două tipuri de expresie artistică într-o creație inedită.
Număr Locuri: 15
Invitat special: actorul Victor Vurtejanu, care va interpreta în sesiunile foto un personaj surpriză.

PROGRAM

Ziua 1 – 16.05.2014
13:00 – 18:00 | Sosire. Cazare.
18:00 – 19:00 | Prezentarea echipei, a conceptului “Două Poteci” și a Participanților. Trecerea în revistă a echipamentelor Participanților.
19:00 – 20:30 | Storytelling: combinarea imaginii cu textul. Principalele aspecte de umărit în construirea povestirii de a doua zi. Introducere în fotografie și scriere creativă.
20:30 – 21:30 | Cina
21:30 – 22:00 | Prezentarea programului de sâmbătă.
22:00 | Free time.

Ziua 2 – 17.05.2014
05:30 – 08:30 | Răsăritul din Sat – facultativ
08:30 – 09:00 | Mic dejun
09:15 – 10:15 | Prezentarea personajului interpretat de actorul Victor Vurtejanu. Este anunţată tema povestirii. Deplasare în locația A, pentru prima ședintă foto cu actorul. Fiecare Participant va putea lucra direct cu actorul.
10:15 – 12:00 | Deplasare în locația B, pentru a doua ședintă foto cu actorul.
12:00 – 13:00 | Întoarcerea la pensiune: descărcarea fotografiilor realizate în locațiile A şi B. Selectarea celor mai bune 10 imagini după anumite criterii, explicate la faţa locului. Pregătirea cadrului general pentru construirea povestirii. Identificarea principalelor aspecte de urmărit în text.
13:15 – 14:30 | Prânz
14:30 – 15:30 | Free time.
15:30 – 16:30 | Storytelling: suprapuneri şi diferenţe între fotografie şi textul literar. Timp destinat scrierii povestirilor.
16:30 – 19:30 | Personaje SURPRIZĂ. Deplasare în locația C, unde vom putea fotografia acele personaje.
20:00 – 21:30 | Cina
21:30 | Free time.

Ziua 3 – 18.05.2014
05:30 – 08:30 | Răsăritul dintre sate – facultativ
08:30 – 09:00 | Mic dejun
09:15 – 10:30 | Despre editare foto. Lightroom.Tehnici.
10:30 – 12:30 | Citirea povestirilor şi prezentarea fotografiilor asociate lor.
12:30 – 13:30 | Recapitularea principalelor idei ale conceptului de Storytelling (fotografie şi text).
13:30 – 15:00 | Prânz
15:00 | Finish

Restul, aici.

Dezbracă-te, Ileano, că am să-ţi spun un vis!

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Tue, 01 Apr 2014 15:12:00 +0000

Gigi dăduse de mâncare la porci, tăiase cocoşul ăla mare, cum îi zisese maică-sa şi acum stătea în pragul uşii jucându-se cu umbra lăsată de o creangă de liliac pe vârful pantofului scâlciat. Se uita fix la mingea spartă înghesuită lângă gardul căzut spre uliţă şi se gândea la visul de noaptea trecută. Nu-i plăceau visele, îl speriau, de unde veneau visele acelea? de ce îl căutau tocmai pe el? le lua de la altcineva? şi, dacă le lua, omul acela ce făcea fără ele? De fiecare dată când trecea pe lângă biserică păşea mai moale. Părintele Teodosie era un om bun, ar fi putut să îl întrebe pe el de ce visa, dar teama că ar putea să afle familia lui de ele îl făcea să-şi întărească pasul şi să lase biserica în urmă.

Pe Ileana o găsise într-o zi cu vacile pe tăpăşan. Toţi băieţi ziceau că e frumoasă, însă lui nu-i plăcea, era albicioasă şi ochii aceia albaştri prea erau spălăciţi şi mari, şi cine mai purta cozi aşa lungi în ziua de azi?

După ce aruncase de câteva ori cu bulgări de pământ după vaca mare a Ilenei, o întrebă ca în treacăt pe fată dacă ea visează. Ileana nici nu se uită la el, intră cu cizmele de cauciuc în apa mică a râului şi începu să le cureţe de noroi cu un băţ. “Toată lumea visează, Gigi! N-ai învăţat la şcoală?”

Gigi ştia şcoala mai mult pe dinafară, dar îi plăcea să citească. Însă nici despre asta nu vorbise cu nimeni, citea pe ascuns, avea el câteva locuri bine dosite. Din pragul uşii Gigi se gândea la ce îi spusese Ileana atunci, pe tăpşan. Nu credea că toată lumea visează. Sau nu visa ca el... Poate ei ar fi trebuit să îi povestească totuşi despre visele lui... Îi părea rău că nici cu ea nu avusese mai mult curaj, şi nu fiindcă era fiica popii...

În ziua aceea, după răspunsul fetei, Gigi porni spre casă peste deal, spre fosta livada cu meri a cooperativei. La rădăcina unui măr de pe rândul al treilea avea ascunsă o carte, pe care o băgase în două pungi, să nu o ude ploaia. Rezemat de pom, în fund, citise până se lăsase întunericul. Se oprise doar de două ori din citit, să asculte ciripitul păsărelelor. Uneori îi venea să le răspundă, să cânte cu ele, poate ele l-ar fi înţeles, nici măcar nu ar fi trebuit să îl ierte, ce ştiau ele?... Aşa de nemişcat stătuse cu cartea în braţe, încât câteva păsărelele cu ciocul roşu se urcaseră pe ghetele lui murdare şi ciuguliseră talpa plină de noroi şi de sânge.

Pe drum spre casă, în capătul dinspre sat al livezii, se întâlni cu un om, îl ştia de la târg, băuse chiar cu el la un parastas în urmă cu un an. După ce îi dădu bineţe acelui om, îl lovi cu pumnul direct în faţă, îi plesni buza şi îl jucă în picioare până când bărbatul abia mai respiră. “Vezi cuţitul ăsta, mă? De zece ori putea să stea în tine, mă, de zece ori! Pişa-m-aş pe visele voastre, mă!” După ce îi fluturase cuţitul pe sub nas, Gigi băgă cuţitul în buzunarul de la piept al hainei şi sună, de pe număr ascuns, la spitalul din sat. “Pişa-m-aş pe visele voastre!”, îi strigă şi doctoriţei, care nu înţelesese la început despre ce livadă îi zicea vocea din receptor

Cât îşi aminti el de ziua aceea, umbra liliacului se mutase de pe vârful pantofului, soarele ardea mai tare şi liniştea era întreruptă din când în când de grohăitul porcilor şi de cocoşul cel mare decapitat care se mai zbătea încă în mijlocul curţii.

“Faci ciorbă de cocoş cu nămol, băi Gigi?” strigă, ironică, Ileana din mijlocul uliţei. Fata mergea cu vaca la păscut, târşâindu-şi leneşă prin noroi cizmele cam mari de ea.

Ileana nu citise nici o carte, dar avea numai zece la şcoală.

Gigi se ridică în picioare, îşi şterse pe pantalonii soioşi mâinile murdare de lăturile uscate şi de sânge, se uită în susul şi în josul uliţei. I se păru că nemişcarea satului semăna cu cea din ultimul lui vis. “Fă, Ileano, ia fă-te-ncoa, fă!”, îi zise el mai mult şoptit de pe treptele casei. Fata se opri, legă lanţul vacii de un pom din marginea drumului şi se apropie de gard. “Nu îmi place, bă Gigi, ciorba cu nămol. Să mor io dacă îmi place.”, îi lua iar fata peste picior şi în ochii spălăciţi i se aprinse o luminiţă care se stinse imediat.

“Hai să îţi arăt ce cal vreau să îmi iau eu după ce mă întorc de la oraş!”, zise Gigi, îndreptându-se hotărât către poartă. Pe drum, genunchii i se înmuiară însă, în buzunarul de la piept al hainei simţea cum cuţitul i se legăna nepăsător. Tânărul nu apucă să facă prea mulţi paşi, că Ileana ajunse în mijlocul curţii. Albicioasă, cu cozile lungi lăsate pe spate, îl privea cu ochii mari, spălăciţi. “Îţi iei tu cal, băi Gigi? Da' tu nici nu ştii să călăreşti...” Ileana îşi încrucişă mâinile pe piept, după ce şi le trecu peste geaca de fâş albă furată de la “ajutoare” de tatăl ei în urmă cu mulţi ani.

Gigi o apucă strâns de o mână, trăgând-o spre magazia din fundul curţii. Trecură pe sub liliac şi o floare îi rămase Ilenei agăţată în creştetul capului. Fata îl urma tăcută. Se auzea doar zgomotul încălţărilor lor fleşcăind noroiul adânc din curte. În hambar, Gigi îi eliberă mâna şi se uită pentru prima dată fix în ochii ei spălăciţi. “Tu de mică ai avut ochii ăştia de căcat, fă?”, o întrebă el răstit, căutând în buzunarul de la spate după zaruri. “Dar tu de mic ai fost aşa de fricos, bă?” Fata privea în jur, încercând să se obişnuiască cu lumina difuză din magazie.

“Dezbracă-te, Ileano, că am să-ţi spun un vis!”

“Să nu fie lung, Gigi, că e cam frig aici şi mă aşteaptă şi vaca aia afară”

Băiatul îşi dezbrăcă haina, pipăi după cuţit pe deasupra buzunarului şi o puse cu grijă, aproape de el, peste butoiul cu varză murată. Fata îşi scoase geaca, pe care o aruncă într-un colţ lângă nişte lame de topor ruginite, apoi rochia galbenă roasă de molii, mirosind a iasomie, ciorapii flauşaţi tociţi la călcâi şi restul. “Am visat o fată albă ca tine, cu părul lung, prins în cozi, o fată cu ochi albaştri ca ai tăi, dar nu erai tu.” Ileana stătea goală în faţa lui, privindu-l răbdătoare, atinsă pe corp în câteva locuri de razele soarelui care scăpau printre scândurile desprinse ale magaziei. “Nu erai tu, nu... Şi fata aia se întindea pe un pat, deci aşază-te şi tu pe lăzilea alea de acolo, sunt cam jegoase, dar merge...” Ileana se întinse, cuminte, cu mâinile pe lângă corp. Gigi se apropie de ea, băgă mâna în buzunarul de la spate, continunând să vorbească încet. “Şi trupul ăla era drept şi frumos, ca al tău, dar nu erai tu, că eu nu te ştiam pe tine...” Se aplecă peste ea, mirosi iasomia, dar nu se opri asupra ochilor spălăciţi, mângâie zarurile în pumnul drept şi trase haina pe la spate cu mâna stângă, care mirosea încă puternic a porc şi lături. “Şi trebuia să dau cu zaru'... Şi, dacă zaru' se oprea “unu-unu” între ţâţe, înseamna că n-a umblat pe la bărbaţi... Tu ai umblat, Ileano? Eu nu înţeleg ce e cu visele astea... Şi dacă nu se oprea, înseamna că trebuie să despart toate focurile şi apele cu voie din cer şi de la pământ, peste scârba oamenilor pentru că aşa ceva nu...”

Zarurile căzură prin mirosul subţire de iasomie, dar nu atinse trupul drept şi frumos, tânăra se ridică brusc, îl înşfăcă de ceafă şi îl muşcă tare de buze. Sângele ţâşni peste pielea albă, peste lamele de topor ruginite şi peste butoiul cu varză. “Aşa se visează, bă Gigi!”, zise, ironic, Ileana. Din mâna dreaptă a tânărului, cuţitul căzu cu un clinchet şters peste o grămadă de cuie noi, împrăştiate pe jos.

Când, plin de noroi, cocoşul decapitat intră în magazie să-i aducă Ilenei telefonul mobil, cu care ea avea să sune mai târziu la spital, Gigi abia mai respira printre verzele murate şi doagele făcute praf.

Ileana se aplecă, îi spuse din vârful buzelor ceva la ureche lui Gigi, zâmbi cald, şi zarurile aruncate de ea peste umăr căzură între muşchii lui pectorali. “Unu-unu”.

“Într-o zi toată lumea va visa la fel, pişa-m-aş pe cuţitele voastre să mă piş!”, strigă Ileana, călare pe cocoşul fără cap, care porni în zbor spre Marele Oraş.

(first draft)

Max, pe jumătate Socrate

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 28 Mar 2014 10:40:00 +0000

Îl întânisem pe Max în ultima zi a târgului de umbre. Fusese acuzat de mai multe lucruri, printre care cele mai grave erau “conspiraţie la adresa comunităţii locale” şi “greva lătratului”. Stătea nepăsător legat de un copac subţire şi pe jumătate uscat. Nu îl păzea nimeni, dar nici el nu părea să se gândească la vreun plan de evadare. Moţăia tolănit, jumătate la umbră. M-am aşezat lângă el, atent să rămân totuşi în soare. Am intrat târziu în vorbă, după ce m-a întrebat dacă am nişte apă la mine. I-am dat, nu mi-a mulţumit, apoi şi-a văzut de toropeala lui.
După câteva minute, timp în care nimeni nu se interesase de umbra pe care o aveam eu de vânzare, dulăul mi s-a adresat pe un ton răguşit, tot cu ochii închişi:
- Te uiţi la mine ca la un fraier, nu? Crezi că aş putea să fug oricând, dacă aş vrea, că pot să smulg copăcelul ăsta imediat... Da, şi?... Crezi că asta rezolvă problema?
Eram eu prea supărat ca să-i răspund. Oricât aş fi scăzut preţul umbrei mele, lumea se uita la ea cu atenţie şi trecea mai departe.
- Ai auzit de Socrate?, a mai mormăit el după câteva minute. Mai dă nişte apă...
De data asta s-a ridicat el şi aşa a început aventura. Cum a intrat în umbra mea, dulăul a sărit ca ars înapoi, rupând copăcelul de la rădăcină.
- Băiete, n-am văzut în viaţa mea umbră mai plină cu apă. Să ştii că zeii te-au adus lângă Max... Hai, avem treabă.
Dintr-o muşcătură a tăiat lanţul şi a pornit prin piaţa a aglomerată spre ieşirea din oraş. L-am urmat în tăcere. Nu ştiam de ce, poate că simţeam că numai o minune mă putea salva.
De atunci au trecut aproape două săptămâni şi eu stau să îl păzesc pe Max cum doarme. De două săptămâni doarme neîntors, zi şi noapte. Din când în când recită versuri stranii şi munţii din jur le repetă în şoaptă.
- Treaba ta este să mă păzeşti cât dorm, mi-a zis înainte să se întindă printre stânci. Tu să nu te culci şi ţii munţii departe de mine. Dacă vreunul îndrăzneşte să se apropie prea mult, să pui fără frică umbra ta pe el.

(text inspirat de indiferenţa tolănită a lui Max, caucazianul de la Pensiunea Soarelui, din Şirnea)

Ultimul teritoriu sexual, ultimul război

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Tue, 25 Mar 2014 09:44:00 +0000

(Aşa începe o nuvelă. Sau roman. Am ideea, care mi-a venit în timp ce spălam vasele azi de dimineaţă. Am titlul, la care am muncit niţel. Nu e aberantastică 100%. Deci e o schimbare de stil. Îmi mai trebuie timp să o duc mai departe.)

Ca de obicei, îmi beau cafeaua la barul din colţ. E încă devreme, soarele se chinuie să treacă peste blocul turn în care se oglindeşte, strâmb, intersecţia. În staţia de autobuz nu e nimeni, dar atenţia îmi e atrasă, ca în fiecare dimineaţă, de semnul făcut cu vopsea galbenă pe banca de metal. Pe trotuarul celălalt, trece paşnic un grup mic de lesbiene. Două se ţin de gât, una cară o cutie plină cu apă minerală... sau plată? După mişcarea pletelor celei mai scunde dintre ele, deduc că a început să bată vântul. Dacă nu le-ai fi văzut armele legănându-se la cingătoare, nici n-ai fi crezut că războiul începuse de atâta amar de vreme. În spatele tejghelei, domn' Nica, un fost profesor de teologie, tatuat pe ambele braţe, îngână melancolic melodia stinsă de la radio. Şterge lama lată a cuţitului cu o cârpă murdară şi îşi lasă câteodată capul într-o parte, cu pleoapele aproape închise. De 3 luni nu a mai avut bani de gloanţe, dar încrederea pe care o are în cuţitul lui uriaş îl face foarte periculos - toată lumea îl ştie de frică. Şeful unei bande de gay-i, cam palavragiu de felul lui, l-a atacat acum câteva nopţi în gangul din spate, iar de atunci şeful tace, rece, aruncat pe maidanul din vestul oraşului de doi dintre ciracii săi. La asta mă gândesc acum, la maidanul împuţit şi la palavragiul ăla, care nu mi-a plăcut niciodată, fie vorba între noi. Mai sunt câteva minute până când încep luptele şi trebuie să mă hotărăsc: îi plătesc cafeaua lui domn' Nica sau încerc să-i iau cuţitul. Deocamdată mă concentrez pe gustul cafelei... E poşircă, dar poate să fie ultima.

Satul numit “Pagina 111”

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Thu, 20 Mar 2014 13:26:00 +0000

Aventura proiectului "Două poteci" continuă. Mai jos aveţi începutul celei mai proaspete povestiri, postată ieri pe site, acolo unde găsiţi şi mai multe poze. Mâine mergem la Şirnea, la primul nostru workshop. Sunt convins că va fi o experienţă memorabilă atât pentru cei 9 participanţi, cât şi pentru mine şi Mihai. Despre cum a fost acolo voi scrie săptămâna viitoare.

***

Satul numit “Pagina 111”

Într-o noapte, mai mulţi săteni au auzit zgomote înfundate în pădure, dinspre locul în care copacii se înghesuiau puţin, făcând loc drumului să treacă spre baltă. Străinul a fost zărit două zile mai târziu plimbându-se visător prin împrejurimi. Câţiva copii, care s-au apropiat mai mult de el şi l-au putut iscodi din spatele unor tufe, au povestit că omul avea o batistă neagră înnodată la gât şi cămaşa era albă cum nu mai văzuseră ei niciodată până atunci. Când au mai zis copiii că străinul citea tot timpul dintr-o carte, nimeni nu s-a mai îndoit că aveau de-a face cu un nebun. Din bătrăni se spunea că “minţile rătăcite” nu trebuiau alungate din sat, că nu degeaba se opresc ele lângă aşezările oamenilor, că poate acolo aveau să se întâmple lucruri stranii, iar sătenii nu se puteau împotrivi firii. Au închis mai bine uşile noaptea şi au lăsat câinii dezlegaţi, apoi şi-au văzut de traiul lor zilnic.

Abia ieşit din iarnă, pământul căuta să întinerească la loc, iar oamenii parcă aşteptau un semn de la el să li se lumineze şi lor feţele.

După şapte zile de la sosirea străinului, chiar la intrare în pădure, pe marginea drumului de căruţe care unea satul de şosea, trecătorii au descoperit o mogâldeaţă din chirpici. Acolo îşi improvizase noul venit o cămăruţă. Când nu stătea în uşă, pe un cauciuc în loc de scaun, cu cartea deschisă, bărbatul cutreiera pădurea şi dealurile. Toată ziua citea din cartea lui roşie fără titlu. Nimeni nu îl văzuse vreodată făcând altceva. Purta întotdeauna papion – “batista” din spusele copiilor – şi era îmbrăcat cu pantaloni la dungă, cămaşă albă, sacou cu revere lucioase şi pantofi de care nu se lipea niciodată noroiul. Răspundea zâmbind tuturor cărora îi dădeau bineţe, dar nu le adresa nici un cuvânt în plus şi nici ei nu îndrăzneau să spună mai mult.

- Ce să caute un bărbat aşa elegant în sat la noi?, a întrebat tare într-o zi, după slujba de la bisercă, Ion, holtei voinic şi pus mereu pe harţă, dar cu frică de Dumnezeu. Să ştiţi că ăsta a venit după femeile noastre, să le necinstească…

Câteva fecioare ale satului, auzindu-l pe Ion au chicotit, plecându-şi, îmbujorate, ochii. Le cam plăcea străinul. Dar nebunia lui, de care vorbea tot satul, le înspăimânta de moarte, multe visau cum bărbatul le răpea noaptea şi le închidea între coperţile cărţii lui.

Continuarea povestirii e aici http://douapoteci.ro/portfolio/satul-numit-pagina-111-2/

Soarele dresat

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Mon, 10 Mar 2014 23:58:00 +0000

- Plec la Paris, a zis tare din mijlocul patului.

A pus grăbit câteva cămăşi în rucsacul portocaliu, a smuls harta lumii de pe perete şi a ieşit în stradă cu pulpanele hainei fluturând. Taximetriştii care se întindeau coadă prin faţa gării de nord îl ştiau. S-au aruncat imediat în maşini şi au pornit motoarele. Când pulpanele hainei, şi ea portocalie, au început să fluture mai tare, taximetriştii au băgat în viteza întâi. Trecătorii - era pe la apus - i-au făcut loc pe trotuar. Tânărul s-a înălţat printre blocurile noi de lângă gară. Taxiurile l-au urmat imediat, cu motoarele torcând uşor, franţuzeşte.

Şirul de taxiuri portocalii format în urma lui ieşise din oraş, pierzându-se şerpuit peste câmpul uscat. Se îndreptau visători spre soarele mare şi portocaliu din orizont.

În stradă o fereastră a scârţâit scurt.Trecătorii au ridicat ochii spre apartamentul lui şi au putut auzi foarte clar vocea aceea blândă:

- Păi, măi mamă, Parisu' ca Parisu', dar iar ai luat harta cu lumea cealaltă...

Aproape imediat, Soarele s-a oprit din cădere şi a început să se ridice, torcând uşor, franţuzeşte.

Trişoarea

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Fri, 07 Mar 2014 13:44:00 +0000

Dormise destul.

Şi-a aruncat chiloţii peste ceaşca de cafea goală pe jumătate şi s-a dus în baie. Într-un pachet de ţigări pe jumătate plin a pus cu grijă două jointuri rămase de joi. S-a aruncat peste primul stol de păsări călătoare ieşit în cale şi a plecat spre partida de poker pe dezbrăcate. Trişa încă înainte de a începe jocul: păsările ştiau totul despre dame.

Creative writing și fotografie, două ateliere într-unul singur

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Sun, 23 Feb 2014 18:51:00 +0000

Proiectul „Două Poteci” a intrat în faza a doua. Facem primul nostru workshop. Eu voi vorbi despre scrierea creativă, iar Mihai se va ocupa de fotografie, urmând ca amândoi să povestim, prin prezentări încrucişat-suprapuse, cum punem la cale povestirile postate de noi pe site. Nu a mai făcut nimeni aşa ceva, nu a mai dezvoltat nimeni un concept prin care literatura şi fotografia să dea naştere unui gen nou din încrucişarea celor două domenii, fără ca vreunul dintre ele să sufere dacă e lăsat singur.

Abia aştept să mă întâlnesc cu oameni care sunt la fel de „dilimandroşi” :) ca noi. Locul este incredibil de frumos, chiar am descoperit o clădire veche din 1927, părăsită şi rablagită, care pare să fi fost la un moment dat şcoală.

Mă obsedează ideea asta, şi nu de ieri de azi: cum s-au hotărât oamenii aceia să trăiască în văile ascunse şi izolate dintre munţi? Drept e că și eu aș sta acolo vreo câteva luni să văd cum e...

Aici aveţi detalii despre workshop.

Interviu în exclusivitate pentru Filme-cărți.ro

noreply@blogger.com (Liviu Drugă) — Mon, 03 Feb 2014 18:51:00 +0000

Mai jos doar o mică parte. Restul aici

-Ce înseamnă de fapt ”aberantastic”? Ați inventat odată cu povestirile din ”Ceasornicul dansator” un nou (sub)gen literar sau aveți un precursor sau mai mulți din care v-ați inspirat?

Eu cred că felul în care am scris povestirile din “Ceasornicarul dansator” aduce ceva nou în literatură. Boris Vian, Urmuz, Cortazar, Dimov, Frank O`Hara, Daniil Harms sunt numele menţionate când s-au făcut referiri la cartea mea. Da, este evident că mă apropie ceva de stilul celor enumeraţi, dar punctele în comun sunt mai puţine decât cele care mă diferenţiază de fiecare în parte. Absurdul, paradoxul, non-sensul, aberantul sunt categorii care rezistă doar faţă în faţă cu firescul, naturalul, evidentul. Deseori auzim “Ce e, bă, aberaţia asta?”. Cel care o spune acuză de fapt lipsa de logică dintr-o afirmaţie sau situaţie. Dar logica, aşa-zisul “bun-simţ”, privitul cotidian este obositor la un moment dat, ţine dezvoltarea personală şi socială pe loc. Orice avansare, în artă şi în civilizaţie, a fost făcută prin ceva despre care iniţial s-a sus “Ce e, bă, aberaţia asta?” Aberaţia înseamnă părăsirea căii bătătorite, aceea pe care o ştie toată lumea – în primul rând. În al doilea rând, se naşte în mod obligatoriu şi în acelaşi timp propunerea unui alt drum. Nu vine nimeni cu tine, dacă nu anunţi continuarea călătoriei în nişte termeni coerenţi şi care să ofere siguranţă cititor-călătorului. („Siguranţa cititorului” – voi reveni asupra conceptului).

Deci, părăsirea drumului cunoscut implică automat o altă ofertă. În cazul meu Fantasticul domină. Fantasmagoricul e, poate, şi cel mai la îndemână… Nu ştiu dacă există alte soluţii în schema aceasta a mea, şi oricum aşa mă simt eu cel mai comod… Fantasticul este, pe de altă parte, o zonă pe care cititorul o recunoaşte uşor, se simte confortabil cu ea. După ce am pus în ceaţă Realitatea, ascunzând-o toată sau numai bucăţi din ea, trebuie, evident, să pun ceva în loc. Cititorul este, înainte de toate, om şi abia după aceea un tip care s-a tăvălit în fân cu îndeajuns de multe cărţi importante ale lumii. Iar omul – aşa e firea lui de muritor – caută răspunsuri în toate. Eu am încercat să ofer explicaţii pe diferite paliere de cod, să închid structuri în fiecare proză a mea. Indiferent din punctul de plecare al ei, am încercat ca la finalul fiecărei povestiri omul să poată spună “a, deci asta era, m-am liniştitit” sau “a, m-am ne-liniştit.” – depinde de individ. Ce zice cititorul, prin prisma lecturilor lui, după ce a terminat de parcurs povestirea nu mai e treaba mea. Eu am propus un set de piese, el le montează cum se pricepe mai bine, numărul de construcţii interpretative fiind mare, dar, evident, limitat.

Revin la confortul citiorului. Cel mai bine şi cel mai sigur pentru cel care se aventurează în prozele mele aberantastice (Aberant + Fantastic) este să nu mai facă, în timpul „călătoriei”, presupuneri asupra finalului. Să stea cuminte şi să citească deschis şi cu bucurie. Atât. Confortul întâlnirii cu Aberantasticul constă în suspendarea actul interpretării întregului până când se ajunge la sfârşitul textului.

În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Oh, da. Înainte de toate, trebuie să fie linişte perfectă şi să ştiu că nu se anunţă nimic care să mă oprească. Când încep să scriu, o fac cu sentimentul că am timp să lucrez până la sfârşitul lumii. Orice zgomot mă disturbă, fără muzică. Era o vreme când scoteam bateria de la ceasul de perete. Primăvara, o singură păsărică care flecăre ceva pe afară mi se pare că e un stol. Dacă scaunul nu se dă pe spate, încât să pot sta cu picioarele pe birou şi cu laptopul în braţe, scaunul trebuie să fie atât de jos, ca genunchii să formeze un unghi mai mic de 90 de grade, dar nu sub 70. Acum doi ani nu puteam să scriu cu font cu serife (times new roman), dar de curând am depăşit totuşi „criza” aceasta. După prima „mână”, modific de multe ori textul în intervalul imediat următor. Nu beau în timp ce scriu, nu consum halucinogene. Specific acest lucru pentru cei care, voalat sau direct, m-au întrebat dacă am consumat droguri în timp ce am scris aberantasticele. Trag tutun minimum o dată la jumătate de oră. De multe ori nu îmi cumpăr ţigări, tocmai pentru a nu întrerupe scrisul. Dar… îmi inventez pauze trăgând cu ochiul pe facebook. Când revin la paragraful la care lucrez, fie şi după câteva minute, îl văd altfel, ca şi când nu eu l-aş fi conceput. Deşi ideile îmi vin foarte uşor, punerea lor în cuvinte e uneori destul de anevoioasă. Pentru mine, scrisul e plăcere dar şi muncă.