profesor, cantautor, blogger

Artele plastice în Dacia

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sun, 26 Feb 2012 12:01:43 PST

Sculptura statuară nu a fost niciodată deosebit de bogată în Dacia. Există un mic număr de portrete imperiale şi mai multe ale unor personalităţi din viaţa oraşelor. Cele mai numeroase sculpturi sunt cele funerare.

Statuile se caracterizează prin trăsături destul de atente ale figurii căreia artiştii încearcă în general să-i imprime individualitatea.

Reţinem pentru început o lucrare în bronz care reprezintă portretul împăratului Traianus Decius descoperită la Ulpia Traiana, la care se observă o tratare îngrijită a expresiei, a frizurii şi a bărbii. Faţa are o frunte înaltă, cu ochii la care se observă atât irisul cât şi pupila, cu sprâncene bogate şi buze relativ subţiri.

Un portret feminin provine din Drobeta şi ar putea reprezenta figura unei împărătese. Este lucrat din bronz aurit şi prezintă trăsături aparte, particularizate, având faţa ovală, bărbia atent modelată, nas acvilin, părul împletit şi învelit în ceafă sub formă de coc. Lucrarea este datată în sec. II e.n. şi reprezintă de fapt capul unei statui.

Un alt cap de statuie, reprezentând o femeie se păstrează la Muzeul Brukenthal fără a se cunoaşte locul descoperirii. Capul este executat din marmură şi datează din secolul al II-lea e.n.

În Muzeul de Arheologie şi Istorie din Alba Iulia se păstrează un alt cap feminin executat în piatră de calcar. Prezintă faţa ovală, nas drept şi gura fin redată.

Din Apulum mai provine şi statuia unui militar sau chiar împărat roman, îmbrăcat în platoşă având în faţă un cap de meduză, iar personajul poartă barbă.

În privinţa picturii se constată că deşi a fost practicată, ea nu s-a mai putut păstra până în zilele noastre, decât sub forma unor resturi care nu ne mai permit a ne forma o imagine asupra a ceea ce a existat în acel timp. Există atestări scrise că anumite construcţii dispuneau de pereţi pictaţi şi porticuri pictate, la Ulpia Traiana şi la Apulum. Într-o încăpere din construcţiile aflate în staţiunea de la Boiţa, au fost descoperite bucăţi de tencuială de culoare roşu-închisă şi galbenă. Urme de pictură au mai fost observate, atât pe unele reliefuri cât şi pe statui.

Teorii despre Lumea Nouă

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Fri, 24 Feb 2012 02:32:38 PST

Începând cu veacul al XVI-lea apar primele iniţiative care încearcă să le acorde primilor ei adevăraţi descoperitori cea mai potrivită origine şi cea mai motivată provenienţă.

Rând pe rând, America este descoperită de egipteni, de populaţiile fugite din Canaan la data cuceririi acestei ţări de către Iosua, de fenicieni, greci, romani, de celţi, de gali, de frisoni (olandezi), de sciţi şi chiar de tătari.

Franciscus Vatablius şi Stephanus opiniază net pentru indienii asiatici. Tornielli, care nu exclude o călătorie a romanilorîn America, lucru de altfel susţinut la vremea lor de Acosta şi Goropius, vede în populaţiile din America nişte descendenţi ai lui Sem şi Ham, cei doi fii ai lui Noe şi consideră că “primii” americani ar fi sosit din Asia “peste” Japonia. Arius Montanus (publică în 1530 o Biblie poliglotă), autor spaniol, Gilbert Genebrand, profesor de ebraică, ca şi Vitablius şi Marcius Lascarbotus, urmărind în operele lor părerile lui Las Casas, încearcă să dovedească sosirea în America nu numai a...triburilor lui Israel, ci a canaaniţilor. De fapt cele 10 triburi de israeliţi luate în captivitate de regele asirian Psalmanazar (după alţi autori de regele Sargon în anul 721 î.e.n.) şi a căror urmă o căutau în zadar istoricii din apusul Europei în cursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea sunt plasate în Americanu numai în bănuielile lui Las Casas, ci şi de investigaţiile ştiinţifice ale lui Andrei Thevet un alt autor care se sprijină în afirmaţiile lui pe cele scrise de englezul Th. Thorowgood în 1650.

Bartolome de Las Casas, marele şi poate primul prieten al indienilor atât de crunt urgisiţi de spanioli, trăgând concluzii evident greşite din îmbinarea unor legende locale cu tradiţia creştină, a lansat teoria după care indienii americani ar fi, cel puţin în parte, urmaşii celor 10 triburi ale lui Israel, cărora Biblia le-a pierdut urma. Cu un veac în urmă, lordul englez Kingsborough şi-a cheltuit întreaga avere pentru documentarea ştiinţifică a acestei teze, publicând pe cheltuiala sa o operă în mai multe volume.

Tot acum, un renumit învăţat al vremii, iezuitul Athanasius Kircher, cunoscut enciclopedist german din secolul al XVII-lea, pledează ferm pentru vizitarea americanilor de către egipteni via canare, iar Roderic a Castro de către vechii greci.

Pentru Emanuel de Moraes, străinii veniţi de peste mări sunt cartaginezii, iar Abraham Mylius vorbeşte despre o migraţie celtică. Robertus Comteus încearcă să demonstreze cu mare lux de amănunte prezenţa fenicienilor în America.

Hugo Grotius nu se dă în lături de a-i împinge până la malurile Americii pe etiopieni ori pe finlandezi, pe urmele călătoriei reale a vikingilor, despre care nu uită să amintească.

În sfârşit, pentru a completa vastul şi pestriţul tablou al prezentării acestor reale sau închipuite contacte dintre oamenii Lumii Vechi şi ai Lumii Noi, mai trebuie amintit şi Eduard Brerewood, care, mai fantastic, nu ezitase să-i aducă în America până şi pe tătari.

Toate aceste lucrări au însă marele merit de a fi ridicat problema şi pe alocuri de a fi încercat s-o soluţioneze, punând la baza argumentelor folosite, de multe ori, piese valabile.

Un lucru rămâne cert. America a fost descoperită de către oameni veniţi dinspre răsărit şi apus, peste oceane, cu mult înainte de Cristofor Columb. Momentul istoric din data de 12 octombrie 1492 nu reprezintă decât redescoperirea unui vechi continent.

Cei care l-au descoperit primii au fost oameni veniţi de departe, tocmai din lumea însorită a Mediteranei, de pe ţărmurile înceţoşate ale nordului european, din lumea insulelor Pacificului sau de sub soarele arzător al sud-estului asiatic...

Viracocha

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Wed, 22 Feb 2012 21:18:52 PST

Ceea ce este Quetzalcuatl pentru Mexic este Viracocha pentru Peru, eroul divinizat, venit cu corabia de peste mare ori apărut în chip miraculos de nicăieri.

Polo de Ondegarde şi Sermiento, vechi cronicari ai Perului postcolumbian, povestesc despre zei albi şi bărboşi apăruţi pe ţărmurile lacului Titicaca cu un mileniu înaintea epocii culturii incaşe, au construit un oraş uriaş, probabil, spun istoricii, Tiahuanaco.

Stăpânirea acestora, conduşi de Viracocha nu durează însă prea mult. În urma unui război nenorocit, înfrânţi de cari, domnitorul din Coquimba, decimaţi, Viracocha şi cu puţini dintre ai lui abia reuşesc să scape, refugiindu-se înspre mare. Ajunşi pe ţărmurile Oceanului Pacific, Viracocha se îmbarcă pe “propria sa mantie fermecată” şi dispare la orizont. Nu înainte însă de a fi promis că se va reîntoarce.

Blond şi cu ochii albaştri, Viracocha, al cărui nume, literal, înseamnă spumă de mare, îşi găseşte corespondenţi la indienii aimara în persoana lui Hyutsu. În alte părţi era numit şi Kon Tiki, sau, mai prelung, Kon Tiki Illac Viracocha.

De fapt, aceste numiri sunt analoge. Kon în limba cimuşilor înseamnă soare, ca şi Tiki în limba aimara şi de altfel şi în unele dialecte polineziene. Illac înseamnă, la rândul său, fulger.

Misterul vieţii lui Quetzalcuatl

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sun, 19 Feb 2012 04:43:47 PST

Alb şi de multe ori urât, dar întotdeauna bărbos, era şi legendarul Quetzalcuatl, pe care, spre marea lor nedumerire, cronicarii spanioli ai conchistei şi ai epocii imdiat următoare l-au întâlnit în mai multe locuri şi la epoci diferite.

A fost nevoie de efortul conjugat al istoricilor şi arheologilor pentru ca aparentele contradicţii din inextricabilul ghem al tradiţiilor fără sfârşit legate de persoana omului-zeu alb să fie lămurite.
Aşa s-a aflat că numele lui Quetzalcoatl ("șarpele înaripat") aparţine de fapt, ca titlu, marelui preot al toltecilor şi că în realitate, istoric vorbind, au fost mai mulţi Quetzalcuatli. Primul se numea Ce-acatl, Nactil era fiul zeului Cerului, al şarpelui nourilor era Mixcoatl.

Quetzalcuatl devenise în anul 997 sau, mai probabil, în anul 1010 e.n., regele Tollanului şi le crease oamenilor din Tula în cursul administraţiei lui o adevărată epocă de aur. Venise şi el dinspre răsărit. Se îmbrăca în haine lungi, dispunea de uriaşe comori adăpostite în somptuosul său palat, din care nu ieşea decât foarte rar.

Supuşii lui învaţă de la el, era de fapt şi al cincilea rege al toltecilor (997/1010-1013 e.n.), agricultura. Interzicând sacrificiile omeneşti şi uciderea rituală a animalelor, propagând vegetarianismul şi răspândit ideile pacifice ale unei înţelegeri reciproce între populaţiile indiene, omul considerat la început zeu îşi atrage înstrăinarea supuşilor, de care era cu totul deosebit prin ideile sale. Aceştia îl alungă. Alte legende spun că ar fi plecat spre Cholula şi că a locuit acolo timp de aproape 20 de ani înainte de a-şi da obştescul sfârşit, un sfârşit care, datorită altui şir de legende, devine demn de un adevărat zeu, căci tradiţia, îndepărtându-se de adevăr, susţine că Quetzalcuatl ar fi cerut să i se ridice un rug pe care s-a instalat singur şi a ars, dar inima lui, înălţată spre cer, s-a transformat în chip miraculos în luceafărul de dimineaţă: Ce-acatl.

Există şi varianta potrivit căreia Quetzalcuatl a plecat, reîmbarcându-se pe corabie, după ce, bineînţeles, a promis că va reveni.

Urmează: Viracocha

Coincidenţă sau destin?

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sat, 18 Feb 2012 04:18:04 PST

Peste tot tradiţia păstrează vie amintirea omului-zeu alb sosit de peste mare şi plecat sau dispărut după ce a promis că va reveni.

Ce Acatl Topiltzin

De această revenire sunt legate şi unele calcule calendaristice ale unora dintre populaţiile indiene. La azteci, spre exemplu, exista luna Ce-acatl, aceea în care plecase zeul. Dispărut dintre supuşii săi într-o lună Ce-acatl, acesta trebuia să revină tot într-o lună Ce-acatl, eveniment care însă nu se producea decât o dată la 52 de ani. Cu prilejul fiecărei noi aniversări a datei prezise, augurii aztecilor aveau grijă să-şi anunţe poporul că zeul se va reîntoarce data ... viitoare.
De altfel este de subliniat că printr-o simplă coincidenţă, Hernando Cortez debarcă, la rândul lui, pe continentul american într-o astfel de zi de „vânt nou”, anul nou al “anului trestiei”, care căzuse tocmai la data de 22 aprilie 1519, adică exact într-un moment în care băştinaşii îşi aşteptau zeul. O coincidenţă de care expediţia lui Cortez a profitat din plin. Dar oare a fost doar atât?

Despre sentimentul şi atitudinea religioasă

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Thu, 16 Feb 2012 06:46:23 PST

O zicală budistă spune că este preferabil să întâlneşti pe cineva care-ţi îngrijeşte rănile fără a spune nimic decât un învăţat care le descrie şi explică răul de care suferi fără a face nimic. Indiferent de conţinutul teoretic, uneori extrem de complicat, al religiilor, ele sunt ortopraxii înainte de a fi ortodoxii.

Nu insistă toate asupra noţiunii de păcat sau de greşeală şi nici în acelaşi mod, dar toate îşi propun să corecteze, sau, în toate cazurile, să reglementeze comportamentul oamenilor. Nu toate au o concepţie universalistă despre misiunea lor şi nici n-o fac în acelaşi mod, dar toate doresc, dacă nu să răspândească, măcar să menţină şi să întreţină zelul şi fidelitatea adepţilor lor. Toate religiile sunt convinse că adevărul lor există şi fără ele şi că, pentru a simplifica, Dumnezeu nu este o creaţie a omului, dar este vital pentru ele ca oamenii să recunoască acest adevăr. Toate religiile împărtăşesc cel puţin opinia că este important pentru ele să aibă un număr cât mai mare de practicanţi. Mai exact, deoarece toate nu sunt nici pe departe prozelitice, toate pun preţ pe devoţiunea adepţilor lor.

Întotdeauna trebuie să revenim la un adevăr iniţial sau să ajungem, până la un ultim adevăr, să înţelegem greşelile sale, defectele şi rătăcirile, în sfârşit, raţiunea nefericirii sale şi mijloacele fericirii sale. Sunteţi nefericit nu-i aşa? “Iată că trebuie să credeţi”, probabil, dar mai ales “iată ce trebuie să faceţi”. Cât despre cel care se pretinde fericit în mod firesc, putem să ne îndoim întotdeauna de sinceritatea sa şi să-l facem să susţină în continuare că încearcă să fie şi mai fericit!. La drept vorbind, lucrurile nu se petrec rareori în felul acesta, decât poate în cadrul individualismului religios modern, în care fiecare “caută”.

Atitudinea religioasă constă întotdeauna în a da omului o disciplină şi a-l ocupa efectiv, pentru ca el să nu judece prea mult.

Megamix 2012

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sat, 25 Feb 2012 13:55:31 PST

Bun venit la Studio Master!

Pe această pagină aveţi posibilitatea de a asculta materiale audio (piese, spoturi publicitare, etc.) semnate de autor. Megamix-ul realizat de Studio Master are aproximativ zece minute şi cuprinde:

1.Intro (00,00 - 00,33)

2.Să mă crezi Music and Lyrics: Liviu Dănilă (00,34 - 02,02)

3.Privesc în urma ta Music: Vali Rotari; Lyrics: Aniela Rotari (02,04 - 02,48)

4.N-am minţit Music: Vali Rotari; Lyrics: Aniela Rotari (02,49 - 03,33)

5.Jurământ de dragoste Music: Vali Rotari; Lyrics: Aniela Rotari (03,34 - 05,59)

6.Aș vrea Music and Lyrics: Liviu Dănilă (06,00 - 08,15)

7.Vino la mine Music and Lyrics: Liviu Dănilă (08,16 - 10,00)

Albumul "Orizont" a fost lansat în august 2005 şi la realizarea lui au colaborat o serie de muzicieni precum: maestrul Vali Rotari (Foişorul de Foc), Ovidiu Ardelean şi Vali Hlihor (orchestratori).
Dacă v-a plăcut, nu uitaţi să lăsati feed-back-ul vostru!

Povestiri despre oamenii-zei…

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sun, 12 Feb 2012 12:03:47 PST

“Pe apă, în corăbiile lor au venit

În multe pâlcuri

şi au tras la malul apei

pe coasta de la miazănoapte,

iar acolo unde le-au rămas corăbiile

se cheamă Panutla,

ceea ce vrea să spună: pe unde

se trece deasupra apei; acum se zice Panutla...”.

Reprodus după citatul dat de Maria Tereza Leon, în Penajul Quetzalului, în “Secolul al XX-lea”, Sinteze şi profiluri, nr. 3, 1963.

Aşa cântau băştinaşii din Mexic legenda despre oamenii albi care, veniţi de departe, le-ar fi adus nu numai elementele de bază ale culturii lor materiale, ci şi un noian de tradiţii, obiceiuri, instituţii, ale căror urme se mai pot recunoaşte peste veacuri şi veacuri în cele mai evoluate culturi indiene.

Aproape că nu a rămas cronicar al vechilor epoci ale conchistei care să nu fi fost tulburat de o lungă serie de constatări izvorâte din fapte concrete, dovezi materiale şi pe care tradiţia şi legendele să nu le fi împodobit cu strania lumină a unor surprinzătoare confruntări.

Asemănări greu de explicat cu unele aspecte încă de pe atunci cunoscute ale vechilor culturi antice mediteraneene sau din sud-estul Asiei se uneau cu o multiseculară tradiţie, aceea a debarcării unor străini, veniţi de obicei dinspre răsărit pe ţărmurile Lumii Noi, străini care deveniseră cu timpul zei, în credinţele amerindiene şi în a căror nouă întoarcere credeau şi mai ales sperau foarte multe populaţii băştinaşe.

Legendele pretindeau că de mult, foarte de mult, oameni-zei “albi” şi “bărboşi”, sosiseră de departe dinspre răsărit în uriaşe corăbii cu aripi de lebădă şi cu coastele sclipitoare aidoma solzilor unor şerpi uriaşi alunecând pe apă, că acostaseră la ţărmul răsăritean al continentului şi că, după ce au coborât din vasele lor, le-au adus localnicilor cunoştiţele şi meşteşugurile lor, învăţându-i o seamă întreagă de lucruri folositoare.

Unele dintre străvechile legende indiene ne vorbesc despre părul bălai şi ochii albaştri ai străinilor, de pielea lor albă “ca oul”, de îmbrăcămintea lor croită dintr-o grosolană stofă neagră, deschisă în faţă, cu tăietura rotundă în jurul gâtului, cu mânecile scurte şi largi, de cercul metalic în formă de şarpe cu care-şi ţineau pletele strânse, de barba roşcată a unora dintre ei.

Cronicarul Cieza de Leon (Cronica del Peru, Sevilla, 1553) ne-a transmis o serie de relatări extrem de interesante despre omul alb bărbos apărut de mult, de mult pe marginile lacului Titicaca.

Vinul şi femeile

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Fri, 10 Feb 2012 03:53:03 PST

Romanii aveau dreptul de a consuma acest lichid numai după împlinirea vârstei de 30 de ani, cu excepţia femeilor, cărora le era interzis cu desăvârşire. Probabil că au existat şi perioade în care producţia era scăzută, ceea ce a impus interdicţia consumului de vin din partea tinerilor.

În ceea ce priveşte interdicţia consumării vinului de către femei, există mai multe mărturii, atât în scrierile autorilor greci cât şi romani. Astfel, după Polibiu, capul familiei supraveghea de aproape pe soţia sa şi pe celelalte femei din familie şi, în virtutea unui drept tradiţional de a le săruta pe gură (ius osculi), verifică, în caz de bănuială, dacă ele au băut vin sau nu. De asemenea, din aceleaşi motive nu se încredinţa niciodată femeii îngrijirea şi administrarea încăperilor unde se păstra vinul. Autori romani mai târzii, din epoca imperială, ca Pliniu cel Bătrân, Valerius Maximus şi Aulus Gelius, dau numeroase exemple de sancţiuni aplicate unor femei pentru nerespectarea restricţiilor privitoare la consumul vinului. Ei vorbesc de femei ucise de pe urma loviturilor cu bastonul pentru vina de a fi băut vin din butoi, altele constrânse să moară de foame sau chiar condamnate în procese (un astfel de proces a avut loc în anul 194 î.e.n.). Există însă şi o explicaţie pentru aceste abuzuri ale bărbaţilor. Romanii credeau că vinul ar pricinui sterilitatea femeilor sau avortul.

Există însă şi alte ştiri după care femeilor le era îngăduit să bea anumite varietăţi de vinuri îndulcite cu miere sau must fiert etc.; de aici s-a dedus că vinurile naturale şi fermentate puteau fi băute la început numai de către bărbaţii adulţi. Dar, dacă această situaţie s-a menţinut în primele secole ale republicii, ea s-a schimbat în curând, iar textele literare ne arată numeroase abateri încă din secolul al II-lea î.e.n. Astfel, într-o comedie a lui Terentius este prezentată o femeie care era cunoscută pentru “darul beţiei”.

Filozofie de viaţă

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Thu, 09 Feb 2012 12:37:37 PST

Ai grijă la gândurile tale, pentru că ele devin cuvinte. Ai grijă la cuvintele tale, pentru că ele devin acţiuni. Ai grijă la acţiunile tale, pentru că devin obiceiuri. Ai grijă la obiceiurile tale, pentru că ele devin caracterul tău. Şi ai grijă la caracterul tău, pentru că el devine destinul tău. Ceea ce credem, devenim.

Divorţuri celebre în Roma Antică

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Wed, 08 Feb 2012 21:30:17 PST

Lucius Cornelius Sulla

Dictatorul Sulla, la bătrâneţe, s-a căsătorit pentru a cincea oară, deci după patru divorţuri, cu tânăra Valeria, sora vitregă a oratorului Hortensius, divorţată de curând. Interesante sunt însă şi motivele care provocau divorţurile şi pentru care se încheiau apoi alte căsătorii.

Cnaeus Pompeius Magnus

Pompeius, de exemplu, a divorţat de prima soţie, pe care o luase în căsătorie pentru a-şi atrage favoarea praetorului de care depindea intrarea în posesie a averii sale imense, pentru că înrudirea cu ea îi primejduia cariera politică. Apoi, după alte două soţii succesive de care a rămas văduv prin deces, s-a căsătorit a patra oară, pentru a divorţa la întoarcerea din campaniile din Orient, sub cuvânt că, în lipsa lui, soţia n-ar fi avut o comportare tocmai corespunzătoare (Plutarh, Pompeius, cap.IV; X).

Iulius Cezar

Marcus Tullius Cicero

Cezar, a rămas văduv după moartea primei soţii, s-a căsătorit a doua oară, dar şi-a părăsit soţia pentru că planau asupra ei anumite bănuieli de infidelitate. Însuşi oratorul Cicero nu s-a lăsat mai prejos, părăsindu-şi soţia şi mama copiilor săi după 30 de ani de convieţuire, pentru a se căsători, la 57 de ani, cu o femeie tânără dar bogat. Este adevărat că nici Terenţia, prima lui soţie, nu s-a dat bătută, căci şi ea s-a mai căsătorit de două ori, mai întâi cu istoricul Salustius, apoi cu Messala Corvinius.

Gaius Julius Caesar

În epoca lui Augustus divorţurile au luat asemenea proporţii, încât ameninţau temeliile statului. Soţul era obligat să-i restituie zestrea în întregime, având însă dreptul să-şi reţină din ea doar sumele necesare pentru întreţinerea copiilor lăsaţi în grija lui (propter liberos) sau ca răscumpărare pentru pagubele pricinuite de către soţie prin risipă sau purtare necorespunzătoare.

Această măsură a dus la distrugerea spiritului de familie, căci ce legături mai puteau exista între un bărbat care-şi mai ţinea soţia numai de teamă de a nu-i pierde zestea, pentru care, aşa cum am scris mai sus, o şi luase în căsătorie. Pe de altă parte, apărându-le zestrea, legea dădea femeilor repudiate speranţa şi perspectiva de a se recăsători repede, după cum le dădea, în acelaşi timp şi bărbaţilor, care totuşi divorţau, certitudinea că vor găsi în scurtă vreme o femeie şi mai bogată.

Lucius Annaeus Seneca

Filozoful Seneca oferă o caracteristică plastică acestor femei pentru care divorţurile în serie era una din principalele ocupaţii: “Nicio femeie nu mai putea să se ruşineze de desfacerea căsătoriei, de vreme ce cele mai sus-puse dintre ele se obişnuiseră să-şi numere anii nu după numele consulilor, ci după acela al foştilor lor bărbaţi. Ele divorţează pentru a căsători şi se căsătoresc pentru a divorţa”.

Divorţurile în Roma Antică

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sun, 05 Feb 2012 22:27:04 PST

La început, şi în principiu, căsătoria încheiată prin confarreatio nu se putea desface. Mai târziu însă s-a inventat o formulă, numită diffarreatio, cu efecte tocmai opuse celei dintâi, prin care se desfăcea căsătoria.

În general însă divorţul a rămas multă vreme un fenomen cu totul excepţional. Cazurile rare în care el avea loc derivau din caracterul însuşi al căsătoriei din acel timp: căsătoria bazată pe principiul cum manu îi dădea soţului drepturi depline asupra soţiei, deci şi pe acela de a o repudia. În schimb repudierea soţului de către soţie era ceva de neconceput. Existau însă anumite limitări ale acestui drept al soţului, şi anume pentru ca o femeie să fie repudiată de către soţ, era necesar ca ea să fie învinuită de o faptă gravă, iar condamnarea ei pentru această faptă gravă era de competenţa unui consiliu format din membrii familiei acestuia. Legea celor XII table păstrează formula prin care, în urma condamnării acestui consiliu de familie, soţul îi lua femeii cheile casei şi apoi o alunga definitiv (claves ademit, exegit).

În orice caz, exemplele de divorţ, oricare ar fi fost motivele, cu sau fără judecata membrilor familiei, erau atât de rare, încât se cunoşteau toate cazurile concrete. Printre acestea figurează şi acela al lui Spurius Carvilius Ruga, din anul 235 î.e.n., care şi-a repudiat soţia pentru simplul motiv că nu avea copii.

Sub influenţa moravurilor greceşti, bărbaţii nu mai aveau nevoie de judecata nimănui şi nici de motive serioase pentru a-şi repudia soţia. Astfel, unul şi-a alungat-o pentru că ar fi ieşit pe stradă cu faţa descoperită, altul pentru că pe stradă ar fi stat de vorbă cu un bărbat străin sau pentru că ar fi asistat la spectacole fără acordul său.

Spre sfârşitul republicii divorţurile s-au înmulţit în aşa măsură, încât constituiau o adevărată primejdie pentru stabilitatea familiei. Acestea cu atât mai mult cu cât, prevalând căsătoriile bazate pe principiul sine manu, au început şi femeile să-şi repudieze bărbaţii.

Surse utilizate:

- J. Carcopino, La vie Quotidienne à Rome à l'Apogée de l'Empire, Paris, 1939;

- U. E. Paoli, Vita romana, Firenze, 1958.

Urmează: Divorţuri celebre în Roma Antică (9 februarie).

Preţul apei la romani

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sat, 04 Feb 2012 13:11:08 PST

Cea mai obişnuită băutură pentru romani, ca şi pentru noi de altfel, era apa naturală. În primele epoci cei mai mulţi nu consumau alte băuturi decât apa, aceasta a rămas apoi, într-o epocă ulterioară, când intră treptat în consum vinul, dar era încă scump, o băutură caracteristică a celor săraci.
În epoca luxului şi dezmăţului de tot felul în alimentaţie, s-a ajuns ca apa să fie supusă la cele mai fantastice transformări. Despre Nero se spune că înainte de a o bea, o fierbea apoi o răcea în zăpadă. De asemenea, în vestita staţiune climaterică Tibur, unde se retrăgeau de arşiţa de la Roma puternicii vremii, se bea apa rezultată din zăpada topită. Romanii cunoşteau proprietăţile terapeutice ale multor ape minerale, dar acestea nu se aflau, ca astăzi, la îndemâna tuturor, ci se consumau numai la faţa locului. Vă imaginaţi că numai cei cu posibilităţi materiale îşi puteau permite să o consume.

Germania în epoca wilhelmiană

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Wed, 01 Feb 2012 21:15:16 PST

De la războiul din 1871 până la cel din 1914, elementul fundamental al puterii Reichului a fost, pe lângă creşterea populaţiei sale de la 41 la 67 de milioane, dezvoltarea industriei, comparabilă în mai multe privinţe cu cea a Statelor Unite. Epoca Bismarck fusese deja marcată de un progres considerabil al industriei, care, în ciuda crizei survenite în 1873 şi a unei anumite stagnări ce se prelungise până în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, depăşise cu mult agricultura.

Marcată de crize scurte în 1893, 1901, 1903 şi 1913, înflorirea industriei îşi atinsese apogeul sub Wilhelm al II-lea. Acest avânt are explicaţii multiple: în primul rând bogăţia minieră a subsolului; apoi legătura strânsă dintre ştiinţă şi industrie, care a făcut posibilă dotarea fiecărei uzine cu laboratoare importante; îndrăzneala şi vederile înaintate ale unui patriotism ambiţios, realizând cele mai remarcabile tipuri de concentrare orizontală şi vericală; dezvoltarea Konzern-urilor şi a cartelurilor; utilizarea unui corp de comis-voiajori care cunoşteau foarte bine gusturile şi nevoile clientelei străine; fuziunea stabilă între industrie şi marile bănci; în fine, rolul statului, care, prin înţelegerea dintre autorităţi şi iniţiativa privată, intervenea masiv în organizarea ştiinţifică şi raţionalizarea producţiei.

În timpul erei wilhelmiene, exportatorii germani au avut succese deosebite pe piaţă şi au înlocuit uneori vechile puteri industriale, prin dumping (vinderea produselor sub preţul pieţei, pentru distrugerea concurenţei).

Germania a lăsat multor obsevatori impresia unei ţări care s-a îmbogăţit prea repede, iar burghezia, care a profitat de această expansiune, a fost definită ca o clasă lipsită de un stil de viaţă, fără o gândire novatoare, fără tradiţie filosofică şi politică. Este un adevăr faptul că grupurile de presiune au avut o influenţă determinantă asupra partidelor politice, scoţând burghezia intelectuală (Bildugsburgertum) din viaţa politică: elementele conservatoare au fost legate de Bund der Landwirte (Uniunea fermierilor), iar liberalii, de ligile industriale (Zentralverband deutscher Industriellen, Bund der Industriellen).

Proletariatul german a fost şi el antrenat în această enormă muncă de înregimentare. Într-adevăr, el nu era foarte sărac în totalitatea lui, dar tocmai această bunăstare relativă îl făcea să fie conştient de diferenţa din ce în ce mai mare dintre bogaţi şi săraci.

Germania la cumpăna secolelor

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Mon, 30 Jan 2012 20:36:41 PST

Împăratul Wilhelm al II-lea nu a fost capabil, în special pe plan extern, să continue opera bismarckiană. Principala preocupare a marelui cancelar fusese menţinerea stării de izolare a Franţei: împreună cu Austria şi Italia el organizase împotriva ei Tripla Alianţă (1882), dar, în acelaşi timp, printr-un tratat de reasigurare (1887), a ştiut să păstreze Rusia în sistemul său, în pofida intereselor divergente ruse şi austrice din Balcani.

Împăratul Wilhelm al II-lea , pictură de Max Koner

Era, fără îndoială, o politică dificilă, bazată pe pe un echilibru instabil, dar care lăsase Germaniei un loc predominant în Europa. Wilhelm al II-lea a compromis însă acest echilibru, permiţând încă din 1893 înfăptuirea alianţei franco-ruse, iar prin programul său de construcţii navale şi-a îndepărtat Anglia, care se împacă cu Franţa (1904) şi formează Tripla Alianţă. Eforturile împăratului de a rupe fie prin linguşeli, fie prin intimidări această reţea de alianţe au eşuat în totalitate. Izolată în Europa, Germania trebuia să se sprijine pe Austro-Ungaria, “strălucitul ei secund”, prin care se lasă antrenată în complicaţiile balcanice şi, în cele din urmă, în război. Rezultatul a fost stârnirea de temeri în Europa, cu atât mai mult cu cât împăratul, spre deosebire de Bismarck, care menţinuse caracterul european al diplomaţiei sale, vorbea de o politică mondială (Weltpolitik) a Germaniei, preamărea misiunea sa colonizatoare (deşi coloniile nu jucaseră decât un rol neînsemnat în economia germană), îşi manifesta dorinţa de expansiune în Africa, suscitând conflicte de o mare gravitate în Transvaal cu Anglia (1896) şi în Maroc cu Franţa (1905 şi 1911), determina China să cedeze golful Kiao-Tcheu (1898) şi încerca să facă din Orientul Apropiat un protectorat german (concesionarea de către Turcia a căii ferate din Bagdad).

Reacţiile europene stârnite de politica imperială au generat în Germania ideea de încercuire, pentru care adevărata responsabilă era considerată Anglia.

Articolul are ca fundament cartea "Istoria Germaniei" a lui Jacques Droz

Calendarul zilei

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sun, 29 Jan 2012 22:12:29 PST

1483 - S-a născut pictorul Raffaelo Sanzio;

1721 - S-a născut pictorul italian Canaletto;

1781 - S-a născut Adelbert von Chamisso, scriitor şi naturalist de origine franceză; a scris proză fantastică, încadrată curentului romantic (“Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl”);

1808 - S-a născut traducătorul Grigore Pleşoianu;

1820 - Englezul Edward Bransfield a descoperit Antarctica;

1840 - A apărut la Iaşi revista "Dacia literară", condusă de Mihail Kogălniceanu;

1852 - S-a născut marele dramaturg şi prozator Ion Luca Caragiale;

1855 - S–a născut pictorul Ioan Alpar;

1882 - S-a născut Franklin Delano Roosevelt, cel de-al 32-lea preşedinte al SUA (1933-1945);

1885 - S-a născut episcopul unit român Iuliu Hossu, membru de onoare al Academiei Române;

1892 - S-a născut Grigore Gafencu, om politic, ministru de Externe al României (1938-1940), gazetar remarcabil;

1910 - S-a născut prozatorul A.C. Vaida ("Scîntei în beznă", "Procesul", "Anii mîniei");

1915 - S-a născut scriitoarea Viorica Tomescu;

1923 - S-a născut prozatorul american Norman Mailer;

1927 - S-a născut omul politic suedez Sven Olof Joachim Palme, şeful executivului suedez (1969-1976 şi 1982-1986);

1928 - S-a născut Ruth Brown (Weston), cântăreaţă americană;

1931 - S-a născut actorul Gene Hackman ("Principiul dominoului", "Putere absolută", "Necruţătorul" - Premiul Oscar în 1992);

1931 - S–a născut scriitorul şi scenaristul George Şovu (ciclul de filme “Liceenii”);

1932 - S-a născut prozatorul şi dramaturgul Dinu Săraru;

1933 - Adolf Hitler a fost ivestit în funcţia de cancelar al Germaniei;

1934 - S-a născut Melvin Endsley, cântăreţ şi compozitor country american;

1936 - S-a născut Horst Jankowski, pianist german de jazz;

1936 - S-a născut traducătorul şi eseistul Ştefan Stoenescu, doctor în literatură comparată la Cornell University, Ithaca, New York. Stoenescu e unul dintre cei mai prolifici traducători români ai deceniilor şapte şi opt;

1937 - S-a născut actriţa Vanessa Redgrave;

1943 - S-a născut Marty Balin (Martin Buchwald), vocalist şi compozitor american (Jefferson Airplane, KBC);

1947 - S-a născut Steve Marriott, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Small Faces, Humble Pie);

1948 - S-a născut omul politic indian Mahatma K. Gandhi;

1951 - S-a născut cîntăreţul britanic Phil Collins. A cîştigat de şase ori premiul "Grammy";

1951 - S-a născut Marv Ross, chitarist, vocalist şi compozitor american (Seafood Mama, Quarterflash);

1952 - S-a născut violonista Silvia Marcovici;

1959 - S-a născut Jody Watley, cântăreaţă şi compozitoare americană (Shalamar);

1962 - S-a născut Regele Iordaniei, Abdulah al II-lea;

1971 - S-a născut Gianina Corondan;

1977 – S-a născut Liviu Dănilă, autorul acestui blog.

Reforma rurală la azteci

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sat, 28 Jan 2012 23:40:23 PST

La azteci pământul era lucrat de bărbaţi. La început, când societatea aztecă încă nu cunoscuse împărţirea în clase, sfatul tribului distribuia pământurile între ginte. În interiorul gintei pământul se împărţea între familii, proporţional cu numărul membrilor fiecăruia. Când capul familiei murea, lotul era cultivat de fiii săi. Dacă nu aveau urmaşi sau dacă în decurs de doi ani ogorul rămânea neînsămânţat, lotul era repartizat unui alt membru.

În condiţiile apariţiei claselor în societatea aztecă, situaţia s-a schimbat. Loturi speciale au fost destinate pentru întreţinerea conducătorului tribului şi a preoţilor. Bineînţeles, aceste pământuri nu erau cultivate de ei, ci de către membrii de rând ai tribului şi, în parte, de sclavi. Bogătaşii şi nobilii acaparau loturile cele mai mari şi cele mai roditoare. Săracii nu reuşeau să-şi întreţină familiile din loturile ce li se repartizau şi erau obligaţi să muncească la cei bogaţi.

Febleţea lui Michelangelo

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sat, 04 Feb 2012 23:13:40 PST

Febo di Poggio, tânăr de o excepţională frumuseţe fizică, lipsit însă de orice înzestrare artistică, pentru care Michelangelo a avut o afecţiune aparte. L-a cunoscut în 1533, la aproape un an de la revelaţia întâlnirii cu Tommaso Cavalieri, ceea ce explică hiatusul epistolar dintre ianuarie şi iulie 1533, mărturisit în scrisoarea CCV.

Febo di Poggio se trăgea dintr-o familie bogată, răspundea cu cereri de bani poeziilor lui Michelangelo, în care marele artist făcea jocuri de cuvinte cu Febo şi Poggio. Cu toate acestea, se pare că Febo di Poggio i-ar fi inspirat, într-o oarecare măsură, admirabile sonete asupra nopţii.

Prăbuşirea lui Faeton

Tommaso Cavalieri

Cele două desene reprezentând Prăbuşirea lui Faeton şi a carului său în Pad, aflate astăzi la British Museum şi dăruite lui Tommaso Cavalieri, ar fi putut să semnifice întreruperea prieteniei cu Febo di Poggio.

Atacul care putea schimba totul

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sun, 22 Jan 2012 11:47:08 PST

În toamna şi iarna care au urmat după „Ziua Z”, aliaţii au continuat să cucerească teritorii în nord-vestul Europei. La 2 septembrie 1944, ei i-au alungat pe nazişti din Bruxelles, capitala Belgiei, iar zece zile mai târziu au trecut graniţa germană. Ulterior, Hitler a ordonat un contraatac în direcţia Belgiei.

Ofensiva nazistă din decembrie 1944, aproape a reuşit să spargă frontul, divizând forţele aliate din nord-vestul Europei. Soldaţii americani, lipsiţi de experienţă, au oprit până la urmă ofensiva germană în bătălia de zece zile din Ardeni, încheiată în data de 25 decembrie 1944. Apoi, forţele americane, britanice şi franceze şi-au reluat campania masivă îndreptată împotriva Germaniei, eliberând complet vestul Europei la începutul anului 1945.

Vă recomand această carte

Înfruntarea lui Michelangelo de către Pietro Aretino

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Thu, 19 Jan 2012 14:10:40 PST

Născut în poate cel mai interesant an din istoria universală, Pietro Aretino (1492-1556) a fost un scriitor italian, interesant mai mult ca om. Întrunea însuşiri care-l opuneau elevaţiei spirituale şi urbanismului renascentist.

Pietro Aretino, pictat de Tiţian (1512)

Bucurându-se de o vigoare pantagruelică, de un spirit satanic, de o poftă de viaţă şi de o popularitate insaţiabile, de un curaj şi o încredere în sine oarbe, făţarnic şi obscen, jucând farsa omului tare, Arentino poseda după expresia lui Francesco de Sanctis, „logica răului şi vanitatea binelui”. Mare şantajist, extorcând, sub ameninţarea pamfletului sau a scrisorilor difuzate în zeci de copii, principi, regi şi chiar împăraţi ai Europei, motiv pentru care i s-a spus şi „biciul principilor”, a dus o existenţă princiară, mai cu seamă în episodul veneţian al vieţii lui. Atenţia malefică i s-a îndreptat spre Michelangelo, pe care l-a ridicat în slăvi şi l-a linguşit, comparându-l şi punându-l deasupra lui Fidias, Apelles şi Vitruviu, cu scopul de a căpăta câteva desene, pe care, dealtfel, i le-a solicitat şi în scris. Într-una din aceste epistole merge până-ntr-acolo, încât îi trasează un program de pictare a Judecăţii de apoi (scrisoarea din septembrie 1537). Marele artist l-a ţinut la distanţă printr-o excesivă curtenie. Aretino va reveni iarăşi, cerându-i „câteva din acele desene pe care în mod obişnuit le aruncaţi la foc”, cerere la care Michelangelo nu va răspunde. Opt ani mai târziu, Pietro Aretino, după ce va pune pe Enea Vico să-i execute o gravură după Judecata de apoi, îi va trimite lui Michelangelo o nouă scrisoare, din care voi extrage doar câteva pasaje, model de şantaj şi presiune neruşinată: „Văzându-vă desenul complet al Judecăţii de apoi, am înţeles în ce constă faimosul har de a născoci al lui Raffaello, recunoscut de toată lumea.

Aşadar, acel Michelangelo atât de copleşit de faimă, acel Michelangelo de o aşa mare înţelepciune, acel Michelangelo pe care toţi îl admiră, a vrut să dea lumii o pildă de neruşinare religioasă prin desăvârşirea picturii sale.

Şi acum, că mi-am descărcat puţin mânia împotriva cruzimii cu care aţi întâmpinat devoţiunea mea pentru domnia voastră, rupeţi în bucăţi această scrisoare pe care eu însumi am scris-o din bucăţi şi hotărâţi-vă să credeţi că eu sunt, totuşi, unul dintre cei cărora regii şi împăraţii le răspund”.

Renaşterea societăţii civile

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Wed, 18 Jan 2012 13:23:11 PST

Am primit 54 de comentarii în ultimele trei zile de la cetăţeni ai României contemporane. A fost un record absolut pentru acest modest blog. Regret că n-am publicat decât câteva comentarii ale dvs. şi asta datorită momentului.

Le înţeleg perfect mânia celor care mi-au scris, poate că frustarea pe care o simţim cu toţii ne face să depăşim limitele bunului simţ. Cine ştie, poate că românii vor alege mai bine de această dată. Dacă vor greşi din nou, ceea ce este destul de probabil, vor continua să-şi caute liderii pe generoasa plajă a democraţiei româneşti. Nici măcar nu este vina oamenilor atunci când vorbim de greşeli, este doar vina potlogarilor din politica locală şi centrală, iar termenul este indulgent.
Un pas a fost deja făcut, un pas anticipat de Silviu Brucan şi dorit de noi toţi.

O Românie fără partide şi fără politicieni

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sun, 15 Jan 2012 11:02:43 PST

În ultimele zile asistăm la o “isterie” aproape generală. Starea aceasta “psihopatologică” nu poate fi calificată ca dare în spectacol.

Sunt de acord cu doleanţele celor care muncesc cu adevărat în această ţară, resimt cu durere măsurile coercitive şi lipsa de decenţă din societatea românească, dar lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Dincolo de nenumăratele abuzuri, sunt însă şi numeroşi potlogari, politicieni mai ales, care se ascund în spatele oamenilor simpli şi le vând cu nesimţire gogoşi.

Sunt mulţi care stau comod în case luxoase de sute de mii de euro şi privesc satisfăcuţi la “spectacolul” din marile oraşe, în faţa unor LCD-uri gigantice. Din când în când, mai dau câte un telefon, pentru a ţine legătura cu muşuroiul de acoliţi, mai servesc câte un pahar de scotch sau completează deja listele pentru viitoarele posturi. Aceasta este imaginea democraţiei de la noi.

Ceea ce nu ştiu cei care astăzi îşi pun speranţe în potlogarii zilei, este că lucrurile nu se vor schimba în niciun fel. Cei săraci vor rămâne tot săraci, iar cei bogaţi, pentru că aşa merg lucrurile, vor prospera şi mai mult.

România are o singură şansă reală de a se reforma şi de a reveni la normalitate. Să fie aleşi oameni din afara partidelor politice, oameni cu reale calităţi profesionale.

O ţară condusă fără politicieni şi fără partide, aceasta este România pe care mi-o doresc. Din păcate nu ne rămâne decât iluzia.

Thomas Gainsborough - peisagist și portretist

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Sat, 14 Jan 2012 14:11:20 PST

Alături de Hogarth şi de Reynolds, Thomas Gainsborough a fost cel care a dat personalitate picturii engleze a secolului al XVIII-lea.

Prin fire, el era foarte diferit de ceilalţi doi: aceştia se simţeau foarte bine la oraş, Gainsborough iubea priveliştile satului englezesc mai mult decât orice.

Autoportret, 1759

Nu s-a simţit ispitit niciodată să studieze pe Continent, maeştrii săi au fost Hayman şi francezul Hubert Gravelot, la academia din St. Martin’s Lane. După opt ani de studiu, la 21 de ani, a plecat la Londra, stabilindu-se la Ipswich, unde a lucrat mai ales peisaje; dar, pentru că genul nu era apreciat de colecţionari, picta, fără tragere de inimă, şi portrete. Cu toate acestea, portretele aveau să-i asigure reputaţia. La Bath, în eleganta staţiune balneară unde a lucrat vreme de 15 ani, a fost declarat cel mai bun portretist din oraş, ceea ce, între zecile de pictori care existau atunci, nu era deloc puţin. Când avea să revină la Londra, în 1774, era în culmea succesului. Pictorul a rămas aici până la sfârşitul vieţii, moare în anul 1788, înconjurat de admiraţia colecţionarilor şi a confraţilor.

Dar, a doua zi după moartea sa, de-a lungul pereţilor din marele hol de intrare de la Schomberg House, unde trăise în ultima vreme, au fost expuse zeci de peisaje pictate de el şi care, în ciuda renumelui artistului, nu-şi găsiseră cumpărători. Vor mai trece totuşi mulţi ani până când Gainsborough va fi recunoscut ca artist complex şi nu doar ca simplu portretist.

Conferinţa Naţională „Educaţie şi dezvoltare profesională”

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Fri, 13 Jan 2012 08:46:24 PST

Universitatea «Valahia» din Târgovişte, în parteneriat cu:
Universitatea «Constantin Brâncuşi» din Târgu-Jiu, SIVECO Romania SA, Centrul pentru Dezvoltare şi Inovare în Educaţie -TEHNE,

organizează în data de 25 februarie 2012, Conferinţa Naţională „Educaţie şi dezvoltare profesională”, în cadrul proiectului „Formarea continuă a profesorilor de Istorie şi Geografie în societatea cunoaşterii”.

Domeniile de interes ale acestei conferinţe sunt:
- Curriculum, metodologii didactice, evaluare;
- Instruirea diferenţiată – între teorie şi practică;
- TIC – instrumente suport pentru activitatea didactică Educaţie incluzivă;
- Formarea continuă: nevoi, priorităţi şi constrângeri.

Detalii privind organizarea acestui eveniment vor fi postate, în timp util, pe portalul proiectului „Formarea continuă a profesorilor de Istorie şi Geografie în societatea cunoaşterii". Detalii aici.

Oceanul vieţii

noreply@blogger.com (Liviu Dănilă) — Fri, 13 Jan 2012 04:08:14 PST

Vă imaginaţi ce înseamnă să treci oceanul? Luni în şir nu vezi decât o linie. Trăieşti în gheara fricii. Teama de furtuni. Teama de necunoscut şi de imensitate. Îţi reprimi teama adânc în stomac. Îţi studiezi hărţile. Te uiţi pe busolă. Te rogi ca drumul ales să fie cel bun. Şi speranţă, speranţă pură, fragilă şi goală. Sperai. La început, nu e decât o ceaţă la orizont.
Aşa că priveşti. Priveşti. Apoi e o pată... o umbră în depărtare. O zi. Încă una. Pata se întinde încet de-a lungul orizontului, prinzând formă, până când, în a treia zi, îţi îngădui să crezi. Îndrăzneşti să şopteşti cuvântul: Renaştere.

Aşa cum prea bine spunea Vasile Bogrea, în oceanul vieţii, oamenii sunt ca nişte luntre şi fără cârmaci. Adevăratele personalităţi sunt însă, nu bărci, ci insule, pe care valurile mării le bat, dar nu le îneacă.