Dicţionar explicativ al banalităţii cotidiene

Muriel Spark – Departe de Kesington

2012-02-12T07:30:00.000+02:00

Departe de Kesington s-ar fi putut intitula 'Aventurile doamnei Hawkings povestite de ea însăși'. Stilul britanic, inconfundabil, cu acel umor rafinat și mereu ironic, fără a depăși rigiditatea insulară, tonul familiar cu care doamna Hawkings își povestește amintirile își fac cititorul părtaș la o discuție despre o rudă îndepărtată, neapărat la o ceașcă de ceai. Sunt convinsă că ar ieși un film cel puțin simpatic din ecranizarea acestui roman, deși probabil nu ar fi un film de Oscar, cu efecte speciale și urmăriri explozive.

Ca să vă faceți o imagine: în decorul londonez al anilor '50, o văduvă plinuță, angajată a unei edituri, locuiește singură într-o cameră a unei case de oaspeți. Soțul i-a murit în război, iar tânăra văduvă este o femeie de nădejde, dornică să dea sfaturi oricui îi iese în cale. Nu se potrivesc în acest peisaj vârsta doamnei (abia 28 de ani) și apelativul franțuzesc pe care îl adresează unui autor prea insistent și prea puțin talentat. De aici și seria de aventuri căreia doamna încearcă să-i dea de cap, în stilul lui Sherlock Holmes în variantă feminină (acea variantă în care orice prietenă știe ceva despre o prietenă, croitoreasa despre toată lumea și băiatul de la prăvălie îți poate face rost de ultimele noutăți). O serie lungă, complicată și haioasă de personaje și mai presus de toate descrierea doamnei de către ea însăși, viziunea asupra femeilor plinuțe și sfaturile uneori uluitor de fantastice (dar care cică merg.. se pare că o pisica în casă ajută la concentrare.. oare?!). Departe de Kesington se parcurge ușor și cu plăcere, ca un film englezesc de televiziune într-o dupămasă ploioasă de noiembrie. Neapărat cu ceai.

Am primit cartea Departe de Kesington prin intermediul campaniei vAlluntar lansată de Grupul editorial All, ceea ce înseamnă că această recenzie va aduce 15 minute de muncă voluntară din partea echipei campaniei. În plus, fiecare comentariu pertinent va mai aduce încă 3 minute. Așa că nu uitați să comentați!

The Pirate Radio (2009)

2012-02-10T07:00:00.000+02:00

sursa foto: imdb.com

The Pirate Radio (sau The Boat that Rocked) este un film dedicat radiourilor pirat din anii '60. Cum încă lumea nu se învățase cu invazia rockului și autoritățile încă mai digerau dacă este sau nu moral, radiourile pirat au trebuit să supraviețuiască în condiții mai grele, dar cu siguranță boeme. Filmul spune povestea unui post de radio care-și avea adresa în Marea Nordului, pe o barcă de pescuit. E amuzant, simpatic și fidel cu amestecul complicat de dezmăț și rigiditate specific anilor '60. Iar muzica.. ah, muzica, tot ce-i mai bun dintre cei buni, dintre primii și neuitații. Filmul merită să fie văzut fie doar și pentru muzică.

Mi-a plăcut atmosfera și jocul actorilor care păreau a fi într-un documentar, iar nu într-un film artistic. Relaxați, implicați, fără a fi constrânși de scenariu sau regie. Iar substratul filmului depășește cu mult aria istorică a perioadei.

De colecție

2012-02-08T06:30:00.000+02:00

Portret

2012-02-06T18:46:00.000+02:00

Îi văd venind de la fereastră. Ea ține pe braț o poșetă de piele, e coafată proaspăt și-mi zâmbește deși încă nu mă vede. El duce o valiză maro, rigidă și micuță. Poartă sacou și pardesiu, iar pe cap o bască pusă într-o parte. Cu mâna liberă o ține de braț. Când ajung destul de aproape, mă zăresc lipită de geam. Ea îmi face ghiduș cu mâna, el mă salută ridicând o mână. Nu mai rezist. O rup la fugă pe scări, lăsând ușa descuiată. Alerg în papuci, nu e timp de încălțat. Nici liftul nu-l mai aștept și până să parcurgă dânșii cei 50 de metri care îi despart de bloc eu țâșnesc ca o săgeată. Îi îmbrățișez pe amândoi deodată, mai să îi dărâm. Apoi mă instalez între dânșii și intrăm agale în bloc.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Mă uit pe fereastră și acum. Îi și văd intrând pe alee. Sunt neschimbați, veseli și au aceeași valiză maro. Îmi vine să alerg pe scări să-i întâmpin. Mă oprește doar un geam înghețat și niște lacrimi mari care nu știu de ce îmi tot intră în ochi.

Anna Gavalda – Darul unei zile

2012-02-05T09:07:00.000+02:00

Mi s-a părut firesc să vă povestesc de cartea aceasta după ce am vorbit de presimțiri. Și asta pentru că Anna Gavalda ne dă o pildă despre viață, despre ce te poate face fericit fără să știi că acel lucru mărunt înseamnă atât de mult pentru tine.

Darul unei zile este o poveste care se întâmplă într-un weekend când patru frați hotărăsc să schimbe macazul și în loc să meargă la nunta unui văr să facă altceva. Se urcă în mașină și pleacă, lăsând în urmă obligații, neamuri și tot stressul cotidian. Cele două zile petrecute între ei sunt un soi de terapie pe care fiecare dintre noi le poate traduce în ce-și dorește. Pictură, muzică, o carte bună, un drum, o salată de fructe. Nu contează, atâta vreme cât rupeți firul păianjenului care vă conduce viața 365 de zile pe an. Darul unei zile este povestea unei evadări. Este povestea unor zile trăite liber, fără mustrări de conștiință. Ar trebui să ne permitem măcar din când în când câte o evadare.

Despre presimțiri

2012-02-04T06:30:00.000+02:00

Demult am visat că-mi treceam numele pe o listă și lângă el o dată. Așa, o zi la întâmplare.. Vocea nu mi-a răzbătut dincolo de vis și nu mai știu ce plănuiam să fac în acea zi.. eu care nu-mi fac planuri. Ziua aceea se apropie..

Mă gândesc uneori că-s prostii de om cu prea mult timp liber, dar asta e viața, un timp liber pe care-l umplem cu prostii, fiecare după puterile sale. Recunosc, mi-a trecut prin gând și că poate fi ultima zi pentru mine. De ce nu? Orice început are și un sfârșit. Mi-am împărțit averea între cei dragi. Cumva aș vrea să primească fiecare câte ceva. Și mi-am zis că aș vrea să mă ardă și să mă împrăștie din goană de motor pe unde am fost și pe unde n-am fost. Cine vrea să păstreze un grăunte din mine și restul să-l dea drumurilor, munților, mării. Așa puțină cum sunt să mă ducă peste tot.

Apoi m-am gândit că mi se va întâmpla ceva bun, doar nu plănuiești singur să-ți fie rău. Dar cine știe cum se propagă visele și gândurile și cum se deformează dorințele? Și ce să mi se întâmple bun? Greu de zis, greu de ales. Și uite-așa aștept încă o zi. Mai uitând, mai imaginându-mi călătorii nefăcute, tărâmuri nevăzute, bucurii extraordinare pentru cei dragi.

Știu că ziua aceea va veni. Nu pot schimba calendarul, nici curgerea timpului. Știu și că statistic vorbind am toate șansele să fie o zi banală, în care chiar să nu mi se întâmple nimic. Dar mai știu de ceva vreme că nu există zile banale, nu există zile netrăite. Și dacă va sta în mine puterea de-a trăi frumos acea zi visată cu mult timp în urmă, o voi face. De dragul timpului care nu va mai fi al meu niciodată.

Modele pentru români (I)

2012-02-02T07:00:00.000+02:00

sursa foto

Mi-a spus cineva de curând că românii nu au modele și de aceea este haos în țara asta. M-am gândit fără să vreau la ce aud străinii despre România și ce soi de modele ne fac reclamă. Nu am nimic cu Hagi, Nadia sau Ilie Năstase, dar cred că putem mai mult de atât. Sau cel puțin am putut odată.

Am vrut să găsesc un personaj obscur, ascuns în umbra istoriei și a statutului său de .. femeie. Am vrut să aleg un om care nu poartă numele unei stații de metrou și neapărat să fie primul în ceva. Elena Ghica este cunoscută un pic pentru scrierile sale, pentru că a fost fiica unuia dintre membrii familiei Ghica și soția unui principe rus. Mai mult, este cunoscută pentru scrierile în franceză, publicate sub pseudonimul Dora d'Istria. A trăit în Rusia, Franța și Italia, dar și-a lăsat prin testament averea primăriei Bucureștiului pentru administrarea unui spital construit de familia sa. A colaborat cu reviste și a fost atentă la istoria țării sale: „…nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”, îi scria lui Giuseppe Garibaldi.

Dar cei mai mulți nu știu că Elena Ghica este prima femeie care a escaladat un vârf al Alpilor: Moench (care alături de Eiger și Jungfrau formează cel mai înalt și vizibil grup de vârfuri din Alpi). S-a întâmplat pe 1 iunie 1860, iar Elena Ghica și-a povestit ulterior aventurile în cartea La Suisse allemande et l’ascension de Moench.

Nu, nu vreau să vă impulsionez să fiți primii în ceva anume, nici să urcați vârfuri înghețate sau să vă apucați de scris romane. Modelul Elenei Ghica este modelul unei femei care a trăit frumos și a lăsat ceva bun în urmă. Este modelul unui om căruia i-a păsat de cei din jur, a pus suflet în toate și nu s-a lăsat descurajat. Este modelul unui om care a trăit oriunde pentru că l-a avut pe 'acasă' tatuat pe dinăuntru.

Instantaneu de concert

2012-02-01T07:00:00.000+02:00

John Fowles – Colecționarul

2012-01-30T19:24:00.001+02:00

E una din acele zile în care aproape nu-mi doresc nimic. Sunt mulțumit că de data asta am bani de-o ciocolată caldă și de o conservă cu ananas. Câți se pot lăuda cu așa ceva? Am chef să închid toate ferestrele, să trag draperiile groase și pline de praf și să scotocesc fără scop în colecția de șervețele și bilete vechi. Am chef să mă uit la fotografii cu oameni pe care nu i-am cunoscut, să devin invizibil printre cei care mă cunosc. Am chef să trag cu ochiul prin ferestrele virtuale ale Internetului, adăpostit de ecranul meu gros.

'Colecționarul' este un roman inedit pentru că prezintă atât perspectiva victimei, cât și cea a călăului. Sentimentele sunt amestecate, iar până în finalul romanului nu reușești să te decizi de cine ți-e mai milă: de fata liberă și voluntară, frumoasă și talentată, plină de viață și curajoasă sau de băiatul disproporționat, aproape urât, nesociabil, frământat de frustări și indecis, aproape lipsit de inteligență și laș? Emoțiile fiecăruia sunt atât de bine descrise încât romanul te scufundă în două drame, complet diferite, dar cumva asemănătoare. A fi prizonier nu este lucru ușor, fie că te înconjoară garduri, fie că te oprește propria neputință.

Romanul a fost ecranizat în 1965, iar filmul a avut nominalizări la premiile Globul de Aur și Oscar. John Fowles este cunoscut pentru scrierile sale captivante, unele ecranizate deja ca Magicianul și Iubita locotenentului francez.

Thor (2011)

2012-01-29T07:00:00.000+02:00

Se pare că luna ianuarie am dedicat-o poveștilor cinematografice. Am văzut Zathura, unul dintre filmele cu Harry Potter (nu mai știu care) și de curând Thor.

Cu siguranță îmi voi aduce aminte de Thor pentru că seamănă izbitor de mult (lăsând la o parte efectele speciale, costumele futuriste și limbajul SF) cu poveștile cu Făt-Frumos (iar după cum spun unele doamne, chiar este un film cu un Făt-Frumos în rol principal).

Thor este povestea unui tânăr prinț, arogant și prea spontan pentru gusturile tatălui său (bătrân, de ce oare toți Feții Frumoși au tați bătrâni care își caută înlocuitori vrednici?). Evident, tânărul are un frate mai invidios din fire, care îi pune bețe în roate. Iar el drăguțul, inocent și repezit, dă cu ciocanul în baltă și se alege cu o exilare pe Pământ. Mi s-a părut simpatică ideea de a folosi cai pe o planetă mult avansată civilizației umane, unde transportul era un fel de teleportare. Dar până la terminalul de teleportare mergeau călare. În fine, romantismul nu era romantism fără cai. Și tot la fel de evident, pe Pământ întâlnește o fată drăguță și deșteaptă care îl ajută un pic să devină un bărbat matur și înțelept, primid astfel dreptul de a se întoarce pe planeta sa. Nu vă povestesc chiar tot, că stric surpriza.

Mi-a plăcut filmul, m-a amuzat și m-a ținut atentă până la final. Ba chiar mi-a deschis gustul și pentru alte povești, așa că vă las cu gerul și zăpada și mă duc să caut între cărțile vechi 'Muzicanții din Bremen'.

Bucureștiul meu drag

2012-01-27T06:30:00.000+02:00

Cu totul surprinzător, niște bucureșteni au decis să editeze o revistă de fotografie dedicată Bucureștiului. Și nu este despre orașul interbelic, cochet și mândru, ci despre cel actual, despre proiectele urbanistice și istoria clădirilor bucureștene.

Poate cel mai surprinzător mi s-a părut numele acestei reviste. Există oameni care iubesc orașul ăsta atât de blamat, judecat, murdărit, lovit. Există oameni care fac fotografii, scotocesc după povești de mult apuse, scot la iveală lucruri fascinante pe care nu se străduie nimeni să le cunoască. Nu scuipă, nu aruncă gunoaie, nu distrug. Deci se poate..

Primul număr din Bucureștiul meu drag poate fi frunzărit online aici.

Despre locuri și orașe - Dusseldorf

2012-01-25T06:30:00.000+02:00

Credință

2012-01-23T22:11:00.000+02:00

Sunt convinsă că se poate trăi frumos. Am văzut că se poate. Nu cred nici în politicieni mai buni, în nivel de trai mai mare, în tradiție, în context geo-politic, în putere financiară sau istorie. Cred în oameni. În oameni care și-au revenit după războaie, dezastre naturale, crize financiare și molime. Cred în oameni care au renăscut din dărâmături. Cred în oameni care și-au dorit să își revină, în oameni care au știut să reconstruiască, să zâmbească, să câștige. În oameni care nu au dat cu pietre, nu au înjurat, nu s-au văitat, nu au cerșit. În oameni care au muncit pentru ce și-au dorit. În oameni care au scos de sub dărâmături și din incendii și animalele. În oameni care nu se îmbrâncesc, nu se înghesuie, nu se calcă în picioare. Cred în oameni care știu ce este bunul simț, respectul și dragostea. În oameni care gândesc cu propriul cap și o fac bine. În cei care lasă curat în urma lor, care nu scuipă pe jos, care nu-și bat joc. Cred în oameni. Încă mai cred.

Portret de călător

2012-01-22T22:11:00.000+02:00

Întors din călătorie, bătrânul se împovărase parcă mai mult. Ducea târâș o valiză prea grea pentru mâinile lui noduroase. Privea în pământ, numărându-și pașii cu atenție. Prin zăpada înghețată, pașii lui scârțâiau nesiguri, nelăsând urme, iar o șuviță rebelă și prea albă îi intra supărător în ochi. Nu știu cât a durat drumul lui și nici întoarcerea acasă. Știu doar că după ce s-a descălțat de ghetele stâlcite de atâta mers și s-a așezat în fotoliul de lângă sobă, din valiza lui au început să iasă vise. Iar din gura fără prea mulți dinți, cu piele încrețită de timp și nerasă de câteva zile, au început să curgă povești.

Milan Kundera – Identitatea

2012-01-20T06:30:00.000+02:00

Terminat în 1996, la Paris, romanul lui Kundera este o incursiune în lumea încețoșată a eu-lui. Cine sunt eu, cel ce mă văd în oglindă în fiecare dimineață și ce voi face în clipa imediat următoare? Ce este cu adevărat real din ce mi se întâmplă și ce este doar o plăsmuire a unei minți pe care nu o pot stăpâni?

Povestea lui Chantal și a lui Jean-Marc este o poveste reală. O luptă cu angoasele personale, cu misterul minții și surprinderea reacțiilor. Cine suntem cu adevărat? Combinația inedită de gene și impulsurile trimite de la și spre creier fac din oameni niște mașinării ciudate, complexe, ghidate de un mecanism pe care ei înșiși nu-l cunosc.

Identitatea este un roman excelent prin natura subiectului ales și modul ireproșabil în care este tratat. Nu, nu m-a surprins, romanele lui Milan Kundera sunt mereu menite a-mi lăsa gustul unic al gândirii. Identitatea este un roman care trebuie conștientizat. Dincolo de lecția de psihologie aplicată, Kundera nu se dezminte nici de talentul artistic, nici de suspansul specific romanelor sale.

Nostalgie

2012-01-18T06:43:00.000+02:00

Protest

2012-01-16T22:44:00.000+02:00

Azi dimineață în timp ce-mi pregăteam pachetul pentru servici, sorbind câte o gură de cafea și ascultând printre picături la radio, mi-a venit chef să protestez. Adică de ce eu să mă scol la 6:30, să mă ambalez în grabă și să mă strecor prin două metrouri spre servici? Alții se duc în piața Universității și protestează, se bat cu jandarmii, distrug semne de circulație, pavaj, vitrine. Eu de ce n-aș da foc la coșuri de gunoi (că tot n-am făcut-o niciodată) în loc să mă veștejesc la un birou? Din salariul meu (și al altora ca mine) mâine se vor plăti reparațiile necesare. Din asigurările de sănătate vor fi plătiți doctorii și medicamentele pentru cei care s-au rănit aruncându-și cu pietre în cap. Din impozitele pe care mă grăbesc să le plătesc până la sfârșit de martie se vor plăti coșuri de gunoi, semafoare și bănci.

Și pentru ce atâta muncă? Pentru ce atâta școală dacă mi-e teamă să mă duc la cursuri pentru că se anunță o nouă repriză și astăzi la 7. Pentru ce atâta chin când oricum nu știu cum să fac să-mi iau soția de la servici (din păcate lucrează în centru). Galeriile și-au dat întâlnire, doar și ei sunt oameni. Nu lipsesc nici revoluționarii, militarii în rezervă, poate niște studenți și mulți oameni de bine. Toți au ceva nemulțumiri de anunțat public, doar eu mă grăbesc spre un servici unde nu pot să protestez (decât o dată și cu două săptămâni preaviz). Nu pot cere salariu mai mare (că râde patronul, nu de alta), nu pot să cer schimbarea șefilor pe care oricum nu i-am ales eu și nici nu pot să reproșez că pe vremea fostului servici am dus-o mai bine. Pot doar să muncesc și să tac pentru că alții protestează pentru mine. Mi se cere doar să ștampilez cuminte buletinul potrivit, pentru că ei au ieșit în stradă pentru mine. Nu pare complicat, nu? Singura mea problemă este că mi-e teamă să mă duc la cursuri diseară și nu știu cum să ajung să-mi iau soția de la servici (v-am zis doar că lucrează în centru). Fără să vreau îmi răsare așa un gând de protest, cum că aș merita și eu ceva liniște. Nu credeți?

Șah

2012-01-15T17:08:00.000+02:00

sursa foto: chessonline.eu

Nu spun vorbe mari, doar multe. Șuvoiul de cuvinte îmi curge cald întâi prin gând, apoi prin gât și în cele din urmă se revarsă din gură. Mă gâdilă uneori și râd, așa cum știu să râdă copiii doar de ei înțeles râs. Mă privești de parcă aș fi un animal ciudat, rar și deloc potrivit legilor firii. Nu înțelegi șuvoiul de cuvinte inutile și nici bucuria mea legată de ele. Te încrunți și te apropii până la o distanță de siguranță. Studiezi. Nu mușc, doar vorbesc. Uneori îți depășești limitele impuse și mă atingi. Atunci, ca prin minune, tac și mă scufund în atingerea ta. Te uimește deopotrivă și tăcerea. Te retragi, eu vorbesc, mă atingi, eu tac. Jucăm un soi de șah inventat de noi. Nu avem piese de lemn. Avem fiecare o inimă (regele) și un cap (regina) și apoi vorbele (nebunii) și limitele (turele) și câțiva cai năstrunșnici și o mână de pioni risipiți pe o tablă de joc prea mare. Jucăm fără reguli prea stricte, dar ne proptim în limite și ne apărăm inima cu un cap prea serios. Uneori nebunii reușesc să pătrundă până la inimă. Alteori ne pierdem piesele în bătălii deșarte și ne retram împuținați și loviți. Doare jocul ăsta. Poate de aceea eu vorbesc, poate tot de aceea tu taci. Mi-e neclar cine atacă și cine se apără. Cu siguranță nu îți cunosc strategia. Știu doar că aș vrea să vorbesc și tu să mă atingi fără teamă. Mie să nu-mi mai dispară cuvintele, iar tu să nu-ți mai retragi atingerea. Să rămânem așa, într-o remiză perfectă.

Despre mobilizare și subiect

2012-01-13T18:45:00.000+02:00

'Murim, luptăm, Smurdul apărăm!'

Așa a început azi buletinul de știri de la ora 7:00. A continuat cu declarațiile unor cetățeni care intenționau să iasă în stradă ca să protesteze împotriva desființării Smurd-ului și să-l apere pe Raed Arafat. Ziceai că s-a dezlănțuit revoluția. Nu prea sunt eu la curent cu știrile, dar fără să vreau rețelele de socializare m-au înștiințat că se pregătește ceva și că Raed Arafat este cumva atacat sau cel puțin trebuie susținut. Nu știu despre ce e vorba, așa că nu am dat atenție. Oricum prin rețelele astea bântuie tot felul de agitatori, revoltați și dubioși. Este un mijloc atât de ușor de creat panică, încât mă sperie și mă face mai circumspectă decât ar fi cazul.

Dar să revin. Buletinele de știri au continuat astăzi să difuzeze declarațiile celor care se pregăteau să iasă în stradă. Blogurile plâng de dorul oamenilor adevărați, de nepriceperea autorităților și de jalea țării. Cei care îl susțineau pe Raed Arafat pe Facebook vroiau să fie stinsă lumina la o oră anume. Un pic surprinzător faptul că grupul de susținători era inițiat de Antena 3. Zic bine, bine, dar ce i s-a făcut omului de e așa prăpăd? Am auzit de Raed Arafat și știu că este unul dintre cei puțini care reușesc să facă un lucru notabil în scurta viață pe care o avem la dispoziție. Am aflat că a demisionat din funcția de secretar de stat pentru că nu a fost de acord cu noua lege a sănătății. Poate o avea dreptate, nu știu, n-am citit legea. Și atât. Nu-l fugărea nimeni, nu-l oropsea nimeni, ba mai mult, nu era pe nicăieri vorba de Smurd!

Printre cei care ocoleau traseul tramvaiului 41 de frica înțepătorului otrăvit (deloc original sau moda revine. Acum vreo 10 ani se vorbea exact de același comportament periculos cu ace infectate cu sida sau altă boală incurabilă, dar prin discotecile bucureștene), cuvintele înțelepte ale lui John Lennon, campaniile pentru Roșia Montană și câinii vagabonzi, scandalul iscat de noua lege a sănătății a trecut ca o stea căzătoare absorbind privirile tuturor. Avem nevoie chiar așa de mult să ne identificăm cu o cauză încât nu ne mai obosim să citim detaliile? Sau ne-am apropiat prea mult de alegeri ca să ne mai putem permite să ne încredem în sursele de informare?

Goana după senzațional ne sleiește de puteri în fiecare zi. Privesc siderată coada care se formează în fiecare dimineață în fața coșului cu ziare gratuite de la metrou. Oamenii se opresc din drum, uită de graba care i-a făcut să lovească până atunci vreo alți cinci, ca să culeagă prețiosul ziar plin cu zvoruri, bârfe și presupuneri. Absorbim fără filtru tot ce ne este spus și ne ambalăm imediat ce ni se pare că se ia cineva de ai noștrii. Totul este să fii contra, fie că știi de ce, fie că doar așa e cool.

De sute de ani 'murim, luptăm, ne zbatem, apărăm!' Dar cred că adevărata noastră problemă nu este capacitatea de mobilizare, ci conștientizarea scopului pentru care ar trebui să ne mobilizăm.

Zathura - A space adventure ( 2005 )

2012-01-12T07:00:00.000+02:00

Cred cu tărie în consumul de cinematografie. Nu mă deranjează să văd la televizor un film mai vechi și nici nu plâng după clasicele alb-negru. Îmi plac toate deopotrivă. Apreciez tehnica și efectele 3D, la fel cum sunt în stare să suspin în fața unui film alb-negru cu Audrey Hepburn. V-am pregătit atât de mult pentru că trebuie să știți că Zathura este un film poate pentru copii. De fapt, este un film pentru amatorii de poveste, care nu se sperie de imaginație și obiecte zburătoare.

Zathura este povestea unui joc care nu se poate juca de unul singur. Sună cunoscut? Da, încearcă să împace frații și să susțină o familie fericită. Dar în același timp este un film vesel, amuzant și simpatic. Nu lipsește nici astronautul, nici casa zburătoare ca cea cu care au călătorit Dorothy și Toto, nici personajele extraterestre, stelele căzătoare care îndeplinesc dorințe, suspansul și aventura. Nu țineți cont de vârstă și dați tuturor copiilor, interiori sau din jur, șansa de a se amuza cu o poveste palpitantă și educativă. Și poate o lecție de curaj.

Pictorial incendiar

2012-01-11T07:00:00.000+02:00

Instantaneu pe suflet

2012-01-09T07:00:00.000+02:00

Am auzit motoarele de departe și înarmată cu aparatul de fotografiat am ieșit în drum. Îi așteptam de câteva ore. Îmi tremurau mâinile și tare mi-era teamă că am să stric fotografia. Eram hotărâtă să nu mă dau din drum până când nu venea el, căci mai ales pe el vroiam să-l fotografiez. Gândurile ni s-au unit cumva prin aerul fierbinte al verii și l-am recunoscut imediat în norul de praf. Venea primul. Era plin de noroi până în vârful capului, dar simțeam că în cască zâmbește. Am lipit aparatul de față și când am apăsat butonul de declanșare imaginea a dispărut din ochii mei și aparatul s-a închis nepuncios acuzând lipsă de baterie. El a trecut pe lângă mine, zâmbind, ridicat în scărițe. Îi port imaginea lipită de suflet și de retină, dar mecanismele pe care le țineam în mână au refuzat s-o rețină.

Am urcat vreo oră, înaintând greoi prin zăpada abia depusă. Pașii erau primii care zdrobeau zăpada cu bocanci cu talpă nemiloasă. Am fotografiat pădurea de brazi, cărarea pe care tocmai o făceam, ne-am fotografiat pe noi. Apoi am ajuns sus, la locul stabilit de popas. De acolo, se vedeau munții până hăt departe, încărcați de zăpadă. Dar cel mai mult mi-au plăcut brazii în haine de sărbătoare, albul imaculat și albastrul incredibil al cerului. Mai ales un brad, măreț, mergea vesel până la cer. Am ridicat aparatul și am încadrat peisajul perfect. Am apăsat pentru imortalizare și mecanismele m-au refuzat, pâlpâind o baterie stinsă. L-am pus în husele lui complicate și m-am lăsat să cad pe spate în zăpada moale cu ochii la brad și la cer. Am stat așa până când îngerul brațelor mele s-a imprimat în zăpadă. Nu, nu am plecat cu peisajul perfect, dar am un colț al inimii decorat cu cel mai albastru cer.

M-am întrebat uneori cu ciudă de ce se întâmplă asemenea accidente nefericite în cele mai dulci momente. De ce neîntâmplatul așteaptă cu cruzime și te pocnește când nu ți-l dorești. Și dincolo de necaz, am constatat că iubesc momentele acelea mai mult decât pe altele imprimate frumos pe hârtie colorată. Cumva, pe astea mai ghinioniste le port în suflet și-mi sunt atât de dragi încât nu le uit nici un detaliu, nici o virgulă. Mai mult, sunt amintiri egoiste pe care nu le voi putea împărtăși nimănui. Amintiri doar ale mele, deci cu atât mai prețioase. În clipele în care tehnica vă lasă, bucurați-vă. Cu siguranță vi se întâmplă un moment special. Deschideți bine ochii și cercetați lumea, lipiți amintirea de suflet și puneți în gând un semn.

Simone de Beauvoir – Memoriile unei fete cuminți

2012-01-07T18:55:00.000+02:00

Mă întreb cum ar fi reușit Simone de Beauvoir să trăiască și să descrie o zi într-un mall în perioada reducerilor. Cum ar fi reușit un om atât de diferit, de rațional și de tranșant să descrie nebunia fără noimă și prăbușirea filosofiei în neanturile comercialului. Știu, nu-i corectă comparația între perioada de glorie a Parisului cultural și urbea modernă.

Citind amintirile unei femei considerate una dintre cele mai importante figuri feminine ale secolului XX constat dincolo de orice artificiu literar că introspecția ei coboară până la cele mai fragede vârste. Își povestește egoismul și cruzimea copilăriei, frustrările adolescenței, descoperirile tinereții cu atâta sinceritate și claritate încât mi-a fost imposibil să nu las cartea pentru câteva minute de auto-inspecție. Eu ce-mi mai aduc aminte din copilărie, cum m-aș încadra în istoria pe care am trăit-o? Ce-am făcut pentru cei din jur?

Mărturiile unei fete cuminți este o provocare. Detaliile bibliografice impresionante construiesc cultura unei femei inteligente, aproape o vizionară a timpurilor ei. Totuși, cel mai mult își reproșa sentimentalismul și emoțiile. De o feminitate delicată, își recunoaște lipsa de interes pentru aspectul fizic, dar se descoperă și se cizelează experimentând libertatea autentică. Sau cel puțin ce considera ea la 20 de ani că este libertate. Franchețea scrierii sale m-a uimit.

Având o legătură specială cu natura, simțea culorile și aromele grădinilor și parcurilor în care veșnic citea sau studia sau se scufunda în meditație. Nedezlipită de biblioteci în timpul zilei, își găsea timp și libertate pentru teatre, operă și cafenele în vremuri în care tinerele fete cu o morală ireproșabilă nu ieșeau singure din casă. Experimenta alcoolul și libertinajul fără a depăși limitele unui studiu. Se cunoștea astfel pe sine și descoperea lumea. Dincolo de amintirile personale, romanul este o descriere fidelă a unei epoci, a unor curente filosofice, a unui stil de viață.

Romanul se încheie cu perioada în care Jean-Paul Sartre a intrat în viața ei. Îl va iubi și admira până la sfârșitul zilelor.

Rezoluții pentru noul an

2012-01-06T07:00:00.000+02:00

Am scris zilele trecute pentru zeceintop.ro un articol despre rezoluțiile noului an. Și cum scriam eu așa, am realizat că nici una dintre cele mai frecvente zece nu mi se potrivește: nu-mi doresc nici să câștig mai mult, nici să cheltui mai puțin, nu vreau să slăbesc, sport fac cât reușesc, slujba nu mă îndeamnă la alta, nu fumez și nici nu mă bate nimeni la cap să mă căsătoresc. Așadar, ce mai rămâne să-mi propun pentru 2012?!

Primul lucru care mi-a venit în cap a fost că e timpul să promit că voi avea mai multă grijă de motoarele din custodie. Asta include atenție distribuită la lichidele de sub capotă, la ulei și filtre, la parcare, la curățenie, etc. Și dacă s-ar putea să nu mai parchez în primul loc de parcare liber și să am răbdare până ajung la magazinul dorit ar fi perfect!

Apoi m-am gândit că ar fi bine să limitez numărul de accidente minore care nu se lasă decât cu urmări nervoase. Deci, promit să nu mai trag de perdele, să nu mai las pahare pe jos ca ulterior să le proiectez în zări, să nu mai răstorn farfurii cu prăjituri, să nu mă mai împiedic de fire și altele. Cred că tot în categoria asta ar trebui să intre și promisiunea solemnă că n-o să mai calc pisica pe coadă ( la propriu ).

Celor mulți care mă suportă ar trebui să le promit că-mi voi transforma energia din insistență în eficiență. Poate și că voi avea mai multe răspunsuri și mai puține întrebări.

Cu siguranță mie ar trebui să-mi promit că-mi voi face timp de scris. De toate, pentru blog, pentru reviste, poate cândva pentru acea carte căreia îi tot dau târcoale. Și-ar mai fi nevoie de niște timp și pentru filme și fotografii, pentru povești și materiale de tot felul.

Zic să mă opresc ca cine știe ce alte belele îmi mai fac. Dar sper să vă dau de gândit într-ale rezoluțiilor și să vă faceți gânduri cât mai frumoase pentru 2012.

Trecut și viitor

2012-01-04T07:00:00.000+02:00

Trecut

Viitor

Trecut

Viitor