Blogul cu Filme

"Semiotici"* locale: Epidosul 1 - "Salutul în Argentina"

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Fri, 06 Nov 2009 20:00:00 PST

"Lecţiile" de semiotică vor constitui o mică rubricuţă de acum încolo pe Blogul cu Filme. Nu ştiu exact cât voi reuşi să mă ţin de ea, dar voi încerca. Pentru deschidere, avem lecţia salutului în Argentina, ca material didactic servind "La suerte está echada" (Borensztein, 2005), o comedie despre care sper că voi reuşi până la sfârşitul anului să dezvolt ceva mai mult.

PS: pentru lucruri mari (ex. "cojones cât pumnul"), click pe fotografii.

(1.)

(2.)

(3.)

(4.)

*A nu se folosi în scopuri didactice!

FILM: faut que ça danse! / amor dansant (reg. Noémie Lvovsky, Franţa, 2007)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Thu, 05 Nov 2009 10:00:00 PST

Ce se întâmplă atunci când te "joci" cu noţiunea de familie "conformă"? Iese, evident, un scenariu plăcut (cel puţin, în cazul acesta!). Iar când se bucură şi de suportul unor actori încântători, filmul, văzut într-o Patria surprinzător de animată, devine o comedie binevenită.

Un bătrân care decide să îşi caute o consoartă după ce cu 20 de ani în urmă divorţase de nevastă. Nevasta care este comic de inutilă pe parcursul filmului (dar probail că trebuia să aibă mai mult de o oră). Negrul care o îngrijeşte pe bătrâna convertită la un fel de sectă orientală, al cărui râs automatizat te duce cu gândul la imaginea unor măşti africane comice. Fiica care trăieşte cu convinegerea că nu este gravidă, până ce plodul îşi face simţită prezenţa - şi soţul, care deşi nu apare specificat, are un aer magrebian.

Dincolo de toată comicăria mai mult sau mai puţin facilă, este ceva care mi-a atras atenţia în mod deosebit. Am văzut că în ultima vreme răstălmăciri pe marginea istoriei naziste care au suscitat interesul, fie că vroiau o răzbunare evreiască simbolică, fie că ele constituiau acte ce surveneau unei lehamite de istoria tulburătoare. A se vedea noul Tarantino, sau absurdul lui Dany Levi din "Mein Führer". Şi în "Faut que ça danse!" apare o astfel de trimitere (ironia, presupun că nu trebuie să o detaliez). Salomon (!!) Bellinsky, bătrânul însingurat, îndrăgostit de dans, îşi dezvoltă o poveste aiuristică despre cum l-a omorât el pe Hitler, stând ascuns sub pat. Apare chiar o porţiune animată, în care Hitler (un mic diavol pe care oricât de mult ai încerca să îl pişti cu toporul, se multiplică precum celulele) râde isteric şi macină visele. De fapt, Salomon este afectat tocmai de cruzimea războiului prin care a trecut şi suferă în numele întregii comunităţi evreieşti pentru că nici măcar unul dintre ei nu a răzbătut în a pune capăt tiranului.Totul este transferat într-un registru comic, totuşi.

Mai mult, pentru Salomon este cu atât mai fascinantă vizita la Muzeul de Istorie a Parisului, acolo unde, cu un cearşaf din patrimoniul locului, se îmbracă precum un tribun în togă, culege o sabie expusă şi descoperă un tanc utilizat în cea de a Doua Conflagraţie Mondială, al cărui interior îl explorează curios.

Trecând peste incompatibilitatea dintre povestea cu Hitler străpuns de cuţit şi vârsta lui Salomon, ideea este savuroasă.

Spre finalul filmului, problemele de editare sunt mai evidente, din păcate. Sunt scene care nu mai urmăresc nicio logică. De exemplu, în scena în care Violette (Sabine Azéma) îşi caută telefonul aruncat prin casă.

În rest, îl recomand cel puţin pentru o porţie de râs în cascadă!

Trailer oficial
Detalii despre film

Sursa imaginilor: cinemagia.ro

FILM Event: festivalul a trecut. ce a rămas? (primera parte)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Tue, 03 Nov 2009 07:00:00 PST

Să fie ceva timp de când Zilele Hispanice în materie de cinematografie s-au terminat, la noi, în urbe. Anul acesta, Institutul Cervantes, organizatorul tradiţional al Zilelor Filmului Spaniol, a spus să arunce un mic covrig şi către statele latino-americane drept despăgubire, pe care le-au prăduit sute de ani ca să o mai pună de câteva Sagrade mici, învelite în aur.

Printre primele filme proiectate a fost şi "El baño del Papa", film pe care îl remarcasem acum ceva vreme, o comedie glacială dar care surpinde o poveste şi o problemă reale.

"La punta del diablo" a fost un moment de revelaţie pentru mine. Eram oarecum împăcat cu ideea că filmele care explorează situaţii extreme sub forma unor lupte cu bolile fizice (vezi cancerul) îşi cam atinseseră maximul, buretele saturat de apă nemaieliberând decât oarece fire neconvingătoare. Este cert că m-am înşelat, iar ce am avut în faţă a fost o transpunere extrem de subtilă a unei astfel de situaţii-limită dar care serveşte doar ca reazăm pentru redescoperirea sinelui. Acţiunea este plasată pe coastele marine ale Uruguayului, un loc straniu prin sterilitatea lui, a oamenilor parcă veniţi dintr-o cu totul altă lume. Tonurile pale induc o stare de disconfort, de tensiune psihică care nu îşi găseşte punctul de vărsare. Prakriti Maduro a fost o altă revelaţie personală - personajul impunea reflectarea unei atitudini relativ joviale, dar care să ascundă o glacialitate care te intrigă.

Deficienţele de comunicare şi artificiile servite drept substitute au fost abordate în "Párpados azules". Deşi sunt multe lucruri pe care fiecare dintre noi le-ar putea amenda, o să privesc partea plină a paharului şi o să mă declar mulţumit de ce am văzut. Este o comedie subtilă care macerează acelaşi tip de umor pe care l-am întâlnit în "Wisky" (o vedetă, la noi, acum ceva ani) şi chiar în "El baño del Papa". Luaţi şi un pic de Aki Kaurismäki prin modul în care îmbălsămează naiv personajele (iar în plus, le alege originea din păturile muncitoreşti), şi aveţi portretul cât de cât complet al filmului propus de Ernesto Contreras. Cecilia Suárez (un fel de Kati Outinen, în filmele lui Kaurismäki) este senzaţională. Privirea-i umilă, fragilă, care nu înţelege nimic din ceea ce i se întâmplă are un farmec aparte.

Sunt câteva scene pe care din tot sufletul mi le-aş dori să le revăd. Una din ele ar fi discuţia Marinei cu soră-sa, aceasta din urmă rugând-o insistent să îi ofere ei şansa de a merge în excursia câştigată, pe motiv că i-ar salva căsnicia, iar apoi ar despăgubi-o în tranşe. O altă scenă categoric inspirată este cea a picnicului, în care cei doi discută banalităţile frecvente cu feţe inexpresive. Regizorul Ernesto Contreras a reuşit să accentueze detaliile care conturează tocmai tema filmului: desfigurarea păturii de picnic prin scoaterea firelor sau ruperea colţurilor de iarbă, de exemplu.

Singurătatea, lipsa de comunicare, componenta redundantă a vieţii cotidiene, egoismul - cam astea ar fi "vedetele" din "Párpados azules".

Va urma... cândva!

FILM: la tête de maman/ în mintea mamei (reg. Carine Tardieu, Franţa, 2007)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Sun, 01 Nov 2009 06:50:00 PST

Marele moment de inspiraţie a realizatorilor a fost versatilitatea registrului în care este tradus filmul. Comedie şi melodramă, planurile se întrepătrund lăsând pe cel care îl vizionează să îşi aleagă tonul pe care îl agreează.

Principalul punct forte este acvariul cu personaje. Da, un cavariu în care Carine Tardieu îşi închide personajele, urmărindu-le apariţiile armonioase, dar şi contradictorii, simultan. Pelicula ia forma, pentru început, unui film despre adolescenţă, pentru a ceda locul, în cea de a doua parte, construcţiei personajului mamei şi a dramei acesteia - posibilă miză a filmului.

Lulu este un personaj inedit. Are farmec şi generează cele mai comice situaţii din întregul film. Dar dincolo de asta, contradicţiile propriei personalităţi sunt cele mai savuroase: îşi ia la pumni "peţitorul" în curtea şcolii sau în pivniţa casei, dar şi protestează când prietena sa îi cere să o lase mai moale cu muzica lui Jane Birkin; îşi numeşte mama, în momentele de monolog interior "la vedere" cu apelative de genul "proasta!" dar doreşte şi să afle fapte din trecut care i-au provocat închiderea în sine.

Căutările lui Lulu dau roade în cea de a doua parte a filmului. Nodul îl reprezintă telefonul pe care îl dă la Grădina Zoologică, acolo unde lucrează Jacques. Folosind drept motiv interesul pe care îl are în studierea "zoofiliei", Lulu îl întâlneşte pe acesta, având convingerea că el este cel cu care a avut o aventură interzisă mama sa, în vremea tinereţei. Jacques este jucat de Kad Merad, un actor extraordinar care aduce un plus de valoare filmului. Este genul de actor a cărui simplă prezenţă generează amuzament. Doar simpla-i privire poate genera zâmbete. Farmecul său stă nu în frumuseţe ci în francheţea cu care transformă orice situaţie dramatică într-un motiv de sărbătoare a comicului.

Spre final, Juju, mama lui Lulu, găseşte "tratamentul" prin care poate scăpa de ororile trecutului. Renaşte povestea de amor dintre cei doi - o cură prin care nu urmăreşte altceva decât o reglare a unor deficienţe anterioare, pe care să le corecteze prin propriile decizii. Melodramatismul regăsirii este ţinut în frâie de comic - acum însă, comicul nu mai este cel servit pe tavă ci derivă din sitaţiile oarecum onirice plasate. Dansul din cuşca cu păuni sau lecţia de "citire" a excrementelor animale sunt scene profunde în contextul propus de film, dar care îţi dau ţie libertatea de a te hlizi o dată ce ai optat pentru a filtra totul prin prisma comicului.

ExtraInfo: Mama imaginară a lui Lulu este Jane Birkin care apare şi în film, de câteva ori.

Trailer oficial
Detalii despre film

FILM Debate: hormonel

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Wed, 28 Oct 2009 21:00:00 PDT

Bifat şi ultimul "film" Harry Potter. De inutilitatea filmului mă convinsesem de mult, dar constrâns de sitaţie a trebuit să mă îmbărbătez şi să îmi spun "Man, e timpul de nişte vrăji!". Numai că ultima piesă din serie este cu mult sub cele anterioare. Nu sunt un fan al fenomenului, nu mi-am ales ochelari sferici de la optinova (echivalentul lui xerox) şi nici nu mi-am imaginat că o dezbrac pe vânzătoarea de la buticul de pe strada mea ajutat de bagheta de pâine. Ce se promitea a fi un feel good movie, la fiecare nouă parte se adaugă un fel de frustrare că nu înţelegi de ce e toată tevatura asta trezită de ceva ani buni în jurul lui Harry Plotter. Comercial, o înţeleg perfect - mecanismul este evident şi ar putea fi predat ca studiu de caz.

Actorii sunt slabi. Frecvenţa cu care apare trenul şi flow-urile alea din cameră de pe deasupra castelului devin deranjante. Mr. Djerzinski spunea acum ceva vreme că nu a reuşit să îşi ia încă inima în dinţi să vadă seria Saw, replicându-i că nu e bai, de ce să îţi fuţi ore întregi pe un film de genul ăsta. Gândiţi-vă ce puteţi face cu 15 de ore însumate. Timpul e preţios, iar de la o vârstă şi să îţi faci un sandviş cu salam săsesc durează o jumătate de oră.

Revenind la ultimul film din serie, sarea şi piperul lipsesc. Nu am înţeles nimic din film - o miză, un cârnat, un ceva. Un om drag îmi spunea că totuşi în film, se întâmplă ceva: moare bătrânu'. Da, moare magicianul-şef şi nu simţi nici un gol în urmă. În schimb (căci aici vroiam să ajung), love is all around. Simpaticii magicieni suferă de fiorii dragostei ceva de speriat. O jumătate din film este dedicată groaznicelor încercări hormonale ale adolescenţilor (pentru că deh! şi vechii cititori/ cumpărători de bilete nu mai se joacă cu trenuleţe, ci acum au descoperit ţigara, farmecul atingerilor pe buca la îndemână de la orele de sport şi senzaţiile fantastice generate de venirea ultimei comenzi avon).

Tind să cred că filmul nu mai are nimic din cinematografie ci este pur entertainment. Dar dacă dăm play la ent., să fie unul bun măcar, nu să ţi se aşeze floriceaua pe gâtlej şi să îţi dai mucii afară. Să te bazezi doar pe faptul că ai avut nu ştiu câte sute de mii de oameni în sală la primele proiecţii, iar apoi să tragi concluzia (sad, but true!) că oricum va veni şi a patra oară să îţi miroasă fecalele, în ciuda faptului că este doar o zeamă lungă, e o lipsă de fair play faţă de orice spectator. Să te bazezi că oricum ăia vor veni pentru că au creat nevoia de continuitate, au aţâţat slăbiciunea oricărui om de a colecţiona, nedispus să rateze nici o piesă nouă, e la fel de unfair.

FILM: the fall/ legende pentru viaţă (reg. Tarsem Singh, India, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, 2006)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Mon, 26 Oct 2009 22:00:00 PDT

Cred că aveam mai multe aşteptări de la filmul cu pricina. Deşi aş vrea să evit o comparaţie cu "El laberinto del fauno" (lansat şi el, pe piaţă, tot în 2006), multe dintre date o impun. Totul s-ar rezuma la a spune că pleacă tot de la ideea de refugiu în lumea ficţională cu evidentă priză la "copilaşi", totul fiind determinat dintr-o absolută nevoie de refugiere din calea unor acte de atrocitate. Numai că această trecere de la planul real, la cel al fanteziilor este o piatră de încercare iar scenariul filmului nu o poate duce, din păcate. Lumea basmelor trebuie să aibă anume ingrediente pe care să le revendice, iar în "The Fall" ele sunt uşoare, neconvingătoare.

Micuţa Alexandria este internată într-un spital american din sud unde îl cunoaşte pe Roy, un cascador (ne)profesionist. Între cei doi se leagă o prietenie ciudată, bazată aproape pe un tip de ajutor reciproc. Ea îi procură morfina pe care o fură din depozitul spitalului, el îi spune poveşti - iar scenariul ne sugerează că asta se întâmplă pentru a o proteja pe Alexandria de suferinţa prin care trece (mâna-i bandajată şi puloverul atârnându-i). Însă simbioza dintre cei doi nu este clară. O posibilă suferinţă nu o deduci eventual decât dintr-o scenă în care furişată fiind pe coridoarele spitalului surpinde tragedia prin care trece o mamă văzându-şi odrasla moartă pe masa de spital. Iar probabil că o încearcă şi un oarecare sentiment de singurătate - vezi scena în care este surpinsă de sora medicală cocoţată pe pervaz privind spre întunericul de afară. Ori cele două date sunt precum o scobitoare dacă este să privim drama Ofeliei care se afundă în Labirint. E loc şi de introspecţie, şi de speculaţie, ca să nu mai amintim de realitatea de "afară" unde Franco punea mâna pe întreaga Spanie. În "The Fall", scânteia lipseşte. Iar pentru asta, nu îţi rămâne decât să admiri cu totul altceva.

Dacă narativ, filmul este mai mult decât incoerent prin absenţa unei raţiuni articulate, "The Fall" oferă a new breath în planul imaginii. Indienilor le place culoarea, remarca Tarsem Singh încercând să se apere de observaţiile cel puţin curioase privind tonurile de culoare pentru care a optat, în special pe segmentul fantasy al filmului. Departe de a fi kitsch, o stridenţă manipulativă care să mascheze limitele regizorale, imaginea solară este definitorie pentru film. Indianul gândeşte fotografic şi îşi aduce contribuţia şi prin expertiza pe care o are în zona reclamelor video. Practic, filmul este lipsit de efecte speciale majore. Post-producţia dincolo de filtrarea culorilor, se face prezentă doar la nivelul ştergerii unor elemente care puteau bruia intenţia regizorului: de a avea peisaje curate şi personaje fantasy rezonabile.

Trailer oficial
Pagina oficială a filmului

FILM: Amintiri din Epoca de Aur (colectiv, România/ Franţa, 2009)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Sun, 25 Oct 2009 17:53:00 PDT

Un banc deocheat (de fapt, mai multe!), o pungă de bomboane agricole dungate în alb şi negru, un sân dezgolit (de fapt, hai! doi pentru că poporul este sugător la două ţâţe), ţiganul maestru de ceremonii (când cu gura, când cu acordeonul), pasionali românii ăştia!

Al Bano şi Romina Pauăr, Boni şi Claid, video-ul cu filme a căror lumină se proiecta suspect pe geam, porcul de bloc, pereţii subţiri şi iaurturile acrişoare de pe peretele frigiderului, cheia la gât şi ciorba rece lăsată pentru încălzit.
Ciorbari românii ăştia!

Banana din bancă şi guma lipită sub scaun pentru vremuri grele; eu îţi dau două ouă, tu nu spui nimic lu' ăia de la fabrică, taci chitic!
Miliţia!!!

Bâlciul, Ziua Recoltei, baba şi mitraliera, domnu' cu Mioara - acum dă să joace în reclame la pate şi are bloc pe Griviţei.
Nişte tovarăşi!

Nicu iubeşte la Elena, alţi o mie îi întrece; Bebe nu mai e ăl rău, caută un popou de rusoaică dar Ma' Rusie are capitalismul primitiv în cap (întreba-mă-voi, dacă sexosul din maiou ştia şi să intre şi să iasă, nu numai că trebuie să termine ce a început, în port, la Constanţa), aşteaptă telefonul, telefonul nu mai vine, dar vine miliţia, miliţia e tovarăşă cu noi (azi pe Facebook, Twitter şi mess).
La vremuri noi, tot noi!

Poliţia e proastă, la fel şi curcanul, curcanul e un bou, dar e şi Claid; 50 pe stânga, 100 pe dreapta (ca în m 3, n 2 - la codiţe zic, la ce vă gândiţi?), Tovarăşe, chapeau bas! cum e în Cuba, la Scânteia bate vântu.

Iubirea are gust de plapumă băşinoasă şi miroase a carpetă de deasupra patului, aia pe care a trimis-o cuscra.
Dragostea în vremea holerei.

În încheierea programului tovarăşi, vă doresc o seară plină de regrete.

FILM: gespenster / fantome (reg. Christian Petzold, Germania, Franţa, 2005)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Sat, 24 Oct 2009 00:00:00 PDT

Rousseau făcea referire la o natură primitivă a omului. O dată cu procesul de socializare se producea o anume cădere din starea de inocenţă, singura capabilă de conservarea binelui universal fiind tocmai conştiinţa. Această conştiinţă care se proiectează asupra binelui si răului este de fapt paravanul pe care îl folosim pentru a ne raporta la societate. Se naşte identitatea. Filmul lui Christian Petzold preia problemele identităţii si a raportării la alteritate.

Nina (Julia Hummer) este o tânară orfană, asistată social, care lucreaza în folosul comunităţii. O surpindem într-un parc public, inexpresivă si cu jacheta portocalie, cum adună gunoaiele sub ochii sfidători ai superviser-ului.

"Fantome" spune drama identitară a Ninei. Deşi pe faţa resemnată nu i se vede încântarea, surpindem aviditatea cu care îşi pune cercelul în ureche, considerându-l în mod cert un element de identitate, având cam acelaşi efect pe care cereceii de perlă îl au asupra femeilor din tablourile lui Vermeer. Cunoscând-o pe Toni, Nina este pusă în situatia de a merge acasă. Numai că Nina trăieşte o a doua dramă – absenţa unui loc pe care sa îl considere drept acasă - în contextul în care chiar filmul sugerează asta. Nina se eschivează şi spune că blocul în care stă nu este tocmai o casă. Nici mama nu este ceea ce pare. Administratorul locului, o blondă autoritară şi înconjurată de hârţogăraie este una dintre luntrile pe care trebuie să le traverseze cele două.

Construcţia celor două personaje feminine urmăreşte cam aceeaşi reţetă ca în "La vie rêvée des anges". Nina şi Toni sunt Isa şi Marie, doi îngeri decâzuţi. Apropierea de Toni a Ninei este explicată tocmai dintr-un impuls social de conturare a propriei identităţi prin raportarea la cealaltă. Scena castingului este grozavă. Toni expune regizorului şi asistentelor de casting o poveste spontană despre prietenie. Pentru regizor, devine un gest interesat aflarea adevăratei povestiri. Pentru Toni este o încercare de a evada din condiţia mizeră pe care şi-a asumat-o, aceea de a fura, şi de a pretinde o identitate pe care ea o percepe drept conformă cu lumea largă. Nina în schimb, este dispusă pentru prima oară să îşi expună propria poveste: visul lesbian. "O ştiam pe Toni înainte de a o cunoaşte" va începe ea, sugându-şi buzele şi plescăind exact precum în momentele în care eşti extrem de emoţionat. Simte pentru prima oară că nervurile vide din propria personalitate prind culoare în ochii unui om care, în ciuda interesului egoist, este dispus să o asculte.

Christian Petzold face cu "Gespenster" un film profund respirabil.

Trailer oficial
Detalii despre film

MUZICĂ: charlotte gainsbourg / irm

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Fri, 23 Oct 2009 07:03:00 PDT

După psihedelicul "5:55" (h.r. cândva pe aici, h.r. încă în playlistul personal), Charlotte Gainsbourg va lansa un nou album. Deocamdată, şi-a pus pe pagina personală un prim cântec de descărcat gratuit - "IRM". Tot ce trebuie făcut este să subscrieţi cu e-mail-ul din dotare. Eu personal, sunt extrem de curios cum sună noul material.

Have a good charlotte day!

FILM: tulpan (reg. Sergei Dvortsevoy, Germania, Kazahstan, 2008)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Wed, 21 Oct 2009 00:48:00 PDT

Îmi vine în minte o scena din „Mongol”, în care unul dintre criteriile de alegere ale viitoarei neveste era marimea gleznelor. Cu cât erai mai solida, cu atât aveai sanse mai mari de a-ti gasi partenerul. În „Tulpan”, Asa depinde de gasirea consoartei pentru a-si stabili viitoarele coordonate ale existentei si o regasire a identitatii într-un spatiu în care se lupta sa se readapteze.

Plasata undeva în stepa kazaha, actiunea filmului se petrece în absenta personajului principal de drept. Tulpan, desi nu o putem privi decât pentru câteva secunde printr-o usa întredeschisa, este prezenta totusi pe durata întregului film. Îl avem în schimb pe Asa – un tânar cu o constitutie mongoloida, care o data terminat serviciul militar obligatoriu dar pastrând înca mirajul Moscovei, se reîntoarce pe meleagurile natale, în sânul familiei încropite care se ghideaza dupa legile iurtei. Casatoria reprezinta o piatra de moara pentru Asa pentru ca aceasta conditioneaza asigurarea unei turme proprii, care înseamna, implicit, si o independenta fata de familie. Discutia dintre el si cumnat este elocventa, iar pe alocuri, chiar comica: „Te casatoresti. Îti dau turma! Nu o faci, nu primesti nimic” la care Asa va raspunde: „Cu cine sa ma casatoresc? Cu o oaie? Doar atât gasesti pe aici!”.

Comicul sufla precum vânturile din film: subtil dar cu efecte bine plasate - veterinarul urmarit de camila sau melodia din tractorul-fosila, uzitata pe ritmurile oligofrenice ale prietenului lui Asa, comparatia dintre urechile lui Asa si cele ale printului Charles, „presedintele Americii”.

Asa are o personalitate contradictorie. Pe de o parte prefera sa paraseasca iurta pentru cucerirea Orasului fiind martorul propriei inadaptari. Pe de alta parte, viseaza la consolidarea propriei oaze pe care si-o deseneaza pe gulerul tinutei marinaresti. „Imagineaza-ti! Stepa si 900 de canale prin satelit!” îi spune Asa prietenului sau, gândindu-se la panourile solare japoneze si la vila dintr-o publicatie ruseasca. Si nu doar atât! Îi „vinde” visul sau si lui Tulpan spunându-i ca „La oras, sunt numai betivi si drogati!”, neluând în seama faptul ca însasi fata are propriul sau vis care se petrece departe de praful si iarba tocita a stepei. Cu toate acestea, încearca sa o invite la un compromis: în conditiile în care îsi doreste sa studieze, poate opta pentru cursuri prin posta.

Pentru Dvortsevoy, „Tulpan” reprezinta debutul în fictiune. Componenta etnografica arunca o nota de realism asupra povestii, desi este genul de initiativa care nu încearca sa explice mutatiile sociale din societatile nomade, în ciuda a câteva elemente precum mixul de replici în rusa si kazaha.

Trailer oficial
Detalii despre film
Go@asiacinefil

Sursa imaginilor: cinemagia.ro, allocine.fr

Les visages du FILM: chiara mastroiani / les chansons d'amour

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Tue, 20 Oct 2009 06:00:00 PDT

Au parc (de la Pépinière)

FILM: la chèvre (reg. Francis Veber, Franţa, Mexic, 1981)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Mon, 19 Oct 2009 11:36:00 PDT

"La chèvre" este printre primele tentative ale lui Veber de a lua frâiele regizorale în propriile mâini, mânuindu-şi după bunul plac propriile scenarii. Doar ca scenarist, Veber a înscris bine de câteva ori dovedindu-se, aş avea curajul să o spun, un fin "naş" în zona comediilor comerciale. În doar câteva cuvinte, franţuzul se săturase să scrie pentru alţii şi se decise să nu mai stea pe margine şi să privească cum mâinile de regizor abureau, învârteau sau (din păcate) prăpădeau scenariile.

Ideea filmului este una simplă. Inversează anumite precepte ale filmului cu urmăriţi şi urmăritori, asigurând ceea ce este de obţinut: o comedie în care apar cei patru stavilopozi clasici - Magnatul, Detectivul, Cobaiul şi Interlopul - doar că aceştia sunt aşezaţi taman invers. Magnatul potent doar finaciar, are o fiică ghinionistă (şi proastă!) cât China (gagurile cu anume căzături de la balcon nu sunt trecute cu vederea); Detectivul angajat pe post de dădacă pentru un copil mai mare, Cobaiul - cel care la fel de ghinionist precum fiica omului cu banii, miroase ghinionul prin simplul motiv că este unul dintre cei care cade în braţele sale; în final, Interlopul - un găinar, cu un aspect de coiot fricos, care îşi roade unghiile de ciuda calamităţilor ce i-ai fost aduse odată cu răpirea franţuzoacei. Detectivul şi Cobaiul iau calea Mexicului, fiecare veghind unul asupra celuilalt.

Veber aduce în prim-plan un cuplu inedit şi inspirat - Gérard Depardieu şi Pierre Richard, anticipând practic perechea de mai târziu Gérard Depardieu şi Jean Reno din "Tais-toi!".

Finalul este frumos: Cine se aseamănă, se adună (chiar şi pe plută)!

ExtraInfo: filmul lui Veber (ca de altfel, multe dintre cele scrise de el, a fost "victima" unui remake american aşa cum este punctat remarcabil aici).

Trailer oficial
Detalii despre film
:

FILM: nuovomondo / lumea nouă (reg. Emanuele Crialese, Italia, Franţa, 2006)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Sat, 17 Oct 2009 18:22:00 PDT

Când am aflat eu prima oară de "Nuovomondo", am fost uşor sceptic. Genul de filme care abordează exodul europenilor către Lumea Nouă a fost de multe ori confiscat fie pentru a aprinde şi mai mult flacăra multiculturalismului american, fie pentru a explica şi legitima prezenţa unei etnii ca formulă a diversităţii care se topeşte în conformismul unitar american. Sunt genul acela de filme "educative" care transformă aspecte maligne ale istoriei în mituri.

După "Respiro" (un film superb despre care nu am scris până acum), Crialese prinde şi mai mult curaj în a spune o poveste (tot) siciliană, de această dată şi probată, sub anumite aspecte, istoric. "Nuovomondo" începe cu una dintre cele trei scene memorabile ale filmului: Salvatore Mancuso escaladează un munte abrupt, în picioarele goale, tălpile sângerându-i, pentru ca după câteva momente de linişte cuplate cu un soi de ritual magic care se petrece undeva, pe partea cealaltă a muntelui, să atingă vâful unde stă rătăcită în acel peisaj asfixiant, de nori, rouă şi piatră, o cruce de lemn. Temporal, acţiunea se petrece undeva după 1910, într-o Sicilie rurală, afundată profund în sărăcie.

Debarasarea de segmentul sicilian al filmului este marcată de un alt moment fascinant: scena în care este panoramată plecarea vaporului cu imigranţi punctat atât de fin de Crialese încât te reduce la muţenie pentru o vreme şi nu îţi mai revi decât la acordurile moderne din Nina Simone. De o parte şi de cealaltă a malului stau imigranţii care se privesc ochi în ochi, fără a scoate nici un sunet, într-un drastic conflict cu agitaţia din port.

Am remarcat că filmul nu este unul politizat: încearcă să surprindă naivitatea celor care înghiţeau găluşca propagandistică a unei a doua Lumi Promise, iar Crialese nu face rabat nici un moment (acolo unde este oportun) să parodieze maniera simplă de a aborda lucrurile. Morcovii imenşi, cele două scene de înnot în lapte, fotografiile "blestemate" în care este surprinsă imaginea unui Tărâm al Abundenţei. De altfel, filmul trimite chiar la nevoile primare ale omului. Face abstracţie totală de constructele înalte precum nevoia de Libertate ale Imigrantului. Mai mult, nicio Statuie New York-eză nu este înfăţişată iar miticii zgârienori sunt prezenţi doar în ochii fascinaţi ai celor care au fost acceptaţi în Lumea Nouă, dar pe care camera este mult mai prea leneşă să îi arate având în vedere semnificaţia mult prea redusă în economia filmului.

ExtraInfo: Într-un interviu, Crialese declara că pe viitor, intenţionează să producă şi un sequel, sub forma unei comedii, în care Salvatore divorţează de Lucy, nemulţumit de faptul că nu ştie să gătească, îşi regăseşte fratele geamăn şi devin staruri de cinema. Acum nu ştiu dacă pur şi simplu a făcut mişto de reporter sau... ?!

Trailer oficial
Detalii despre film
<

FILM: zavet / testamentul* (reg. Emir Kusturica, Serbia/ Franţa, 2007)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Wed, 14 Oct 2009 20:00:00 PDT

"Zavet" este un amestec de cald şi rece: mai "Kusturica" decât multe alte filmele ale sale, prin condensarea multor locuri comune regizorului, dar mult mai sărăcăcios în subsolurile căutate ale comediei.

Trimis de bunicul (care are o presupusă premoniţie privind moartea sa), Tsane pleacă din satul izolat de munte pentru a îndeplini "testamentul" lăsat: se impune o călătorie în care nepotul să fie iniţiat în trei taine ale maturizării - aceea de comerciant, primind ca sugestie să vândă vaca, iniţierea spirituală prin cumpărarea unei icoane pe care să o aducă la biserica părăsită din sat, şi cea erotică, prin găsirea unei neveste (cu care ulterior să populeze satul părăsit, sub fondul "creşterii" activităţii hormonale) începută încă din portbagajul verişorilor). Toate cele trei puncte testamentare se împletesc fioros dând naştere unei situaţii care pendulează între absurd-comic şi hilar, înstrăinate cu mult de comicul pur.

Prima parte a filmului este rezonabilă. Nu poţi să nu remarci suprarealismul contextului oferit de film şi foarte bine exploatat de Kusturica: culori vii, experienţe senzoriale exclusiv originale - baia în mere este una dintre cele mai senzuale şi balcanice scene, pe care nici măcar un ghid turistic nu ar putea-o manipula, personaje demne de un teatru de păpuşi.

În cea de a doua parte însă, jocurile se schimbă. Kusturica suferă de o oarecare auto-suficienţă. Recurge la nişte gag-uri dacă nu prosteşti, măcar suspecte. Întregul comic se reduce la un lanţ întreg de cauze şi efecte ciudate (în genul "Home Alone" orice ediţie) care îţi dau senzaţia că au fost născocite la faţa locului pentru a face un film de două ore. De la un comic sugerat cum ar fi cel din scenele în care sunt ilustrate tentativele eşuate ale peţitorului de a-şi fura "aleasa", cazi în scenele care nu mai păstrează nimic din umorul servit sub capacul de presiune dar care nu sare niciodată: castrarea gangsterului, vreo 30 de minute din tot filmul se petrece sub diverse forme în aer (drama, pentru tine ca spectator, atingând apogeul în momentul în care "fraţii minune" escaladează bordelul cu o macara - dar care urmează o logică narativă nefericită).

Trailer oficial
Detalii despre film

* traducerea îmi aparţine; pentru titlul comercial, consultă sursele de specialitate.

ba da! ba nu!

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Mon, 12 Oct 2009 04:44:00 PDT

Vineri seară a fost invitat un Gorzo (?!!) la Rfi, într-o emisiune ce se vroia a fi despre cinematografie... Rezultatul a fost cam... patetic - între un moderator îndrăgostit de monolog şi un "critic de film" (invitat la un exerciţiu antropologic!) care nu are cojones să impună reguli.

Ascultaţi aici interviul.

FILM: francesca (reg. Bobby Păunescu, România, 2009)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Fri, 09 Oct 2009 02:00:00 PDT

Cartea pe care "Francesca" o joacă este una extrem de riscantă. Pe cât de riscantă, pe atât de curajoasă. Filmul emană realism (autentic, dacă îmi este permis să adaug), transformând abordarea unei teme în totalitate actuală într-un atu. Riscurile derivau din posibilitatea ca una dintre piesele din mecanismul creat să scârţâie. În linii mari, mecanismul merge ca uns şi fereşte filmul de un eşec."Francesca" este un film al gândirii stereotipe - una din dramele majore pe care mentalul colectiv românesc (dar nu numai) le gustă. Din nevoia de a interpreta aspecte ale "celuilalt", dar în contextul în care puzzle-ul informaţional are mai multe piese lipsă decât indicii, individul îşi dezvoltă un instrument malefic (subiectivisimul conjugat cu fabulaţia) de a decoda fapte reale. De la Lippman încoace, tendinţa de a generaliza un fapt particular reprezintă o temă largă de dezbatere. În filmul său, Bobby Păunescu dezvoltă tema stereotipurilor promovate mediatic şi modul în care acestea se răsfrâng concret asupra unui caz bine personalizat.

Pentru un film de debut, "Francesca" îşi spune povestea într-un mod clar şi cu aspecte de reality-show. Multe unghiuri largi care invită personajele la veridicitate (Trebuie să recunosc că prin însăşi jocul actoricesc, Monica Bîrlădeanu a detonat una dintre atitudinele stereotipe pe care în mod cert, mulţi oameni din sală o aveau, aceea a moldovencei frumoase fără talent dar cu foarte multă dexteritate în a face compromisuri multiple.). Filmul se arată pe alocuri destul de imprevizibil: inspirată a fost scena în care Francesca este invitată să recite ceva versuri în poalele unchiului.

Şoapta reprezintă elementul de indentitate al filmului. Sunt nici mai mult, nici mai puţin de 6 scene în care personajele vorbesc sau sunt nevoite să discute în şoaptă. Este un anume servilism al cărui rădăcini sunt explicate ludic tocmai în filmul lui Mungiu care rulează zilele acestea pe Dâmboviţa. Gratiile dezumanizante ale societăţii actuale strâng şi ultima urmă de umanitate: Miţă este rugat de funcţionar să vorbească mai încet iar însăşi Francesca nu mai are curajul să îşi exprime coerent sentimentele faţă de mamă - la plecarea în Italia, îi şopteşte la ureche că o iubeşte, într-o despărţire tandră.

Dacă sunt varii argumente care nu ar motiva prezenţa la cinematograf, putem privi natura didactică a filmului. "Francesca" reconstituie fin geneza şi efectele brutale ale stereotipului prin nevoia de simplificare, ignorare sau răstălmăcire a ceea ce nu cunoaştem.

Trailer oficial
Detalii despre film

Holy Crap: sindromul se ia!

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Thu, 08 Oct 2009 07:20:00 PDT

Am avut surpriza să aflu că şi canadienii au făcut o versiune "American Pie", numită evident "Canadian Pie" - adică, în traducere, "Care are plăcinta mai mare?"

Acum nu ştiu dacă este în franceză sau engleză. Dacă este în franceză, ar fi de două ori motiv de comedie: o dată, gagurile aferente (cum este cel de sus), a doua oară prin franc-engleza vorbită, care sună aberant de ciudat, din care nu înţlegi mai nimic - este un fel de moldovenească (vorbită de locuitorii Republicii Moldova, adică o română căreia nu i s-a dat update cam de 100 de ani şi care are în taskbar limba rusă, pizdeţ!).

FILM: umberto d. (reg. Vittorio De Sica, Italia, 1952)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Tue, 06 Oct 2009 09:36:00 PDT

Am avut onoarea de a primi de la Florin (grazie!), "Umberto D." iar pe deasupra să-l şi savurez. Iar acum să şi vorbesc puţin despre el, în contextul vremurilor tulburi la care ne supun aplaudacii de partid(e) - făcându-ne probabil să ne pară rău că nu suntem daltonişti.

"Umberto D." - da, era făcut într-o perioadă în care cinematografia italiană era o blondă cu sânii mari şi obrajii sănătoşi, care ulterior (cel puţin de pe la Berlusconi încoace) a ajuns pe masa medicului cardiolog aplicându-i-se resuscitări constante. Despre film, Florin vorbeşte într-o manieră documentată, integrând filmul în curentul a ceea ce înseamnă neo-realism.

Eu o să privesc puţin în spatele scenariului şi voi spune că nu trecuseră mulţi ani de când proiectul fascist îşi dovedise erorile şi lipsa de sustenabilitate. De Sica impregnează filmului său un iz puternic de politică de stânga - de la natura dramei, a personajului principal şi până la coordonatele macro, cum ar fi protestul "spontan" al pensionarilor din piaţa mare (ultra-decorată renascentist).

Ironiile la adresa catolicismului (pe vremea aceea, partidul dominant era unul cu o platformă politică creştin-democrată) lasă şi ele loc de "Bună ziua!". Una dintre cele mai delicioase scene este cea în care, aflat pe patul cald al spitalului, bătrânul Umberto este "consiliat" de către vecinul de spital, să ceară o carte de rugăciune pentru a o impresiona pe măicuţă şi a face ulterior un fel de lobby pentru ca moşul să mai rămână în spital ceva timp. Impresionată, cu adevărat, măicuţa îi scoate din buzunar un şirag de mătănii - dezvăluindu-l însă precum fetele frumoase care delicat îţi umezesc ochii de plăcere pe vitrinele sex-shop-urilor. Scena este exrem de puternică - te trimite la un fel de raport de servilism pe care omul de rând este nevoit să îl suporte faţă de instituţiile creştine, doar pentru a-şi satisface condiţia de licheni sociali (la care uneori sunt retrogradaţi tocami de sistemul social, pare să ne sugereze filmul).

O altă scenă inedită este cea în care Umberto, nevoit de situaţie, trebuie să cerşească.

Detalii despre film
Go @ Florin

Les visages du FILM: clothilde hesme / les amants réguliers

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Mon, 05 Oct 2009 09:42:00 PDT

Lilie

MUZICĂ: manic street preachers / autumnsong

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Sun, 04 Oct 2009 13:16:00 PDT

Lyrics | Manic Street Preachers lyrics - Autumnsong lyrics

FILM: süt / lapte (reg. Semih Kaplanoglu, Turcia, Franţa, 2008)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Sat, 03 Oct 2009 11:45:00 PDT

La Popeasca, la cinematograf, am "privit" "Süt". Filmul mi-a dat extrem de mult de gândit, la nivel de metalimbaj, fiind o nestemată. "Sunt de părere că timpul este materia-primă a artei cinematografice" afirma Semih Kaplanoglu într-un interviu, continuând cu puternica sa convingere că cinematografia este cam ultimul bastion viabil de a a exploata aspecte metafizice ale artei.

"Lapte" oferă o viziune subtilă asupra expresiei materiale a timpului. Progresul, transpus în schimbările sociale, este însuşi contextul oarecum istoric în care acţiunea filmului se desfăşoară. Undeva în inima Anatoliei, Yusuf este "băiatul mamei". El se împarte între activitatea de colectare a laptelui, scrisul de poeme în versuri pe care urmăreşte să le publice în reviste obscure şi întâlniri cu prietenul (decăzut artistic) care este nevoit să intre în câmpul muncii, anagajat fiind la o exploataţie minieră din vecinătate.

Tonul filmului este dat de începutul său - o scenă extrem de şocantă, în care o tânără este atârnată cu capul în jos, sub un ceaun plin de lapte fierbând, pentru ca vraciul satului să îi scoată un şarpe care îşi găsise cuib în pântecul ei. Străzile desfundate şi obscur luminate, momentele de meditaţie şi admiraţie feminină dintr-un vechi vestigiu otoman, blocurile moderne din vecinătatea mahalalei, escapada amoroasă (deloc explicit prezentă) a mamei lui Yusuf, şi extrem de intriganta scenă din final, în care Yusuf, resemnat asupra propriei ratări se alătură celorlaţi în mină - toate ţes imaginea unei lumi în tranziţie, în care modernul şi vechiul coabitează. Însă această coabitare este una echilibrată doar aparent. Undeva, în spatele cortinei, modernitatea (dublu-faţetată!) roade puţin câte puţin din magia tradiţionalului (şi alianţele durează până la alegeri! :)). Yusuf se sprijină de un gard de lemn rudimentar dar faţa îi este luminată (ţine neapărat regizorul să ne arate) de neonul public şi nu de lună.

Drama unei Turcii într-o violentă schimbare rămâne doar a fi sugerată în filmul lui Kaplanoglu. Nu acelaşi lucru poate fi spus şi în ceea ce priveşte drama personală a lui Yusuf. Regizorul devine sensibil mai pragmatic tratându-şi personajul mult mai factual. Toată energia sa regizorală se concentrează în a-şi exploata personajul, rezultatul fiind o magnifică dramă interioară. Spuneam că progresul este câmpul de bătaie între vechi şi nou, pe toate palierele - relaţia omului cu trecutul şi, implicit, istoria; natura relaţiei dintre capul de familie şi ceilalţi membri; maturizarea unui tânăr şi o nouă raportare obligatorie la sens prin responsabilizare; condiţia femeii în comunitate; mutaţiile survenite în tabela de valori.

Prins în această coabitare, Yusuf începe uşor să se simtă înstrăinat. Înţelege că societatea în care trăieşte este (încă) una patriarhală - o lume în care poezia nu se pretează ba dimpotrivă, el trebuie să îşi arate puterea de a decide şi de a-şi susţine mama. Plecat la Izmir pentru controlul medical presupus de o eventuală înrolare în armată, Yusuf primeşte o primă lovitură. Bolnav, el este respins şi condamnat astfel să rămână la vatră. O a doua încercare de a atrage admiraţia mamei este şi ea sortită eşecului. Într-o încercare laşă de a-l ucide pe cel cu care mama are o relaţie amoroasă ascunsă, el va prinde Peştele cel Mare. Însă mama nu este uşor de impresionat. Eşuând în cele două tentative, tânărul turc se resemnează.

Sursa imaginilor: allocine.fr

"Süt" este o frumoasă descoperire pe anul acesta.

Trailer oficial
Detalii despre film

FILM: yihe yuan / summer palace / palatul de vară (reg. Ye Lou, China, 2006)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Fri, 02 Oct 2009 04:30:00 PDT

Ieri, pe întâi, un sfert de milion de neanderthali au sărbărit Revoluţia Culturală, când orezul a cunoscut tehnica inovativă de raţionalizare a orezului. Pentru că nu am putut ieri, pentru că am sărbătorit în mii de metri cubi de orez alături de ma pipăl, o fac asăzi şi scriu despre un film cu Tien An Men (temă la care franţujii sunt tare sensibiloşi), sex şi orez. Regizorului i s-a tăiat raţia de orez pe 5 ani (conform imdb) dar s-a reprofilat repede spre nişte trufe de Provence.

"Palatul de vară" este varianta chinese a temei universale (super-, mega-, ultra-, exploatată) care aşază în centru Revoluţia şi principalul motor al său, Minţile Plăpânde şi Idealiste ale Tineretului. Filmul dezvoltă o foarte (x10) complexă poveste de amor având drept factor generator protestele studenţimii din piaţa Tien An Men, din 1989, şi un întreg conflict de natură psihică. Povestea se lungeşte de-a lungul a mai bine de zece ani, generând ideea că opresiunea culturală reprezintă pentru un popor motivul principal de înstrăinare sentimentală.

"Palatul de vară" începe primii paşi sub forma unui feel-good story având drept cuib de nebunii Universitatea din Beijing şi campusurile studenţeşti, sex brut şi discuţii pe diverse teme. Atmosfera este umedă, rece şi extrem de apăsătoare în exterior, pentru ca în minusculele camere de cămin animaţia să fie prima vioară, propice pentru intrigile de natură sentimentală şi creionarea unei atmosfere care aspiră la cosmopolitism.

În cea de a doua parte însă, personajul principal feminin intră sub focurile unui teribil război interior accentuat prin momentele de monolog transpuse într-un jurnal intim scris la persoana a doua, în genul lui Michel Butor. Trecerea de la planul general al vieţii de student la personificarea unei drame sentimentale este făcută de plasarea întregii poveşti în momentele valide istoric, cele ale protestelor studenţeşti din inima regală a Beijingului. Deşi, aparent, "Palatul de vară" nu este un film dedicat istoric, revolta studenţească - expresie a transferului libertăţii underground în marea urbe - revolta şi efectele ei sociale te urmăresc pas cu pas în tot restul filmului. Carismatica Yu Hong şi playboy-ul universitar Zhou Wei se despart pentru a lua calea exilului, în timp ce în jurul lor, climatul politic şi social se schimbă radical: căderea zidului Berlinului şi actele gen "new deal" ale lui Gorbaciov.

Un fel de final

Filmul abundă în scene de sex care clarifică identitatea lui Yu Hong. Pentru ea, sexul reprezintă singura manieră de a relaţiona cu un bărbat: "Nu mă iubeşti, nu te iubesc. Dar nu aş vrea niciodată să pleci de lângă mine" îşi scrie în jurnalul intim, definind astfel relaţia pe care o are cu un oarecare bărbat. Yu Hong defineşte astfel ataşamentul.

Trailer oficial
Detalii despre film

FILM: the cake eaters (reg. Mary Stuart Masterson, Statele Unite ale Americii, 2007)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Wed, 30 Sep 2009 03:30:00 PDT

"The Cake Eaters" sau cât de tari suntem noi femeile dar nu avem cu cine să ne-o punem. Cam aşa s-ar traduce acest filmuleţ simpatic (până la un punct) al unei femele-regizor, Mary Stuart Mastersen (ce nume predestinat). Filmul urmăreşte modul de relaţionare a trei bărbaţi albi şi a unui negru cu femeile din viaţa lor. Veriga-lipsă este soţia moartă, care deşi inexistentă ca personaj în film, influenţează modul de "operare" a celorlalţi în mod evident.

Într-o primă fază, avem un Beagle (poreclă de prostovan) care se ţine după fusta mamei o viaţă, o spală la fund în perioada paralitică a vieţii şi compensează imaturitatea tatălui, care nu are "coaie" să o vadă într-o moarte latentă. Beagle o cunoaşte şi pe Georgia, cea cu probleme grave de sănătate, care mirosind şi ea izul de moarte ce poate să îi ardă curul în orice moment, se decide că nu mai vrea să fie virgină. Găseşte în Beagle (mirosind a măcelărie) victima perfectă să îi îndeplinească dorinţa, îl cheamă acasă sub pretextul "sunt prea obosită ca să mă mai concentrez şi la teme", îi dă şi o a doua întâlnire, dar într-un loc safe faţă de mama (vedetă aspirantă) care se iubeşte cu un negru. A doua zi, Beagle o duce pe proaspăt dezvirginată la şcoală, pe motoretă.

Easy este tatăl, un boşorog înebunit după ouă. El are o relaţie cu vecina de gard (secretizată). Problema lui este că nici după moartea nevestei, nu are curajul să recunoască că a avut o viaţă amoroasă dublă.

Mama dezvirginatei (relaţia dintre cele două este cel mai puţin exploatată, din păcate) se iubeşte cu un negru cum anterior spuneam. Negrul este cake-eater-ul veritabil. Nu are nici un cuvânt de spus prin ogradă, sugerând că este doar un instrument sexual în mâna Caprei.

Atmosfera creată este una uşor rurală, foarte aerisită (foarte puţine close-up-uri).

Trailer oficial

Detalii despre film

FILM: oasis (reg. Chang-dong Lee, Coreea de Sud, 2002)

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Mon, 28 Sep 2009 08:00:00 PDT

"Oasis" m-a dus cu gândul la "Jeux d'enfants" (2003) şi la romanul Laurei Esquivel, "Ca apa pentru ciocolată" (transpus cinematografic de Alfonso Arau în 1992 printr-un apogeu al realismului magic). Prin îmbinarea ritmului alert din filmul francez, al cărui pigment este dat tocmai de deschiderea unor paranteze narative şi relansarea povestirii, şi o scoatere din timp şi o reinterpretare a "oazei" ca spaţiu în care doi îndrăgostiţi sunt captivi, dar şi protejaţi în aceeaşi măsură, filmul acestui Chang-dong Lee îşi însuşeşte ceea ce eu aş numi o poveste de dragoste fără nicio picătură de melodramatism.

Ca notă de protocol, în condiţiile în care numele est-asiatice îmi sunt inaccesibile, voi numi personajul masculin "El" iar pe cel feminin o voi identifica cu "Ea".

"El" este un ratat social. A petrecut niscaiva ani în inchisoare pentru delicte "suspecte", în care singurul lucru care i-a lipsit a fost aventurarea culinară după bunul-plac! Întors în sânul familiei, continuă seria de acte iresponsabile ratând câteva joburi promise şi adâncind şi mai mult statutul de bubă a clanului. Plonjatul prin problemele altora este parte integrantă a naturii sale: este nervos - bate din picior tot timpul, şi are o constituţie de hamal - privirea şi gândurile îi zboară întodeauna la altceva. Fiecare reacţie vine întotdeauna iraţional - întrebat de "Ea" de ce i-a adus flori, răspunde în gol "Nu ştiu!".

"Ea" este o ratată social, de asemenea. Însă ratarea îmbracă o cu totul altă formă: victimă a unui atac cerebral, "Ea" este imobilizată în lumea tăcerii. Traumele nu sunt decât de natură fizică, instrumentele raţiunii fiind pe deplin funcţionale.

Relaţia dintre cei doi poate fi explicată prin interpretarea efectului "Fata Morgana" şi a mirajului pe care o oază le atrage după sine. "Ea" are un astfel de efect asupra lui "El", atrăgându-l într-un fel de joc al simţurilor-lipsă. Aş vrea să cred că este o reinterpretare a unei poveşti de dragoste renascentiste. Însă melo-filmul lipseşte cu desăvârşire, iar dramatismul este mai degrabă cizelat prin umor. Iar filmul, per ansamblu, nu exploatează în niciun fel motivele unei iubiri atipice, între doi handicapaţi. Gestul regizorului, mai mult decât inspirat, de a insera în cea de a doua parte a filmului scene conturate ca fiind realitatea din ochii lui "El" creează momente magice: Dansul indian, în care Prinţesa şi Generalul se mişcă în jurul unui elefant sau scenele contradictorii din metrou şi tren, în care "Ea" îşi imaginează cum îl loveşte cu o sticlă în creştetul capului - ca gest frivol, de dragoste.

Cei doi actori sunt formidabili prin constaţa lor iar gesturile sunt foarte bine studiate - una dintre principalele puncte forte în conturarea caracterelor. Profund impresionat!

Trailer oficial
Detalii despre film

MUZICĂ: calogero / l'ombre et la lumiere

noreply@blogger.com (Blogul cu Filme) — Sun, 27 Sep 2009 04:50:00 PDT

__.. de pe ultimul album Calo! Vocea tipului îmi aduce aminte de Delavegas.
: