Savethegreen

Back to start - Snap! (8)

2018-05-10T23:00:00.003+03:00

- Unde mergem, Ava? Nu crezi că ne avântăm prea adânc? E târziu, iar lumea ne va caută, mai mult, se întunecă și nici măcar nu sunt sigur că mai știm drumul spre casă, hai înapoi, spuse Dante îngrijorat de drumul care părea să devina din ce în ce mai necunoscut.

- Serios, Dante? O să ai destul timp să iți faci griji când vei crește, Ava răspunse fără să se uite în spate, cu un aer arogant, preocupată doar de drumul pe care îl are de parcurs, nici măcar spinii vegetației nu o deranjau, captivată din ce în ce mai mult de tot ce era în jurul ei.

- De unde știi tu asta? Vorbești de parcă știi cum va fi când o să fim mari.

- Nu știu, răspunse din nou Ava privind doar în față, dar am citit într-o carte că așa se întâmpla, că atunci apar grijile.

- Nici măcar nu știu ce sunt alea.

- Eh, îmi imaginez că ceea ce faci tu acum, hai să mergem încă nu cred că am ajuns.

- Dar unde să ajungem? Unde vrei să mergem? În jur văd doar câmpie înconjurată de pădure și deloc vreo așezare, vreun om, sau măcar vreun adăpost. Se lasă seara, Ava, hai să ne întoarcem.

- Pe bune, Dante, nu vreau să îmi petrec toata vacanța în casă sau maxim pe lângă ea, lasă-te purtat puțin de vânt.

- Dar nu bate nici un vânt...

Ava își întoarce un pic privirea spre Dante amuzată de răspunsul acestuia, privindu-l cum chicotește la rândul lui, mândru de răspunsul tâmpit pe care l-a găsit pentru a o scoate un pic pe aceasta din starea de căutare orbească în care a intrat.

- Ești tembel? Lasă prostiile!

- Hai Ava, râzi un pic, nu știu ce tot cauți și sunt tare curios.

- Nici eu nu cred că știu, dar am citit într-o carte...

- ...Ai citit într-o carte? Ești sigură că romanul de aventură pe care l-ai citit zilele acestea nu te-a afectat?

- Nu! Ia-mă de mână și hai să mergem, daca nu vrei să înnoptăm pe aici în pustiul acesta.

- Oricum nu cred că mai avem altă șansă, dar te urmez.

Soarele se pregătea să apună împrăștiind razele roșiatice pe cer, peste mica porțiune de deal ce întrerupea cercul format de marginea pădurii, porțiune de unde și-au făcut apariția și cei doi copii plecați fără vreun cuvânt din satul în care își petreceau vacanța. Acum, aceștia se aflau undeva în jumătatea cercului îndreptându-se grăbiți către copaci...Ava cu pași repezi, trăgându-l după ea pe Dante, care, neîncrezător, avea dubii că Ava e sănătoasă la cap.

........................................................................................................................................................................

Cei doi se cunosc de câteva zile, venind fiecare să își petreacă vacanța de vară într-un colț rupt de lume, lucru care inițial i s-a părut,, fiecăruia în parte, o pedeapsă cruntă din partea părinților care, în mintea lor, au vrut să îi ia din mediul lor, orașul, pentru a le strica toată bucuria de a își întâlni prietenii în fața blocurilor, zi de zi. Dante, pasionat de fotbal, a venit supărat că nu poate juca nici măcar o miuță în locul acesta. Aici în zona asta nu cunoaște nici un băiat, iar cei cu care a încercat să facă o mică legătura habar nu au să dea cu piciorul în minge, știu doar să cutreiere de dimineața până seara nicăieri și înapoi. Ava, mai mică cu un an decât Dante, începuse să aibă gașca ei de fete la bloc, fete cu care se plimba prin parcurile de plastic ale orașului, schimbând idei despre mondenitățile pe care abia au început să le vadă la televizor, începuse să își imagineze cum va deveni creatoare de modă, sau model, sau măcar va avea propria firmă de unde să câștige o grămadă de bani, dar nici măcar nu știa ce înseamnă banii. La rândul ei, Ava era destul de supărată pe ai ei pentru că au adus-o în locul acesta în care nu are televizor și unde singura distracție, dacă o poate numi astfel, sunt cărțile de aventură ale bunicii pe care, în lipsă de altceva, a început să le citească, ocupându-și astfel timpul. Cei doi s-au întâlnit din întâmplare într-o zi la o nuntă, în sat, unde au fost târâți de către bunicii lor și și-au dat seama imediat că sunt diferiți față de cei din locul acesta. Cei doi stăteau la mese față în față despărțiți de ringul de dans unde nuntașii își etalau opincile cele noi. Dante, deși timid, îi arunca priviri involuntare în momentul în care cei ce dansau făceau câte o pauză de la horă. Era încântat de faptul că era diferită prin hainele de oraș și că avea un aer diferit față de ceilalți, un aer un pic arogant, ceva necunoscut pentru cel ce obișnuia să judece oamenii doar după cum loveau mingea. Era uimit să vadă doi ochi ce sclipeau în toată marea de lumini pe care o oferea localul, iar în momentul acela știa că e specială, doar că nu știa cum și de ce.

Seara durează mult prea mult aici, trecuse de mult ora la care Dante era în pat, era prima oară când lua parte la o astfel de paradă de oameni, însă nu grămada de oameni ciudați îl fascina, nici comportamentul nemaiîntâlnit al lor și nici măcar muzica sau gălăgia, așa cum o numea el, nu era ceva care să îl încânte. Ochii îi erau plini de nisip de la oboseală, însă blocați în aceeași direcție, ochi pe care îi muta doar când aceștia se intersectau cu albastrul din ochii Avei, care începuse să îl observe și care, la rândul ei, începuse să îl țintuiască cu privirea, însă asta nu era pe placul lui Dante, nu îi plăcea să fie privit și astfel cere voie de a bunici să iasă puțin până afară cu scuza că vrea să ia o gură de aer, pentru a scapă puțin de privirea bănuitoare a Avei. Odată ieșit pe scările localului, Dante simțea din nou libertatea de a nu fi privit de nimeni uitându-se liniștit spre infinitul de stele pe care nu îl mai zărise niciodată până acum, doar că asta nu a durat prea mult și simțind o mână pe umăr se întoarce speriat...

- Hei! De ce mă urmărești? Se auzi o voce hotărâtă.

Dante se întoarse speriat, iar în fața lui stătea mândră acel copil cu ochi albaștrii pe care îl privise toata seara, inima îi bătea puternic, iar cuvintele dispăruse aproape complet din vocabularul său.

- Ce? Nu! Eu? Nu...Dante începuse să se bâlbâie, surprins de cea care îl intrigase toata seara.

- Hai că te-am văzut că te uitai tot timpul spre mine, de ce?

- Eu? Nu mă uitam, poate ți s-a părut.

- Eu sunt Ava! Încântată! Spuse aceasta încercând să treacă de momentul ciudat.

- Dante, răspunse și copilul timid. Încântat și eu...

- Nu ești că ceilalți, nu ai opinci și nici cravată?

- Și asta e bine?

- Acum da, tot ce am cunoscut pe aici îmi displace complet, iar tu, pentru că nu ești de aici îmi placi.

- Și tu îmi placi, răspunse Dante încercând să își găsească cuvintele potrivite pentru prima discuție cu omul care trezise în el sentimente necunoscute până acum.

- Ce cauți aici?

- Nimic, părinții au decis să îmi petrec vacanța aici, au spus că am nevoie de o pauză de la oraș și că trebuie să cunosc și o altă viață, deși nu știu prea bine ce înseamnă asta, dar tu? Nici tu nu ești de aici, nu? Îți lipsesc cizmele roșii și bentița, Dante începuse să scuture din timiditate și încurajat de Ava intră în discuție din ce în ce mai mult.

- Cizme roșii? Yac! Eu? Nu voi purta niciodată așa ceva. Nu îmi spune că iți plac pentru că mă voi întoarce la bunica mea.

- Nu, nu...e mai bine fără cizme...pantofii tăi sunt buni.

- Așa, speram să spui asta, sunt cumpărați de la Zara.

- De unde? Dante habar nu avea ce înseamnă Zara sau de ce Ava luase un aer important când rostise cuvântul acesta ciudat.

- Zara, firma super cunoscută de încălțăminte și haine și chestii.

- Ce?

- Nu contează....

Seara a trecut altfel acum, cei doi găseau unul în celălalt evadarea din locul acesta pustiu pentru ei, găseau o apropiere de orașul cu care erau crescuți și găseau depărtare față de oamenii aceștia care pentru ei păreau super ciudați. A fost momentul în care cei doi au creat o legătura ce avea să îi conducă spre multe aventuri, cunoaștere de sine și multe bucurii îmbinate pe alocuri cu dezamăgiri. A fost momentul care le-a schimbat amândurora viața pe care o cunoșteau până acum...

........................................................................................................................................................................

Cei doi copii inconștienți de pericolele pe care le oferea zona pe care o tranzitau la ora asta, au ajuns la intrarea din pădure. Ava, pregătită, a scos din rucsac două lanterne și s-a avântat cu curaj spre copacii înalți.

- Ești sigura Ava că e bine ce facem? Habar nu avem ce putem întâlni aici.

- Știu, dar mi-ar fi rușine să ne întoarcem acum, să ne fie frică.

- Nu îmi e frică, dar mă gândesc și la pedeapsa care probabil ne va aștepta acasă, nimeni nu știe unde suntem, sigur își vor face griji.

- Am făcut-o deja, Dante, nu mai avem ce să pierdem, cărțile alea ciudate ale bunicii m-au învățat să am curaj și să profit de moment.

- Iar cărțile alea...

- Da, o să ți le împrumut și ție poate nu o să te mai aud cu văicăreli.

- Bine, Ava, hai să mergem. Habar nu am încotro mergem, sau ce aștepți să cauți dar mergem. Dante începuse să se enerveze să fie luat de sus de Ava și hotărâse să o urmeze oricât de idioate ar fi ideile ei, doar să nu o mai audă că se dă mare cu curajul ei.

În pădure se vedeau doar luminile celor două lanterne și se auzeau fel și fel de sunete necunoscute lor până acum. Nu semănau deloc cu sunetele mașinilor, cu claxoanele lor. Era un sentiment ciudat, dar plăcut, o călătorie într-un necunoscut care îi încuraja să se avânte din ce în ce mai mult. După zeci de minute de mers amândoi se opresc brusc când zăresc în fața lor un adăpost. Un acoperiș apărut de nicăieri ce apară două bănci și o podea din lemn masiv.

- Uite Dante! Uite! Exclama continu Ava, bucuroasă peste măsură de ce găsise. Vezi? Asta tot căutam, un loc ca acesta, e fix ca în cartea bunicii, vreau să ne oprim aici. E ceea ce îmi doream să găsesc. Știam că pădurea trebuie să ascundă locuri minunate că ceea ce vedem în fața.

- Sunt de acord cu tine și îmi pare rău că nu am avut încredere, e într-adevăr minunat. Nu am mai văzut așa ceva în viața mea. Oare cine a construit asta?

- Oamenii din cărți. Hai să ne așezăm acolo jos.

- Așa pe podea? Nu o să fie răcoare?

- Credeai că vin nepregătită? Uite, ține asta, spuse Ema entuziasmată de tot ce era aici, scoțând din rucsacul pe care Dante începuse să îl considere magic o pătură mare. Vom pune asta jos, ne vom odihni, iar când ne plictisim ne întoarcem spre casă.

- În regulă.

Cei doi au așezat meticulos pătura cât să poată vedea cerul printre pilonii groși ai adăpostului. Totul i se părea ca într-o carte cu povești, mai ales că nu credea vreodată că există atâtea stele pe cer. Orașul înecat în fum și ceață nu le-a oferit niciodată o astfel pe priveliște. Cei doi se schimbau încetul cu încetul după doar câteva zile petrecute împreună la sat. Orașul a început să nu li se mai pară de neînlocuit, fotbalul dispăruse ușor din mintea lui Dante și era înlocuit de ochii Avei și de palpitațiile pe care i le oferea natura. Pentru el totul era nou, plăcut și ciudat. Ava, nu se mai gândeam cu ce să se încalțe și înlocuise pantofii de la Zara cu niște teniși simpli, negri, murdăriți pe alocuri cu pete de noroi. La rândul lui, cerul era încântat să îi vadă. Își etala stelele și le mișca spre a oferi celor doi, care se țineau timid în brațe, un spectacol de neuitat.

........................................................................................................................................................................

BIP! BIP! BIP! BIP! BIP! BIP!

Dante se ridică nervos din pat aruncând cu blesteme către alarma ce îi dădea trezirea pentru o nouă zi în care sufletul lui se lupta cu greutate să supraviețuiască. E opt fără cinci minute și trebuie să se pună pe picioare. Viața nu stă în loc și el trebuie să își câștige existența. Se îndreaptă cu nisip în ochi către baie. Se uită în oglinda și acolo vede un copil ce zâmbește cu gura până la urechi în locul bărbatului pe care îl cunoaște. Își dă repede cu apă pe ochi, iar închipuirea dispare. Acum în oglindă apare un băiat mare cu barbă și mici riduri pe față. Zâmbetul dispare, iar în locul lui își face apariția o dungă nemulțumită. Se întoarce în cameră, își pune pe el cămașa de plastic, pantalonii asprii și încalță pantofii ce par făcuți din scoarță de copac. Se urcă în mașină și pornește din nou spre locul unde se macină suflete. Pe drum îi zvâcnește în creier imaginea unui cer înstelat și al unui copil curajos cu ochii albaștrii și pantofi de la Zara, fără să își dea seama dacă a visat sau a trăit cu adevărat asta. Memoria lui s-a stricat de la lumea celor mari...

Old habits

2017-11-11T00:59:00.003+02:00

M-am trezit ciudat astăzi. Nu pentru că ar fi duminică, ci pentru simplul fapt că visurile acestea au început să îmi dea târcoale din nou. Știi tu, cele în care nu stai departe cu anii, nu cele în care tu colinzi lumea pentru a-ți depăși limitele în timp ce eu privesc încătușat de pe geam, nu cele în care tu ai lumina unei veri îndepărtate în ochi. Nu, sunt celelalte care mă sufocă. Acele visuri în care tu ești aici alături de mine în lumea de noroi, visurile în care brațele mele te ating și te liniștesc în timp ce gura mea îţi șoptește noțiuni despre o lume perfectă...nu în totalitate, perfectă doar pentru noi. Mă întreb ce mă leagă atât de mult de tine și încerc să găsesc răspunsuri deși undeva în adânc le știu, doar că încă nu realizez...sigur, a fost acel click încă din primul moment de când te-am văzut, de pe vremea când tot ceea ce visam era împrumutat din împrejurimi, încă de atunci când m-ai tras din cochilia mea și ți-ai băgat nasul în micile jocuri ale mele. Tu, un mic om, curios, cu părul lung și drept și cu nasul în vânt. Mă uitam la tine și nu înțelegeam de ce toate lucrurile mele nu mai par atât de interesante dintr-o dată. Vezi? Încă de pe atunci ceva s-a schimbat, iar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Aseară te-am privit din nou de aproape. Nu ești ca celelalte...nu te chinui cu nimic să te faci plăcută, nu ai nevoie de farduri, nu ai nevoie de fel și fel de cosmetice care să iți acopere tenul pentru că tu știi să îți porți mândră imperfecțiunile și să faci din lucruri ce pot părea dezavantaje, arme cu care ataci subtil pe cei din jur. Uitasem de ce te-am plăcut tot timpul, Ava, uitasem total că naturalețea ta este peste tot ceea ce am întâlnit până acum, uitasem cât de multe lucruri m-ai învățat despre o lume care trebuie neapărat însănătoșită. Dacă îți vine să crezi chiar ajunsesem să privesc cu admirație spre toată hora lor tâmpită, credeam că acesta e adevărul și aprobam sigur pe mine toată goana lor după bani...chiar și acum mai fac asta uneori. Ajunsesem să îi compătimesc când plângeau pentru că nu reușeau să se ridice la doleanța celor care îi conduceau cu biciul. Îți vine să crezi, Ava? Îți vine să crezi că te-ai chinuit atâta timp să îmi arăți ce e aia viață doar pentru a scăpa într-o lume care se omoară pentru o creștere salarială? Ai râde, dar ei, chiar și eu, alergăm să fim plăcuți de oameni pe care nu îi plăcem, râdem în fața unor oameni care nu sunt amuzanți deloc și trăim în cutii care ne sufocă, doar de dragul de a fi mai aproape de o viață pe care nu ne-o dorim cu adevărat, dorim doar o viață care să fie în concordanță cu idealurile lor...noastre...și facem asta cu zâmbetul pe buze. Noroc că mai sunt momente, ca aseară, când mi se dă peste cap întreaga rutină. Ar trebui să vii mai des, să mă trezești și să îmi spui că asta nu e ceea ce am promis. Acesta e doar visul unor oameni triști și singuri pe care îi urâm din toată inima, acesta e doar visul unora care se închid în casă și cărora le e frica să iasă din acele cutii...acesta e visul oamenilor mincinoși cu ei însuși și nu numai, Ava. Acesta, nu este visul nostru...

Ai plecat din nou, cu o despărțire rece și distantă. Eu am rămas să te privesc cum te îndrepți spre noi aventuri. Nu știu de ce stărui în continuare aici, crede-mă, dar picioarele nu mă ascultă să pornesc pe urmele tale, iar sufletul e ciopârțit de atâtea impulsuri învălmășite ale creierului care după analize peste analize decide că lumea lor chiar are logică, că e nevoie de bine și rău, că viața are nevoie de un echilibru și că nu se poate să visăm continuu....dar eu nu văd echilibrul acesta despre care se tot vorbește, Ava, nu îl văd nicăieri. Lumea de aici e bolnavă, iar eu nu știu care e leacul. Oamenii, au mai toți colțurile gurilor îndreptate spre pământ, sprâncenele încruntate și sunt plin de riduri încă de mici de la atâtea gânduri negre ce le tranzitează mintea. Se bat pentru putere, o luptă menită să pună o mână de oameni pe o treaptă mai înaltă, în timp ce alții rămân blocați în aceeași cursă, însă fără izbândă, iar toți uită definitiv ideea principală, binele comun. Se fac rele gratis, iar relele știi că aduc după sine doar rele, iar astfel intrăm într-o buclă din care nu mai avem scăpare. Natura, e câmpul lor de luptă. Gri-ul cimentului bombardează verdele ei, tone de oțel ciopârțesc adânc lemnul bătrân al copacilor, iar smogul produs de atâta zvăpăială ne împiedică să mai privim spre stele. Asta e aici, Ava, o luptă în care se uită de familie, prieteni și uneori chiar de sine, aici oamenii vând interacțiuni pentru hârtii și pentru un loc în față. Acesta nu este visul nostru...

Acum e seară. Tu, ești plecată de mult, iar plămânii mei au rămas fără aerul împrumutat de la tine, de la visele tale. Îmi aprind o țigară pentru a-mi reaminti unde sunt și pentru a te uita pe tine împreună cu toată aura ta fericită, până când ne vom reîntâlni. Îmi așez ochii în puncte fixe în care zăbovesc minute întregi în timp ce încerc să îmi golesc mintea, să pot adormi liniștit. Zgomotul venit dinspre geamul crăpat nu mă lasă să evadez. Vorba “ țipenie de om “ a dispărut complet pentru că aici tot timpul mișună cineva, indiferent de oră. De afară intră pe acel geam sunetele mașinilor pe șoseaua udă, sunete permise de lipsa animalelor nopții care au fugit de mult și ne-au lăsat să ne mulțumim cu sunete create tot de această lume bolnavă, tot de noi. Noiembrie a venit punctual ca de fiecare dată pentru a-mi râde în nas. Nenorocitul nu mă uită și îmi șoptește mereu că va fi alături de mine tot timpul încercând să uneltească împotriva mea în încercarea lui patetică de a se răzbuna pentru că am încercat să îi arăt că nu e totul așa gri ca el, dar parcă m-am obișnuit și de fiecare dată încerc să îl primesc cu indiferență pentru că știu că asta îl macină. Te-aș întreba dacă aș știi că nu e în van, tu unde iți găsești liniștea pentru că știu că nu ai putea suporta vreun moment nebunia asta, și te-aş ruga să mă îndrepți și pe mine în acea direcție pentru că acesta, Ava, acesta nu este visul nostru...

Sedona - part I

2017-09-29T01:35:00.004+03:00

Ding! Ding! Ding! Ding! Ding!

Mă trezesc buimac cu sunetul soneriei în ureche. Am jurat de atâtea ori că o voi schimba pentru că mă scoate din pat pregătit să sting incendii sau să mă prezint la adunarea unui batalion de armată. Atât de înspăimântător este, dar mereu uit și așa o iau de la capăt în fiecare dimineață. De dată aceasta este sâmbătă, dar am ales să nu dorm prea mult, astăzi este prima zi în care te văd și chiar dacă acum am dubii că vreau să ies din carapacea mea, trebuie să o fac pentru că mi-am promis că nu voi rata nici o ocazie că să văd ce e mai departe de zona mea de confort. Vezi tu, m-am obișnuit de prea mult să mă închid cu totul și să rămân împreună cu mine într-o lume pe care o văd doar eu, dar sunt dezamăgit de viteza cu care trece timpul și am impresia că pierd prea mult, așa că iată-mă în încercarea mea de vedea mai departe de propriul meu orizont.

Afară e perfect, nici măcar un nor alb nu îndrăznește să strice albastrul pur al cerului, parcă totul s-ar alinia către o zi numai bună de drumeții. Mă urc în mașină fără a uita stick-ul cu toate melodiile alese special pentru drum și pornesc spre tine. Nu știu drumul, dar sunt sigur că mă voi descurca să ajung. Drumul nu îmi rămâne întipărit în minte deoarece este ocupată cu fel și fel de idei, e chiar obositoare de cele mai multe ori…”Dacă nu o plac? Dacă nu mă place? Dacă nu ne potrivim absolut deloc și va trebui să rămân o seară într-un loc străin alături de o străină cu care nu mă înțeleg? La naiba!” Mintea îmi ia avântul de fiecare dată. Dubiile îmi atenuează avântul, dar am zis că trebuie să ies din carapacea mea și fix asta îmi doresc să fac. Până la urma ce am de pierdut? O seară? Oricum pierd destule în închisoarea pe care mi-o clădesc luând decizii seci și fricoase. Cu toate aceste gânduri am ajuns la destinație fără să îmi dau seama.

- Bună Sedona, eu cred că am ajuns. Poți ieși?

- Bună Dante, unde ești? Eu am ieșit de ceva timp la poarta și nu te văd. Sigur ai încurcat vreo străduță. Ești sigur că ai nimerit locația corecta?

- Ham…nu sunt sigur. Văd o casa mare albă, de fapt sunt două….sau una, nici nu îmi dau seama. Are un gard de lemn înalt, maro.

- Perfect, ești pe drumul cel bun. Mergi înainte, iar după curbă o să fie casa mea.

- Ok, dar nu vrei tu să vii ușor spre mine? Mi-ai spus că ai tăi sunt acasă și încă nu sunt pregătit să îi cunosc. Nici pe tine nu te-am văzut până acum. E prea mult pentru mine.

- Off…mi-ai spus în mesaje că nu ești prea sociabil, dar nu mai fi așa, hai că poate nici măcar nu o să îi cunoști, ei sunt în casă momentan și dacă te grăbești poate vor rămâne acolo. În plus, am și multe bagaje și va trebui să mă ajuți.

- Look, voi veni, dar de ce ai multe bagaje? Știi că vom sta o singura seara nu?

- Știu, dar îmi place să fiu pregătită.

Odată plecați la drum teama de necunoscut s-a risipit. Sedona este la fel de drăguța precum scrie, caci până acum nu reușisem să îmi dau seama de mai mult, în plus, vorbește tot timpul ceea ce este numai bine, pentru că dacă sunt atent la ceea ce spune ea nu mai ascult atât de mult creierul meu hiperactiv și mai mult, nici nu sunt un mare orator. Îmi povestește fel și fel de lucruri, iar eu rămân uimit de toate experiențele ei. Îmi spune despre locuri îndepărtate pe care le-a vizitat, întâlniri cu tot felul de persoane și situații limită pe care a trebuit să le înfrunte. Am făcut bine că am ieșit astăzi din casa, părul blond și ochii ei mă fac să uit de tot ceea ce mă obosește în mod obișnuit.

- Și, spune-mi despre tine Dante, până acum am vorbit doar eu și mă simt că acaparez toată discuția.

- Nu-i nimic, Sedona, îmi place să vorbești, eu sunt mai degrabă tipul care ascultă.

- Ok, dar tot vreau să te cunosc.

- Bine, ce vrei să afli?

- Nu știu, ceva ce nu mi-ai spus până acum în serile în care ne țineam de urât prin intermediul tehnologiei.

- Hhhm...ți-am spus până acum cât de mult îmi plac stelele?

- Da, asta mi-ai zis, mi-ai povestit despre cele patru stele care ți-au ghidat copilăria, tocmai din acest motiv am vrut să mergem la munte, știu că acolo se văd cel mai bine, sper doar să prindem o seară senină.

- La naiba, deci ți-am zis asta, acum ai aflat și că am o memorie scurtă.

- Haha, asta nu știam, dar nu te las să scapi așa ușor. Altceva?

- Nu ar fi mai frumos să descoperi singură? Nu îmi place prea mult să vorbesc despre mine.

- Ok, nu vreau să forțez nimic, poate o să aflu în timp și de ce pari atât de singur și trist.

- Serios? Așa par?

- Da, cel puțin eu asta am observat și să știi că sunt bună la a citi oamenii.

- Nu chiar atât de mult pe cum crezi.

- De ce?

- Pai trist nu aș spune că sunt, poate doar blocat în mintea mea, acolo e mai bine, mă simt în siguranța.

- Atunci ești fricos.

- Hei! Nu judeca, nu sunt nici fricos, doar că uneori prefer compania mea în ciuda a tot ceea ce mă înconjoară. Am ieșit cu tine, nu? Asta nu pare frică.

- Poate ai dreptate, dar ce spui despre singur? De ce îmi pari atât de singur?

- Aici ai putea avea dreptate, deși nici eu nu știu din ce motiv, pentru că sunt înconjurat tot timpul de oameni frumoși, doar că uneori nu mă regăsesc în tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Nu as spune că sunt singur, în nici un caz, dar parca tot lipsește ceva.

- Cred că știu ce spui. Hai că ai mai scos ceva, sunt mulțumită.

- Așa de ușor te pot păcăli?

- Doar dacă îmi dau eu acordul.

Perfect, scăpasem de întrebările Sedonei. Îmi place să mă deschid, doar că acum era un pic prea devreme, până la urma nu cunoșteam prea multe despre ea și cum încrederea mea în oameni este la pământ este mai bine să mai aștept puțin până când voi fi sigur că poate duce tot ceea ce însemn. Între timp tăcuse și ea, pentru puțin timp însă pentru că a observat pe bancheta din spate chitara pe care o iau mereu după mine.

- Nu-mi spune că știi să cânți la chitară?

- De ce? Nu iți place?

- Ba da, mi se pare minunat să poți face ceva ce liniștește oameni. Îmi place muzica mult și cu cât mai autentică cu atât mai bine. Bănuiesc că nu ai luat-o după tine ca să stea acolo degeaba, va trebui neapărat să îmi cânți.

- Haha, nu sunt atât de bun, iar chitara e acolo mereu, nu am luat-o special pentru astăzi.

- Nu contează, tot nu scapi până nu cânți ceva.

- Bine, mai vedem, oricum acum nu pot, vreau totuși să ajungi teferi la munte.

- Sigur, dar nu scapi și dacă vei evita asta o să te pun să o faci la balcon.

- Haha, nu sunt Romeo.

- Nu, el nu avea chitara.

Pe lângă faptul că era frumoasă altceva mă atrage la Sedona, pare extraordinar de sinceră și nu îi e frică să își exprime ideile exact așa cum le gândește. Mi-a câștigat o parte de încredere și sunt tare curios cum vor evolua lucrurile în mini excursia pusă la cale într-o seară în care amândoi pierdeam vremea ținându-ne companie cu ajutorul unor telefoane. Sedona mă ajută cu boala mea imaginară, cea care mă face să mă închid din ce în ce mai mult. M-am îmbolnăvit ușor de la diferențele existente între imaginea mea despre lume și ceea ce este de fapt. Am tot încercat să o schimb fără să îmi dau seama că de fapt nu poate fi schimbată, sunt un pion mult prea mic în tot ceea ce înseamnă viață și asta m-a făcut să gândesc strâmb de multe ori. Poate într-un final voi reuși să înțeleg că tot ce trebuie să fac e să fiu atent mai mult atunci când iau decizii legate de tot ceea ce mă înconjoară.

Muzica ne-a purtat ușor spre munte fără să ne dăm seama cum a trecut timpul, abia așteptam să ajungem. Amândoi suntem iubitori de munte, heh, suflete rătăcitoare am putea spune, doar că la mine sufletul rătăcitor apare odată cu ieșire din casă, până atunci lenevește într-o stare vegetativă. Mă bucur că Sedona a reușit să mă scoată din cutia mea și că s-a dovedit a fi o companie plăcută, sper că și de acum înainte excursia să fie medicamentul de care aveam nevoie.

Smile

2017-09-07T19:07:00.000+03:00

Mă întorc în aceeași cameră, același gri, aceiași pereți, aceeași fereastră. Nu caut mare lucru, de data aceasta am venit în vizită. Îmi e dor şi m-a cuprins o stare de nostalgie. Poate e secul cu care m-am înconjurat în ultima vreme, poate sunt acele simțuri care mă atenționează în ultimul timp că mă dau bătut şi că ei câștigă. Aceiași ei de care ți-am povestit tot timpul…da, dacă iți vine să crezi, încep să le dau dreptate şi uneori chiar să simt că ar avea sens ceea ce spun ei, chiar dacă în adânc încă se mai zbate ceva. Timpul trece, iar motivația unei lupte împotriva lor devine din ce în ce mai mică. Poate sunt toate acestea, sau pur şi simplu faptul că astăzi, mai mult decât oricând, totul devine mistic. Astăzi are o aură ciudată care m-a făcut să vibrez de ceva timp încoace. Sigur, lucrurile nu mai sunt ca altădată, deși dacă stau bine să mă gândesc acum, poate pentru prima dată, nu am venit să mă cert cu fantome, am venit doar să vizitez, să îmi aduc aminte şi să zâmbesc…zâmbetul a rămas în continuare acolo. Astăzi m-a făcut de fiecare dată să îmi adun gândurile fie că au fost rele sau bune. Am simțit că evadez într-o altă lume, fie că am fost obligat sau nu.

După cum spuneam, camera arată la fel ca în ultimii ani, nimic nu s-a schimbat, deși astăzi este suspect de pustie. De obicei fantomele dădeau târcoale şi așteptau să mă prindă aici ca într-o cursă de șoareci, să mă lovească puternic şi apoi să mă dea afară, înapoi în lumea din care veneam. Astăzi e diferit, sunt singur aici. Poate au terminat ce au avut de făcut, poate m-au integrat în lumea de afară destul de mult încât să nu mai fie nevoie să lucreze la asta sau poate pur şi simplu s-au plictisit şi ele.

Lucrurile s-au schimbat total, Annie, şi deși îmi mențin ideile şi cuvintele de altădată, ura pe care o aveam față de ei s-a mai domolit, știu sigur că nu va dispărea niciodată complet, dar ceva s-a schimbat. Nu știu dacă e din cauza faptului că nu am sorți de izbândă în lupta asta sau pentru simplu fapt că nu îmi mai pasă, dar e un sentiment liniștitor. Sunt tare curios tu pe unde ți-ai mai plimbat sufletul, tare curios dacă ai găsit ce căutai şi dacă oamenii cu cămașa strânsă ușor peste burtă te fac fericită. Știu că la suprafață asta ți-ai dorit tot timpul, oameni importanți înconjurați de directori. Nu am înțeles de ce ai avea nevoie de ei să te simți importantă mai ales pentru că după părerea mea erai oricum peste ei, dar dacă tu ai simțit că asta te face să vibrezi, e de ajuns. Știu că ei te-au împins să cobori din tren, dar în final tot alegerea ta a fost. Mi-ar fi plăcut să alergi mai mult după sufletul tău, sau după ce credeam eu că e acolo, dar până la urmă cine sunt eu să iți ghidez orizonturile? Asta e doar problema mea, în nici un caz a ta, dar hai să lăsăm prostiile astea deoparte.

Nu sunt genul de om care să arunce cu urări sau cu dulcegării în jur, nu mă pricep şi nici nu mă încântă cu nimic să fiu un alt pește pe lângă mii alții, dar am ținut să știi că îmi doresc să fii fericită, chiar şi așa în felul tău neînțeles. Am pornit în toată călătoria asta de care sunt mândru acum într-un tren uitat de lume alături de tine şi poate din acest motiv mă întorc câteodată în gara asta, chiar dacă în timpul călătoriei noastre, undeva pe parcurs, tu ai decis să iei alt tren. Mi-ai arătat un alt mod chiar dacă fără să iți dai seama, iar pentru asta iți mulțumesc. Ultima perioadă a fost, pentru mine, incredibil de ocupată. Am cunoscut oameni şi situații pe care unii nu şi le-ar imagina. Am întâlnit oameni frumoși care şi-au riscat comoditatea lor doar pentru a fi alții comozi şi în același timp oameni pentru care comoditatea proprie era mai presus decât orice. Am cunoscut oameni ce păreau săriți de pe fix, nebuni de-a dreptul, dar care în adânc erau doar neînțeleși de o lume bolnavă ce refuză tot ce nu îi place ei. Am văzut părinți îndurerați şi părinți ce radiau alături de copiii lor. Nu era niciunul director, dar aveau ceva special, erau oameni simpli cu sentimente curate. Am întâlnit oameni ce doreau gratis să facă rău unor semeni de-ai lor şi oameni ce nu știau noțiunea de rău. Am întâlnit persoane care se ridicau în slăvi în fața mea prin cuvinte mari pe care le încălcau ulterior când mă întorceam cu spatele…nu i-am înțeles, dar am reușit să îi ignor. Am văzut mii de oameni cântând la unison pentru sufletul lor şi asta m-a făcut să am speranțe. Am întâlnit oameni ce își plângeau durerea şi oameni ce o cântau. Am învățat că totul se schimbă, dar că în esență toate rămân la fel. Am cunoscut toate acestea trecându-le prin filtrul unor discuții pe care, timizi, le purtam la început de drum. Poate d-asta mă întorc astăzi în același loc pe care în ultimii ani îl frecventam de cele mai multe ori gânditor. Poate m-am întors astăzi aici pentru că toate trec într-un final, iar noi am pierde prea mult timp fiind dezamăgiți de lucruri pe care nu le putem schimba. Am vrut neapărat să iți spun şi ție ce am auzit de la unii dintre ei, unii mai optimiști ce urlau în cor „Ce frumoasa-i lumea, ce foame şi ce ger” şi poate așa să iți ridic colțurile gurii într-o zi în care zâmbetul trebuie să fie la el acasă şi ajutorul meu nu ar fi necesar.

Acum trebuie să plec, mi-am luat în serios rolul pe care mi l-au oferit şi am auzit că nu trebuie să îi dezamăgesc, că nu e frumos, fie că îmi convine sau nu. Amuzant, nu? Nu par genul care să asculte de altcineva în afară de mine, dar acum au apărut responsabilități de care nu pot fugi, griji pe care trebuie să le pun la pământ fără a le mai ascunde sub preș în speranța că vor dispărea. Mergem înainte, Annie, orice ar fi, oricum ar fi, iar eu îți doresc tot ce e mai bun pentru tine în următoarea parte a călătoriei tale. Sper să știi să îi alegi pe cei mai buni oameni care să te înconjoare, dar oricum nu ai nevoie de prea mulți, de asta sunt sigur. Să fii fericită!

Snap!(7)

2017-05-26T03:51:00.002+03:00

Încă nu m-am hotărât dacă îmi place singurătatea. De cele mai multe ori îmi doresc să dispară fiecare persoană din jurul meu să îmi pot aranja gândurile și ideile așa cum vreau eu, dar în același timp există și momente în care tot golul acesta este mult prea mult, la fel că acum…Astăzi m-am închis în casă și nu am vrut să văd pe nimeni, dar odată cu lăsarea serii, gândurile au mers prea departe. Am rămas în cameră plimbându-mă dintr-un colț în altul fără vreun scop, altul în afară de a face timpul să treacă. Te rugasem să mă iei cu tine. Ți-am spus că dacă voi rămâne singur aici mă voi bloca între acești patru pereți deja vestiți, în această capcană a sufletului, aș fi preferat orice în locul lor, dar dacă tu nu ești aici nu găsesc destulă motivație să fac altceva. Tu îmi repetai că locul meu este aici și că nu pot merge cu tine, că eu sunt special în felul meu și că oamenii că mine nu pot să meargă pe același drum cu tine, dar cine ești tu să îmi spui ce pot face și ce nu? Ai plecat și m-ai lăsat să mă scufund în lumea viselor. Lume pe care am reușit să o creez în ani de existență și în care mă refugiez când afară e prea mult, lume pe care o cunoști atât de bine, dar pe care rareori reușești să o înțelegi, altfel ai fi rămas aici…

Ceasul de pe perete arată ora unsprezece și douăzeci de minute. Se apropie cu pași repezi de miezul nopții. Aș face gluma cu ceasul, dar nu e nimeni pe care să păcălesc, astfel că m-aș fura singur și mai mult, nu am de gând să prelungesc totul cu încă doua ore, singur nu are farmec, așa că îl las să ticăie în voie, pun mâna pe o pătura și mă așez pe canapea în speranța că voi adormi și noaptea va trece fără a se face simțită. Așez perna bine, trag plapuma peste mine și las pleoapele jos încet cu gândul să prind ceva odihna. Doar mintea aleargă și o face fără a avea nevoie de vreo altă parte a corpului, mintea este independentă. Încet, mă afund într-o altă realitate…

M-am trezit în fața blocului în care am locuit când eram un simplu copil și toate grijile erau legate de posibilitățile de joaca, dacă aveam de unde să găsim o minge pe care să o batem toată ziua pe terenul de sub nuci, sau dacă desenele au început sau încă mai avem timp de o miuță. Aici te-am cunoscut prima oară și la fel că atunci îmi apari în fața și acum. Erai cocoțată pe un gard de fier de unde puteai fi zărită de toata lumea. Părul lung și blond strălucește și acum ca și atunci în ochii tuturor. Trecând pe lângă el mereu, m-am împrietenit și cu vânzătorii de ziare de la chioșcul de lângă pentru că îmi făcusem un obicei să îmi cumpăr zilnic orice ziar sau revistă ce îmi pica în mână. Nu de altă, dar de când m-ai vizitat mi-a rămas doar să fac cărare în fața blocului tău în speranța că voi reuși să mai schimb două cuvinte cu tine. În sfârșit acum ești în fața mea și aș putea să scot toate cuvintele care au rămas în gât atâta timp doar că acum nu mai vor să iasă și te lasă pe tine să faci primul pas.

- Bună Dante, ce mai faci?

- Bună Ava, sunt bine, doar un pic amețit. Habar nu am cum am ajuns aici și de ce pare totul diferit.

- Hehe…stai liniștit Dante, visezi, iar locul acesta arată diferit pentru că iți lipsesc toate detaliile pentru a-l crea cum era el inițial. Pe noi doi văd că ne imaginezi perfect.

- Cum aș putea să uit vreun detaliu despre noi?

- Mă gândeam că poate după atâta timp ai mai uitat?

- Nici gând Ava, lucrurile frumoase rămân tot timpul întipărite în minte.

- Mă bucur, mai mult, observ că suntem din nou copii…

- Exact că și atunci..

- Da, îmi place că nu am apucat să ne murdărim cu cimentul maturității, aici suntem doar copiii blocului. Aș fi vrut să rămânem mereu aici, dacă s-ar putea.

- Din păcate nu putem mai mult de o seara, e tot ce primim în lumea asta.

- E destul și atât.

- Crezi? Mie mi-ar fi plăcut să ne întâlnim în realitate. Să putem duce la bun sfârșit toate visele pe care ni le povesteam și pe care le puneam la cale cu atât de multa dibaci țațe. Doar execuția a rămas în aer..

- Hmm…am fi stricat totul în lumea aia. Toți ar fi încercat să ne pună piedici, fiecare crezând că el are răspunsul la dorințele noastre, fără a ști măcar care ne sunt visele. Toți se cred cei mai deștepți, dar prea putini încearcă să înțeleagă. Ne-am fi sufocat, Dante, și am fi ajuns să ne învinovățim pe noi pentru tot.

- De ce Ava? De ce când totul ar fi depins de noi.

- Huh? Nimic nu ar fi depins doar de noi Dante, nimic în lumea reala nu depinde de o singura persoana, iar cei care s-ar fi implicat ar fi stricat totul, ei nu visează..

- Atunci hai să facem cumva să rămânem aici, mereu!

- Nu putem..

- Hai să încercam. Ai putea să te joci cu tâmpenia aia de joc pe care numai tu îl plăceai. E și acum pe masa, nu l-am mutat de atunci. E în aceeași poziție. Îmi imaginam tot timpul dezamăgirea ta dacă l-aș fi mișcat câtuși de puțin.

- Drăguț din partea ta, Dante, dar nu putem rămâne. Furtuna te va trezi în scurt timp.

Care furtuna? Soarele bătea în continuare puternic în părul tău blond. Întorc capul să văd dacă sunt nori și nu găsesc niciunul. În schimb, când întorc capul să te întreb despre ce furtuna vorbești, ai dispărut. Încerc să te strig, dar nu ajuta, iar în scurt timp un zgomot puternic mă aduce înapoi în camera. Într-adevăr, afară era furtuna, iar trăsnetul de mai devreme a scurtat vizita la tine. Mă ridic de pe canapea, mă duc la frigider, deschid o sticla și beau fixând-mi ochii pe pereți. Mi-a rămas mintea la cuvintele tale. Mă gândesc dacă chiar nu am fi putut funcționa aici și dacă nu, de ce? Spui că lumea reala ne-ar fi sufocat, dar cum putem ști dacă nu am trăit pe pielea noastră asta? Mă întorc în pat hotărât să te revăd, cred că nu am spus tot ce voiam și asta mă roade. Închid ochii și las mintea să îmi zboare din nou în speranța că va ajunge la gardul de fier.

De data aceasta gardul nu își face apariția, însă nu am ajuns departe. Recunosc gradina din spatele blocului și locul unde ar fi trebuit să fie balconul meu cu ieșire la gradina, doar că de data aceasta lipsește. Văd un geam imens care se întinde pe ce ar fi trebuit să fie balcon. Înăuntru nu mai sunt mai multe camere ci doar una imensa cu un pat mare lângă unul dintre pereți, un birou și o ușa ce făcea legătura între camera și bloc. Înăuntru te văd și pe tine, trista și neliniștita. Nu ești Ava pe care o cunoșteam. Pare că ai renunțat la tot ce te făcea fericita și ai decis să intri în slujba lor. Văd bărbați ce intra pe ușa vorbesc cu tine și apoi pleacă lăsând locul altor bărbați să între. Nu reușesc să îmi dau seama ce se întâmpla, dar pare că le iei cumva suferința cu care intra pe ușa. Mă apropii încet de geam și intr-una din pauze îmi fac curaj să ciocan. Ava se uita nedumerita și se apropie.

- Hei! Bună Dante. Cum de ai ajuns aici.

- Probabil visez din nou Ava, am venit să te văd, îmi era dor de tine.

- Off...hai înăuntru. Nu mi-ar fi plăcut să ajungi aici, dar...

- De ce? Ce e locul asta și ce cauți aici?

- Aici e lumea lor, iar lumea lor nu e așa cum ne-o imaginam noi când eram mici. E trista și plictisitoare. Nu e nimeni care spune povesti, care le visează. E doar o întreaga nebunie. O cursa spre nimic.

- Observ că totul e diferit. Cimentul asta a înlocuit vechiul nostru loc de joaca, iar verdele a dispărut complet. Zona asta era plina de copaci când eram mici.

- Natura îmbătrânește probabil și ea în același timp cu ea.

- Dar ea e nemuritoare...

- Așa credeam și eu, dar în lumea asta nimic nu este nemuritor. Nici măcar visele...

- Și de ce ramai? Hai să plecam, nu ai nevoie de asta...

- Oho, dragul meu, dar nu putem...mai mult, va trebui să ne luam rămas bun nu mi-a mai rămas mult timp, trebuie să mă întorc la treaba, iar tu trebuie să te întorci la realitate...visele nu durează mult..

- Stai puțin....

Ai fugit din nou fără să iți iei rămas bun. Nu știu dacă e o tactica de a ta pentru a te caută prin vise sau poate doar urăști să iți iei la revedere. Eu, m-am trezit pe aceeași canapea gri din camera. Dau plapuma la o parte și mă mai fâțâi un pic prin jur. Nu îmi mai e deloc somn, iar mintea se încăpățânează să lucreze la turație maxima și asta mă înnebunește. Îmi spun că e aproape căsuța noastră, că nu va dura mult și vom ajunge acolo să ne liniștim, dar nici eu nu mă mai cred înconjurat de atât de mult fals și gri. Poate pana la urma nu e nici o scăpare și suntem nevoiți să umblam fără nici un scop prin malaxorul asta de suflete. Poate suntem doar distracția cuiva și de fapt nu avem nici un scop nobil. Off...trebuie să mă așez din nou, aici nu am pic de liniște. Trag din nou plapuma în dorința de a scapă de noapte și închid ochii...

O altă camera ciudată o înlocuiește pe cea veche. O camera mare, luminata în exces. Aici fiecare perete e formata din sute de ferestre, fiecare arătând o lume diferita. Încerc să le observ, dar mă obosesc. Nu am vrut agitație și nu le pot urmări pe toate...sunt prea multe. Zăresc însă o fereastra în care apari. O lume total diferita de ceea ce am văzut pana acum. Aici ești total diferita. Sclipirea ta a dispărut. Nu toata totuși, rămâne acolo o sclipire falsa, matura, a unor obraji bombardați cu atât de multe cosmetice încât a ajuns să se reflecte orice în ei. În spatele tău o mulțime care aplauda și aclama. Pentru ce? Celebrii bujori din obrăjori nu mai sunt deloc din obrăjori, mai degrabă, pe obrăjori. Sunt veniți obosiți și asimetrici, puși acolo plastic, să ajute și ei cum pot la sclipirea aceea inițiala, însă mai mult înrăutățesc situația în loc să o ajute. Zâmbetul nu mai exista oricât de mult ochii ar încerca să îl provoace. A rămas doar o dunga dreapta, perfect orizontala, rujata mult prea mult și delimitata de doua paranteze ce țin memoria unor zâmbete reale vie, unor zâmbete de pe vremea când totul nu trebuia să fie codificat pana la infinit, de pe vremea când încă mai priveai stelele și le rugai să te ajute. Doar nasul a rămas mândru, dar a obosit să fie înconjurat de atâtea lucruri inutile. Nu vreau să mai privesc. Nu are sens. Ferestrele alea mă întristează și fără să mai stau pe gânduri apuc ce am la îndemâna și arunc spre ele. Aproape toate se sparg, în jur rămânând doar cioburi din niște lumi ciudate și o singura fereastra ce încă mai funcționa. Mă apropii să ii ascult poveste, dar tot ce văd acolo e la fel de trist. Un copil bolnav întins pe un pat, cu ciment pe fața, sarcasm și injurii în fiecare dintre cele doua mâini firave ale sale, cu o branula înfipta în una din ele, repetând obsesiv o rugăminte....”Vă rog nu-mi luați prințesa mea....”

Snap!(6)

2017-03-24T01:22:00.000+02:00

Pe o alee principală, în creierii nopții, Dante aștepta nerăbdător cu ochii în pavaj. Copacii din stânga și dreapta îi țin de urât în timp ce el așteaptă să scape de măștile pe care le poartă deseori cu scopul de a se ascunde cât mai bine de cei ce devorează suflete. În noaptea asta voia să fie sincer și uman. Luna era prezentă și ea, ca de fiecare dată, pentru a privi un alt episod din omenirea cea simplă. Așezată pe locul central și alăturată câtorva stele curioase, aștepta cuminte începutul.

Din capătul aleii își face apariția o siluetă subțire, cea pe care Dante o aștepta și pe care nu o mai văzuse de atâta vreme. Îmbrăcată într-o rochie albă, culoarea care o prinde cel mai bine, purtând pandantivul ei preferat și desculță, Ava se îndrepta spre Dante, încă o dată.

- Hei Dante, spuse ea timid in timp ce îl săruta pe obraz. Ce mai faci?

- Buna Ava, bucuros să te vad. Îmi era dor de tine. Îmi place mult rochia și văd că ai luat și pandantivul acela, dar ce-i cu tine desculță?

- Vreau să fie ca atunci când eram doar niște copii. Vreau să evadez pentru o seară. Îți mai aduci aminte când eram mici și mă furișam de tata în fiecare noapte, însă nu puteam scăpa de cățelul acela nesuferit care lătra la fiecare mișcare din curte?

- Haha, da, veneai de fiecare dată alergând în picioarele goale...alergând și blestemând.

- Da, știam ce morală mă va aștepta a doua zi acasă, dar nu eram dispusă să renunț nici o secundă la momentele noastre rupte din lumea asta. La fel ca și atunci, nu înțeleg lumea și vreau pentru puțin timp să plec în altă parte. Acolo unde doar noi putem ajunge pentru că suntem singurii care cunoaștem parola.

Fără să mai stea pe gânduri, Ava îi ia mana lui Dante, acesta urmărind-o îndeaproape pe vechea scurtătura ce dădea în dealul care adăpostea luminișul în care ne găseam liniștea, în coliba veche din nuc. Diferit era că de data aceasta Ava conducea hotărât. Dante nu se mai simțea de-al locului, îl părăsise acum ceva vreme și se simțea oarecum vinovat că a fost atât de ocupat încât a uitat de el. Încă o dată erau aceiași copii aiuriți ce se plictiseau prea repede de tot ceea ce înseamnă lume civilizată și au decis să o părăsească pentru scurt timp. Ambii cred că mintea lor poate fi ușurată doar în locul în care au evadat de atâtea ori, în coliba copilăriei.

Dante uitase de scurtătura, petrecuse prea mult timp departe de casă, însă Ava mergea fără oprire prin grădini trecând de pe o alee pe alta. A condus tot drumul în afară de pârâul ce l-a trecut în brațele lui Dante. Mereu i-a fost frică de peștii ce ar mișuna pe lângă picioarele ei.

- Mai avem mult, Ava?

- Hmmm...Ai uitat? Nu pot să cred.

- E noapte, iar eu nu am mai fost de mult timp pe aici. La ce te așteptai?

- Credeam că poveștile sunt nemuritoare.

- Câteodată oamenii își pierd îndemânarea. Uită tot ceea ce îi face fericiți, sunt ocupați prea mult cu viața pe care au ales-o, sau pe care cred ca au ales-o. Eu sunt de părere că nu ne alegem cu adevărat ceea ce vrem să fim, că suntem ceea ce suntem până obosim să mai aspiram și ne mulțumim cu ceea ce avem. Așa am uitat și eu de locul acesta...am fost prea ocupat ca să mai pot adormi măcar cu el în gând în fiecare seară. Daca nu mă trăgeai tu aici poate că uitam de tot de locul acesta, de tine și de tot ce mă face fericit.

- Dar acolo erai fericit?

- Eram mulțumit și asta e un lucru al naibii de periculos.

- Hai că iți vei aduce aminte cât de curând cum să zâmbești.

În scurt timp amintirile au început să își facă din nou loc în capul lui Dante, imediat ce au urcat dealul blestemat, căci așa îl numeam când eram mici și credeam că el e singurul care ne împiedica să ajungem mai ușor la colibă. În față își făcuse apariția bătrânul stejar care adăpostea atâtea vise fără să ceară nimic în schimb. Dante a rămas uimit și că totul este la fel cum l-a lăsat. Nici o scândură nu lipsea în ciuda anilor care deteriorează fără milă absolut orice. Acoperișul, făcut din crengi peste care am adăugat cârpe era și acum acolo, poate doar două găuri își făcuse apariția, însă doar pentru a aerisi locul mai bine. Scara nu avea nici o treaptă lipsă și ușa se deschidea ca pe vremuri, doar dacă împingeai un pic mai tare. Nici după ce a urcat nu i se părea nimic să lipsească sau să fie în plus. În tot acest timp Ava îl privea, încantată de starea de fericirea ce i se putea citi acestuia pe față. Îl trage încă o dată de mână, îl împinge pe vechiul pat din paie acoperit de o plapumă, îl sărută și se așază unul în brațele celuilalt.

- Oare chiar am ajuns să fim atât de nenorociți, Dante?

- De ce spui asta, Ava?

- Umblăm printre ei, Dante. Pe noi ce ne face diferiți față de ei? Noi de ce am fi mai presus? Rosti Ava în timp ce își odihnea capul pe pieptul acestuia, privindu-l în ochi în timp ce acesta rămânea tăcut.

- .....

- Așa e, nu? Chiar suntem și niște nenorociți? Insista Ava.

- Liniștește-te, nimeni nu e în măsura să ne spună asta. Noi nu am renunțat la vise. Noi încă ne mai trezim, chiar daca de puține ori, și ne regăsim în locuri magice ca acestea. Noi nu ne-am lăsat bătuți. Suntem doar amorțiți.

- Și nu iți e frică de faptul ca poate veni o zi în care locul acesta să rămână istorie? Să se piardă fără ca măcar să ne dam seama?

- Ba da, dar atâta timp cât va avea cine să mă tragă în lumea asta, voi avea încredere. Promite-mi că vei face asta când vei simți ca lumea mă împinge în largul ei.

- Ca de fiecare dată...

Vântul ce bătea printre scândurile colibei din copac făcea ca înăuntru să fie destul de rece așa că Dante scoate din rucsac o pătura și o așază peste ei. Ca pernă se folosește de vechiul casetofon, pe care îl acoperă cu un burete. Casetofon care pe vremuri era martor la jurămintele celor doi în timp ce cânta balade pe cale de dispariție. Nu se grăbesc spre casă deși este o oră la care alții dorm de ceva vreme. Își aduc aminte de copilărie, de serile în care puneau la cale planuri ingenioase pentru a scapă de vigilența părinților. Nu se grăbesc pentru că urăsc să trăiască o viață pe fugă și aici e singurul loc în care sunt scăpați de agitația de afară, mai mult, nu știu când sau dacă se vor mai vedea.

- Auzi Dante? Ce s-a întâmplat cu romantismul? De ce s-ar îndepărta oamenii atât de mult de el?

- Oamenii nu mai cred în așa ceva, Ava. Probabil nu le-a adus nici un beneficiu material, mai mult, a fost asemănat de fiecare data cu amintirile dureroase ale unor eșecuri. Oamenii au început să creadă ca e inutil, uitând total cum se simte cu adevărat. Ei nu se mai hrănesc cu el, stau închiși în propriul suflet crezând că viața înseamnă doar ceea ce pot vedea. A devenit o obișnuință ca mai toți să se trezească într-un pat, singuri, să ascundă tristețea sub un zâmbet fals sau sub farduri, iar apoi să iasă pe ușă. Afară se întâlnesc cu alți oameni triști, dar cu zâmbetul pe față și își povestesc întâmplări banale în loc de povești.

- Asta să fie tot? O lume tristă în căutare doar de lucruri materiale?

- Cel mai probabil da, dar asta nu înseamnă ca va trebui să rezonăm cu ei.

- Nu vom fi dați afara în cazul acesta?

- Marginalizați?

- Da. Poate vor considera că suntem nebuni și ne vor exclude din lumea lor.

- Ti-e frică de asta? Când noi suntem aici ca să evadam.

- Un pic. Oricât de mult am încerca să fugim, tot va trebui să ne întoarcem acolo. În final nu vom putea rămâne plecați. Știi foarte bine...așa că lasă asta. Spune-mi cum e viața ta acolo. Mă gândesc ca ar trebui să fie superbă pentru un om ca tine.

- Nu chiar. Nu m-am obișnuit fără locul acesta. Acolo ești cineva pentru oricine în afara ta. Relaxarea e total diferită față de aici și, mai mult, acolo nu te găsesc pe tine, cu încrederea ta în vise. Acolo sunt doar pereți goi.

- Off...hai să uităm de tot pentru scurt timp, nu vreau adormim triști. Povestește-mi ceva frumos în timp ce ațipesc un pic.

- Hehe. La fel ca pe vremuri...huh? Tu să adormi iar eu să-mi răcesc gura de pomana, nu?

- Nu iți răcești gura de pomană. Vei visa alături de mine.

- Oook...pregătește-te să adormi.

- Sigur. Noapte bună, copil...

„Se făcea ca există la un moment dat, acum multă vreme, un oraș atât de frumos încât nu puteai să ajungi acolo și să mai pleci. Un oraș pe care nu l-ar fi putut găsi oricine. Era ascuns undeva în desert și nu oricine ar fi putut ajunge la el”

- Bineînțeles. Altfel toată lumea ar fi mers acolo.

- Hei! Ai spus că vei adormi.

- Hehe...o voi face în curând.

- Să revenim.

„Spuneam de orașul acela. Da, nu oricine ar fi putut ajunge la el. Arăta oamenilor demni calea spre el, câteodată, în vise. Era un oraș perfect. Îți poți imagina? Un oraș încărcat atât de mult cu culoarea verde de la natură încât doar respirând simțeai și tu totul în jur cum trăiește. Era un oraș atipic. Lipsit de griul acela obositor al blocurilor. Aici existau doar case, fiecare cu câte o mare gradină. Oamenii nu sunt răi aici. Nu le pase de ce face celălalt, atâta timp cât pe el nu îl deranjează cu nimic, iar oamenii de aici au mare grijă la asta. Niciunul nu cere sau pretinde mai mult decât are nevoie să îi fie bine în aceasta societate, alături de alți oameni care se simt bine...și tot așa. Oamenii zâmbesc des aici. Niciunul nu o face așa frumos ca tine, dar zâmbesc. Aici, nimeni nu are frică de eșec, sau că ar mai putea da greș din nou, pentru că aici fiecare început e văzut ca o sărbătoare pentru ceea urmează și nu ca un doliu pentru eșecul ce a trecut. Acolo suntem și noi doi. Nu știu cum am ajuns, dacă am meritat asta sau dacă cineva ne-a făcut vreo favoare, dar eram acolo. Aveam o casă pe un deal, exact așa cum visa...”

Dante întoarce privirea spre Ava și observă că, exact așa cum spusese inițial, a ajuns să vorbească singur, la fel cum o făcea de fiecare dată pe vremuri. Nu s-a supărat ci a închis și el ochii îndată. Știa că acolo, în vise, o va întâlni tot pe ea.

Snap!(5)

2017-02-20T01:40:00.001+02:00

Sunt sigur că te-ai amuza rău. Arogantă, dar reținută, cum te cunosc, vei zâmbi în sinea ta şi iți vei spune după atâta timp: Am avut dreptate. Vei da ochii peste cap, o să te mai uiți încă o dată, pentru a fi sigură, iar apoi vei uita pentru totdeauna. Poate ai fi avut nevoie de atunci să știi că aveai dreptate, dar nu era nimeni lângă tine să te liniștească….singura persoană care ar fi putut să șteargă coșmarul din mintea ta era pierdută undeva printre nisip şi pietre prețioase, orbit de toată lumina aia puternică, reflectată în jur. Nu e felul tău să te dai mare, pentru că ai reușit să iți păstrezi chiar şi după atâta timp aura ta elegantă, dar chiar şi așa, ai scapă printre dinți un „ți-am spus eu…”.

Am fost obsedat în ultimul timp de munte. Mi se pare pur şi neatins încă de toată mizeria pe care o împrăștiem prin jurul nostru. Am tot încercat să evadez de sub norul negru al poluării spre un vis obsedant. Mă trezesc noaptea din somn cu aceeași imagine în cap. Aceeași casă simplă din Apuseni. M-am tot chinuit să îmi dau seama de unde îmi vin ideile acestea, dar parcă de fiecare dată îmi scapă ceva în analiza obositoare a minții. Acum știu. Căutând după momente prin toate foile împrăștiate in pod, am găsit şi scrisorile tale, semnate scurt în colțul paginilor, C. Într-una din ele îmi vorbeai obsedant despre casa noastră. Ai spus că avem aceleași vise şi că trebuie neapărat să ajungem acolo. Îmi aduc aminte că vorbeai continuu despre asta şi când ne vedeam. Pitiți în puținele locuri verzi din globul nostru, ascultam liniștit cum vorbeai despre ce trebuie să facem, despre cum trebuie să ne depărtăm încet de cimitirul viselor, pentru că trebuie să le trăim, nu doar să ni le imaginăm. Nu înțelegeam, vorbele tale erau prea mult pentru un copil care voia să trăiască fără să facă prea multe eforturi. Am fost mereu doar un visător, pe când tu știai cum să pui lucrurile în ordine pentru a ajunge la vise. Sunt curios acum, oare după atâta timp, tu ai reușit să ajungi în Apuseni?

E întuneric beznă. Noi umblăm printr-un pustiu peste care se lasă ceaţa. Niciunul dintre noi neavând habar de prezenţa celuilalt. Ne punem sute de întrebări şi nu le găsim răspunsul prin tot haosul acesta. Fiecare aleargă spre un vis, o dorință, un impuls. Sunete ciudate ale nopții se auzeau de peste tot, însă nimic nu se vedea, doar lumina unui astru ce străbătea slab pânza de ceaţă ghida mișcările noastre. Mă gândeam pe unde te ascunzi şi cât timp o să treacă până te voi găsi, însă liniștea nu îmi oferea nici un răspuns. Mă ridic pentru a continua căutările pentru ca știam că dacă nu iți voi da de urma, nu voi reusi sa ies din labirintul ăsta şi ghidat de lumina astrului mă îndrept spre locul în care atingea pământul, iar acolo erau trei scări ce porneau de nicăieri şi care nu aveau nici o destinație. Şi tu erai acolo, iar eu puteam să iți disting chipul de data aceasta, altfel decât arogant şi reținut.

E dimineață. Mă trezesc buimac şi întind mâna spre telefon să văd cât este ceasul. E 8:58! La naiba, iar voi întârzia. Sar din pat direct în dulap, iar apoi mă îndrept spre baie pentru reîmprospătare. Mă uit în oglinda, ridic încet colturile gurii şi îmi spun că totul e mult mai bine dacă sunt pozitiv. Nu îmi place rutina, dar e ceva prin care trebuie să treci, e un fel de ritual care să te călească pentru călătoria din faţă. Cobor scările să ies din casă şi mă opresc brusc în faţa biroului. Tu ești acolo notând ceva pe un carnețel cu coperți din piele. Te uiți spre mine nedumerită şi mă întrebi încotro alerg la ora asta. Eu rămân blocat şi realizez încet că nu sunt unde credeam. Pereții din lemn nu se aseamănă cu betonul cu care eram obișnuit. Mă uit spre geam, iar afară văd o pădure de brazi întinzând-se de la un cap la celălalt, nicidecum o turmă de mașini gata să se încalece una pe cealaltă. Mă opresc şi zâmbesc ușurat. A fost doar un coșmar. O parte din rămășitele lumii de afară. Ahhh! şi aş mai fi putut dormi destul. Tu ești ocupată cu scrisul în perioada asta a zilei, iar eu nu pot fi mai mândru de tine când te văd atât de perseverentă. Aş fi vrut să fiu ca tine, să pot scoate gândurile pe hârtie şi să rămână acolo să le pot privi doar când aleg eu să fac asta, dar nu am reusit sa fur nici asta de la tine, mai mult, mie îmi place să ies afara, nu pot sta închis atâta timp. Am de îngrijit florile şi legumele din gradină. Cineva trebuie să facă si plimbarea de după-masă alături de cățelul nostru, Dante. Apoi mă voi întoarce să luam prânzul amândoi şi să îmi povestești despre ideile tale, despre cum vezi tu lumea şi ce crezi ca ar trebui să fie acolo. Mereu mi-a plăcut cum gândești şi am învățat atâtea de la tine. Să ne mutam aici a fost o super idee şi deși eu am avut dubii, sunt sigur că a fost cea mai bună alegere. În seara asta vom privi împreună spre stele şi voi asculta poveștile tale despre zei şi muritori, despre alte lumi, alte posibilități, infinit.

E frig. Mereu se simte așa când părăsesc zona casei. Seara se lasă peste întreg mușuroiul de furnici. Mă uit în stânga şi în dreapta pentru a caută un adăpost, dar tot ce văd în jur este o câmpie imensă brăzdată de un vânt puternic. M-ai rugat să nu ies astăzi din casă, dar nu te-am ascultat. Mă întrebai de ce trebuie să fac asta neapărat. De ce nu mă pot bucura de liniștea dinăuntru? Îmi arătai semnele şi mi le aruncai în faţă, dar eu nu te vedeam, nu te auzeam şi nu te simțeam. Eram blocat cu privitul spre fereastra, orizontul mă fascina. Îmi imaginam că după munți e tot paradisul de aici, doar că multiplicat cu zeci de unități. Îți vine să râzi, ţi-am spus. Munții…îi blamam atât de mult că ascund o lume întreagă de mine când de fapt ei încercau doar să mă apere de smogul sufocant de pe partea cealaltă. Ei şi cu tine. Dar mă credeam mai deștept ca voi toți la un loc şi mi-am urmat instinctul. Am lăsat în spate zona casei fără să îmi dau seama că mă rătăcesc. Am colindat ore în şir terenuri seci, fără natură, fără urme de viaţă. Singurul loc în care am ajuns era bătrânul stejar ce adăpostea cei doi corbi orbi. Cei din coșmarul tău, cei de care spuneai şi cu care te tachinam eu când voiam să mă amuz pe seama ta. Ai fi râs din nou, pentru că ţi-aş fi dat dreptate şi pentru lucrul ăsta.

E târziu. Mă așez la poalele stejarului şi închid ochii. Sunt obosit şi aş avea nevoie de câteva zeci de minute răgaz. Dar nu scap nici aici. În vis îmi apari şi pari supărată pe mine. Ţi-am spus de multe ori cum sunt când te simt așa. Ţi-am spus chiar de când aveai chef de glume şi-mi testai răbdarea. În visul ăsta tu nu reveneai la zâmbet. Țineai buzele strâns închise şi fruntea încruntată. Aruncai cu săgeți şi blestemai în gând tot ce ţine de lumea muritoare. Stăteai undeva sus, în vârful scărilor şi mă blocai cu privirea. Casa dispăruse, ochii tăi îşi pierduse culoarea unică şi erau transformați într-un roșu aprins. Rosteai obsesiv cuvinte, dar eu nu reușeam să le înțeleg, nici măcar acum. În final te-ai plictisit să mă urăști şi ai dispărut. Ai lăsat în urma ta doar câteva trepte crăpate care duceau spre nicăieri. Casa a dispărut odată cu tine pentru că nimeni din afară nu e demn să o vadă. Nimeni nu are acces la locul acesta. Cel puțin nu fără voia ta.

E la fel. Aici nimic nu se schimbă. Mă enervai când vorbeai de sus despre ce este în afara noastră. Credeam că e doar o luptă răzbunătoare a ta cu ei şi că de fapt ei nu sunt deloc cum îi prezinți tu. Nu credeam că toate cuvintele tale pot fi adevărate. Nu aveau cum să fie adevărate când de acolo veneau toate visele şi toate poveștile despre o lume încântătoare. Nu am știut decât până de curând că de fapt visele şi poveștile fugeau de acolo spre noi pentru că acolo nu pot ajunge la finalul fericit pe care fiecare îl implica. Veneau la noi în căutare de stăpâni pentru că acolo toată lumea a luat-o razna şi a uitat să viseze. Au venit aici pentru că în căbănuța noastră erau doar zâmbete, iar lor le plac zâmbetele. Asta încearcă tot timpul să aducă lumii, zâmbete…dar noi nu mai știm să zâmbim. Aici, departe de noi oamenii scotocesc prin răni deschise în loc să ţină ambele mâini apăsate. Ai râde iarăși, dar aici se vinde otravă în loc să se dea gratis serul vieții. Principii? Ei nu au nimic după care să se ghideze. E un haos total şi nimeni nu ia atitudine, toți sunt prea fricoși ca să vorbească. Lucifer a câștigat ușor jocul de șah şi îşi face de cap cu minţile lor. Poate că le sunt asemănător. Din acest motiv am ținut neapărat să ajung aici şi poate că aici este casa mea, dar cum să îmi mai pot dori să rămân aici când îmi zvâcnește în cap imaginea locului de pe munte? Acum, când înțeleg ce înseamnă infinitul…

A bitter end - 11

2017-01-08T03:24:00.001+02:00

Trebuie să ies din casă. Am rămas singur de ceva vreme, în timp ce Ema a început să îşi găsească activități alături de Kristine, tipa de la Drunken Monkey. Vacanţa de iarnă venise peste noi, iar eu nu eram pregătit pentru a petrece prea mult timp alături de oameni. Înăuntrul mă presează, iar amintirile îşi fac de cap nestingherite. Le urăsc în aceeași măsura în care ador să le privesc amorțit în faţa ochilor. Imagini cu tine, imagini lipsite de negrul realității, transformate în icoane hulite ce nu îşi găsesc rostul în lumea aceasta. Afară, lumea se pregătește de trecerea în noul an. Fiecare cu speranța că ceea ce va veni va fi mult mai bine, de parcă de anul nou lumea s-ar transforma cu totul. Nimic mai fals, dar nimeni nu ne oprește să visam. O facem în fiecare zi, însă odată cu trecerea timpului observ mai multă lume plictisită de atâtea vise fără sens şi năruite.

Luminițele orașului, aranjate frumos de sărbători, îmi licăresc în obraji, odată cu vântul rece ce bate dinspre râu. Ti-ar fi plăcut aici. Ai fi fost departe de toată lumea care iți sare zilnic în spinare, știu cât de mult urai să te bată lumea la cap, să te tragă la răspundere. Aici ai fi fost singură….singură alături de mine. Știu…nu e o lume înzăpezită ca în copilărie. Au dispărut şi dealurile pe care cutreieram şi soba unde ne încălzeam șosetele după o porție bună de bătaie cu bulgări, dar ţi-ar fi plăcut…sunt sigur. Am fi putut găsi destule lucruri comune şi ai fi fost fericită, dar în schimb ne pierdem fiecare printre oameni, locuri şi momente pe care nu le apreciem cu adevărat. Dacă stau să mă gândesc bine, drumul acesta nu pare prea diferit faţă de pârtia noastră. Toți oamenii pe lângă care trec sunt toți copiii aceia pe care nu ii băgam în seamă şi de care ne ascundeam de fiecare dată când voiam să nu ne deranjeze nimeni, iar lumea asta se transformă încetul cu încetul în lumea noastră, doar tu nu ești aici. Doar într-un singur loc le pot simți, dar acolo sunt şi fantomele, acolo sunt iluziile pe care le accept cu zâmbetul pe buze.

„Dante….Hei Dante, unde ești?”

Luminițele îşi pierd din intensitate încetul cu încetul până dispar de tot. Toată agitația din jurul meu a dispărut ușor şi ea, iar oameni ce mișunau se fac nevăzuți. În jur este beznă, pereți se ridică în jurul meu şi din tavan se aprinde un bec ce luminează slab. Recunosc locul, măsuța de lângă fereastra e cunoscută, la fel şi carnețelul de pe ea.

„Ne-a fost dor de tine Dante. Adu-ţi aminte de noi, tu erai cel care visa continuu, adu-ţi aminte!”

Nu aş fi putut uita, dar nici nu aş fi vrut să îmi aduc aminte. Mă așez pe scaunul de lângă măsuță şi privesc prin fereastra spre magia de afară. De multe ori îmi place să mă implic, dar acum să privesc e de ajuns. Am fost acolo şi m-am plictisit un pic, mai mult, m-a obosit de tot. Știu că aici încep să apară din ce în ce mai multe spectre, dar sunt liniștit. Nu trebuie să alerg nicăieri alături de nimeni.

- Şi? Povestește-ne? Cum mai e acolo?

- Glumiți? De parcă nu ați cunoaște fiecare colţ din ce e afară…

- Ba da, dar ne place să auzim de la tine.

- Ohh. Acolo e…frumos.

- Frumos!?

- Sigur! Mereu a fost.

- Şi atunci? Ce e cu toate poveștile tale pe care ni le spuneai tot timpul când te întorceai aici?

- Credeți că aş mai fi vrut să evadez dacă nu mi-ar fi plăcut tot ce e acolo? Doar că ei vor totul sau nimic. Şi sunt pregătiți să facă orice pentru a obține tot ce vor. Eu…eu vreau o cale de mijloc şi sunt îmbrâncit din diferite direcții de cei ce se grăbesc. Obosesc şi mă întorc aici unde vă am doar pe voi. Aici, departe de ei, pot dormi liniștit. Aici sunt nemuritor şi am totul.

- Ai găsit ce căutai?

- Nu, dar încă nu renunț, nu vă voi da satisfacția să aveți dreptate. Încă mai cred în ei, chiar dacă nu au învățat mare lucru până acum.

- Hmmm…nici nu ne-am fi așteptat. Ești obosit, ia loc pe canapea, adormi un pic, putem recupera şi altădată.

Le ascult sfatul şi mă întind pe canapea. Îmi era dor să îmi păstrez mintea doar pentru mine şi să o folosesc cum vreau. Mă săturasem să fac pe plac, iar aici nimeni nu mă judeca şi nimeni nu mă atrage în jocuri stupide lipsite de respect şi loialitate. Mă simt rupt în două pentru că urăsc şi iubesc lumea de afară în aceeași măsura, însă acum nici asta nu mă deranjează prea mult. Sunt aici unde mă pot odihni cel mai ușor. Spectrele au plecat şi ele să se odihnească, ieșind pe rând afară din cameră. Sunt atât de obișnuit cu ele de parcă nu aş fi plecat niciodată de aici, toate sunt familiare, în afara ultimei, siluetă ce se oprise în faţa ușii şi mă țintuia cu privirea. Pe ea nu o mai văzusem pe aici, pesemne că cele de înainte şi-au făcut o prietenă nouă. Din cauza luminii slabe nu reușesc să o văd perfect, însă îi simt parfumul, iar privirea mă atinge într-un mod unic. Realizez imediat că nu e atât de necunoscută pe cât credeam.

- Ai renunțat prea ușor Dante…Te-ai întors fără să te uiți în spate în locul acesta trist. De ce?

- Hmmm mă întrebi de parcă nu ai știi ce e în mintea mea, de parcă nu ai fi știut niciodată. Uite acesta e unul dintre motive. Ați ascuns tot timpul sentimente şi adevăruri, în timp ce eu am fost sincer şi deschis. Nu știu dacă să vă învinovățesc pe voi, oamenii, până la urmă nici nu contează a cui e vina, însă eu nu pot trăi în locul acela. Îmi place la nebunie, dar nu mă pot înțelege cu voi. Eu am alte idealuri, în timp ce voi vă îngropați visele fără nici o remușcare. Eu aspir să fiu liniștit şi fericit, nu îmi doresc să îmi petrec o viaţă într-o cutie de ciment, conducând o cutie de fier şi în nici un caz nu doresc să primesc tot timpul mâncarea într-o cutie de carton. În nici un caz nu am renunțat prea ușor…

- Poate trebuie să ne mulțumim toți cu ceea ce avem. Lumea e mult prea complicată.

- Iar timpul scurt…prea scurt să nu avem pretenții. E singurul nostru moment,. Gândește-te că pământul are sute de mii de ani , iar noi nu știm cum să gestionăm șaptezeci de ani…asta dacă vom prinde şi atât…

- Totul a devenit atât de dificil..

- Ce s-a schimbat? Ce a făcut ca tu să fii atât de tristă? Ce ai pierdut în urmă?

- Nu știu, poate am pierdut încrederea…habar nu am…Sunt amețită de tot ceea ce se întâmpla în jur şi fac destule greșeli, speram că tu să înțelegi asta.

- D-asta ai venit aici? Să fii înțeleasă?

- Nu…am venit să te văd. Am venit pentru că m-ai chemat aici şi pentru că m-ai făcut să visez diferit faţă de ei.

- Draga mea…dar ție nu iți place să visezi. Ție iți place să te chinui, să iți arăți că ești mai bună şi atât…nu iți pasă de altceva. În loc să cauţi acceptul tău, să te mulţumeşti pe tine, te chinui sa faci pe plac unor nimicuri…

- Greșești Dante, nu m-ai cunoscut niciodată cu adevărat…

- Ba da, sunt sigur că am făcut-o. Tu nu te-ai cunoscut niciodată. Te-ai înconjurat de oameni de nimic crezând că dacă ești mai bună ca ei te vei simți special. Ai ales să te învârți într-o clică plină de oameni de nimic, pe care credeai că o vei conduce cu mintea ta, dar ai uitat că ei nu dau nici doi bani pe tine. Tu, restul, voi, toți, sunteți doar niște muritori, cu o mentalitate de muritori, pierduți într-o lume în care încercați să va furați locul unii altora.

- Greșești…

- Da…greșesc când încă mai visez că oamenii pot fi oameni. Vezi tu? D-aia am ales să plec şi să mă întorc aici, pentru că mulți, printre care şi tu, credeți că ce vedeți în faţă e tot ce trebuie şi nu e ca şi cum nu aş accepta şi alte păreri…dar tu mi-ai povestit cât de mult ii urăști, iar eu ti-am povestit cât de mult urăsc ipocriții…

- Şi de ce m-ai tras şi pe mine aici?

- Pentru că te-am crezut…pentru că am avut încredere în cuvintele tale. Am crezut că ce spui e adevărat. Nu aş fi crezut că voi greși având încredere in acei ochi moi. Credeam că tu, alături de cuvintele tale, ești de ajuns…

- Voi pleca Dante, cuvintele tale mă dezamăgesc.

- Hmmm…Ai crezut tot timpul că cineva iți va simți lipsa. Ai crezut că ești aici din cauza mea, dar nici măcar eu nu mai întorc capul…Ești tristă şi plictisitoare…Ești aici doar pentru că tu iți dorești asta. Dacă e ceva ce nu iți convine, poți pleca, rămâi in clica ta de lăutari. Acum e amuzant când îmi imaginez că eu te credeam o persoană pe care să o respect, o persoană pe care încercam să o ajung urcând, fără să îmi dau seama că pentru a fi la același nivel trebuie să cobor destule trepte. Uite, acum sunt sigur de motivele pentru care m-am retras aici. Un idiot care păcălește lumea, o naivă care pășește şi prin foc dacă i se cere asta şi o lume pregătită să le urmeze exemplul. Vezi de ce m-am întors aici? Voi sunteți cei care mă împinge-ti spre o lume diferită de cea pe care o divinizați.

- Până la urmă fiecare face ce vrea Dante…nu e nimeni obligat să meargă după regulile tale.

- Cu siguranța că nu e, dar aş fi preferat ca oamenii să nu fie ipocriți, înțeleg că suntem cu toții diferiți şi că nu putem avea păreri asemănătoare, dar speram că fiecare dintre noi să ne respectam cuvântul, să ne uitam cu plăcere în oglindă…sunt curios ce vezi tu în faţa oglinzii după o seara de manele şi discuții despre gagici, valoare si bani…

Spectrul s-a îndreptat spre ușă. Nu avea chef şi nici motive să insiste în discuție. Nu era genul care să se lase învinsă, doar că de data această nu mai avea nici un motiv să continue, iar tot ce isi dorea Dante era sa rămână singur. Citise undeva că oamenii nu trebuie să fie forțați pentru ceva anume. Oamenii trebuie să se forțeze singuri pentru ce înseamnă viaţă, nimeni nu o va face pentru ei…

Mă gândeam că nu pot merge înainte dacă nu am motivul vostru, dar am ajuns să realizez că voi sunteți mai triști ca mine. Nimeni nu are un vis care merita urmat. Pe toate cele importante le lăsați baltă şi vă angajați orbește în vise efemere. Eu nu îmi doresc să demonstrez nimănui că sunt o persoană…poate doar mie. Fiecare așteptăm lucruri mărețe de la toți cei din jur, dar nu am fi în stare să mișcăm vreun deget pentru a obține asta. Uite d-asta am plecat, Annie, pentru că sunteți prea leneși şi idioți pentru o lume pe care ar fi trebuit să o conduceți. Sunt plictisit că după atât de multe vorbe voi sunteți tot acolo în spate, şi că după atât de multe laude, voi tot strângeți resturile unor oameni cărora doriți să le luați locul pe viitor. Voi nu sunteti nemuritori, doar slugi ale unui sistem care v-a fost băgat pe gât şi pe care v-a fost prea frică să il puneți sub semul întrebării. Tu, voi, nu sunteţi oameni de urmat, doar persoane fricoase care nu reușesc să rupă unele lanțuri strânse de prea mult timp. Din acest motiv mi-am dorit să plec de acolo.

Aş fi crezut că toată călătoria de aici va fi o minune. De parcă nu am mai mers pe același drum de atâtea ori. M-am uitat în stânga şi în dreapta încercând să găsesc o cale de urmat, un om demn, sau o poveste pe care să o susțin, dar lumea voastră e seacă şi tristă. Am crezut că sunt un nebun care cere imposibilul, dar observ că sunt doar un om normal plictisit de măgăriile voastre, obosit de lipsa de onestitate şi libertate, iar ce e mai trist e că am avut încredere în voi în loc să cred în mine. Toate vorbele din lumea aia sunt poveşti fără nici o bază, poveşti pe pare le acceptați fără să comentați.

Am tras plapuma peste ochi, e singura modalitate în care puteam să rămân singur cu minte. Vezi tu? Nu sunt un om care să ignore totul, însă prefer singurătatea în faţa multor companii de plastic, până la urmă trebuie să ne dăm socoteala doar nouă…nimănui altcuiva. Închid ochii, mă întind pe canapea şi încerc să adorm. O singură promisiune, făcută de mine către mine acum mult timp, îmi urlă în cap….

I……I……I will battle for the sun….

Basme - 10

2016-12-18T02:53:00.001+02:00

Zilele acestea au fost haotice. Pe lângă toată treaba pe care o aveam la ziar şi care începea să devină un pic monotonă din lipsa unor subiecte noi şi interesante, a fost din nou amețit de gânduri din trecut legate de presupuşii frați de cruce. La fel că toți cei ce pășesc în lumea celor mari şi el are la rândul lui o melancolie legată de o copilărie poate prea fericită pentru ceea ce avea să urmeze. Mă împăcasem de mult cu gândul că voi vedea prietenii din copilărie din ce în ce mai rar sau poate chiar deloc, dar starea gri din ultimul timp mă trăgea din nou de mânecă. Am rămas dezamăgit de tot ceea ce încă văd în jur. Ema nu poate îndepărta toți oamenii falși ce bântuie peste tot, nu poate face situațiile ridicole să dispară şi nici poate să mă scape de toate problemele care acum ani buni nu existau. Mi-e dor de John şi îmi pare rău de cum a trebuit să se încheie o prietenie de o viață cu Jack…cu Ava. Oamenii de acum sunt diferiți, fiecare în parte câte un mic detectiv, judecător şi executor, liberi profesioniști, pregătiți să lucreze fără oprire în slujba celor care nu au nevoie de asta, într-o lume în care nu există nici o regula adevărată. Dealul din spatele casei din copilărie arăta mult mai bine decât harta asta ocupată până peste cap de jucători, care mai de care alergând pentru rang dar uitând total de viața reală. Nimic nu are sens…. Mintea se încăpățânează să se gândească la marea aventură a copilăriei, îşi dorește să evadeze în lumea aia şi mă imploră să nu o mai stresez cu toate cererile zilei de azi, vrea să se piardă privind acolo alături de comoara ei.

Astăzi a fost la fel, o zi întunecată, plină de analize ciudate şi memorii vechi, întrerupte uneori de momente alături de Ema, care încerca din răsputeri să îl ţină pe Dante acolo.

- O să scapi vreodată de ele, Dante?

- De ce?

- De momentele astea. Acum ești extraordinar de fericit, apoi brusc iți aduci aminte de câte ceva şi cazi acolo într-o umbră din care cu greu te readuc lângă mine.

- Nu cred. Nu la cum știu că îmi place să privesc în urmă…poate e blestemul meu.

- Lasă blestemele Dante. Hai în pat şi sărută-mă…lasă pentru ceva timp mintea să zboare unde vrea ea, sunt sigură că şi ea se va opri din ce face şi ne va privi. Nu trebuie să stai cu ochii pe trecut, acolo nu mai ai nici o putere.

- La naiba! Știi bine că nu pot refuza oferta ta.

- Asta era ideea.

Fără să stau prea mult pe gânduri accept provocarea şi sar în pat lângă Ema. Pielea ei fină dă ușor la o parte din mintea mea lumea pierdută pe acolo. În același timp, pereții de ciment ai locuinței din Praga se transformă din pereți în scânduri obișnuite cabanelor. Închid ochii şi îi redeschid, iar totul revine la normal. Ema mă săruta scurt, apoi se oprește, fixează ochii ei blânzi în direcția alor mei şi zâmbește. Pentru o secundă mă simt liniștit complet, apoi ochii ei albaștrii se colorează într-un căprui simplu, zâmbetul prinde un contur ștrengăresc şi apoi ambele revin la normal. Mi se pare că visez, însă nu e momentul să mă gândesc acum la asta. Mâna mea o caută pe cea a Emei pentru un ajutor care pare să nu conteze la nimic. Mă îndrept să o sărut din nou, iar totul dispare. Ema, patul, locuința, toate au dispărut. Am rămas într-un întuneric infinit, unde disting doar un bâzâit ciudat şi o lumină verde ce licăre continuu. Un ecran se aprinde în față, iar totul începe să prindă contur într-un amalgam de maxim 160 de caractere.

- Hei, ce mai faci?

- Mai nimic Ava, un pic surprins de mesajul tău, tu?

- Sunt la nunta unei prietene, încerc să mă relaxez un pic?

- Nunta unei prietene? Nu e cam devreme?

- Habar nu am. Ea pare fericită, iar asta e tot ce contează. Eu nu știu dacă aș fi avut curajul să fac asta la douăzeci de ani.

- Hmmm. Nu te-ar păcăli cineva așa ușor. Ce te face să îmi scrii după aproape 6 luni, Ava?

- Nu știu….poate momentul. Aici e timpul pentru dansul mirilor, iar aceștia sunt superbi, totul pare de basm. Mă gândeam că ție ţi-ar fi plăcut.

- Ce melodie dansează?

- Can’t take my eyes off you. Ţi-am spus că ţi-ar fi plăcut.

- Clar. Îmi aduce aminte de filmul pe care l-am văzut împreună cu tipul care a murit. Cânta frumos.

- Şi dansa la fel de bine.

- Da…Tu? Ai de gând să dansezi în seara asta?

- Un pic. O să mă amestec probabil la câteva hore pe lângă bătrâneii ăștia, apoi vreun crai de aici poate mă va invita şi pe mine la dans.

- Vreun crai? Carl ce așteaptă?...sau stai…Carl nu e. Altfel nu mi-ai fi trimis mesaje.

- Nu, nu e. Am venit singură.

- Probleme în paradis?

- Poți să spui şi așa. De fapt sunt probleme în paradisul meu. El nu are nici o vină.

- În fine…nu vreau să vorbesc despre el. Aș pierde timp prețios pentru un lăutar.

- Hei, nu mai fi invidios…mereu te-am disprețuit în starea asta.

- Scuza-mă Ava, dar nu pot să ascund asta, știi cât de puțin cred că te merita, iar de ferit nu am de gând să o fac…mai ales faţă de tine. Știi cât de mult îl uram de înainte.

- Știu…

- Așa că hai să trecem peste. Spune-mi, cum ţi se pare acolo? Tu te-ai vedea în postura miresei?

- Ha ha…nu cred. E o treabă mult prea importantă, iar tu știi cât de împiedicată sunt. Nu aş putea ţine pasul.

- Hmmm…trebuie doar să ai ajutorul necesar. Mirele te va ajuta să faci faţă cu brio.

- Probabil…dar tu? Tu te-ai gândit cum va fi nunta ta? Vei avea nuntă?

- Cred că da…undeva departe. În nici un caz nu mă gândesc să o fac înainte de treizeci de ani. O să aibă loc vara la munte, la o cabană mică dintre văi.

- Frumos!

- Da, ceva simplu, dar cu multa esență, alături de familie şi cei apropiați. O să avem o sală elegantă unde să dansăm melodiile noastre.

- Atât?

- Nu. Seara voi rămâne singur cu mireasa la o masă de lemn şi vom privi stelele. Va trebui să le promitem şi lor că nu ne vom pierde undeva departe.

- Nu va fi frig?

- Nu, pentru că eu şi mireasa vom avea câteva pături groase pe noi…știi cât de friguros sunt. Dar tu? O să fii acolo?

- La nunta ta? Mă vei invita?

- În genunchi?

- Ha ha…Ce ai de gând?

- Acum am de gând să aștept. Invitația a fost făcută deja. Ai uitat?

- Ahhh. Da…m-ai luat pe nepregătite.

- Abia aștept să dansăm.

- Știi să dansezi? Mă uimești!

- Cred că mă voi descurca dacă o să te am alături.

- Vom fi doi împiedicați.

- Nu-i nimic. Ne vom ghida unul pe celălalt şi o să fie bine. Vom alege sigur melodia perfectă. Trebuie doar să ne ocupăm de coregrafie.

- Putem încerca până atunci mai multe. Ne vom închide singuri sub stele si nimeni nu va ști dacă greşim sau nu. Vom fi doar noi doi acolo unde sunt doar zâmbete.

- Sigur. Te voi aștepta oricând ai nevoie.

- Off…cum poți fi atât de înțelegător chiar şi în momentele astea?

- E simplu Ava, doar lângă tine simt că zâmbesc fără să mă forțez cu nimic, dar tu știai asta…ţi-am mai spus-o de multe ori…niciodată nu m-ai crezut.

- Ba te-am crezut, dar nu mi-as fi imaginat niciodată că ai mai putea să te gândești la mine după câte au fost între noi.

- Tu cum o faci? Vezi? Nu scapi așa ușor de amintirea unor momente care te-au marcat într-un fel sau altul.

- Da. Poate ai dreptate. Acum sunt bulversată total. Te las, fetele întreabă de mine şi m-am pitit destul. Să nu uiți de visul nostru..

- Nici tu să nu o faci…

Dante putea să o vadă. Între piloni de lemn, scrijelind cuvinte pe o coală de hârtie, rotunjind forme cu penița aurie. Zâmbea şi privea din când în când spre mulțimea care, după părerea ei, știa să danseze. Aranjează subtil rochia astfel încât să nu calce pe ea şi se îndreaptă hotărâtă spre ringul de dans. Crede că poate, de fapt știe că poate să facă asta…nu e nimic greu să te miști așa….dar lipsește ceva, lipsește zâmbetul…toți zâmbesc şi par atât de naturali, iar ea nu poate schița nimic. Lipsește magia. O putem ignora cât vrem şi putem crede oricât de mult că nu avem nevoie de ea. Suntem oameni raționali şi nu credem în prostii de genul acesta, dar fără magie momentele nu au nici o putere. Dacă în adânc nu se simte nimic, puține lucruri au importanţă cu adevărat. Ava scăpase din vedere magia. A crezut, la fel ca majoritatea, tot timpul că nu are nevoie de ea, însă acum îi şimțea lipsa. Fără să îşi dea seama magia dispăruse odată cu Dante, nici nu simţise nici un moment că de atata amar de vreme nu a mai privit cerul, şi nu a mai înşirat dorințe banale către aștrii dispăruți acum sute de ani. Nu mai vedea nici o fericire în a sta pitită sub o plapumă subțire într-o noapte friguroasă de toamnă târzie. A văzut atât de mult cimentul încât nu mai crede că e ceva după el şi asta o întristează ușor. Totul devine prea serios, iar basmele povestite de Dante în șoaptă au dispărut şi ele. Acum a rămas un sunet slab al unui casetofon ce repeta la nesfârşit aceeași caseta, plăcută la început, însă plictisitoare pe parcurs. Poate nici măcar nu merităm magia. Se plictisește şi obosește să o tot împingem când nu avem chef şi să se întoarcă forțat şi fără sens atunci când cerem asta. Poate o să plece fără să întoarcă privirea spre muritori nerecunoscători….poate o să dispară de tot…

Satellites - 9

2016-10-28T01:55:00.003+03:00

- - Nu mergem în Africa Dante, nu îmi place acolo. Spuse Ava răspicat, scrijelind în continuare pe băncuță cu noul ei briceag elvețian.

- - Dar acolo vom găsi aventura, acolo sunt comorile. Hai Ava, nu mai fi fetiţă! Ţi-am spus că restul echipei nu va accepta un comportament de genul acesta. Dante încerca să se impună ca un căpitan ce trebuia să aibă grijă de corabie.

- - Restul echipei? Cine? John? Jack şi Becky au spus că se vor mai gândi. Ei la optsprezece ani vor fi în luna de miere. Au spus că vor să fie singuri. Au auzit că așa pleacă cei mari în excursii.

- - Da, John. Deci vom fi doi contra unu….şi vor veni şi ceilalţi doi. Jack o va convinge că acesta e cea mai tare lună de miere. Poartă-te ca un adevărat pirat sau nu vei merge cu noi.

- - Ha! Să te vad cum o să pleci fără mine. Tu mi-ai promis, la fel cum a făcut Jack, că vom fi căsătoriți şi atunci când vom fi adulți.

- - Căsătoriți? Ava, nu mă mai joc jocul acesta stupid. Eu vreau să fiu pirat, nu un om căsătorit!

- - Dar ai promis Dante, ai promis şi trebuie să iți respecți cuvântul. Ai auzit ce spune bunica că se întâmpla cu cei care nu își respectă promisiunile.

- - Hai Ava, doar nu crezi în poveștile bunicii tale cu ielele ce transformă oamenii răi în alte iele. John spune că bunica ta este un pic dusă.

- - Serios? Să vezi ce îi fac! Bunica nu îi va mai servi dulceață când va mai veni pe aici.

- - Perfect! Mai mult pentru noi.

- - Nici gând. Nici tu nu vei mai primi.

- - De ce?

- - Pentru că faci pe căpitanul cu mine. Uite, dacă vrei să mai guști şi tu din dulceață va trebui să mă iei obligatoriu cu tine, sau, dacă mă gândesc mai bine, cred că o să mă duc singură. Poate nu o să mai vreau eu să merg cu tine. Te voi lăsa să rămâi de vorbă cu gemenii de peste drum, cei ciudați, blocați în casă, cei frustrați că nu pot zâmbi aici, sub nuc şi își doresc să il taie doar pentru că nu pot fi aici. Te voi lăsa să discuți cu ei despre noi ecuații din lumea aia care nu are sens şi care nu ajută la mai nimic.

- - Da da…să vedem cum ai grijă de tine şi cum te vei feri de păianjeni fără mine.

- - La asta nu m-am gândit, dar sigur o să am bani să îmi angajez pe cineva care să aibă grijă strict de asta.

- - Mărgelele din cutia ta secretă nu vor ajunge pentru asta, Ava. E nevoie de mult mai mult.

- - Nici nu mă gândeam la asta. Poate tu nu știi, dar sunt bogată.

- - Bogată? Şi atunci ce mai cauți aici? De ce nu ești deja plecată?

- - Pentru că nu sunt adultă, idiotule!...şi pentru că nu pot să sap singura în spatele nucului din grădină. Bunica mi-a spus că nucul este de peste o sută de ani acolo şi știi bine ce scria în cartea cu pirați. La fiecare rădăcină de nuc ce are peste o sută de ani, se afla o comoară ascunsă.

- - Şi acum spui? Hai să o dezgropăm!

- - Hei hei, nu te grăbi. Nu am spus încă dacă vreau să faci şi tu parte din asta sau nu. Încă sunt supărata pentru că te-ai gândit să nu mă iei cu tine în aventură. Vei avea o perioadă de probă până mă voi hotărâ dacă meriți.

- - Hai Ava că mă enervezi. Voi intra în casa dacă mai ești arogantă.

- - Așa faci şi tu când te superi, așa că am voie.

- - Am plecat…Văd că nu vrei să te oprești..

Dante se ridică de pe băncuță şi face doi pași spre curte. Ava îl privește cu coada ochiului şi parcă îi vine să spună ceva, însă orgoliul ei nemăsurat o face să se mai abțină puțin. Dante nu era nici el sigur că vrea să plece, în casă nu avea ce să facă în afară de a se uita la pereți sau în cel mai rău caz să își facă temele de vacanţă, dar şcoala e atât de departe. Acum, nu mai putea să dea înapoi şi observând că Ava e în continuare cu ochii pe briceagul ei cel nou, mări pasul şi porni hotărât spre plictiseala de acasă.

- - Hei Dante! Spuse Ava timid şi un pic jenată. Mai rămâi puțin, te rog.

Dante întoarse capul mândru şi pregătit să refuze categoric orice încercare a acesteia de a-l întoarce din drum. Se gândea că e prea târziu şi că avertismentul său a fost dat înainte, însă nu s-a ținut cont de el.

- - Nu Ava, mă duc în casă, nu vreau să mai rămân aici. Spuse acesta răspicat. Dacă nu ai spus când ti-am zis eu, acum nu mai vreau.

- - Off…nu credeam că vei pleca cu adevărat. Spuse Ava, văzând neașteptatul rezultat al amenințării sale. Mai rămâi, te rog. Sunt singură în toată casa iar bunica mai întârzie. Îmi este urât acolo în toată singurătatea aceea. Bunica nu mă crede că tablourile acelea ciudate, cu străbunicii noștri se uită insistent la mine atunci când nu mai este nimeni altcineva prin preajmă.

- - Nici eu nu te cred, Ava, de fapt nimeni nu a mai auzit până acum despre tablouri ucigașe.

- - Nu mă crede, e treaba ta, dar eu știu de ce îmi e frică, așa că ai de gând să stai? Să mă lași singură, confecționând cornete la tine în cameră sau să mai stai? De fapt poți să te duci! Nu mai vreau. O să stau aici singură până se întoarce bunica.

- - Poți să o chemi oricând pe Becky să iasă pe afară, să iți ţină ea companie. Poate dezgropați împreună comoara aia şi vă duceți singure în aventură, unde o să plângeți în fiecare noapte de frica întunericului, știu că nu iți place fără lumină. Noi, băieții, vom avea cea mai tare echipă de trei din tot universul.

- - Cum să nu? Trei papă-lapte. Nu ați fost în stare să prindeți nici măcar găina scapată din curtea ta. Cum te aștepți să ghidezi o corabie?

- - Găina aia avea cea mare viteza. Nimeni nu ar fi prins-o, dar lasă asta…ce se întâmplă astăzi cu Becky şi Jack? Ultimul mi-a spus ieri, misterios, că astăzi nu va putea ieși pe afară. Jack să nu iasă pe afară în timpul vacanţei de vară? Pentru ce să lase el jocurile noastre?

- - Uite că în final tot cu mine rămâi. Jack este cu Becky la ea acasă. Bunicul ei a cumpărat câteva casete video cu desene noi şi s-au închisi în casă.

- - Desene? Îi omor! Noi de ce nu suntem acolo? Hai peste ei Ava!

- - Ai înnebunit? Ai uitat ultima vizită la ea? Bunica ei ne-a alergat cu mătura prin curte.

- - Adevărat…ce nebună…

- - Nebună? Tind să cred că are dreptate să nu ne mai primească pe acolo după faza cu borcanele cu murături.

- - Hehe. Măcar a fost amuzant.

- - Asta da. Hehe. Totuși, nu știu cat de bine a reacționat când a văzut vișinul ei preferat cu crengile rupte şi golit de tot. Poate are dreptate şi ar trebui să fim mai cuminți.

- - Nici gând Ava! Unde ai văzut tu pirați cuminți? Babele astea trebuie să se obișnuiască sau să piară sub tăișul sabiei?

- - Tu nu ai sabie, Dante.

- - Cel puțin nu acum, dar voi avea. O să îmi împrumuți şi mie din comoara ta să îmi cumpăr una. Altfel nu te voi putea apăra?

- - Te descurci tu.

- - Şi totuși…de ce Jack poate să se uite la desene şi noi nu?

- - Pentru că el e preferatul bunicii lui Becky şi se folosește de asta pentru a vedea ultimele casete video cumpărate de ei.

- - Ce norocos…iar John? De el nu știu nimic.

- - John a plecat în oraș cu părinții lui. Va ajunge mai târziu. L-am întâlnit când se urca în mașină şi mi-a spus că va ajunge şi el mai târziu.

- - Off. Ce plictiseală..

- - Nu te mai duci în casă?

- - Nu, m-am răzgândit. O să te privesc cum transformi toata băncuța într-un tablou, cu briceagul acela.

- - Ești invitatul meu.

Orele trec încet. Cei doi copii pierd în continuare timpul fără nici o grijă pe băncuța de sub nuc, cea construită cu stângăcie de toți cinci. În jur o atmosferă liniștită de vară leneșă. Soarele ardea pe cer, alungând toată lumea de pe uliță în case. Ava şi Dante însă erau prea plictisiți de pereții caselor. Au ieșit să plănuiască marea lor evadarea din marea amenințare, lumea adultă. Au aflat că trebuie să ia parte la un moment dat la asta şi nu li s-a părut o ideea prea bună. Au hotărât că atunci când vor fi nevoiți să o facă, să fugă spre o mare aventură, călătoria vieții lor. Astfel vor evada din lumea tristă în care pare că trăiesc toți cei mari. Au uitat să zâmbească şi asta e de nepermis într-o lumea a desenelor, piraților şi a dulciurilor, lumea pe care şi-o imaginau ei. Pentru ce să își facă griji când lumea e atât de frumoasă acum? Nu înțelegeau de ce cei mari trebuie să plece în fiecare zi de acasă atât de dimineață şi să se întoarcă seara, obosiți şi lipsiți de chef. Nimic din toate acestea nu aveau sens şi au decis să nu ia parte la asta, nici măcar dacă vor fi obligați să o facă. Ava desena traseul cu briceagul pe băncuță, imaginându-se înotând în cel mai limpede ocean, alături de sute de peștișori colorați, în timp ce Dante se va căţăra pe cei mai înalți şi periculoși munți, voia să vadă cat de sus poate ajunge. Împreuna vor ajunge să descifreze mesajele ciudate de pe piramidele aztece. John cunoaște foarte bine însemnele acelea…cel putina aşa se lăuda, că a învățat dintr-o carte veche. Becky, experta în plante, avea să ne ajute să ne vindecăm de orice boală şi ne va spune ce se poate mânca, în timp ce Jack este responsabilul cu orientarea. Poate ajunge oriunde, în orice moment. Asta este echipa care va trăi altfel. Până atunci vor trebui să scape de privirile bănuitoare ale vecinilor, de încruntările celor mari şi să nu cumva să fie atrași într-o direcție greșita. Trebuie să fie atenți.

- - Hei Ava! Șopti Dante. Nu te uita în stânga. Ochi de peşte, bătrânelul acela ursuz, trece pe lângă noi. Fă-te că nu îl vezi în speranța că nu ne va vedea nici el pe noi.

- - La naiba…capul în pământ atunci!...A trecut?

- - Nu, rămâi acolo…Dacă o să ne vadă, ne vom alege cu o alergătura pe cinste. Sunt sigur că nu ne iartă pentru geamul spart cu praștia.

- - Ce să iți fac, Dante, dacă tu ai vrut să tragi cel mai departe? Nu te-ai mulțumit şi acum va trebui să ne ferim de fiecare dată când trece pe drum.

- - Acum vorbești? Înainte să mânaci toate bomboanele câștigate prin acel pariu nu păreai așa supărată pe ceea ce făcusem.

- - Partea aia mi-a plăcut...Noi nu vom fi ca ochi de peste…așa e Dante?

- - Sigur că nu Ava. Noi vom fugi înainte să ajungem așa. Noi vom dormi undeva pe o plajă fină, sub o luna călduroasă, într-o colibă. Într-o noapte ne vom căsători acolo, în jurul câtorva torțe ce vor arde continuu. Ceilalți trei şi luna vor fi singurii invitați. Vom juca toate jocurile până în zori de zi, iar când ne va fi somn, vom intra toți înăuntru şi vom adormi liniștiți, fără nici un nenorocit de cocoş care să tulbure somnul. Apoi ne vom trezi, vom face baie în ocean şi vom continua să căutăm comoara ascunsă pe insulă. Apoi când o vom găsi, o vom folosi pentru a căută altele, în alte locuri cât mai rare şi frumoase. Am făcut absolut toate planurile, trebuie doar să mai treacă timpul puțin.

- - Abia aștept să creștem mari în felul nostru…

Ava - 8

2016-10-14T01:05:00.003+03:00

Timpul trecea prea repede şi seara s-a lăsat printre plimbări pe malul lacului şi prin restaurantele Pragăi. Astăzi a fost o zi doar pentru noi, o zi în care aflând viaţa Emei, m-am simțit şi mai apropiat de ea. Era că şi cum aş fi cunoscut-o încă din copilăria îndepărtată pe care o petreceam fără griji cu ceilalți. Ema şi-a întipărit încet, dar sigur imaginea lângă cea a lui Jack, Becky, Ava şi John. Oameni pe care i-am apreciat tot timpul, dar cărora nu le-am arătat de prea multe ori ce însemnau cu adevărat…poate aş fi reușit să îi țin uniți dacă le-aş fi spus, dacă aş fi tras de fiecare în parte. Ema mi-a adus astăzi aminte de ei. De toate momentele petrecute împreună, de toate bucuriile, dar în același timp şi de tristețea plecării lor. Jack şi Beck au decis că e necesar să plece pentru a încerca să salveze cu vise o relație ce începuse să scârțâie din ce în ce mai mult. De John nu mai știu nimic de mult timp, de când a decis să rupă legăturile şi să se mute în colţul celălalt al lumii pentru a-şi urma propriul vis al copilăriei. Îmi aduc aminte şi acum cum își lua rămas bun de la toți şi promitea că ne vom mai întâlni şi că aventura noastră va trebui să se maturizeze frumos….iar Ava…pe ea nu am cum să o acuz că a plecat de lângă noi şi nici nu i-am cerut vreodată să rămână. Nu aş fi putut după câte se întâmplase.

- Ai regrete Dante?

- Probabil.
- Annie?
- Nu. Annie e doar o fantomă a unui trecut pe care nu sunt mândru să mi-l amintesc și care a ținut să întoarcă unele decizii pe care atunci le credeam bune. Annie era efortul meu pentru a-mi răscumpăra greșeli din trecut, dar s-a dovedit a fi prea mult. Nivelul la care au ajuns ei l-ar face invidios pe Dante de atunci. Annie nu era persoana pe care să o salvez de ei. Annie nu era un om al momentelor, ei ii plăcea mai mult să vorbească și știm amândoi cât de false pot fi cuvintele, mai ales manevrate de un om care călca pe principii, pe propriile idei. Ea nu e un regret, a fost tot timpul o cauză pierdută, dar am insistat pentru că atunci când îmi propun ceva, mor cu ideea de gât.
- Atunci ce regreți?
- Nu stiu..M-am ferit întotdeauna să mă gândesc dacă ceea ce am făcut a fost bine sau nu. Mereu mi-a fost teamă să nu descopăr vreo greșeală enormă. Nu le-aş numi regrete pentru că le-aş repeta şi acum dacă aş mai avea ocazia, dar uneori aş fi putut fi mai atent sau aş fi putut face în alt mod unele lucruri. Sunt sigur că au fost oameni în faţa cărora am greșit. Dacă am făcut ceva care să mă afecteze pe mine mi-am acceptat greșeala că fiind parte din persoana mea, dar câteodată deciziile mele au afectat direct şi alte persoane. Deci da. Cred că am şi eu regrete. De ce mă întrebi?

- Pentru că după discuția de astăzi am început să am regrete şi să mă gândesc dacă nu cumva am fost o egoistă părăsind atât de ușor lumea care mă adoptase. Mă simt prost pentru ce am făcut.

- Gândește-te că te-ai eliberat Ema. Ai plecat de lângă ei pentru că voiau să te lege pe vecie de o lume rece. O să te întorci la ei, dar în condițiile tale. Nu trebuie să te învinovățești pentru că ai vrut să te rupi de lumea asta plină de ascunzișuri. Ignoră regretele, aruncă-le în spate şi privește înainte.

Vorbele erau pentru a încuraja un om minunat care astăzi avea o stare diferită de ceea ce văzusem de atâtea ori. În realitate nu e deloc ușor să treci cu vederea gândurile despre anumite decizii delicate. Am încercat să îi zâmbesc în continuare deși începusem să preiau ușor tristețea ei. Toți avem regrete. Dacă nu am avea înseamnă că nu ne dorim să fim mai buni, înseamnă că nu realizăm că deciziile noastre ar fi putut fi mai bune şi că nu realizăm că oricând este loc de mai bine. În noaptea aceea, după ce am ajuns acasă nu am putut dormi. Ema a ales să se pună direct la somn, fiind obosită şi știind că mâine am promis să ajungem la prima ora la sediu pentru a relua munca. Eu, am rămas la birou contemplând din nou la vremuri ce păreau atât de îndepărtate. Priveam cerul înnorat şi mă gândeam dacă acolo unde îmi sunt camarazii din copilărie este senin, dacă ei pot dormi în seara aceasta şi dacă îi voi mai vedea vreodată.

…………………………………………………….

- Dante…Dante. Fii atent la drum! Ai idee pe unde trebuie să mergem?

- Cred că da, deși nu am mai fost niciodată pe aici. Câte lucruri simple şi unice ai lângă tine dacă ai timp să le cauți.

- Vezi! Şi tu cauți să iți pierzi timpul în locurile acelea pustii.

- Face parte din ceea ce suntem Ava, dar lasă asta. Uita-te pe hartă, spune-mi cât mai avem sau pe unde ar trebui să mergem.

- Cred că undeva la stânga înspre pădure. E un drum mic din câte văd pe hartă. Ceva secundar.

- Ești sigură?

- Nu chiar, dar o să putem să mai întrebăm lume. Asta dacă vom da de cineva pe aici.

Afară ploua puternic. Au fost câteva zile urâte, însă Ava reușise să îl scoată pe Dante din casă. I-a promis o mică aventură şi au decis amândoi să viziteze o rezervație undeva într-o pădure aproape de orașul lor. S-au trezit devreme şi au plecat să scape de ceea ce îi înconjoară acasă. Dimineața nu era prietena lui nici atunci, dar Ava a făcut ca somnul şi răcoarea de afară să dispară. Era elegantă ca de obicei şi purta cu ea zâmbetul misterios pe care îl folosea de multe ori. Acum erau undeva pe un drum pustiu căutând un alt drum şi mai mic şi pustiu de undeva dintr-o pădure, dar în afară de ploaie nimic nu gândeau că va fi rău.

- Hei, uite un semn Dante…oprește acolo.

- Bine, hai să vedem ce scrie.

- Cred că cel din stânga este drumul. Uite, Dante, arată şi pe semnul acela. Rezervația e în stânga.

- Înțeleg Ava, dar nu cred că poate fi așa, ce e în stânga nu pare un drum ce e vizitat de turiști. Mai degrabă un drum pe care circulă căruțele care transporta lemne.

- Da, văd, dar așa arată şi harta şi semnul.

- Ok, de ce nu? Hai să încercam şi să vedem unde ajungem.

Nu părea o decizie prea bună, dar ce mai conta acum. Erau amândoi şi acesta era singurului lucru important. Își găseau cu greu timp printre licee şi meditații, dar acum erau amândoi, așa că un drum neasfaltat şi o ploaie sâcâitoare nu aveau cum să reușească să le strice buna dispoziție.

- Heei… E melodia noastră. Bun moment să pornim pe drumul acesta. Spuse Ava care rareori își arată atât de liber fericirea.

- Collide? Hmmmm…de când a devenit melodia noastră?

- De când am văzut filmul tău preferat la insistenţele tale. M-am îndrăgostit şi eu de ea şi dacă amândoi o considerăm o melodie genială, o să fie melodia noastră. Cel puțin până când va apărea alta şi mai frumoasă.

- Sunt de acord.

Dintr-o dată o bubuitură puternică se aude de dedesubtul mașinii, acompaniată de o zgâlțâitură serioasă care îi sperie un pic pe cei doi.

- Dante? Ce a fost asta?

- Aia…Cred că mașina. Răspunse Dante un pic îngrijorat dacă acesta este un drum bun şi dacă vor putea să mai iasă de acolo în caz că nu e.

- Mă gândeam că e vorba despre mașină, dar ce s-a întâmplat?

- Cred că am nimerit o groapă mai mare. Te-ai speriat?

- Nu, dar cred că nu mi-aş dori să rămânem aici?

- De ce? Vremea e superbă.

- De stat în casă, nu undeva în mașină într-o pădure uitata de lume.

- Hehe…nu mai fii dramatică Ava, nu e o pădure uitată de lume, sigur trece cineva pe aici. Am supraviețui.

- Ești sigur că e drumul cel bun?

- Glumești? Ce s-a întâmplat cu încrederea pe care o aveai când mi-ai spus să mergem pe aici?

- A dispărut un pic odată cu peisajul ciudat pe care îl văd de când am început să mergem pe aici. Drumul acesta e imposibil, mai ales pe timp ploios. Îmi imaginez că nu suntem singurii care vin să viziteze. Un drum circulat nu arată așa.

- Da, dar semnele spun că pe aici…așa că hai să nu ne lăsăm bătuți.

Drumul nu se mai termină şi nu sunt sigur dacă era din cauza că era lung sau pentru că mergeam cu o viteză care putea fi întrecută lejer de cineva care aleargă. Am întâmpinat o grămadă de gropi pline cu noroi şi era să rămânem de câteva ori împotmoliți. Am întâlnit la un moment dat câțiva oameni într-o căruță pe care a fost aproape imposibil să o ocolim, dar care ne-au confirmat că drumul este cel bun. Nu știam dacă să îi înjurăm pentru că ne încurca drumul sau să le mulțumim că ne-au liniștit spunând-ne că după tot calvarul acesta există şi o linie de finiș. Într-un final pădurea s-a deschis iar în faţa noastră au apărut câteva clădiri. Cei doi au parcat mașina, care arata ca una de offroad, şi au coborât pentru a începe vizita. Chiar şi ploaia a decis să ne ofere o pauză așa că totul reintra în normal.

- Iți imaginezi, Dante, ce norocoase sunt animalele de aici? Uită-te cat spațiu au. De la gardurile aceasta cât vezi cu ochii înspre munți, este spațiul lor.

- De ce spui norocoase? Norocoase ar fi dacă nu ar mai fi în captivitate deloc.

- Dar nu sunt în captivitate. Imaginează-ti că au şi ele zonele lor. Nu cred că le deranjează câteva garduri la distanţă de zeci de kilometrii. Uite, gândește-te la animalele de la gradină zoologică. Ele ce să spună despre garduri?

- Ai dreptate. Pot fi considerate norocoase cele de aici. În schimb, noi nu părem a fi prea norocoși. Tocmai pentru că au atât spațiu nu au nici un motiv pentru a sta aici să le vedem.

- Hmmm, voi sunteți norocoși că aveți măcar exemplarul acesta pe care să îl vedeți, intră în vorba şi îngrijitorul care era scos din plictiseala de aici de vizita noastră. De multe ori se întâmpla să fie zile în care nu apar pe aici deloc. Vin mulți turiști şi pleacă dezamăgiți.

- Îi cred şi eu, completă Dante. Dacă toți trebuie să înfrunte drumul până aici e destul de trist să mai ajungi şi degeaba.

- Da…văd că mașina ta pare să te urască după cum ai deghizat-o astăzi, continuă îngrijitorul, amuzat de stratul gros de noroi ce acoperea o mare parte din mașina.

- Data viitoare o să îmi aduc aminte să vin cu un tanc.

- Uite ce cățel drăguț! Exclama Ema la vederea unui amarat ud ce dădea din coadă Hei, cuțu! Vino să ne jucăm.

Nu știu dacă acel cățel o înțelegea, sau poate doar se plictisea înainte, dar a venit într-o alergătură spre noi, urmând a ne face să uităm pentru ce ajunsesem aici şi de faptul că în timp ce ne jucam cu el, ne făcea să ne asortăm cu mașina. Geanta lui Ava căpătase imprimeuri maro de la lăbuțele patrupedului, dar nu o văzusem vreodată atât de puțin interesată de ea.

- Se pare că vă place, spuse îngrijitorul încercând din nou să intre în vorbă. Nu vreți voi să îl luați acasă? Mă înnebunește alergând pe aici tot timpul. Latră la orice şi nu se odihnește niciodată. E o pacoste!

- Da! Hai să îl luăm acasă Dante. Uite cât de jucăuș este.

- Şi mie îmi place Ava, dar părinții noștri ne vor strânge de gât. Eu am trei în curte, iar tu unul în apartament.

- Off…ai dreptate…probabil îi vor oferi locul nostru din pat, lui, ca pedeapsa.

- Pe tine nu te-ar deranja prea rău, doar că eu ar trebui să împart cotețul cu ceilalți trei şi nu știu cât de comod ar fi.

Animalele nu voiau să fie văzute astăzi, iar cățelul își pierduse şi el interesul odată ce ne murdărise, așa că ne-am luat inima în dinți şi am hotărât să înfruntăm din nou drumul noroios pe care venisem. Ne-am urcat în mașină rugând-ne să ajungem în siguranța acasă.

- Vom pleca vreodată de aici Dante?

- Sigur. Vom ajunge imediat acasă.

- Nu despre asta vorbeam.

- Ce ţi-a venit Ava? De unde vin ideile acestea?

- Știi problema mea. Cred că ne stingem aici. Ne putem petrece zilele cum dorim, dar vom arde energia degeaba. Știi că noi doi suntem făcuți pentru mai mult.

- Vorbește în numele tău Ava, pe mine nu mă deranjează atât de mult locul acesta. Ne avem unul pe celălalt. De ce ţi-ai dori mai mult?

- Vorbești serios? De ce te-ai mulțumi cu atât?

- Nu știu, dar în același timp nu sunt sigur că merită efortul…şi nici măcar nu știm sigur dacă vom ajunge la destinația dorita. De ce să riscam?

- Pentru că e o lume întreagă ce așteaptă să trăim alături de ea. John a plecat deja, Beck şi Jack vor pleca şi ei. Nu mai sunt fericiți aici, noi de ce să rămânem?

- Asta e casa noastră Ava, iar în momentul acesta mă simt în siguranța aici.

- Ești foarte încăpățânat!

- Hai Ava, te rog nu te supară, dar discuțiile pe tema asta par momentan inutile. Uite, te invit la cină în seara asta. Ieșim în oraș şi vom petrece o seară minunată împreună.

- Astăzi nu ies Dante, nu prea am chef. Aş vrea să stau în casă, am puţină treabă şi m-am încărcat destul după ieșirea de acum.

- Tu decizi.

- Tu ce ai de gând să faci?

- Acum nu știu, dar cel mai probabil îmi voi găsi o ocupație.

- Vrei să vedem împreună un film?

- Nu, vom avea timp altădată….

“Nu mai suport Dante aici, nu sunt fericită şi mă întristează să văd cum tu iți legi viaţa în atât de multe lucruri nesemnificative. Unde sunt visele cu care mă ademeneai să ies afară? Îmi povesteai nenumărate basme despre lumi îndepărtate pe care aveam să le cunoaștem împreună, dar ai amorțit în nimicul lor. Îmi aduc aminte când te păcăleam şi îți spuneam că te voi părăsi în lumea asta doar pentru a-ţi observa reacția. Îmi spuneai că vei pleca cu mine, că nu iți va pasa de nimic şi că doar lângă mine poți să fii fericit. Mă întreb unde a dispărut dorința ta şi cum au reușit să te facă să fii atât de indiferent. Poate percepția ta despre cei doi ochi verzi pe care jurai că îi iubești, s-a schimbat…poate eu nu mai sunt destul pentru a te face fericit. Observ zilnic că nu mai ai același foc în ochi atunci când mă privești şi mă omoară când îmi răspunzi că totul e ok…totul va fi bine, să stau liniștita. Nu sunt o fraieră Dante. Mi-aş dori să fii sincer şi să îmi spui ce se întâmplă, sau să fii curajos şi să lupți alături de mine pentru fericirea ta. Nu e momentul să te dai bătut, eu asta văd că faci. Nu știu ce e în capul tău şi mă scoate din sărite toată situația asta. Noi doi nu am crescut pentru a ne pierde în ceaţă, iar eu nu am de gând să te las să te dai bătut atât de ușor, dar am nevoie şi de ajutorul tău. Am nevoie de zâmbetul tău…mai știi să zâmbești sau te-au cucerit cu totul?...”

Ema - 7

2016-10-09T22:35:00.000+03:00

Soarele a fost bun astăzi cu oamenii din Praga. A bătut cu putere încălzind oamenii abătuți de prea multe ploi. Străzile sunt pline, știu cu toții că e posibil să fie ultima zi așa de frumoasă pentru o perioada bună. Dante şi Ema s-au alăturat spiritului orașului şi au ieșit la plimbare pe malul râului. Ambii aveau nevoie să evadeze un pic.

S-au așezat pe o bancă, undeva la marginea unui parc mic. Un loc ferit de gălăgie şi de zumzetul oamenilor. Nici unul dintre ei nu era prea energic şi nu aveau chef de prea multe. Râul le oferea liniștea de care aveau nevoie acum.

- Nu mi-ai spus niciodată povestea ta Ema. Sau ai spus câte ceva, însă doar ce ai vrut tu să aud. Sunt curios de o chestie.

- Spune.

- Vorbeai când am fost la nuntă de ceva care te lega de București, sau care te speria acolo. Despre ce vorbeai? Şi care e povestea ta Ema? Mă bucur ca sunt aici în prezent cu tine, dar sunt curios să iți cunosc şi trecutul, pe care pare că încerci să îl ascunzi.

- De ce ai vrea să o faci? Nu prezentul e totul?

- Sunt doar curios. Dacă nu vrei să îmi spui, nu-i nimic. O putem lasă balta.

- ….Ești sigur ca vrei să te îngropi cu viaţa altuia?

- E vorba despre viaţa ta, spune-mi, însă fii sinceră, te rog. Nu ai de ce să te ferești de mine.

- Povestea mea e în esență aceeași ca a ta. Mi-am dorit să evadez de undeva unde simțeam că mă sufoc, dar dacă vrei cu adevărat iți voi povesti.

- Spune-mi.

- Copilăria mea a fost intensă, chiar dacă amintirile par dintr-o alta viaţă. M-am născut într-o familie simplă de la ţară unde deși condițiile nu erau excelente, totul în jur părea un basm. Mama se trezea prima, pregătind micul dejun, ne așezam apoi toți trei la masă şi ne începeam ziua în zâmbete provocate de glumele izvorâte din sufletul bun al tatei. Apoi el își urma ziua plină de muncă. Mereu avea câte ceva de făcut, la fel ca mama, însă nu se plângeau niciodată şi nici triști nu îi vedeam. Când apărea vreo problemă tata spunea mereu că o să fie bine, că vom trece peste atâta timp cât ne vom avea unul pe celălalt. Nu îmi imaginam vreodată ce ar putea însemna să fie altfel, nu știam cum ar fi fără ei sau fără viaţa aia. Nu cunoșteam prea multe, dar eram fericită. Zilele mele se împărțeau între micul ajutor pe care i-l puteam oferi mamei şi escapadele prin împrejurimi alături de Rex, cățelul familiei şi singurul prieten cu care împărțeam timpul de joacă. Descopeream împreună lumea din jurul casei, încetul cu încetul. Uneori mergeam împreună cu părinții la oraș, îmi spuneau mereu că acolo voi ajunge eu, că ei vor rămâne la casa copilăriei pentru a mă aștepta pe mine să îi vizitez de la oraș. Le spuneam că nu va trebui să mă aștepte şi că nu voi pleca nicăieri. Sigur, înghețata era un plus pentru locul urban, dar nici măcar asta nu mă convingea să părăsesc micul meu rai. Vezi tu? Chiar daca eram un copil, cred că vedeam lumea mult mai bine decât cum o privesc acum. Departe de fumul fabricilor şi de răutatea din locurile aglomerate chiar poți ajunge ușor la suflet…Ce simplu era totul atunci.

Zâmbetul pe care mi-l oferea Ema până atunci dispăruse. Chipul Emei nu mai era luminat, însă tot ce îmi povestise până acum era foarte frumos, nu înțelegeam de ce e tristă.

- Ai avut o copilărie frumoasă din câte aud. De te te-ai întristat?

- Da, a fost o copilărie incredibilă, doar că nu a durat prea mult şi am învățat încă de atunci că destinul luptă de multe ori împotriva noastră. Am aflat asta într-o seară ploioasă când ne întorceam dintr-o plimbare la oraș. Tata nu a mai putut controla mașina…mama s-a întors spre mine, iar de atunci m-am trezit pe un pat undeva. Inițial, doctorii şi lumea de acolo au încercat să îmbrace situație intra-un costum frumos, dar nimic nu suna prea bine în toate încercările lor. Îmi spuneau că e un miracol că am supraviețuit…eram singura, iar eu am gândit mereu că poate era mult mai bine să plec şi eu cu ei. Ar fi fost mai puțin dureros.

- Îmi pare rău…nu am vrut să dezgrop nimic trist.

- Nu-i nimic, ai spus că vrei să mă cunoști cu adevărat, așa că îți ofer trecutul pe tavă. Știu că oricum ar fi, nu o să mă judeci şi aveam nevoie de cineva în faţa căruia să fiu eu.

- În regulă atunci. Continuă. Ce s-a întâmplat apoi?

- După? Îți spuneam că ai meu mă tachinau că voi ajunge la oraș. În prima fază am ajuns într-un centru de orfani. Prima mea întâlnire cu orașul se dovedea a fi una tristă. Alături de mulți alți copii speriați de la o vârsta prea fragedă. Acolo nu aveam unde să mă plimb şi copii mă oboseau. Nu am reușit să mă adaptez, însă am avut noroc că o familie a decis să mă adopte la scurt timp după ce am ajuns acolo. Noul meu tată era un om influent din oraș, un tip sobru, care era mai tot timpul plecat şi ocupat. Mama adoptivă era o femeie cu sufletul cald care a avut întotdeauna grijă să fiu cât mai fericită. Nu au putut avea copii niciodată şi nici nu le-a păsat prea mult, însă timpul trecea peste ei şi erau singuri, s-au gândit că e nevoie de un suflet care să ii încălzească. Nu aveau răbdare nici să crească un bebeluș așa că au decis să mă aleagă pe mine dintre toți cei de acolo. Îmi spuneau că m-au ales datorita ochilor mei.

- Hmmm…eu ţi-am spus mereu că ai ochi superbi, în timp ce tu zâmbeai ironic.

- Mereu am crezut c+ ei spun asta doar pentru a mă înveseli. Mi-a fost greu să mă acomodez în lumea lor. Câteva luni nu am scos prea multe cuvinte. Totul era nou pentru mine, şi tot noul acesta mi se părea inutil venind din micul rai. Erau mirați că reacționez indiferent la toate jucăriile cu care încercau să mă facă să mă simt mai bine. Ce nu știau ei era că eu nu avusesem prea multe jucării până atunci, dar nici nu le-am simțit lipsa. Le-am urât. Păreau că vor să înlocuiască plimbările mele…păreau ca vor să îl înlocuiască pe Rex. Părea ca şi cum cineva a luat toate constantele vieții mele şi le-ar fi înlocuit subit pentru a cerea o nouă viaţă. O viaţă pe care nu o ceream înlocuia o viaţă pe care nu voiam să o părăsesc.

- Şi cum a decurs totul?

- A trebuit să accept totul. Nu era ca şi cum as fi avut alte opțiuni şi nu mă înțelege greșit, am avut o viaţă pe care mulți ar fi dorit-o, însă nu era a mea. Am avut la îndemână orice şi nu mi-a lipsit nimic pe partea materială. Când am ajuns la ei, au angajat un profesor personal pentru a ajunge la un nivel încât să pot urma o şcoală, un liceu şi o facultate dintre cele mai bune din ţară. Pe partea sentimentală am avut lipsuri mari. Nu am putut să mă integrez niciodată în cercuri de prieteni pentru că toți mă vedeau ca o ciudată şi poate așa şi eram, nu am fost prea sociabilă pentru ca nu mă regăseam în toate plăcerile lor, astfel că m-am îngropat în cârţi şi în vise despre o lume ce părea din ce în ce mai departe de mine. Singurele mele ieșiri în lume erau când acompaniam părinții la diferite evenimente din ceea ce spuneau ei, lumea bună a Bucureștiului, unde stăteam şi observam fel şi fel de personalități. Într-una din serile acestea un băiat ce a ignorat semnele mele de indiferenţă şi a intrat în vorbă cu mine. La început era simpatic, un pic diferit fata de toți ceilalți şi neștiind exact ceea ce fac, am fost convinsă să ies la o întâlnire cu el.

- Hmmm…vrei să mă faci gelos?

- Gelos ar trebui să fie el, că sunt aici cu tine.

- Hehe…glumeam, dar ai dreptate oricum. Continuă.

- Așa. Spuneam că am ieșit la o întâlnire cu el şi mi-a plăcut senzația de a fi apropiată de cineva. Am continuat câteva luni, iar toata familia era încântată. Aflasem între timp că el este unul dintre cei mai de încredere oameni ai lui tata, deci avea o situație destul de bună. Din nou, o situație pe care mulți ar fi invidioşi, dar o situație care dacă nu știi cum să o gestionezi, te transformă într-un roboțel. De asemenea, în câteva luni devenisem un accesoriu pentru el, iubirea, care nu cred că a existat în nici un moment nu mai avea nici o legătură cu chestia robotică pe care o aveam noi. Începusem să mă simt strânsă şi târâtă după el de fiecare dată. Nu voiam să continui în lumea aia, am vrut să simt libertatea de care îmi era atât de dor şi pe care o simțeam în copilărie. Așa că am plecat…am lăsat totul în spate şi am vrut să mă caut pe mine. Acesta e proiectul meu personal. Asta e povestea mea Dante. Acum că o știi, cum par?

- Wow…ai avut o viaţă plină. Pari la fel de interesantă ca şi până acum.

- O viaţă plină, dar dezordonată, Dante.

- Poți privi numai în faţă, Ema. E singura direcție. Zâmbește la fel ca şi pana acum. Știi că totul o să fie bine..

Jack - 6

2016-10-02T23:42:00.002+03:00

- - Psst…hei! Privirea aici! Mă vezi?

- - …?

- - Hai Dante, știu că nu vrei să stai de vorbă cu mine, dar a venit momentul. Ai parte de mine atât de rar, așa că revino-ţi în fire!

- - Nu vreau să te văd. Ești trist mereu în ultimul timp. Au trecut vremurile când te așteptam vesel să povestim ce situații am mai întâmpinat şi ce am mai învățat. Acum e doar o discuție despre aceeași oameni falși şi aceleași probleme pe care le întâmpin şi nici măcar nu sunt ale mele?

- - Hehe…mereu te-am cunoscut ca un pesimist, deși am avut încrederea că tot timpul vezi ceea ce e mai bun în situații.

- - Vremurile s-au schimbat, Jack. Oamenii din jurul nostru nu sunt deloc puri, nici măcar decenți, iar noi am început să le împrumutăm încetul cu încetul miscarile. Îți aduci aminte de pistoalele cu jeleuri? Ei bine…unde sunt? Unde e casa noastră din copac? Unde sunt aventurile şi unde e Ava?

- - Ne așteaptă Dante, trebuie doar să ajungem acolo.

- - Nu Jack…nu ajungem. Nici un idiot nu a gândit până acum pistoalele cu jeleuri. Casa, deși e unde ar fi trebuit să fie, o vizităm prea rar, de multe ori chiar uităm de ea înconjurați de negru. Aventurile noastre sunt transformate încetul cu încetul în task-uri, în lucruri pe care trebuie să le facem, nu pe care le dorim neapărat, iar Ava nu mai e așa pură ca înainte. A văzut ce înseamnă aspirațiile şi nu o poți opri. Crede că va ajunge importantă şi va fi fericită privită de oamenii aceia fără suflet pe care îi uram încă de când eram mici. Nu se mulțumeşte cu un zâmbet sincer, e absorbită de aparenţe. A uitat sufletul pe care jura să îl prețuiască atunci când era un simplu copil, iar eu am crescut doar cu imaginea ei, crezând că omul poate fi sincer cu el veșnic. Jack….sunt prea mulți. Nu e doar bețivul satului de învins…sunt şi ei, oamenii pe care ii respectam. Sunt toți…

- - Şi ce credeai Dante?

- - Credeam în cuvinte, în vorbe, în ei. De ce ar încerca să creeze o imagine falsă în faţa noastră? Nu reușesc să înțeleg şi mă doboară gândul acesta mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată. În loc să ne căutăm fericirea, ne creem alter-egouri pe care să le placă alții. Nu mai e nici amuzant cum ar fi trebuit să arate oamenii de la circ care acționează fără sens. Crescând, comedia lor se transformă ușor intr-un thriller din care facem şi noi parte. Unul pe care nu dorim să îl vedem, dar care e singurul cu bilete disponibile. Un film prost cu actori de duzină, care au uitat să-şi respecte meseria.

- - Am crezut că te voi înveseli. Că voi veni aici şi ne vom aduce aminte cu plăcere de trecut. Că vom râde de viitor şi vom simți prezentul, dar te găsesc lipsit de chef, înconjurat de ei şi abătut. Îmi pare rău că a trebuit să iți aduc aminte de noi şi să te întristez…

- - Nu tu mă întristezi, Jack…propriile mele așteptări o fac şi cred că şi ale tale sunt la fel, dar am fost prea egoist să mă gândesc şi la ceea ce mai faci tu. Sunt sigur că şi tu ești la fel de putrezit pe dinăuntru de la praful acesta.

- - Mai contează? Nu vezi că totul e o iluzie? Ce mai contează câteva suflete pierdute în haosul de aici?

- - Contează pentru că rămân prea putini şi pentru că ne pierdem dorința de a merge înainte astfel.

- - Nu e nevoie să rămână toți Dante…nu mai e necesar nici măcar să împlinim visele din vesela copilărie. Trebuie doar să mergem înainte.

- - Nu Jack, asta e problema…nu trebuie să mergem înainte. Spre ce alergăm? Spre moarte? Pentru ce?

- - De ce simți nevoie să te încarci mereu cu toate prostiile lor, Dante?

- - Pentru că sunt lângă mine, îi văd, nu îi pot ocoli şi îi urăsc din toata inima. Nu simt nevoia să le preiau probleme, doar că le accept când sunt aruncate asupra mea. Le urăsc ipocrizia şi cred că întreaga lume e doar un afiș.

- - ....

- - Ne-am îndrăgostit stupid Jack...ne-am îndrăgostit de o lume pe care o vedeam doar noi doi, ne-am pus speranța în persoane care nu aveau nici un gând să ne înveselească şi ne întristam când le vedem cât de diferite sunt faţă de cele din visele noastre.

- - Știu Dante, dar nu putem da înapoi…timpul nu ne permite, iar visul nostru este doar un alt loz în plic câștigător, uitat într-o haină pierdută într-un tren întârziat. Trebuie să ne descurcăm cu ceea ce avem.

- - Nu trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Deloc! Asta e soluția celui care renunță…nu trebuie deloc să ii acceptăm atât de mofturoși şi îngâmfați. Încercările lor de a se simți bine pe spinarea noastră sunt triste…nu pentru ei…ei oricum nu mai simt nimic, dar ne întristăm aiurea aruncând așteptări la gunoi. Îmi spunea cineva că nu trebuie să ai nici un fel de așteptare, că e mai simplu așa şi îi râdeam în faţă, dar poate are dreptate. Curios sunt oare unde e fericirea în cazul acesta. Unde apare fericirea când nu o poți împărți cu nimeni? Unde e zâmbetul când nu îl poți privi şi nu îl poți reproduce? Unde sunt cuvintele dulci din noapte dacă împarți patul singur?

- - Nu știu…nu știu asta nici eu, nu o cunoști nici tu şi nici ceilalți nu ne pot răspunde la întrebări pentru că nimeni nu are habar despre ceea ce e corect. Fiecare presupunem, dar fiecare o facem diferit.

- - Da…şi în tot timpul acesta îmbătrânim. Vom îmbătrâni triști gândind prea mult la deciziile pierdute prin timp. În fine…nu are rost să ne umplem mintea acum cu toate acestea. Hai să înclinăm un pahar, ne vedem prea rar şi nu aş vrea să pierd momentul cu discuții.

- - Aici voiam să ajung. Credeam că mă vei înnebuni toată seara cu aceleași idei. Rom şi cola?

- Sigur…

În realitate nimic nu se schimbă prea mult. E nevoie de curaj iar acesta e un cuvânt prea mare pentru noi, așa că avem nevoie de scurtături. Ne plac, sunt mult mai simplu de urmat şi credem că să fii lejer înseamnă fericire. Ne pierdem atât de des printre faruri de mașini şi habar nu avem ceea ce înseamnă binele…sau răul...nimeni nu ne-a învățat, oricum nu ne interesează prea mult. Ne mulțumim acolo în colţul nostru simplu dar trist. Nu ne îndreptăm spre ceva anume…doar sperăm să se termine odată. Mulțumesc Jack pentru vizită! A fost o plăcere ca întotdeauna. Ne vedem peste un an…

Wedding bells - 5

2016-09-29T00:41:00.000+03:00

În cameră se aud zgomote. Ema s-a trezit ceva mai devreme, exact așa cum a promis, în schimb eu încă mai încerc să lipesc pleoapele una de cealaltă, însă sentimentul că cineva mișuna prin jurul meu mă neliniștește şi astfel trebuie să mă ridic şi eu. Mai mult, va fi o zi plină. Astăzi este ziua nunţii, nunta Laurei, fata managerului ziarului pentru care lucrăm. Ne-am gândit că ar fi un subiect interesant pentru rubrica noastră, iar Evan, managerul, a acceptat fără să stea pe gânduri, oricum prin mâna lui va trece articolul înainte de publicare, așa că a fost de acord cu propunerea. Astfel m-am trezit astăzi în febra unei zi de nuntă. O zi plină şi agitată pentru că trebuie să alergăm după Kamil şi Krystina pentru a împrumuta ceva elegant şi în același timp să terminăm treaba pentru rubrica de mâine. Am decis ca ea să meargă la birou pentru că mai avea de editat câteva poze, iar eu să alerg după cei doi pentru îmbrăcăminte.

- Dante? Te-ai trezit?

- Pe jumătate. Nu ai glumit aseară când ai spus că azi vrei să faci multe lucruri începând cât mai de dimineață.

- Mda…aş vrea să termin repede cu jobul pentru că apoi să mă pot pregăti de nuntă. Am emoții, Evan mi-a arătat locația unde se va ţine evenimentul, e superbă. Arată ca în imaginile pe care le vedeam când eram mică înainte să dorm. Îmi imaginam că va veni prinţul pe cal alb din poveștile mamei, mă va cere în căsătorie de faţă cu toată lumea, iar apoi vom ţine nunta într-un loc spațios, cu multă lume şi draperii mari strânse elegant la jumătate. Îmi imaginam o formație care să cânte melodiile preferate şi mulți oameni fericiți.

- Haha…un prinţ?

- Eram mică, ce vrei?

- Nimic, mi se pare amuzant…prinţul a venit, ba mai mult, te-a cerut în căsătorie de faţă cu toată lumea.

- Da…haha. Dar prinţul acesta nu vorbea serios, iar căsătoria nu mai pare atât de pură cum suna în copilărie.

- Prostii! Oamenii nu mai sunt ca înainte. Nu mai au respectul pe care îl aveau înainte pentru căsătorie. O fac doar de dragul de a fi legaţi de cineva. O fac din obligație pentru ei pentru că așa trebuie. Căsătoriile sunt pentru sufletele pereche, nu pentru oricine ce crede că poate întemeia o familie fericită, dar nu face nimic pentru asta. Oamenii au făcut căsătoria să pară un nimic….şi prinţul nu vorbea serios, pentru că dacă vă căsătoriți va trebui să rămâi în castel să ai grijă de tot. Prinţul vrea să trăiești aventura cu el, să mergeți împreună în războaie şi să câștigați sau să pierdeți împreună.

- Haha...lasă poveștile Dante, am zăbovit prea mult, trebuie să ajung la sediu, iar tu, fugi să te întâlnești cu cei doi, dacă nu facem rost de ceva elegant nu vom avea cu ce să mergem.

- Nu te agita. Mă ocup eu de asta.

Ce nu știa Ema era că deja mă gândisem la ceva anume. Toată alergătura era de fapt o fugă prin magazine alături de Kamil. Era timpul pentru un cadou, iar o rochie era perfectă pentru momentul acesta. Am mers cu Kamil şi m-a îndrumat spre câteva magazine interesante. În plus, a fost şi destul de drăguț încât să mă acompanieze la o tură de shopping. Mi-a luat destul timp să mă hotărăsc şi să aleg una din rochiile văzute. E prea mică? E prea mare? Îi place? Albă? Neagră? Roșie? Roz? Nu…nu roz! Simplă? Împopoțonată? Toate gândurile acestea îmi dau bătăi de cap , dar până la urma exista şi planul B, o rochie de la Krystina, așa că am renunțat la toate întrebările care făceau ocol prin capul meu şi am ales o rochie în care mi-ar fi plăcut mie să o vad. Am ales o rochie neagră. Voiam să o vad şi în felul acesta.

Întors acasă am așezat hainele pentru ca Ema să le calce şi am intrat la duş. Când am ieșit își făcuse şi ea apariția.

- Hei Dante. E superbă rochia? Nu mă așteptam să îmi placă așa mult. Krystina mi-a spus că îmi va da cea mai frumoasă rochie a ei, dar nu mă gândeam că vorbește serios.

- Iți place?

- Sigur! Mă gândesc să îmi opresc telefonul şi să mă mut că să nu mă mai găsească Krystina, să nu fiu nevoită să o mai înapoiez.

- Ce bine că nu va mai trebui să faci asta.

- Ce vrei să spui?

- E rochia ta. M-am gândit că e momentul să iți mulțumesc pentru că mă faci mereu să fiu mai bun. Nu aş fi fost în stare să ajung cu călătoria atât de departe daca nu erai tu alături. E un cadou pentru prietenia ta sinceră.

- Vorbești serios?

- Da.

- Wow…iți mulțumesc mult, deși nu trebuia să faci asta.

- Probează-o, sunt nerăbdător să văd cum arați.

- Imediat.

Ema arata incredibil. Încep să cred că nu contează ce rochie îmbracă, ci pur şi simplu când o face, e perfectă, indiferent de ceea ce poartă. Ochii ei se asortează la orice îmbrăcăminte, iar trupul i se potrivește de minune pe orice şi poate sunt subiectiv, dar asta nu ii cioplește cu nimic din frumusețe.

Timpul a trecut foarte repede, iar ziua se îndreaptă spre evenimentul principal. Ema a avut grijă că fiecare dintre noi să arătăm impecabil, iar eu m-am ocupat să admir toata dăruirea ei. Rezultatul era încântător. Ai fi crezut că venim direct de pe un platou de modă. Am plecat plini de încredere şi nerăbdători să participăm şi să documentam această seară.

Ajunsi pe insula unde se ținea evenimentul, ne-am ocupat locurile şi am admirat eleganţa din jur şi frumusețea mirilor, apoi am rămas surprinși să vedem cum Laura, mireasa, apucă o farfurie şi o izbește de pământ, urmând că Adam, mirele, să curețe, păstrând doar o bucățică din farfurie pentru noroc. Se pare că şi cei de aici au obiceiurile lor şi e interesant să observ că le păstrează. La masă, am fost așezați lângă trei colegi de la ziar, trio-ul de la pagina de sport. Trei inși care nu au ieșit deloc din tipar, concentrați pe băutură şi pe analiza excesivă a meciurilor de fotbal. Impresionant a fost dansul mirilor, o melodie lenta de care nu mai auzisem şi un dans fără greșeala al celor doi.

- Hai să dansăm şi noi Ema, spuse Dante observând cum perechi au început să iasă la dans pentru următoarea melodie.

- Vrei să ne împiedicam acolo? Te anunț că nu sunt un as al dansului.

- Haha…Nici eu, dar sunt sigur că ne vom descurca. Ia-mă de mâna şi urmează-mă.

Ema ii ia mâna lui Dante şi îl urmează îndeaproape până ajung în jurul celorlalți care au urmat mirii pe ringul de dans. Dante o prinde de mijloc cu o mână, iar cu cealaltă conduce dansul. Totul era natural şi nici nu au mai realizat dacă e bine sau daca e rău. Ema a aşezat capul pe pieptul lui Dante şi s-a lăsat plimbată de către acesta.

- Îți imaginai vreodată că vei fi aici, alături de mine în Praga? Șoptește Ema.

- De foarte multe ori. Bineînțeles că nu exact că în situația asta, dar mi-am imaginat mereu că voi ajunge undeva în lume alături de fel şi fel de oameni, într-un haos al gândurilor şi alături de tine.

- Pe bune? Mă visai?

- Nu reușeam să observ aspectul, asta am lăsat-o la întâmplare si nu sunt dezamăgit deloc, dar ti-am simțit mereu sufletul aproape. Sufletul liber care să aibă curajul să treacă peste limite.

- Şi eu am sperat tot timpul astfel de momente, dar drumul care îmi era scris obligat în București părea că va schimba orice vis pe care îl puteam avea.

- Despre ce vorbești?

- Vorbim altădată, acum trăiește momentul. Se pare că nu dansăm chiar atât de slab.

- Hehe. Ți-am spus că nu contează pașii, trebuie doar să simți.

După câteva dansuri, ne-am așezat din nou la masă pentru a asculta o nouă analiză de sport a celor trei comeseni. Nu am apucat să fim atenţi la prea multe teorii deoarece în scurt timp toată lumea a început să se agite şi curios să văd ce se întâmplă îl întreb pe unul din cei trei colegi.

- Hei, Adolf, pentru ce e forfota asta?

- Eh…stai liniștit şi bea un pahar, nu se întâmplă nimic, e doar obiceiul. Se fură mireasa…fă-te că nu vezi nimic ca să pară totul mai interesant.

- Huh? Se fură mireasa?

- Da. Se vor întoarce doar ca să îl oblige pe mire să facă anumite lucruri.

- Cunoșteam tradiția, dar sunt surprins să văd că şi voi aveți același obicei. Interesant.

- Da…mai sunt câteva. Stai să vezi cum se vor bate doamnele pe un buchet doar pentru a se mărita următoarele. Hmmm…Doamne in toata firea își vor da coate acolo doar pentru a-şi pune speranța într-un buchet de flori. O să fie amuzant.

- Serios? Se va arunca buchetul?

- Da?

- Alt obicei cunoscut. Se pare că avem destule lucruri în comun.

- Da…păcat că sunt ciudate şi fără sens.

- Hai Adolf, urăști prea mult.

- Se pare că nu destul.

Adolf era ciudat, nu îi plăcea să facă noi cunoștințe şi nici nu avea vreun interes să facă pe plac cuiva așa că l-am lăsat în pace alături de ceilalți.

Evenimentul a fost un succes total. O combinație de eleganţă alăturată unor obiceiuri pe care nu le imaginam în colţul acesta de lume. Nu credeam că voi vedea în Praga tradiții pe care le cunosc de mult timp, expuse într-un mediu atât de diferit. Mireasa a fost returnată cu succes, iar după scurt timp am fost convinși de cei de la masă, să îi conducem pe miri pe drumul spre prima lor noapte oficială împreună. Sigur cei care locuiau pe traseul nostru nu au fost fericiți de gălăgia pe care o făceam, dar am înțeles că așa se obișnuiește, ca alaiul mirilor să fie extraordinar de gălăgios până când își duce treaba la bun sfârșit, lăsând cei doi îndrăgostiți în lumea lor. Apoi eu şi Ema ne-am rupt de restul persoanelor și am plecat spre casă pe jos. Am păcălit-o să ne bucurăm de seara senină şi să ne pierdem timpul singuri în liniștea celor mulți. Până acasă erau cam patruzeci de minute de mers pe jos, dar după paharele de la nuntă nimic nu mai părea atât de departe.

- A fost frumos în seara asta. M-am simțit bine să mă aflu lângă atât de multa lume fericită şi ruptă de probleme. Aproape că nu ii recunoști. Ei sunt cei ce dimineața pleacă cu mutrele îmbufnate spre muncă. Îți vine să crezi Dante?

- Toți facem asta. Ne trezim doar în momentele în care suntem în preajma unor variante îmbunătățite ale lor. Ne dăm seama dintr-o dată cât de simplu e totul, păcat că în câteva ore ajungi să uiți asta şi te întorci la problemele cotidiene.

- Poate asta face ca momentele de genul acesta să fie atât de importante. Faptul că se petrec de puține ori.

- Așa e. Înțelegi acum de ce trebuie să ne bucurăm atât de mult când le avem?

- Știam asta, dar ce facem noi acum înseamnă că trișam?

- Ce vrei să spui?

- Noi vânam momentele astea. Nu așteptăm să apară ele din când în când.

- Haha...nu, nu trișăm, doar suntem foarte buni la jocul acesta. Ne dedicăm şi nu ne pierdem cu firea când totul devine dificil.

- M-aş bucura să ai dreptate. Cei foarte buni câștigă de cele mai multe ori, în timp ce trișorii sunt prinși şi excluși din jocul acesta…

Undeva pe o bancă pierdută în negura nopții, două persoane își petreceau noaptea, într-un parc ascuns în inima orașului Praga. Doar luna ce privește printre ramurile copacilor le ține companie in acest moment. Afară e răcoare, dar nu mai contează, deoarece se au unul pe celălalt, iar liniștea din jur face ca timpul să se oprească în loc oferindu-le acestora o parte în istoria nemăsurată a orașului. Doi diferiți ce se ascund mereu de o lume care încearcă atât de mult să copieze…

Ying/Yang - 4

2016-09-20T03:14:00.003+03:00

Urăsc duminica! O urăsc de fiecare dată când apare cu promisiunea de a liniști lucrurile, de a oferi odihnă şi de a pune totul pe picioare. În schimb, oferă cale liberă spre o realitate pe care o ignori toată săptămâna. Dezbracă mintea de învelișurile cu care e ocupată de multe ori şi lasă loc liber unei judecate crudă dar onestă. Duminica nu e un prieten. E cunoștința aceea pe care o accepți doar pentru că la un moment dat în copilărie erați prieteni. E ziua care minte cel mai mult în esență. O zi perfectă pentru a muri mai degrabă decât pentru un restart, iar eu nu eram departe deloc de starea ciudată despre care vorbesc. După o seară de distracție şi euforie, a venit o zi ploioasa de duminică în care nimeni nu iese din casă…cei cu familii se bucură de timpul petrecut împreună, iar cei singuri gândesc prea mult. Doar Ema şi-a făcut curaj să se ducă până la sediul ziarului pentru a culege informații despre săptămâna ce urmează. Eu am rămas să umplu singur toata goliciunea locuinței şi nu mă descurc bine deloc. Lăsată singură, mintea zboară în toate colţurile negre pline de otravă din care gust uneori să îmi dau seama că trăiesc, otrava celor mulți, venite din acțiuni şi impulsuri lipsite de sens. Mă deranjează că trebuie să fiu pe lângă atât de mulți pe care nu îi înțeleg, să merg pe stradă şi să văd feţe lipsite de zâmbet şi pline de griji. De ce nu ar fi așa până la urmă? Fiecare dintre ei este martor zilnic la minciuni îndesate pe gât de cei din jur, așa că învățam şi noi să fim, la rândul nostru, superficial, ascunși şi fără respect. E mai simplu așa. Nu? E mult mai ușor să te afunzi odată cu gloata decât să ieșim în faţă şi să trăim aşa cum, foarte frumos, de multe ori vorbim, dar şi vorbitul acesta e sufocat de noi prin modul superficial în care îl facem, aruncăm cuvinte care nu reflectă deloc realitatea, cuvinte mincinoase, doar pentru a capta fals o atenție. Prin cuvintele rostite am început să cerem manele în loc de relații sincere…dar contează? Tot noi devoram acum manele în loc de opere de artă. Poate ne merita soarta. Mulți preferăm comoditatea unor relații false doar pentru simplitate, pentru că nu trebuie să facem nimic şi ne mulțumim așa, nu vrem nimic autentic. Suntem blocați în niște acțiuni învățate de la televizor şi devenim la fel de seci. Minciunile aruncate de ei le facem parte din noi şi le folosim la nevoie. Superficialitatea, pe care am învățat-o tot de la televizor, devine un mod de a trăi, doar pentru că cineva de acolo spune că e bine. Aş fi crezut că suntem mai deștepți de atât…dar nu ne place să gândim prea mult…nu ar mai fi comod.

Am renunțat să mai trag de oamenii pentru că am văzut de nu se schimbă oricât de mult şi-ar dori asta, iar eu nu mai am răbdare să îi văd cum repeta aceleași greșeli disecate deja de prea multe ori. Același promisiuni chiar şi către noi le încălcăm de fiecare dată când avem ocazia şi apoi cerem liniște şi pace. Cine să ne mai înțeleagă? Din acest motiv nu reușim să ajungem la casele din vise. Pentru că ele nu ar fi așa cum le visam, singure undeva într-o liniște perfectă, ele sunt de fapt vile lipite una de cealaltă, iar la vecini bubuie manelele, că tot vorbeam despre ele. Stelele de fapt nu se văd cum ar trebui. Fumul, tot de la vecini, acoperă în mare parte cerul şi aerul de munte, respirând în schimb mici şi bere. Romantismul e stricat de toate cuvintele colorate şi fără importanţă ale petrecăreților. Nu ajungem la vise pentru că ele nu mai există de fapt așa cum le dorim, le-am stricat aducând o lume tristă peste ele, o lume întristata de noi în momentele când oferim otravă fără să fie cerută.

V-aş certa şi v-aş lua la palme să vă treziți. Aş lua cuvintele aruncare aiurea pentru a le aranja în faţa voastră, astfel, privindu-le poate veți observa diferența între ceea ce doriți să fiți şi ceea ce sunteți de fapt. Pentru a mia oară v-aş pune să vă înghițiți propriile minciuni să vă privesc cum vi se face rău….dar ce rost ar avea? Ţi-aş fi spus cât de dezamăgit sunt şi că omul pe care îl imiți câteodată există cu adevărat, doar că e ascuns bine sub o cochilie formată din acțiuni învățate de la ei…că nu ești la fel şi că ai puterea să te ridici peste smogul lor...dar ce ştiu eu? Ţi-aş spune că e imposibil să iți fie dor dar să tratezi cu dispreț. Să lași ideile mele stupide despre o lume perfectă, dar că mai presus de toate să nu iți încalci propriile promisiuni. Ţi-aş spune multe dar nu înțelegi şi îi lași să te conducă. Ţi-aş spune că am vazut bunatete si simplitate, dar nu stiu daca erau reale. Ți-aș vorbi despre orice dacă aş ști că ajung undeva, dar la fel ca toți ceilalți, iți e frică să zâmbești, iar eu am ajuns să urăsc oamenii triști şi m-am plictisit să pierd timp pe aceeași cărare prăfuită şi neschimbată.. Am obosit să mă mai cert cu voi.

În final nu contează nimic. Nu contează că ne pierdem timpul aiurea, că ne pierdem libertatea câștigând în schimb, lanțuri şi cătușe. Nu contează faptul că ne batem joc de oameni şi că îi tratăm cu lipsă de respect. Nu are importanţă nici că nu mai urmărim valori ci vedete şi că trăim în ceaţă. Totul dispare…în afara imaginii reflectată sincer de oglindă atunci când o privim. Cu imaginea asta trebuie să trăim tot timpul pentru că nu vom putea scăpa de ea oricât de mult am încerca să o mințim…oricât de mult am încerca să o ignorăm. Oare noi chiar suntem cu adevărat fericiți?

Starea asta m-a dus într-un loc trist, dar de data aceasta știu cum să mă întorc. Îi urăsc din ce în ce mai mult, dar în același timp am învățat şi să îi ignor. În plus, am cel mai bun ajutor care tocmai a intrat pe ușă ca un super erou pregătit să salveze ziua.

- Dante? Nici acum nu te-ai ridicat din pat? Ce e cu faţa aia lungă?

- E de la duminica asta ploioasă…

- Nici nu vreau să mă gândesc că ai vreo stare nasoală. Spuse Ema hotărâta să îl trezească pe Dante. Haide să facem ceva de mâncare şi apoi să iți povestesc despre cum se va desfășura săptămâna viitoare. Am lua câteva ouă, bacon şi ceva legume. O să mâncam în stil american astăzi.

- Sper că nu ne vom face cât ei.

- Nu, spuse Ema zâmbind şi luminând toată camera. Noi suntem atleți, nu sedentari ca ei.

- Nu știu ce să spun, mai degrabă tu ești. Eu cred că aş putea lenevi o viaţă întreagă în pat.

- Poate, dar atâta timp cât ești cu mine trebuie să te ridici la nivelul meu, nu poți rămâne în urmă…nu ai fi în stare să mergi singur pe aici. E nevoie de cineva care să te trezească în duminicile ploioase.

- Ai dreptate, va trebui să țin pasul. Spuse Dante ridicându-se dintr-o dată din pat şi oferindu-i Emei un sărut înainte să intre la duş.

- Hei! Eu sunt cea care intra prima…şi aş vrea să fac baie, nu dus…așa că va trebui să mai aștepți.

- S-o crezi tu! Sunt deja cu un picior în cadă.

- E singurul loc care îmi place cu adevărat din locuința asta, așa că nu îmi fura bucuria.

- Îmi pare rău. Singurul mod prin care poți face acum bake e să iți ofer eu jumătate de cadă.

- Ahhh…ce drăguț ești tu!..dar nu! Ar trebui să mă respecți pentru că sunt fată.

- Ha…niciodată nu o să te respect doar pentru că ești fată…te respect pentru cine ești, pentru că ești persoana care ești.

- Bine, atunci respecta-mă pentru ce vrei tu, dar lasă-mă prima.

- Mmmmnu…tot nu mă convingi.

- O să vin peste tine atunci!

- Te aștept.

Mica răfuiala a celor doi s-a mutat în câteva minute în baie. Dante a ajuns primul şi a dat drumul la apă pentru a se umple cada, însă nu a trebuit să aștepte prea mult deoarece Ema şi-a făcut apariția şi îl împinge pe Dante dintr-o dată fix în cadă, fără să îl mai lase să se mai dezbrace, după care îi urmează un haos cu haine ude şi apă peste tot pe jos. Nu mai contează…acum e despre ei şi nimic altceva. Îl săruta pasional şi îi lasă în urmă toate gândurile stupide legate de oameni triști şi de ziua de duminică. Acum toate acestea nu mai există. Sunt doar umbre alungate de zâmbetul Emei, zâmbet ce îi oferă lui Dante motive să alerge printre scheleţi şi roboţi….Îi oferă puterea de a trece zâmbind şi el, la rândul lui, pe lângă oameni ce își uită promisiunile, uită de ei şi trăiesc doar pentru a muri.

Wanderers - 3

2016-09-14T01:56:00.002+03:00

Într-un final soarele a decis să își facă apariția pe cerul din Praga, o zi numai bună de a te bucura cu adevărat de oraș. Cei doi aveau de data aceasta datoria să se plimbe pur şi simplu şi să detalieze locuri interesante din oraș. Dante a decis să plece devreme pentru a se documenta, mai ales că era momentul perfect să o facă. Au căutat repede pe internet câteva locuri de văzut şi au început documentarea. Au ajuns în centrul orașului după vizite la catedrala şi la Podul Charles, iar cei doi încă nu erau incântați pe deplin de ceea ce au văzut până acum.

- Cu ce arată ceasul acesta mai important decât alte ceasuri amplasate în centrul orașelor vechi?

- Hai Dante, nu îi mai lua din farmec. Ideea este că atunci când te uiți la ceasul acesta ești prezent aici, nu în toate celelalte locuri. Ceasul aceste pe care li vezi e aici de șase sute de ani şi arată impecabil. Gândește-te cât efort a fost pentru ca acest ceas să nu dispară. Mulțumește-te cu el sau nu, e alegerea ta. În plus, unde ai mai văzut tu până acum un ceas astronomic?

- Nu am mai văzut şi nici nu înțeleg prea bine ce arată acolo. Îl percep doar ca pe un monument ce a dăinuit de mult timp, dar care nu e unic. Trebuie să căutam ceva pe care să construim un articol ieșit din normalitate. Nu sunt sigur că acest ceas sau centrul vechi vor interesa prea mulți cititori. E același lucru ca în marile orașe. Nu e unic deloc, iar turul pe sub ceasul astronomic nu a fost așa de interesant. Când am auzit de un tur prin catacombele Pragăi îmi imaginam cu totul altceva decât două locuri în care să aflau câteva celule.

- Da, ai dreptate, dar e foarte ciudat că tocmai tu vrei să mergem în cât mai multe locuri. Mă faci să cred că iți place agitația.

- Nu-mi place! Care e următorul loc de pe listă?

- Vrei să mergem la zoo?

- Altceva mai avem pe acolo? Nu-mi place să văd animalele țintuite în niște cuști. Era amuzant atunci când eram mic, dar a devenit din ce în ce mai trist pe măsura ce creșteam şi înțelegeam că viaţa lor înseamnă doar atât. Hai să mergem în altă parte.

- Zidul lui Lennon?

- Lennon?

- Da, tipul de la Beatles care a fost ucis. Am citit că cei de aici au umplut cu graffitti-uri un zid în semn de respect pentru John Lennon. Partea interesantă e că în ciuda tuturor eforturile făcute de poliţia de aici, graffitti-urile au continuat să apară în continuare chiar şi în zilele noastre, deși acum nu se mai chinuie nimeni să le șteargă. A devenit deja un simbol.

- Bine. Hai acolo.

“I’m a dreamer”, era citat John Lennon pe zid. Un visător care își imagina o lume perfectă şi care a lăsat în urma lui o armată de visători care să se sufoce la rândul lor undeva în gri. Zidul era ceva pornit din dorința oamenilor de a refuza o realitate forțată spre ei. O dorință de arata că şi vocea lor contează cumva, o dorință a fiecăruia de a-şi arata cum contează pentru ceva şi de a ignora o lume împinsă tot mai mult spre ei împotriva dorințelor altora. Ema a făcut poze cât să îl reproducă Într-un mare puzzle şi am plecat spre următoarele destinație. Era ora trei după masă şi căutarea noastră abia începea. Trecuți prin cartierul Josefov, unde ne-au impresionat căsuțele mici şi arhitectura lor, apoi ne-am hotărât să urcăm cu trenul funicular spre un turn din vârful dealului Petrini, cel mai înalt loc din Praga.

- Începe să devină din ce în ce mai bună ieșirea asta, priveliștea e superbă aici şi nici drumul cu tramvaiul acela ciudat nu a fost rea. M-a întors puțin în timp, asta şi datorită faptului că arata de ceva timp.

- Într-adevăr Dante, Praga e un oraș de văzut, oricât de mult ai spune tu că e comun.

- Şi încă susțin că e comun, nu văd sclipirea care să îl facă de neuitat, dar mai avem timp să vedem din el. Următoarea destinație?

- Insula Kampa, o să iți placă.

Insula era o oază de liniște undeva la vest faţă de centrul agitat şi gălăgios, plin de turiști din toate ţările. Mă bucur că am văzut locul acesta toamna. Copacii, plantați în număr cât mai mare printre case, au pornit ofensiva culorilor şi creează un aspect vizual de neuitat alături de clădirile uitate de timp dar îngrijite perfect de oameni. Un colţ de rai ascuns prin ciment. Dante şi Ema au decis să facă o pauză într-un parc de aici. Soarele se pregătea să își folosească ultimele raze pentru ziua de astăzi şi lumina făcea din acest parc cel mai romantic loc pe care l-au văzut în ultima perioadă.

- Îți place aici, Dante?

- În Kampa?

- Nu, aici sunt sigură că ești în mediul tău. Aici în Praga. Ești mulțumit cu ceea ce trăiești acum? Îți place viaţa asta în care trebuie să alergi după ceva?

- Nu în mod special dacă te referi la a fi legat de ceva şi să ai anumite ordine pe care să le respecți, nu dacă te referi la a sta țintuit într-un oraș, într-un singur loc şi să ai un orizont atât de scurt.

- Atunci? De ce faci asta? De ce te chinui pentru nimic?

- Pentru nimic? Glumești? Toate acestea dispar în momentul în care sunt lângă tine. Nu fac asta pentru că îmi place să fac un ziar cunoscut şi nici pentru banii pe are îi primim. Fac asta pentru că o fac cu tine. Crezi că aş fi rezistat singur printre atâtea obiceiuri străine?

- De ce nu? Mulți o fac.

- Îi urăsc. Le urăsc lipsă lor de respect pentru viaţă încât să o petreacă Într-un loc departe de inima lor şi muncind continuu de la o vârsta la care nu înțeleg ceea ce înseamnă să trăiești. Aş fi fugit de aici în secunda doi dacă nu erai tu.

- Şi fantomele? Ele ce spun? Le convine că le părăsești pentru altceva?

- Ele sunt acolo alături de mine, doar că le e din ce în ce mai greu să ajungă cu adevărat lângă. Observa de undeva din depărtare, așteptând o greșeala, dar nu îmi mai pasă. Lanțurile lor sunt din ce în ce mai slabe şi nu mai pot influenta nimic.

- Cum așa?

- Vezi tu? Nu-mi mai pasă atât de mult. Momentul acesta cu tine, aici în parc, contează mult mai mult decât orice alt gând aş putea avea acum. O să razi sau o să spui că sunt nebun, exagerat, dar e adevărat. Mi-ai oferit liniștea Într-un mod cât mai ciudat. Cheia cred că ești tu, mă scapi dintr-o lume închisă în cuvinte, cuvinte şi acțiuni pe care nu le înțelegem, doar le facem. În final, locul chiar nu contează.

- Cred că așa e. Iți mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Mă faci să mă simt bine şi e un sentiment uitat de mult timp înainte să te cunosc. Îmi era dor să mă simt așa. Mulțumesc!

- Pentru nimic. Acum hai să mergem nu vreau să pierdem nimic.

- Dar nu mai avem nimic pe lista. M-am gândit că Kampa va fi un loc frumos de vizitat ultimul.

- Nu. Am păstrat o alegere de final ca surpriză.

- Şi ce surpriză o să fie?

- Vei vedea. Hai să mergem să ajungem la timp.

Surpriza gândită de Dante era să meargă în celebrul tur al pub-urilor din Praga. The Drunken Monkey Pub Crawl, mai simplu, o adunătură de oameni care vor să se distreze şi să încerce cât mai multe baruri de prin centru. Un tur de aproximativ șase ore, în care erai primit peste tot cu băuturi la intrare şi perioade orare în care existau renumitul “Open Bar”, său dacă vreți altfel, bei cât poți.

Ne-am întâlnit toți în centru, lângă ceasul astronomic. Cei doi ghizi, erau ușor de recunoscut prin tricourile lor albastre pe care era trona mare logo-lu turului. Eram aproximativ 20 de tineri ce urmau să guste cu adevărat din Praga. Kamil, unul dintre ghizi, un tip înalt şi pricăjit, ne face instructajul de început, după care ne Întreabă amuzat daca suntem pregătiți să bem așa cum beau oamenii din Praga. Hmmm…Ce ar fi putut fi atât de rău? Mă uit la Ema şi zâmbesc. Am văzut toate lucrurile decente din oraș, acum hai să îi vedem şi viaţa de noapte.

Am început seara în Drunken Monkey Bar, un pub ce a oferit şi numele acestui tur, pentru că aici începe toată distracția cu un open bar de două ore . Cei de acolo, care se cunoșteau cu ghidul ne așteptau de la ușă, oferindu-ne câte un shot de fiecare. Aici ne-am obișnuit cu lumea din jur şi am schimbat mai multe cuvinte cu cei doi ghizi, Kamil şi Kristyna, descoperind că sunt două persoane speciale pentru care interacțiunea cu ceilalți e totul. Doi oameni, care nu cred că iau o avere din asta ci trăiesc doar pentru momente unice. Am încercat să ieșim puțin din cochilia noastră, lucru ușurat pe parcurs ce vizitam zona barului. Localul este undeva sub nivelul solului, iar părțile de rad art combinate cu lumina difuză, te teleportau Într-o alta lume. Am învățat de la doi tipi englezi ce înseamnă “sloshed off”, am jucat beer pong în echipa cu Kamil şi am câștigat un inel de plastic şi câteva shot-uri de rom.

După Drunken Monkey totul a început să intre în ceaţă. Am continuat să umblam din bar în bar. În toate am dansat deși habar nu am cum s-a întâmplat şi am băut shot-uri de rom. Nu e de glumă cu tipii aceștia. În final, am ajuns la ultima locație, plină de oameni. Nu mi-aş fi imaginat că e atâta pofta de viaţă printre clădirile acestea bătrâne şi pierdute prin timp. Ema şi Kristyna dansau chiar şi acum, în timp ce noi am rămas la bar să ne odihnim la o halbă de bere.

- Hei Dante! Cât aveți de gând să mai stați prin Praga?

- Habar nu am. Nu îmi place prea mult să planific lucruri. Voi pleca atunci când nu mă voi mai simți fericit.

- Atunci ce spui să faci parte din echipa Drunken Monkey? Mi-ai povestit de treaba cu ziarul, dar în serile libere, său când vreți, ați putea să vă ocupați de promovare şi chiar să participați alături de noi la seri frumoase.

- Ești serios? Să știi că am băut ceva.

- Sigur. Ce am băut până acum e doar începutul şi da, vorbesc cât se poate de serios. Avem nevoie de oameni perioada aceasta, iar voi păreți două persoane destul de ok.

- Nu știu ce să zic. Suntem ocupați şi cu celălalt job şi nu am vrea să dezamăgim. Nu putem promite mai nimic.

- Nu trebuie să promiteţi, doar să suni în momentul în care va decideţi să faceţi asta, în orice zi la orice oră.

- Bine Kamil, o să fac asta. Îți promit că ne vom mai întâlni.

- Bravo! Așa să faci! Acum hai să trecem la lucruri serioase. Ai urmărit-o tot timpul cât suntem aici pe Ema. Îți place așa-i?

- Glumești? E tot ce aş putea să îmi doresc în momentul acesta.

- Sunteți împreună de mult timp?

- Nu chiar şi nu aş spune neapărat împreună.

- Dar?

- Nu știu. Ceva special.

- De ce nu o ceri în căsătorie?

- Ce?? De unde a venit asta?

- De ce nu o ceri în căsătorie? Ai parte în seara asta de ceva inedit, după cum îmi spuneai mai devreme, așa că fă seara cât mai interesantă?

- Vrei să râzi de mine, Kamil?

- Nu, vreau să văd momente interesante. De asta nu am mai avut parte pe aici, mi-ar plăcea să văd o cerere în căsătorie. Te cinstesc cu încă un shot de rom dacă o faci?

- Un shot de rom? Ești nebun? Crezi că o voi face pentru asta?

- Nu, cred că o vei face pentru moment….shot-ul e doar un bonus.

- …..

- Hai Dante, oferă-i inelul câștigat la bere pong.

- Bună idee. Apoi îmi va sări în brațe şi mă va iubi până la adânci bătrâneți…vorbești prostii Kamil…dar o fac, pentru plăcerea ta! În nici un caz serios, doar pentru moment….daca o să iasă aiurea te voi urî toata viaţa.

- O să fie bine.

Nu-mi vine să cred cum am fost păcălit. Acum ridicat de pe scaun cu inelul acesta stupid în mână nu mai pare totul așa de amuzant. Noroc că muzica acoperă toate vocile şi că fiecare persoană își vede de treaba ei. Singurul lucru pe care trebuie să îl fac era să mă pun în genunchi fără să vadă nimeni în afară de Kamil şi să îi dau inelul Emei. Hai că nu e chiar atât de greu.

- Ema? Hai să vorbim un pic, Dante încerca să ţipe peste muzica ce răsuna în boxe.

- Poftim?

- Vina o secundă!

- Ok.

Ema s-a așezat pe canapea, iar în faţa ei, fără să mai piardă timp, Dante se așeza în genunchi. Ema se apleacă surprinsă.

- Dante, ai pățit ceva?

- Ema? Vrei să te căsătorești cu mine? Dante a aruncat dintr-o dată totul, deschizând în același timp şi pumnul care lasă la vedere inelul. Ema trebuia să pară surprinsă, Kamil observa totul din cealaltă parte a localului.

- Să ce??? Dante ai înnebunit?

- Deloc Ema, joaca rolul acesta cu mine, i-am promis lui Kamil că fac asta. Nu știu de ce a ținut neapărat, așa că pari surprinsă, zâmbește şi acceptă, te rog, inelul acesta.

- Ești nebun, dar hai să ne amuzam şi noi puțin pe seama lui.

- Deci? Vrei să fii soția mea?

- Sigur! completă Ema, în timp ce îl lua în brațe pe Dante completând imaginea unică pentru Kamil.

Am scăpat ușor. În afara celor din apropierea noastră care erau prea amețiți sau prea puțin interesați pentru a observa alte persoane, nimeni nu a văzut gestul….doar noi…

Seara nu a mai durat mult. Am decis să mergem Într-un final după ce petrecusem zeci de minute în brațele Emei pe canapea, privind spre toți cei care se distrau fără să le pese de nimic. A fost o seara reușita. Kamil a dispărut la un moment dat şi noua nu ne-a rămas decât să sunăm la numărul de taxi pe care am avut norocul să îl iau de la el la bar.

Ajunși din nou în locul pe care am ajuns să îl numim casă, ne-am schimbat repede şi ne-am întins în pat, după o zi plină, obositoare, dar care a meritat pe deplin. Acum încerc să retrăiesc amintirile zilei de astăzi, privind din nou spre becul ce se leagănă de tavan. Ema a renunțat să mai stea trează, a așezat capul pe pieptul meu şi a dat frâu liber viselor. Eu, amețit bine după noaptea alături de Kamil, încă nu doresc să plec de aici. Nu cred că în lumea viselor e mai bine decât lângă ea. Mai mult, am învățat cât de repede trec momentele frumoase, iar eu îmi doresc să le încetinesc cât mai mult în noaptea aceasta. Ema îmi oferă momentele de care am nevoie pentru a zbura cu gândul unde îmi doresc şi îmi arată cărări ocolitoare unor drumuri străbătute pentru nimic de atâți oameni. Pentru asta îmi doresc să rămân lipit de patul acesta alături de omul care menține zâmbetul sincer.

Choices - 2

2016-09-07T01:55:00.004+03:00

Ploaia bate puternic în geam. Vreau să mă ridic din pat să pregătesc ceva de mâncare. Ema mai are puțin şi ajunge, însă greutatea camerei mă apasă şi mă obligă să mai rămân un pic. Becul ce atârna liniștit undeva la jumătatea camerei creează o atmosferă demnă de cărțile lu Stephen Hawkings, iar eu privesc spre nimic, pierdut cumva prin gânduri şi gânduri. Probabil aş fi rămas aici până când uitam de mine dacă Ema nu își făcea apariția.

- Hei Dante. Ce faci? Nu dormi?

- Nu, sunt prins undeva între. Tu ce faci? Hai în pat, ar trebui să fii ruptă de oboseală.

- Mai întâi să mă schimb. O să te fac fleașcă dacă mă urc așa în pat. Ai văzut ce e afară?

- Am auzit mai degrabă.

- Revin.

Ema a fost astăzi singură în seara de documentare. Nu am putut să merg cu ea, deoarece astăzi aveam în plan să urmărim o zi din viaţa poliţiei din Praga, iar directorul ziarului la care lucram abia a reușit să convingă primăria să îi ofere aviz doar pentru o singură persoană şi cum Ema era cu aparatul a trebuit să meargă ea, urmând să redactez cu sfaturile ei următorul articol.

Terminând duşul, Ema se întoarce în cameră şi se aruncă direct sub plapumă lângă mine.

- Habar nu ai cât de frig era afară.

- Da? Nu am ieșit în seara asta. Am văzut că plouă şi am preferat să lenevesc şi să te aștept pe tine. Cum a fost seara alături de polițiști? Ai avut ceva emoții?

- Emoții? Aproape am adormit. Probabil cei de la poliţie au decis să mă arunce lângă cea mai plictisitoare patrulă din toată Praga, sau acesta e orașul cu rata criminalității aproape de zero, deși nu prea cred.

- Înseamnă că va trebui să improvizez bine în articolul de mâine.

- Nu chiar. M-am gândit şi la tine, așa că am obținut cu prima ocazie o bază pe care să lucrezi.

- Cum ar fi?

- Singurul lucru pe care l-am făcut în seara aceasta în afară să ne plimbăm cu mașina, a fost să ridicăm câteva lucruri personale dintr-un apartament în care a locuit o bătrână de 95 de ani, decedată de curând. Le-am luat pentru că nu avea altcineva cine să le ia. Din ce am înțeles de la vecini, nu a mai venit nimeni de aproape trei ani să o viziteze, iar avocatul dânsei a spus că nu reușește să mai ia legătura cu nimeni din familie. Avea un număr de urgenţă la care putea apela, dar la fel, de ceva ani nu l-a mai folosit. Printre lucruri era şi o scrisoare datată pe 7 septembrie, acum o săptămână, când am aflat că a decedat bătrâna. Deces, care aveam să presupun din scrisoare că a fost de fapt o sinucidere. Iți dai seama? Să te sinucizi la vârsta asta. Dacă ai rezistat atât ce rost are să renunți acum?

- Sunt sigur că a avut motivele ei sau poate pur şi simplu a luat-o razna şi a făcut-o.

- Nu. Polițiștii mi-au spus ulterior că au găsit-o în pat liniștită, însă nu au putut să îmi spună şi cauza morții. Au spus că e confidențial şi că deja pun prea multe întrebări pentru un om care ar trebui doar să privească. Așa că, Dante, ce om nebun la cap s-ar pune liniștit în pat pentru o sinucidere? Vei citi scrisoarea şi vei rămâne surprins.

- Hmmm..m-ai făcut curios. O să citesc, însă înainte de toate vreau să mă bucur de compania ta. Mi-ai lipsit în seara asta şi știind că ești în patrulare alături de poliţia orașului, mi-am imaginat subit Praga un fel de Bronx al Europei.

- Adică ţi-ai făcut griji?

- Puţin.

- Ce drăguț! Mai rar să aud de la tine lucruri de genul acesta.

- Dacă nu le spun nu înseamnă neapărat că nu le simt. Mai ales acum când tu devii, încetul cu încetul, parte din mine.

- Dacă şi acțiunile tale ar fi precum cuvintele, aş putea să te iau chiar de soț.

- Da, dar am stabilit că nu o să fim legați cu nimic.

- Hhm…şi acțiunile tale sunt departe de standardele mele de soț, așa că stai fără griji.

- Ha! Să crezi tu asta…nu ai putea supraviețui nici măcar o secundă ca animal de companie pentru un idiot îngâmfat care să îți spună cum să trăiești? Mai bine ai schimba tu standardele pentru cuvântul soț.

- Știu exact ce înseamnă asta. Din acest motiv prefer să stau în brațele tale fără să iți spun soț. Am văzut doar lucruri triste alăturate acestui cuvânt. Tu? Ai stat singur toată seara asta? Te-ai gândit la ea?

- Posibil să fi ajuns cu ideile şi în direcția ei. De multe ori mă pierd prin gânduri şi amintiri şi inevitabil, uneori, mintea îmi zboară şi către ea, răspunse Dante care privi apoi cum Ema se îndepărtează involuntar. Dar nu trebuie să te deranjeze, am vorbit amândoi că nu vom fi un cuplu, că în schimb vom fi sinceri unul cu celălalt şi că vom fi înainte de toate cei mai buni prieteni.

- Știu. E ok, eram doar curioasă şi îmi place la fel că şi ție să cunosc oamenii în toate situațiile.

- Dar nu te deranjează să asculți cuvinte despre ea?

- Deloc. Ea nu e aici cu tine în primul rând, iar eu nu țin cu dinții de noi, mai degrabă țin la fericirea ta, sincer. E mult mai simplu așa. Știm amândoi foarte mult că nimic nu trebuie forțat ci trebuie acceptat sau lăsat în urmă. Hai lasă toate acestea şi săruta-mă, companie plăcută, tine-mă în brațe şi du-mă în lumea ta.

Toată viaţa am crezut că o relație plăcută cu o persoana trebuie să fie îngrădită de fel şi fel de reguli pentru că așa am văzut în stânga şi în dreapta, iar toți păreau fericiți. Mi-a luat ceva timp până să îmi dau seama că zâmbetul lor era forțat spre privirile noastre tocmai pentru a ascunde rănile şi defectele create de acele reguli pe care la rândul lor le credeau necesare. Tocmai regulile acelea sfinte tocau pasiunea în mii de bucăți şi sufocau fericirea. Tind să cred acum că o relație perfectă înseamnă cea în care ești cu adevărat liber. În care nu iți e frică să spui exact ce crezi, o relație în care iți poți înșirui liniștit opiniile fără să iți fie rușine de ceva sau frică să pierzi avantaje. O relație perfectă cred că e aceea în care ambele persoane sunt încântate de propriile entități când se află unul lângă celălalt. Nu am crezut până acum ceva vreme că pot să țin cu atâta fericire o persoană în brațe, fără să fiu nevoit să gândesc atât de mult la ce e, la ce va fi…Toata vorbăria aia legată de a trăi momentul pe care şi ei o împing în faţă nu e decât o idee, pentru că nu pot sau nu vor să ajungă la ea cu adevărat. Încep să cred din ce în ce mai mult că toți vorbim despre lucruri pe care greu ajungem să le atingem cu adevărat, așa că ce rost are toată vorbăria asta? Nu rămâne decât sentimentul de moment şi cât de mult îl putem păstra. Așa ce rost își au toate gândurile acestea?

Trezit când soarele mai avea puțin să își arate razele, nu am reușit să mai adorm. Ema, întinsă pe trei sferturi din pat, părea să nu aibă nici o problemă, dar e de înțeles, a trebuit să suporte toată seara plictiseala alături de cei doi polițiști. Mă ridic din pat să vad dacă mai plouă afară şi observ pe geam cerul senin şi luna care bătea fix spre masa din colţul camerei mă opresc în faţa mesei, unde văd scrisoarea de care vorbea mai devreme. Era împachetată într-un plic vechi pe care care scria “pentru Jakob”

7 Septembrie

Dragă Jakob,

Am îmbătrânit. Îți aduci aminte când stăteam liniștiți pe băncuța de două scânduri făurită vitejește de noi doi? Cât timp a trecut...să fie oare optzeci de ani? Nouă zeci? Atâta amar de timp, dar ce mai contează…am ajuns la sfârșit. Tare sunt curioasă ce va fi după. Vom începe din nou cu toată agitația asta? Sau ne vom putea vedea într-un final şi să trăim acolo visele noastre? Poate doar se va stinge becul şi asta va fi tot. Am ajuns oricum prea departe să mai conteze.

Nu am mai vorbit de mult. Am încetat chiar şi să mă mai gândesc că ai existat vreodată. Vezi tu? De multe ori încercăm să ascundem ceea ce ne doare şi exact asta am vrut să fac şi eu….şi mi-a reușit pentru o mare perioada de timp. M-am căsătorit până la urmă cu afaceristul cu care mă bătea tatăl meu la cap tot timpul. Nu era un om chiar așa rău, acum îmi pare rău când îmi aduc aminte cât râdeam de el înainte. S-a dovedit a fi omul perfect care să aibă grijă de familia lui, numai că era absent de atât de multe ori. Cu toate acestea nu m-am plâns. M-am obișnuit şi eu acasă cu minunații mei copii. Cei doi băieți şi Carla erau tot ce își putea dori o mamă. Am avut o viaţă frumoasă până în momentul în care au început să se ducă unul cate unul. Carl, băiatul cel mare, a murit într-un accident la munte, apoi părinții mei au plecat şi ei dintre noi. Am rămas cu soțul, mereu absent, şi cei doi copii…copii care au crescut mari şi frumoși şi au avut şi ei viețile lor, şi m-am bucurat pentru ei, însă timpul a trecut…anii s-au scurs unul după celălalt şi toată lumea devenea mai bătrâna şi ușor au murit şi ei. Și soțul. Am rămas singură într-un apartament ce făcea parte dintr-un bloc undeva în centrul orașului. Un centru viu care să îmi umple singurătatea în serile triste…

Mă gândesc cum ar fi fost viaţa dacă aş fi ales diferit. Încă mă simt vinovată pentru alegerea mea. Normal că m-am supărat când spuneai cu mândrie că te duci să lupți pentru ei, pentru o lume mai bună în care să trăim împreună fără nici o grijă. Hitler va manipula bine. Nenorociții de naziști au acaparat orice minte lucidă. Nici tu nu credeai pe vremea aia că războiul poate arăta cum a fost în final. A trebuit să te încăpățânezi şi să creezi o lume perfectă pentru toți…doar că noi aveam lumea noastră perfecta. Poate dacă te-aş fi ademenit cu excursii alături de masivii elefanți ai Indiei sau cu bronzul perfect din vârfurile piramidelor aztece, ai fi uitat de toate prostiile legate de o lume organizată perfect. Toate prostiile acelea pe care mi le spuneai înainte să pleci încă mai au reflexii şi astăzi…poate din acest motiv a ajuns şi lumea de astăzi pierdută.

Lumea a fost tristă. Viaţa a dus lipsa de aventura pe care mi-o promiteai. M-ai obișnuit cu anumite lucruri iar apoi m-ai lăsat printre excursii de cumpărături la Veneția, Paris, Londra şi toate locurile pline de îngâmfați nenorociți. Preferam să văd dealurile României, deşertul din Congo, jungla din Venezuela şi munții din Elveția, dar toate acestea au fost ascunse de nenorocitul de război, odată cu tine. Îți aduci aminte de luminișul de lângă casa bunicului tău? Îți spuneam că nu o să mai văd atâta simplitate şi magie într-un singur loc şi râdeai de mine că astfel de locuri sunt peste tot, că acestea sunt cele mai ieftine şi accesibile. Ei bine…eu nu le-am mai găsit…

Astăzi ai fi împlinit o sută de ani. Un veac de experiențe şi zâmbete, pentru că la cum te cunoșteam, ai fi zâmbit continuu chiar şi în lumea asta gri şi tristă pe care, din păcate, am apucat să o trăiesc eu. Te-ai fi uitat şi acum, plin de riduri şi cocoșat, peste tot ceea ce au stricat ei şi ai fi râs isteric pentru că nu ţi-ar fi păsat. Erai fericit cu ce aveai şi cu ce puteai obține şi asta ţi-ar fi fost de ajuns. Ai fi mers alături de mine pe Everest sau la polul nord să vedem împreună aurora boreală, dar natura umană a decis să te ducă departe…prea departe. Hitler şi prietenii lui ţi-au întins o cursă şi te-au pus să mori pentru nimic. Ţi-au băgat poveşti in cap şi te-au făcut să urmărești idealuri de nimic. Off dragă Jakob, cât de naiv erai…Am așteptat ani întregi, în minciuna mea, o mână pe spate, un fluier de ştrengar. Am așteptat până acum vocea ta care să îmi spună că m-au mințit şi că de fapt ai fost în viaţă toată perioada aceasta, dar am obosit. Singurătatea m-a învins în cele din urma şi vreau să te văd…într-un fel sau altul…

Cu drag,

Agata

When September Ends - 1

2016-08-25T00:05:00.003+03:00

Bună,

Revin către tine cu povestea călătoriei. Antiteza dintre noi mă face să îţi arăt toate părțile, bune sau rele, a ceea ce tu visezi şi pui pe locul doi. Sunt sigur că vei învăța ce vei dori din tot, la fel cum şi eu am asimilat de la tine ce am crezut că e de asimilat. Vezi tu? Amândoi am plecat pe drumuri opuse, suspinând după cealaltă alegere posibilă, așa că tot ce putem face e să trăim fiecare prin celălalt pentru a ne simți compleți…nouă ne trebuie mult pentru asta. Așa că hai alături de mine printre amintiri recente.

Am plecat din Letonia fără să mai vizitam alte locuri. Am hotărât că altceva mai frumos de văzut aici care să fie peste locul în care am trăit alături de Mark şi Hannah, nu putem găsi. Ne-am tot gândit încotro să mergem, dar ne plictisisem să umblăm fără nici un rost prin lume. Timpul petrecut acolo ne-a făcut să ne dorim să facem şi ceva productiv. Ema a căutat pe internet şi a găsit un loc la un ziar din Praga, unul mai puțin cunoscut. Se căutau doi străini care să detalieze din punctul lor de vedere viaţa de acolo. S-au gândit să ofere o pagină acestei rubrici şi să ofere acestei idei o șansă. Ema a reușit chiar să obțină şi un interviu. Singura problema ar fi fost că era necesar să ajungem în două, trei zile acolo, iar singurul mijloc de transport care ar fi putut să ne ducă așa de repede era avionul. Acesta, plus alte drumuri mici cu microbuze, autobuze etc. Situaţia era că nu aveam destui bani. Mai aveam ceva economii puse deoparte, dar biletele de avion ar fi însemnat aproape tot. Salvarea noastră a venit de la Mark, care văzând cât e mare era dorința noastră să reușim în Praga, a decis să ne împrumute cu banii de bilete. Ne-a spus că ei nu au așa mare nevoie de bani acum şi că acesta e un motiv în plus să ne întoarcem la ei, asigurând-se în felul acesta că ne vom revedea. Nu am stat pe gânduri şi am acceptat ajutorul lui. Astfel, după o zi de mers prin Letonia, am ajuns în Riga pentru a zbura către un nou vis.

Ajunși în capitala Cehiei, ne-am grăbit să găsim un loc unde să dormim pentru a ne putea odihni pentru interviul ce urma să aibă loc a doua zi. Am găsit un hotel, asemănător ca celelalte pe care le-am frecventat călătoria asta şi ne-am pregătit pentru testul acesta. Test pe care l-am trecut surprinzător de bine şi de repede. Se pare că cei de la Rozdilny, căci așa se numea publicația, duceau lipsa de oameni doritori sau capabili să ducă rubrica la bun sfârșit şi ne-au ales fără să se gândească prea mult. A contat foarte mult abilitatea Emei de a face poze şi cea a mea de a lega cuvintele cât mai mult. Astfel am devenit noii angajați ai ziarului Rozdilny, după cum spuneam, o publicație micuță din capitala Cehiei. Am hotărât cu ei să fim plătiți cu puțin, însă să ni se asigure cazare şi o masă pe zi, iar restul să fie ca bani de buzunar. Cei de acolo au fost miraţi că avem astfel de cerințe mai puțin obișnuite, dar vorbind cu ei şi-au dat seama care este situația noastră şi au decis să accepte, mai ales că managerul a fost încântat când a auzit povestea noastră şi ceea ce ne dorim pe viitor. A spus că știe locul perfect unde să locuim şi ne-a oferit o cameră, nici prea departe nici aproape de centru. O locuință într-o casă veche, în stil vechi, cu tavanul înalt şi plină de mobilier ce crea un aer de anii 1940. Ema a strâmbat un pic din nas când a văzut-o, însă era singurul loc în care puteam sta oarecum gratis așa că am acceptat. Eu eram încântat de sentimentul pe care îl trăiam de fiecare dată când eram în garsoniera. Mă simțeam întors în timp, eu, care mereu mi-am dorit să experimentez şi o astfel de viaţă…cel puțin cât timp eram înăuntru, pentru că afara toate luminile şi agitația zonei mă trezeau la realitate. Tot timpul am avut impresia că tavanul acela înalt face loc unor gânduri care nu sunt neapărat nobile, însă cu siguranța pătrund omul şi îl ajută să se cunoască. Un tavan pe care mi-l imaginam că l-au privit mari genii ca Eminescu, Rebreanu sau Eliade. Mereu am crezut că ei şi-au tras măreția din nopțile singure şi negre petrecute în prea mult spațiu. Camera era perfectă pentru ceea ce îmi doream eu, iar Ema a completat fericirea mea.

Job-ul ne-a purtat prin fel şi fel de locuri. Am colindat alături de Ema prin tot felul de baruri, evenimente şi cunoscând diferite tipuri de oameni. Seara era o plăcere pentru noi, care aveam ocazia să vedem viaţa de noapte din Praga, iar ziua o împărțeam între somn şi redactarea articolelor. Ema cu pozele, eu cu înșiratul cuvintelor. Vremea de afara mă ajuta să intru în nostalgia celor amintiți mai devreme, iar septembrie se anunta, in continuare, o lună ploioasă pentru Praga. De cele mai multe ori a trebuit să alergăm uzi pentru cuvintele scrise ziua la o cafea caldă privind pe geam cum natura ne ceartă, iar somnul era incredibil de liniștitor ajutat de ploaia care bătea în geam sau uneori prin el. Am ajuns să cunoaștem de la senatori şi miniștrii la oameni care cerșeau pe stradă şi de la fiecare dintre ei am avut de învățat câte ceva. Trist este că cei din urmă păreau să fie mult mai inteligenți şi legați de realitate decât primii, dar am învățat de mult regula asta, nu e o surpriză atât de mare. Am ajuns să iubim job-ul acesta. Este, dacă pot spune așa, o bucată ruptă din visul tău, doar că nu am putut să mă abțin şi să nu adaug fragmente din propriul meu vis….Septembrie a fost o lună frumoasă, un pic prea întunecată pentru vara ce a trecut, dar exact ce a trebuit pentru orașul acesta alături de momentele lui. În tot acest timp, Ema a continuat să îmi înveselească fiecare zi. Am hotărât că nu vom alege vreun nume de doi cum ar fi iubiți, cuplu, soți…pentru că am văzut cât de mult rău pot face cătușele acestea moderne. Am decis să ne susținem unul pe celălalt fără să fim obligați să o facem. Ne-am decis să fim o companie cât mai plăcută unul pentru celălalt şi să lăsăm destinul să decidă pentru noi ce va fi pe viitor.

De ce îţi scriu ție? Pentru că după cum spuneam mai devreme, îmi place antiteza dintre noi. Îmi place să cunosc cât mai mult şi pentru că am ajuns să te văd ca pe un camarad în arme, vreau ca şi tu să cunoști cât mai mult. Ema deja e alături de mine așa că nu îi pot povesti ei ce se întâmplă. Ea trăiește alături de mine şi nu îmi pot dori mai mult, dar m-am trezit prea devreme astăzi şi vocea din noaptea asta a semănat cu a ta. De ce nu îi scriu Emei? Simplu. Pentru că ea e deja cu mine aici. Pentru că am învățat că un om nu poate fi compus dintr-o singură experiență, iar eu am nevoie acum de cineva care să se uite neîncrezător la ceea ce fac…pentru că mă cunosc ca fiind un încăpățânat, iar privirea ta sceptică mă obliga să evoluez…poate pentru că uneori am nevoie să petrec timp alături de imagini contradictorii pentru a mă șlefui…sau poate pentru simplul fapt că sunt nostalgic şi îmi place să mă ascund în trecut. Oricum ar fi, mă bucur că am vorbit cu tine. A trecut ceva timp…

Cu drag,

Dante.

- - Dante, ce faci acolo? Tu chiar nu ai somn? Spuse Ema, trezită la rândul ei un pic mai devreme şi surprinsă că eu sunt înaintea ei în picioare.

- - Încercam să mai schițez câte ceva în carnețelul meu. La fel ca tine şi eu am proiectul meu.

- - Carnețelul acela? Annie şi celelalte fantome?

- - Da, sunt sigur că o să iasă ceva bine.

- - Atâta timp cât nu te blochezi acolo sunt sigură că va ieși minunat.

- - Mulțumesc Ema, apreciez susținerea ta.

- - Oricând Dante..

Dreamer - 16

2016-08-19T02:18:00.001+03:00

Nu mai am răbdare. Mark m-a făcut curios în legătura cu seara asta prin seriozitatea cu care îmi explică cum va trebui să mă îmbrac. M-a avertizat să port ceva elegant, spunând-mi că Hannah ține mult la serile surpriză organizate de ea în amănunt. Alertat de cuvintele acestuia, caut ceva prin bagaj şi cu toate că nu m-am gândit că o să am nevoie de haine elegante în călătoria asta, reușesc să încropesc ceva astfel încât să o mulțumesc pe Hannah, apoi cobor alături de Mark în curtea amenajată minuțios şi așteptam fetele să își facă apariția. Odată ajunse, au reușit să eclipseze total ceea ce eu credeam inițial că e o ținuta ok. Ele arătau pregătite de o petrecere de clasă înaltă, nicidecum de o seară un pic mai mult decât obișnuită alături de persoane în fața cărora nu mai era nevoie să impresioneze cu nimic, însă în același timp, fetele, aveau un aer de simplitate pe care nu îl pot îndepărta așa ușor. Ochii îmi rămân ațintiți pe Ema pe care nu o mai văzusem niciodată atât de frumoasă. Părea exact tipa pe care mi-o imaginam în copilărie când mă puneam în pielea prinților din povești care urmau să ia de nevastă pe cea mai frumoasă, modestă şi încântătoare fata din întreaga împărăție. Aceasta purta o rochie albă de satin cu bretele subțiri şi un decolteu în formă de V care îi evidenția sânii, deși nu purta sutien. Bretelele prelungite pe spate formau un x, lăsând la vedere umerii înguști peste care cobora părul blond şi drept. Rochia, cu o palmă deasupra genunchilor, deloc mulată, lăsa la vedere picioarele, nici prea lungi nici prea scurte, pe care se putea observa un bronz superb obținut în urma zilelor de vară, fără să fie nevoie de ajustarea modernelor saloane de bronzat unde se înghesuie fetele zilelor de astăzi în speranța că vor ieși de acolo alte persoane. Dacă până în momentul acela am plăcut-o şi am apreciat felul în care se comporta, acum am simțit cu adevărat acele tresăriri în stomac pe care unii le numesc simplu, fluturi. În momentul acela am simțit că mă îndrăgostesc, sentiment pierdut prin negura unei minți anemice, îmbolnăvită de prea multe tresăriri în gol, imagini false şi cuvinte aruncate în van. Corpul meu a început să nu mai asculte de nimic şi fără vreun control m-am ridicat pentru a o invita să ia loc, ba chiar am tras scaunul de lângă mine în spate pentru a mă asigura că se va așeza în fața mea să o pot privi toată noaptea, pentru că dacă mi-ar fi luat cineva imaginea ei din față în acest moment, aș rămâne total gol pe dinăuntru. Așadar o așez încet la masa în timp ce Mark se îndreaptă spre magnetofonul vechi pentru a porni melodiile lor preferate din genul indie de care mi-a vorbit mândru de câteva ori şi care se mulează perfect pe atmosfera liniștita de afară şi de îndată ce melodiile se fac auzite pe lângă greieri şi bufnițe, mica petrecere poate începe.

- Pai de ce ne așezăm băieți? Se aude vocea indignată a lui Hannah. Nu aveți de gând să ne invitați la dans? Sau nu suntem destul de atractive pentru voi?

- Știi cât de mult îmi placi Hannah şi în același timp știi foarte bine cât mult am nevoie de câteva pahare înainte de a-mi prezenta mișcările inconfundabile pe ringul de dans. Așa că hai să ne bucurăm înainte de toate de câte un pahar de vin şi apoi să te pregătești că te voi ameți de tot.

- Ha! Ai spus perfect ameți, doar tu știi ce faci acolo.

- Hai nu mai râde de mine, mereu insiști să dansăm așa că nu poate fi atât de rău, ba mai mult, cred că iți place la nebunie şi dansul şi să faci mișto de nesiguranța mea.

- Şi ție îți place la fel de mult. Doar că îți place că să nu se aștepte lumea la prea mult de la tine.

- Aș putea să îi dezamăgesc astfel. De ce să fac asta?

- Pentru că nu trebuie să iți pese. Mișcă un picior în stânga şi în dreapta fără să iți fie frică de reacții. O să vezi că o să iți placa mai mult.

Mark se lasă purtat de vorbele Hannei şi îi urmează pașii că un bun învățăcel. Într-adevăr se descurca bine. Soția lui avea dreptate. Lui Mark îi plăcea prea mult să se vaite, dar în final ducea treaba la bun sfârșit. Între timp, Dante își împărțea privirea între momentul frumos dintre cele două gazde şi superba Ema. Lui nu îi place să danseze, dar cred că se aseamănă un pic cu Mark din acest punct de vedere. Probabil şi lui i-ar plăcea dacă nu ar da atât de multă atenție la ceea ce face el şi s-ar concentra pe partener. Dante știe că ar fi doar o umbră pe lângă Mark şi prefera să privească de undeva din spate, unde compania Emei e mult mai ușor de gestionat. Asta doar pentru câteva minute pentru că la rândul ei, Ema, se plictisește şi încearcă să îl ridice pe Dante de pe scaun.

- Hai şi noi alături de ei. Uite cat de drăguți sunt.

- Şi să le stricăm distracția? Hai să nu! Nici măcar nu vreau să îmi stric imaginea asta frumoasă.

- Hai Dante, ești plictisitor şi dacă nu renunți la calculele astea o să îmbătrânești pe scaunul ăla, departe de imaginea din față pe care se pare că o adori atât de mult.

- Nu o să mă convingi niciodată.

- Ba cred că da…îți aduci aminte de sticla aia de rom cumpărată în tren în Lituania?

- Rom?

- Da. Mi-ai spus tu într-o seară că ti se pare o băutură nobilă cu toate că era preferata piraților. Ai spus că şi pirații ți se par în același timp nobili, contrar a tot ceea ce se spune de ei. Bolboroseai ceva de onoare şi chestii şi acolo te-am pierdut.

- Recunosc ideile şi discuția, dar nu îmi aduc aminte de sticla de rom.

- Pai nici nu ai cum. Am zis să iți fac o surpriză într-un moment când ai nevoie, iar mie mi se pare că ai nevoie de ceva mai mult care să te împingă de la spate.

Fără să spună mai multe cuvinte Ema se furișă în casă, neatinsă de privirea celor doi îndrăgostiți care dansau neîncetat sub un felinar. În scurt timp se întoarce cu sticla de rom, două pahare, o lămâie şi o altă sticla de coca-cola pentru a pregăti singurul cocktail pe care îl știa, iar din acel moment timpul a început să alerge. Mai întâi a fost vorba despre discuții pe care până în momentul acela le ascundeau unul de celălalt. Ema îl trăgea de limba în legătura cu Annie, singurul lucru care credea că îl împiedica pe Dante să fie fericit, iar el, încerca să afle lucruri despre trecutul ei, despre care nu a vorbit nici o secunda până acum. Paharele de rom au început să se ducă unul după altul timp în care atmosfera devenea tot mai destinsă, până în punctul în care Dante se ridică şi îi pune Emei cea mai neașteptata întrebare:

- Vrei să dansezi?

- Sigur! Așteptam asta de ceva pahare. Sunt curioasa acum dacă şi tu ești un plângăcios la fel ca Mark sau dacă într-adevăr mă vei călca pe picioare la fiecare acord.

Cei doi s-au alăturat sub felinar celorlalți romantici iar melodiile alese de Mark compuneau o atmosfera de vis. Dante, care se tot ascundea de momentele acestea, o ținea aproape de pieptul ei pe Ema şi conducea dansul spre propria mirare. Ema a știut când să arunce asul din mânecă…sau romul. Era o seară atipică. Vorbele, nelipsite în fiecare seară, nu își aveau rostul acum. Tot ce conta pentru Dante era să păstreze cât mai mult timp imaginea din fața lui. Prințesa pe care o visa când era mic e fix aici şi doar el o poate apropria sau îndepărta, așa că o ținea strâns de mijloc, astfel încât să se asigure că nu va scapă…cel puțin nu în seara aceasta.

- Ce spui să dormi în seara asta la mine în camera? Habar nu ai cat de confortabil e patul meu. Dante încerca stângaci să o ademenească pe Ema lângă el.

- Pai şi tu unde ai de gând să dormi? Continuă şi ea discuția în aceeași direcție ascunsă.

- M-am gândit să iți ofer ție jumătate şi mie jumătate, astfel încât să ne putem bucura amândoi de el.

- Te-ai gândit tu?

- Da…şi astfel nici nu va trebui să te desparți de brațele mele. Așa vom putea să visăm amândoi la următoarele destinații şi chiar să le punem la punct.

- Tu vrei să vin în camera cu tine să visez la ceea ce se va întâmpla în viitor?

- Hmmm…voi chiar nu știți să ascultați sau să citiți printre rânduri?

- Îmi place să iți tachinez stângăcia. Mă amuză să vad cum încerci să mă convingi de ceva ocolind subiectul.

- Râzi de mine?

- Un pic. Cred că meriți, mai ales dacă îmi aduc aminte ce mi-ai făcut înainte să ajungem aici. Imaginează-te singur aici alături de ei privind închis în mintea ta cum Mark şi Hannah își oferi unul celuilalt momente romantice.

- Probabil aș fi plecat în camera mea să îmi visez propriile momente. Aș fi fost invidios pe ei dacă eram singur. Oricum sunt şi în momentul acesta, dar acum îmi pot ocupa mintea cu imaginea ta. Apropo…arăți superb în seara asta.

- Venind din partea ta asta înseamnă imens. Știu cât de greu iți e să complimentezi orice așa că îți mulțumesc frumos.

- Știu eu un alt mod prin care îmi poți mulțumi. Hai să îi lăsăm singuri pe cei doi porumbei bătrâni.

Fără să aștepte confirmarea, Dante o lua în brațe şi o purtă pe Ema ușor spre camera. Cei doi au început să se amuze în momentul în care se apropiau de pragul de la intrare. Ea, îmbrăcată în alb, în brațele lui Dante, trecând pragul. Totul era atât de cunoscut. Mereu au văzut la cei din afară cum se chinuie să falseze asta. Înconjurați de flori rupte din mediul lor pentru a cerea o atmosferă specială, iar tot timpul cel mai important lucru era o picătura de cerneală pe o foaie de hârtie. Habar nu au…Legătura care s-a format între Dante si Ema în momentul acela, zâmbetele pe care şi le ofereau şi atenția totală acordată reciproc făceau ca orice obicei din lumea celor de rând să nu aibă sens…dar câte lucruri mai au sens acolo? Şi cui îi mai pasă? Dante purta pe brațe ceea ce își dorea atât de mult şi odată cu ea a apărut şi liniștea şi viața pe care a sperat să o găsească alergând.

Cei doi au petrecut seara împreună, într-un romantism diferit de cel al gazdelor, însă care i-a apropiat pentru prima oară cu adevărat. Poate era nevoie de cineva care să îi împingă de la spate, care să le arate că e posibil şi că visul pe care îl aleargă e mereu la îndemână. Camera lui Dante a devenit şi camera Emei pe tot parcursul șederii lor. Au petrecut aproape o luna acolo fiind ucenici de nădejde pentru gazde. Dante a aflat în tot timpul acesta că poate fi şi fermier dacă ar avea răbdare, iar Ema a experimentat o viață de care oamenii se feresc de ceva vreme, alternând momentele în care spăla vase şi făcea mâncare cu pauzele de proiect. Cu pozele făcute aici ar termina multe proiecte, dar acestea sunt incredibile, așa că înțeleg de ce e de era așa dedicata. Au învățat să fie răbdători, să aprecieze lucrurile bune din jur şi cel mai important, au învățat să descopere lucrurile bune din jur, să nu își mai piardă timpul cu toate chestiile nefolositoare. Cel mai greu a fost la plecare. Nu puteau rămâne pe veci în locul acesta. Aveau de terminat o călătorie, iar Mark şi Hannah aveau de trăit liniștiți o viață aici. Dante nu își închipuia că poate lega relații strânse cu necunoscuți intra-un timp atât de scurt, dar a sperat întotdeauna să aibă experiențe unice şi asta l-a adus aici. În final, a trebuit să lase totul în urmă cu promisiunea că la întoarcere vor rămâne şi mai mult. Cei doi şi-au văzut apoi drumul spre alte locuri şi alți oameni. Au învățat încet cum să primească viața asta şi i-a ajutat mult. În sfârșit fantomele s-ar putea face nevăzute, lăsând la vedere doar albastrul…sau nu chiar…

………………………………………………………………………………………………..

Bună din nou Dante,

Simt nevoie să vorbesc cu tine…am şi uitat ultima oară când am schimbat idei. Indiferent de ceea ce ar putea însemna asta. Adevărul e că nu am reușit să mă ridic peste ei iar toate eforturile pe care le-am făcut par acum inutile. Am spus că mă voi zbate printre ei până voi rămâne fără puteri, dar nu îmi imaginam să îmi fie atât de greu. Știi ce e cel mai urât? Faptul că nu pot avea încredere în niciunul. Dacă am ales să joc jocul acesta, a însemnat să mă amestec printre ei., într-o lume pe care o doresc, dar nu în totalitate. Trebuie să îi accept şi pe ei şi am luat un obicei prost de la tine, nu mai pot să îi suport. Sunt sătulă. Am văzut cat de rău îmi fac şi acum nu sunt sigură dacă tot efortul asta merită. În fiecare zi trebuie să îmi acopăr zâmbetul pentru ca el să nu strice nimic din tot planul acesta. Nu îmi permit să zâmbesc printre ei. Ar fi un semn de slăbiciune şi știi cat de mândră sunt eu. Dacă i-aș lăsa să îl vadă ar însemna că tot ce am făcut până acum ar fi degeaba. Mă înțelegi Dante? Spune că măcar tu mă înțelegi pentru că eu nu o mai fac şi am nevoie ca cineva să îmi spună că nu sunt nebună. Mi-aș fi dorit să alerg pe nisipul acela fin sub clar de lună…pe insula aia pe care mi-ai promis-o, dar ce păcat că nu trăim în poveștile tale…sau poate că suntem prea slabi să le urmărim. Tot ce contează e că suntem aici. Eu încercând să îmi urmez visul de a-i conduce, în timp ce privesc pe fereastră cum tu încerci să ignori absolut tot ce e în jurul tău şi să iți vezi de drum alături de ea. Pare că ai reușit. În sfârșit trăiești povestea şi nimic nu pare să te mai împiedice. Mă bucur pentru tine şi sper să duci la bun sfârșit misiunea ta…la fel cum sper să o duc şi eu pe a mea.

M-am transformat intr-un zombie şi nu caut creiere sau corpuri pe care să le devorez. Nu suntem într-un film horror. Ar fi mult prea simplu. M-am obișnuit să mă hrănesc cu imagini rătăcite printr-un album prăfuit al memoriei. Nici nu mai știu dacă sunt adevărate sau nu. Nu știu pașii pe care să îi urmez şi mă simt rătăcită. Știu doar că trebuie să o duc la capăt…într-un fel sau altul şi în același timp sper ca drumurile noastre să se intersecteze într-un punct, iar atunci să privim împreună cu mândrie la ceea ce am reușit.

Drum bun în continuare copil….

Bliss - 15

2016-07-21T01:25:00.003+03:00

Ceva e ciudat. Astăzi soarele bate cu mai multă putere prin geam. Mi-e cald, însă nu vreau să deschid ochii. Știu că in curând o să apară Mark să ne trezească, așa că încă nu vreau să pierd nici o secundă de liniște. Mă simt obosit după seara petrecută afară şi îmi simt corpul cum tânjește după o bună porție de odihnă, dar gândul că nu mai am prea mult timp pentru asta, îmi perturba somnul. Mă întorc pe cealaltă parte şi încerc să îmi las mintea să zburde până când obosește. Mă văd din nou sub cerul plin de stele alături de Ema. O țin in brațe şi îi spun că nu vreau să plec de acolo. Cu toate că sunt conștient că mă aflu singur în pat, îi simt prezenţa atât de aproape. Corpului ei a rămas întipărit pe brațele mele, iar chipul ei îmi zburdă liniștit prin minte. Imaginea e atât de lină, iar Mark pare atât de departe încât mă afund din nou în locul în care mă regăsesc cel mai mult, însă nu peste mult timp aud prin vis ușa cum se deschide ușor şi simt o mână ce îmi atinge obrazul.

- Hei, trezește-te. Ai dormit destul. Hai să mergem.

Buimac, încă nu îmi dau seama ce se întâmplă şi nu vreau să mă dau jos din pat, dar deschid ochii încet şi îi văd pe cei ai Emei cum mă privesc cald. Dacă ar fi să aleg vreun mod în care să fiu trezit, sigur acesta ar fi.

- Hai! e târziu şi nu putem lăsa oamenii de aici să muncească în timp ce noi lenevim în casa lor. Nu e frumos.

- Să muncească? Cât e ceasul Ema?

- Destul de târziu. Mark a observat că ne-am întors de dimineață acasă şi a decis să ne mai lase să dormim.

- Pfff…sigur o să îmi bată obrazul că l-am lăsat singur şi o să râdă de mine că nu sunt în stare să trăiesc o viaţă că asta.

- Stai liniștit. Cei de aici par mai hotărați să ne înțelegem noi bine decât să termine treaba lor. Dacă iți vine să crezi. M-am trezit odată cu ei de dimineața şi zâmbeau continuu unul la celălalt şi apoi spre mine. Mark a vrut să mă tragă de limba, însă timida Hannah i-a tăiat foarte repede elanul spunând că e doar treaba noastră.

- Ha ha..ce curios e Mark. În afara seriozității legate de muncă, e ca un copil mic.

- Eh. Se amuză şi el pe seama noastră. Probabil acumulează energie cât timp sunt singuri aici şi când apare câte un vizitator, aruncă toata energia aia spre el. Acum noi suntem în faţa lui, așa că trebuie să îl înțelegem şi în același timp, dacă tot suntem aici, ar trebui să îi întoarcem bunăvoința şi să îl ajutăm. Așa că nu mai lenevi şi hai să mergem.

- Nu putem să mai rămânem câteva minute?

- Acum nu, dar vom găsi momente să ne furișăm să mai privim stelele şi să adormim liniștiți. Hai sus!

- Off…bine.

Mă ridic încet din pat şi încep, încet, să mă schimb. Trag un pic de timp în speranța că Mark e cel mai voinic om din lume şi că deja a terminat treaba, astfel să pot lenevi tot restul zilei, însă în același timp mă simt şi rușinat faţă de Ema care se mișcă nerăbdător prin cameră. Mă opresc pentru câteva secunde să o privesc. Încă nu îmi vine să cred că am avut norocul să rămână aici după tot ce a fost. Mă simt norocos şi cred că as putea obține orice dacă o am aproape, toate visele sunt aproape şi prind culoare, astfel că munca alături de Mark nu mai pare așa de istovitoare până la urmă.

Ajuns în curte, îl observ pe Mark care căra un braț de lemne. Mă apropii un pic rușinat de faptul că abia m-am trezit şi îl întreb cu ce îl pot ajuta. El nu pare atât de strict ca de obicei. Îmi zâmbește şi răspunde calm că pot să încep prin a culege câteva galeți cu vișine pentru băutură lui specială…nici nu vreau să mă gândesc ce înseamnă asta, dar dacă a vrut să îl ajut cu asta, o fac cu mare plăcere. Toată treaba nu părea în teorie prea mare lucru. Mă învârt in jurul unor copaci şi eventual mă pot şi căţăra în ei şi pun fructele alea mici în gălețile oferite de Mark. Practic, toată migăleala asta mi-a luat două, trei ore. Să le culegi din iarba deasă şi tot lipiciul cu care te alegeai, nu a fost atât de plăcut şi nici toată chinuiala din pomi nu m-a amuzat, însă am căpătat în schimb o voie bună incredibilă şi energie peste măsură. Când am terminat, m-am îndreptat hotărât spre Mark pregătit să car trei căruțe pline cu lemne după mine. Dacă Mark mi-ar fi cerut să îi vopsesc toată casa sau să culeg toate legume din sere, o făceam fără să discut.

- Hai Mark! Ce mai e de făcut? Doar atât ai de gând să îmi dai de muncă? Păi în cazul acesta cred că o să îmi construiesc şi eu o casă lângă a ta. Deja mă simt pregătit să fac toate lucrurile astea. E o joacă de copil.

- Hehe. Debordezi de energie. Nu cumva are legătura cu ce s-a întâmplat aseară?

- Ce s-a întâmplat aseară? Am ieșit un pic cu singura persoană care nu avea somn să vedem împrejurimile.

- Şi v-ați întors în zorii zilei. Nimic neobișnuit. Nici nu știu de ce m-ar mira…Hai să lăsăm asta Dante că oricum o să îmi povestești tu mie totul, degeaba îți place să te ascunzi. Astăzi la pauza de după masă mergem în oraș să luam masă acolo şi să bem o bere. Vreau să iți arat şi partea urbana zonei, asta dacă poți să o numești așa. Te las pe tine să alegi locul în care ne vom opri.

- Putem merge la Kriga?

- Kriga? Bodega aia? Cum ai nimerit să mergem acolo?

- M-am gândit că poate ne întâlnim cu August. E un tip pe care l-am întâlnit in timp ce veneam spre voi.

- August? Îmi spui că prima interacțiune cu orașul asta a fost să intri în Kriga şi să te înhăitezi cu nebunul ăla?

- Nebun? Mie nu mi se părea în felul acesta. Era un om cu capul pe umeri. Poate doar un pic prea pătimaș în legătura cu ideile lui, dar în rest era un om bun. El m-a condus la casa voastră. În plus, vorbea foarte frumos despre tine şi familia ta.

- Ciudat…Eu cred că are prea multe idei. Şi cele mai multe sunt blocate. Visează prea mult la principii pe care nici măcar el nu le poate respecta.

- Poate e doar prea leneș. Poate nu se mobilizează să își pună ideile în aplicare. Cum poți defini tu un om nebun fata de un om normal? De fapt, ce nu e bun…şi ce e normal? Hai să îi mai dăm o șansă!

- Bine, dar dacă începe iar să vorbească prea mult tu te ocupi de el. Eu o să va las singuri şi îmi văd de treaba mea. E pauza de masă, nu sunt alegeri parlamentare.

- Bine Mark. Tu nu trebuie nici măcar să vorbești, sau poți sta la o masă alăturata să nu te deranjăm, dar nu știu de ce presimt că ne vei sta în coaste să auzi şi să asculți fiecare lucru. Hai să mergem.

Am ajuns din nou în locul ala ciudat. O lumina difuză stăpânea atmosfera localului. Cei doi iubiţi nu mai erau şi nici alte persoane nu erau la mese. Mă gândeam dacă nu cumva am greșit intrând. Poate localul era închis, dar prezenţa nelipsitului August, care fuma la o masă in spate, mă convinge că am nimerit perfect. Nu aveam chef de un loc gălăgios unde să vad oameni încurcați de fel şi fel de probleme ale vieții cotidiene. Mereu sunt triști…la fel ca noi, dar măcar ne dăm seama, chiar dacă asta e la fel, în esența, tot trist.

- Salut August!

- Salut! Spuse şi Mark, vizibil deranjat de atmosfera de aici şi de faptul că dintre toate locurile am ales să vin aici.

- Hei Dante! Salut Mark! Luați loc. Ce mai faceți? Cum ați ajuns aici? Mark, mă uimește că te văd la Kriga. Ce a fost în capul tău?

- Hmmm. Mă bucur că iți aduci aminte cât urăsc locul ăsta. Nici eu nu am uitat, însă i-am promis lui Dante că va alege el locația…şi uite ce mare greșeală am făcut.

- Hai că măcar e liber, nu te vei mai certa cu nimeni în seara asta.

- Nu e chiar liber. Aici se află singura persoana cu care am reușit să mă cert din toata zona. Printre oameni mă puteam ascunde, dar acum trebuie să stau doar lângă tine.

- Hai Mark. Ce a fost a trecut. Nici eu şi nici tu nu mai suntem la fel că înainte. Cred că putem să stăm amândoi la masă acum şi să bem o bere.

- Cred că ai dreptate, dar să nu te aștepți să mai intram în discuții serioase. La noi, mereu serios înseamnă aprins.

- Sigur, îl am pe Dante pentru asta. Are şi el destule idei.

Acum realizez de ce August nu a intrat să mă prezinte atunci când m-a condus spre ferma lor. Se pare că erau certați, doar că nu înțeleg de ce doi oameni atât de ok ar fi putut să se ciondănească, dar e problema lor. Sunt bucuros că am reușit să îi aduc la aceeași masă.

- La ce te-ai mai gândit în ultimul timp August?

- Oh nu, spuse imediat Mark. Nu cred că ai făcut greșeala asta. Şi tu ești la fel ca el.

- Poți să intervii şi tu când dorești Mark. E o adevărata plăcere.

- Da...sigur Dante, dar prefer să mă duc să ne comand câte ceva, replică Mark ridicând-se spre bar.

- Lasă-l Dante. A renunțat de ceva vreme să mai discute despre lucruri pe care nu le putem rezolva. A preferat să se ascundă in munca lui de la fermă şi să nu ii mai pese ce se întâmplă în jur. Spune că oricum nu poate rezolva nimic, așa că ce rost are să își umple capul cu toate prostiile şi visele ciudate ale oamenilor de rând când el are raiul lui lângă familie la fermă.

- Poate are şi el dreptate. Nu îl invidiez, dar poate tot ce are el inseamna perfectiune. Cel putin pentru el.

- Totul până la un anumit punct, până când lumea își va găsi un alt moment să îi strice planurile. Mereu ne împiedicăm de asta, fie că vrem fie că nu.

- Şi dacă nu reușim să facem nimic în legătură cu lumea? Înțeleg că asta te deranjează. Tu spui că oricum va găsi un moment să se implice în viaţa noastră. De ce să nu ne bucurăm de momentele pe care le prindem şi să profitam cât mai mult cât putem?

- Pentru că e datoria noastră să încercăm să schimbăm ceva.

- Majoritatea nu vor să schimbi nimic, Augusts. Majoritatea se complac în situația în care sunt şi sunt incântați de toate lucrurile astea efemere. Chiar şi noi ne bucuram de multe ori în lumea lor. Probabil fiecare cred că a încercat la un moment dat să schimbe ceva ca să fie pe placul lui…şi unde am ajunge? In aceleași locuri negre pe care le frecventăm noi, oamenii moderni.

- Acesta e un motiv să renunțăm?

- Nu, ăsta e un motiv să ne întoarcem privirile spre noi. Acesta e un motiv să îi lăsăm în pace să privească în gol spre griji, lucruri care nu contează în nici un fel dacă le au său nu. Lasă-i să se gândească doar la cum să se încurce unii pe ceilalți în drumul spre fericire. Noi nu trebuie să ne încurcăm de ei. Oricât de zâmbitori şi amabili ar fi. Știi şi tu la fel că mine că în momentul în care se întorc, zâmbetul lor dispare. Vrei să fii ca ei? Vrei să lucrezi de dimineața până seara pentru a ajunge la familie cu masina cumparată din economiile de o viaţă? La o familie cu care nu mai reușești să te conectezi pentru că lipsești prea mult? Uite d-asta îl apreciez pe Mark. E înconjurat tot timpul de oameni pe care îi iubește şi nimic mai mult.

- Să înțeleg că îi iei partea în toata asta.

- Nu îi iau partea. Doar cred că are dreptate. Am alergat şi eu prin gândurile astea. La fel ca tine aş fi vrut să schimb şi eu lumea şi încă mai am momente când îmi doresc asta, dar lumea nu vrea să fie schimbată. Ei îi place doar să se plângă pentru câteva momente, doar pentru a reveni la aceleași obiceiuri bolnave. Noi vorbim de aceleași idealuri frumoase doar pentru a împrumuta ulterior acțiuni de la ei. Suntem toți o apă şi un pământ. Singura diferența e că noi sperăm la ceva mai bun, iar ei nu. Par mai câștigați. Multe lucruri nu se vor schimba. Cel puțin în direcția în care ne dorim. Mereu e mult de discutat în privința asta. Mereu vom avea idei care mai de care mai fanteziste pentru o lume mai bună, dar ea nu va deveni mai buna…doar schimbată…niciodată mai bună. Înțelegi de ce trebuie să privim spre noi? Şi nu neapărat doar spre noi, putem să ne înconjuram de oameni asemănători nouă, dar asta nu înseamnă să îi certăm pe toți cei care vor să alerge în noroi. Pentru că vom vorbi in vânt şi tot ce vor înțelege ei este cât de mult ne dorim lumea asta şi cât de invidioși suntem pe ei, iar cei puţini care vor părea că înțeleg, mint. Mint mult doar pentru a căpătă câteva momente de pauza din cursa lor, pentru ca apoi să se întoarcă obosiți în lumea lor de unde sa o ia de la capat. Vezi? Până şi termenul de odihnă e atât de diferit pentru ei.

- Vorbești frumos şi poate chiar ai dreptate, dar eu nu m-aş simți în largul meu să mă mulțumesc doar cu ce primesc. Aş fi plictisit să privesc spre lumea lor şi atat, fara să intervin. M-as simți vinovat pentru cei pe care îi las acolo.

Discuția ar fi durat la nesfârșit dacă nu ne-ar fi întrerupt Mark care nu s-a mai întors până nu a fost sigur că ne poate opri din pălăvrăgelă. A adus singur ce a pregătit bucătarul. Chelnerul era oricum blocat pe același televizor, sper că nu şi pe același meci ca acum câteva zile în urmă. Acum că Mark ne-a potolit din discuție, se poate așeza la masă şi într-o tăcere de mormânt ne înfruptăm înfometați din porții. Apoi, totul s-a schimbat. Mark a uitat cât de mult urăște locul acesta şi a luat parte alături de noi la câteva discuții….şi la câteva beri, însă în același timp cu ochii pe ceas şi după ceva vreme spune:

- Hai Dante, au trecut cele doua ore promise. E timpul să mergem acasă. E timpul pentru runda a doua.

- Sigur, hai să mergem.

Ne luam rămas bun de la Augusts şi plecăm spre casă. Runda a doua? Nici nu vreau să mă gândesc că Mark vrea să mai facem ceva acum. După Kriga sigur am fi avut nevoie de câteva ore de somn, dar ce mai contează? Am spus că o să încerc experiența asta, așa că orice are de gând, o să merg după el, doar că acea rundă a doua a fost întreruptă in primă fază. Ajunși acasă am observat totul deghizat ca pentru petrecere. Ornamente peste tot în jur, felinare atârnate prin copaci şi masa pregătită sa fie umplută cu tot felul de mâncăruri. Mark se uita nedumerit spre mine şi asta mă face să cred că nu a avut nici o legătura cu toata nebunia asta. În schimb, rânjetul fetelor alăturat energiei celor doi copii care foiesc în jurul lor, mă asigura că e mâna lor. Mai mult, nici ele nu se ascund.

- Ați întârziat mult Dante. Ce fel de exemplu dai tu copiilor când nu poți să te întorci la timp? Mark avea dreptate când spunea că nu poți trăi după regulile astea. Acum cum veți termina voi la timp pentru a vă bucura de tot ce am pregătit?

- Hai Ema, nu-i da apă la moară lui Mark. Cred că abia așteaptă să mă ia la rost, mai ales după ce l-am târât în Kriga. Cu toate că am impresia că nu l-a deranjat atât de mult pe cât se vaită.

- Să spunem că nu a fost atât de rău şi în același timp hai să ne mobilizam Dante. Fetele se vor supăra că au muncit atât degeaba.

Orele care au rămas de muncă au trecut incredibil de greu. Am aflat de la Mark că Hannah are obiceiul să mai facă din când în când surprize de genul asta, așa că eram tare curios de cum va decurge. Mai mult, nu aveam nici un chef după ce m-am întors şi îl vedeam şi pe Mark cum nu mai este același om plin de energie, dar reușim intru-un final să terminam şi să plecăm să ne pregătim pentru ce au organizat Ema şi Hannah. Sigur o să fie special…

Confession - 14

2016-07-11T04:55:00.000+03:00

- Bună Dante!

- Ooo..nu. Visez din nou, așa-i?

- Cum ai fi vrut să ne întâlnim altfel?

- Nu cred că aș fi vrut să ne întâlnim deloc. Sunt intr-un loc destul de bun, unde memoriile nu îşi au locul. Ce cauți aici?

- Am vrut să te văd. Tu? ești surprins că discutam din nou?

- Da…nu…nu știu. Doar că nu mă așteptam să fii aici. Nu în momentul acesta.

- Dar știi că mereu sunt aici. Fac parte din tine deja…conștient sau nu.

- Mda…poate am şi eu blestemul meu, dar chiar şi așa m-am plictisit să mă învârt in cerc doar pentru că îmi place peisajul. Ce rost are?

- Pentru că trebuie să alergăm după vise, după ceea ce ne dorim.

- Şi tu crezi că îmi doresc să stau la taclale cu tine?

- Altfel de ce aş mai fi aici?

- Probabil că subconștientul e în căutare de momente fericite şi încearcă să scormonească prin amintiri, doar că am observat că ignoră în totalitate momentele mai puțin încântătoare, iar eu trebuie să filtrez dorințele astea oarbe. Trebuie să ne luam destinul în propriile mâini şi să îl direcționăm corect.

- Tu crezi că au fost momente aiurea cât timp te uitai in ochii mei?

- Nu înțelege greşit. Am apreciat fiecare moment în care eram pierdut în abisul lor, dar asta pentru că eram ocupat doar cu imaginea ta ce se perinda prin faţa ochilor mei. Problemele începeau să apară când plecai de lângă mine. Atunci puteam gândi limpede şi puteam merge mai departe de ochii aceia. Vezi tu? Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care ascund adevăratele trăiri, adevăratele intenții şi nici alergătorii puşi în genunchi care strigă după ajutor doar pentru a putea trece in faţă.

- Poate că ei fac asta fără intenție, poate că vor doar să urmărească propriile vise.

- Glumești? Fiecare suntem responsabil de alegerile făcute, de cuvintele aruncate, de acțiunile noastre. Nu visele le urmăresc ei, ci interesul. La fel ai făcut şi tu lăsând în urmă o dâră de cutii stricate. Nu vreau să ajung in camera lor pentru că sunt sigur că nu mă voi descurca să ies de acolo. M-am uitat pe geam spre ele de prea multe ori şi am fost tras înapoi de fiecare dată de oameni încă neatinşi de noroi. Se vor plictisi şi ei intr-un final de insistenţa mea şi mă vor lasă să fiu absorbit de aurul ce se afla înăuntru, dar știi că aurul nu e pentru mine, nu-mi plac lucrurile care sclipesc prea mult…la fel ma voi plictisi şi eu să te trag de fiecare dată cu dezmierdări atunci când lumea lor te acaparează.

- Dar eu nu te-am obligat nici un moment să faci asta. Nici măcar acum. Nu suntem în visul meu Dante.

- Nu, ai dreptate, nu m-ai obligat cu nimic. M-ai tras aici cu imaginea pe care o porți în faţa mea, cu imaginea pe care o afișezi chiar şi după ce ne-am dezbrăcat de unele secrete. O imagine plină de necunoscut.

- Asta sunt Dante.

- Știu. Am renunțat să mai judec oamenii. Poți fi exact cum iți dorești, doar că eu nu mai vreau să accept oamenii care folosesc scuza asta. Tu ești tu, dar asta nu înseamnă că eu trebuie să te accept. Pe tine, sau pe oamenii care mă transforma ușor in piatră. Nu vreau să învăț cum să îmi bat joc. Aproape că am pierdut oameni pentru simplul fapt că mă obișnuisem cu anumite acțiuni.

- Şi tu mă acuzi pe mine de toate astea?

- Nu. Mă acuz pe mine. E clar că eu sunt vinovatul din moment ce eu sunt cel care a acceptat conștient toate acestea. Eu sunt vinovat pentru că sunt naiv şi pentru că am ignorat propriile principii, crezând că tot ceea ce faci tu e trecător. Ei bine, nu e deloc trecător. Nu te vei schimba niciodată, iar eu am pierdut prea mult timp ignorând realitatea, ignorând momentele cu Ema, ignorand tot ce ar putea sa ma faca fericit. Nu, nu ești tu vinovată, tu doar te-ai comportat normal, la fel cum şi eu am făcut-o . Nu știu dacă am greşit sau nu, dar nu-mi pare rău, pentru că ţi-am arătat exact cum sunt, pentru că nu am mințit cu nimic, pentru că am fost natural şi pentru că te-am tratat exact cum mi-ar fi plăcut să fiu tratat şi eu la rândul meu. În final, primim ceea ce oferim, chiar dacă mai târziu decât ne-am dori.

- Ești un prost şi începi să mă enervezi. Sunt aici să te văd, nu să îmi îndrugi continuu filozofii pe gât.

- Nu…ai venit aici pentru că te simți singură…şi da, sunt un prost, dar asta pentru că m-am uitat din nou in acei ochi goi şi pentru că în loc să merg înainte am ales să îmi întorc privirea spre o persoană care nu îmi oferă nimic mai mult decât o poate face oricare companie simplă.

- Ești un nesimțit…

“Știu că nu îți place atunci când sunt sincer, pentru că sa fiu sincer cu tine înseamnă să fiu un nenorocit, dar vezi tu, nimic nu mă împiedică să-ţi spun ceea ce cred, nici măcar ochii tăi strâmbi în care m-am pierdut de atâtea ori. Dacă o să îmi pară rău, îmi asum asta. Nu, nu ești o persoana rea, iți spun din nou, doar ai fost crescută în mediul acesta bolnav, doar că nu vrei să mergi mai departe. Ești o persoană care a acceptat ideile lor şi le pune excelent în valoare, la fel cum şi eu am început să o fac, lucru de care nu sunt deloc mândru. E greu să joci fără reguli proprii. În felul acesta totul devine haotic şi ne pierdem prin mulțime. Nu mai suntem unici cu nimic dacă le copiem mișcările, dacă nu venim cu propriile schimbări pentru un mediu sufocat de egoism şi idealuri false. Nu te învinovățesc pentru că trăim in lumea asta, ar fi absurd. Doar că sunt sigur că putem lucra să facem mediul acesta un pic mai bun decât ce am întâlnit pana acum...e datoria noastră. Altfel de ce ne-am mai plânge că suntem tratați ca niște nimicuri. De ce să ne gândim că merităm mai mult dacă oferim un rahat. De ce să așteptam la sinceritate când peste tot aruncăm cu falsuri. Nu vreau să fiu așa, dar e deja din ce în ce mai greu să lupți împotriva curentului şi mă întristează să regăsesc în mine acțiuni împrumutate conștient de la tine. Mă gândesc că vom regreta ulterior, dar degeaba ne pare rău pentru modul în care acționam, degeaba ne simțit vinovați dacă pe viitor acționăm la fel. Asta arată doar cât de puțin învățăm din greșeli. Ţi-am văzut ideile…chiar le-am urmărit pentru ceva vreme, dar nu mă regăsesc în ele, doar ajung să regret şi mai mult că le studiez cu atâta de insistenţă. Noi știm bine că trăim o singura dată, cel puțin că individ unic, așa că de ce să ne ocupăm timpul cu oameni şi acțiuni false? De ce să ne chinuim să arătam altora ceea ce vor, uitând ceea ce vrem noi? După atât de multe dezamăgiri e ciudat să văd că sunt încă afectat de manevrele oamenilor…de ei…de tine. Dar poate asta înseamnă că sunt uman. Poate e un lucru bun că încă simt şi nu mă complac să fiu înconjurat de acțiuni lase. Poate toată aceasta cursă printre jaloane triste îmi va aduce linia de final pe care o caut cu atâta ardoare. Asta se poate întâmpla peste ceva timp…niciodată…sau chiar acum alături de Ema….”

Trezit după încă un moment de buimacie, mă regăsesc în brațele Emei care nu dă semne că şi-ar dori să plece undeva, însă în depărtare câteva raze de soare insistă să strice peisajul feeric din jur. Instant, gândul îmi zboară la Mark şi la toată treaba pe care o avem de făcut. Sper că nu şi-a dat seama că suntem încă plecați, altfel mâine va fi o zi în care o să îmi scoată ochii că am preferat să stau până târziu în loc să mă odihnesc, chiar dacă voi face o treaba bună sau nu. Încerc să o trezesc pe Ema care îmi răspunde cu jumătate de gură şi cu un aer somnambul să o mai las să lenevească câteva minute. Nu aş putea să îi refuz asta, dar nici cu Mark nu e de joacă, așa că o iau in brațe şi mă îndrept spre casă în paşi greoi. Nu sunt cel mai puternic om din lume, dar faptul că o țin pe ea în brațe îmi oferă mai multă energie decât ar face-o orice, așa că drumul până acasă nu este o problemă. Ajuns la camera ei intru şi o las ușor în pat. Ea mormăie ceva, trage pătura pe care i-am oferit-o şi se reîntoarce în vise. Eu mă duc la rândul meu în camera unde încerc să dorm dus. Mi-au ajuns visele pentru seara aceasta.

Chill Bumps - 13

2016-07-06T02:10:00.006+03:00

Bum! Bum! Bum!....Ahh…dimineața e încântătoare aici, Mark se pare că are un obicei în a ne trezi în sunete superbe.

- Trezește-te! Nu o să fac asta în fiecare zi. Dacă nu ești gata în scurt timp, vei pierde micul dejun gătit special pentru ziua de azi de Hannah şi crede-mă că nu vrei să faci asta.

- Imediat!

Hmmm…şi eu sper să nu devină o obișnuință trezitul acesta. Cred că o pot face şi singur dacă mă abțin să amân alarma. Mă pregătesc repede şi ies pe ușă pentru a le arăta celor de aici că mă obișnuiesc pe zi ce trece mai mult. Mark era prea încrezător că vom pleca foarte repede şi țin să ii demonstrez că greșește. Cât despre Ema, sunt foarte curios şi nerăbdător să văd ce are de gând. După momentul din roată, de aseară, nu am mai discutat nimic despre asta cu ea. Am avut parte de timp prețios alături de famiîla de aici şi nici eu nu am insistat. M-am mulțumit pentru moment cu strângerea de mână din cabină. Sunt foarte curios ce va avea de gând şi o caut cu privirea de îndată ce ies din camera. Dintr-o dată, aromele care au ajuns la nasul meu mă conduc robotic spre bucătăria de jos. Dacă ce a gătit Hannah e bun măcar pe jumătate pe cum miroase, o declar cel mai bun bucătar. Copiii așteptau nerăbdători, cu ochii pe farfuria unde se afla desertul, clătitele cu gem. Aici o găsesc şi pe Ema, trezită un pic mai devreme, ajuta în aranjarea mesei. Avea acel surâs cuminte pe care îl poartă de fiecare dată când este liniștită, ceea ce mă face să cred că încă mai pot spera să rămână aici…cel puțin cât mai mult.

- Ia loc Dante, aproape că uitam de tine dacă nu ne amintea Ema, trebuie să înveți să te trezești mai devreme.

- Îți promit că în următoarele zile voi bate eu la ușa ta.

- Nu promite ce nu poți face, răspunde Mark cu o voce neîncrezătoare.

- Hei, trebuie să te porți mai frumos Mark, îi spun şi eu amuzat, până la urmă sunt singurul tău ajutor şi nu știu cum ai reuși să faci tot de unul singur.

- Au fost dați când a trebuit să fac şi mai mult așa că nu te baza pe asta. Hai să mâncăm, fetele ne vor strânge de gât dacă au muncit degeaba.

Micul dejun ar fi trebuit să ne trezească şi să ne ofere puterea necesară pentru câteva ore. În schimb, tot ce îmi doream era să revin în cameră pentru încă o porție de somn, însă nu aveam cum. I-am făcut o promisiune lui Mark şi nu vreau să renunț, doar că astăzi sunt un pic pierdut între propriile gânduri şi imaginea Emei, pe care exista posibilitatea să o pierd de tot. Mark observă asta şi în timp ce ne îndreptam spre treabă îmi spune cu un surâs special:

- O placi, așa-i? Se vede în felul în care ai început să o privești. Hai să terminam treaba, timp în care ne vom gândi cum să o cucerești.

Hmmm…Să o cuceresc? E amuzant să îl vad pe acesta cum își face idei pentru mine fără să știe de micul secret al meu şi al Emei, dar în esența el avea dreptate. Simțeam pentru prima oară că vreau să o cuceresc. Până acum ochii ei albaștrii îmi aduceau doar liniște în fața unor momente, dar niciodată nu m-au făcut să tresar în felul în care o fac acum.

Ziua a trecut repede în ciuda celor multe activități din fermă. Emei ii place să fie misterioasă, iar eu nu sufăr incertitudinea. Dacă stau să mă gândesc, nu reușesc să îmi aduc aminte decât când ne intersectam prin curte. Ema păstrează același aer indiferent față de mine, în schimb poartă zâmbetul pe care îl avea şi când ne-am văzut pentru prima oară în tren. Un zâmbet sincer, de copil, alăturat unor ochi mari, albaștrii. Astăzi, societatea de afară a dispărut cu tot cu minciunile ei…cu tot cu imaginea încețoșată şi înfricoșătoare pe care o purtam în spinare, a lui Annie.

După ore întregi de tras în fermă, seara se lasă ușor peste zonă. Îl ajut pe Mark să strângem utilajele, ne ducem repede pentru a ne răcori cu un duş şi apoi ieșim pentru obișnuita seară la măsuța din spate, alături de ceva pahare de vin. Chiriașul dă repede pe gât doua pahare şi voia bună începe să își facă apariția în sufletul şi pe faţa acestuia. Începe şi ne descoasă pe fiecare în parte despre ce ne-a făcut să venim aici, despre cine suntem noi şi tot felul de întrebări interesante legate de viaţă.

- Hei, voi ce credeți despre moarte? Întrebă Mark cu o atitudine serioasă. De fapt despre viaţa de apoi? Mereu mă contrazic pe tema asta cu Hannah. Ea spune că viaţa de apoi e o răsplata pentru ceea ce facem aici, merge într-un fel pe direcția bibliei, însă mie mi se pare că e prea visătoare. Eu cred că pur şi simplu dispărem, astfel că trebuie să ne bucurăm de fiecare moment aici, fie el unul bun sau rău.

- Cum să dispărem? Sar şi eu că ars pentru o astfel de idee. Nu pot să cred că gândești așa Mark. Şi atunci ce rost ar avea totul?

- Rostul de a ne aprinde cât mai mult, până la apogeu, iar apoi să coborâm ușor spre apusul nostru, încheind un ciclu minunat.

- De unde să o luam de la capăt. Nu?

- Hmmm…şi tu ești unul din cei care cred în reîncarnare? Spune Ema un pic dezamăgită.

- Da, mi se pare cea mai plauzibilă teorie.

- Reîncarnare din om în om său din om în orice vietate şi invers? Mă întreabă şi Ema curioasă.

- Cred că din orice în orice. Mă gândesc că viată pe care o trăim sub orice fel ne ajută sau ne împiedică să avem o viaţă următoare şi mai frumoasă. Trebuie să trăim cât mai corect cu noi şi astfel vom putea evolua. Astfel ne putem găsi ușor, menirea.

- Şi după ce ne găsim menirea de se întâmplă Dante? Intervine Mark din nou.

- Atunci cred că vom trece la următorul nivel.

- Care este?

- Habar nu am. Poate o luăm de la capăt şi poate ne blocăm pe menirea noastră, încercând să ajutăm pe alții să o atingă.

- Pentru ce?

- Ești obositor Mark, spune Hannah calm. Nu avem de unde să știm răspunsul unor întrebări de genul acesta.

- E ok Hannah, încerc să ii răspund exact cum cred eu. Îmi place discuția. Așa Mark, nu știu pentru ce. Asta o știe puterea care ne-a creat.

- Ha…asta e problema Dante că nu exista nici o putere nicăieri. Suntem decât noi şi mediul înconjurător. Şi trebuie să facem ca minune pe care o trăim să merite. Asta e menirea noastră. Să ne bucuram de viaţă şi atât.

- Da. Cred că într-un fel său altul asta spun şi eu doar că în alt mod.

- În fine, ia vino puțin să mă ajuți cu ceva.

Mă uit curios spre Mark şi mă ridic după el. Oare ce idee trăsnită i-a venit? Fetele se uită şi ele ciudat una la cealaltă, dând din umeri. Apoi Ema întoarce privirea spre mine ca şi cum m-ar bănui de ceva. Toata seara a aruncat priviri sărite spre direcția mea, dar fără să dea vreun semn, iar eu am tot încercat să intru în vorba cu ea, dar nu am avut deloc ocazia prin nenumăratele cuvinte şi discuții pe care Mark le arunca spre noi, mânat de energia paharelor de vin, așa că va trebui să insist când mă voi întoarce acolo. Până atunci trebuie să îl ajut pe Mark, care m-a tras undeva după colţ.

- Hai spune, cu ce pot să te ajut?

- Cu ceva ouă Dante, să vorbim că între bărbați. Ce faci?

- Încerc să te urmăresc, dar mă pierzi. Desper ce vorbești?

- Despre Ema, nărodule! Credeai că nu o să observe nimeni?

- Ahhh…? Deja începeam să mă gândesc cum să mai ascund totul de Mark, dar de unde şi-ar fi dat seama.

- V-ați aruncat priviri toată seara, până şi cei mici chicoteau când vă vedeau, dar tu ce faci? O lași pur şi simplu să adoarmă în speranța că vei mișca ceva. Vorbește cu ea, trage-o deoparte. Ea nu o să vina la tine. Ema e foarte mândră din câte văd, așa că e nevoie să insiști un pic.

- Hmmm. Răsuflu ușurat văzând că nu știe despre mine şi Ema. Nu e chiar așa, Mark, în plus nu pot să îmi declar iubirea eternă faţă de ea cu toată lumea prin jur.

- Iubirea eternă?

- Glumeam, Mark. Uite, iți promit că voi vorbi cu ea la momentul oportun.

- Ei bine, uite că acest moment a venit. Am o idee!

- O doamne…

- Mă voi preface că îmi e un pic rău de la paharele de vin, lucru de care nu sunt departe, şi voi chema pe Hannah să mă dădăcească, la fel şi pe copii. Iar tu vei avea tot timpul din lume.

- Nu! Toată lumea se va speria şi va veni după tine în casă, iar eu voi părea un cinic care vrea să stea la băut vin când unuia îi e rău. Pe bune, Mark, cât te-ai gândit la asta?

- Hmmm. Așa cum o prezinți tu, nu mai pare o idee prea bună. Bravo! ai stricat şi șansa asta. Tu ţii morțiș să o scapi.

- Nu, îți mulțumesc pentru grijă, îmi pari amuzant, dar ţi-am promis că voi vorbi cu ea. O voi face. Ai răbdare.

- Bine Dante, hai să ne întoarcem. Să te văd.

Aveam de gând să vorbesc cu Ema, serios, dar nu la modul la care credea Mark. Apreciez dorința lui de a mă vedea fericit, dar nu e cazul…cred…la naiba! Are dreptate, dormeam pe mine încercând să găsesc scuze pentru o oarecare teamă. Următorul moment în care voi fi singur cu ea, chiar şi pentru o secundă va trebui să acționez.

Întorși la masă observ cum Hannah se ridică de pe bancă.

- Hai Mark să mergem în casă, spune cu o voce obosită. Haideți copii! E târziu şi trebuie să ne adunam forțele. Ei mai pot să rămâne, sunt tineri şi se recuperează mai repede.

- Dar şi noi suntem tineri, chiar mai tineri decât ei, mami. Şi noi vrem să mai stăm, spuse John revoltat.

- Hai John, tu ești prea tânăr, încă nu ai voie atât de târziu afară.

John se întoarce un pic îmbufnat şi porni agale spre casă. Îl urmă îndeaproape şi sora lui, iar apoi Mark şi Hannah, cea din urmă trecând pe lângă mine cu un zâmbet ștrengăresc şi făcând cu ochiul. Familia asta e nebună. Insistă să vorbesc cu Ema de parcă am fi cu toții copii mici şi încercăm să ne împingem unii spre ceilalți. Ema a rămas singură la masă şi cred că şi dacă nu aş vrea tot nu pot să nu vorbesc cu ea. Ar fi penibil pentru toți.

- Hei Ema, se pare că suntem obligați să purtăm discuția asta?

- Te simți obligat să faci asta?

- Nu, nu! Nu mă înțelege greșit, doar mă amuzam pe faptul că familia de aici face tot posibilul să ne cupleze.

- Da, sunt doar drăguți.

- De ce mă eviți în continuare Ema?

- Nu te evit, doar m-am gândit şi eu. Mi-ai plăcut aseară, dar trebuie să fiu şi eu atentă, ai puțină încredere de recâștigat, însă nu mă grăbesc nicăieri, ai timp să o faci.

- Adică nu mai pleci?

- Voi rămâne aici cât va fi cazul Dante, cât voi fi fericită. Mi-ar face plăcere ca momentele frumoase să fie cât mai multe şi cât mai dese, însă chiar şi dacă nu va fi așa voi încercă să mă bucur de fiecare moment.

- Mă bucur să aud asta. Uite primul moment. Hai să urcăm dealul din față şi să ne rătăcim prin liniștea şi lumina lunii.

- Sună frumos, așteaptă să îmi iau aparatul şi vom merge. Sper să nu le deranjez somnul celor din casă.

- Somnul? Probabil se uita pe geam acum. Fugi..

După câteva minute de urcat, am ajuns în vârful unei coline, pe o poiană înconjurată de câțiva meri, iar spre cer se creea o zonă rotundă prin care puteau vedea cerul. Ema, încântată de ceea ce vede începe să pozeze totul în jur, luminând zona continuu. Dacă ar vedea cineva s-ar mai creea încă o poveste despre extratereștrii. După ce mă prinde şi pe mine cu câteva feţe strâmbe reușesc să o opresc şi să ne așezăm în mijlocul poienei, unul în brațele celuilalt. Ema îndreaptă șiret aparatul spre mine, zâmbește şi ne face o poza.

- Hai Ema, selfie? Şi tu?

- Termină Dante, ne-a prins pe toți, degeaba încerci să comentezi. E practic, simplu şi amuzant. Așa că taci din gura şi uite câte stele sunt şi azi pe cer, până nu mai fac încă un selfie.

- Nu, nu e nevoie. Lumina stelelor, chiar şi a lunii pline din seara asta este mult mai drăguță decât fulgerul aparatului tău. Le prefer pe ele, alături de tine.

Era ciudat să simt din nou trupul Emei lângă al meu, părea diferit faţă de alte momente. Inima pompa mult mai repede fără să dea semne de oprire, iar o senzație de împlinire mă cuprinde. Peisajul face totul să pară magic şi încă nu îmi dau seama cât de norocos sunt să mă aflu în acest moment aici lipsit de orice grijă. Ceaţa ce se întinde în depărtare contribuie şi ea la aerul misterios din jur. Amândoi ne cufundăm în tăcere, fără nevoie de cuvinte, şi ne bucurăm de atmosferă.

După câteva zeci de minute, încerc să vorbesc cu Ema, însă observ că aceasta a adormit. Nici eu nu mai am prea mult, dar nu vreau să o trezesc, când voi simți că adorm mă voi ridică şi ne vom îndrepta spre casă, dar până atunci prefer să prelungesc mai mult momentul, începând să mă confesez știind că nu mă poate auzi.

…Nu m-am gândit că voi putea recupera momente pierdute de mult timp, sub alte forme. Sentimente pe care nu credeam că le voi mai întâlni își găsesc locul înapoi acolo unde sunt atrase atât de mult. Prin simplitatea ta faci totul în jur să pară simplu. Nu e nevoie să am grija la ce fac sau să îmi umplu capul cu o mie de scenarii, chiar dacă am făcut asta deja. A fost doar o teamă de a mea şi nimic mai mult. Lumea vorbeste des despre simplitate si iubire...ei spun ca e tot ce ai nevoie pentru a fi fericit, insa prea putini se conformeaza. Spunem sus si tare ca nu avem nevoie de mai mult, insa ne blocam in actiuni complicate in urmarirea visurilor pe care nu stim de ce le avem. E un sentiment unic să te țin în brațe şi să simt că sunt completat de asta, mai mult, să știu că nu ai de gând să pleci e mai liniștitor decât orice. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să știu că acesta nu e ultimul moment. Acum odihnește-te dragă Ema. Eu nu vreau să plec de aici….

Stai - 12

2016-06-29T02:11:00.003+03:00

În ușă se aud zgomote puternice. Trezit dintr-o dată, rămân câteva secunde buimăcit în pat.

- Dante! Trezeşte-te! Trebuie să începem ziua. Vocea hotarâtă a lui Mark rasuna în toată clădirea. Haideţi că avem treabă…v-am spus să adormiţi devreme.

Să adormim devreme? Oare cât de devreme ar fi vrut? Am adormit la câteva zeci minute după el. Nu cred că asta e problema. Acum mă gândesc dacă nu a fost o decizie prea vitează să încerc o astfel de provocare. Nu mi-a plăcut niciodată trezitul de dimineață şi în nici un caz muncile câmpului…dar poate îmi era dor, sau nu știu.

Noaptea a fost una liniștită, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. De data asta nu am ajuns nici în camera aia şi nici nu am avut insomnii. Ciudat pentru că nu am auzit nici o voce şi nu sunt cuprins de nici o emoție. Oboseala adunată în ultimele zilele şi-a făcut efectul mai bine ca un somnifer. Am ridicat capul de pe pernă din aceeaşi poziție în care am adormit şi în sfârşit pot bifa ziua de unsprezece din calendar. O nouă zi, una care pare grea după tonul vocii lui Mark. Apuc repede rucsacul, scot perechea urâtă de teneși şi mă avânt spre uşă fără să mă mai gândesc la altceva, mânat de entuziasmul chiriașului.

- Nu o să terminam nicidecum astăzi. Spuse Mark un pic apăsăt. Avem prea multe de făcut.

- Nu-i nimic, încercăm să facem cât de mult putem.

- Sunt încântat de entuziasmul tău, Dante, dar mai întâi să vedem ce poți face.

Pe lângă emoțiile mele de nou-venit, Mark părea foarte sigur pe el. Ochii nu se concentrau prea mult pe vreun punct anume. Semn că era țintuit pe ce știa cel mai mult. Calcula totul dinainte, cunoștea ce are de făcut şi care îi sunt piedicile. Nu-i de mirare că a reuşit în lupta împotriva curentului.

- Unul mai leneș ca celălalt! Tuna Mark în timp ce păzea mișcările din camera Emei.

Înăuntru, Ema, buimacă şi ea, încerca să îşi ţină promisiunea făcută cu o seara înainte, de a se trezi fără probleme, dar la fel ca Dante, are de reflectat dacă nu cumva a decis prost venind aici. Mark nu pare deloc glumeț când vine vorba de muncă.

Ajunși cu toțîi jos, Mark începe şi ne face instructajul. Un dirijor ce își împrăștie comenzile către executanți. Jenny şi John vor aduce împreună apa de la puţ în timp ce Ema şi Hannah vor sădi, curăţa şi cocoloși legumele din sere. Eu şi Mark va trebui să ducem munca grea, cea pe care o uram din tot sufletul atunci când eram mic, adunarea fânului, spartul lemnelor şi tot ce ar mai putea face un bărbat într-o astfel de zonă. Mereu am crezut că e o muncă ce nu se va termina niciodată…dar acum nu îmi mai permit mofturile copilăriei. Ziua trece imediat, fără să am timp să arunc prea multe priviri către Ema, care la rândul ei încerca pe cât de mult posibil să mă evite. Toate astea, până la ora prânzului, când profitând de o pauză, am mers către locul unde se odihnea.

- Hei Ema….cat ai de gând să mă eviți? Ai ferit toata dimineața privirea…

- Şi o să o fac în continuare Dante, avem destulă treabă…mai mult, va trebui să le spun şi celor de aici că vreau să plec…la nici o săptămâna de când am ajuns…nu cred că o să le pice prea bine, mai ales când nu le voi putea oferi nici un motiv. Deci da, Dante…am de gând să te evit cât mai mult. Nu am chef să înfrunt şi mofturile tale…

- Tot nu ai renunțat la gândul de plecat?

- Nu! Am stat prea mult timp lângă tine fără să îmi oferi respect. Ai impresia că voi rămâne aici orice ai face şi sincer m-am cam săturat să crezi că voi merge alături de tine în orice direcție….şi chiar am vrut să fac asta…dar aroganţa şi egoismul, cele de care vorbeai cu atâta dispreț, s-au lipit perfect de tine. Promisiunile nu au nici o putere în lumea ta şi călătoria asta pare din ce în ce mai plăcută fără să mă chinui să te trezesc.

- Îmi pare….

- Hei! Ați terminat cu pălăvrageala? Se aude vocea lui Mark din depărtare.

- Hmmmm…trebuie să plec. Nu e de joacă cu micul Mussolini…sper să te răzgândești.

Ema a continuat ziua în ritmul asta, refuzând chiar şi paharele de apă pe care le umpleam tuturor, doar să ajung la ea. Am înțeles că poate a îndurat până acum şi poate am fost un idiot uneori, dar hai să vorbim!…mă omoară să știu că nu pot face nimic în situațîile de genul aceta.

Pe lângă sesiunile de spart lemne de la prânz şi cele de aranjat hambarele, am tot încercat să sparg zidul pe care Ema l-a construit subit, însă fiecare efort era zadarnic, iar ziua trece fără să fiu conștient de asta. Nici măcar nu știu cât mai este ceasul.

- Hai Dante, cred că am terminat pe ziua de azi. Spune Mark, liniștit pentru prima dată astăzi. Știu că a fost obositor astăzi, dar vreau să știți ca nu e ușor…vă veţi obișnui. M-am gândit să vă fac o mică surpriză în seara asta.

- Surpriză? La ce te-ai gândit? Sper că nu o nouă rundă de muncă…Asta nu e surpriză Mark, nu e de glumit cu așa ceva.

- Haha…Serios? Atât de mult te-ai speriat?

- Hai lasă asta, spun puțin rușinat. Spune despre ce vorbești!

- Bine. Uite ce e. În seara asta începe un fel de carnaval. Vor fi câteva caruseluri, mese unde putem încerca berea şi produse tradiționale şi sper că şi multe lume. Anul trecut au strâns destui. M-am gândit să mergem toți acolo. Ţi-am spus că serile sunt ale noastre.

- Sună interesant. Mergem să ne pregătim?

- Da, hai…cred că fetele sunt aproape gata. I-am spus soției şi nu cred că s-a putut abține să împrăștie vestea.

Mark avea dreptate, Hannah le-a spus deja tuturor şi era un haos total în casă. Cei mici încântați de seara pe care o au în faţă, alături de mama lor care încerca să îi aranjeze pe fiecare în parte, iar Ema, pe care o văd pentru prima oară cu un surâs pe buze, se amuza privind-i pe cei mici. Cele doua femei arătau superb, nu în stilul acela luxos, nu avea nevoie de asta. Rochiile lor cuminți completau seara de basm ce urma să o petrecem în zona asta condusă în mare parte de natură. Le semăn celor mici la cât sunt de încântat şi eu, doar că imediat observ privirea Emei ce se intersectează cu a mea şi brusc îşi schimbă surâsul de mai devreme cu o privire seacă ce trece prin mine.

După aproape jumătate de ora, timp în care fetele, ironic, au avut de așteptat după noi, am pornit spre locul unde se ţine carnavalul. Cei mici cu măști pe fata, deghizați pentru a nu fi observați de spiritele nopții, după cum chiar ei povesteau, îmi aduceau aminte de cât de fericiți pot fi oamenii daca ar putea să își păstreze inocenţa, dar asta nu e un gând pe care să îl dezbat acum. Mark, Hannah, mergeau la braț în faţa noastră, obișnuiți deja cu priveliștea de aici, fără să mă fie nevoiți să fie uimiți de fiecare lucru, așa cum făcea Ema pe care eu o bănuiam că recurge la asta şi pentru a mă evita, acel obiectiv enervant pe care se pare că îl ia prea în serios.

- Hai Ema, nu te mai purta așa. Spun, încercând să mă apropii încet de ea, rămânând singuri un pic în spate. Încearcă să te bucuri un pic de moment, chiar daca nu mă suporți.

- Asta crezi? Că nu te suport? Sunt doar dezamăgita Dante, dezamăgită şi plictisită, asta e tot. Am renunțat să mai am așteptări.

- Dar de ce trebuie să ai așteptări? De ce să nu ne bucuram cât suntem aici?

- Pentru că nu ai vrea să se oprească bucuria asta, poate deveni dependentă şi cu toate că știm dinainte că se va întâmpla, niciodată nu încetează să mă afecteze la fel de mult. Noi doi nu suntem chiar așa de diferiți, doar că motivele sunt altele. Te rog, Dante…nu e momentul acum, hai să ne bucuram de ce mai putem.

- Dar Ema…

Ema mărește pasul şi îi prinde din urma pe cei doi copii reușind din nou să mă evite elegant. E destul de supărată pe mine, dar nu am făcut decât să fug de ceea ce îmi părea atât de cunoscut, nu am făcut decât să am grijă de mine, să fiu egoist, să nu îi dau nici o șansă şi să fug cât mai departe de ea….Offf…acum gândite la rând parcă nu par atât de în regulă. Drumul de acum înainte a constat în a privi lumea din jur şi fericirea lor, chiar şi cea trasă de păr a Emei alături de cei mici, şi a reflecta la ceea ce pot face în continuare cu Ema. Nu cred că aş suporta să știu că a plecat din cauza incompenţei mele de a nu mai compara fiecare moment. Indiferenţa pe care o simțeam coborând din microbuz de lângă Ema s-a transformat în vină care mă macină continuu. Trebuia să fac ceva, dar toate eforturile se lovesc refuzurile Emei, care îmi oferă acum atât de multe șanse să îi explic precum i-am oferit şi eu…se mai spune că nu exista karma.

Ajunși în zona carnavalului, imaginea liniștită pe care am întâlnit-o până acum, se transformă întra-una magică. Luminițele din jur se contopeau perfect cu stelele ce îşi făceau apăraţia pe cer. În faţă multe tarabe şi mese la care chefuiau oamenii de aici, în rest, câteva jocuri mecanice pe care mi le aduc aminte din copilărie, câteva mici caruseluri şi marea atracție, roata care domnea peste toată imaginea, fiind cel mai mare lucru din jur.

- Heei! Strigă John, uite cât de mare e roata aia! Hai să mergem acolo.

- Ușor John, îl liniști părintele lui. Nu vei putea să te bucuri de ea, cei de vârsta voastră nu au voie să se urce în ea.

- Off…abia aștept să mă fac mare!

- Ai grijă de iți dorești, intervin şi eu contrariat de afirmația micuțului. Nu o să iți mai placă atât de mult cu riduri şi somnoros tot timpul.

- Heei, dar nu vreau atât de bătrân, doar un pic mai mare. La fel ca tine.

- Hehe..

- Chiar Dante, zise Hannah. Haideți să mergem noi, să ne bucurăm un pic d beneficiile adulților. Ne suim pe rând. Eu cu Mark mai întâi, în timp ce voi rămâneți cu cei mici şi apoi facem schimb.

- Da…Haide! Exclamă Mark şi fără să ne dam seama suntem traşi de entuziasmul lor în locul unde trona marea roată.

Mark şi Hannah nu au stat pe gânduri şi au suit în băncuțele ce trebuia să îi amețească şi să îi înfioreze pentru câteva minute. O tură, două, trei…o mică oprire pentru fiecare în parte sus, apoi a patra rotire şi urmează ultima oprire pentru fiecare. Cei doi coboară încântați şi ne fac semne să le luăm locul. Puteam observa că Ema nu e prea încântată, dar îi plăcea şi ei să joace rolul ăsta în faţa celor doi, așa ca purta actul în continuare. Ne suim la rândul nostru în cabină şi pornim. Odată ajunşi sus totul era încântător. O teamă legată de înălțimea şi nesiguranța la care ne aflam combinată cu măreția de a te afla deasupra oricărui lucru. Ema privește şi ea curioasă, însă un pic cu spatele spre mine, fără a scoate nici un cuvânt.

- O să încerci să nu vorbești cu mine deloc până când vei pleca? Chiar, legat de asta, le-ai spus şi lor că ai de gând să pleci? Mâine ar fi trebuit să faci asta, nu? Ei nu se purtau de parcă s-ar despărți de tine mâine.

- Termină Dante..

- Ahaaa…uite că vorbește! De ce trebuie să te enervez pentru a purta o discuție cu tine?

- Pentru că nu am chef, ţi-am mai explicat, acum lasă-mă şi hai să ne bucuram fiecare în felul nostru de cursă.

Mă enervează şi cu cât mă enervează mai mult, cu atât mă îndeamnă să nu o ascult, să nu îi fac pe plac şi să o bat la cap până când va renunța la tot aerul aceta din ultimele zilele.

Dintr-o dată, la a doua tură, ajunşi în vârf, se auzi un zgomot puternic de jos, luminile din roată se sting unul cate unul, iar cabina încetează să mai avanseze. Totul s-a blocat, iar Ema, speriată de ce se întâmpla mă apuca instinctiv de mână. În jur încep să se audă voci şi urlete îngrijorate de ceea ce se întâmplă. Ţip la rândul meu către Mark, întrebând-l de ce nu ne mișcăm dar gălăgia era prea mare pentru a ne putea înțelege. Mă întorc la Ema şi încerc să o liniștesc.

- Totul o să se rezolve, stai fără griji.

- Hm…habar nu ai, putem muri aici şi tu să nu știi.

- Nu mai fi atât de morbidă, începi să mă sperii.

- ….

- Uite totuși ce știu Ema, m-am gândit toată ziua la asta şi acum e momentul perfect să iți spun. Mai ales că nu ai nici o alternativă decât să mă asculți. Nu m-ai lăsat nici un moment să iți vorbesc şi știu că o merit. Eu, la rândul meu, am refuzat orice fel de explicație atunci când te-am lăsat în urmă. Am crezut că pot renunța ușor la tine ținând cont de ce perspectiva pe care o am pe zi ce trece despre oameni, dar nu este așa. Încă nu pot trece peste cei importanți.

- Cum poți spune ca sunt importantă din moment ce blochezi orice vine de la mine? Eu cred că tu nu ai oameni importanți în jur, Dante…Doar tu ești important pentru tine.

- Îmi pare rău daca ţi-am dat impresia asta. Adevărul e că am fost blocat încercând să ies de fiecare dată de acolo, tot ce am făcut a fost să mă afund şi mai mult, dar în tot acest timp tu ai fost aici…de fiecare dată, chiar şi după ce am plecat singur spre fermă.

- Hmmm…destinul, spune Ema, mai mult cu ironie.

- Poți să îi spui așa, sau poți să îi spui coincidenţă. Oricum nu contează. Rămâi aici Ema, am fost un idiot închis în propriile idei să refuz să văd tot ce am în faţă. Unul care a văzut prea multe lucruri, care a pierdut încredere şi care se uita peste fiecare umăr înainte de a păşi înainte.

- Auzi Dante? Tu ai oprit roata? Te văd în stare să faci asta pentru a obține ce vrei.

- Rămâi în discuție Ema, oricum îmi e prea greu să aleg cuvintele, nu mă încurca!

- Bine Dante, te ascult. Spune-mi ce te face să vrei să rămân?

- Pe lângă ochii şi zâmbetul tău?

- Pe lângă, de asta mi-ai tot repetat.

- Știi Ema? Când ne-am întâlnit ai părut o tipă interesantă şi drăguță. Nu mă gândeam şi nici nu aveam de gând să te las să te apropii prea mult.

- Annie? Din cauza ei? Mi-ai povestit un pic şi ai mai menționat şi despre fantome ciudate, dar foarte puțin. Niciodată nu mi-ai spus exact ce s-a întâmplat.

- Oricum nu are rost…Nu neapărat din cauza ei, din cauza tuturor celor care se închid între patru pereți în fiecare zi, doar pentru a evada în următoarea şi tot așa în fiecare zi, la fel ca şi cum cineva ar învârti o rotiţă pentru fiecare în timp ce dormim. Ideea e că nu vreau să merg mai departe singur şi nici nu am încredere să alerg după caractere pe care să le însoțesc. De ce aş face asta când am în faţă unul pe care îl apreciez foarte mult.

Ema părea încântată de ceea ce aude, strângând puternic mâna lui Dante. Zâmbește şi îl lasă să continue fără să îl întrerupă.

- Îmi placi pentru felul în care mă faci să mă simt, Ema. Știu că asta suna teribil de egoist, dar știi că atunci când ajungem la baza noastră găsim acolo propriile dorințe, doar că, de cele mai multe ori, ajungem să încercam să le obținem în cele mai greșite moduri.

- Cum așa?

- Niciodată nu știm cum să obținem corect ceea ce vrem, sau poate că nici nu am avea de unde să știm. Eu am plecat în călătoria asta gândind că doar într-un singur mod pot fi fericit. Cu ideea bine pusă la punct despre ceea ce se va întâmpla, am crezut că e cel mai bun mod de a merge pe drumul acesta, doar că, la fel ca de fiecare dată când avem ceva stabilit, totul s-a dus de râpă…cu sau fără voia mea. Şi atunci ai apărut, încercând să pui totul pe picioare fără ca măcar să iți cer asta. Ai avut grijă şi ai suportat mintea mea plecată de fiecare dată. Nu îmi imaginez cum aş fi ajuns chiar şi până aici dacă nu erai tu şi nici nu mă gândesc cum va fi dacă vei pleca. Mă motivezi să le arăt că nu e ca ei, mai mult ca oricine, mai mult ca propria mea conștiință. Rămâi Ema…

Luminile încep să se aprindă din nou în roată. Cabina pornește ușor, după minute bune în care am uitat de teamă, capturat de Ema, iar acum totul revine la normal. Doar mâna acesteia, lipită de a mea, mă face să rămân peste scurt timp în locul în care am fost blocați. Ochii ei îi privesc pe ai mei în timp ce cabina coboară.

- Când vom coborî din cabina asta vei reveni la a mă ignora?

Ema îl privește adânc, dar fără a oferi vreun răspuns. Cabina se oprește, iar mâinile celor doi se despart pentru a apară rolurile pe care le aveau de jucat în faţa celorlalți, cel de necunoscuți, de oameni care nici măcar nu s-ar uita în direcția celuilalt daca s-ar întâlni pe stradă. Doi străini, legați de cel căruia i se spune destin, atras fiecare de monștrii celuilalt. Doi bolnavi, ce gândesc prea mult, spre binele nimănui….Rămâi Ema…

Enough - 11

2016-06-18T02:15:00.001+03:00

M-am trezit cu ochii in același calendar. Ziua de unsprezece încă nu fusese bifată. Afară încă nu este întuneric, iar ceasul arată ora șapte. Mă chinui să mă dezmeticesc şi pornesc să cunosc oamenii şi obiceiurile casei. Ies din cameră încercând să dau de cineva şi coborând ușor scările spre camera de jos, observ de pe geam că toți sunt strânși în foișorul din spatele casei, cei doi părinți pe bancă cu faţa spre geam, iar cei doi energici în stânga şi dreapta unei tipe blonde. Ea este probabil celălalt voluntar. Perfect! Şi eu care mă gândeam că voi avea parte de ajutor pe măsură când am auzit că nu sunt singur, însă ea pare atât de firavă. În fine, să nu judec înainte. Mă simt un pic rușinat că va trebui, practic, să fac cunoștință cu toți, deoarece mai devreme când am ajuns eram destul de aiurit încât să văd altceva în faţa ochilor decât patul, dar trebuie să trec peste asta şi să îmi încep experiența de aici. Dau repede cu mâna prin păr ca impuls şi ies pe ușă. După doi pași trecuți peste prag Mark şi Hannah mă observa uitând-se curios la mine. În acel moment şi ceilalți trei care stăteau cu spatele se întorc, iar în acel moment observ în detaliu şi cealaltă persoană ce îmi este vecină de mansardă. Ochii ei verzi mă opresc pentru câteva momente pe loc. Era Ema. Încerc repede să îmi revin din uimire pentru a nu părea un idiot în faţa gazdelor şi mă îndrept spre masă, mai mult robotic, mirat de toată coincidenţa şi oarecum nervos, fără a uita de incidentul încă neexplicat cu poza. Nu aveam de gând să vorbesc nici un cuvânt cu ea, însă din rușine faţă de cei care ne găzduiau, am decis să nu provoc nici o scenă.

- Hei Dante! Te-ai trezit. Hai la masă cu noi, trebuie să o cunoști şi pe Ema.

Nici nu știam cum să reacționez în momentul acela. Mă uitam țintuit spre Ema, gândind dacă mai e nevoie să fac o cunoștința falsă, sau să le spun celor de acolo că o cunosc. Habar nu aveam. Toate gândurile astea venite în decurs de câteva zeci de secunde blocau orice posibilitate de a face totul comod.

- Bună Ema, eu sunt Dante. Am spus fără a gândi vreun pic ce va urma să fac. Am creat din instinct o minciună doar pentru că surprinderea era prea mare, iar eu încă nu găseam cuvintele potrivite pentru momentul acela. Probabil, în oricare altă împrejurare, aş fi aruncat cu cuvinte şi aş fi ars orice șansă pentru o discuție normală, dar acum am ales să fac cunoștință cu ea.

- Bună Dante, eu sunt Ema. Încântată! Ce te aduce prin locurile astea? Ema întreabă sarcastică, iar buimăceala mea continuă, în joc intrând şi ea, rânjind subtil in colţul gurii, cât să îi apară gropiţa.

- Ummmm. Am pornit într-o călătorie în care îmi doresc să cunosc oameni. Până acum nu am avut prea mult noroc, îi răspund, imitând sarcasmul. După cum vad, sunt sigur că o să fie interesant aici. Mark, cu ce vă ocupați? Cu ce vă ajutam noi?

- Ușor, Dante, o să ai destul timp să muncești, nu te grăbi. Astăzi ne putem cunoaște mai bine. Uite un pahar de vin, se face seară şi ne place ca serile să fie ale noastre. Vezi tu, Dante, aici mereu este mult de muncă, însă şi eu şi Hannah credem că trebuie să existe un echilibru între sacrificiu şi timpul pe care ni-l oferim nouă. Nu poți fi fericit muncind tot timpul, la fel cum nu poți fi împlinit fiind tot timpul cu capul în nori.

Îi mulțumesc şi mă așez în capul mesei cât să nu deranjez pe nimeni. Seara a decurs exact cum îmi imaginam, mai puțin partea cu Ema. Mark ne-a povestit despre cum au ajuns ei aici din Anglia şi cum au dezvoltat o plăcere enormă pentru a fi independenţi de societate. Au aici două sere în care cultivă legume de tot felul. Undeva la câteva sute de metri de casă țin animalele. Vaci pentru lapte, orătănii pentru ouă şi carne şi câțiva porci. Amețit de paharele de vin şi entuziasmat de noi ajutoare, ne repetă continuu cât de mândru este el de ceea ce a reușit. Are o familie încântătoare şi nevoie de nimeni. Ne mulțumește că am venit să punem umărul la visul lui, dar e sigur că poate reuși şi singur, dovadă fiind momentele în care nimeni nu le trece pragul şi este nevoit să facă singuri totul. În tot acest timp cât Mark povestea, jocul lui Dante şi Ema a continuat sub priviri pe care le înțelegeau decât ei doi. Era un pic prea târziu să le explice lui Mark şi Hannah că de fapt ei se cunosc de ceva timp şi vor fi obligați să poarte asta cât timp vor sta aici. Hannah a părut tăcuta. O fire veselă, la locul ei şi foarte calculată. Ascultă cu plăcere toate cuvintele pe care le rostea Mark. E de admirat că după doisprezece ani de căsnicie încă e atât încântată să își asculte soțul, amețit de alcool. Am încercat să caut loialitatea asta şi la alți oameni, dar par prea ocupați să fie loiali doar pentru propriile persoane. Cei doi copii, Jenny şi John au alergat în toată curtea până au obosit, iar apoi s-au așezat din nou la locurile lor din stânga şi dreapta Emei. Se pare că o îndrăgesc mult deși nu înțeleg cum i-a cucerit într-o singura zi. Jenny are opt ani, ochii căprui şi părul roșcat pe care l-a moștenit de la tatăl ei. John, deși are doar zece ani, pare mult mai matur. Este foarte grijuliu cu cele două femei din familie, lucru pe care l-a învățat de la tatăl lui care are un mare respect pentru sexul frumos. Dacă nu m-am gândit niciodată până acum la ce aş dori de la o familie a mea, acum cei de aici îmi arată cum se poate trăi în armonie. Orele au trecut imediat şi după ce cei mici care au fost duși în pat de către mama lor, a venit rândul şi lui Mark să intre în casă. Ne-a încredințat damigeana pe jumătate goală şi ne-a lăsat să rămânem afară cât dorim noi, dar cu recomandarea să nu mai stăm nici noi prea mult pentru că mâine toată lejeritatea se va termina şi vom intra în pâine. Ușa de la casă se aude cum se închide în urma lui Mark, moment în care măștile purtate de Ema şi Dante până în acel moment pot fi lăsate jos.

- Ce cauți aici Ema?

- Şi eu mă bucur să te revăd Dante. Cum a fost drumul până aici? Nu crezi că ai uitat pe cineva pe drum?

- Să uit? Nici gând. Din contră, nu am uitat nimic. Doar că am preferat să merg singur înainte, fără să fiu nevoit să merg lângă cineva care nu merită.

- Dante, ai luat-o razna de tot. Pana când ai plecat nu am meritat? De ce te-ai mai chinuit să pari că mă placi până în momentul acela? Ce rost ar avea să faci oamenii să creadă că îi placi dacă nu dai doi bani pe ei?

- Dar chiar te-am plăcut Ema. Doar că nu sufăr să fiu mințit. Oamenii ascund mult prea multe lucruri, sunt sătul, iar eu am pretenția ca oamenii importanți pentru mine, cărora eu le ofer amabilitate să se poarte la fel şi ei.

- Despre ce vorbești Dante? Ce minciuni ai în cap? Încep să cred că petreci prea mult timp în camera aia ciudată de care îmi tot vorbești.

- Mai degrabă petrec mult timp în jurul vostru. Spune-mi Ema…ce caută o poză cu mine şi cu Annie în aparatul tău?

- Deci despre asta era…ai văzut poza. Şi de ce ai plecat Dante? Ai fi putut să discuți cu mine.

- Nu aveam ce să discut, Ema. Din moment ce nu mi-ai spus nimic despre asta, era clar că nu vrei să discuți mai mult. Mai ales că știai cum sunt şi cum îmi doresc să fie şi oamenii de lângă mine…mai ales ca știai cât de greu am încredere în cineva şi cât de mult aveam în tine.

- Încredere? Hai Dante…nu mai exagera. De când te-am cunoscut te-ai ferit continuu. Ce încredere ai avut în mine? Ai rămas blocat acolo în trecut şi oricât de mult am încercat să te scot, tu te-ai agățat de orice pentru a rămâne în spate. Ai folosit o grămadă de motive pentru a te scuza. Observ că am făcut o mare greșeală venind aici. Am vrut să văd ce te-a făcut să pleci. Știam că ești egoist şi că nu o să renunți la planul tău chiar dacă întâmpini piedici, așa că am luat adresa pe care ai lăsat-o, din câte se pare, involuntar pe banchetă şi am venit după tine. Acum nu văd nici un motiv pentru care aş fi făcut-o. Ești doar un alt mare fricos. Unul din cei pe care îi urăști pentru că rămân agățați de fel şi fel de lucruri de nimic. Poza pentru care tu ai plecat de lângă mine a fost făcută din admirație pentru cum erați voi atunci. Ţi-am spus că fac un proiect cu locuri şi momente, iar voi ați fost cel mai frumos lucru pe care îl văzusem până atunci. Ne-am nimerit în vagoane alăturate în trenul din Belarus. Nu am vrut să iți arăt poza pentru că nu ai fi înțeles, iar ceea ce se întâmplă acum e dovada că am crezut corect.

Ema avea dreptate, dar nu puteam în nici un fel recunoaște. În plus, cu toate că ceea ce îmi spunea despre faza cu poza părea perfect omenesc, nu puteam crede. Poate am văzut prea multe sau poate doar am întâlnit oamenii nepotriviți, dar de mult prea puţine ori am fost plăcut surprins.

- Nu mai vreau să aud nimic Ema. Totul pare atât de frumos şi normal când e explicat, totul are sens atunci când aduci argumente, însă noi nu luam decizii după argumente. Noi suntem pripiți în funcție de impulsurile pe care le primim. M-am plictisit să tot ascult şi să cred.

- Iar eu m-am plictisit să trag de tine. Am crezut inițial că e ceva normal, că trebuie să iți ofer timp, că totul e de înțeles. Am crezut că vei face tot posibilul să lași în spate ce a fost şi să vezi drumul din faţă alături de mine, dar nu ai făcut nimic. Te-ai mulțumit cu momente sporadice în care mimai fericirea cu gândul la lucruri stricate şi apuse. Mi-a ajuns să accept să fie bine doar când vrei tu. Să râdem când vrei tu să razi şi să ne închidem în camere când ai chef să visezi. Eu nu mai vreau să visez…eu vreau să trăiesc, iar dacă tu nu ești în stare să treci peste probleme tale, nici măcar ajutat, atunci poate e vremea să ne luam rămas bun. Totul are o limită chiar şi înțelegerea, chiar şi răbdarea.

- Poate ar fi mai bine Ema, singur nu mă pot minți şi nici nu trebuie să trec cuvintele nimănui prin filtre.

- Ești un idiot! Pentru că ai întâlnit tu oameni de nimic asta nu înseamnă ca toți sunt la fel. Îți place să faci comparații între toți, dar uiți cât de unici suntem fiecare în parte. Cred că am avut destulă răbdare să îți arăt şi cine sunt.

- Da…am văzut în aparatul tău cine ești şi cât de mult mă pot încrede în tine.

- De ce nu vrei să înțelegi că aş fi părut o ciudată dacă îți pomeneam de poză? De ce iți place să creezi toată drama asta?

- Pentru că dacă te-aş crede şi aş trece cu vederea totul fără să îmi pun întrebări, așa cum mi-ar plăcea să fac, aş sfârși la fel ca până acum. Știu că fiecare suntem unici în felul nostru însă deznodământul a fost asemănător până acum. Toți au schimbat sensul de pe poteca pe autostrada prin manevre bruște şi de neînțeles. Nu vreau să înțeleg pentru că am făcut-o mereu şi nu m-a dus nicăieri în afară de camera aia nenorocită, iar eu nu vreau să le mai alimentez armata. Poți să mă judeci cât vrei, să spui că sunt un fricos şi că nu vreau să mai risc, dar pur şi simplu mi-a ajuns să vă mai cred.

- Ești un fraier şi e momentul să renunț să încerc să merg alături de tine. Poți rămâne singur în camera alături de ceea ce te face nefericit…eu m-am chinuit destul…Voi mai rămâne două zile aici cât să îmi fac ieşirea. Le voi explica frumos celor de aici că am probleme şi că nu mai pot rămâne. Nu vreau să creez o stare ciudată, așa că îmi voi vedea de drum, iar tu te poți bucura de aventura ta în singurătate. E tot ce meriți.

Ema s-a ridicat brusc şi a plecat spre cameră. E prima oara când o văd nervoasă. Nu credeam că ar putea exista şi altceva dincolo de zâmbetul acela ștrengăresc. Mă simțeam prost pentru toată cearta şi ca de obicei au apărut imediat şi micile regrete. Știam că am obiceiul să îndepărtez oamenii dragi cu cuvinte urâte, dar faptul că am făcut asta cu Ema nu mi-a plăcut. Nu e încântător să o văd supărată. Poate toată povestea cu poza nu e chiar cum am crezut, altfel de ce i-ar mai pasă? Mă simt vinovat şi de faptul că nu i-am oferit șansa să discutăm serios despre tot. Știu că mereu greșesc atunci când las oamenii să aducă motive pentru lucruri urâte, însă tot ce a făcut Ema până acum a fost să mă susțină şi să îmi ţină capul la suprafață în momentele în care simțeam că mă sufoc, iar acum am reușit să o îndepărtez doar pentru că alții nu au fost în stare să fie oameni, la fel cum nici eu nu am mai putut să fiu, împrumutând mișcările lor slinoase…

Fated to pretend - 10

2016-06-13T03:19:00.001+03:00

Șoferul tirului în care mă aflam mi-a făcut semn că aici trebuie să cobor. Îi mulțumesc pentru drum şi cobor într-o zona ce nu mă impresionează la prima vedere. Am văzut același tip de așezare şi aceeași tip de oameni şi pana acum. Poate nu ofer așezării destule șanse, însă încă nu ştiu dacă am starea necesară să observ în detaliu tot ce e aici. Vreau doar să ajung la ferma din anunț, să mă odihnesc puțin şi să cunosc oamenii cu care voi locui în următoarea perioada. Singura problemă ar fi că nu mai găsesc foaia cu anunțul acela nenorocit. Singurul lucru pe care îl pot face este să iau zona la pas şi să încerc să găsesc ceva sau pe cineva care să îmi ofere câteva indicații. Înainte de toate, mă gândesc că cel mai indicat ar fi să găsesc un restaurant să mănânc ceva, tot drumul mi-a făcut poftă de mâncare. Fără să mai zăbovesc prea mult timp, încep să merg prin mixtura de case incredibile, unice prin felul în care sunt construite, alăturate unor construcții gri, mici şi simple. În final ajung la un restaurant, Kriga. Acesta era fix lângă un complex mare, cel mai probabil o sală de sport, după inscripțiile de pe pereți şi terenurile de fotbal din zonă. Am intrat în restaurant şi spre bucuria mea, nu era deloc aglomerat, ba din contră, părea pustiu. Doar doi tineri, ce păreau să se certe, la o masă din colţ, un tip la bar şi chelnerul care aproape dormea cu privirea țintuită pe un televizor mic care transmitea un meci de fotbal. Cer chelnerului o bere şi mă îndrept spre o masă să studiez meniul. Nu erau prea multe opțiuni şi oricum nu înțelegeam prea multe. Nu apuc să iau prima gura din bere că tipul care era la bar se îndreaptă ușor spre mine şi ia loc, fără să fie invitat, la masă. Nu vreau să fiu nesimțit, dar nu am chef de companie. Mai mult decât atât, nici nu cred că vom putea schimba câteva cuvinte, așa că nu înțeleg insistenţa cu care mă privea.

- - Salut! Zise dintr-o dată într-o engleza perfectă. Poți să încerci kotletes, nu e ceva unic, dar felul în care este preparat aici, îl face cel mai bun din zonă. Eu sunt Augusts, unul dintre singurii vorbitori de engleză de pe aici. Iartă-mi îndrăzneala, dar mereu sunt curios când văd pe cineva nou pe aici.

- - Salut, eu sunt Dante. Încântat! Se pare că am mare noroc cu tine până la urma, aveam nevoie de cineva care să mă ghideze un pic. Ai cumva idee despre o fermă unde se practică voluntariatul? Trebuie să ajung la o familie la care să stau o perioada, însă am pierdut adresa lor şi habar nu am încotro să mă duc.

- - Hmmm…şi tu ești unul dintre aventurierii aceia care se dau mari că sunt plictisiți de agitație, care vor să experimenteze viaţa de la sat şi care își blesteamă în final alegerea făcută? Da, te pot îndruma spre acel loc. Îi cunosc pe cei de acolo. Sunt renumiți pentru că aduc astfel de oameni din diferite locuri la noi. Vezi tu? Noi, cei de aici, ne cunoaștem mai toți şi de obicei nu prea avem legătura cu alte zone, astfel că e foarte interesant când apare careva nou.

- - De fapt, nu am venit special pentru a testa aici viată din afara zonei gălăgioase. Sunt în trecere şi m-am gândit ca ar fi frumos să mă opresc aici pentru ceva timp. Mai mult mi-aş dori să am o companie plăcută, iar oamenii de acolo par de treabă şi cu capul pe umeri din ceea ce am citit despre fermă.

- .- Da, sunt oameni buni, doar că să nu crezi că te duci în vacanţă. După prima zi, care e de acomodare, te vor pune serios la muncă. Au destule de făcut mereu şi au nevoie de orice ajutor.

- Cred ca sunt pregătit. Aş avea nevoie de ceva care să mă ţină în priză. Scuză-mă un moment să comand de mâncare şi revin.

Mă ridic de pe scaun şi mă îndrept pentru a-i spune chelnerului să îmi servească kotletesul. Sper ca August să nu fi făcut mișto de mine şi să merite. În tot acest timp cei de la masă din colţ încep să se certe din ce în ce mai rău. Nu știu de ce ar face cineva asta într-un local. Poate lipss de bun simţ sau poate nu îi interesa absolut deloc că mai erau şi alții în jurul lor. Mă întorc la Augusts cu ochii fixați pe masa lor, uimit de nepăsarea cu care ne tratează, dar până la urmă cine sunt eu să îi judec, nu le cunosc problemele.

- - Lasă-i în pace, Dante, nu e prima oara când ii vad așa.

- - Şi nu ia nimeni atitudine? Nu e frumos să încerci să iți rezolvi probleme în public în modul acesta. Lor chiar nu le pasă că sunt văzuți?

- - Nu chiar, ne-am obișnuit şi noi cu ei şi ei cu noi. Nu sunt mereu așa, de cele mai multe ori se țin în brațe, zâmbind. Sunt două persoane foarte drăguțe cu cei din jur în mod normal, doar că pare uneori că orașul ăsta îi sufocă. Se plictisesc de tot şi își varsă neputințele unul pe celălalt. Apoi se împacă şi revin la zâmbetele inițiale. Își promit fericirea unul altuia şi o iau de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E modul lor de a fi împreună.

- - Fericirea? Cred ca e un cuvânt prea mare pentru a fi promis. În plus nici nu știm ce e aia fericire.

- - Cred că fiecare ajunge să o cunoască într-un mod sau altul, doar că fiecare simțim fericirea în mod unic. Pentru fiecare e diferit. Am mai purtat discuția asta cu o grămadă de persoane, ăsta sunt eu, îmi place să cunosc cât mai multe gândiri. Orice om poate să aducă ceva nou în gândire, dar să revin la subiect, fiecare persoană din cei cu care discutam aveam o părere diferită, pentru că fiecare are bucuriile sale.

- - Şi ce fel de păreri ai auzit?

- - Au fost multe, însă cea care pe care am întâlnit-o cel mai des era că fericirea înseamnă iubirea. Mulți spuneau că îi îngrozește ideea de a îmbătrâni singuri, fără nimeni care să asculte şi să ofere sprijinul în situații neplăcute şi fără nimeni cu care să împărtășească bucuria în momente bune. Spuneau ca lipsa cuiva apropiat face viaţă mult mai urâtă.

- - Da, însă în același timp nu ar trebui să depindă de altcineva fericirea noastră. Nu? E ceva ce al nostru fără a fi nevoie de nimeni.

- - Aici țin să te contrazic. Majoritatea nu pot ajunge la fericire singuri, au nevoie de careva care să ii împingă de la spate. Suntem oameni obișnuiți de mici să trăim în jurul altor oameni, obișnuiți să ne bazăm pe ei pentru absolut orice, să le așteptam acceptul pentru orice într-o oarecare măsură. Așa că de ce nu ar putea şi fericirea să fie dependentă de alte persoane? Doar pentru că nu cunosc în mod special ce te-ar face pe tine fericit, asta nu înseamnă că nu ar putea să te ajute să o obții. Şi la fel cum au puterea să ti-o ofere, în același timp pot foarte ușor să o ia înapoi. Așa cred că funcționeză. Tu ce părere ai? Pentru tine ce e fericirea?

- - Nu știu nici eu exact. Am avut păreri schimbătoare de fiecare dată despre fericire. Mereu credeam că e într-un anume fel până când ajungeam să experimentez şi să îmi dau seama că nu reușesc să ating nivelul despre care vorbesc toți. Nu știu dacă am fost vreodată fericit în adevăratul sens al cuvântul, dar în momentul acesta cred că fericirea e atunci toate grijile şi supărările care bombardează creierul în mod normal, dispar. Atunci când poți privi în ochii cuiva şi să rămâi acolo blocat, indiferent la tot ceea ce se întâmpla în jur….atunci când ţi-ai dori să te pierzi ore în șir în compania unui lucru sau al unei persoane. Poate fi adevărat, sau poate fi o mare prostie, habar nu am. Fiecare putem spune ce vrem şi să avem dreptate în această privință.

Ar fi putut discuta continuu şi nu ar fi reușit să vină cu vreo rezolvare la problema căreia foarte puţini i-au găsit vreo soluție. Fericirea este influențată constant de tot ce se întâmpla în jur. Este ceva ce se schimbă mereu în funcție de ceea ce ne dorim, iar noi mereu ne dorim câte ceva, mereu altceva. Oricât de mult a fost Dante acaparat de discuție, a trebui să întrerupă deoarece tocmai au apărut şi chiftelele cu mămăliga pe care cei de aici le numesc pompos kotletes. Augusts s-a ridicat politicos şi a revenit la locul de la bar pentru a mă lasă să savurez în liniște masa, iar apoi să mă conducă spre fermă.

După ce mi-am reîncărcat bateriile i-am făcut semn lui Augusts că putem merge. Acesta şi-a luat rucsacul în spinare şi a pornit hotărât spre ușă. Mă face să cred că avem de urcat vreun munte la cum a pornit, însă aflu repede ca ferma este la doar un kilometru distanţă, la marginea orașului, lângă pădure. După aproape zece minute am ajuns la o curte mare, unde se alergau doi copii. August mă saluta, cu promisiunea că va veni în vizită să discutam mai multe, şi se întoarce în oraș. În curte, un nuc mare ce asigura umbra pe timpul zilei unei bănci acoperită cu zdrențe. Casa era imensă, cu o arhitectură în stil vechi, cu ferestre mari şi zugrăvită cu un alb aprins. Jenny şi John, după cum mi s-au prezentat cei mici, m-au condus spre curtea din spate unde cei doi părinți îngrijeau roșii în sere.

- - Buna ziua, eu sunt Dante. Am găsit un anunț din partea dumneavoastră şi dacă aveți nevoie de ajutor, sunt dispus să rămân aici o perioadă.

Cei doi se uita câteva momente unul către celălalt.

- - Bineînțeles…mereu este utilă o mână de ajutor pe aici. Eu sunt Mark, iar ea este soția mea Hannah, pe cei doi copii Jenny şi John, văd că i-ai întâlnit deja. Mă gândesc ca ești obosit. Hai să iți arăt camera ta. Suntem un pic surprinși pentru că se pare că zilele astea avem noroc de ajutor. De obicei mai vine câte un rătăcit sau un grup de prieteni. În ultimul timp din ce în ce mai puțin, însă de dimineața a venit încă o persoană ce doarme momentan în cameră. Mă gândesc că şi tu ai nevoie de odihnă. Uite, tu vei sta în mansarda în camera alăturata celuilalt voluntar. Vă veți cunoaște mai târziu când vă vom prezenta totul prin jur.

Ajuns în camera mă schimb şi mă așez în patul de sub fereastra. Sunt nerăbdător în legătură cu multe lucruri, cred că am atât de multe de învățat despre liniște de la cei de aici. Mi-a rămas în minte şi discuția cu Augusts. Pare un om inteligent şi sunt sigur că mai am de vorbit destule cu el când va hotăra să mă viziteze. Cei din familie par destul de calzi şi lipsiți de griji. Sper ca şi cealaltă persoana ajunsă de dimineața să fie ok. Ochii, ațintiți spre calendarul din perete, se închid ușor.

11.

Buna Ava,

Mă întorc din nou în cameră. Am petrecut destul afară, dar azi este ziua ta şi nu mă puteam furișa. Vezi tu? Oricât de mult am zis că vreau să rămân acolo, nu am destulă motivație. Şi nu am răbdare să ii mai aud sau să îi cred în continuare. Ajung să cred că scopul meu a fost tot timpul după cum ai spus, dar cine eram eu să te înțeleg? Sau poate așa trebuie să fie, tu să îi urăști din inima, iar eu să încerc să te fac să îi apreciezi. Poate într-o zi va merita. Oricum nu va conta, nu știu de ce încerc să fac asta. Perfecțiunea nu va fi ajunsă nici de mine şi nici de tine. Oare chiar merită să alergăm continuu după ea? Spuneai că până atunci nu te vei opri şi în nici un caz nu te vei împiedica de nimic. De ce să te chinui să faci asta? În fine, nu contează. Așa ne-a plăcut nouă să disecam fiecare lucru în parte şi uite unde ne-a adus. Două drumuri diferite pentru un singur scop. Am observat însă că încep să iți însușesc din atribuții şi să consider drumul tău mai practic. Am început, involuntar, să aplic aceleași idei de care nu sunt mândru, dar care par să întărească globul de cristal. Mă întreb dacă merită să îl părăsești vreodată.

Aveai dreptate. Încep să iți spun asta din ce în ce mai des, însă nu puteam crede încă de la început. Știi că mereu trebuie să văd cu ochii mei şi să simt asta. Tu, întotdeauna ai citit mai mult şi ţi-ai dat seama mult mai repede. Ai mers pe mâna lor, deoarece cei care au scris au experimentat pentru ca noi să nu mai fim nevoiți să o facem dacă nu dorim asta, dar eu nu pot accepta un scenariu așa gri fără să încerc să îl mâzgălesc după propria dorință. Doar că zidarii îl acoperă în fiecare zi cu cimentul lor, făcând din încercarea asta, o muncă sisifica, dar promit să o fac în continuare. Într-o bună zi nu vor mai reuși să ascundă nimic, iar atunci voi fi mulțumit că desenele de pe perete vor putea fi văzute. Știu că sunt încăpățânat şi că ar fi trebuit să merg alături de tine, să nu întoarcem privirile şi să ii lăsăm să se zbată, dar poate acolo e şi locul meu, poate aici m-aş plictisi şi am nevoie să încerc să le aflu ghicitorile să văd cum sunt şi să înțeleg din ce motive nu decid să alerge toți cu noi. Mi-ai spus să nu îmi pierd timpul să ii judec, dar nu ii judec pe ei. Poate în final ar avea dreptate. Încerc doar să îmi dau seama ce ar putea să îi îndrepte spre alegerile astea şi în același timp de ce sunt eu atât de legat de alegerile lor.

M-am luat cu vorba şi am deviat. Tot ce am vrut să spun e că iți urez baftă şi sper din inimă ca amândoi să avem dreptate, fiecare în felul nostru. Să putem găsi liniștea şi să putem zâmbi amândoi, la destinație, când toate acestea nu vor mai avea rost. Tu să ii conduci spre destinație, în timp ce eu să le aduc aminte că sunt oameni şi că nimic nu va conta în final.

La mulți ani!