Idei şi amintiri

Utopii si etichete

2015-10-30T10:17:00.003-07:00

Vi s-a intamplat vreodata sa simtit ca va sufocati in prorpia camera, in propria casa, ca si cand nu ar exista nicio solutie, nicio modalitate prin care sa puteti evada macar pentru 5 minute? 5 minute de singuratate, de speranta, de idei, de vise ce se destrama in urmatoarele clipe. 5 minute de agonie, de extaz, traite la maximum in propria solitudine, cu propriie ganduri si trairi. Da, aceste 5 minute fac aproape cat o viata. Sunt secundele ce se scurg cu intensitate, intr-un ritm alert ce accelereaza pulsul si trezesc la viata toate simturile, facandu-ne constienti de propriul trup, de materialitate unei vieti pe care abia acum decidem sa o traim.

Existenta noastra se limiteaza mult prea mult la ceea ce simtitm din punct de vedere fizic. Ne bazam pe ceea ce auzim, vedem, pe ceea ce putem pipai cu degetele, si prea putin pe ceea ce simtim, pe ceea ce vine din interior. Ne-am obisnuit sa traim inchisi intr-o sfera a materialitatii din care cu greu putem evada. Suntem captivi ai propriilor dorinte, ale unor ambitii nemasurate, partasi eterni in jocul nimicitor al orgoliilor, dominati de foame si de sete. Traim fizic. Traim pentru ceea ce putem vedea, pentru ceea ce am auzit ca altii pot vedea. Refuzul de a vedea dincolo de aceste bariere ne impiedica poate sa gasim fericirea acolo unde poate nici nu ne imaginam ca ar putea exista. Poate pentru ca felul in care vedem lumea altereaza aceasta perceptie asupra fericirii. Ce inseamna ea la urma urmei? Cine suntem noi sa o clasificam? Poate ca exista intr-o infintate de moduri, prezentandu-se sub diferite aspecte in functie de cel ce o resimte.
Ce mai inseamna la urma urmei aparentele intr-o lume in care fiecare fuge de propria fiinta, doar pentru a fi acceptat? O lume in care nimeni nu mai este o individualitate. Lume a colectivului, trista lume…Sigur, printre noi existai inca acei visatori care inca mai spera ca ziua de maine o sa le implineasca toate dorintele soptite in ascuns de generatii intregi inainte de culcare. Printre ei ma aflu si eu uneori, desi fiinta rationala din minte urla imposibilitatea realizarii unei utopii.

Mereu am incercat sa ma feresc de cei ce eticheteaza, desi poate uneori si eu am facut asta si am fost si eu la randul meu privita prin ochii unor oameni care m-au iubit, m-au urat sau poate m-au invidiat. Am fost mereu de parere insa ca e mai bine sa lasi o impresie cuiva, fie ca este buna sau nu, caci asta inseamna ca nu treci neobservat, ca prezenta ta a marcat pentru o fractiune de secunda pe cineva, ca pentru o clipa mintea sa a cantarit modul in care te-ai imbracat, ai vorbit sau felul in care ai trecut strada in acea dimineata. Da, pentru un moment ai ocupat un loc in gandurile cuiva. Trebuie sa insemne ceva. Cu toate astea etichetele nu isi au rostul. Sigur, asta se intampla intr-o societate utopica. In realitate insa probabil ca mentin un echilibru intre ceea ce este considerat bun si ceea ce este catalogat ca fiind rau. Fiecare insa ar trebui sa aiba dreptul la libertate, dreptul de a fi altfel, de a nu face parte din categoria ,,bun"sau ,, rau" doar pentru ca au avut ghinionul sa se nasca in urma celor care au apucat sa stabileasca aceste norme. Este o chestiune de intaietate, de principii, o lupta continua intre generatiile ce refuza cu obstinatie sa accepte ca pana la urma fiecare doreste acelasi lucru : pastrarea individualitatii, protejarea identitatii, a modului de a gandi, de a privi lumea, avand libertate deplina asupra propriei fiinte.

Suflete...pereche?

2015-07-23T13:35:00.000-07:00

Stiu ca nu am mai scris nimic de ceva vreme si recunosc m-am cam dezobisnuit. Mi se intampla frecvent seara inainte de culcare sa imi treaca prin minte idei ce poate meritau scrise undeva sau pe care mi-ar fi placut sa le recitesc a doua zi. Dar pur si simplu nu puteam. Imi era mult prea greu sa ma ridic din pat, sa aprind lumina si sa caut un pix si o foaie. Sau poate le puteam scrie direct in palma cine stie…Am facut o singura data asta, dar au zburat, speriate probabil de o lumina orbitoare si socate de inutilitatea pixilui si a hartiei caci ele erau menite sa ramana doar in mintea mea, sa nu treaca de stadiul unei confesiuni nemarturisite.

Am devenit recent adepta schimbarilor. Cred ca oamenilor le e unori prea teama de ele si aleg sa se plafoneze in lucruri menite sa nu dureze, izolandu-se astfel de o lume a necunoscutului, dar si a unor noi experiente. E dificil sa o iei de la capat si nu stiu cati invatam din ce a trecut. Am constatat ca inevitabil ceea ce numim ,,experienta de viata " e o raportare permanenta la niste amintiri evanescente si care ne impiedica sa acceptam prezentul. Ramanem cumva blocati in acel labirint al rememorarii, uitand insa ca poate si noi ne-am schimbat si ca cei pe care i-am intalnit acum nu sunt o oglindire a persoanelor din trecutul nostru. E o stare inerta, o permanenta letargie a propriei personalitati, inchisa intr-o lume pe care niciodata nu o poate readuce la realitate.

Imi vorbea cineva recent despre acele ,,suflete pereche ", dezbatand intens existenta lor. Personal, mereu mi s-a parut ca e un ideal, nu neaparat irealizabil, dar totusi in ideal in masura in care cred ca mai mult de jumatate din populatia lumii nu cunoaste sensul acestei sintagme. Da, ne ramane speranta…Speranta ca poate noi o sa fim norocosi, ca poate daca stim ceea ce cautam o sa gasim , ca poate visele noastre sunt auzite de cineva care o sa aiba curajul sa ne raspunda si ca poate daca cineva este menit sa fie cu o anumita persoana se gaseste in cele din urma o cale. ,,Menire "…un cuvant interesant cuvant intr-o lume a instabilitatii. Freud spunea ca ,,omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea ". Mie mi-a fost in general suficient trecutul si e oarecum ironic faptul ca pentru a infrunta realitate e nevoie de un loc al sigurantei, un loc pe care nimeni nu il poate descoperi. In ,,Portretul lui Dorian Gray" personajul principal face o afirmatie cel putin interesanta referitoare la unicitatea iubirii, spunand ca :,, Aceia care iubesc o singură dată în viață sunt cei cu adevărat superficiali. Ceea ce ei numesc loialitate, fidelitate, eu numesc fie letargia obișnuinței, fie lipsa de imaginație. Fidelitatea este pentru viața emoțională ceea ce este rigiditatea pentru viața intelectuală – pur și simplu, mărturisirea eșecului. " Esec sau nu, neputinta de a o lua de la capat si refuzul de a trai singura viata pe care o avem( teoria universurilor pararelele nu este inca ceva concret- singurul fapt incontestabil este insusi prezentul) reprezinta probabil drama omului modern, captiv al trecutului, traind resentimente fata de propria persoana.

Poate ca uneori prejudecatile ne impiedica sa fim ceea ce vrem cu adevarat si poate ca omul alege prea des trecutul si nu prezentul, deziluzia si nu speranta, teama si nu curajul, ura si nu...iubirea.

Amintiri ratacite

2014-09-02T14:20:00.000-07:00

A trecut o eternitate de cand nu am mai scris gandindu-ma la amintirile vechi, care desi ar trebui sa dispara in timp, devin din ce in ce mai vii pe masura ce ma regasesc tot mai putin in prezent si in viata pe care o am. As vrea sa pot crede ca un anotimp aduce cu sine amintiri noi, prietenii, vise, sperante, experiente din care putem invata, greseli pe care nu le vom mai repeta...De ce oare acum imi este mai greu ca niciodata sa imi iert anumite greseli?

Singurul lucru de care imi pare insa cu adevarat rau este ca nu ne-am intalnit in alt moment al vietii mele cand poate as fi facut alte alegeri, poate ti-as fi raspuns salutului cu un zambet sau sfaturilor cu o imbratisare. Poate atunci as fi inteles ca nu ne putem juca mereu. Cititorule, nu ma lamentez, nu iti cer iertare, nu tanjesc dupa mila nimanui, insa as vrea sa realizezi ca tu esti tinta acestor randuri, catre tine se indreapta acum gandurile mele si sperantele unei impacari cu trecutul. Imi este dor uneori de ceea ce eram inainte, de rasul copilaresc ce mi se asterne tot mai rar pe fata, de momentele cand uitam ca exista timp, ca avem familii care ne asteapta si datorii de indeplinit. Desi stiai ca meriti mai mult nu ai plecat. Desi stiam ca nu sunt corecta nu m-am schimbat. Poate ca trebuia sa imi intorci spatele si sa fugi. Poate asa era drept. Dar ce este dreptatea intr-o lume in care realizezi mult prea tarziu ca ai gresit?

Stapanii fericirii noastre

2014-09-02T13:24:00.003-07:00

Asa incepe totul...Un drum pe care la inceput nu il concepi altfel decat impreuna...Impreuna cu cine? Asta descoperi mai tarziu cand, confuz, incepi sa realizezi ca esti tot singur, ca nimeni nu o sa te ajute cu adevarat, nu o sa traga de tine, nu o sa te impulsioneze sa realizezi ceva. Toti privesc. Toti sunt spectatorii proprieri tale nasteri si decaderi. A fi singur inseamna de fapt a te regasi pe tine insuti, iar atunci cand te accepti asa cum esti constati, cel putin pentru o perioada, ca nu mai ai nevoie de nimeni in jurul tau, ca esti suficient de puternic incat sa faci fata tuturor obstacolelor. A muta muntii din loc a devenit un cliseu, insa la nivel simbolistic este in realitate puterea de a reusi in ciuda tuturor dificultatilor pe care le intalnim pe parcurs.

Stateam intr-o seara si ma gandeam cati dintre noi cunoastem fericirea singuri? De ce pentru a spune ca suntem impacati cu noi avem nevoie de alte persoane in jur care sa ne aprobe. Acele persoane ,,de incredere" sunt aparent capabile sa ne spuna cand ar trebui sa fim fericiti, sa fie indicatorul bunastarii noastre ca si cand ar avea o rigla cu care ar putea masura acest lucru. Gata, esti suficient de fericit! Te poti opri. Este adevarat ca societatea in care traim incadreaza fericirea in niste tipare preluate de la generatiile trecute din dorinta de a continua traditia, de a ne demonstra in permanenta ca omul nu se indeparteaza niciodata de reperele arhetipale. Si asa ajung oamenii neimpliniti pentru ca nu au bifat toate casutele de pe lista scrijelita de sute de ani. Tristi, se resemneaza incetul cu incetul, uitand ca in realitate suntem stapanii propriului destin, al propriei feiriciri si ca pana intr-un anumit punct aceasta nu depinde de cei din jurul nostru, ci de cum alegem sa ne privim atunci cand, grabiti pentru a-i face pe altii fericiti, ne uitam pentru scurt timp in oglinda.

Indemn

2014-09-02T13:02:00.000-07:00

E cald afara sau poate doar mi se pare. Poate temperatura e singurul mod prin care eu percep realitatea, singura care mă ține legată de lumea vie. Vie? Așa susțin toti¦ Mereu am avut impresia că aproape toți oamenii din jurul meu se sting treptat atunci când refuză să cunoască o altă realitate, să viseze, să aspire, să renunțe la banal, la derizoriu, să spere. Sa spere către ceva irealizabil, ce nu poate fi cumpărat, cuantificat, pus sub semnul îndoielii.

Poate prea rar uităm de noi, poate prea rar alegem calea cea mai grea, poate prea des refuzăm să ne acceptăm destinul. Stau și mă întreb uneori cum este să visezi mereu, să nu te trezești niciodată, să trăiești într-o permaneța stare de amorțire, într-un continuu derizoriu, să fii creatorul propiului tău drum. Dar oare nu asta facem în fiecare noapte? Oare somnul nu este în realitate întoarcerea noastră la adevărată viață, cea pe care am fost meniți să o trăim? Ne naștem înecați, înecați cu lichid vital dezvoltării noastre și sufocați de propriile gânduri, care chiar dacă încă nu există, fac parte din noi. Stăm într-o stare de veghe 9 luni de zile, ne dezvoltăm dormind, creștem auzind doar bătăile inimii mamei și un zgomot difuz din exterior, prea insignifiant pentru a ne trezi, insuficient de tare pentru a ne tulbură. Prin urmare am fi îndreptățiți să credem că în fiecare noapte ne întoarcem într-o formă sau alta în universal primordial din care venim și de care aparținem cu adevărat.

Poate că am ales să considerăm prezentul o realitate și visul ceva inexistent din comodiate, din încapacitatea de a-l înțelege cu adevărat. Deși îi intuim existența, alegem zi de zi să trăim într-o lume care nu va înțelege niciodată pe deplin, care ne va încerca să ne încadreze într-un tipar mult mai ușor de perceput, de analizat și de folosit.

De ce?

2013-04-18T13:08:00.000-07:00

In ultima vreme am constatat ca nimic nu e ceea ce pare a fi. Atat de multe informatii, atat de multe sentimente, atat de multi oameni grabiti care citesc printre randuri...Oare de cate ori trebuie sa gresim pentru a invata ceva?

In ultimul timp m-au obsedat tot felul de intrebari fara rost, dar pe care totusi nu le consider o pierdere de vreme. Am constatat ca in momentul de fata cel mai bine ar fi sa traiesc in continuare intr-un univers paralel, inca nu ma simt pregatita sa fac fata unei lumi aflata in impas, la o rascruce de drumuri.

Oare lucrurile chiar se intampla cu un scop sau asta e doar in mintea noastra? Este vorba de o incercare nereusita de a justifica un esec sau o deziluzie? Sau poate facem asta din dorinta de a da sens vietii noastre atunci cand uitam care este scopul ei?

Tu nu ai simtit niciodata nevoia de a fi singur inconjurat de multa lume? Nu, nu e un paradox. Suntem singuri atunci cand nu cunoastem pe nimeni chaiar daca in jurul nostru sunt 1000 de oameni. Nu ne stie nimeni trairile, gandurile, framantarile si totusi zambim. Zambim sau ne fixam privirea intr-un punct si nu lasam nimic din noi sa iasa afara. Ramanem inchisi in propria fiinta, singuri, alaturi de 1000 de oameni. Oameni tristi, veseli, indragostiti, deziluzionati, dar cu care nu avem aproape nimic in comun. Nu stim unul de existenta celuilalt. Suntem prea putini, mult prea putini....sau poate prea multi pentru a realiza ca in final tot singuri ajungem, tot cu noi ne indreptam catre necunoscut, tot cu propria persoana ne confruntam si tot pe baza a ceea ce am facut o sa fim judecati. Totul se deruleaza in mintea noastra ca un film mult. Ce bine ar fi daca si viata ar fi asa, un film fara cuvinte. Ar avea mai mult sens, mai multa culoare, ceva mai multa viata, caci ne-ar invata sa ne privim atunci cand vorbim. Poate ca ar fi bine ca filmul sa fie si alb negru. Ne-ar indemna sa ne imaginam noi propriul univers, iar cu ajutorul mintii am oferi un nou sens unei lumi aflata sub semnul derizoriului.

Stii ce ma enerveaza? Insistenta oamenilor de a interpreta in 100 de feluri o simpla propozitie. Chiar si tu cand vei citi asta o sa ai impresia ca am scris totul cu un scop. Poate vei crede ca ma refer la tine. Nu, daca am sa fac asta cu siguranta o sa am decenta de a folosi macar initialele numelui. Inca din clasele primare m-am intrebat daca interpretarea pe care o oferim noi unor opere coincide cu ceea ce a gandit scriitorul si am ajuns la concluzia ca de multe ori mintea noastra merge mult mai departe. Exact acealasi lucru se intampla si in viata noastra. Dam sens tuturor cuvintelor, ne simtim jigniti de orice interjectie si ajungem sa iubim o persoana datorita unui verb conjugat la persoana I. Nu ne gandim niciodata ca totul este in mintea noastra, ca nimeni nu merita ura si dispretul nostru, ca umilinta este si ea o experienta, dar ca nu totul se poate invata, asa cum sentimentele nu pot fi justificate de ratiune. Si totul incepe de la o simpla propozitie. Nici macar o fraza. Oamenii pot uita mai usor decat cred, pot zambi din absolut orice, pot rade fara motiv minute in sir, pot iubi fara o justificare o persoana total opusa, pot plange dintr-un motiv banal si pot ierta desi sunt constienti ca celalalt nu merita asta. De ce?

Intre doua ganduri...

2012-11-29T10:40:00.000-08:00

Crezi ca ar fi posibil sa privim viitorul fara a tine cont de greselile trecutului?

Pe la ora 12 noaptea stau intinsa pe covorul din camera privind in gol tavanul. Sunt momente cand nu ma pot gandi la nimic sau dimpotriva, imi trec atata de multe lucruri prin minte incat nu le pot orandui in ceea ce numim ganduri. Zambesc fara sa imi dau seama de ce. Sunt paralizata. Nu ma pot misca. Ma simt captiva in propriul corp, tintuita la pamant de ganduri pe care nu le recunosc. Oare de ce avem nevoie sa privim in propria fiinta pentru a ne raporta corect la cei din jur, la lumea exterioara? Introspectia este probabil unul din lucrurile pe care uit sa le fac, insa in ultima vreme nu imi amintesc nimic din ceea ce ar trebui. Pur si simplu mi se sterg din minte. In fata mea vad prietenii pe care i-am avut, anii copilariei si parca nu ma regasesc. Poate ca am evoluat. Poate e de vina diferenta dintre ceea ce am fost si ceea ce sunt. Insa mai socant este sa ma gandesc la trecut si sa imi imaginez viitorul. Uneori mi se pare ca daca as trai inca 60 de ani ar fi prea putin. Putin pentru ce? Mi-am propus sa realizez ceva? Sigur ca nu, desi se spune ca toti avem un scop in viata. Mai corect ar fi ca toti avem un destin, o soarta pe care o imbratisam, insa de care nu suntem intotdeauna constienti. Nichita Stanescu afirma ca ,,suntem ceea ce iubim". Nu imi este clar despre ce iubire vorbeste, insa tind sa cred ca nu se referea la iubirea pe care o percem noi, ci conferea cuvantului un sens mai larg, presupunand probabil ca nu suntem atat de limitati incat sa ne inchinam viata unei singure persoane. Pe de alta parte Lucian Blaga sustinea ca ,,ca ochii tai, adancii, sunt izvorul/din care tainic curge noaptea peste vai". Intr-un fel e interesant sa incerci sa privesti lumea prin ochii unei persoane si sa idealizezi o fiinta, insa nu cred ca as putea face asta. M-as simti captiva. Prizoniera intre ceea ce sunt eu independent de ceilalti si perceptia altora despre lume. Este ca si cand as lua parerea altuia, as afirma cu voce tare acest lucru si as merge mai departe, fara a trece prin filtrul constiintei ceea ce am vazut sau auzit.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Un pretext...

2012-11-28T15:01:00.000-08:00

Recent am avut o perioada in care speranta mi se parea un concept abstract. Aveam nevoie de un motiv mult mai bun sa ma trezesc dimineata, de o cafea mult mai tare care sa reuseasca sa ma transpuna din acea stare de visare, acel somn ce pare vesnic, acest prezent continuu in care ma regasesc de ceva timp.

Am nevoie de aer. Vreau ceva nou. Vreau se intample ceva, orice m-ar scoate din monotonie, din rutina. M-am saturat de idei explicate doar teoretic de catre oameni care probabil ca nu sunt capabili sa produca o idee fara sa o citeasca de undeva Aici ma refer la sentimentul de care in ultima perioada vorbeste toata lumea: iubirea. Nu cred ca am inteles niciodata cum functioneaza. Probabil e o chestiune de noroc, de compromisuri pe care oamenii accepta sa le faca din comoditate sau din rusinea si teama de a spune ,,nu". Acest ,,nu" ar veni impotriva unei societati invechite, socitate in care lumea inca mai judeca dupa aparente, insa in care iubirea la ora actuala este vazuta ca ceva ce ar trebui facut public. Tudor Chirila afirma ca a avut momente cand se indoia daca "iubirea e altceva decat pretext pentru un roman".
Eu as spune ca merita doar in cazul unei carti bune caci altfel am denatura pana si latura teoretica, cea care idealizeaza acest sentiment, latura pe care majoritatea o cunosc si pretind ca o inteleg.

Ganduri...

2012-09-13T10:52:00.003-07:00

Nu stiu de ce toamna ne face mai tristi, ne schimba, ne transfigureaza in niste persoane anoste, sterse...De ce ne sterge cu atata cruzime orice urma de fericire? De ce nu ne lasa in lumina soarelui pentru eternitate, imbatati de dorinte? De ce ne lasa suspendati in neant, cuprinsi de amintiri din ce in ce mai vagi?

Mi-as dori sa pot prelungi aceste clipe...

Oare toti oamenii merita sa fie fericiti? Cati dintre noi stim cu adevarat sa iubim? Imi aduc aminte si acum de "gandurile" lui Nichita Stanescu. M-a fascinat felul in care un om poate sa isi puna ordine in mintea sa si sa aiba capacitatea sa scrie pe o foaie alba"Gand 1", "Gand 2"... Oare gandurile se pot si ele orandui? Pot suporta dorinta noastra aproape permanenta de a le reprima? Pot sa devina atatat de puternice incat sa simtim nevoie sa le rostim cu voce tare? Sau dimpotriva sa ne faca sa ne inchidem in noi, rusinati si dominati de remuscari? Pana la urma sunt doar ganduri care trec...dispar...raman uitate...blocate undeva....

Nu uita sa speri

2012-09-10T13:13:00.000-07:00

Sper ca toate visele sa se implineasca. Sper ca tot ceea ce ma inconjoara sa ma inspire, sa ma motiveze si sa imi dea curajul sa merg mai departe, sa progresez. Sper ca plimbarile lungi pe care le vom face sa ne apropie si mai mult. Sper sa ai nevoie de mine pentru a dovedi ceea ce pot. Sper ca intr-o buna zi sa ma privesti si sa imi spui "esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat". Sper ca ziua de maine sa imi ofere sansa de a demonstra ca am invatat din greselile trecutului. Sper ca in comportamentul meu, in fiinta mea sa gasesti o persoana cu care sa te mandresti, care sa te faca sa uiti de propria fiinta. Sper ca lumea sa ne lase sa traim in propria noastra lume, inconjurati de vise si idei. Sper ca cei din jur sa ne inteleaga felul diferit de a fi si sa nu incerce sa ne schimbe in ceva efemer si superficial. Sper ca amintirile sa ne copleseasca, sa fim o singura fiinta sub un singur cer lipsit de nori. Sper sa te uiti in ochii tai si sa iti vezi propria persoana, propriul eu si sa crezi ca ai atins perfectiunea. Sper sa nu incetezi niciodata sa visezi. Sper sa nu renunti niciodata la zambetul tau senin, la acea inocenta pe care o vad in fiecare privire. Sper...sa auzi...

...sa crezi ceea ce iti spun...

...si sa nu uiti niciodata...

...sa speri.

Un viitor...

2012-08-26T08:57:00.000-07:00

Ma gandeam la tine, copilul viitorului meu. Ma gandeam cum te vei comporta tu la cei 17 ani pe care ii implinesc eu. Oare cum voi reactiona cand vei veni si imi vei spune ca te-ai indragostit? Ma voi bucura, dar crunta va fi dezamagirea cand voi zari pe obrazul tau primele lacrimi, cand voi simti in sufletul tau prima dezamagire transformand totul in propria mea deziluzie. Am sa incerc sa te privesc in ochi atunci cand vei avea curajul sa imi povestesti prima ta experienta, intrebandu-ma incontinuu "Cand a trecut timpul?". Vei creste, te vei maturiza, ne vom certa, dar iti promit ca am sa incerc sa te ascult cu aceeasi rabdare care as vrea sa ma inconjoare pe mine. Te voi privi cu compasiune, insa voi avea mereu teama in suflet. Teama unui esec, al unei experiente triste care o sa te dea inapoi ma urmareste. Este o poveste care o sa te rupa in mii de bucati pe care mai tarziu le vei pune cap la cap pentru a renaste, caci la aceasta varsta oamenii iarta mult mai usor. O sa cresti, o sa te maturizezi si ma vei privi cu alti ochi. Acea privire inocenta o sa se trasforme in ceva misterios, fasciant, plini de speranta. Da, iti vei pastra speranta contrar tuturor intamplarilor prin care ai trecut si care nu au facut altceva decat sa te maturizeze. Peste ani vei te vei uita altfel la fotografiile pe care le-ai ars pe jumatate in momentele de disperare. Vei fi detasata, te vei elibera de tensiune si vei zambi. Vei alege un drum in viata, te vei forma fara sa privesti in urma. Incet, incet eu voi trece in plan secund, neincetand insa nicio clipa sa te iubesc. La final sunt covinsa ca ma vei face mandra atunci cand te vei ridica si vei deveni independenta. Da, voi fi mandra de mine si multumita ca sperantele pe care mi le-am pus in tine nu au fost desarte. Nici nu ai idee cate nopti nu voi dormi gandindu-ma la nelinistea din sufletul tau si la faptul ca tu inca nu simti acest lucru si iti este idiferent.

Eu cred ca indiferent de soarta pe care o vei avea vei putea alege drumul potrivit, iar deziluziile si tristetile te vor face din ce in ce mai puternica, fiind capabila sa renasti de fiecare data fara a privi in urma.

Intre cer si pamant

2012-08-02T08:03:00.000-07:00

"Sunt suspendat între cer şi pământ, prea greoi ca să mă înalţ spre stele şi prea eteric ca să scormonesc în noroi." Cum suna asta? Este oare vorba tot de omul mediocru pe care l-am descris in postarea anterioara? Acea persoana care nu are nici macar constiinta propriilolor fapte, care nu este stapana pe propriile ganduri(atunci cand exista)? Acea fiinta oarba care nu a inteles cu adevarat sintagma "crede si nu cerceta"? Nici macar. Este strigatul unui om disperat, intristat de propria neputinta, dar constient de existenta unui nivel superior, o lume spre care toti ar trebui sa tindem.

Eu si...lumea

2012-07-31T10:26:00.000-07:00

Nu am avut niciodata rabdarea si curajul sa ma intreb de ce existam si catre ce ne indreptam. Nu am reusit niciodata sa ma regasesc in acele iubiri platonice, acea dragoste ce pare ca nu se mai sfarseste. Ma enerveaza ingrozitor acei indragostiti carora chiar "le sta bine impreuna". Mereu m-au fascinat cei aparent opusi, polii care desi sunt diferiti, continua sa se atraga. Oamenii care pentru o convingere, o idee nascocita de propria minte intr-un moment de exaltare reusesc sa starneasca un adevarat haos in jurul lor. Ma refer la soarecii de biblioteca, aceia care enerveaza pe toata lumea doar pentru ca nu pot fi intelesi pe deplin de o lume mult prea superficiala. In ultima vreme m-a fascinat acest cult al intelectualului macinat de convingeri contradictorii, care se zbate in propria lume, inchis fiind intr-o cusca a originalitatii si a ideilor sclipitoare. Uneori cand merg pe strada ma regasesc in acele pasaje ce sugereaza dispretul fata de o societate inapoiata, care inca urmeaza niste reguli vechi de sute de ani doar pentru ca nu au curajul sa gandeasca si sa aspire catre ceva daca nu superior macar diferit. Acel om macinat de ganduri, strivit de convingerile altora, intristat de mediocritatea celor din jur, suparat din cauza neintelegerii semenilor sai, acela este intelectualul care ma fascineaza. Giovanni Papini ne indemna sa "dam dracului formulele si credintele". Insa ma intreb in acest moment cati dintre noi sunt capabili sa renunte la ideile ce stau la baza dezvoltarii lor, sa paraseasca lumea din care fac parte si sa se indrepte catre altceva? Bine, hai sa admitem ca nu sunt capabili sa conceapa o lume noua, sa isi creeze noi orizonturi, dar as vrea sa aflu cati ar dori sa asculte o persoana care vrea sa depaseasca nivelul unui om de rand. In "Bietul Ioanide" George Calinescu reliefeaza portretul unui intelectual ce nu se regaseste intr-o lume altfel decat cea nascocita de mintea lui. Pe tot parcursul romanului am avut impresia ca autorul se identifica in permanenta cu personajul central, inserand in construirea acestuia elemente care fac parte din viata sa, care l-au fascinat si care de exemplu se regasesc si in "Enigma Otiliei".

In fine, acestea sunt doar niste idei exprimate fara un scop anume, insa cu speranta ca intr-o zi cineva o isi arunce fie si pentru o singura secunda privirea.

Cine sunt?

2012-02-13T10:09:00.001-08:00

...o simpla pata intr-un Univers intesat de mii de stele prinse intr-un dans in jurul a tot ceea ce cunoastem. Sunt o scoica rece pe un nisip cald in mijlocul verii. Sunt un graunte pe fundul unui ocean plin de viata. Sunt ceea ce vreau sa fiu, ceea ce am visat fac si ceea ce mi-a fost scris sa devin. Poate sunt acel nor care iti trece pe deasupra capului fara sa il vezi sau au acea frunza ce s-a desprins din copacul pe care il zaresti in fiecare zi. Suntem aceeasi fiinta? Ma gandeam adesea ca sunt ceea ce vede fiecare atunci cand priveste in oglinda, atunci cand iubeste, cand spera, cand este dezamagit sau temator. Noi doi am facut o intelegere. Iti mai amintesti? Mi-ai promis ca nu imi vei divulga niciodata identitatea. Mi-ai spus ca ma pot schimba, ca pot sa fiu ceea ce am sperat. Suntem valurile inghetate ale marii ce se izbesc de stanci intr-o zi geroasa de iarna. Suntem tot ceea ce putem vedea cu ochii, tot ceea ce putem cuprinde sau zari. Suntem prezenti in toate, formand o singura entitate ce se ascunde sub masca amintirilor, ce se refugiaza sub valul negru al trecutului si fuge de umbra cenusie a viitorului. Nu reusesc sa te zaresc in acea multime si nu iti mai aud vocea ce altadata reusea sa imi sopteasca vorbe menite sa ma faca sa cred ca pot sa fiu ceea ce am am visat. Mi-ai furat identitatea. Sunt doar o umbra care nu reuseste sa isi gaseasca locul. Ma izbesc de peretii pe care i-ai construit. M-ai adus intr-un labirint inchis, caruia doar tu ii poti da sens. Locul este din ce in ce mai stramt, iar eu simt ca ma sufoc sub presiunea ploii grele ce cade peste mine. Cum reusesti sa faci asta? Cum te poti detasa? Nu am sa uit niciodata ce am fost...

....o pata, o scoica, un graunte sau doar un simplu vis.

Ca intr-un vis...

2012-01-26T05:33:00.000-08:00

Am decis sa infrunt lumea. Sa ies, sa evadez din monotonia ce a pus stapanire pe intreaga mea fiinta. Cred cu tarie ca pot supravietui si sunt convinsa ca o sa ne intalnim. Strazile sunt goale, triste, infinite...Merg uitandu-ma inainte. Nu exista inapoi. Nu exista trecut. Nu exsita ”a fost”. Am trecut peste tot ceea ce mi-ai spus ultima data cand ne-am intalnit. Confruntarea cu realitatea, batalia cu propria fiinta au fost dificile. Ma simt epuizata. Aerul rece imi mangaie obrajii palizi. Ochii imi sunt plini de lacrimi si pentru prima data acestea nu iti apartin. Frigul imi patrunde in oase. Il simt. Suntem aceeasi fiinta imperfecta. Poate ca de asta nu ne potrivim. Cred ca semanam mult prea mult pentru a ne fi bine. Sau poate nu imi dau eu seama si realitatea este cu totul alta. Sunt o fiinta complexa, am personalitate si stiu ce vreau. Insa acestea pot fi doar iluzii. Oare traiesc un vis? Oare aceasta lume este produsul imaginatiei mele? Intru intr-un magazin alimentar fara sa stiu de ce. Ce ar putea cauta o domnisoara ca mine intr-un loc plin de carne, branzeturi, cafea si tigari? Imi este foame. Ies si ma indrept catre locul unde ne-am intalnit ultima oara, locul intesat de amintiri ce ma vor umari un timp. Un loc unde imi placea sa vin, ma relaxam dupa zile grele, obositoare si interminabile. Acum imi trezeste fiori, imi e frica de el, de realitate, de ceea ce a fost si nu poate fi recuperat. Te zaresc peste tot. Pe fiecare panou, in orice statie, in toate parcurile, langa toti copacii culegand intr-un buchet simplu toate florile spre a mi le da mie...Te vad in toate persoanele pe care am sa le intalnesc. Iti simt parfumul in timp ce merg pe strada si tresar in speranta ca poate te-ai intors. Oare de ce nu pot uita? Intru intr-o cafenea pe care nu am mai vazut-o pana acum. Este izolata, trista, singura, la fel ca mine. Comand un espresso. De ce am facut asta? Eu niciodata nu beau asa ceva. Insa astazi simt ca trebuie sa iau totul de la capat. Sa fac tot ceea ce nu am facut pana acum. Sa traiesc viata pe care mereu am visat sa o am. Sa ma bucur de fiecare zi, de fiecare rasarit, sa zambesc trecatorilor ingandurati, sa rad minute bune amintindu-mi de visul stupid de noaptea trecuta, sa fac fotografii lucrurilor simple pe care le vad pe strada, sa ma vad cu...

Am nevoie de noi amintiri...

Nimic nou...

2012-01-13T07:32:00.000-08:00

Vremea de afara a inceput sa ma cam calce pe nervi. Nu ploua,nu ninge, insa totul e ca si inghetat. Mai avem putin si o luam de la capat. Cu ce am ramas dupa 3 saptamani? Sincer nu imi aduc aminte aproape nimic din ce am facut de sarbatori. Nici nu imi dau seama cand a trecut Craciunul sau, ca sa folosesc un cliseu, cand am pasit in Noul An.Niciodata nu m-am intrebat cum o sa fie anul viitor sau daca am ramas cu ceva amintiri din anul trecut. Pentru mine timpul se scurge oricum si in general prefer sa nu ma uit in urma. Ce a fost a fost. De aceea nu am sa scriu o postare care sa inceapa cu ”Anul trecut a lasat o urma adanca in inima mea. Sufletul meu...”ca si cand ar mai conta. Stiu doar ca am citit. M-am axat pe autorii romani pe care am de gand sa ii cunosc mai bine. Am intalnit deja mult prea multe persoane care mi-au spus ca literatura noastra e la pamant asa ca m-am ambitionat si am sa le demonstrez contrariul. Este stupid sa te consideri un ”invatat”daca nu ai nici cele mai elementare cunostiinte despre scriitorii romani, daca nu ii intelegi si daca nu ii apreciezi pe cei care merita chiar daca tie personal nu iti plac. Concertul Filarmonicii din Viena a devenit o traditie deja asa ca si anul acesta in prima zi din 2012 l-am urmarit la televizor.

Si cam atat...

Ora 8 seara

2012-01-04T12:08:00.000-08:00

Este ora 8 seara intr-o cafenea din centrul vechi al Bucurestiului. Locul este invaluit de un fum ce pluteşte in aer inlacrimandu-mi ochii. ”Ce rost a mai avut sa stau 1 ora gandindu-ma daca sa aleg fusta albastra cu reni, sau cea neagra cu dantela la baza? Bluza alba din matase sau camasa retro cumparata saptamana trecuta?CK sau Coco Chanel?”. Am ales o fustă neagră, din dantela, bluza din matase si m-am dat cu Coco Chanel. Cu ce scop?Paream oricum stearsa. Nimeni nu putea sa vada nuanta de turquoise de la ochi sau faptul ca eram si eu data cu putin fard in obraji ca sa nu par moarta ca in fiecare zi. Nimeni nu stia cat timp am stat eu sa ma gandesc si sa aleg intre rozul mai inchis si cel mai deschis, intre pudre, creme si ciorapi. Acum eram in multime. Toti erau atenti unii la altii. Paream o zeita intre norii aceia grosi. Nu ma vedea nimeni. Credeam si eu ca azi arat mai bine, sau cel putin diferta de modul in care ieseam in casa in restul zilelor. Cu toatea astea nimeni nu parea sa observe. Eram ca oricare alta fata, singura, intr-o cafenea la 8 seara, band linistita o ciocolata calda. Din fericire nu fumez. Sau poate ca mi-ar prinde bine o tigara, prilej de a cere un foc individului misterios pe care l-am zarit inca de la intrare si care sta melancolic in coltul opus. Uneori am senzatia ca ma priveste intens. Cu siguranta nu e interesat de mine. Si de ce ar fi? Pana la urma nu sunt cu nimic diferita, nu am nimic special care sa ma scoata din multime. Sau poate doar floarea aceea pe care mi-am pus-o pe cap in graba inainte de a iesi din casa. Sau poate esarfa pe care am prins-o cu multa dibăcie intr-o funda care mi-a iesit pentru prima data in viata. Am oftat, fericita ca nu imi aude nimeni gandurile. Pentru o secunda totusi am avut senzaţia ca ceea ce este in mintea mea aud si ceilalti. Priviri intense, reci parca ma sagetau. M-am gandit sa plec. Insa ceva m-a retinut. Imi spuneam ca nu poate sa fie asa de rau. Nu mai iesisem in lume de vreo 2 luni si ma simteam ca o evadata din puscarie care nu stie cum sa isi tina mainile. Paream nervoasa. Nu puteam sta locului. Priveam toti oamenii din incapere si ii analizam. Mi se parea ca rad prea tare, erau prea veseli din punctul meu de vedere. Cred ca in sinea mea imi spuneam ca daca eu nu am un motiv de fericire altii de ce ar avea unul? Sau cu alte cuvinte ar trebui sa fie fericiti doar atunci cand si eu sunt fericita. Iar daca sunt asa veseli sa stea mai bine acasa si sa ma lase in pace in melancolia mea. Melancolie? Nici macar nu cred ca asta ma defineste, iar cuvantul ”blazare” suna prea urat. Imi scot un carnetel si incep sa incerc sa notez in el. Am scris numai ”este ora 8 seara” si m-am oprit. Ce naiba aveam de gand sa fac? Sa ma apuc sa scriu poezii unui tip pe care nici nu il cunosc. In fond si la urma urmei MIE ar trebui sa imi scrie poezii, MIE ar trebui sa imi aduca flori, pe MINE ar trebui sa ma astepte in fata portii pana as fi gata de intalnire, MIE sa imi cumpere cadouri fara motiv, din cauza MEA sa aiba factura la telefon mai mare...EI ar trebui sa stea tristi intr-o cafenea la 8 seara gandindu-se ce mai fac EU, temandu-se ca nu cumva EU sa zaresc pe cineva pe strada si totul sa se destrame intr-o secunda de nebunie.

....Am ajuns acasa si fara sa îmi dau seama am asternut pe hartie ceva ce nu stiam nici eu cum o sa se termine.Incepea cam asa: ”Este ora 8 seara intr-o cafenea....”

Ce face toamna din oameni?

2011-10-22T07:32:00.000-07:00

Am trecut peste faptul ca nu ai mai vorbit cu mine de ceva vreme. Oare de ce?Probabil ca nici tu nu ai idee, caci nu cred ca ai observat asta. E frig acum si totul pare inchis intr-un glob cenusiu, fara contur, fara forma. Platon afirma ca ,,timpul este imaginea mobila a eternitatii mobile”. Probabil ca ni se potriveste. Pe de alta parte Aristotel spunea ca ,,nu exista geniu fara un dram de nebunie”.Ma gandeam ca esti genial chiar prin aceasta nebunie sau spontaneitate. Ai un fel de a fi care depaseste orice regula. Pentru tine nu exista notiunea de timp. Nu ai nimic de facut. Totul este lasat in voia intamplarii si a credintelor tale. Daca stau bine sa ma gandesc esti greu de definit. Atunci ma intreb:cu cine vorbesc? Poate cu mine. Poate cu tine. Poate cu oricine cistese ce am scris. Dar oare de ce sa citesti? E ceva interesant sau captivant. Sunt convinsa ca cei ce au ajuns la acest rand sunt mai mult decat stupefiati de ceea ce au descoperit si asta nu pentru ca ar fi vorba de o mare opera de arta. Oare de ce simte omul nevoia sa intrebe tot felul de lucruri ca mai apoi sa afirme ca unele lucruri nu pot fi definite sau sunt definite de niste concepte abstracte? De ce facem reguli pentru ca mai apoi tot noi sa gasim exceptii sau pur si simplu lucruri care se abat de la ideea initiala? De ce gandim lucruri fara sens si avem si curajul sa le sustinem ca si cand ar fi niste fraze deosebit de interesante? V-ati gandit ca uneori nu intereseaza pe nimeni ceea ce spuneti? Ceea ce este important pentru noi, gandit de noi nu este neaparat esential pentru ceilalti. Si atunci de ce mai vorbim? De ce nu ne rezumam la niste conversatii sterile gen:”buna!, ce mai faci?”.Acest ”ce faci?” este uneori inutil. Cati dintre noi spun ca fac ”rau”la inceputul unei conversatii chiar daca e asa? Nu vreau sa mai aud nimic din ceea ce ai de spus. Nu ma intereseaza. Crezi ca te poti juca la nesfarsit cu niste notiuni pe care crezi ca numai tu le intelegi. Toamna imi displace. Ma indispune. Ma face sa ma gandesc la lucrui fara sens si imi pierd vremea stand si contempland asupra unor lucruri fara cap si fara coada.
Omul este o fiinta nostima. Crede mereu ca viitorul o sa se schimbe, ca lucrurile o sa fie mai frumoase. Uneori are dreptate, alteori nu. Totusi se spune ca trebuie sa ai incredere in viitor, sa lasi in urma trecutul si sa te concentrezi pe ceea ce o sa urmeze. Doar ca astea sunt teorii. Nu stiu daca exista oamenii care sa se poata detasa de trecut. La urma urmei suntem reprezentati si de ceea ce am facut un viata, nu doar ceea ce ne propunem de acum inainte sau de ce asteptari avem. Uneori avem prea multe pretentii si credem ca meritam sa fim recunoscuti pe plan modial pentru niste notiuni care nu ne apartin.

Trebuie sa idealizezi realul pe care-l vezi și să realizezi idealul pe care-l simți.(Alexander Dumas)

...ideal

2011-03-24T11:23:00.000-07:00

Am renuntat sa mai sper la o lume ideala, in care totul este perfect, in care visele se impletesc cu realitatea. Insa mai cred ca in orice fiinta omeneasca exista acea demnitate care ne deosebeste de animale, care ne ridica deasupra a tot ceea ce putem crea si ne apropie de idealul perfectiunii.

Oglindirea a ceea ce vreau sa fiu

2011-03-23T12:00:00.000-07:00

Simt ca in jurul meu ai creat un Univers din care eu nu pot scapa. Ma simt incatusata de propriile dorinte si pentru prima data in viata simt nevoia sa spun punct si de la capat. Nu pentru ca m-am plictisit de viata pe care o am, ci pentru ca vreau sa imi testez limitele, sa-mi descopar adevarata personalitate. Nu ma regasesc in ceea ce esti tu, in oglindirea ta si nici nu am de gand sa fiu ceea ce tu nu ai putu sa fii. Nu vreau sa fac parte din lista ta de prieteni pe care oricum ii vei uita. Ma privesti cu aceeasi ochi duiosi dar care mie acum nu imi mai exprima nimic. Intensitatea cu care imi strangi mana, temandu-te probabil ca nu ma vei mai vedea, ma infioara. Am decis sa plec intr-un vis pe care am sa-l transform in realitate. Numai eu si persoana mea, pentru prima data, fata in fata. Afara nu mai este asa de frig, iar razele timide ale soarelui imi mangaie pielea si imi. Este un nou inceput. Am de gand sa ma schimb si sunt convinsa ca nu o sa-ti placa noua persoana. Nici nu imi pasa.

Am decis sa ne intalnim pentru ca doreai sa imi spui ceva. Initial am vrut sa te refuz si sa gasesc un motiv banal pentru a justifica absenta mea. Iata-ma in fata ta. Ma privesti uimit si incerci sa ma faci sa stau cat mai mult. Privirea ta ma analizeaza si ramane fixata in pamat.

-Ridica-ti ochii, pentru numele Lui Dumnezeu!

Insa tu ma ignori.

-Am vrut sa iti spun ca vreau sa ma apuc de scris. Imi doresc sa scriu o carte, sa ma cunoasca toata lumea, sa dau autografe, sa ma simt si eu CINEVA. Vreau ca atunci cand trec pe strada lumea sa ma cunoasca. Vreau sa vad si eu in orice floare o fiinta, in orice cantec o simfonie de vorbe, intr-o privire 1000 de cuvinte ce se impletesc armonios cu un suras cald intr-o zi ce nu parea deosebita. Sa simt freamatul vietii. Sa ma cunosc. Ma uit in adancul sufletului meu si vad oglindirea a ceea ce vreau cu adevarat sa fiu. Cred ca orice om are o stea a lui care in momentele cele mai grele straluceste cu toata puterea. Privind in adancul fiintei mele am gasit ceea ce cautam in alte persoane. Uitandu-ma in ochii tai m-am vazut pe mine, oglindirea a ceea ce vad altii, caci de multe ori ceea ce sunt este diferit de ceea ce predindeam a fi sau chiar eram cu adevarat. Inchide ochii si lasa-te purtata de caldura ce iti curpinde tot trupul. Lasa vantul sa intre prin tine. Elibereaza-ti mintea si uita-te in adancul sufletului tau. Cauta sa gasesti ceea ce vrei de la ceilalti in interiorul. Gaseste-ti idealul.

In acel moment am simtit ca traiesc. In acel moment am fost si apa si focul, aerul si pamantul, luna si soarele si pietre si plante.Insa am sflarsit prin a fi fiinta desavarsita, omul.

In acele clipe L-am intalnit pe Dumnezeu.

"Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă."(Paulo Coelho)

Simplitatea pradatorului acoperit de nea

2011-01-03T13:17:00.000-08:00

Stii, uneori ma trezesc si ma intreb de ce fac toate astea. Oare am vreun scop? Oare inca imi mai pasa? Stiu ca nu e asa. Cu toate acestea ceva imi spune ca mint sau ca ma mint. Nu cred ca mai conteaza ceea ce simt, insa as vrea si eu sa aflu ce anume ma impiedica sa ma exprim. Oare pentru ca te consider prea sus si eu prea jos? Oare pentru ca imi dau seama ca nu ne-am intelege? Sau poate ca am constiinta prea incarcata cu ceva ce exista doar in imaginatia mea? Aberez. Imi doresc sa fiu muta si poate ca asa as avea o scuza pentru tacerea mea. Tacere ce imi trezeste fiori reci si ma face sa visez la lucruri ce niciodata nu se vor realiza. Tacere ce ma face sa cred din ce in ce mai mult ca sa plangi e o prostie, sa suspini e inutil si sa zambesti nu mai are rost. Tacere ce ma face sa am trezesc in fiecare noapte si sa ma intreb daca mai are vreun sens sa ma scol dimineata. Imi doresc sa fiu parte din muzica pe care o asculti, din viata ta, sa fiu hainele pe care le porti si sa am cinstea parfumului ce te invaluie. Vreau sa fiu lucrurile simple ce-ti ocupa timpul. Dar fara sa ma vezi. Pentru ca daca m-ai vedea m-as simti descoperita, goala in fata unei audiente la o licitatie ce ma analizeaza insistent spre a decide pretul cu care ma vor lua acasa. Iar eu nu sunt de vanzare pentru ca stiu ca nu ti-ai putea permite sa ma cumperi.

Ies grabita din casa si alunec in mormanul de zapada din fata casei. Oare spre ce ma indrept? Am vreo destinatie? Da, sigur ca am. Insa sunt convinsa ca si de data aceasta ma voi intoarce de la jumatatea drumului, cu ochii atintiti in jos, repetandu-mi insistent "ce a fost in capul meu?". Lacrimile, asa cum am spus, sunt inutile. Ele nu fac decat sa te adanceasca si mai mult intr-o suferinta deja existenta. Unii sustin ca e o forma de descatusare, de eliberare. Eu consider ca senzatia de libertate toatala este data numai de un strigat ce vine din adancul fiintei tale. Mainile mi-au inghetat. Am uitat sa imi iau manusi si fular. Sunt incordata si abia ma pot misca. Nu e din cauza frigului. E o senzatie permanenta pe care o am atunci cand ma gandesc la tine. Ma simt ca o felina atunci cand isi apuca prada. Nu, nu te consider o prada. Pentru ca prada este, de cele mai multe ori, infranta in lupta, iar tu nu poti fi infrant. Insa ca si tine, prada este si ea ceva ravnit de catre pradator, ceva fara de care atacatorul nu ar putea supravietui. Este existenta lui. Este idealul pentru care isi perfectioneaza atacurile.

Imi ridic privirea catre cer si zaresc un fulg ce mi se aseaza pe palton. Pur, inocent, simplu...Ma asez pe jos si privesc dansul fulgilor de nea. Da, stiu, poate ca am innebunit si da, stau pe jos, in mijlocul drumului si privesc fulgii ce acopera incet, incet astfaltul. Uneori simti nevoia sa faci lucruri nebunesti, menite sa te aduca la o simplitate pe care nu o mai gasesti si de care iti este in permanenta dor. Nici nu am observat trecatorii ce cu siguranta se uitau la mine, asta daca a trecut cineva pe acolo.

Ma regasesc in lucrurile simple, ce ma fac sa uit de lucrurile si mai simple, dar pe care le privesc intr-un mod diferit, mult mai complicat.

Si desi ninge iar...

2011-01-03T09:14:00.000-08:00

...stau in casa. Ma trezesc nedumerita. Oare azi trebuie sa merg la scoala?Nu, today e luni asa ca mai pot dormi putin...putinul acesta se transforma in minute, iar minutele in ore. Pe la 1 imi aduc aminte ca, desi stau acasa, mai am cate ceva de facut. Nici nu imi aduc aminte cand am oprit alarma telefonului care suna ca fanfara militara si imi indrept "grabita"pasii spre baie. Lumina puternica a unui bec pus acolo doar pentru a-mi reaminti ca e "dimineata"ma scoate din sarite. Ma privesc nedumerita in oglinda. Oare de cat timp arat in halul asta?Oare ieri cand am iesit din casa aveam cearcanele astea?Nu, nu se poate. E o iluzie. Cu totii isi bat joc de mine. E un complot. Mi-am adus aminte ca noaptea trecuta m-am trezit pe la 6 si am inceput sa plang pentru ca nu-mi statea bine bretonul. Da, pentru asta am plans, iar cand ma privesc acum imi dau seama ca aveam dreptate. Am o privire pierduta, obosita ca si cand nu as fi fost de vreo doua saptamani in vacanta. Craciunul a trecut, Revelionul a zburat(nu-mi dau seama cand), iar acum totul pare pierdut. Am ramas cu fatza incercanata, privirea trista si parul zburlit ce trebuie spalat si pieptanat. Refuz sa ma uit pe geam si sa ma bucur de zapada pe care am astepta-o atata timp, dar care parca a venit prea tarziu. Nu ma pot uita. Refuz sa o privesc. Ma sperie. M-am izolat de ea. Aici nu imi poate face nimic. Aici imi este indiferenta. Deschid televizorul si vad pentru a zecea oara(in aceasta viata),,Titanicul"scufundandu-se. Nu!GATA!IMI AJUNGE! Imi pare rau pentru ei. Ii compatimesc. DAR NU! NU DE DATA ASTA!

...ori am luat-o razna ori mi-a ajuns vacanta asta.

Original,nu?

2011-01-01T11:40:00.001-08:00

Unii oameni afirma ca nu isi dau seama cum a trecut timpul asa de repede. Marturisesc faptul ca si mie mi s-a mai intamplat acest lucru, insa DECLAR ca anul care tocmai s-a incheiat a fost unul pe care l-am simtit. Am ras, am plans, am urat, am mancat de suparare, am baut, am ascultat muzica, am citit, am mai trecut si pe la scoala(in fiecare zi), m-am plimbat prin locuri noi si am incheiat cu o petrecere alaturi de...prieteni. Prieteni pe care desi uneori nu ii sport(din motive pe care si ei le recunosc)nu ma pot supara foarte mult timp, prin urmare am ales sa "sfarsim"impreuna. Niciodata nu am reflectat asupra ceea ce s-a intamplat pentru ca in astfel de situatii nu ma uit inapoi. Sunt aproape sigura ca nu e bine, insa ceva imi spune ca pentru mine e mai bine asa.

La multi ani!

Si a fost odata...

2010-12-24T01:19:00.000-08:00

Ne vedem pentru a nu stiu cata oara si parca nu e de ajuns. Imi rostesti aceleasi vorbe citate din carti imprumutate, in timp ce ploaia imi uda parul si imi indeparteaza si ultimul strop de demnitate. Ma uit in ochii tai si parca ma vad pe mine, sau lumea intreaga la picioarele mele intr-o zi in care imi vine sa strig "libertate" fara sa ma auda cineva. Picioarele-mi sunt ude, insa tie nu iti pasa. Normal, tu poti bocanci, nu pantofiorii din piele abia cumparati de pe o straduta pierduta, undeva in centru. Parul iti este ud, fata plina de lacrimi care nu iti apartin.Te privesc insistent si imi dau seama ca niciodata nu ai aratat mai deplorabil ca atunci. In gand imi pun aceeasi intrebare de cand te-am zarit:"Ce caut eu aici?". Insa raspunsul nu il pot gasi. Ocolim mesele teraselor din Centrul Vechi si ne oprim sub o streasina, ca si cand acesta este un loc de refugiu, unde nu ne-ar auzi si vedea nimeni. Ma privesti cu aceeasi ochi de catelus inexpresivi. Insa desi nu imi mai transmit demult nimic, au acel licar, acel ceva ce ma face sa uit de timp, de Craciun, de bani si sa ii privesc. Mainile mi-au inghetat, nu le mai simt si imi par albastre. Nu imi pot explica de ce inima imi bate in mod ciudat de cand te-am vazut. Nu te plac, nu te iubesc. Cu toate acestea imi doresc sa plecam undeva departe, unde sa nu ne cunoasca nimeni, sa fim doi straini inchisi in propria cusca de sentimente, incatusati de o iubire pe care nu si-o poarta, dar care intr-un fel exista. Da, sa plecam. Sa nu ne despartim niciodata. Nu vreau sa iti spun "la revedere"sau si mai rau, "pa" in timp ce tu ma saruti pe frunte. Ochii imi sunt uscati si nici macar nu pot plange. Insa ploaia imi varsa cateva picaturi pe obraji si astfel scena despartirii este autentica. Nu imi plac Julietele indurerare si nici un Romeo incununat cu propria dragoste. Esti rau. Imi doresc sa mori odata cu visele si idealurile mele. Nu am cunoscut niciodata un om atat de crud. Esti rau pentru ca nu vreau sa ma despart de tine si esti crud pentru ca nu vrei sa dispari din gandurile mele.

Zgomotul pasilor tai se izbeste de peretii cladirilor vechi....

E ciudat...

2010-10-22T11:31:00.000-07:00

E ciudat cand oamenii cred ca sunt singurii care conteaza.

E ciudat cand unii iau de buna ceea ce spui, desi nu au incredere in tine.

E ciudat sa simti frica ce ti se raspandeste in corp atunci cand simti cum pericolul iti sufla din spate.

E ciudat sa mergi pe strada cu capul in jos.

E ciudat sa crezi ca poti face orice.

E ciudat sa ii obligi pe altii sa aiba aceeasi parere ca a ta.

E ciudat sa imprumuti parerile altora fara sa crezi in ele.

E ciudat sa barfesti lumea.

E ciudat sa te trezesti luni si sa vezi ca in fata mai ai o intreaga saptamana.

E ciudat sa nu mai gasesti muzica de ascultat.

E ciudat sa ai senzatia de anarhie.

E ciudat sa nu fi ascultat de altii.

E ciudat sa contrazici lumea numai din placere.

E ciudat sa crezi ca nu poti avea incredere in cei din jur.

E ciudat sa nu ai incredere in tine.

E ciudat sa te compari cu altii.

E ciudat sa crezi ca iubesti.

E ciudat sa te indentifici cu personaje din carti.

E ciudat sa traiesti.

.............................................

E ciudat sa te gandesti la toate astea.