DARIA

CIMITIRUL VESEL AL FOSTELOR IUBIRI

2010-07-12T10:09:00.002+03:00

Intr-un loc secret, departe de privirea curiosilor si ascuns curiozitatii intrusilor, se afla un loc ciudat, poate locul locul cel mai ciudat din lume, locul in care nu cad razele soarelui, nu adie vantul, nu patrund zambetele, nu se aude niciun cantec, oamenii par ca uita tot ceea ce a fost frumos si nu-si mai amintesc nimic de bine. E suit intr-un varf de cladire inalta, cea mai inalta, astfel incat nimeni, cu exceptia celor care se cred indreptatiti sa patrunda in spatiul magic, sa nu aiba acces la el. Toti cei care au iubit vreodata cu adevarat vin destul de rar aici sa se inchine pietrelor cioplite, dar cand vin, uita sa mai plece.
Cei care au iubit nu vin niciodata neinsotiti. Dar nici nu aduc flori, zambete si voie buna. Vin insotiti de regrete si remuscari si se intorc de fiecare data in lumea lor nu cu inima mai plina, ci mai goala, mai pustiita decat atunci cand s-au intors. Au privirile fixate spre inapoi si nu indraznesc sa priveasca intru totul inainte. Orele de vizita nu sunt niciodata regulate. Intervalele si momentele vizitelor te iau intotdeaua prin surprindere. In inima au resturi triste ramase una cate una de la fiecare iubire apusa. Se aude un zumzet incet... sunt tot ei, aceiasi oameni care au iubit odata, inganand incetisor balada fermecata a lui “cum ar fi fost daca...”. De fiecare data cantecul e mai nepamantean, are in mod inexplicabil alte versuri, mai inspaimantatoare, mai fanteziste...
Pe pietrele funerare sunt inscriptionate una dupa alta durerile si nemultumirile, insa majoritatea celor care vin ar dori sa vada alaturi un numar de telefon, o adresa de mail recenta spre care sa isi trimita plangerile si dorurile nevindecate. Jalea este muta, intensa, de durata mai scurta sau mai lunga. In aer pluteste de fiecare data aroma de parfum tare, parfumul in care se scalda iubirea respectiva. Sa va spun care sunt gandurile celor care patrund in in acest spatiu? “De ce”?.... Este cel mai apasator si dureros gand. “Oare am facut tot ce s-a putut?”... cel mai chinuitor. “Oare o sa mai iubesc vreodata”? Cel care te cutremura... te ravaseste pana in maduva oaselor.
Unii il confunda cu o casa bantuita in care se plimba de colo colo stafia unui 23 aprilie - ziua in care l-ai cunoscut prima oara, amintirea unei ploi marunte de primavara – ploua marunt si nesuferit cand v-ati luat adio, un pulover fabricat dintr-un material special care nu se calca niciodata – stii tu cel mai bine principiul care a stat la baza cumpararii lui, o rama foto rupta in doua si apoi lipita la loc cu banda adeziva. Este insa un cimitir. Fiecare mormant si ridicatura de pamant sunt considerate a fi sfinte, mai frumoase decat toate cele care or sa-i urmeze dupa, mai frumoase decat toate sufletele vii din viata reala. Cu putine exceptii, mai toti il vizitam cu ochii in lacrimi, cu regrete in suflet, cu urme de tristete, cu amintiri deloc apuse. In acest cimitir ghinion si Dumnezeu sunt invocati cei mai des. Dar Dumnezeu nu a dormit niciodata in asternuturle tale. Ghinionul, ca si norocul, sunt aleatorii. Acest cimitir ar trebui sa fie vesel. Nu amintirile si umbrele fostelor iubiri ar trebui sa fie eterne, ci recunostinta.... Recunostinta eterna fostelor iubiri. Iar despre mortii frumosi care ne-au facut viata frumoasa si ne-au inflorat chipurile odinioara sa se vorbeasca numai de bine!

Sursa: GARBO

DRAGOSTEA CALUGARULUI

2010-05-13T12:41:00.000+03:00

Pe un drum, un caine a sarit la un om si a inceput sa-l latre. Omul, insa, a pus imediat mana pe o piatra si a aruncat dupa animal. Cainele s-a ferit si, ce sa vezi ?!, a sarit mai tare la om, gata-gata sa-l muste. Speriat rau, omul a mai apucat doar sa intre intr-o curte si sa tranteasca poarta. Acum statea acolo, in timp ce cainele urla de mama focului dincolo de gard.

Chiar in acel timp, a trecut pe strada si un calugar. Vazandu-l, cainele a sarit la parinte, latrand si aratandu-si coltii. Linistit, calugarul a scos o bucata de paine din traista si i-a intins-o catelului. Imediat, acesta a incetat sa latre, s-a apropiat usor-usor si, dandu-si seama de bunatatea omului, a luat bucatica de paine chiar din mana acestuia si a inceput sa o manance de zor. Apoi s-a asezat langa calugar, dand din coada.

- Vezi, omule - i-a spus parintele celui din spatele gardului - bunatatea naste totdeauna bunatate. Daca tu ai fost rau cu cainele, cum ai fi vrut sa fie el cu tine. Hai, vino si mangaie-l!

Sa nu mai faci niciodata un rau, acolo unde poti face bine. Si crede-ma, oriunde si oricand poti face numai bine. De tine depinde!

"Dragostea este bucuria de a face altora bucurii."

OMUL CARE NU PUTEA SA PLANGA, NU PUTEA SA RADAEra odata un om. OM. Putea sa planga. Putea sa rada. Dupa cum il incercau sentimentele, iar sentimentele

2010-05-13T11:45:00.002+03:00

Era odata un om. OM. Putea sa planga. Putea sa rada. Dupa cum il incercau sentimentele, iar sentimentele veneau mereu de-a valma, pe rand sau toate odata. Le facea mereu loc in inima lui.. toate, toate sa vina catre el. Ura. Mult. Iubea la fel de mult. Ba nu. Mult mai mult. Fara sa tina cont de nimic, nici de azi, nici de maine, nici de ieri. Omul nostru dadea nastere urilor. Iubea. Iubea pe cel care il facea sa se simta iubit. Era vultur. Zbura cam sus pentru nasul unora Era inger. Prea naiv pentru simturile meschine si dorintele egoiste ale unora. Era drac. Era viu si insufletit de mama tuturor dorintelor... Mai trecea si prin crize, ce-i drept. Ca orice om. Avea pasiuni multe care il tineau conectat la aparatul numit viata.
Cand se simtea la pamant, accesa butonul cu reconectare automata. Franturi de viata cruda ii curgeau alunecos prin vene. Omul nostru detinea un secret desprins din filozofiile si perceptiile extrasenzoriale ale lumii. Avea puterea convingerii si a autoconvigerii. Prin ultima metoda, omul nostru a ajuns la concluzia ca poate sa miste muntii din loc. Cam increzut si plin de el comul nostru. Misca doar dealuri, dar chiar nu conta atata timp cat se declara satisfacut de realizarile sale... Minciuna dupa minciuna, adevar dupa adevar, omul nostru credea tare de tot in ceea ce visa. Si se vedea intr-un viitor apropiat aproape fericit. Fericirea lui se apropia de perfectiune. Intr-o zi, si-a insirat pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite si rasmultite... nu avea prea multe. Dar nu se intrista. Se avea pe el. Ce isi putea dori mai mult? Cu efort, rabdare si incredere, restul pe care il vrei de la viata vine. Omul nostru era in continuare muritorul fericit. Era totul floare la ureche.
Omul nostru ranea multi oameni. La randul lor, si alti oameni il raneau pe el. Dar nu-i nimic. Asa este in viata: legea compensatiei si a ranirii reciproce merg mana in mana, stergand, functionand de minune, fuzionand perfect. Omul nostru a fost insa “ranit de moarte” la un moment dat. Dupa propriile aparate de masuratoare, in opinia personala... Tocmai de catre cel in jurul caruia isi construise intreaga viata. De catre cel pe care l-a iubit mai mult pe lume. O rana superficiala, usoara, mai usoara decat toate ranile pe care le-a cauzat la randul sau, mai superficiala decat multe din cele pe care le-a primit altadata. Omul nostru a suferit insa socul vietii lui. Privea uimit si cauta pierdut cu privirea in stanga si in dreapta. Cu toate tehnicile lui de programare neurolingvistica insusite, omul nostru nu intelegea. Intr-o zi cu ploaie si cu cer intunecat, omul nostru si-a insirat din nou pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite, rasmultite, mintite, adaugate multe... omul nostru si-a dat seama... DIN NOU... ca de fapt nu are prea multe. De fapt, nu avea nimic. Nu a avut niciodata nimic.

Asa ca si-a construit ziduri in jurul lui, ziduri in care nimeni nu mai putea patrunde. In interiorul lor, nu era nici bine, nici rau, insa era confortabil. Accesul altora, oricui i-ar fi declarat vreun sentiment, gest sau intentie era interzis. Nu il atingea nimeni. Nimeni nu il ranea. Omul nostru nu se lasa convins nici cand altii, incercand sa-l il strigau las, egoist, mort viu. Nu-si dorea sa fie adus la viata. Pentru ca nu mai putea sa zambeasca. Nu mai putea sa planga. Amorteala sentimentala autoindusa era cea mai sigura strategie de aparare. Era odata un om, acelasi om, care statea linistit pe o piatra. Tacea. Nu vedea firul de iarba din jurul lui cum ii gadila piciorul. Nu vedea gandacul incercand sa i se urce pe pantoful lacuit. Nu vedea iarba cum se unduia valurile in jurul sau. Se facea ca nu vede mainile care se intind in jurul sau. Apoi o musca i s-a asezat in palma. O privea uimit. Il gadila groaznic. Si l-a pufnit un ras naprasnic.

Morala? Asa este omul uneori. Uita sa-si coboare privirea catre lucrurile care duc la regasirea de tine.

Sursa: GARBO

STAPANUL CADOULUI

2010-04-27T20:01:00.005+03:00

Lânga Tokio traia un vestit razboinic Samurai, care a decis sa-i îndrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune ca în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.
Într-o dupa-amiaza, un luptator - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns în localitatea unde traia batrânul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pâna când adversarul facea prima miscare si, apoi, fiind daruit cu destula inteligenta pentru a corecta orice greseala ar fi facut, contraataca cu viteza.
Tânarul luptator nu pierduse înca nicio lupta. Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l învinga pentru a-si mari faima. Toti studentii erau împotriva luptei, dar batrânul Samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toti în piata din centrul orasului, iar tânarul a început sa-l insulte pe Samurai. A aruncat câteva pietre în directia lui, l-a scuipat în fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pâna si pe stramosi. Timp de câteva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batrânul ramânea impasibil. La sfârsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.
Deceptionati de faptul ca maestrul primise atât de multe insulte si provocari, studentii l-au întrebat: "Cum ai putut rabda atât de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, în loc sa-ti expui lasitatea în fata tuturor?"
"Daca cineva vine la tine cu un cadou si tu nu îl primesti, cui apartine cadoul?" - întreba Samuraiul.
"Celui care ti l-a oferit - replica unul dintre discipoli."
"La fel si cu orice mânie, insulta sau invidie - spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat."

In viata de zi cu zi, sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul de situatii nedorite. Fiecare clipa isi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne incurca. Totul depinde de tine. Poti alege sa accepti orice cadou si sa fii inclus in planurile altora, sau sa fii selectiv... si sa accepti doar acele cadouri care te ajuta in viata.

SCRISOARE CATRE AMANTA TATALUI MEU

2010-04-21T17:51:00.001+03:00

Trebuie sa fii o persoana rea. O persoana care vine ca un intrus si fura fericirea celor din familie nu poate sa fie o persoana buna oricat de frumos ar incerca sa te descrie altii. Te urasc dinainte de a afla de existenta ta. Dar tu ma inveti ce inseamna cuvantul ura. Ai venit ca un intrus in viata noastra si ai distrus toate promisiunile de fericire din familia noastra.

Te urasc. Sunt primele cuvinte care imi vin in minte. Cele mai simple. Cele mai adevarate. Cele care imi stateau de mult pe limba. Trebuie sa fii o persoana rea, o persoana care uraste copiii si le vrea raul cu orice pret. O persoana care vine ca un intrus si fura fericirea celor din familie nu poate sa fie o persoana buna oricat de frumos ar incerca sa o descrie altii. Nu poti sa fii altfel decat mi te-am imaginat. Ce esti tu? Si cine esti? Trebuie sa fii o vrajitoare rea care se hraneste cu suferintele copiilor. Sau o zana frumoasa si rea care are puterea de a vraji barbatii!!!??? S-ar putea, da. Poate amandoua. Ai venit ca un musafir nepoftit in viata noastra si ai distrus toate promisiunile de fericire din familia noastra. Tu erai cea care imi furai timpul, tu esti cea care faci din copilarie mea un vis urat. Nimeni nu mi-a spus pana acum de ce taticul meu intarzia in fiecare seara cand trebuia sa ma ia de la scoala, insa am aflat de la Ana, colega mea de joaca si de la ceilalti copii, mai toti, care susoteau in gura mare si ma luau peste picior. Stiau toti de taticul meu, mai putin eu… Nici nu am putut sa plang de ciuda si rusine, incercam sa le explic ca spun minciuni frustrate sau sa inventez altele pe loc. Am aflat mai apoi… Alti copii cum de au familii fericite? Alti copii cum de reusesc sa-si pastreze familiile unite? Eu?... Scrisoare catre amanta tatalui meu

Tu erai cea care facea sa curga lacrimi pe obrazul mamei mele. Am surprins-o de mai multe ori pe mama cu lacrimile curgandu-i pe obraji. Credeam ca nu o sa aflu niciodata de ce si credea ca o sa cred cand imi spunea ca nimic. Nu era “nimic”, erai tu de vina. Tu erai cea care ranea fiinta care m-a adus pe lume. Implicit, erai persoana care ma ranea pe mine. Vreau sa vad lumina in ochii mamei. Merita sa fie fericita pentru ca a reusit de atatea ori sa ma faca si pe mine sa fiu fericita. Stii, nimeni nu are un par mai frumos ca al ei si nimeni nu poate sa imi citeasca povesti noaptea atat de frumos… Si doar ea ma strange atat de puternic si bine la pieptul ei. Tu ma faci ca cred ca nu sunt un copil suficient de bun incat sa tin laolalta familia, ca nu pot sa-mi fac parintii sa se iubeasca. Eu sunt de vina? Sau tu? Sau trebuie ca iubirea asta a oamenilor mari se duce asa, cu una, cu doua? Dar la alti parinti cum de ramane iubirea asta? Aceeasi sau alta?

Nu stiu sa-ti scriu frumos, doamna invatatoare i-a spus mamicii mele ca nu am talent la literatura. Vin insa cu o rugaminte Sa nu incerci sa-mi faci pe plac pentru ca nu vreau sa vad cum esti niciodata. Sa nu incerci sa ma cunosti.... tata spune ca sunt rea, mama incearca sa ma dezvete de acest obicei. Dar tu m-ai invatat… Te urasc dinainte de a afla de existenta ta, te urasc fara a te cunoaste cu adevarat, te urasc fara sa stiu prea bine ce inseamna acest lucru.

Probabil te gandesti ca sunt doar un copil care nu stie ce spune si scrie. Stiu de mult timp sa citesc, insa nu reusesc sa inteleg semnificatia cuvantului “divort”. Eu cred ca este un cuvant brutal, urat, prea dur. Inseamna despartire. Inseamna ca o familie isi imparte copilul in jumatate. Sau ca renunta intr-un fel sau altul la el. Eu cred ca oamenii devin egoisti cand uita sa se gandeasca la soarta unui copil. Cum spuneam – copilul sunt eu. Eu vreau aici unde m-am nascut, cu amandoi parintii in jurul meu. Ti-as fi recunoscatoare daca ai putea sa dispari din viata noastra. Parintii mei sunt cei care ar trebui sa fie langa mine pentru tot restul vietii. Ei m-au facut sa ma simt dorita din primul minut de viata. Tu ma faci sa ma simti inutila, un copil care nu mai este de ceva timp dorit, care nu-si mai are locul la el acasa. Te rog, te implor sa pleci din viata noastra asa cum ai venit. Aici nimeni nu te doreste. Nici macar tata. Pentru el, tot mama este cea mai frumoasa. Tu nu poti sa-i furi iubirea tatalui. Nu poti sa-mi furi iubirea taticului meu.

2010-02-26T00:35:00.001+02:00

"Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim .."

PABLO NERUDA

POVESTEA GHEMELOR PUFOASE SI CALDE

2010-02-25T16:42:00.001+02:00

A fost odata ca niciodata o tara in care toata lumea era fericita. Fiecare persoana se nastea cu un sac fermecat care continea un stoc interminabil de gheme pufoase si calde.

Cand acestea erau daruite altor persoane, ele erau ca atingerea mainii unui copil mic, astfel incat oamenii simteau caldura si afectiune ori de cate ori primeau un ghem pufos si cald. Si pentru ca sacii erau fermecati, fiecare putea cere si primi oricat de multe gheme calde vroia.

Intr-o zi, a venit o vrajitoare rea, care a raspandit zvonul ca nu vor fi intotdeauna suficiente gheme in saci.

Vrajitoarea vroia sa vanda o licoare care aduce fericirea, astfel ca stocurile gratuite de gheme pufoase calde nu erau benefice pentru afacerea ei.
Oamenii au inceput sa ascunda ghemele pufoase calde, in caz ca zvonul ar fi adevarat, astfel ca, la fel ca in cazul pietelor financiare, au sfarsit prin a face acest lucru sa devina real.

Acum locuitorii nu mai erau la fel de fericiti. Oamenii daruiau gheme numai cu economie, si chiar si atunci vroiau un ghem in schimb, de fiecare data. Unii au inceput sa daruiasca gheme din plastic, astfel incat sa pastreze originalele pentru ei. Desi pareau foarte reale, senzatiile pe care le ofereau nu erau aceleasi.

Unii au inventat spini reci, care stimuleaza sentimente neplacute, dar cel putin le reamintesc oamenilor ca ei traiesc. Vrajitoarea cea rea a facut o multime de bani vanzand leacurile ei nenorocite.

In cele din urma, un calator intelept a trecut prin tinut si vazand ceea ce s-a intamplat le-a spus oamenilor ca sacii ERAU fermecati, si cu cat scot din ei mai multe gheme, cu atat mai multe vor fi fabricate in saculeti.

Unii oameni l-au crezut pe calator si au inceput sa scoata mai multe gheme. Acum asteptam sa ii vedem reusind sa aduca inapoi obiceiul daruirii de gheme calde pentru binele oamenilor.

de Julie Hay
O versiune recenta, cu recunostinta, lui Claude Steiner
Sursa: AndySzekely.ro

COPACUL FERICIRII

2010-02-25T16:37:00.001+02:00

Zambeste tuturor.
Construieste un album de familie.
Numara stelele. Imita o persoana pe care o iubesti.
Suna-ti prietenii. Spune-i cuiva “Mi-e dor de tine!”
Vorbeste cu Dumnezeu. Redevino… copilul de altadata.
Sari coarda. Uita cuvantul “ranchiuna”. Spune “DA”.
Tine-ti promisiunile. Razi! Cere ajutor. Schimba-ti pieptanatura.
Fugi……. Canta……. Aminteste-ti de o aniversare. Ajuta un om sarac.
Termina un proiect. Gandeste! Iesi pentru a te distra. Ofera-te voluntar.
Rasfata-te intr-o baie cu spuma. Fa cuiva o favoare. Asculta cantecul greierilor.
Viseaza cu ochii deschisi. Inchide televizorul si vorbeste. Fii amabil!
Da-ti voie sa gresesti. Iarta! Multumeste-i lui Dumnezeu pentru soare.
Arata-ti deschis fericirea. Fa un cadou. Accepta un compliment. Priveste atent o floare.
Interzice-ti sa spui “Nu pot!” timp de o zi. Traieste-ti clipa! Continua o traditie
a familiei. Incepe o alta zi. Astazi nu iti face griji! Exerseaza curajul in lucrurile mici.
Ajuta un vecin la greu. Mangaie un copil care sufera. Asculta un prieten.
Priveste fotografiile vechi. Imagineaza-ti valurile marii. Joaca-te cu jucaria ta
preferata. Da-ti voie sa fii simpatic. Saluta-ti primul noul vecin.
Fa pe cineva sa se simta bine-venit. Promite cuiva ca il vei ajuta.
Aminteste-ti ca nu esti singur. Lauda intreit o fapta buna.
Primeste in sufletul tau si in casa ta un catel de pe strada.
Hraneste-l! Vorbeste-i! Pastreaza-l!
Sterge lacrimile de pe un obraz.
Cumpara-ti o ciocolata.
Imparte-o cu un
pofticios. Fii iar
curios. Gaseste
un lucru nou,
ceva frumos,
ceva interesant.
Da-te in leagan.
Citeste o poveste.
Povesteste-o unui
copil. Scrie o poezie.
Daruieste-o “jumatatii” tale.
Stai drept. Sadeste un copac.
Multumeste-le celor de la care ai invatat.
Sadeste si tu un arbore al vietii in inima si sufletul cuiva!

AMINTIRI...

2010-02-23T14:01:00.000+02:00

Am spus ca am uitat. Dar imediat dupa ce am spus-o, norul cel greu si plin de urgie s-a abatut asupra mea. Mi-am amintit. O fi fost de vina banca pe care m-am asezat. Poate ochii tulburi si incercanati pe langa care am trecut. Poate dimineata prea rapida care nu-mi da voie sa ma bucur incet de dulceata noptii si a uitarii. Poate cafeaua asta care mi se pare cam amara fara lucrurile de odinioara care obisnuiau sa-mi fie dragi. Poate felul ravasit in care m-am trezit de dimineata sau poate ca blestematele astea de vise impaturite atat de prost in propriile dorinte si mai ales pe timp de noapte.

Amintiri... dragile noastre amintiri... cum vin ele ca o incursiune blanda si trecatoare intr-un trecut dus, ingropat, rasgropat, dar neinviat din morti si te imbratiseaza cu dragoste si dor. Amintirile... besmeticele, frumoasele, naivele, viclenele, inselatoarele, asteptatele vin involuntar, nu cand le ceri tu. Te lovesc pe neasteptate si coltul cel mic de inima se umple de fericire, caldura, nostalgie, amaraciune, tristete, viata si reinviere. Ah.. cum vin ele... cum pleaca....

Tocmai cand le crezi departe, la mii de ani lumina de tine, de trairile tale si de ceea ce ai simtit vreodata... se gaseste un ceva care nu te lasa sa le rupi odata pentru totdeauna fiinta. Dar trecutul te vrea. Se incapataneaza sa revina. Si lui i-a fost dor de tine. Si tie. Si ce imbratisare mai dureroasa, mai pasionala si mai imposibila ca aceasta poate exista in universul tau, in lumea altora....

Amintiri, scumpe amintiri, cum loviti voi cu putere in moalele sufletului... si apoi va duceti... linistit. Prea linistit. Cum zguduiti sufletele pentru cateva secunde si apoi le lasati in transa, cum umpleti goluri pe care prezentul refuza sa le aduca. Si cum apoi... plecati... Hain si las! Ca si cum nu ati fi fost. Si lasati lumea in dor si durere, fugind in stanga si in dreapta si impiedicandu-va in hatisurile confortabile si reale din prezentul prea actual, prea departe de trecut. Cum fara voi sunt un nimic, cum ma demontati usor si ma faceti din cioburi la loc... Cum umpleti ochii de lacrimi si gura de zambet, cum strangeti sufletul si dati palpitatii trupului... Dar... cum reusiti?... Nu sunteti decat niste biete amintiri. Iar eu... eu sunt reala. Eu sunt aici.

DOAR SPUNE-I...

2010-02-23T13:57:00.001+02:00

Spune-i ca nu are nicio vina, ca nu exista niciun vinovat. Viata e tot timpul incurcata. Spune-i ca nu a fost o drama, ci o realitate in mai multe acte. Spune-i ca nu a fost o tragedie, ci o impletire fireasca de visuri, vise si veridicitate.

Spune-i ca nu m-a ranit... Nimic din tot ce-a fost spus si a fost intamplat nu m-a atins. Sau daca da, mult prea putin... Nu m-a durut. Ochii astia senini pe care i-a iubit n-au varsat o lacrima. Spune-i ca nu are nicio vina, ca nu exista niciun vinovat... Viata e tot timpul incurcata. Spune-i ca nu a fost o tragedie, ci o impletire fireasca de visuri, vise si veridicitate. Spune-i ca nu a fost o drama, ci o realitate in mai multe acte. Spune-i ca nu s-au tras inca cortinele, ca urmeaza noi si noi reprezentatii... Spune-i ca iubesc simplu cu aceeasi inima pe care a legat-o odinioara cu noduri complicate. Aminteste-i ca pe unde a trecut o data, nu se mai trece asa usor a doua oara.

Spune-i ca usile se inchid de cele mai multe ori cu un scop si ca doar cei ca mine, cu pielea fripta si sangele tare, isi gasesc drumul pe fereastra. Spune-i, da, ca am fost tare. Spune-i ca nu a existat niciun moment in urma sa cand ochii mei vedeau doar amintiri colorate. O sa creada ca sunt fraiera si slaba. Poate ma stia de piatra... Spune-i ca am inhatat din nou iubirea si ca incerc sa gasesc in ea pe cea adevarata.

Spune-i ca un alt el este langa mine acum chiar daca poate nu-l mai intereseaza. El este langa mine... Spune-i ca nu l-am visat niciodata. Sa nu creada ca din cauza lui mi s-au inchis portile dorintelor sau ca ceruri nemiloase imi refuza pana si minciuna viselor. Spune-i ca incerc incredibil, ca ma straduiesc mult, ca nu i-am mai dorit niciodata bratul. Inca un pic, cat sa intind mana si sa strang cenusa din amintire si reusesc imposibilul. Aminteste-i toate astea...

Spune-i ca iubirea sau lipsa ei nu m-au transformat niciodata in monstru, ca sunt calda, vie si frumoasa. Port inca intre coaste lucrul invizibil pe care toti il poreclesc intr-un mod bizar suflet. Pricajit si palid, e inca acolo si are sanse sa creasca mare din nou. Spune-i ca sufletul asta pitic o sa iubeasca din nou, sunt 99 din 100% sigura de asta. 5 degete intregi nu s-ar topi la foc mocnit din cauza asta.

Spune-i sa-si stearga ranjetul ingamfat de pe fata ca eu am invatat din povestea asta niste lectii. Niciuna din ele banala. Sunt toate grave, nu mai mi se par deloc amuzante. In cinstea lor, gura mea nu mai poate sa rada pana la urechi. Spune-i ca am uitat noptile cand imi juca prin par, zilele cand luam visele unul cate unul si le transformam in vata pe bat si serile cand imi sufla prin carne si imi soptea in urechi. Spune-i ca n-am uitat cum m-a imbratisat cand aveam si cum m-a sarutat atunci cand imi doream. Spune-i ca n-am uitat cum am plecat... Spune-i ca dupa eu m-am nascut splendida a doua oara.

SCRISOARE CATRE TRECUT

2010-02-23T13:52:00.000+02:00

Ramas bun de tot, trecutule! Sa revii doar cand nu mai ma doare. Pentru astazi, atat am putut sa-ti spun de bine. Cu indiferenta, ti-a scris cineva care a facut parte din tine.

Iubitul meu trecut, draga ceea ce ai fost

Sa nu crezi ca iti scriu tie doar pentru ca nu am cui altcuiva sa ma adresez. Sunt ceva oameni carora le-ar fi drag sa ma auda. De ce nu le scriu lor, de ce nu scriu vietii? Nu ii scriu Destinului caci uneori trage de sfori inaintea mea, nu Sufletului Pereche caci de cate ori nu l-am intalnit, nu Viitorului ca vreau sa-mi lase increderea si speranta in el, nu Iubirii ca este cea mai perfida si inselatoare entitate din univers, nu lui Fat-Frumos ca am crescut mare, prea mare si trist ca sa mai cred in povesti de minciunele, nu norocului ca am observat ca este fustangiu si ca se tine scai mai mult dupa altii, nu zeului care aduce banii, caci aduce si invidia si meschinaria si rautate, nu celui care te-a tinut la san, nu gurii care ti-a dat sa mananci cu frumosul si delicatete, nu mainilor care te-au creat omeneste din varf de degete si iubire, nu cuvintelor care te-au facut sa zaci acolo unde esti.

Iti scriu tie, draga trecut, si sa nu te astepti sa-ti scriu cuvintele frumoase cu care te obisnuisem. Iti scriu copilareste si de aceea iti poate parea absurd. Am puterea sa te aud si te-as ruga sa-ti retii comentariile tale rautacioase: “La varsta ta, mie mi-ar fi teama de ridicol”... Dar tu m-ai apropiat de varsta, tu m-ai imbatranit, tu mi-ai asezat negurea in priviri si plasa infama de pe inima, tu m-ai maturizat fals si cu toate acestea iata-ma pe mine tot aici, incercand sa-ti arat cum sunt, cum nu eram. Tanara mult, umpluta ochi de viata, plina de inocenta, de nadejde in oameni, mai decat ma stiai.

Iti port ceva pica si sa stii ca nu am uitat tot ce mi-ai promis si ai lasat sa se duca in vant, pe ape si-n pamant. Daca si tu pastrezi ceva amintiri laolalta cu regrete, in viata ta sa nu mai faci raul si altora, sa nu mai arunci cu deznadejde si amagire in stanga si in dreapta. Lasa-i sa te cinsteasca daca le-ai fost drag si bun. Lasa-i sa te blesteme daca le-ai fost urat si trist. Daca i-ai facut sa ii doara si sa-si poarte durerea si in viitor, lasa-i... lasa-i sa te lase in urma ! Sa-i crezi si sa-i crezi cand spun ca nu vor sa-ti dea drumul ca nici ei nu stiu ce spun. Sa nu cumva sa crezi ca eu stau ziua intreaga sa intorc filele tale si ca fiecare pagina se lasa cu cate o smiorcaitura. Unele fosnaie prea greu si miros tare a frunze putrede de se fac pulbere in soarele rasare. Pe astea, dragule, pastreaza-le pentru tine! Restul imi raman mie.

CUM SUNT DE FAPT EU?

2010-02-23T13:48:00.000+02:00

Iubesc fiecare anotimp in parte.

De ce iubesc toamna?
Pentru ca este singura care ma poate umple de nori si-mi poate tatua ploi pe trupul gol; imi poate sopti in culorile ei aurii: "Capul sus, lumea e a ta!".

Atunci mi-as dori sa am o esarfa mare care sa miroase a toamna tarzie, a fructe zemoase si dulci care sa-mi iubeasca trupul; poate chiar sa aiba toamna pictata pe ea.

De ce iubesc iarna?
Pentru ca imi topeste fulgii pe trup si ma lasa sa imi rup si ultima iubire din fiecare amintire soptindu-mi: "Fii tu!". In momentul acela ma arunc in zapada si simt miros ud, apoi de iarba, caci e un final de iarna fericit.

M-am gandit ca as avea nevoie de acest anotimp in fiecare zi in care ma trezesc si ma intreb: "Eu cine sunt si cum am ajuns aici?" O esarfa mare din fulgi cu miros de iarna m-ar face un om fericit; ar fi regasit sensul lui Eu si locul lui Tu. E simplu!

De ce iubesc primavara?
Pentru ca zambesc atunci cand miros frumoase zambile; atunci imi curge prin vene o amintire si timpul sta in loc. Razand ii spun: "Sunt stapana pe tine!Stop joc!".

O panza pictata in roz pal, lila si crem cu reflexii aurii imi infasoara tot trupul. Mirosul de flori primavaratice imi infunda narile si sta acolo pana se umezeste incet. Stiu sigur ca in clipa aceea as putea sa aflu doar un adevar, cautat zile si nopti in sir.

De ce iubesc vara?
Pentru ca este singurul anotimp in care nu am nevoie de nimic sau ar fi perfecta o esarfa mare in culorile florilor de camp atat de vii. Acum ca am propriile mele anotimpuri pot sa plang sau sa rad cand simt!

Anca Ciobanu

CE NU STIAI DESPRE MINE SI VEI AFLA ASTAZI

2010-02-23T13:44:00.001+02:00

Te-am intrebat cine sunt in viata ta si mi-ai spus sa-mi tin gura. Te-am intrebat ce-mi doresc de la viata si ai tacut… un timp mult mai lung decat cel care-a trecut. Te-am intrebat ce parfum imi mangaie gatul si am asteptat rasaritul sa vad daca-ti amintesti. Te-am intrebat ce iubesc, cum si cat si ai spus: “Eu sunt tot ce stii!”. Dar nu e asa.

Te-am intrebat intr-o zi cum ma numesc si ai raspuns firesc: “Anca”. Este tot ce stiai despre femeia care era in viata ta de un an si ceva, dar eu sunt eu si-mi place cum suna asta. Te-am intrebat ce iubesc, cum si cat si ai spus: “Eu sunt tot ce stii!”, dar nu e asa. Ma iubesc, ador sa scriu poezii, sa respir, sa scriu texte mici sau comedii. Cred in divinitate si mi-e frica de moarte, dar de unde si mai ales DE CE sa stii?

Te-am intrebat de muzica pe care eu o ascult si mi-ai insirat nenumarate melodii, dar ai uitat ca traiesc in lumea sufletelor vii ce vibreaza si au propriile lor melodii. Te-am intrebat de culorile pe care le iubesc si ce-mi doresc plin de culoare si splendoare in viata mea. Ai raspuns sec: “Verde, mov si gri.” Nu, ador de fapt toate culorile moarte sau vii, vesele sau triste, inchise sau deschise.

Te-am intrebat ce parfum imi mangaie gatul si am asteptat rasaritul sa vad daca-ti amintesti. Chanel, Lacroix, Dior nu ma incanta. Eu am un parfum mult mai frumos -cel care ti-a intors inima si mintea cu susul in jos.

Te-am intrebat ce-mi doresc de la tine si tu m-ai sarutat. Mi-ar fi placut sa ma strangi de mana, sa-mi spui noapte buna si sa adormim…impreuna, dar ai uitat! Te-am intrebat cine sunt in viata ta si mi-ai spus sa-mi tin gura; talentul e de ajuns; dar nu e asa. Nu e talentul innascut si nu scriu cand ploua sau cand e frig, cand dorm sau cand ma plimb.

Te-am intrebat ce-mi doresc de la viata si ai tacut… un timp mult mai lung decat cel care-a trecut. Imi doresc o mare si grandioasa iubire, o carte despre cuvintele nebune, cativa copii frumosi si sanatosi, o casa intoarsa pe dos, o mie de parfumuri cu miros de citrice si pe cineva care sa nu stie sa critice. Acum te intrebi cum de nu stiai toate astea. E trist, dar finalul ramane deschis si poti afla mai multe cautand.

Sursa:Anca Ciobanu

DRUMURI SI CAPAT DE DRUM

2010-02-23T13:38:00.000+02:00

Sunt multe drumuri care s-au inchis, drumuri pe care s-au semnalat inzapeziri, drumuri pe care nu o sa le mai strabati, drumuri peste care crezi ca mai poti reveni, drumuri pentru care ai da orice sa le simti mangaierea prafului de sub picioare, drumuri de care stii ca o sa ti se faca cu durere dor, drumuri pe care o sa le regreti, drumuri pe care nu o sa le poti uita. De unde stii ca drumul care ti se deschide o sa fie cel mai bun drum pentru tine?

Quo vadis? Incotro? Incotro mergi tu? Daca, daca as sti si eu... Daca as sti, cel putin mi-as retine lacrimile, durerea si neputinta care curg acum prin sufletul si ochii mei... Daca as sti... Sunt nervoasa si imi vine sa plang. Daca as sti eu mai bine ca tine... Plang pentru ca nu mai stiu sa merg. Plang pentru ca urmele pasilor pe care le-am lasat in sufletul celui pe care l-am iubit incep incet incet sa se stearga. Imi vine sa plang caci stiu ca o sa se stearga de tot. Plang din cauza ca nu mai stiu spre ce orizonturi sa privesc.

Plang pentru ca toata lumea a fost prinsa la un moment dat la o rascruce de drumuri, dar nimeni nu vrea sa-ti spuna cum se trece. Plang caci imi este dor sa prind radacini intr-un loc. Si m-am saturat de atata ratacire... Daca as sti ce nume exotic sau cat de aproape este acel loc in care as putea sa imi cresc sufletul, speranta si visurile din nou... poate ca as merge taras sau in genunchi pana acolo. Numai sa-mi arati cu degetul locul, numai sa-mi spui persoana care sa ma indrume spre el, numai sa-mi soptesti la ureche numele persoanei care ma asteapta la capatul lui, doar sa-mi faci o schita a viitorului care mi se deschide dincolo. Cand toate pamanturile ti-au fost refuzate, spre ce ceruri sa intinzi ochii? Daca as sti numai...

Nu vrei niciodata sa pierzi urma drumului pe care te-ai obisnuit sa mergi, pasii pe care ai invatat sa-i faci, mainile pe care a trebuit sa le strangi si sufletele pe care ai obisnuit sa te adori. Nu vrei niciodata sa simti cum pamantul iti luneca de sub picioarele si ca picioarele tale nu mai se simt bine pe pamantul pe care se afla, ca ar vrea pe un teren mai linistit, mai lipsit de griji. Rareori vrei sa accepti ca mai departe de atat nu poti sa mergi. Dar trebuie la un moment dat. Trebuie sa te rupi de o anume persoana, sa pleci tu prima, sa-l lasi sa aleaga drumul pe care viata sau destinul i le-au harazit sa fie mai puternice decat tine. Trebuie sa-l eliberezi. Ca sa te eliberezi. Trebuie sa pleci dintr-un loc. Ca sa-ti fie mai bine in altul. Decizia trebuie luata pentru ca altfel nu se poate.

Amanare nu mai exista, rabdarea s-a dus de mult, timpul nu te mai iarta. Eliberarea este cea mai grea etapa caci ne place sa traim prinsi, captivi in existenta unui ceva pe care il confundam cu “totul”. Uneori drumurile pe care alegem nu sa mergem, ci sa plutim sunt nisipuri miscatoare. Tu nu le creezi, sunt ele care te inghit cu totul. Eu incotro? Tu, iubire, incotro? Unde viata? Ne-am intalnit oare cu adevarat pana acum? Ne vom intalni vreodata?...

DOR...DOR SA FII DEPARTE...

2010-02-23T13:12:00.002+02:00

Daca stii cum este sa adormi noptile sperand ca razele diminetii or sa topeasca dorul, stii ce inseamna sa sperii zadarnic. Invata-ma atunci cum sa-mi iau sufletul si sa-l scutur zdravan ca sa curga din el picatura cu picatura veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire.

Mi-e dor, atat de dor... De tine. De noi. De cum erai cu mine. De cum eram cu tine. Si nu pot si nu gasesc cuvinte sa spun cum, cand si cat de mult mi-as dori sa nu mai imi fie. Daca tu stii ce este acela dor, dor de o fiinta mai mult decat de orice alta fiinta, atunci te rog si implor, scapa-ma de el, de dor. Scapa-ma de intrus. Este dorul asta un blestem, este o cruce sub care eu, un simplu om, sunt doar o cocoasa si niste brate care se coboara inainte sa apuce sa se intinda. Pe care as vrea nespus sa ti-o arunc tie.

Iar daca tu stii cum este sa traiesti cu fiinta altuia intr-a ta, te rog, smulge-o din mine si las-o sa traiasca de una singura. Da-i inapoi dreptul la simtire! Lasa-ma si pe mine sa respir aerul meu, cu nasul si partea mea de viata. Lasa-ma nici mai mult, nici mai putin decat exact cum eram inainte de tine. Eram din varful degetelor pana la capatul firelor de par numai visuri frumoase, dorinte multe de fericire, speranta si tremur de incredere. Doamne, cat de frumoasa eram... Mii de cioburi s-au facut oglinzile in care iubirea si dorinta ei imi strigau asta. Acum, este si nu mai este viata mea...

Daca stii cum este sa adormi noptile sperand ca razele diminetii or sa topeasca dorul, stii ce inseamna sa sperii zadarnic. Salveaza-ma de nesperanta asta! Ma chinuie, ma bantuie, ma arunca din liniste si ma tranteste in framantare. Imi este dor si nu mai vreau sa-mi fie. Cum sa-mi iau sufletul si sa-l scutur zdravan ca sa curga din el picatura cu picatura veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire? Cum sa fac fara sa imi reproseze ca l-am lasat fara ceea ce ii era mai drag? Daca eu te simt arzand, te vad stralucind, te aud ascultand, tu de ce nu raspunzi gandurilor si simturilor? De ce nu te intorci spre mine sa ma privesti dincolo de iubirea trecatoare si sa-mi spui ca esti aici langa mine si ca te-ai nascut sa-mi sorbi de pe buze surplusul de dor?.... Este pentru ca tie... tie... nu iti este dor.

Mi-e dor sa te stiu departe de mine, acolo de unde nu o sa te mai intorci niciodata la mine atunci cand imi este greu, si rau, si trist, si urat si imposibil. Mi-e dor sa nu te mai simt si sa nu te mai vreau atat de aproape. Caut pamantul nedescoperit in care sa-mi ingrop amintirile si apele care sa-mi spele noptile in care ma cutremur de dor.

Sursa: Garbo

JUMATATEA PLINA A PAHARULUI

2010-02-23T12:49:00.000+02:00

Inchin in cinstea ta, paharul meu, si ma rog sa te sparg doar din greseala, din neatentie, in semn de noroc, din prea multa fericire, atunci cand buzele mele se unesc cu buzele celui care ma iubeste.

Paharul... Apa. Viata. Seara. Il iei, il duci la buze, il pui la loc pe masa, iti stergi cu limba picaturile ramase, strambi din nas de parca ceva nu-ti place, paharul s-a golit, il lasi golit de tot, te intristezi ca nu a mai ramas nimic pe fundul lui, dar esti prea obosita, prea trista, ziua a fost mai lunga decat trebuia ca sa mai gasesti putere, macar un picur de putere, ca sa il mai umpli la loc. Paharul... Dimineata. Tot apa. Tot viata. Il iei, il duci la buze, sorbi licoarea din el si te minunezi cum de ai mai gasit magie pe fundul lui, bei cu nesat in timp ce stomacul iti multumeste rascolitor si cu zgomot, tu ii multumesc paharului ca ti-a potolit poftele si nesatul, dar esti prea ingandurata ca ziua o sa fie mult prea scurta ca sa realizezi ca jumatatea plina a paharului acapareaza si jumatatea goala. Si atunci cine daca nu tu? Cand daca nu acum ca arde? Cum daca abia iti mai duci gandurile pana acasa? Cine, cand si cum umple paharul si toarna licoara magica la loc?

Vine un moment inainte de vise, inainte ca parul tau sa se dezbrace de clamele care l-au sustinut, inainte ca bijuteriile sa-ti paraseasca pielea, abia dupa ce culorile s-au dat jos de pe ochii, buze si obraji, cand te dezici de lumea si lumea iti declara ca nu mai are nici ea nevoie de tine, dupa ce l-ai sarutat in varf de frunte pe cel mic si l-ai trimis frumos intr-o lume mult mai pura si mai lipsita de ganduri rele, monstri si monstruozitati decat cea in care traiesti, vine un moment in care constiinta invinge vointa, iar gandurile incep sa cantareasca jumatatile pline si goale a paharului cu exactitatea cruda a judecatii de apoi. Paharul = existenta? Din ce material este facut... ce marca.. daca nu l-ai cumparat cumva un scop... cat o sa te mai tina.. cum sa-ti stapanesti teama ca odata si odata o sa se rastoarna si o sa te lase balta sau mai rau, daca o sa se sparga o sa trebuiasca sa cumperi un altul. Din nou colindat prin magazine... nebunie de nervi... rabdare multa... preturi nedrepte... chiulit de la job... cam rar unul care sa-l inlocuiasca identic.

Seara privesti in urma si pleci genele odata cu ochii. Ai fi putut sa faci mai mult din viata ta decat o viata oarecare... Ai fi putut sa faci altceva din copilul vesel si senin care ai fost, ceva mai mult decat copilul batran care a crescut, ceva mai mult decat femeia matura si sigura pe ea care isi permite abia acum, abia acum sa aiba un moment de slabiciune, convingand la randul ei un copil ca are timp, are timp sa nu se grabeasca sa creasca mare. Urechiusele pricep, ochisorii te privesc gol, cu nepricepere...

Sursa: Garbo

2010-02-19T17:59:00.001+02:00

Nu înţeleg de ce îmi vine greu sa scriu despre stari prin care am trecut de atatea ori. Cel mai rau îmi pare, de fapt, ca ele nu pot fi descrise si surprinse în esenţa lor. Pentru a le înţelege, trebuie sa treci prin ele. Si ,aici, exista anumite etape de parcurs. Am fost întrebata acum ceva timp daca as alege fericirea eterna, desigur ,daca acest lucru ar fi fost posibil, ţinand cont si de faptul ca toţi cautam fericirea pe parcursul vieţii – cel puţin asa îmi place sa cred. Da, as alege fericirea. Însa nu eterna. De ce? Ar însemna sa învăţ să uit sentimentul de melancolie şi tristeţe, şi nu vreau. Nu vreau doar una singura în viaţa mea. Le vreau pe toate cele trei, si pe celelalte care mai raman. Mi-ar fi dor de ele. Parca as pierde ceva din mine si as înceta a mai fi eu. Si ,da, zâmbetul celui care sufera e mai dureros decat lacrimile celui care plange… Cred ca totul în viata ar trebui sa se gaseasca în mod ponderat, pentru a se stabili un anumit echilibru al lumii. Daca nu se gaseste, atunci ar trebui ca noi sa facem tot posibilul ca sa se gasească. Sa fie vorba si aici de alegere? Poţi afirma ca trist esti cand alegi sa nu fii fericit si ca ,de fapt, noi suntem cei care alegem sa vedem partea urata a lucrurilor pentru a ne pune în postura de victime? Fiecare stare sufleteasc tinde sa se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau sa transforme acest exterior într-o viziune potrivita naturii ei. Ochii omului vad în exterior ceea ce îl framanta în interior. În melancolie, îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Daca melancolia este o stare de reverie, difuza şi vaga, ce nu atinge niciodata o adancime si o concentrare intensa, tristeţea, dimpotriva, prezinta o seriozitate închisa si o interiorizare dureroasa. Poti fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea caştiga în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creste.

ULTIMUL METROU NUMIT IUBIRE...

2010-02-19T16:58:00.000+02:00

Cand ochii coboara si pleoapele incep sa isi incetineasca ritmul lor firesc, apare pe nesimtite trecutul. Blestemul ei, ca de altfel, al multor altora, era de a-si aminti...de prea multe ori. Iubise si pierduse. O poveste prea rasuflata si comuna pentru a mai starni mila, intelegerea sau solidaritatea cuiva... chiar si a prietenilor. Insa, ce poti face oare atunci cand tu nu poti lupta ca altii? Ea stia raspunsul: trebuia sa te prefaci.

Universitate. Cativa tineri coboara la metrou si se indreapta spre peronul din stanga. Vorbesc, rad zgomotos, insa trecatorii putini de la acea ora sunt prea prinsi in gandurile lor pentru a le mai auzi sau simti entuziasmul. Aproape ora 14.00. Zgomotul sacadat al scarilor rulante se aude incet, calm, netulburand linistea nefireasca de la metrou. Cativa pasi ce coboara si tusea unui bolnav pe trecute.

Monitoarele agatate prea sus merg in van. Oameni rasfirati, ocupati cu stirile ziarelor, povestile cartilor sau ranile sufletului. Se ignora, desi stau de minute bune in asteptarea metroului aflat in intarziere.

Jos, pe o banca, o tanara sta cuminte cu privirea pierduta undeva in van. Dupa un timp se desprinde din amorteala dulce amara si incepe sa isi masoare degetele lungi, un pic carnoase, dar fine. Impartaseste si ea apatia celorlalti, dar altfel, intr-un mod mai resemnat, mai calm si mai dureros. Ultimul metrou numit iubireNu pare grabita si nici deranjata ca ceasul de la capatul peronului indica deja 15 minute de la trecerea ultimului metrou. Priveste in jurul ei, ofteaza lung, de parca aerul din plamani nu ii mai este suficient si se rezeama din nou de spatarul scaunului rosu.

Parul i se misca usor, iar aerul rece pe care incepeau sa il simta toti trecatorii ii determinara sa se ridice si sa isi inchida pentru cateva clipe ochii, cartea sau inima.

Metroul sosi, incetini si tiuitul usilor rasuna dincolo de scari. Era momentul trecerii: cand usile se deschideau si oamenii faceau schimb de vise, rani sau ganduri, cand clipele de zbucium sau liniste luau sfarsit si in cateva minute reveneai la suprafata, inaintand tacut si mecanic prinre ceilalti trecatori.

Exista ceva ciudat in metrou: poate lumina alb galbuie, scaunele albastre si adierea rece a aerului conditionat. Ele, sau pur si simplu pasagerul din fata ta te determinau sa te scufunzi in ganduri sau sa privesti pe geamul negru ce de fiecare data iti arata cruda, obisnuita, intotdeauna adevarata realitate: pe tine.

Tanara urca si ea intr-un astfel de metrou care circula cand si cand in statii neprevazute. Nu presimti defel pericolul, asa ca se cuibari pe un scaun ascuns si isi vara barbia mica in gulerul inalt al hainei sale. Nu era nimeni in fata-i, ba mai mult, prea putine persoane chiar si pentru acea ora, insa simti deindata ochii lor ce o cercetau. Nu avea sa inteleaga niciodata de ce unii trebuie sa iti intre cu forta in suflet, in privire, in amintiri si in dureri.

Sursa: Garbo

DAC-AS PUTEA SA MAI TRAIESC O DATA...

2010-02-18T23:26:00.000+02:00

Borges

Dac-aş putea să mai trăiesc o dată,
Aş merge pe un cu totul alt drum
Aş duce-o viaţă mult mai relaxată
Aş fi mai prost decât până acum
Sau poate aş lua puţine-n serios.
Hoinar aş fi, mi-aş asuma mai multe riscuri
Aş străbate râuri, înotând voios
Aş privi apusuri de pe înalte piscuri
Nu mi-ar păsa de sunt sau nu jegos.

N-aş mai îndura chinuri închipuite,
Ci mulţumit aş fi cu ce-am primit
Si de-aş greşi prin hotărâri pripite
Vina mi-ar fi de netădăguit.

Recunosc totuşi că am trăit din plin
Nu mi-am ţinut sentimentele închise,
Am simţit dulce în amarul pelin
Dar aş fi vrut să am mai multe vise.

Viaţa, un noian de mici momente
Toate ale tale, îngheaţă-le pe rând
În faţa unei spulberări iminente.
Când au trecut, păstrează-le în gând.

Călătoream tot timpul încărcat
De-obiecte bune să mă protejeze,
Abia în sute de călătorii am învăţat
Că nu făceau decât să-ngreuneze.

De-aş mai avea o viaţă de trăit,
Aş umbla liber şi fericit? prin lume
Aş savura lacom orice răsărit
Şi n-aş mai ajuta cu-n scop anume.

Oricât aş vrea să fac tot ce am spus
Voi renunţa, rămân ne-nfăptuite
Căci timpul meu aici e-aproape scurs
Şi sunt un bătrân, cu viaţa pe sfârşite…

Traducere: Radu Cojocaru

PLOAIA CARE NE-A UNIT

2010-02-18T22:51:00.001+02:00

,,O picătură de ploaie...într-o lacrimă de iubire. Azi a plouat. A plouat aşa de tare, încât pe suflet mi-au apărut două riduri adânci. Azi a plouat şi apa lacurilor mele din ochii-mi miraţi nu a mai fost limpede, să poată oglindi luna şi copacii argintaţi, de care să-mi agăţ visul. Lacurile mele oglindeau acum o noapte, noapte în care luna închisese ochii să nu-mi vadă ploaia, noapte în care copacii mei erau atât de negri, încât nu-mi lăsau nici o rază să-mi arate drumul spre zori. Azi ploaia mea a fost din lacrimi mari, tăcute, ce curgeau în interiorul meu Unul pentru mine...unul pentru tine... să aibă pe unde aluneca plânsul meu, un plâns dureros prin tăcerea lui. Oare cum de ai auzit tu tăcerea!?! Ştiam că eşti departe, ştiam că nu ai cum să mă auzi, ştiam că nu poţi să mă auzi.sau aşa credeam eu. Tu încă o dată mi-ai arătat cine eşti, de ce exişti, de ce trebuie să exişti. Mi-ai auzit plânsul, ai lăsat totul deoparte şi ai venit, la fel de tăcut ca şi ploaia mea...aducând odată cu tine, şi lacrima iubirii sincere...curate... Nu ai zis nimic, m-ai luat doar de umeri, m-ai privit în ochi şi ochii mei au devenit strălucitori, m-ai apropiat de tine să-ţi simt inima şi inima mea şi-a recunoscut ritmul şi nu s-a mai grăbit să bată aşa de tare încât să nu-ţi mai aud şoapta. Asta făceai, mă ţineai lângă inima ta, mă legănai încet şi-mi şopteai cuvinte tandre...iar degetele, degetele îmi mângâiau fruntea...şi tâmpla.... Era lacrima iubirii...ce nu se putea exprima. Aşa am adormit, legănată de tine. M-am trezit, cu ochii mari, în care se oglindea soarele...în care se oglindeau iar copacii mei cei negri. Azi ţi-am zâmbit! Îmi simţi şi zâmbetul de acolo de departe de unde eşti? O ploaie târzie în aburi de vise alunecă pe aripa timpului ce trece neobservat...un vânt nebun dinspre tine aduce o rază din iubirea ce a-nviat!! Eşti aici, în sufletul meu...şi nimeni, vreodată, nu te va mai putea scoate! Aştept din nou ca zâmbetul tău să-mi lumineze chipul...iar mângâierea din privirea ta să-mi încălzească sufletul. Doar aşa mai pot privi...la sentimentul numit iubire...ce doar lângă tine îl mai pot simţi! Mi-aş dori să fiu o rază de soare...să te pot privi mereu în ochi...să iau o picătură de ploaie care să cadă pe buzele tale...să te pot săruta măcar pentru o clipă şi apoi să mă preling pe coarda sensibilă a inimii care se numeşte DRAGOSTE ".

SA FII BUNA PENTRU CA SA POTI FI FERICITA!

2010-02-18T22:38:00.001+02:00

Să fii bună pentru ca să poţi fi fericită

SCRISOARE adresată de Alexandru Vlahuţă fiicei sale, Margareta

“Să trăieşti Mimilică dragă şi să fii bună; să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Să fii bună pe cât poţi până în ultima clipă a vieţii tale. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, realizări chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea, …al doilea… de! Câştigurile întâmplătoare şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea asta este operă de fiecare clipă, când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. Şi de aceea vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţia câţi merită.

Dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte; dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte, trage învăţătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd c-ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă, şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Smereşte-te, fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine”! Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nicio faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani, ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă Când ai împlinit şaptesprezece ani.

PUTEREA DE A IERTA

2010-02-16T17:44:00.000+02:00

Vizionare placuta !

http://www.neogen.ro/videos/by/daria47/view/0xc93ln9y6yqujbj8bl5mgguk5bvo8kp

Sa ierti nu inseamna sa uiti.
Sa ierti inseamna sa-ti reamintesti :

…ca nimeni nu e perfect.
…ca fiecare din noi se impiedica, chiar cand ne dorim mai mult sa stam drept.
…ca fiecare spunem lucruri pe care ne-am fi dorit sa nu le rostim niciodata.

Toti uitam cateodata ca a iubi e mai important decat a avea dreptate.

A ierta inseamna sa-ti amintesti cu adevarat :

…ca omul e mult mai mult decat propriile greseli,
…ca adesea suntem mult mai buni si mai intelegatori,
…ca acceptand defectele altora, invatam sa le acceptam si pe ale noastre.
…ca sansele sunt destul de mari ca în curand sa avem nevoie noi insine de iertare,
…ca viata ne rezerva uneori imprejurari carora cu greu le facem fata.

A IERTA INSEAMNA SA TII MINTE CA AI IN INIMA TA PUTEREA DE A O LUA DE LA CAPAT IARASI SI IARASI.
ASA CA INCEARCA SA IERTI IARASI SI IARASI.

ASA-I CA AI INIMA MAI USOARA, ACUM, CA AI IERTAT?

O LECŢIE FOARTE BUNĂ

2010-02-15T23:35:00.001+02:00

O femeie iese din casă şi vede 3 moşnegi cu barbă albă stând în faţa casei.
Nu-i cunoştea dar vazându-i supăraţi îi invita în casă să manânce ceva.

“Soţul tău este acasă?” – întreabă ei.
“Nu , este ieşit”
“Atunci nu putem intra” – replică ei.
Seara când soţul se întoarce acasă ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi..

“Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru “

Femeia se duce şi îi invită.

"Nu putem intra toţi în casă" replică ei.

"Cum aşa?" întreabă ea.

Unul dintre moşnegi îi explică. Eu sunt BUNĂSTARE , el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vina în casă.

Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care se bucură. "Ce bine!!, în acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să
ne umple casa cu bunăstare!"

Soţia nu a fost de acord. “De ce să nu-l invităm pe SUCCES?”

Nora îi asculta dintr-un colţ al casei. "N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire!" – a sugerat nora.

"Hai să ne ghidăm după sfatul norei" îi zice soţul soţiei.

"Du-te afară şi invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete."

Femeia iese afară şi întreabă: “Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete”

IUBIRE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi.Surprinsă femeia întreabă : “L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el?”

Cei trei moşnegi replicară: "Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE , unde merge el mergem
şi noi. Unde este IUBIRE este şi BUNĂSTARE şi SUCCES!!!!!!"

DORINŢA MEA PENTRU TINE….
-Unde este durere, îţi doresc pace şi fericire.
–Unde sunt îndoieli personale, îţi doresc reînnoirea încrederi în abilitatea ta de-a trece peste greutăţi.
–Unde este oboseală sau blazare, îţi doresc înţelegere, răbdare şi puteri reînnoite.
–Unde este frică , îţi doresc iubire şi curaj.

Ai de ales din două variante:
1. Să închizi acest mesaj.
2. Să inviţi la iubire împărtăşind acest mesaj cu toţi care îti sunt dragi

DA, IMI DORESC SA TRAIESC SI SA FIU FERICITA!

2010-02-12T17:36:00.000+02:00

Vreau sa fiu fericita!
Vreau sa-mi fie bine!
Vreau sa fiu naibii-n stare sa-mi dau voie asta!
Vreau sa renunt la toti piticii de pe creier cu care am trait , care ma opresc sa-mi dau frau liber sentimentelor si sa traiesc asa cum mi-ar placea.

Stai linistit, voi tine în continuare drumul drept pentru ca doar asa ma simt bine. Cred ca pot sa le respect pe amandoua simultan. Stii, la început, sunt lucruri mici la care renunti pentru ca „nu se face”, sau „ce-ar zice lumea” sau „nu e bine”. Dar ce inseamna „nu e bine”? Cine zice? A, ei… Si pentru cine nu e bine? A, cica pentru mine… Si de unde stiu ei ca pentru mine nu e bine? Sunt ei in mine, au trecut ei prin suferintele sau bucuriile mele, simt ei in locul meu? Simt ei la ce vibrez si la ce ma intristez? Poate mie-mi place sa traiesc noaptea, sa stau in cap cand mananc si sa port caciula tot timpul anului... cu ce drept vin ei sa-mi spuna ca majoritatea lumii nu face asa ceva? Eu nu sunt majoritatea lumii!
Merita sa vreau mai mult de la mine,sa ma apreciez si sa-mi cunosc limitele.Nu ma voi mai lasa manipulata si incerc sa-mi traiesc viata asa cum imi doresc.Nu voi mai regreta ce am facut in viata , voi gandi pozitiv, voi invata din greseli si voi incearca sa-mi aduc singura soarele in casa!

POT, DAR TREBUIE SA VREAU SI SA CRED IN MINE!

CEL DE DINAINTEA TA...

2010-02-11T18:04:00.001+02:00

Oftez si nici nu mai stiu cum. Acest articol nu trebuia sa fie ceea ce este si nici eu asa cum sunt acum. Trebuia sa-l declar nul pe cel de dinainte. Poate nu aveti timp, rabdare, indrazneala, nervi ca sa ma ascultati, iar eu poate am niste zile proaste, la fel de putini nervi, indrazneala, rabdare si timp sa ma ascult. Dar simteam nevoia sa scriu aiurea, fara sens, pierdut, trebuia sa evadez pentru o clipa ca sa fur portia mea de oxigen rece. Iar tu trebuie neaparat sa ai rabdare si bunavointa sa citesti sfarsitul. “Cel de dinaintea ta”… Acest articol ar fi trebuit sa fie pur, curat, plin de recunostinta, caldura si frumusete, atat de indepartat si amnezic incat nici sa nu se atinga ilicit de cuvantul “iubire”. Sa nu fie trist si nici sa intinda palma cu mila in fata unui trecut inchis, cersind tocmai lucrul interzis. Ar fi trebuit sa includa clipa frumoasa de acum, indrazneala de a scrie cu sange pagina prezentului. Dar tot iubirea, prea mult din ea, prea putin, este cea care m-a secatuit de tot, cea care ma indeamna sa scriu urat. “Cel de dinaintea ta”… Oftez. Si ca de fiecare data stiu cum.
Sunt din nou acum, aici. In locul in care vreau sa fiu. Pentru ca asa am vrut, pentru ca destinul a ales si in numele meu. Pentru ca mi-ai oferit rabdare, intelegere si timp. Si acum e aproape noapte. Si aproape ca innebuneam de dorul tau. E seara, e frig afara si sunt multe mormane de zapada. Dar aici e cald si ne iubim cum stim noi mai bine, cum stii tu cel mai bine, cum imi place mie cel mai bine. Fara rusine, fara jena, ca doi oameni care s-au pierdut o viata intreaga si s-au gasit intr-o incapere, in cateva secunde si atingeri de trupuri. Cu dor poate, caci ziua este lunga, mult prea lunga si pierduta zadarnic printre prea multe. Ne atingem, facem schimb de cuvinte, tu spui ceva, eu ascult. Ne imbratisam. Cadem in gol si revenim. Cu cel de dinaintea ta uitam sa ma intorc...
Tu pui mai multa pasiune decat mine, eu ma straduiesc mai mult. Eu ma rog sa nu simti ca nimic nu este nelalocul lui. Mi-e sufletul nauc si parca simti. Ma intrebi ce fac si intuiesti deja. Te uiti si ranjesti la mine si deja vezi hainele cazand pe podea. Dar sunt goala, mai goala de atat nu am cum sa fiu. Cel de dinaintea ta m-a dezbracat complet, incerc demult sa-ti spun. Imi ceri sa te iubesc. Imi cer sa pot sa uit de cel de dinaintea ta. As vrea sa pot sa te mint, sa te mint cum nu am mai mintit niciodata. Dar nu stiu decat sa tac si sa nu ascund adevarul. Si tu nu faci decat sa ma privesti, sa ma intelegi si sa te doara adevarul. Durerea ta da sa ma doara si pe mine. Televizorul merge in gol, in acelasi colt golit de trairi in care converg si sentimentele noastre. Stiu ca imi stii secretul. Stiu ca stii ca ma gandesc la cel de dinaintea ta. Dar nu am vrut, nu am vrut ca cel de dinaintea ta sa ia cu totul bucati din mine. Ce mai pot eu sa iti ofer tie acum?

Sursa: Garbo