Eroii neamului

Constantin Brâncoveanu (1654 - 15 august 1714), adus la tron de marea boierime, a fost domnitor al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino.

2010-09-11T03:41:00.000-07:00

 Constantin Brâncoveanu (1654 - 15 august 1714),a fost domnitor al Țării Românești între 16881714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. 

FamiliaCăsătorit cu Marica, fiica lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei[1] – și șapte fete – Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și  Smaranda. 
Biserica Ortodoxă Română a trecut în rândul sfinţilor pe domnitorul Constantin Brâncoveanu  (se prăznuieşte la 16 august), al cărui sfârşit tragic este asemănător  cu cel al martirilor din primele veacuri creştine: uciderea prin tăierea  împreună cu cei patru fii ai săi şi cu credinciosul său vistiernic  Enache Văcărescu, la 15 august 1714, în piaţa Ialikioşk (Chioşcul Mării)  din Constantinopol, după mai bine de 25 de ani de domnie.
Constantin Brâncoveanu  a fost un iscusit diplomat, care a ştiut să stea la cârma ţării 25 de  ani (1688-1714) dar a fost un mai mare cărturar. S-a înconjurat de  învăţaţi români şi străini ca: fraţii Cantacuzino, autori şi traducători  de cărţi, învăţatul mitropolit Antim Ivireanul, episcopii Mitrofan şi  Damaschin, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, cronicarul Radu Popescu, ca  şi Ieremia Cacavela, Ioan Cariofil, Anton Maria Del Chiaro Fiorentio,  Ioan Romanul ş.a. Apoi a găzduit la Curtea sa mari ierarhi: Dionisie al  IV-lea, patriarhul Constantinopolului  (exilat de turci), Dositei, patriarhul Ierusalimului, succesorul său  Hrisant Nottara, patriarhul Antiohiei şi Alexandriei şi alţi ierarhi.  S-au tipărit numeroase cărţi ortodoxe în limba greacă. A trimis de  asemenea, câte o tipografie la Alep şi Tiflis şi, la începutul secolului  al XVIII-lea, se tipăresc cărţi de rugăciuni în limba arabă şi  georgiană. După ocuparea Transilvaniei, în 1692, austriecii încep  propaganda de convertire la catolicism a românilor transilvăneni, prin  promisiuni de privilegii pentru preoţii ortodocşi. După multe  frământări, „Uniatia” s-a făcut în 1701.
Rezistenţa ortodoxă şi naţională a marii majorităţi a preoţilor şi  credincioşilor transilvăneni a fost susţinută de mitropolitul Teodosie  şi de Constantin Brâncoveanu,  care le trimite ajutoare băneşti până la sfârşitul vieţii sale.  Tipografia adusă din Ţara Românească la Alba Iulia de către Atanasie  Anghel a fost mutată după 1700 la Blaj în slujba Bisericii unite. De  aceea, pentru bisericile ortodoxe ardelene, s-au procurat cărţi  bisericeşti – pe bani sau donaţii – din Ţara Românească. Protejând  ortodoxismul transilvănean, prin toate mijloacele, ConstantinBrâncoveanu  a ridicat pe culmi fără precedent legăturile culturale cu acest pământ  românesc; întreaga viaţă românească a românilor de o parte şi de alta a  munţilor se hrănea de la acelaşi izvor dătător de lumină şi putere.
Referitor la învăţământ, şcolile de slovenie de pe lângă unele  mânăstiri şi biserici, cum a fost cea de pe lângă Mânăstirea Sfântul  Gheorghe Vechi (din 1556), ofereau o pregătire sumară elevilor, de aceea  boierii avuţi aduceau pentru fiii lor dascăli străini sau îi trimiteau  la şcolile din Italia şi Turcia. În şcolile amintite se învăţa bucoavna,  se citea din Ceaslov şi Psaltire  şi  se cânta psaltichia. Cu timpul s-a răspândit mult folosirea limbii  române în viaţa politică şi religioasă, deci şi în şcoli se citeau tot  mai multe cărţi româneşti.
Înţelegând tot mai intens necesitatea unei pregătiri intelectuale superioare, în 1694 Constantin BrâncoveanuConstantinopol  care corespundea unei facultăţi de litere – filozofice (Facultas –  Artrium) din cadrul universităţilor europene. Limba folosită era cea  grecească, deoarece voievodul era interesat să aibă o şocală grecească  cu rol de instrument pentru apărarea Ortodoxiei. înfiinţează pe lângă Mânăstirea Sfântul Sava o Academie, după modelul celei din 
Pe cheltuiala mânăstirilor sau ale ţării se întreţineau elevii săraci  silitori la învăţătură, ca şi cei peste 200 de tineri veniţi din ţările  învecinate: Grecia, Bulgaria, Serbia, Macedonia. Cei care se distingeau  erau trimişi la universităţile europene pentru completarea studiilor.
Sub conducerea acestui mare domnitor, sprijinitor al culturii şi  Ortodoxiei, tipăriturile de cărţi au luat un strălucit avânt. De altfel,  Şerban Vodă, pe timpul său, îl numeşte pe Constantin Brâncoveanu ispravnic al traducerii şi tipăririi Bibliei, care s-a terminat abia sub domnia lui Brâncoveanu. Tot acum se traduc în limba românească predicile lui Ioan Gură de Aur sub titlul Mărgăritarele.
În Ţara Românească au funcţionat, între anii 1688 şi 1714, cinci  tipografii. Astfel s-au tipărit cărţi pentru slujba religioasă,  trebuitoare şcolilor ce funcţionau în vremea sa, pentru susţinerea  ortodoxismului transilvănean, pentru popularizarea teologiei, vieţi ale  sfinţilor şi chiar romane cavalereşti. Acum a fost tipărită pentru prima  dată Alexandria, romanul după războaiele împăratului Alexandru Macedon.
Iniţiativa înfiinţării tipografiilor (pe lângă cea de la Bucureşti,  înfiinţată de mitropolitul Varlaam, în vremea lui Duca Voievod) şi anume  la: Snagov, Râmnic, Buzău şi Târgovişte, aparţine marelui cărturar,  Mitropolitul Antim Ivireanul şi episcopului Mitrofan al Buzăului.  Aceştia – ei înşişi tipografi deosebit de talentaţi – au învăţat  meşteşugul tiparului pe mulţi tineri din toate ţinuturile. S-au remarcat  îndeosebi Mihai Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi Atanasie Moldoveanu.  Cărţile, tipărite spre folosul de obşte al neamului românesc, au ajuns  nu numai în bisericile din Transilvania şi Maramureş, ca un reflex al  apărării Ortodoxiei de acolo, ci şi în bisericile moldovene. Fiind  destinate tuturor românilor, se foloseau cuvintele înţelese de toţi prin  fraze simple şi elegante. Topica străină a fost părăsită, stilul  natural, iar limba din tipăriturile române brâncoveneşti au adus o  contribuţie însemnată la formarea limbii literare. Literele mari şi  frumoase, frontispiciul şi iniţialele artistic „împodobite cu miniaturi  din flori învolte, stema ţării şi a Cantacuzinilor, chipuri vesele şi  diafane de îngeri şi hieratice de sfinţi”, toate vădesc marele talent al  Sfântului mitropolit Antim Ivireanul şi al şcolii sale.
Constantin Brâncoveanu  a fost ctitorul multor biserici şi mânăstiri. Astfel, după ce s-a  întors victorios de la Zărneşti, se hotărăşte să zidească o mânăstire  care să-i fie un loc de reculegere, iar, în caz de nevoie, şi de  apărare. Locul este ales pe moşia Hurezi, iar zidirea bisericii a fost  terminată în 1693. Timp de 2 ani s-a lucrat la împodobirea bisericii cu  icoane biblice, sfinţi, chipurile ctitorilor, ale Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ale fiilor domnitorului şi ale strămoşilor Basarabi şi Cantacuzini.
Mânăstirea a fost înzestrată cu multe averi şi a fost declarată  stravropighie. Din inniţiativa  doamnei Maria se construieşte o bolniţă  pentru îngrijirea călugărilor bolnavi. De asemenea, fiii săi Constantin şi Ştefan au construit schiturile Sfinţii Apostoli şi Sfântul Ştefan. Ctitoriile lui Constantin Brâncoveanu  sunt multe: mânăstiri, biserici şi paraclise, atât în Ţara Românească,  cât şi în Transilvania (biserica din Făgăraş, Sfântul Nicolae din Şcheii  Braşovului, Sâmbăta de Sus etc.), biserica din Galata şi termină pe cea  din insula Halki, unde, după decapitare, a fost înmormântat cu fii săi.
În cei douăzeci şi cinci de  ani de domnie, Constantin Brâncoveanu,  aplecat către o viaţă de belşug şi lux, construieşte sau reface palate,  conace şi curţi. Astfel a refăcut vechile curţi domneşti din Bucureşti,  cele din Târgovişte, curţile boiereşti din Doiceşti şi curţile  strămoşeşti, precum şi altele peste hotare. În anul 1699 termină palatul  Potlogi, o clădire masivă plină de măreţie şi frumuseţe. În anul 1688  cumpără satul Mogoşoaia cu moşii, vadul de moară şi un heleşteu, iar în  1702, în locul vechilor curţi, construieşte un palat strălucit, frumos  zugrăvit „... demn de cel mai strălucit domnitor...”, împodobit cu  figurile ctitorilor şi ale strămoşilor Brâncoveni, Basarabi şi  Cantacuzini, precum şi cu episoade de seamă din călătoria efectuată la Constantinopol,  în 1703. Ctitoriile sale au fost înzestrate cu valoroase obiecte de  podoabă, icoane cu candele în care ardeau uleiuri aromate, sfeşnice  argintate, veşminte preţioase, tapiţerii de mătase, brocart şi pluş  roşu, covoare scumpe, vase de argint, oglinzi veneţiene, arme de argint  cu pietre scumpe, cupe de cristal ş.a.
Prin variata şi bogata sa operă şi de ocrotitor al românilor de pretutindeni şi patron al Bisericii Ortodoxe, Constantin Brâncoveanu  este nu numei un ctitor al culturii noastre româneşti, ci şi una din  figurile de seamă ale culturii universale... demn urmaş al împăraţilor  bizantini.

CAROL I (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia)BIOGRAFIE EROU NATIONAL

2010-09-09T06:47:00.000-07:00

Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen -- (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. În perioada sa au fost construite primele universități, la Iași, respectiv București. După războiul ruso-turc, România a câștigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Viața timpurie

Carol s-a născut în Sigmaringen ca Prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton și al soției sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la școala de cadeți din Münster. În 1857 termina cursurile Școlii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofițer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei Fredericia și al Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc.
Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și de asemenea un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.

[modifică] Intrarea în România

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să pupe "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.
Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Și-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile și integritatea teritorială".
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

[modifică] Prima Constituție regală a României

Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Aceasta a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiunea care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: "Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe."
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 15 mai 1881.
Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

România 1878-1913

În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Romania a întâmpinat anumite dificultati in obținerea recunoașterii independenței, astfel, mai întâi, desemnatul român, Eraclie Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano invocat fiind motivul că nu este o țară independentă, unde i-a fost impus României un "schimb", astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat sudul Basarabiei(mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegația română nu a fost primită inițial, ea fiind primită după ce delegația condusă de I.C. Brătianu, a consfințit nu numai independența absolută a României față de "Sublima Poartă," dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturora, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat, totuși independența a fost recunoscută dupa acceptarea "schimbului" de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei "șubrezimi" și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin "pactul de familie" înncheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, a murit la 4 ani, probabil de hemofilie, întrucât exista o legatură de rudenie Carol-Elisabetha de Weid, sau Carmen Silva) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Viața politică

Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul până în martie. Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros.

Sfârșitul guvernării

Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German.
A fost convocată o întrunire de urgență a membrilor guvernului unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție crâncenă din partea membrilor guvernului. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moartea subită pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, Regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.

FERDINAND I AL ROMANIEI(n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia--Castelul Peleș) BIOGRAFIE EROU NATIONAL

2010-09-09T06:44:00.000-07:00

Majestatea Sa Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia--Castelul Peleș) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 Academiei Române, iar între 1914 și 1927 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al

Mediul familial și căsătoria

Născut în Sigmaringen în sud-vestul Germaniei, Prințul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit moștenitor al tronului după unchiul său fără copii, Regele Carol I al României în noiembrie 1888, după renunțarea la tron a tatălui și apoi a fratelui său mai în vârstă. În 1893, după o idilă cu poeta Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a Reginei Elisabeta (relație întreruptă la intervenția Consiliului de Miniștri, care a reamintit Principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu Principese de origine străină), Prințul Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și a Țarului Alexadru al II-lea al Rusiei. Au avut împreună trei fii și trei fiice, cel mai mare băiat, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.

Regele Ferdinand I

Rege al României

Deși rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916 și în special datorită reginei Maria^{[necesită citare]}, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari. (Constantin Kirițescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, 1916-1919, București, 1922).
În 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn și promițând că va fi "un bun român". În timpul războiului mondial, Regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, și, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situația de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iași. Pentru Rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, murea de febră tifoidă, la numai 4 ani, Principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Deși familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu și-a pierdut speranțele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale și România. În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la București, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă.

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie spectaculoasă, în ziua de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia.
Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal condus de frații Ion și Vintilă Brătianu. Cucerirea Transilvaniei a lărgit însă baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Timbru românesc din 1926

Regele Ferdinand nu a fost însă scutit de necazuri. Fiul său cel mai mare, moștenitorul tronului, trăia o viață scandaloasă și, încălcând ordinea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Tribunalul Ilfov a anulat însă căsătoria, iar Ioana Lambrino a fost exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol. Principele a fost trimis într-o lungă călătorie, în jurul lumii, pentru "a o uita" pe Ioana Lambrino. La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica Regelui Constantin I al Greciei.
În 1921, Ferdinand va avea bucuria să trăiască nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să reușească, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul, fugind la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În cele din urmă, cu inima tulburată, Regele îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.
Ferdinand a murit în 1927, de cancer intestinal ^[1] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regență Prințul Nicolae. formată din trei persoane, din care făcea parte și cel de al doilea fiu al lui Ferdinand,

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania)

2010-09-09T06:27:00.000-07:00

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România,^[1] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.^[2]
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.
Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza avea și rădăcini grecești.

Primii ani de viață

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Valahiei. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza

Pentru detalii, vezi: Elena Cuza.

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,^[3] al Balșilor și al Cantacuzinilor.^[4] Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și duși în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec și feminitate. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.
În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.^[5] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.^[6]
Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864^{[formulare evazivă]}) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis.^[7]
A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”^[8]

Înfăptuirea unirii

Pentru detalii, vezi: Unirea Principatelor Române.

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.^[9]

Domnia

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.^[10]

Alegerea ca domnitor

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.^[10]
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.^[11]

Reformele lui Cuza

A.I. Cuza în anii 1860

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.^[12]
Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.^[13]

Secularizarea averilor mănăstirești

Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poştală din Republica Moldova

Această lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei^[14].

Reforma fiscală

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”^[15]

[modifică] Reforma agrară

Clădirea principală a Universităţii din Bucureşti

Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința proiectului de reformă agrară propus de conservatori și adoptat de majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluționare de la 1848.^[16] De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.^[17]
Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.^[18]

Alte reforme

Mihail Kogălniceanu

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.
Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.^[19] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.

[modifică] Abdicarea și exilul

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866

Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenționa să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții, hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.^[20] Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.^[21]

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476)

2010-09-09T06:16:00.000-07:00

Vlad Tepes s-a nascut in anul 1431 in fortareata de la Sighisoara. Tatal sau, Vlad Dracul, era in acea vreme guvernatorul Transilvaniei, functie in care fusese numit de catre imparatul Sigismund. Tepes a fost nepotul altui mare voievod roman: Mircea cel Batran (1386-1418).
In iarna lui 1436-1437, Dracul devine print al Valahiei (una dintre cele trei provincii romanesti) si isi stabileste resedinta la palatul din Targoviste, capitala principatului.
Vlad Tepes si-a urmat tatal si a trait la curtea princiara sase ani. In 1442, din motive politice, Dracula si fratele sau mai mic Radu au fost luati ostatici de catre Sultanul Murad al II-lea.

Dracula a fost tinut in Turcia pana in anul 1448, in vreme ce fratele sau a decis sa ramana aici pana in 1462. Captivitatea din Turcia a jucat un rol important in dezvoltarea lui Dracula. A fost o perioada in care acesta a adoptat o viziune pesimista asupra vietii. Turcii l-au eliberat, de fapt, dupa asasinarea tatalui sa de catre Vladislav al II-lea, moment in care a aflat si despre moartea fratelui sau mai mare Mircea, care fusese torturat si ingropat de viu de catre boieri la Targoviste.
La 17 ani, Vlad Tepes, sustinut de o cavalerie turceasca si un contingent de trupe imprumutate lui de catre Mustafa Hassan, a facut prima sa miscare spre cucerirea tronului Valahiei. Dar un alt doritor, Vladislav al II-lea l-a invins, doua luni mai tarziu. Pentru a se putea pregati in vederea cuceriri tronului, Tepes a trebuit sa astepte pana in 1456, an in care a avut satisfactia de a-l ucide pe asasinul tatalui sau.
Acum este momentul in care Vlad Tepes isi incepe domnia cea mai lunga (sase ani) in care a comis multe fapte sangeroase care i-au adus controversata reputatie. Primul sau act major de razbunare a fost acela de a-i omori pe ucigasii tatalui sau. Astfel, in anul 1459 el a arestat toate familiile de boieri care participasera la asasinat. Pe unii dintre ei i-a tras in teapa, in vreme ce pe altii i-a obligat sa mearga pe jos din capitala (Targoviste) si pana in orasul Poenari. Cei care au supravietuit acestui supliciu nu s-au putut odihni decat in momentul in care au ajuns la destinatie. Aici Dracula le-a ordonat sa-i construiasca o fortareata pe ruinele unui alt vechi avanpost, deasupra raului Arges. Majoritatea boierilor au murit de-a lungul cladirii acestui castel, Dracula reusind astfel sa-si creeze o noua patura nobiliara.
Vlad Tepes a devenit foarte cunoscut datorita tehnicilor sale de pedepsire brutale. Foarte des poruncea ca nelegiuitii sa fie jupuiti, fierti, decapitati, orbiti, spanzurati, arsi, prajiti, ingropati de vii sau trasi in teapa. De asemenea ii placea sa taie nasuri, urechi, organe sexuale sau limba. Dar dintre toate, metoda sa favorita era trasul in teapa. De aici i-a ramas si numele Tepes.
Exista si o legenda care atesta ca metoda lui Tepes de a pedepsi raufacatorii era eficienta. Se spune ca in timpul domniei sale o cupa de aur se afla la fantana din centrul oradului Targoviste, care servea trecatorilor spre alinarea setei. Conform cronicarilor vremii cupa nu a fost furata atat vreme cat Tepes a domnit.
La inceputul anului 1462, Vlad Tepes a lansat o campanie impotriva turcilor, de-a lungul Dunarii. Era foarte riscant sa intreprinzi asa ceva, deoarece armata turca a Sultanului Mehmed al II-lea era de departe mai puternica. Cu toate acestea, Tepes a reusit in anul 1462 sa obtina numai victorii si sa ingrozeasca turcii. Pentru a se razbuna, Mehmed a decis sa invadeze Valahia, pentru a o transforma in provincie turca. El a intrat in Valahia cu o armata de trei ori mai numeroasa decat cea a lui Tepes. In aceste conditii, si fara nici un aliat, Vlad a fost nevoit sa se retraga la Targoviste. In urma sa a otravit toate fantanile si a ars toate satele pentru ca armata turca sa nu poata supravietui.

Mai mult, atunci cand sultanul a ajuns intr-un final in capitala, el a fost intampinat de o priveliste inspaimantatoare: craniile a 20 000 de turci captivi erau infipte in tepe. Aceasta scena horror a ramas in istorie sub denumirea de „padurea lui Tepes”. Aceasta tactica a terorii, aplicata de Tepes, a avut reusita deoarece sultanul si majoritatea ofiterilor sai care erau foarte obositi si flamanzi au hotarat sa se retraga.
Sultanul Mehmed a lasat partea a doua a bataliei, fratelui mai tanar al lui Vlad, Radu favoritul turcilor la tronul Valahiei. Acesta l-a urmarit pe Tepes pana la castelul Poenari, de pe malul raului Arges. Conform legendei, acesta este momentul in care sotia lui Vlad, pentru a nu fi capturata de turci, se sinucide aruncandu-se de pe stanci (scena exploatata de regizorul Francis Ford Coppola). Vlad, in schimb, a reusit sa scape utilizand un pasaj secret din munte. Ajutat de niste tarani, el s-a refugiat in satul Arefu si de aici a ajuns in Transilvania unde l-a intalnit pe regele Ungariei, Matei Corvinul. Acesta in loc sa-l ajute, l-a arestat si l-a inchis in capitala Visegrad
Vlad Tepes a ramas timp de doisprezece ani in Ungaria, in vreme ce fratele sau Radu a domnit in Valahia fiind o marioneta a turcilor. Dupa primii patru ani, Tepes a avut voie sa se mute intr-o casa. Pentru a castiga bunavointa familiei regale, el s-a si casatorit cu sora regelui (dupa unele surse). A devenit catolic, fapt ce avea sa-i incante pe ungurii catolici. Dar in sinea lui a ramas acelasi Vlad Tepes.
In 1476 Tepes a intrat in Valahia cu ajutorul Moldovei si a Transilvaniei. Aceasta a treia domnie a sa nu a durat decat cateva luni. Vlad a fost asasinat pe campul de lupta cu turcii. El a fost decapitat iar capul sau a fost dus la Constantinopole, ca o dovada a mortii sale.

Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci sau Drăgoești - d. 9 august 1601, Turda)

2010-09-09T05:55:00.000-07:00

Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci sau Drăgoești^{[necesită citare]} - d. 9 august 1601, Turda) a fost ban Mehedinți, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi domnitor al Țării Românești și, conducător de facto al tuturor celor trei țări care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. de
Mihai Viteazul (nascut, dupa cele mai multe surse in 1558)in Orasul de Floci (Ialomita) a fost, potrivit majoritatii istoricilor, fiul nelegitim al domnitorului Patrascu cel Bun, iar dupa altii, fiul lui Parvu Buzescu, tatal fratilor Buzesti; mama sa era Teodora, membra a familiei Cantacuzinilor, sora a lui Iane Cantacuzino. Fiind simultan domnitor in Tara Romaneasca (1593 - 1601), Transilvania (1599 - 1600) si Moldova (1600), Mihai Viteazul a realizat pentru prima data in istoria Romaniei unirea tuturor romanilor. In constiinta colectiva romaneasca, el este unul dintre cei mai importanti eroi nationali ai Romaniei. I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul sa infrunte forta uriasa a Imperiului Otoman din acele vremuri, dar si toate celelalte natiuni vremelnic potrivnice din jurul Romaniei: ungurii, polonezii, tatarii si rusii. Era fiul natural al lui Patrascu cel Bun, cu o avere socotita imensa.
Din ianuarie 1588 si pana in vara 1593 el va urca constant in dregatorii, de la functia de ban de Mehedintila aceea de mare stolnic, mare postlenic, si mare ban. Nu fara ajutorul unor bogate familii boieresti oltene, precum si al influentelor grupuri financiari greci din capitala Imperiului, Mihai devine domn al Tarii Romanesti, in toamna anului 1593.Intr-o situatie exceptionala – agravarea dramatica a independentei fata de sultan – desi „stapanitor slab peste tara slaba”, va indrazni sa provoace Imparatia otomana. Umilit de trufia lui Sigismund Bathory, principele Ardealului, si de tradarea boierilor sai, Mihai va accepta de nevoie tratatul de la Alba-Iulia din mai 1595, care-l readuce la situatia unui vasal, carmuit de forte care pareau mai puternice ca a sa.Victoriile recrutate pe campul de lupta ii vor solicita intrarea in Lga Sfanta, cea mai importanta coalitie antiotomana a timpului, dar si recunoasterea politica a imperiului de la Constantinopol.Personalitate europeana, de care, alaturi de romani, isi legau sperantele de neatarnare si numerosi balcanici, Mihai Viteazul a raspuns chemarilor neamului sau, pentru a opta pentru planul dacic, - unirea conationalilor sai intr-un singur stat – in defavoarea celui balcanic, care l-ar fi facut, in traditie bizantina, imparat la Constantinopol. In confruntarea cu interesele marilor imperii vecine, incomparabil mai puternice, Mihai a ales riscul si sacrificiul. Eliberat de tutela lui Sigismund Bathory, aliat al lui Rudolf al II-lea, imparatul german, el simtea permanenta amenintarea Poloniei si Imperiului Otoman care se intelesesera sa-l doboare. Sub aceasta teribila presiune, dar si in virtutea unei lungi istorii care consacrase unitatea de neam a romanilor Mihai va trece, de doua ori, muntii, ca dezrobitor in Ardeal si, mai apoi, in Moldova.

Inalta sa fapta a coalizat impotriva-i pe toti cei care, constienti de forta reunita a celor trei tari, vedeau acum amenintate planuri vechi de hegemonie politica la Dunare si in Carpati. Alungat in 1600, dar reintors vitejeste un an mai tarziu, Mihai a fost victima unui omor premeditat, in trista dimineata a zilei de 9/19 august 1601, pe campia Turzii. „Si czu trupul lui cel frumos ca un copac, pentru ca nu stiuse nici se imprileji sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza”.

Amenintarea otomana se materializeaza in vara anului 1595, cand o armata, initial condusa de Ferhat pasa apoi de rivalul acestuia, Sinan, asteapta la Dunare inceperea ostilitatilor. Pemalul celalalt al fluviului, Mihai isi hartuieste adversarul: „numai zi si noapte ne batem (…) si cel mult peste o saptamana sau doua trebuie sa dam cu el batalia”, scria la 15 iulie 1595, din zona operatiunilor, marele domn. Trupele sale nu depaseau 10 000 de ostasi, din care 2 000, mai vechiul ajutor transilvan, pus acum sub comanda lui Albert Kiraly, dar nici otomani nu puteau avea cu mult peste 20 000 de oameni.Neputandu-i retine la Dunare, acestia trec fluviul pe la Rahova si Giurgiu si-l urmaresc pe Mihai pana la Calugareni. Locul, reperatinca in cursul luptelor de iarna, oferea o pozitie excelenta unei armate mici, dornica sa-i tina piept unui dusman superior numeric: un drum stramt, strajuit de paduri dese, mlastinile Neajlovului si legendarul podet de lemn in jurul caruia avea sa se consume lupta.
Batalia desfasurata in ziua de 13/23 august 1595, a inceput cu un esec in oastea domnului: respinsa peste pod, a pierdut cele patru tunuri cu care era odata. „Atunci marinimosul Mihai o secure sau sulita ostaseasca si patrunzand el insusi in sirurile salbatice ale dusmanului (…) luptand barbateste se intoarce nevatamat la ai sai”. Exemplul domnului a schimbat soarta luptei: 7 000 de ostasi ai sultanului raman pe campul de bataie, steagul verde al profetului este capturat, Sinan-pasa „cade de podul raului Neajlov…, si se socoteste fericit ca a scapat cu viata”. Totusi superioritatea numerica a fortelor otomane, care pusesera in miscare doar avangarda, il obliga pe Mihai sa se intoarca la Copaceni, pe Arges, apoi la Bucuresti, Targoviste, in fine, la Stoenesti, pe Dambovita, langa Bran, unde astepta la 12 septembrie 1595, ajutorul aliatilor sai.

In acest timp, vesti ingrozitoare veneau de peste Milcov. Intre 17 – 27 august 1595, Moldova devenea „membru credincios si inseparabil al coroanei poloneze”, asupra sa ap�s�nd, in regimul condominiului o dubla suzeranitate, caci celei de mai sus i se adauga si cea otomana, mai veche.Important este ca in noile conditii aceasta tara iesea din coalitia antiotomana, chiar daca momentan, Stefan Razvan, izgonit de la Iasi, va ramane in randurile sale.Fara a putea interveni in favoarea aliatului sau, Sigismund trece muntii cu circa 23 000 de ostasi, intre care 13 000 mercenari, trupele secuiesti, mica ostire a lui Stefan Razvan si ajutorul toscan. Cum nici efectivele otomane nu erau foarte numeroase, armata crestina matura tot ce intalni on cale.

La 6 – 8 octombrie, Targovistea este recucerite; la 12 octombrie, Stefan Razvan intra in Bucuresti, repede abandonat de otomani, nu inainte de a arunca in aer mica cetatuie abia ridicata la viitoarea Manastire Radu-Voda; in fine, dupa lupte care au durat 5 zile, ariergarda otomana, surprinsa la Giurgiu, este aproape in intregime nmicita, iar cetatea cucerita. Cronicari otomani, precum Mustafa Naima apreciaza ca lupta desfasurata aici a constituit „cea mai groaznica infrangere din istoria turcilor, care se datoreste exclusiv necredinciosului si afurisitului de Mihai”.

Conjunctura politica interna si internationala din 1599 - preludiul Unirii. In vara anului 1599, la Carpati si la Dunare s-a conturat un nou raport de forte. Polonia si-a consolidat pozitiile odata cu preluarea tronului ardelean de catre Andrei B�thory. Suprematia politica a acestei puteri crestine se asocia cu instituirea pacii cu otomanii si reprezenta o grea lovitura pentru Mihai Viteazul si, implicit, pentru sustinatorii conflictului cu sultanul, pana la dobandirea deplina a neatarnarii Tarilor Romane.

Amenintarile potentiale impotriva domnului muntean s-au concretizat curand. leremia Movila si Andrei B�thory, cu acordul tacit al Imperiul Otoman, i-au cerut imperios sa paraseasca tronul si tara. Mai tarziu, Mihai Viteazul insusi avea sa scrie: "cardinalul (Andrei B�thory - principele Transilvaniei) imi trimite sol (...) ca eu sa-mi parasesc tara, pentru ca nici el, nici moldovenii, nici chiar turcii nu erau multumiti si nici nu voiau sa raman in Tara Romaneasca." Replica sa a fost pe masura: "pana ce nu-mi vor arunca pamant peste ochi, nu voi inceta sa lupt cu turcii (...)". In ceea ce priveste retragerea din domnie, el spunea: "nu-mi las nimanui tara si mosia pana ce nu ma vor smulge de acolo tarandu-ma de picioare".

Devenise limpede deci ca, fara o actiune energica, menita sa-si surprinda adversarii, cauza antiotomana ar fi suferit o grea infrangere. Domnul Tarii Romanesti a hotarat, deci, o campanie peste munti, a carei desavarsita organizare arata indelungata ei premeditare.
"Planul dacic" - reunirea tuturor romanilor sub o singura si energica autoritate - reprezenta singura cale de a afimia neatarnarea noastra peste planurile expansioniste ale tuturor puterilor interesate sa ne domine, de la Imperiul Otoman, la Polonia si Imperiul Habsburgic.
Unirea Transilvaniei. Fortele armate ale Tarii Romanesti au intrat in Ardeal in doua mari coloane: una, sub conducerea personala a domnului, era dincolo de Carpati la 4/14 octombrie 1599, dupa ce trecuse prin Buzau-Brasov, unde asteptau detasamentele secuilor, dusmani de moarte ai B�thorestilor, care le rapisera vechile privilegii; cealalta, avand in frunte pe Udrea Baleanu si fratii Buzesti, s-a pus in miscare ceva mai tarziu, deplasandu-se in Transilvania pe la Turnu-Rosu. Ostile s-au unit la 16/26 octombrie, in apropiere de Sibiu, spre completa surpriza a principelui Andrei B�thory, care abia a avut ragazul sa-si mobilizeze fortele.

Batalia desfasurata la Selimbar, la 18/28 octombrie 1599, a fost decisa ca si la Calugareni, de exemplul lui Mihai, intr-un moment in care superioritatea in artilerie a inamicului parea sa-i dea castig de cauza ("cu cea mai mare viteza si indrazneala, prin pericolul la care s-a expus domnul in fruntea celor mai buni ostasi ai sai, a reusit sa stavileasca ofensiva dusmanului si sa-l puna pe fuga"). Nefericitul principe al Ardealului, fugar de la locul bataliei, a fost prins si ucis de secui pe cand incerca sa treaca in Moldova, dupa ajutor.
La 1 noiembrie 1599, Mihai isi facea intrarea triumfala in Alba-lulia. In amintirea cronicarilor a ramas imaginea impunatoare a domnului, calare pe un cal roib, imbracat intr-o splendida manta alba. De sold ii atarna o spada batuta cu pietre scumpe, iar pe cap cusma impodobita cu pene de cocos. Urma "alaiul nobilimii cu lunga defilare a ostasilor, in sunetul de vioare al lautarilor care ziceau pentru intaia oara in aceste locuri seculare cantece lautaresti de la curtea voievozilor".

Odata intrat in Transilvania, domnul muntean se gasea intr-o situatie foarte complicata. Actionase din proprie initiativa, dar stia ca succesul sau va fi bine primit de Rudolf al II-lea. Spre a-i menaja susceptibilitatea se va intitula insa "consilier si loctiitor al imparatului (...) capitan general al ostirilor imperiale (...)". In hrisoavele slavone, titlul sau este insa acela de "Domn din mila lui Dumnezeu al Tarii Romanesti si Ardealului", in timp ce supusii sai, nobilii ardeleni, l-au numit "principe".

Mari probleme a ridicat, din prima ora, si carmuirea Transilvaniei, a carei organizare de stat era deosebita de aceea din Tara Romaneasca. Aici, foarte puternice erau natiunile privilegiate - nobilimea maghiara si bogatul patriciat sasesc, ridicat din orasele ardelene, puternice economic, beneficiind de o legislatie si de privilegii, care le asezau intr-o pozitie superioara celor de peste munti. Mihai a trebuit sa tina seama de toate aceste realitati, dar, in acelasi timp, s-a straduit sa le si modifice intr-un sens centralizator si unificator pe care, daca timpul i-ar fi ingaduit-o, le-ar fi putut materializa mai convingator.

N. lorga lauda pe domn pentru ca, deprins a sta in cetatea de scaun pazita de Dumnezeu, dupa milenara traditie bizantina, a dat Transilvaniei o capitala statornica la Alba-lulia. Guvernul sau Sfatul princiar a fost alcatuit, in egala masura, din nobili maghiari si boieri romani. In cetatile ardelene, la Gherla si Chioar, la Fagaras si Gurghiu au fost instalati insa capitanii lui Mihai impreuna cu trupele corespunzatoare. Este cunoscut faptul ca dregatori romani ai domnului au primit insarcinari speciale in Transilvania, iar pe langa marele numar de acte latinesti si maghiare, emise de cancelaria Principatului, cu deosebire spre sfarsitul stapanirii sale, se inmultesc actele si scrisorile romanesti.

Domnia ardeleana a lui Mihai cuprinde si cele trei Diete ale sale: doua la Alba-lulia (20-28 noiembrie 1599, 20-27 iulie 1600) si una la Brasov (12-15 martie 1600). Obiectivul lor principal a fost acela de a vota contributii financiare net superioare celor anterioare, "pentru ramanerea patriei noastre in unire cu crestinatatea". Un impozit de 6 florini pe poarta, dublul celui obisnuit, nutret pentru caii ostirii, rechizitii de vite sunt acceptate in noiembrie 1599; la Brasov se voteaza o noua contributie generala, de 4 florini pe poarta, iar in iulie 1600, alti 6 florini, care se plateau in rate, esalonate la distanta de 20 de zile.
In schimb, Mihai Viteazul se obliga sa nu afecteze interesele privilegiatilor ardeleni. Si totusi, cu deosebire in ultima Dieta de la Alba-lulia, Mihai, presat de cererile insistente ale conationalilor sai, adopta masuri menite sa pedepseasca pe nobilii care vor maltrata pe iobagi; satele unguresti si sasesti urmau sa permita si celor romanesti sa beneficieze de pasunat liber in zona hotarnica, iar preotii romani sa fie scutiti de munca cea de obste, de regula efectuata de iobagi.

Scurta stapanire a lui Mihai, in Transilvania a provocat o adevarata "ridicare a satelor", atat in Ardeal, pe alocuri cu aspect de rascoala populara, cat si in Tara Romaneasca (se cunosc situatiile locuitorilor din Loloesti si Radovanu care l-au urmat pe domn la Alba-lulia si apoi la lasi, spre a-si dobandi libertatea pe nedrept pierduta).

Actiunea lui Mihai, conducator politic al unui stat boieresc, nu putea depasi limitele hotararilor dietelor mai sus mentionate. Daca pentru taranii romani nu a putut face prea multe, domnul, crestin fervent, si-a trecut la activ realizari notabile in folosul Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Inca in 1597 se ridicase, datorita lui, la Alba-lulia, o Biserica, unde, in 1600, va fi asezat scaunul episcopal romanesc, pana la unirea cu Biserica Romei, de la inceputul secolului urmator. Prezenta Mitropolitului Eftimie al Ungro-Vlahiei in capitala transilvaneana a lui Mihai, in primavara lui 1600, se poate asocia cu acest eveniment. In consecinta, mai multi prelati romani au venit de peste munti sa intareasca pozitiile ortodoxiei in Transilvania. Astfel, Serghie, Egumen al Tismanei, primeste Episcopia Maramuresului. In timp ce mai multi calugari intra in Manastirea de la Alba-lulia, iar preotul Neagoslav este trimis sa oficieze in Biserica romaneasca din Scheii Brasovului.

Unirea Moldovei; Mihai - domn al celor trei Tari Romane. In primavara anului 1600 Mihai Viteazul se afla din nou in fata unei mari decizii. Campania fulgeratoare care alaturase Transilvania Tarii Romanesti crease o noua situatie politica. In spiritul aliantei cu Rudolf al ll-lea, consolidarea pozitiilor habsburgice in regiune nemultumea Polonia si o indemna sa actioneze. Pe de alta parte, refuzul constant al domnului de a preda teritoriile dobandite cu sabia imparatului si actiunea sa politica, cu totul independenta, in Transilvania il obliga la o noua cutezanta. Stapanirea Ardealului cerea, pentru sine si pentru blocul politic si militar pe care-l reprezenta, stapanirea Moldovei. Asigurat din partea otomanilor, care-l recunoscusera pe Nicolae Patrascu, fiul sau, domn in Tara Romaneasca, si apreciind corect situatia din Polonia, momentan incapabila sa i se opuna, Mihai Viteazul a organizat campania sa la rasarit de Carpati.

La 4 mai 1600, grosul trupelor sale trecea Valea Trotusului; li se vor adauga, curand, ostile boieresti din Tara Romaneasca, impreuna cu care efectivele lui nu treceau de 17000 de oameni. La 10 mai, Bacaul fusese cucerit, dupa care, grupata pe 4 coloane, armata, care trecuse muntii se indrepta spre Suceava, de ale carei ziduri se izbisera, fara izbanda, multi asediatori. Cateva zile mai tarziu, la 16 mai, aparatorii cetatii se predara fara lupta.

Intre timp, Baba Novac a intrat in lasi, iar in sud cetatile Tighina; Cetatea Alba, Chilia si Ismail au revenit lui Mihai. In numai trei saptamani, intreaga Moldova a fost luata in stapanire, ostile sale dovedindu-se neputincioase doar in fata zidurilor Hotinului, vechea cetate de la Nistru, unde leremia Movila se refugiase impreuna cu o parte a Curtii sale.
Succesul campaniei din Moldova se explica prin graba cu care ostasii Movilestilor au trecut de partea lui Mihai care, aflat aici, stia prea bine ca se afla pe "pamant romanesc". In punctul cel mai inalt al destinului sau Mihai se intitula, intr-un hrisov emis la 27 mai 1600, "Domn al Tarii Romanesti, Ardealului si Moldovei" si isi confectiona binecunoscutul sigiliu pe care figureaza cele trei tari romane surori.

Asemeni Albei-lulia, lasii au fost alesi, de Mihai, drept capitala sa moldoveana. Constient de nevoia de a-si atrage noii supusi, s-a straduit sa adune marea boierime in jurul sau, orasenilor si taranimii oferindu-le iertarea de dari pe o perioada de 6 ani.

Stapanirea de cateva luni asupra celor trei tari romane a pus numeroase probleme de guvernare. Mihai a pastrat neatinsa entitatea lor statala si, la recomandarea marii boierimi, a numit un domn in Moldova, asa cum facuse si in Tara Romaneasca. Chiar daca timpul nu i-a ingaduit sa-si duca pana la capat intentiile, el a actionat ca principal garant al unirii, ca factor esential de decizie politica si militara pentru intreg teritoriul dintre Carpati, Dunare si Mare. La capatul unor indelungate negocieri, el a reusit sa smulga Imperiului Habsburgic recunoasterea sa ca domn al Tarii Romanesti si Moldovei si de guvernator al Transilvaniei, cu titlu de principe.

Mihai Viteazul emite la Sibiu in anul 1600 (ianuarie-martie) monede din aur cu valoarea nominala de 10 ducati. Din aceasta emisiune se cunoaste in prezent un singur exemplar original. La inceputul sec. al XIX-lea, cunoscutul falsificator Carl W. Becker a gravat - la comanda unui negustor de monede din Ungaria - cel putin o pereche de stante din fier cu care a batut mai multe exemplare ale monedei-medalie Mihai Viteazul (inclusiv cel putin o piesa klippe). Aceste piese si stantele au fost cumparate de catre negustorul ungur, fiind vandute ulterior pe piata internationala de antichitati. In jurul anilor 1940 una dintre stante si o piesa de 10 ducati se aflau in posesia unui colectionar particular din Romania.

Prabusirea operei politice a lui Mihai (toamna 1600). Consolidarea pozitiei lui Mihai grabeste coalizarea tuturor fortelor politice nemultumite de aparitia, in regiune, a unei noi puteri.

Este si momentul ales de starile privilegiate din Transilvania, care, in Dieta de la Turda, intrunita la inceputul lui septembrie 1600, se rascoala impotriva lui pentru "dajdii neobisnuite" si sarcini "care i-au slabit". Pozitia lui Mihai era subreda, multe din trupele lui stationau in cele doua tari de dincolo de Carpati. In ajutor putea veni numai imparatul, care trimise pe generalul Basta cu 18 000 de oameni. Era insa, si pentru Habsburgi, o buna ocazie spre a-si apropia, in favoarea lor, stapanirea Transilvaniei, in calea careia se asezase mereu Viteazul.

Astfel, oastea imperiala se alatura rasculatilor ardeleni. Lui Mihai nu-i ramasesera, in ajutor, decat secuii, mercenarii cazaci si balcanici si tarani recent incorporati, cu totul, 10-12000. Lupta s-a dat la Miraslau, intre Mures si dealuri, pe 18 septembrie 1600, si a insemnat pierderea Ardealului. In acelasi timp, oastea poloneza condusa de Zamoyski intra in Moldova, de unde, in buna parte, trupele lui Mihai se retrasesera spre a-l ajuta pe domnul muntean sa reziste in Transilvania.

Suceava s-a predat la 27 septembrie 1600, pentru ca, la 6 octombrie, redobandirea de catre Movilesti a Moldovei sa fie deplina. In noua situatie, nu-i mai ramanea marelui domn decat sa apere stapanirea sa de inceput -Tara Romaneasca. Cu 16000 de ostasi, el a dat lupta decisiva cu ostile poloneze la Bucov, pe Teleajen (20 octombrie), dupa ce, anterior, incercase inutil sa-i retina la Naieni si Ceptura. Superioritatea artileriei inamice decise victoria acesteia si Mihai a fost obligat sa se retraga. Cateva zile mai tarziu era inscaunat Simion Movila, un interpus al polonezilor, acceptat aproape imediat si de catre otomani.

Pentru Mihai lupta nu se incheiase. Stapan inca in Oltenia, impreuna fiind cu o parte a ostilor sale, el spera sa redobandeasca tronul de la Targoviste, dupa iminenta retragere a fortelor poloneze. La 25 noiembrie, sortii ii fura din nou impotriva. Pierderea bataliei de la Curtea de Argesinsemna risipirea ultimelor sperante. Buzestii, care-i fusesera alaturi tot timpul, se inchinasera noului domn, in timp ce Mihai lua drumul exilului.

Refugiul, reintoarcerea si sfarsitul lui Mihai. Prin Ardeal, vechea lui stapanire, care se afla, acum, in mainile lui Basta si ale imperialilor, Mihai a trecut, in secret spre Viena, unde intra la 12 ianuarie 1601. Aici a redactat un memoriu catre imparat si o celebra autobiografie, adresata ducelui Cosimo de Toscana (un aliat in Liga Crestina), cronica a luptelor sale cu Imperiul Otoman.

Deteriorarea situatiei din Transilvania (unde Basta sfarsise prin a fi alungat de nobili, iar Sigismund B�thory era reinscaunat pentru a treia oara principe), lucra in favoarea lui Mihai, aducandu-l alaturi de Habsburgi, care intelesesera, inca o data, ca nu pot pastra Ardealul altfel decat sustinandu-l pe voievodul roman.

In audienta la Rudolf al ll-lea, la Praga, in doua randuri (la inceputul lui martie 1601), Mihai primi 100000 de taleri pentru echiparea unei osti si increderea imparatului. Impacarea cu Basta se indeplinise in mai 1601; dupa ce trupele celor doi au fost adunate, jonctiunea lor se implini, la inceputul lui iulie 1601. La 3/13 august la Guraslau, la nord-vest de Zalau, Mihai a obtinut o stralucita victorie asupra lui Sigismund B�thory care a pierdut pe campul de lupta toata artileria. La Cluj, o solie de boieri munteni i-a adus la cunostinta indepartarea lui Simion Movila si eliberarea scaunului Tarii Romanesti, care-l astepta.

Aflat din nou intr-o situatie exceptionala, Mihai isi ingrijora nu numai dusmanii, ci si aliatii. Daca spada sa fusese de folos Habsburgilor spre a redobandi Transilvania, era improbabil ca, dupa victorie, Mihai sa fi fost dispus sa le-o cedeze.

Asasinarea lui pe Campia Turzii, la 9/19 august 1601, raspundea perfect scopurilor imperiale.

STEFAN CEL MARE (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava)

2010-09-09T05:43:00.000-07:00

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504.
Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.
După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljești", la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 - merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și "toată țara" proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor acestui

Stefan cel Mare a domnit aproape o jumatate de secol in Moldova, timp in care tara a cunoscut o inflorire fara precedent si s-a facut respectata de toate marile puteri din jur: Ungaria, Polonia si Imperiul otoman. Voievodul - pe care cronicarii il descriu ca pe un barbat nu prea inalt, blond, cu o privire patrunzatoare si o vointa puternica - a fost un razboinic viteaz si hotarat, un priceput conducator de osti, dar si un om credincios, cu frica lui Dumnezeu, care a zidit multe biserici si manastiri pe tot cuprinsul Moldovei si a ramas in amintirea romanilor ca “Stefan cel Mare si Sfant”.

Stefan cel Mare, domn al Moldovei intre 1457 si 1504, de la a carui moarte se implinesc anul acesta 500 de ani, a fost, fara indoiala, una dintre cele mai mari personalitati din istoria romanilor. El era nepotul unui alt mare voievod moldovean, Alexandru cel Bun, apartinand dinastiei Musatinilor. Stefan a avut o domnie foarte lunga, de 47 de ani, timp in care a reusit sa tina piept Imperiului otoman si celorlalti vecini puternici, uneori vrajmasi.

In epoca sa, Moldova a cunoscut cea mai mare intindere, intre Carpati, Nistru si Marea Neagra. Capitala era in cetatea Sucevei, pe care domnitorul a intarit-o cu ziduri puternice din piatra, pentru a rezista oricarui atac.

Stefan a fost proclamat domn in 1457, pe campia “Dreptatii” de langa cetatea de scaun, de catre o mare adunare de boieri, targoveti (locuitori ai orasului) si chiar tarani, in frunte cu mitropolitul tarii. Primele lupte le-a purtat cu fostul domn, Petru Aron - care era chiar unchiul lui - pe care l-a invins si l-a alungat. Acesta s-a refugiat in Transilvania, aflata sub stapanirea regelui Ungariei, Matei Corvin. Stefan a intrat astfel in conflict cu acesta, care a si navalit cu o oaste puternica in Moldova. Dar voievodul l-a infrant la Baia si i-a risipit armata, regele insusi fiind ranit in lupta.

Au urmat apoi batalii sangeroase cu tatarii, pe care domnul Moldovei i-a biruit. Chiar fiul hanului (conducatorul) tatar cazand prizonier in mainile sale si, in ciuda darurilor trimise de tatal sau pentru rascumparare, Stefan nu a avut mila de el. Acesta a fost un raspuns la nesfarsitele faradelegi pe care le savarseau tatarii, ori de cate ori treceau hotarele Moldovei.

Dar cea mai stralucita victorie a avut-o Stefan cel Mare asupra turcilor, in 1475, la Vaslui. Sultanul Mahomed al II-lea, vestitul cuceritor al Constantino-polului, care desfiintase pentru totdeauna Imperiul bizantin, a hotarat sa supuna si micul principat al Moldovei. In acest scop l-a trimis pe Soliman-Pasa, cu o mare armata, care numara 120.000 de oameni, mult mai numeroasa decat ostirea lui Stefan. Domnul Moldovei pustiise totul in calea turcilor, astfel incat acestia au suferit de foame si de sete, fiindca in calea lor recoltele fusesera arse, iar fantanile otravite. In ziua bataliei decisive era o ceata deasa. In locul ales de Stefan, mlastinos si necunoscut turcilor, voievodul a obtinut o victorie rasunatoare. Armata lui Soliman-Pasa a fost risipita. Insa, in anul urmator, pentru a-l pedepsi pe principele roman, insusi sultanul Mahomed a navalit in Moldova cu o oaste uriasa, coplesindu-i pe moldoveni, care au fost infranti la Valea Alba.

Dar turcii nu au putut profita pe deplin de aceasta victorie, caci nu au reusit sa cucereasca nici o cetate dintre cele pe care le-au asediat (Suceava, Neamt, Hotin), iar pana la urma s-au vazut nevoiti sa se retraga.

Dupa cativa ani de pace, turcii l-au atacat din nou pe Stefan, cucerind doua cetati-cheie ale Moldovei: Chilia si Cetatea Alba. Putem spune ca de acum inainte, oricate incercari vitejesti a facut domnitorul, turcii nu au mai putut fi scosi din tara, ei ramanand stapani pe aceste doua cetati. Multa vreme, Stefan a mai sperat la un ajutor din partea regelui Poloniei, promis de acesta in schimbul acceptarii protectiei poloneze asupra Moldovei. Ca sa consfinteasca aceasta intelegere, Stefan a mers personal la Colomeea, unde a ingenuncheat in fata regelui, jurandu-i credinta. Din pacate, acest lucru nu l-a ajutat cu nimic, deoarece polonezii nu i-au dat sprijinul promis. Dimpotriva, dupa moartea regelui Cazimir, fiul sau, Ioan Albert, a navalit cu o puternica oaste in Moldova, incercand sa o cucereasca. Stefan l-a infrant insa in Codrii Cosminului, in 1497, punandu-l pe fuga. Legenda spune ca prizonierii luati atunci au fost pusi sa are un camp pe care s-a semanat ghinda, pentru a creste o mare padure de stejar.

Datorita suferintei indurate de prizonieri, care trageau singuri plugurile, acest loc a fost numit mai tarziu “Dumbrava Rosie”.

In cele din urma, Stefan a acceptat, spre sfarsitul domniei sale, sa plateasca un tribut turcilor, in schimbul pacii.

Marele si gloriosul domn s-a stins din viata la 2 iulie 1504 si a fost inmormantat la manastirea Putna, pe care chiar el o zidise.

De-a lungul intregii sale domnii, Stefan a fost un protector al credintei crestine, un neobosit ctitor de manastiri - nu mai putin de 44 de lacasuri de inchinaciune fiind ridicate din porunca sa. Printre cele mai cunoscute si mai frumoase se numara manastirile Putna, Voronet (cu fresce exterioare minunate, unice in Europa), Tazlau si altele. A construit de asemenea biserici la Piatra Neamt, Borzesti, Husi, Iasi si in alte orase sau targuri ale Moldovei.

Stefan a fost un om credincios, un bun fiu duhovnicesc al Bisericii noastre Ortodoxe. Dupa victoria de la Vaslui, in scrisoarea pe care a trimis-o marilor monarhi europeni, el scria:
“Am luat sabia in mana si, cu ajutorul Domnului nostru Dumnezeu Atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit (...), pentru care lucru fie laudat Domnul Dumnezeul nostru.”

Insusi Papa de la Roma l-a laudat, numindu-l ”Atletul lui Hristos”. Chiar si dupa infrangerea de la Valea Alba (sau Razboieni), Stefan a ridicat in acel loc o mica biserica pentru sufletele celor morti in lupta, pe care sta scris
“Noi, Stefan Voievod si cu fiul nostru Alexandru, am iesit inaintea turcilor si am facut cu dansii mare razboi in luna iulie 26 si cu voia lui Dumnezeu fura biruiti crestinii de catre pagani si au cazut acolo o mare multime din ostasii moldoveni.”

In timpul sau a luat nastere stilul “moldovenesc” in constructia bisericilor, s-au scris primele letopisete (cronici) si s-au facut daruri catre manastiri din afara tarii. Se spune ca Stefan purta intotdeauna asupra sa un triptic, adica o icoana tripla, reprezentand pe Mantuitorul Hristos, pe Maica Domnului si pe Sfantul Ioan Botezatorul. Unul dintre marii sai duhovnici a fost Daniil Sihastrul, caruia i-a cerut adesea sfatul si care, dupa infrangerea de la Valea Alba, l-a indemnat sa continue lupta impotriva paganilor.

Biserica Ortodoxa Romana l-a trecut in randul sfintilor, impreuna cu Daniil Sihastrul, in anul 1992, cinstindu-l cu numele de “binecredinciosul voievod Stefan cel Mare si Sfant”.

1450
februarie, 11. Ştefan este menţionat pentru prima oară într-un document emis de tatăl său, Bogdan al II-lea: „credinţa iubitului fiu al domniei mele, Ştefan voievod”.

1451
octombrie, 15. Bogdan al II-lea este ucis de oamenii lui Petru Aron, pe când se afla la o nuntă la Reuseni.

1457
aprilie, 12 (Marţea Mare) - Lupta de la Doljeşti, pe Siret, în apropierea Romanului. Ştefan, cu oastea sa de 6000 de oameni - moldoveni din Ţara de Jos şi munteni -, îl învinge pe Petru Aron.

1458
aprilie, 4. Tratatul moldo-polon de la Overchelăuţi. Ştefan cel Mare recunoaşte suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea Jagello.

1462
iunie, 22. Ştefan atacă cetatea Chilia, stăpânită de munteni şi de unguri. Acţiunea se încheie cu un eşec, agravat de rănirea domnului la glezna stângă.

1463
Începe şirul daniilor către Muntele Athos.
iulie, 5. Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Evdochia cea dreptcredincioasă, adică ortodoxă, „sora lui Semen ţarul”, fiica cneazului Alexandru (Olelko), Mare Cneaz de Kiev.

1464
aprilie, 28. Este menţionat Goian, primul pârcălab de Hotin, dovadă directă a faptului că cetatea revenise Moldovei.

1465
ianuarie, 22 - 26.Ştefan ocupă oraşul, apoi cetatea Chiliei, pe care Radu cel Frumos o stăpânea în numele sultanului. Sunt instalaţi aici, în calitate de pârcălabi, boierii Isaia şi Buhtea. Datorită acestei acţiuni, Moldova redevine o putere pontică deţinând controlul asupra gurilor Dunării şi a căilor comerciale care duceau spre Marea Neagră.
noiembrie, 4. Moare doamna Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare. Este îngropată la Mănăstirea Probota.

1465 sau 1466
Se naşte Elena (Olena), fiica lui Ştefan cel Mare şi a doamnei Evdochia.

1466
iulie, 10. Este pusă piatra de temelie a Mănăstirii Putna, menită a fi necropola familiei domnului.

1467
noiembrie, 25. Moare Evdochia, soţia lui Ştefan cel Mare. Este înmormântată în Catedrala Mitropolitană din Suceava (Biserica Sfântul Gheorghe, Mirăuţi).
decembrie, 15 spre 16 - Lupta de la Baia împotriva regelui maghiar Matei Corvin. Înfruntarea a însemnat o biruinţă, incompletă şi scump plătită, a domnului Moldovei şi a marcat punctul cel mai înalt al tensiunii din relaţiile Moldovei cu Ungaria.

1469
iunie. Ştefan cel Mare, împreună cu 1.800 de călăreţi, face o incursiune în Transilvania în scopul de a-l captura pe Petru Aron. După ce-i trimise scrisori şi daruri ca din partea boierilor Moldovei care l-ar fi chemat să ia domnia, Ştefan cel Mare prinse viu pe cel ce îi ucisese tatăl şi pe care regele Matiaş îl favoriza împotriva sa, şi îi tăie capul.
septembrie, 3. În prezenţa domnului şi a familiei sale, a marilor boieri şi a multor credincioşi moldoveni, are loc ceremonia de sfinţire a Mănăstirii Putna. Slujba a fost săvârşită de Mitropolitul Teoctist al Moldovei, episcopul Tarasie al Romanului, clerici, şi - conform Analelor putnene - de egumenii tuturor mănăstirilor, în total, 64 de slujitori.

1470
martie, 7 - Lupta de la Soci. Oastea Moldovei trece în Ţara Românească şi obţine o victorie împotriva lui Radu cel Frumos la Soci. Hotărârea lui Ştefan de a începe războiul are la bază intenţia recâştigării Ţării Româneşti de partea politicii creştine.
martie - aprilie. Tătarii crimleni conduşi de Eminek năvălesc în Moldova şi devastează nordul ţării până la târgul Siret. Eminek este luat prizonier şi închis la Cetatea Albă.
august, 20 - Lupta de la Lipnic, pe Nistru. Oştile moldoveneşti i-au învins pe tătarii care făcuseră o incursiune în Moldova, eliberând robii capturaţi şi redobândind prăzile. Fiul marelui han Mamak este luat prizonier şi ucis.

1472
septembrie, 14 (Înălţarea Sfintei Cruci). Este oficiată căsătoria lui Ştefan cel Mare cu prinţesa bizantină de Theodoro (Mangop), Maria Asanina Paleologhina, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea. În acel moment, principatul de Mangop reprezenta singura supraveţuire bizantină din zona Mării Negre. Căsătoria cu basilissa Maria a însemnat debutul celei mai glorioase perioade a domniei lui Ştefan cel Mare.

Sus

Marea politică (1473 - 1486)
Epoca de maximă înflorire economică şi militară.

1473
Începe „cruciada moldovenească a lui Ştefan cel Mare” (N. Iorga) prin sistarea plăţii haracului către Poartă.
iunie, 17. Ieromonahul Nicodim termină de copiat Tetraevanghelul de la Humor, unde se află portretul de donator a lui Ştefan cel Mare. În însemnarea dedicatorie Ştefan se intitulează „binecredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat”.
noiembrie, 8 (Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril). Ştefan împarte steaguri de luptă oştirii sale la Milcov şi intră în Ţara Românească, pornind războiul împotriva lui Radu cel Frumos, aliatul turcilor.
noiembrie, 21 - Lupta de la Cursul Apei (Vodnău, 45 km nord-est de Bucureşti). Radu cel Frumos este învins, oastea moldovenească se îndreaptă spre Târgşor şi Bucureşti.
noiembrie, 24. Cu mare greutate, domnul muntean se refugiază în cetatea sa de scaun - Dâmboviţa - pe care însă o părăseşte în noaptea de 23 spre 24 noiembrie. O zi mai târziu, Ştefan lua cetatea şi, odată cu ea, toate comorile, veşmintele, steagurile, precum şi pe doamna şi fiica domnului fugit. Pe tron este aşezat Basarab Laiotă.
decembrie, 23. Radu cel Frumos, în fruntea unei oştiri turco-muntene, îl înlătură pe Laiotă Basarab, apoi pătrunde în Moldova, jefuind şi prădând ţara până la Bârlad.

1474
martie, 14. Ca răspuns la prădăciunile din iarnă ale muntenilor şi ale turcilor, Ştefan face o nouă incursiune în Muntenia.
vara. Domnul Moldovei sprijină cu oşti acţiunea lui Basarab Laiotă în Ţara Românească, care îl sileşte pe Radu, împreună cu curtea şi boierii, să se refugieze în cetatea Giurgiului. Laiotă este din nou domn.
toamna. Laiotă este învins din nou. Radu ia domnia pentru a treia oară.
octombrie, 1. Ştefan cucereşte de la Radu cel Frumos cetatea Telejenului şi îl reinstalează domn pe Basarab Laiotă.
octombrie, 5. Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), venit cu ajutor din Transilvania, îl atacă pe domnul muntean, dar este înfrânt de oştile lui Laiotă şi Ştefan.
octombrie, 20. După plecarea oştii moldovene, Basarab cel Tînăr se întoarce cu ajutor de la unguri şi ia tronul Ţării Româneşti.
noiembrie - decembrie. Radu cel Frumos redevine domn al Ţării Româneşti cu ajutorul turcilor lui Soliman Hadâmbul.

1475
ianuarie, 10 - Lupta de la Vaslui. Având sub steagurile sale între 40.000 şi 50.000 de oameni, Ştefan cel Mare îl învinge pe Soliman, beilerbeiul Rumeliei, la Vaslui. Pentru armata otomană, pierderile au fost uriaşe: circa 40.000 de ostaşi ucişi şi 4.000 de prizonieri din totalul de 120.000 de oameni.
ianuarie, 25. Ştefan cel Mare trimite o scrisoare circulară către curţile princiare din Europa, anunţând victoria de la Vaslui şi cerând crearea unei coaliţii antiotomane
iulie, 12. Ştefan cel Mare recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, Matia Corvin, care se obligă să sprijine Moldova în lupta împotriva turcilor.
decembrie. Turcii cuceresc cetatea Mangopului (Crimeea) în urma unui asediu de 6 luni. Printre apărătorii cetăţii se găseau 300 de ostaşi trimişi de domnul Moldovei în ajutor cumnatului său Alexandru, conducătorul Mangopului.

1476
iulie, 26 - Lupta de la Valea Albă (Războieni). În vederea cuceririi cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă şi pentru înlăturarea lui Ştefan, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, hotărăşte o expediţie în Moldova. Ţara avea să fie lovită din trei părţi: dinspre nord de tătari, dinspre Marea Neagră de o flotă otomană şi de detaşamente turceşti şi tătărăşti, iar dinspre Dunăre, de Mahomed însuşi, ajutat de Laiotă Basarab, în fruntea a 150.000 de ostaşi. Pe când se îndrepta spre Dunăre, Ştefan s-a văzut confruntat cu nemulţumirea ostaşilor săi, spunând că „din cauza acestui război, tătarii răpesc pe soţiile noastre şi pe fiii noştri”. În faţa acestei realităţi domnul încuviinţă slobozirea lor pentru 15 zile. Lupta cu Mahomed s-a dat pe Pârâul Alb. Oastea de curte rămasă lângă voievod - între 10.000 şi 12.000 de oşteni - este înfrântă. Ştefan se retrage în munţi. Turcii înaintează, dar cetăţile Suceava, Hotin şi Neamţ rezistă asediului otoman. În faţa acestei rezistenţe, la care se mai adăuga foamea, ciuma şi o furtună care scufundase vasele cu hrană ale armatei otomane, Mahomed hotărăşte retragerea.

1477
mai, 8. O solie extraordinară condusă de Ioan Ţamblac este trimisă de Ştefan Senatului Veneţiei şi Vaticanului în care erau expuse evenimentele recente pe care Moldova le înfruntase. Pe de altă parte, domnul cerea sprijin împotriva turcilor.
noiembrie, 11. Ştefan intră în Ţara Românească şi alungă pe turci din ea, punând domn, în locul lui Basarab Laiotă, pe Basarab cel Tânăr (Ţepeluş).
decembrie, 19. Moare doamna Maria Asanina Paleologhina, cea de a doua soţie a lui Ştefan şi este înmormântată în necropola domnească de la Putna.

1478
vara. Are loc căsătoria lui Ştefan cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos şi a Mariei Despina.
iunie, 16. Se naşte Bogdan, fiul lui Ştefan şi al Mariei Voichiţa, domn al Moldovei între anii 1504 - 1517.

1480
primăvara. Ştefan încheie pace cu turcii, obligându-se să plătească tribut 6.000 de florini (haraciul Ţării Româneşti era la acea dată de 14.000 de florini).

1481
iulie, 8 (Sfântul Mare Mucenic Procopie) - Lupta de la Râmnic. Adunând o mare oaste, la care s-au adăugat trupe transilvănene, în total cam 60.000 de oameni, călări şi pedeştri, Ştefan, însoţit de fiul său, Alexandru, intră în Ţara Românească. Lupta s-a dat la Râmnic şi „a biruit iarăşi Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunea Sfântului şi Slăvitului Procopie”.

1484
iulie, 14. După un asediu de 10 zile, cetatea Chilia, apărată de pârcălabii Ivaşco şi Maxim, este cucerită de flota şi armata sultanului Baiazid al II-lea.
august, 8. Cetatea Albă, apărată de pârcălabii Gherman şi Oană este ocupată de turci după 15 zile de asediu.

1485
septembrie, 15. Ştefan cel Mare prestează personal, la Colomeea, omagiu de vasalitate regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello.
septembrie, 19. Cum Cetatea de scaun nu a vrut să se predea şi nici nu a putut fi cucerită, turcii au ars târgul Sucevei. Încă pe când Ştefan se afla în Polonia, o oaste alcătuită din turci şi munteni (30-40.000 de oameni) condusă de Ali paşa a intrat în Moldova cu intenţia de a pune domn la Suceava un pretendent, Petru Hroiot.
noiembrie, 16 - Lupta de la Cătlăbuga. Se poate aproxima că Ştefan a intrat în Moldova spre sfîrşitul lunii septembrie, având alături şi 3000 de călăreţi polonezi. Trupele turceşti şi muntene începuseră deja retragerea. După mai multe ciocniri moldo-polono-turceşti are loc lupta de la Cătlăbuga (în sudul Moldovei, între Prut şi Nistru), împotriva turcilor lui Bali bei Malcocioglu, sangecbeiul de Silistra, câştigată de Ştefan şi aliaţii săi.

Sus

Marea rugăciune (1486 - 1504)
Intervalul în care este construită majoritatea lăcaşurilor de cult.

1486
martie, 6 - Lupta de la Şcheia. Eşecul militar de la sfârşitul anului 1485 l-a determinat pe sultanul Baiazid să trimită o oaste care să încerce din nou înscăunarea pretendentului Hroiot. Luni, 6 martie, domnul Moldovei i-a întâmpinat pe turci la Şcheia, în ţinutul Romanului: „...şi a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz” (Cronica moldo-germană). În a doua jumătate a zilei se produce răsturnarea spectaculoasă a situaţiei, datorită a doi boieri credincioşi ai lui Ştefan: Pântece şi Purice. Primul, asigurând pe noul domn, Petru, că victoria este a lui, l-a scos din luptă şi l-a ucis; cel de al doilea, căutându-şi domnul, l-a scos dintre cadavre, ceea ce a îngăduit regruparea trupelor credincioase. „Astfel - zice cronicarul - a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”.
toamna. Ştefan încheie pace cu Poarta. Înţelegând că o recuperare a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă era imposibilă doar cu forţe proprii şi într-o perspectivă imediată, precum şi faptul că puterile creştine nu mai doreau continuarea războiului cu turcii, Ştefan trimite la Poartă un sol care, predând haraciul, s-a întors aducând cuvântul de pace al sultanului. Consemnări mai târzii arată că haraciul fusese fixat la suma de 4.000 de galbeni.

1487
iunie, 13. Începe construcţia Bisericii Sfânta Cruce a mănăstirii de călugăriţe de la Pătrăuţi.
iunie, 8 - noiembrie, 13. Este construită Biserica Sfântul Procopie de la Bădeuţi (Milişăuţi).

1490
aprilie, 27 - septembrie, 20. Este construită biserica Sfântul Ioan din Vaslui.

1492
mai, 30 - octombrie, 28. Se zideşte Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău.

1493
iulie, 9 - 1494, octombrie, 12. A fost construită Biserica Adormirii Maicii Domnului de la Borzeşti.

1495
octombrie, 18. S-a terminat zidirea Bisericii Sfântul Nicolae din Dorohoi, construită pe vestigiile unui edificiu mai vechi.
noiembrie, 30. S-a terminat construirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi.

până în 1496.
Este construită Biserica Sfânta Paraschiva de la Şipot, Suceava.

1496
iulie, 4 - noiembrie, 8. A fost construită Biserica Naşterea Maicii Domnului a Mănăstirii Tazlău.
iulie, 26. Moare Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare; este înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, ctitoria strămoşului său Alexandru cel Bun.
septembrie, 30. Se termină zidirea Bisericii Sfântul Nicolae de la Popăuţi, Botoşani.
noiembrie, 18. Se încheie ridicarea Bisericii Sfântul Mihail din Războieni, construită peste osemintele celor căzuţi la Valea Albă.

1497
iulie, 15 - 1498, noiembrie, 11. A fost construită Biserica Sfântul Ioan din Piatra Neamţ
septembrie, 26 - octombrie, 16. Armata polonă condusă de regele Ioan Albert asediază fără succes Cetatea de Scaun a Sucevei. Incursiunea poloneză avea ca scop principal înscăunarea unui frate al regelui ca domn al Moldovei.
octombrie, 19. Oştile polone părăsesc Suceava şi încep retragerea din Moldova după ce la insistenţele regelui Ungariei, Vladislav, este încheiat un armistiţiu.
octombrie, 26, joi (Sfântul Mare Mucenic Dimitrie) - Lupta din Codrii Cosminului. Deşi bolnav, Ştefan cere să fie dus cu sania pe câmpul de luptă, acolo unde oştile moldoveneşti şi aliate (turceşti, ungureşti şi munteneşti) luptau împotriva regelui Ioan Albert. Oştile lui Ştefan îi atacă pe polonezi în pădurea Cosminului „prăbuşind codrul peste ei, tăindu-i şi omorându-i fără milă”.
octombrie, 29 - Lupta de la Lenţeşti. Oastea moldovenilor condusă de vornicul Sima Boldur înfrânge un corp de oaste polon trimis în sprijinul regelui Albert.
noiembrie, 14. A fost terminată construirea Bisericii Înălţarea Domnului a Mănăstirii Neamţ
decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). La 40 de zile după lupta de la Codrii Cozminului, Ştefan face la Hârlău un mare ospăţ ostaşilor săi, pe care îi răsplăteşte cu daruri, întru pomenirea celor căzuţi în luptă.

după 1497
Ştefan cel Mare a construit în oraşul Suceava o biserică cu hramul Sfântul Dimitrie, în amintirea victoriei de la Codrii Cosminului.

1498
septembrie, 13. A fost terminată construcţia turnului clopotniţă şi a paraclisului cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Mănăstirea Bistriţa.

1499
ianuarie, 5. Ştefan cel Mare atacă şi înfrânge o oaste turcească venind din Polonia.
iulie, 16. Este semnat, la Hârlău, în condiţii de egalitate, tratatul de pace moldo-polon.
decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). A fost terminată Biserica Sfântul Nicolae din Bălineşti, ctitoria logofătului Ioan Tăutu.

1500
august - septembrie. Ştefan rupe legăturile cu Poarta, sistează haraciul şi trimite pe vornicul Boldur să incendieze cetăţile Chilia şi Cetatea Albă.
A început construirea Bisericii Înălţarea Sfintei Cruci de la Volovăţ.
Este realizat Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, păstrat în prezent la Muzeul Naţional de Istorie a României.

1502
octombrie - noiembrie. Ştefan cel Mare ocupă Pocuţia, „ţara bunicului său”.

1503
aprilie, 27 - 1504. A fost zidită Biserica Coborârea Sfântului Duh a Mănăstirii Dobrovăţ.
septembrie, 8 - 1504, septembrie, 18. Este construită, pe locul unde a fost omorât Bogdan al II-lea, Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul de la Reuseni.

1504
sfârşitul lunii iunie. Medicul italian Hieronimo da Cesena, un chirurg de la Buda şi un altul, trimis de hanul tătar, îi ard lui Ştefan cel Mare rănile care îi cuprinseseră amândouă picioarele.
iulie, 2, marţi. La ceasul al patrulea din zi (ora 10 dimineaţa), moare, în Cetatea de Scaun a Sucevei, Ştefan cel Mare. Este înmormântat, câteva zile mai târziu, în naosul bisericii Mănăstirii Putna.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418)

2010-09-09T05:24:00.000-07:00

Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418), voievod al Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 sau mai 1395; ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418) a fost un domnitor al Țării Românești.
El a fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I pe care l-a secondat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386^[1]. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare.^[2]
MIRCEA CEL BATRAN a fost unul dintre cei mai straluciti vuievozi pe care i-a avut Tara Romaneasca.Vi-
teaz in razboi,iscusit diplomat in timp de pace,bun organizator si carmuitor de tara, putini din domnii nostri ii pot sta alaturi.Dusmanii insisi l-au laudat;astfel,un cronicar al turcilor,Leunclavius,il socoteste drept ,,cel mai viteaz si cel mai ager dintre principii crestini.Pe vremea lui Mircea ,Tara Romaneasca a atins cea mai mare intindere din toate timpurile;hotarele ei se vad lamurit din impunatorul titlu pe care-l poarta domnul:,,Eu sunt intru Hristos Dumnezeu bine credinciosul si bine cinstitorul si de Hristos iubitorul si singur stapanitorul Io Mircea,mare voievod si domn,cu mila lui D-zeu sicu darul lui D-zeu stapanind si domnind
toata tara Ungrovlahiei si partile de peste munti,inca si spre partile tataresti,si Amlasului si Fagarasului herteg si

Banatului de Severin domn si de amandoua partile de peste toata Dunarea si pana la Marea cea Mare si cetatii Darstorului stapanitor."Toate tinuturile insirate in acest stralucit titlu au fost intr-adevar in stapanirea lui Mircea.Tara Romaneasca se intindea asadar si peste munti ,unde domnul avea ca feude Amlasul si Fagarasul,
cuprindea si malul drept al Dunarii incepand cam din dreptul Turtucaiei.Mai inainte, Dobrogea fusese a unui despot cu numele Dobrotici care o mostenise de la fratele sau Balica ce-si avea resedinta in Cavarna.Dupa Dobrotici a urmat fiul sau Ivanco. Acesta are lupte cu turcii in 1388 si dispare de pe scens istoriei.In anii urmatori, constatam ca cea mai mare parte din statul lui Ivanco Dobrotici este in stapanirea lui Mircea care se si intituleaza, in doua documente latine din 1390 si 1391, chiar in acest fel:,,terrarum Dobroticii despotus".Felul in care Dobrogea a ajuns in mana lui Mircea nu e inca bine lamurit.Probabil, faptul a avut loc prin lupta,poate prin lupta cu turcii care-l atacasera pe Ivanco.Darstorul-Silistra de astazi- va fi si el castigat in aceeasi epoca-1388-1389.Daca aceasta cetate apare in titlul lui Mircea ca o entitate deosebita,separata de Dobrogea in care se gaseste totusi , faptul se eplica prin imprejurarea Darstorului n-a apartinut politiceste niciodata statului lui Dobrotici,ci tarului de la Tarnovo;el nu putea fi contopit cu posesiunea transdanubiana a celui dintai.,,Partile tataresti " insemnau tinuturile de dincolo de Prut, la nord de gurile Dunarii, tinuturi pe care odinioara Basarab le cucerise de la tatari si care cuprindeau si cetatea Chilia. Inspre Moldva hotarul era la Milcov; cetatea Craciuna ,pe malul stang al acestui rau,langa Odobesti apartinea insa tot Tarii Romanesti.

     2.Lupte cu turcii

    POLITICA EXTERNA a lui Mircea a fost dominata de un fapt capital:primejdia turceasca.Combaterea-direct sau indirect a acestei primejdii constituie preocuparea de capetenie a marelui domn.Ea strabate, ca un fir rosu,intreaga sa activitate militara si diplomatica.Toate razboaiele lui Mircea se fac cu turcii,nici unul cu ungurii,cu

moldovenii si cu atat mai putin ,prin urmare ,cu polonii.Raportul dintre forte era insa integral.Turcii,in plina epansiune cuceritoare,aveau mult mai multe mijloace

decat domnul muntean.De aceea,la urma,Mircea a trebuit sa recunoasca aceasta superioritate si sa ajunga la o intelegere cu noii stapani ai rasaritului.Dar rezistenta lui indelungata-provocand admiratia adversarilor insisi-a avut un rezultat de cea mai mare insemnatate:a pastrat fiinta statului muntean in timp ce Bulgaria cadea sub loviturile lui Baiazid si era prefacuta pasalac turcesc-stare in care a ramas aproape 500 de -in timp ce Serbia avea ,la scurt interval,aceeasi soarta,Tara Romaneasca a putut rezista si a asigurat astfel continuitatea vietii sale politice.

     Fapt capital,deoarece fara aceasta viata politica,cele mai multe din manifestarile noastre ulterioare, pana in secolul al -XIX-lea,ar fi fost altele.

      Inceputul conflictului cu turcii a avut loc in anul 1389,cand Mircea a trimis-dupa unele cronici turcesti -un corp de oaste ca sa-l ajute pe Lazar,cneazul sarbilor,in razboiul pe care acesta il declarase sultanului Murad.Lupta s-a dat pe locul numit Campia Mierlelor (Kossovopolje,in sarbeste).La inceput se parea ca biruinta va fi a crestinilor, mai ales dupa ce un sarb fanatic, Milos Oblici ,patrunse pana la locul unde se afla sultanul Murad si-l ucise cu lovituri de pumnal.Fiul lui Murad Baiazid supranumit si Ildaram (Traznetul) din cauza repeziciunii

hotararilor si miscarilor sale,lua insa imediat comanda armatei turcesti si schimba retragerea initiala intr-o stralucita victorie.Crestinii fura zdrobiti:cneazul Lazar insusi isi pierdu viata.

      Mircea trebuia acum sa astepte ca turcii sa se razbune, de aceea el fortifica linia Dunarii,facand o cetate puternica din piatra la Giurgiu si intarind pe aceea de la Turnu.Atacul lui Baiazid s-a produs in 1394;lupta a avut loc la Rovine,langa o apa (mai degraba Jiul decat Argesul),

in ziua de 10 octombrie.Ea a fost crancenata ;o cronica bulgara contemporana povesteste :,,si lancii nenumarate

s-au frant atunci si multimea sagetilor a fost nenumarata

incat vazduhul nu se mai putea de desimea lor; si raul acela curgea rosu de sangele ce iesea din multimea trupurilor cazute ". Ostasii lui Mircea se luptara cu vitejie si castigara biruinta;dar, asa cum se va intampla 200 de ani mai tarziu la Calugareni, ea nu avu un rezultat hotarator:turcii erau prea multi, spre a fi urmariti si goniti peste Dunare;pe de alta parte se gasi,ca de obicei un pretendent, un anume Vlad,care se inchina turcilor si fu pus domn de ei.Mircea, dupa o noua lupta,defavorabila in regiunea Curtii de Arges , trecu peste muntii, la Brasov; aici se incheie la 7 martie 1395 ,in conditii de perfecta egalitate ,un tratat de alianta cu regele Sigismund al Ungariei,prevazand ajutor reciproc impotriva dusmanului.

     Indata dupa aceea,in aperilie,ostile celor 2 monarhi atacara pe turci care trebuira sa paraseasca Tara Romaneasca;cetatea Turnu,care cazuse in mana lor inainte de lupta de la Rovine,fu recastigata.Vlad insa putu sa se mai mentina intr-o parte a Tari Romanesti pana spre finele 1396.Prin supunerea completa a Bulgariei,petrecuta in 1393,cand aceasta tara deveni pasalac,prin faptul ca sarbi erau vasali sultanului,prin epeditia din Muntenia in 1394 ,cu toate urmarile ei unguri se vedeau acum direct amenintati de catre puterea ,in plina ofensiva,a turcilor.De

aceea,regele Sigismund se hotari sa intreprinda expeditia

crestina care se pregatea de mai multa vreme,si care ca scop indepartarea necredinciosilor de la Dunare si, eventual,chiar gonirea lor din Europa.In luna mai a anului 1396 incepurasa soseasca la Buda cavalerii francezii si burgunzi.Venira apoi cavalerii germani ,sub conducerea burggrafului de Nurnberg,si cavalerii englezi.Venetia dadea ajutor cu flota ei ,Bizantul intra si el in coalitie.In

toiul verii,acesta stralucita armata porni spre tinuturile noastre.Vidinul se supuse.Rahova fu cucerita si aliatii ajunsera astfel in fata cetatii Nicopole care fu asiediata.Sultanul Baiazid ,care era la Tarnovo,veni repede, cu toate puterile sale, la Dunare.Lupta avu loc in ziua de 28 septembrie.Mircea,care cunostea felul de lupta al turcilor,se oferise sa atace el cel dintai;ducele de Burgu-

ndia,madru si falindu-se cu cei 7000de cavaleri pe care ii adusese,nu vru insa si porni el atacul.Dar inaintand prea departe ,fu inconjurat de dusmani si facut prizonieri impreuna cu o mare parte din oastea sa.Un atac al regelui Sigismund era sa aduca victoria, un contra-atac al turcilor si al despotului sarb, vasalul lor, hotari insa soarta lor.Crestinii fura infranti;multi cazura prizonieri; foarte multi pierira;regele scapa pe o corabie si ,coborand pe Dunare ajunse, prin Marea Neagra, la Constantinopol si de aici, inconjurand Grecia, in Dalmatia.Expeditia crestina

se sfarsise printr-un dezastru.

      Participarea lui Mircea la lupta de la Nicopole facu pe Baiazid sa intreprinda, in anul 1397, o expeditie de razbu-

nare in Tara Romaneasca.Ostile turcesti insa fura invinse: ne-o spune in chip categoric un cronicar bizantin.Ceea ce nu putusera face asadar mandrii cavaleri ai apusului, facea, cu mult mai putine mijloace, dar cu stiinta militara superioara, domnul muntean.Nu se stie sigur unde a fost lupta probabil pe Ialomita.

      O alta victorie a reputat Mircea in 1400.O armata a lor, de cateva zeci de mii de oameni, facuse o expeditie de parada in Ungaria. La intoarcere ,au fost atacati de domn

care aveau si un contingent ungar,si batuti in asa fel incat putini au mai scapat peste Dunare.

      Dupa aceasta, urma pentru Mircea o perioada ceva mai linistita.In 1402,iulie 28 avu loc la Ankara,o lupta intre Baiazid si Timur-Lenk (Timur cel Schiop),hanul mongolilor.Sultanul turcilor,a carui armata era numeric inferioara, fu invins si facut prizonier; inchis intr-o cusca si purtat prin Asia in urma invingatorului , el muri curand dupa aceea.In urma lui ramasera mai multi fii care incepura indata (anul 1403) o lupta apriga pentru mostenirea parinteasca.Mircea se amesteca in aceasta lupta interna si sprijini cu armele pe unul din fii, pe Musa

     Acesta si ajunse sa fie incoronat sultan la inceputul anului 1411.In schimbul ajutorului acordat, dadu el domnului muntean mai multe posesiuni pe malul drept al Dunarii.Intr-o scrisoare din aceasta vreme,Mircea adaoga la titlurile sale si pe acela de ,,stapanitor al mai multor cetati turcesti ".El era acum in culmea puterii: tara avea cea mai mare intindere, iar sultan la turci era protejatul sau .Din nefericire insa,aceasta situatie nu dura mult.Musa

fu invins de un alt frate, Mohamedcare ramasese singurul stapanitor al imperiului (1413). Incercarile, in 1416,ale unor pretendenti Mustafa, ajutat si acesta de Mircea, precum si Bedreddin,care se adapostise in Deliormanul do-brogean, nu avura succes: ele provocara o expeditie de razbunare a lui Mohamed in Tara Romaneasca,in 1417; cu acest prilej luara turcii cetatea Giurgiu ; tot atunci se pare ca a cazut si Turnu.Pe de alta parte Dobrogea e ocupata in intregime, Isaccea si Enisala sunt intarite ;Tara Romaneasca era amenintata asadar si dinspre rasarit.Mircea, dupa 30 de ani de lupta si atatea victorii, fu silit sa recunoasca superioritatea turcilor; el se angaja sa le plateasca o suma de bani anual,un haraciu, cum se spunea atunci; era un mijloc de a avea liniste ,tara ramanand altfel cu vechile ei rosturi; turcii nu se amestecau in organizarea ei interna ,care se pastra neatinsa .

     3.Activitatea interna

      IN AFARA DE LUPTELE sale stralucite,Mircea mai este insemnat si prin felul cum a stiut sa gospodareasca tara ,facand sa se rezolve comertul si

viata economica,in general.El a acordat brasovenilor

un nou tratat de comert ,1413,specificand vama pe care ei trebuiau sa o plateasca;se aduceau marfuri atat din Rasarit,,,de peste mare ",cat si din Apus,tocmai din extremitatea cealalta a Europei.Astfel erau postavurile de Ypres,de Louvain(in Belgia de astazi)

si de Colonia(Koln,pe malul Rinului,in Germania);

altele veneau din Cehia ;multe produse se aduceau dinTransilvania(manufactura saseasca).In schimb, se exportau vite, piei si blanuri, sare, miere si ceara, peste,branza si grane.Alte doua tratate de comert au fost acordate de voievod liovenilor, unul probabil in 1403,al doilea in 1409.Langa Baia de Arama ,la satul Bartilovo,se reia acum exploatarea stravechilor mine de arama.

      Mircea a ridicat o noua ctitorie, de piatra si caramida aparenta, la Cozia, acordandu-i bogate danii,

ca si manastirii Tismana, precum si multora din celelalte lacasuri existente in vremea aceea: Argesul, Snagovul,Glavaciocul,Dealul, Strugalea (nu se stie sigur unde era situata poate la Cornatelul de pe Mos-

tistea ),Govora, Bolintinul (in judetul Ilfov,in ,,padurea cea mare) si Visina(in judetul Gorj, langa Bumbesti).A facut daruri si la muntele Athos, manastirii Cutlumuz, ctitoria inaintasilor sai Nicolae Alexandru si Vlaicu Voda,ele avand si o semnificatie politica si culturala.

      Mircea a murit la 31 ianuarie 1418 si a fost ingropat in ctitoria sa de la Cozia, intr-un sarcofag de piatra,cioplit ca in Apus.Chipul marelui voievod se vede si astazi pe peretele ctitoriilor, iar amintirea lui,a faptelor lui stralucite ,care au inspirat pe marele nostru Eminescu,va fi nestearsa in istoria patriei.

Decebal (55?-106)

2010-09-09T05:02:00.000-07:00

Decebal (inițial purta numele Diurpaneus), a fost un rege dac care a domnit între anii 87-106.

Statul dac

Statul centralizat dac s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deși mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista (82-44 î.Hr) - cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul stat era mai puternic și mai bine organizat. Limitele statului dac in timpul lui Burebista (82-44 i.Hr.) au fost: în Nord: Carpații Păduroși, în Est: Pontul Euxin, în Sud: munții Haemus(Balcani), în Vest: Dunărea Mijlocie. Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacică erau multiple și importante: o populație numeroasă și grupată în jurul multor "dave" în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.

Personalitate

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște deosebitele însușiri militare și politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius îi făcea următorul portret elogios: "Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a intinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibacie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor".
Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul: "DECEBALUSPERSCORILO". Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens fiind de Decebal fiul lui Scoryllo altele în latină ceea ce ar conduce la traducerea Decebal prin Scoryllo..

Începutul domniei

Încă din primul an de domnie, din anul 87, este confruntat cu o situație dificilă. Roma organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să traverseze Dunărea. Într-un defileu Decebal surprinde într-o capcană forțele romane. Comandantul roman cade în luptă iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea batalie are loc la Tapae.
La un an de la această victorie, în anul 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu victoria romană. Deși înfrânt de către romani, datorită dificultăților întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domițian în anul 89. Decebal era numit client al Romei iar regatul sau regat clienteral, primea mesteri faurari, instructori militari, etc.

Ani de pace

În schimbul unor subsidii în bani și ingineri, Decebal se recunoaște rege clientelar al Romei și continuă, în următorii 12 ani de pace să-și consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipată și instruită. Se inițiază un vast program de construcții civile și militare, îndeosebi în regiunea Munților Orăștie. Încearcă să stabilească relații cu popoare și state inamice Romei.

Primul război dacic

Confruntările dintre daci și romani au reînceput în timpul împăratului Traian. La începutul anului 101, armata romană, condusă chiar de împărat, după ambele pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni și alte unități auxiliare (în total c. 150.000 de soldați). La 25 martie 101 împăratul părăsește Roma, traversează Dunărea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) și Dierna (Orșova) pătrunzând în Dacia prin Banat. Dio Cassius menționează episodul în care burii germanici cu aliații lor îi trimit lui Traian o ciupercă uriașă pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt sfătuiți pentru binele lor să se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în vara anului 101 iar Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie însă cu victoria romană.
În iarna și primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la Nicopolis ad Istrum și în Dobrogea la Adamclisi. În toamna anului 102, Decebal este silit să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la orice independență în politica externă.

Al doilea război dacic

Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalță, între Drobeta și Pontes, în anii 103-105, un pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic.
Abandonat de aliați, atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munții Orăștiei. După cucerirea puternicelor cetăți care păzeau accesul spre capitală: Blidaru, Costești, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna, Tilișca, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.
În ciuda rezistenței dace, cetatea este cucerită și distrusă din temelii. Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reușește să părăsească cetatea încercând să continue rezistența împotriva romanilor în interiorul țării. Este urmărit de cavaleria romană și pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanului, Decebal s-a sinucis cu propria arma, conform cu stela funerară de la Grammeni a lui Claudius Maximus, exploratorul care a adus împăratului Traian capul și mâna dreaptă a lui Decebal, la Ranisstorum.

BUREBISTA ( (82 î.Hr. - 44 î.Hr.)

2010-09-09T04:47:00.000-07:00

Burebista a fost un MANGNIFIC rege al geto-dacilor (82 î.Hr. - 44 î.Hr.), întemeietorul statului dac.

Întemeierea statului dac

Pentru detalii, vezi: Regatul lui Burebista.

Dacia în 82 î.Hr.

Dacia în timpul lui Burebista. În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății geto-dacice, întărirea aristocrației tribale militare și transformarea ei în clasă politică au determinat trecerea la organizarea de tip statal. Regele dac, Burebista își începe domnia în anul 82 î.Hr. Conform istoricului Iordanes, Burebista a moștenit o puternică uniune tribală, care s-a transformat în stat odată cu supunerea treptată a tuturor triburilor și uniunilor de triburi geto-dace către autoritatea centrală. La acest proces de unificare nu au contribuit numai factori interni (aristocrația tribală și masa războinică, puterea și iscusința lui Burebista), ci și cei externi (creșterea amenințărilor celților și romanilor). Unificarea într-un regat a triburilor geto-dace s-a realizat pe două căi: pe cale pașnică, când șefii daci de trib acceptă supunerea față de Burebista de bună voie, și pe cale războinică, când se dorește păstrarea puterii tribale de către unii conducători locali (cetatea Tyras a fost arsă din temelii). Desigur, creșterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a multor uniuni tribale geto-dacice. Strabon scria că, ascultându-l pe Deceneu, geto-dacii "s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin". Unificarea triburilor geto-dacice se termină pe la 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În munții Orăștiei va fi centrul statului dac format de Burebista. Aici el formează cetăți de piatră, cele mai importante fiind: Costești, Blidaru, Capalna si Sarmisegetuza, ultima transformată, până la urmă, chiar în capitală a regatului.

Luptele cu celții

Pericolul cel mai apropiat de centrul statului (regatului) geto-dac al lui Burebista era reprezentat de celți care se extinseseră și în Bazinul Panonic. În anul 60 î.Hr. sau 59 î.Hr., regele Daciei pornește din spațiul carpatic o campanie fulgerătoare împotriva boilor, tauriscilor, eraviscilor și anarților, pe care-i distruge. Rezultatul a fost o masivă migrație a celților spre vestul Europei. În teritoriile cucerite de Burebista, pe malul stâng al Dunării Mijlocii au apărut așezări geto-dace. În aceeași campanie geto-dacă au fost zdrobiți foarte probabil și scordiscii așezați mai la sud, la gura Tisei. Hotarele Daciei s-au extins astfel până la confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie.

Cucerirea litoralului Mării Negre

După campania împotriva celților, Burebista a acordat mare atenție zonei istro-pontice, unde primejdia romană era în creștere. În anii 73 î.Hr.-72 î.Hr. cetățile grecești pontice sunt cucerite de generalul roman Terentius Varro Lucullus. Cetățile se răscoală împotriva guvernatorului Antonius Hybrida. Hybrida a organizat o expediție, dar a fost înfrânt de greci, aliați cu bastarnii și geții. Burebista hotărăște apoi să supuna cetățile de pe litoralul Pontului Euxin (Marea Neagră). În 55 î.Hr. cucerește orașul grecesc Olbia de la gurile Bugului, apoi Tyras. Au urmat apoi Histria, Tomis, Mesembria. Întregul litoral pontic și teritoriul până la munții Haemus (Balcani) se afla sub stăpânirea lui Burebista. De aici, Burebista a organizat expediții până în Macedonia și Iliria. Devine astfel "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia", cum îl numește o inscripție greacă contemporană.

Relațiile cu Roma

Cuceririle istro-pontice ale lui Burebista au pus statul dac în conflict cu Roma. Aceasta n-a intervenit însă imediat din cauza situației interne, care culminase cu războiul civil dintre Cezar și Pompei (49 î.Hr.). În primăvara anului 48 î.Hr, când luptele dintre Cezar și Pompei se dădeau în peninsula Balcanică, Burebista l-a trimis pe Acornion ca delegat cu o misiune pe lângă Pompei. În schimbul ajutorului militar, Pompei recunoștea vastele hotare ale Daciei. Acesta este însă înfrânt la Pharsalos și se refugiază în Egipt, unde este ucis. După această victorie Cezar plănuia o campanie împotriva Daciei. Își concentrase în anul 44 î.Hr. o mare armată pe malul de est al Mării Adriaticei. Este însă asasinat în același an.

Moartea lui Burebista și destrămarea statului dac

Burebista este înlăturat și ucis de aristocrația nemulțumită de creșterea puterii acestuia. Moartea lui Burebista a provocat mari transformări și tulburări. Regatul dac se destramă în 4, mai apoi în 5 state. Centrul din Transilvania va fi condus după moartea lui Burebista de marele preot Deceneu.
Moartea lui Burebista a avut drept efect destrămarea regatului său, ale cărui limite fuseseră: în nord: Carpații Păduroși, în est: Pontul Euxin, în sud: munții Haemus, în vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie. După moartea lui Burebista continuitatea vieții politice se menține în Sud-Vestul Transilvaniei, în zona fortificată a Sarmisegetuzei. Puterea în stat a fost preluată de Deceneu. Acesta era rege, mare preot și judecător suprem. Sub Deceneu, statul dac are un caracter teocratic (religios).

SURSA WIKIPEDIA...

DESPRE BUREBISTA

„Boerebistas, barbat get, luand conducerea neamului sau, a ridicat pe oamenii acestia ticalositi de nesfarsitele razboaie si i-a indreptat prin abstinenta si sobrietate si ascultare de porunci, asa incat, in cativa ani, a intemeiat o mare stapanire si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celti, cei ce se amestecasera cu tracii si cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum si pe taurisci, i-a nimicit cu desavarsire…” – Strabon, Geographia.
Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un lider mai impunator si mai influent decat a fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai, locuitorii cetatii Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il numeau cu mandrie “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia”. Este regretabil faptul ca, astazi, sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas doar ecourile faptelor sale in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le detinem. Suficient, insa, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabila a celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua milenii.
Pastrand proportiile, putem compara pe “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” chiar cu Alexandru Macedon… un lider ce a reusit intr-un timp foarte scurt sa ii uneasca pe cei de un neam cu el, sa supuna semintii indepartate si sa sfarseasca neinfrant in lupta o existenta demna de marile personalitati ale istoriei. Si tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat odata cu el ceea ce realizase. Ucisi in urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lasat in urma imperiile pe care le creasera, acestea fiind sfasiate si impartite intre cei care le-au urmat la conducere.
Cine a fost, insa, Burebista, care au fost realizarile sale si cine au fost personajele cheie care i-au influentat decisiv actiunile, va invit sa descoperim impreuna in cele ce urmeaza.
Burebista – un personaj enigmatic
Aproape orice manual de istorie, in special din seria celor post-decembriste, sustinea ca Burebista, marele rege al daco-getilor s-a inscaunat rege in anul 82 i.Hr si a cazut prada unui complot al nobililor in anul 44 i.Hr., acelasi an in care isi pierdea viata, intr-un mod similar, Iulius Cezar. Chiar daca nu sunt departe de adevar, astfel de afirmatii sunt, insa, nesigure. Cu siguranta ca atari probleme nu s-ar fi ridicat daca, din operele istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria dacilor, s-ar fi pastrat macar una. Poate cea mai importanta dintre aceste lucrari, “Istoria Getilor”, scrisa de Dion din Prusa (cca 40-120 d.Hr) sau Dion Chrysostomos (Gura de Aur), asa cum mai era cunoscut istoricul antic, mai exista inca in secolul al VI-lea d.Hr., dupa cum afirma un alt istoric important, gotul Iordanes. Chiar daca acesta din urma face o grava confuzie confundandu-i pe goti cu geti, cel mai probabil in ideea de a gasi pentru neamul sau un trecut stralucit, informatiile preluate de acesta din opera lui Dion Chrysostomos sunt in masura sa faca oarecare lumina asupra trecutului lui Burebista: “Apoi, in vreme ce la goti (geti) domnea Buruista, a venit in Gotia (Getia) Deceneu, pe vremea cand Sylla a pus mana pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buruista i-a acordat o putere aproape regala. Dupa sfatul acestuia, gotii (getii) au inceput sa pustiasca pamanturile germanilor pe care acum le stapanesc francii”.
Se intelege astfel ca Burebista domnea deja in anul 82 i.Hr., an in care Sylla lua titlul de dictator la Roma. Ca inscaunarea sa nu putea fi departe de aceasta data o arata insasi durata domniei lui. Numai daca presupunem ca moartea sa a avut loc in anul 44 d.Hr, si avem deja 38 de ani in care Burebista a stapanit peste intregul neam al daco-getilor. Cu atat mai mult daca sustinem acea opinie a istoricilor care afirma ca tragicul sfarsit al regelui dac a avut loc cu putin timp inainte de razboaiele panonice ale lui Octavianus (35-33 i.Hr). Evident, o domnie atat de indelungata nu era ceva neobisnuit pentru lumea antica. Acelasi Iordanes vorbeste de un urmas al lui Burebista, Scorilo/Coryllus, ce a condus destinele dacilor timp de 40 de ani. Teres, regele odrisilor (traci din sudul Dunarii), a trait nu mai putin de 92 de ani, dupa cum sustine istoricul Theopompos, iar contemporanul lui Burebista, Mithridades al VI-lea Eupator a domnit 48 de ani (111-63 i.Hr.). Chiar daca nu il putem alatura regilor din sudul si nordul Dunarii, trebuie amintit si monarhul cu cea mai lunga domnie din istoria omenirii, anticul faraon Pepi al II-lea Neferkare, cel care a stat in fruntea Egiptului pentru nu mai putin de 94 de ani (cca. 2278 – 2184 i.Hr.).
Nu trebuie uitata, insa, nici acea parte a istoricilor care neaga vehement veridicitatea scrierilor lui Iordanes si implicit ca Burebista ar fi fost un rege al dacilor in anul 82 i.Hr. Opinia acestora se bazeaza pe un document contemporan cu monarhul daco-get, stela ridicata in cinstea diplomatului Acornion din Dionysopolis (Balcicul de azi). Acornion, un apropiat al lui Burebista, este pomenit cu cinste de catre locuitorii Dionysopolisului, ca unul dintre cei mai de seama cetateni, iar printre faptele sale se numara si o misiune diplomatica efectuata undeva intre anii 70-62 i.Hr., la tatal unui important rege dac, in cetatea Argedava (o locatie inca neidentificata, aflata probabil undeva pe cursul raului Arges). De aici si pana la supozitia ca este vorba de o misiune pe langa tatal lui Burebista, nu a mai fost decat un pas, ceea ce ar echivala cu o restrangere substantiala a anilor de domnie ai acestuia. Informatia este, insa, supusa unor opinii total divergente in randul oamenilor de stiinta, nu putini fiind aceia care sustin ca regele la care soseste Acornion in calatoria sa este chiar Burebista. De altfel, prietenia durabila si ajutorul reciproc dintre cei doi sunt bine cunoscute. Mai mult, razboaiele lui Burebista cu celtii, care au loc in jurul anului 60 i.Hr., se petrec dupa unirea triburilor dace, eveniment care nu putea fi realizat intr-un timp extrem de scurt. Cu siguranta, insa, ca faptele marelui rege sunt mult mai importante decat biografia sa inca neelucidata.
Cei trei colosi ai Europei si cosmarul celtilor
Premizele pentru o unire a triburilor dacice intr-un singur neam erau deja create in momentul venirii la tron a lui Burebista. Izvoarele vremii arata, fara putinta de tagada, o migratie a clasei razboinice dace din nordul Dunarii catre Transilvania, acolo unde se naste un puternic centru politico-religios al stramosilor nostri. In Germania, Ariovistus incercase unirea triburilor germanice impotriva Romei, in timp ce Mithridades al VI-lea Eupator intemeiase in Asia Mica un stat puternic si intins, ce se dorea un adversar pe masura Cetatii Eterne. Roma isi amplifica tendintele expansioniste si chiar si la celti si la tracii sud-dunareni aparusera tendintele de unificare. Dacilor nu le lipsea decat un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit, cu prisosinta, Burebista.
Este cert ca denumirea de rege in lumea barbara desemna, mai degraba, un sef de trib sau al unei uniuni de triburi. Faptul ca Burebista este numit “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” (un fel de rege al regilor) nu poate insemna decat ca el reusise sa se impuna in fata liderilor locali si sa ii supuna pe acestia sub o singura conducere, fapt nemaintalnit in lumea tracilor. Este foarte posibil ca Burebista sa nu fi avut de infruntat fiecare trib dacic ci, mai degraba, sa fi realizat o mare unire a unor uniuni de triburi deja existente. Ca dovada faptul ca, dupa moartea sa, Dacia ce Mare se imparte in patru, apoi cinci parti, conduse de lideri mai putin insemnati, probabil urmasii sau chiar sefii uniunilor de triburi supuse. Dar unirea dacilor intr-un singur neam nu era decat primul pas din tumultuoasa domnie a lui Burebista.
Asa cum anticipase Herodot, tracii uniti puteau fi cel mai puternic dintre neamuri, iar Burebista rivaliza de acum cu ceilalti doi colosi ramasi in lupta pentru Europa, odata cu moartea lui Mithridades al VI-lea Eupator, Ariovistus si Cezar. Armata sa numara circa 200.000 de luptatori “ticalositi de nesfarsitele razboaie”, suficient cat sa il faca un rival de temut chiar si pentru Roma. De altfel, Burebista nu se teme sa ii infrunte pe gali, pe germanici si chiar pe romani. In lupta data intre anii 73-72 i.Hr de guvernatorul Antonius Hybrida cu locuitorii Histriei, locuitori sprijiniti de o armata de barbari, prezenta lui Burebista ca adversar al romanilor este una cat se poate de probabila. Era doar prima lupta a regelui daco-get cu Roma si, totodata, prima dovada pentru el ca romanii nu sunt invincibili. Luptele cele mai aprige se dau insa cu celtii razboinici aflati pe teritoriul Daciei.
O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat. Putinele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia devenise o problema spinoasa pentru “lumea civilizata”. Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor si tauriscilor aflati sub conducerea lui Critasiros in dorinta de a elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale celtilor. Insusi Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul 390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani “boiii se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-au sters neamul de pe fata pamantului”. Acelasi Strabon sustine ca Burebista a “pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci”. Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii descrie pe celtii supravietuitori incercand sa scape de napasta dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi.
Nu la fel stau lucrurile si cu scordiscii aflati la gurile Tisei. Fosti aliati ai dacilor in campaniile de jaf de la sudul Dunarii, ei devin adversari ai lui Burebista si sunt aproape stersi din istorie de uriasa armata a dacilor. Ca astfel au stat lucrurile, o poate explica orice strateg militar. Este greu de imaginat ca, atata vreme cat Roma era principalul advesar al lui Burebista, acesta sa fi incercat o campanie impotriva latinilor stiind ca poate fi impresurat de celtii cei razboinci si imprevizibili. Doar un nebun ar fi riscat un razboi pe cel putin doua fronturi, astfel ca, o campanie indreptata initial spre celti si apoi spre cetatile de la Marea Neagra si catre Balcani este cea mai plauzibila desfasurare a lucrurilor.
Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat. Ducand o politica expansionista demna doar de marii luptatori ai Antichitatii, el isi indreapta atentia catre bogatele colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care se pleaca in fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si Mesembria. Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei trecuti in stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.
Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad nevoiti sa se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa influenteze politica Romei si se implica puternic in razboiul dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul care negociaza din umbra cu Pompei in favoarea dacilor. Privita astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se poate de logica la momentul respectiv. Cezar avea toti sortii impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar acesta din urma se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator al romanului daca nu dacul Burebista?
Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a dacilor marsaluia in ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el obtine o victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna. Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca razboinicii daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept raspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul sau gand era acela de a da o lectie cutezatorului rege dac. Nu apuca sa isi duca planul la indeplinire. Este ucis in anul 44 i.Hr, in urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci, asa cum ne spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui si acolo unde se gasea cea mai puternica factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus – Decebal. El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre zeii neamului sau.