diane.ro

Mitul poetului galez Taliesin

2026-06-09T10:02:00.000+03:00

Taliesin a fost un poet galez din anii 500 care a inspirat o binecunoscută legendă din mitologia celtică.

S-a întâmplat ca o vrăjitoare pe nume Caridwen să aibă un fiu foarte urât. Pentru a-i compensa înfățișarea, ea a decis să prepare o poțiune magică care să-i dea întreagă cunoaștere a lumii. Totuși, cazanul conțînând poțiunea trebuia să stea la fiert timp de un an, așa că i-a cerut lui Taliesin (pe atunci un băiat simplu de la țară, pe nume Gwion) să supravegheze cazanul în locul ei.

Într-o zi, oala a clocotit în afară și un strop din lichid a ajuns pe un deget al lui Gwion. Când el și-a lins degetul opărit, a primit o treime din cunoașterea lumii și capacitatea de a-și schimba formă. De asemeni, și-a dat seama că vrăjitoarea avea să-l omoare când poțiunea va fi gata, așa că a fugit de acolo. A luat forma mai multor animale, dar nu a putut scăpa de Caridwen. În cele din urmă, s-a transformat într-un bob de grâu, iar Caridwen, asumându-și înfățișarea unei găini, l-a mâncat.

Nouă luni mai târziu, vrăjitoarea a dat naștere lui Gwion. Ea l-a cusut într-un sac de piele și l-a aruncat într-un râu. Un prinț galez a găsit sacul și, când l-a deschis, a văzut fața strălucitoare a băiatului. L-a numit pe copil Taliesin (însemnând "frunte strălucitoare") și l-a crescut la curtea regală, unde el a devenit unul dintre cei mai mari poeți și profeți celtici.

Mitul lui Oisin, poetul războinic celtic

Biografie Ecaterina cea Mare | Viața și faptele împărătesei

2026-06-08T10:01:00.000+03:00

Ecaterina cea Mare, născută pe 21 aprilie / 2 mai stilul nou 1729, la Satettin, Prusia (acum Szczecin, Polonia), decedată pe 6 noiembrie (17 noiembrie) 1796, la Tsarskoie Selo (în prezent, Pușkin), a fost o împărăteasă născută germană a Rusiei (1762-1796), care și-a condus țara spre o participare deplină în viața politică și culturală a Europei, îndeplinind obiectivele trasate de Petru cel Mare. Împreună cu miniștrii săi, Ecaterina cea Mare a reorganizat administrația și legislația din imperiul rus și a extins teritoriul rusesc, adăugându-i Crimeea și o mare parte a Poloniei.

Viața timpurie a Ecaterinei cea Mare

Ecaterina, Sophie Friederike Auguste, Prizessin (prințesă) von Anhalt-Zerbst, a fost fiica unui obscur prinț german, Christian August von Anhalt-Zerbst, dar a fost înrudită prin mama sa cu ducii de Holstein. La vârsta de 14 ani, a fost aleasă să fie soția lui Karl Ulrich, duce de Holstein-Gottorp, nepot al lui Petru cel Mare și moștenitor al tronului Rusiei. În anul 1744, Ecaterina a sosit în Rusia, și-a asumat titlul de marea ducesă Ekaterina Alexeisevna și s-a măritat cu tânărul ei văr, Petru, în anul următor. Căsătoria lor a fost un eșec total. Următorii 18 ani au fost plini de dezamăgiri și umilințe pentru ea.

În acea vreme, Rusia era guvernată de fiica lui Petru cel Mare, împărăteasa Elisabeta, a cărei domnie de 20 de ani a stabilizat în mare măsură monarhia. Dedicată multor plăceri, luxului și marei dorințe de a da curțîi sale strălucirea curților europene, Elisabeta a pregătit calea pentru Ecaterina.

Ecaterina, totuși, nu ar fi devenit împărăteasă dacă soțul ei ar fi fost cât de cât normal. Acesta era extrem de nevrotic, rebel, încăpățânat și, poate impotent, aproape alcoolic și, mai ales, un fanatic venerator al lui Frederic al II-lea al Prusiei, dușmanul împărătesei Elisabeta. Prin contrast, Elisabeta avea mintea limpede și era ambițioasă. Inteligența sa, flexibilitatea caracterului său și dragostea sa pentru Rusia i-au câștigat un mare sprijin.

A fost umilită și privită cu suspiciune la curte, deși și-a găsit confort în lecturi extinse și în pregătirea pentru viitorul său rol de suverană. Deși nu era foarte frumoasă, Ecaterina avea un farmec aparte, o mare inteligență și o energie extraordinară. În timpul vieții soțului său a avut cel puțin trei amanți. Este posibil ca nici unul dintre copiii săi, nici chiar moștenitorul ei, Pavel, să nu-i fi avut că tată pe soțul ei. Era focalizată pe ambiție. Întrucât Petru era incapabil să conducă, a văzut de devreme posibilitatea de a-l elimina și a guverna ea însăși Rusia.

Împărăteasa Elisabeta a murit pe 25 decembrie 1761 (5 ianuarie 1762, stilul nou), pe când Rusia, aliată cu Austria și Franța, era angajată în războiul de șapte ani cu Prusia. La scurt timp după moartea ei, Petru, acum împărat, a pus capăt participării Rusiei la război și a făcut o alianță cu Frederic al II-lea al Prusiei. Nu a făcut nici o încercare de a-și ascunde ura față de Rusia și dragostea pentru Germania sa nativă. Discredintându-se mai târziu el însuși prin acțiuni prostești, s-a pregătit, de asemeni, să scape de soția lui. Ecaterina a trebuiat să reacționeze. Avea sprijinul armatei, îndeosebi al regimentelor de la Sankt Petesburg, în care era staționat iubitul său, Grigori Orlov, și a opiniei publice din ambele capitale (Moscova și Sankt Petesburg). Totodată, era sprijinită de elementele "iluminate" ale societății aristocrate, de vreme ce era cunoascută pentru opiniile sale liberale și era admirată ca una dintre cele mai cultivate persoane din Rusia. Pe 28 iunie (9 iulie, stilul nou), ea a condus regimentele care se raliaseră cauzei sale din Sankt Petesburg, și s-a autoproclamat împărăteasă și autocrată în Catedrala Kazan. Petru al III-lea a abdicat și a fost asasinat opt zile mai târziu. Deși Ecaterina nu l-a omorât probabil pe Petru, asasinatul fiind comis de suporterii săi, opinia publică a văzut-o drept responsabilă. În septembrie 1762, a fost încoronată într-o mare catedrală din Moscova, vechea capitală a țării, și a început o domnie care a durat 34 de ani ca împărăteasă a Rusiei, cu titlul de Ecaterina a II-a.

Cinci ani ca împărăteasă "luminată"

În pofida slăbiciunii personale, Ecaterina a fost mai presus de orice o autentică conducătoare. S-a dedicat cu adevărat țării sale adoptive, și a intenționat să facă Rusia un stat prosper și puternic. Încă din anii săi timpurii în Rusia, a visat să întemeieze o domnie de ordine și justiție, de răspândire a educației, creând o curte care să rivalizeze cu Versailles, și să dezvolte o cultură națională care să fie mai mult decât o imitație a modelelor franțuzești. Proiectele sale au fost evident prea numeroase pentru a fi îndeplinite, chiar dacă își canalizase întreaga atenție către ele.

Cel mai presant obiectiv al ei, totuși, a fost să reumple visteria statului, care devenise goală la moartea Elisabetei. Ea a făcut asta în 1762, prin secularizarea proprietăților bisericii, care deținea o treime din pământurile și șerbii din Rusia. Clerul rusesc a fost redus la un grup de funcționari plătiți de stat, pierzându-și puțina putere care-i rămăsese după reformele lui Petru cel Mare. Întrucât lovitura sa de stat și suspiciunea implicării sale în moartea lui Petru îi cereau atât discreție, cât și stabilitate în relațiile cu alte națiuni, a continuat să păstreze legături prietenoase cu Prusia, vechiul inamic al Rusiei, și cu aliații tradiționali ai țării, Franța și Austria. În 1764 a rezolvat problema Poloniei, un regat lipsit de hotare definite și râvnit de trei puteri vecine, prin instalarea unuia din foștii săi iubiți, Stanislav Poniatovski, ca rege al Poloniei, un om slab, dar devotat întru totul ei.

Încercările sale de reformare au fost, totuși, mai puțin decât satisfăcătoare. O discipolă a filosofilor liberali englezi și francezi, a descoperit repede că reformele propuse de Montesquieu sau Jean-Jacques Rousseau, care erau îndeajuns de dificile de a fi puse în practică în Europa, nu corespundeau realităților Rusiei anarhice și înapoiate. În 1767, Ecaterina a convocat o comisie compusă din delegați din toate provinciile și clasele sociale (cu excepția șerbilor), cu scopul de a confirma adevăratele dorințe ale poporului său și pentru a întocmi o constituție. Dezbaterile au durat luni și nu au dus la nimic. Au rezultat o schiță a constituției și una a unui cod de legi. Au fost considerate prea liberale pentru a fi publicate în Franța și au rămas literă moartă în Rusia.

Expansiunea Rusiei

Frustrată de încercările sale nereușite de a reforma, Ecaterina a folosit pretextul războiului cu Turcia din 1768 pentru a-și schimba politica, punând accentul pe grandoarea națională. Din vremea lui Petru cel Mare, imperiul otoman fusese un inamic tradițional al Rusiei. Inevitabil, războiul cu Turcia a înflăcărat patriotismul și zelul supușilor ei. Deși victoria de la Cesme din 1770 a adus glorie militară împărătesei, Turcia nu fusese încă învinsă și a continuat să lupte. În acest punct, Rusia a întâmpinat dificultăți neprevăzute.

Mai întâi, a izbucnit în Moscova o molimă îngrozitoare. Împreună cu greutățile impuse de război, a creat un climat de nemulțumiri și agitațîi populare. În 1773, Emilian Pugaciov, un fost ofițer al cazacilor de pe Don, a pretins că era împăratul mort Petru al III-lea, incitând cea mai mare revoltă din istoria Rusiei până la revoluția din 1917. Începând în regiunea Ural, mișcarea s-a răspândit rapid prin provinciile de sud-est, și, în iunie 1774, trupele de cazaci ale lui Pugaciov s-au pregătit să mărșăluiască spre Moscova. Chiar atunci, războiul cu Turcia s-a finalizat cu victoria rusească, iar Ecaterina și-a trimis armata pentru a zdrobi rebeliunea. Învins și capturat, Pugaciov a fost decapitat în 1775, dar teroarea și haosul pe care le-a inspirat nu au fost uitate curând. Ecaterina și-a dat seama că supușii săi trebuiau să fie mai degrabă înspăimântați decât compătimiți și, că mai curând decât să îi elibereze, trebuia să le mărească încătușările.

Înainte de ajungerea sa la putere, Ecaterina plănuise să emancipeze serbii, pe care se baza economia Rusiei, care era 95% agricolă. Serbul era proprietatea stăpânului său și averea unui nobil era era evaluată nu în funcție de terenurile sale, ci de numărul de "suflete" pe care le deținea. Când s-a confruntat cu realitățile puterii, totuși, Ecaterina a realizat foarte repede că emanciparea șerbilor nu va fi nicicând tolerată de stăpânii lor pe care se baza pentru sprijin, și care ar fi aruncat țara în haos odată ce și-ar fi pierdut acest mijloc de îmbogățire. Împăcându-se cu ea însăși pentru un rău inevitabil, fără mare dificultate, Ecaterina și-a îndreptat atenția către organizarea și întărirea unui sistem pe care ea însăși îl condamnase ca fiind inuman. A impus șerbia ucrainienilor care fuseseră liberi până atunci. Prin distribuirea așa-numitelor pământuri ale coroanei favoriților și miniștrilor ei, a înrăutățit viața țăranilor, care se bucuraseră de o anumită autonomie. La finele domniei sale, în Rusia mai erau foarte puțini țărani liberi și, din cauza unui control mult mai sistematic, traiul șerbilor era mai rău decât fusese înaintea Ecaterinei.

Astfel, 95% din ruși nu au beneficiat în nici un fel direct de realizările din domnia Ecaterinei. Mai degrabă, munca lor forțată a finanțat imensele cheltuieli necesare pentru mereu crescândele proiecte economice, militare și culturale. În aceste între prinderi cel puțin, ea s-a dovedit a fi un bun administrator, pretinzând că sângele și sudoarea populației nu fuseseră irosite în zadar.

Influența lui Grigori Potemkin

În 1774, anul înfrângerii Turciei de Rusia, Grigori Potemkin s-a evidențiat în război, a devenit iubitul Ecaterinei și a început o carieră promițătoare pentru cineva din mica nobilime, cu o inteligență și abilități egale numai cu ambițiile sale. A fost singurul dintre favoriții Ecaterinei care a avut un rol politic extins. De obicei, împărăteasa nu amesteca plăcerile cu treburile ei. Miniștrii săi erau aproape întotdeauna selectați pentru calitățile lor. În Potemkin a găsit un bărbat extraordinar, pe care-l putea iubi și respecta, și cu care își putea împărtăși puterea. Ca demnitar, a avut puteri nelimitate, chiar și după sfârșitul relației cu Ecaterina, care a durat numai doi ani. Lui Potemkin trebuie să i se atribuie o mare parte din splendoarea cumva extravagantă a domniei Ecaterinei. El avea o concepție a grandorii care lipsea prinților germani, și a înțeles efectul pe care acesta l-ar face asupra oamenilor. Un mare visător, era avid de teritorii pe care să le cucerească și provincii pe care să le populeze. Un diplomat experimentat, cu o cunoaștere a Rusiei pe care Ecaterina încă nu o avea, la fel de îndrăzneț ca Ecaterina, și metodic, Potemkin a fost tratat ca un egal de împărăteasă până la moartea lui, în 1791. Cei doi s-au complimentat și înțeles unul pe celălalt, și Potemkin și-a exprimat respectul pentru suverana sa printr-un complet devotament față de interesele ei.

Anexarea Crimeei de la turci, în 1783, a fost lucrarea lui Potemkin. Prin această anexare și achiziționarea teritoriilor hanatului crimeean, care se întindea de la munții Caucaz la răul Bug din sud-vestul Rusiei, rușii au obținut țărmul nordic al Mării Negre și au fost în poziția de a amenința existența imperiului otoman și a stabili un punct de sprijin în Mediterana. Ecaterina, de asemeni, a căutat să-și reînnoiască alianța cu Austria, vecina și inamica Turciei, și a renunțat la alianțele cu Prusia și Anglia, care erau deranjate de ambițiile rusești. Totuși, în decursul domniei Ecaterinei, țara sa nu a devenit implicată într-un război european, datorită scrupulozității împărătesei corelate cu înțelegeri teritoriale făcute cu mai multe națiuni europene occidentale.

Gloria Ecaterinei a ajuns la culme cu ocazia unui voiaj în Crimeea, aranjat de Potemkin. Într-o atmosferă de "1001 de nopți", împărăteasa a traversat țara pentru a lua în posesie noile sale provincii. Împăratul Austriei, regele Poloniei și nenumărați diplomați au venit să o onoreze și să se bucure de splendoarea a ceea ce devenise cunoscută ca "flota Cleopatrei", întrucât Ecaterina și curtea sa călătoreau parțial pe ape. Ea a înființat noi orașe purtându-i numele și a anunțat că, în cele din urmă, va înainta spre Constantinopol.

Efectele revoluției franceze

Ecaterina, asemeni tuturor capetelor încoronate din Europa, s-a simțit serios amenințată de revoluția franceză. Dreptul divin al regalității și aristocrației era pus sub semnul întrebării și Ecaterina, deși prietenă a iluminismului, nu avea intenția să renunțe la privilegiile sale. În 1790, scriitorul Alexandr Nikolaevici Radiscev, care încerca să publice o lucrare de critică deschisă a șerbiei, a fost judecat, condamnat la moarte, apoi iertat și exilat. Ironic, simțămintele lui Radiscev erau foarte apropiate de cele ale Ecaterinei din 1767. Apoi, Polonia, încurajată de exemplul Franței, a început să vorbească despre o constituție liberală. În 1792, sub pretextul împiedicării amenințării revoluției, Ecaterina a trmis trupe și, în anul următor, a anexat cea mai mare parte a Ucrainei vestice, în vreme ce Prusia a ajutat-o să-și extindă teritoriile din vestul Poloniei. După revolta națională condusă de Tadeusz Kościuszko în 1794, Ecaterina a șters Polonia de pe harta Europei, împărțind-o, în 1795, între Rusia, Prusia și Austria.

Ultimii ani ai Ecaterinei au fost întunecați de execuția lui Ludovic al XVI-lea, avansul armatelor revoluționare și răspândirea de idei radicale. Împărăteasa a realizat și mai mult că nu avea un succesor potrivit. Își considera fiul, Pavel, incompetent și dezechilibrat. Nepotul ei, Alexandru era prea tânăr pentru a guverna.

Moștenirea împărătesei Ecaterina cea Mare

Rușii continuă să o admire pe Ecaterina și o văd ca o sursă a mândriei naționale. Opiniile nerusești despre ea sunt mai puțin favorabile. Deoarece Rusia, sub guvernarea Ecaterinei, a devenit îndeajuns de puternică pentru a amenința celelalte mari puteri, și, întrucât Ecaterina era, de fapt, o conducătoare dură și fără scrupule, ea a fost percepută în imaginația occidentală ca încarnarea unei țări imense, dar înapoiate. Una din principalele glorii ale sale este că a fost o femeie care, aidoma lui Elizabeth I a Angliei și reginei Victoria, a dat numele unei perioade istorice.

La sfârșitul domniei Ecaterinei Rusia își mărise granițele spre vest și sud pe o arie mai mare de 500.000 mii de kilometri pătrați, iar visul vechi al Rusiei de a avea aces la Bosfor (conectând Marea Neagră cu cea Egee) a devenit un obiectiv realizabil. La finele guvernării Ecaterinei, ea a pretins că a reorganizat 29 de provincii în planul său de reformare administrativă. A investit mari fonduri în numeroase proiecte. Au fost construite peste 100 de noi orașe, iar cele vechi au fost lărgite și renovate. S-au dezvoltat comerțul și comunicarea. Prin aceste împliniri, împreună cu gloria victoriilor militare și faima unei curți strălucite, către care au fost atrase marile minți europene, ea câștigat un loc de seamă în istorie.

Biografia reginei Victoria | Viața și faptele

Mitul lui Susano-o, zeul japonez al mării

2026-06-07T10:07:00.000+03:00

Un complex zeu japonez, Susano-o a fost asociat în mitologie cu furtunile și marea. Această conexiune a început de la nașterea sa. A fost format din stropii de apă care au căzut atunci când zeul creator Izanagi și-a spălat nasul.

Susano-o a provocat o serie de necazuri altor zeități incluzându-le pe sora sa, zeița soarelui Amaterasu, și fratele lui, zeul lunii Tsuki-yomi.

Deși pus la conducerea mării, Susano-o a invidiat puterea sorei sale asupra soarelui și controlul fratelui său asupra lunii. El s-a purtat atât de urat pe când vizita curtea lui Amaterasu încât aceasta s-a ascuns într-o peșteră luând lumina soarelui cu ea. În cele din urmă, ceilalți zei au ademenit zeița solară să iasă din peșteră. Apoi, l-au pedepsit pe Susano-o tăindu-i barba, unghiile mâinilor și picioarelor, și alungându-l din ceruri.

Susano-o s-a dus să trăiască în Izumo, în vestul Japoniei, unde a avut diverse aventuri și a început să-și folosească puterea pentru a face bine. Conform unei legende, el a întâlnit un bătrân și o bătrână care jeleau întrucât șapte din fiicele lor fuseseră mâncate de un șarpe cu opt capete. Susano-o a omorât monstrul îmbătându-l și tăindu-i toate capetele. Drept recunoștiință, bătrânul cuplu i-a dat-o în căsătorie pe fiica rămasă în viață.

Alte povești spun că Susano-o a luat apă din mare și a adus-o asupra pământului ca ploaie. De asemeni, a creat pădurile tăindu-și părul și barba, și plantând firele de păr pe coaste ale munților.

Mitul lui Amaterasu, zeița soarelui și fertilității

Cei doi prieteni și templul | Poveste cu tâlc de Sri Ramakrishna

2026-06-06T12:32:04.790+03:00

O poveste cu tâlc despre diversitatea Adevărului. Sri Ramakrishna Paramahamsa a fost un mistic din secolul al XIX-lea cunoscut pentru transmiterea de adevăruri spirituale prin parabole aparent simple. Poveștile sale folosesc exemple de zi cu zi pentru a da lecții despre credință, iluzia eului și natura lui Dumnezeu, traversând toate doctrinele religioase pentru a se focaliza pe o înțelepciune practică.

Într-o zi, doi prieteni s-au hotărât să viziteze un templu. Pe măsură ce s-au apropiat de acesta, unul dintre ei a privit spre altar și a exclamat, "Ah, cât de frumoasă este Zeița Mamă!"

Celălalt i-a replicat, "Ce vezi atât de frumos la ea? Eu cred că arhitectura templului și domul său înalt sunt cu adevărat magnifice".

Între cei doi s-a iscat o ceartă. Drept urmare, au mers la un om înțelept pentru a da dreptate unuia dintre ei. Înțeleptul le-a spus, "Amândoi sunteți proști. Zeița Mamă și templul sunt una și aceeași realitate. Unul dintre voi se concentrează pe aspectul formal (templul), iar celălalt se focalizează pe aspectul personal (Mama), însă și unul și celălalt vă uitați la exact același adevăr".

Această parabolă evidențiază filosofia lui Ramakrishna potrivit căreia toate religiile și căile spirituale conduc către același țel fundamental.

Pășirea peste ape: Poveste cu tâlc

Mitul despre râul Styx

2026-06-06T10:06:00.000+03:00

În mitologia grecească, Styx a fost unul din principalele râuri care trecea prin lumea subpământeană. Conform legendei, barcagiul Charon purta sufletele celor morți peste Styx, de pe pământ către tărâmul decedaților.

Râul a fost numit după fiica cea mai mare a titanilor Oceanus și Tethys, care trăiau într-un palat din apropierea marginii tarâmului subteran.

Ea s-a măritat cu titanul Pallas și a avut cu acesta patru copii: Puterea, Forța, Zelul și Victoria. Styx și odraslele sale au dat ajutor lui Zeus și zeilor olimpieni să câștige în bătălia contra titanilor pentru stăpânirea universului. Drept urmare, ca răsplată, Zeus a poruncit ca un jurământ făcut lângă apele râului Styx să nu poată fi niciodată încălcat, nici măcar de un zeu. Orice zeitate care nu respectă un astfel de jurământ intra într-o stare asemănătoare comei vreme de un an și era alungat din compania celorlalți zei încă nouă ani.

Grecii antici identificau râul Styx cu unul al unui munte din tărâmul Arcadia. Ei credeau că apa acestuia era otrăvitoare și putea fi ținută numai într-o cupă făcută din copita unui cal sau măgar.

Mitul lui Orfeu

Gandhi și zahărul | Poveste cu tâlc

2026-06-05T10:05:00.000+03:00

Avem oare dreptul de a-i îndruma, povățui pe alții despre ceea ce noi înșine nu suntem capabili să facem? Despre asta este vorba în această poveste cu tâlc despre Gandhi...

Există o poveste cu tâlc despre o femeie din India care era supărată fiindcă fiul ei mânca prea mult zahăr. Indiferent cât de mult îl certa, el continua să se îndoape lacom din tot felul de dulciuri. Ajunsă la limita răbdării, femeia a decis să mergă cu fiul său la marele învățător Mahatma Gandhi.

Ea s-a apropiată plină de respect de acesta și i-a spus,

"Învățătorule, băiatul meu mănâncă prea mult zahăr. Nu este bine pentru sănătatea lui. Ai putea să-mi dai un sfat cum să-l opresc să mai facă asta?"

Gandhi a ascultat atent spusele femeii, s-a întors către fiul ei, și le-a spus,

"Mergeți acasă și veniți înapoi peste două săptămâni".

Femeia a fost copleșită de uluire și s-a întrebat de ce învățătorul nu-i cerea băiatului să înceteze imediat să mănânce zahăr. Și-a luat de mână fiul și s-au dus acasă.

Au trecut două săptămâni, și ea a revenit, cu copilul de mână. Gandhi le-a făcut semn să se apropie de el. S-a uitat direct la fiul său și i-a zis,

"Băiete, trebuie să te oprești din a mai înfuleca zahăr. Nu este bine pentru sănătatea ta".

Băiatul a dat aprobator din cap și a promis că va renunța cu totul la acest obicei.

Mama lui a privit către Gandhi și l-a întrebat,

"De ce nu i-ai spus asta acum două săptămâni, când l-am adus la tine?"

Gandhi a zâmbit,

"Femeie, cu două săptămâni mai înainte, mă înfruptam și eu din zahăr".

Gandhi avea o atât de mare integritate încât nu își permitea să dea altora sfaturi despre ceea ce nu făcea el însuși.

Sufletul în citate, aforisme, maxime

Mitul despre Stonehenge

2026-06-04T10:04:00.000+03:00

Stonehenge este monument circular preistoric de pe câmpia Salisbury din sudul Angliei. Numele "Stonehenge" derivă probabil din termenul saxon "stan-hengen", însemnând "piatră spânzurată" sau "spânzurători". Oricum, monumentul a fost asociat cu străvechi ritualuri celtice și cu legende arthuriene din Britania timpurie.

Construit din șanțuri, movile de pământ și blocuri imense de piatră, este un sit arheologic protejat. Oamenii de știință nu au descoperit originile sale și scopul său, dar știu că a fost creat în mai multe stadii. S-a început probabil cu o structură din lemne cândva prin anii 3.000 î.Hr., iar pietrele prezente au fost puse între anii 2.100 și 1.500 î.Hr. Construcția s-a terminat cu mult înainte de vremea preoților celtici numiți druizi, dar este posibil ca acești lideri religioși să fi folosit Stonehenge și alte monumente străvechi în ritualurile lor.

Timp de secole Stonehenge a uluit și a nedumerit vizitatorii săi. Geoffrey de Monmouth, un istoric englez din anii 1.100, a scris că monumentul a fost opera lui Merlin, vrăjitorul asociat cu regele Arthur. Potrivit legendei, Merlin și-ar fi utilizat puterile magice pentru a lua un inel de pietre verticale din Irlanda, a-l aduce în Anglia și a-l reasambla pe câmpia Salisbury.

Cu vremea, povestea aceasta a devenit tot mai elaborată, până când, în anii 1.700, o versiune spunea că Merlin înhămase diavolul pentru a căra pietrele în Anglia într-o singură noapte. Alte legende corelate cu Stonehenge sugerează că pietrele ar fi aparținut unei rase de uriași din Africa și că acestea ar fi avut puteri vindecătoare.

Mitul despre regele Arthur

Care este cel mai mare lux | Poveste cu tâlc sufistă a lui Paulo Coelho

2026-06-03T10:03:00.000+03:00

Lângă mănăstirea din Ibak, trăia un sufist înțelept, un excelent om de afaceri, care sfârșise prin a aduna o mare avere.

Pe când un vizitator al mănăstirii a observat marile costuri ale lucrărilor de renovare ale templului, a strigat tare:

"Iată cum căile înțelepciunii devin drumul iluziilor. Am găsit pe cineva care spune că este în căutarea adevărului dar care, totuși, este putred de bogat!"

Aceste vorbe au ajuns la urechile omului înțelept. Când a fost întrebat ce avea de zis despre ele, a răspuns:

"Credeam că posed orice, și tocmai am aflat că-mi lipsea ceva. Acum știu că sunt cu adevărat bogat, întrucât am fost capabil să obțin cel mai mare, cel mai sofisticat lux."

"Și care este cel mai sofisticat lux?", a vrut să știe unul dintre călugări.

"Să vezi pe cineva care te invidiază."

Dăm numai ceea ce avem | Poveste cu tâlc sufistă a lui Paulo Coelho

Miturile despre soare

2026-06-02T10:02:00.000+03:00

Cel mai mare corp ceresc, soarele este sursa luminii, căldurii și vieții. Poate fi, însă, și un simbol al puterii distructive. Din cele mai vechi timpuri, oameni din toate părțile lumii au observat pozițiile soarelui, apusul și răsăritul său de-a lungul întregului an. Multe culturi au creat calendare solare pentru a marca lucruri precum plantarea grânelor și festivalurile religioase. De asemeni, au dat soarelui un rol major în mitologiile lor, adeseori ca o divinitate.

Zeități solare

Panteonul unor numeroase culturi au inclus o zeitate a soarelui, de obicei un zeu dar, uneori, o zeiță. Zeitățile solare au fost frecvent unele creatoare, care au adus oamenii în existență. Americanii nativi de pe coasta Pacificului, de exemplu, spuneau cum zeul soarelui Kodoyan și farsorul Coiot au creat împreună lumea și au făcut ca oamenii să trăiască în ea.

Zeități solare au fost, totodată, asociate cu fertilitatea ființelor umane și cea a pământului. Hitiții din Turcia străveche o venerau pe Arinna, o importantă zeiță atât a soarelui, cât și a fertilității. În mituri tradiționale din Uganda, din Africa Centrală, zeul creator Kazooba și dătătorul de viață zeu Rugaba reprezintă aceeași divinitate.

În unele mitologii, soarele are și puteri vindecătoare. Shamash, zeul babilonienilor din Orientul Apropiat, a fost cunoscut "Soarele cu vindecare în aripile sale". Celții îl aveau pe Belenus, zeul luminii solare. În afară de a alunga zilnic cețurile dinaintea zorilor, Belenus putea "topi" boala din oameni, îndepărtând-o. Când romanii au cucerit celții, ei l-au identificat pe Belenus cu propriul lor zeu al soarelui, Apollo, care era și un zeu al tămăduirii.

Ca cele mai importante și speciale divinități din panteoane, unii zei solari au fost corelați cu conducători pământeni, cu cei mai de vază oameni din societate. Incașii din Peru îl vedeau pe zeul soarelui Inti, zeitatea lor de frunte, ca străbun al familiei regale incașe. Potrivit tradiției japoneze, familia imperială a țării descindea din Amaterasu, zeița soarelui.

Mituri despre soare

Unele mituri solare explică mișcarea zilnică a soarelui pe cer de la est la vest și dispariția sa noaptea. Astfel de povești iau adeseori forma unui voiaj, în care soarele călătorea de-a lungul cerului într-un car sau vas. Helios, o zeitate solară grecească identificată mai târziu cu Apollo, își conducea ziua carul înflăcărat prin ceruri. Noaptea, el plutea peste ocean într-un bol de aur, pentru a se urca iarăși în carul său în dimineața următoare. Poporul Navajo din sud-estul Americii își portretiza zeul soarelui ca un lucrător numit Johohaa'ei, adică "purtătorul de soare". În fiecare zi, acesta purta soarele peste cer pe spatele lui. Noaptea, agăța soarele de un cui de pe un zid și se odihnea.

Zeul egiptean al soarelui, Ra, avea un parcurs similar. Călătorea zilnic de-a lungul cerului în vasul său al soarelui, iar noaptea trecea prin lumea subpământeană, salutând morții și înfruntând multe pericole. Ciclul zilnic al lui Ra era, totuși, mai mult decât o călătorie, fiind o renaștere zilnică. În zori, zeul soarelui nou născut se înălța în cer. În timpul dimineții era un copil, la prânz era un adult și la apus un bătrân gata să moară. Fiecare răsărit era o celebrare a întoarcerii soarelui, o victorie a vieții asupra forțelor morții și întunericului.

Și celții vedeau călătoria soarelui ca un ciclu al morții și nașterii, dar un ciclu anual, și nu unul zilnic, cu mijlocul iernii ca moartea, și primăvara ca renașterea. Sărbătoarea celtică numită Beltane, ce avea loc primăvara, onora zeul lor al soarelui, Belenus.

În unele mituri solare, soarele face pereche cu luna. Cei doi pot fi soț și soție, frate și soră, sau doi frați. În mitologia multor americani nativi, soarele și luna sunt frate și soră care, odată, au devenit iubiți. Fața zeiței lunii este pătată cu cenușa din focul soarelui, care interpretează astfel petele întunecate de pe suprafața lunii. În unele relatări, luna fuge, rușinată, când află că iubitul său este soarele. Din acest motiv, luna ar fi părăsit cerul când se apropia soarele.

Numeroase culturi au mituri despre monștri sau spirite rele care fură ori devorează soarele, sau povești despre cum soarele cade din cer, ori își retrage lumina o perioadă. Unele din aceste mituri explică eclipsele, când umbra pământului acoperă temporar soarele ori luna. O eclipsă solară crează un răstimp de întuneric straniu în mijlocul zilei, un eveniment care, în mod sigur, își cerea o explicație.

Un mit binecunoscut, despre zeița japoneză a soarelui, Amaterasu, spune cum ea a devenit atât de supărată de fratele său, care se purta rău, încât s-a retras într-o peșteră. Acest lucru a lipsit lumea de lumină și căldură. În cele din urmă, zeii au păcălit-o să iasă afară.

Prea mulți sori!

Dacă un soare este bun, zece sori sunt și mai buni? Nu, conform mitului chinezesc al lui Yi și al celor 10 sori. Yi, un ostaș vestit, a fost un arcaș foarte îndemânatic. În vremea lui, în copacul Fu Gang, dincolo de marginea estică a lumii, existau zece sori. În mod normal, sorii luminau pe rând pământul. Au devenit tot mai mari și, revoltați, toți zece s-au înălțat pe cer în același timp. Surplusul de lumină și căldură le-a plăcut oamenilor până când culturile lor s-au uscat și râurile au început să sece. Domnul Cerului l-a trimis pe Yi, arcașul divin, să rezolve problema. Yi a săgetat nouă din sori, făcându-i să dispară de pe cer.

Conform unui mit tradițional al hindușilor Kush din munții Afganistanului, uriașul Esperegera a furat odată soarele și luna. Zeul erou Mandi s-a deghizat ca un copil și i-a înșelat pe uriași să-l adopte. După o vreme petrecută cu uriașii, Mandi a salvat soarele și luna și a plecat cu acestea pe un cal magic. Apoi, zeul suprem a aruncat soarele și luna pe cer, pentru a străluci deasupra lumii.

Soarele în superstiții, tradiții și legende

Călugărul și scorpionul | Poveste Zen cu tâlc

2026-06-01T10:01:00.000+03:00

Această poveste Zen cu tâlc amintește de vorbele lui Esop, "Nici un act de bunătate, indiferent cât de mic, nu este risipit". În același sens, Platon spunea, "Fii bun, căci oricine pe care-l întâlnești duce o grea bătălie".

Un călugăr stătea liniștit pe malul unui râu repetând mantra sa.

În apropierea lui, un scorpion a căzut dintr-un copac în râu. Călugărul, văzându-l zvârcolindu-se în apă, s-a aplecat și l-a scos din râu. A așezat scorpionul înapoi în copac dar, pe când făcea asta, scorpionul l-a mușcat de mână.

Călugărul nu a dat atenție mușcăturii, ci a continuat să-și repete mantra.

Puțîn mai târziu, scorpionul a picat iarăși în apă. Ca și mai înainte, călugărul l-a salvat, l-a pus înapoi în copac, și a fost din nou mușcat. Această mică dramă s-a repetat de mai multe ori și, de fiecare dată, călugărul a recuperat din râu scorpionul și a primit în schimb o mușcătură din partea acestuia.

S-a întâmplat ca un sătean, necunoscător al căilor oamenilor sfinți, să vină la râu pentru a lua apă și a văzut ce se petrecea. Incapabil să se mai rețînă, săteanul, nițel iritat, a exclamat:

"Călugăre, am zărit că ai salvat acest scorpion prostănac în repetate rânduri și, cu fiecare ocazie el te-a mușcat. De ce nu lași canalia să se înece?"

"Frate," i-a răspuns călugărul, "scorpionul nu se poate stăpâni. Este în natura să muște."

"De acord," i-a replicat săteanul. "Dar, dacă știi lucrul ăsta, de ce nu te ferești de el?"

"Ah, frate," a zis călugărul,"vezi tu, nici eu nu mă pot stăpâni. Sunt o ființă umană și este în natura mea să salvez."

Pisica legată de pat: Poveste cu tâlc

Mitul lui Osiris, zeul egiptean al morților

2026-05-31T10:07:00.000+03:00

Una din cele mai importante zeități din Egiptul antic, Osiris a fost zeul lumii subpământene și judecător al morților. De asemeni, a reprezentat ideea reînnoirii și renașterii în viața de apoi. Osiris a apărut în numeroase mituri și legende, iar cultul său s-a răspândit dincolo de Egipt.

Se știe foarte puțin despre originea lui Osiris în mitologia egipteană. În vremuri foarte vechi, se poate să fi fost un zeu local în orașul Busiris din Egiptul de Jos. Este posibil să fi fost originar o zeitate a tărâmului subteran, a fertilității sau un erou legendar. Prin anii 2.400 î.Hr., cultul său a fost ferm stabilit în tot Egiptul.

În mitologia egipteană, Osiris a fost fiul zeiței cerului Nut și al zeului pământului Geb, fratele și soțul lui Isis și tatăl lui Horus. A fost, se presupune, un conducător al Egiptului timpuriu, unde adepții lui îl venerau atât ca zeu, cât și ca om. Atribuindu-se civilizarea țării, Osiris ar fi introdus agricultura și diverse meșteșuguri, ar fi stabilit legi și ar fi învățat egiptenii cum să venereze zeii.

La întoarcerea sa în Egipt, Set, fratele lui invidios, a complotat împreună cu alții să-l omoare. Aceștia au făcut o ladă frumos decorată, l-au înșelat pe Osiris să între în ea și, apoi, au aruncat-o în Nil. Lada a plutit către Marea Mediteraneană și spre ținutul Bublos din Fenicia.

Copleșită de durere din cauza pierderii soțului său, Isis l-a căutat peste tot. Până la urmă, l-a găsit. Aducându-i trupul înapoi în Egipt, ea l-a readus magic la viață îndeajuns timp pentru a concepe un fiu, Horus. După aceea, Isis i-a ascuns trupul într-un loc izolat. Set l-a descoperit, a tăiat corpul în bucăți și a împrăștiat acestea în tot Egiptul. Isis a adunat bucățile, le-a reasamblat și l-a reînviat iarăși pe Osiris.

În loc să rămână pe pământ, el a ales să devină domnul lumii subpământene egiptene. Ca rege al morților, a judecat sufletele acestora, cunoscând valoarea viețile lor și determinând pedepse sau răsplăți pentru ei. Zeii Anubis și Toth au fost ajutoarele sale. În roul său de rege al morților, Osiris a devenit asociat cu cu practicile egiptene de îmbălsămare și mumificare, și a fost venerat cu frenezie.

Când Osiris a devenit domnul lumii subterane, fiul lui, Horus, a ajuns conducător al Egiptului. Egiptenii credeau că atunci când un faraon murea, el devenea zeul Osiris. Noul faraon îl reprezenta pe Horus, zeul celor vii.

În arta plastică egipteană, Osiris este, de obicei, portretizat ca un monarh bărbos, înfășurat într-o pânză asemeni unei mumii. În general, purta coroana Egiptului de Sus, ca o amuletă la gâtul său, și ținea o cârjă și o prăjină agricolă, simboluri ale puterii sale ca zeu al fertilității și tărâmului subpământean. Deși centrul principal al cultului lui Osiris a fost orașul Abydos, el a fost respectat în tot Egiptul.

Atracția unui zeu care făgăduia viață după moarte a fost atât de mare încât venerarea lui Osiris s-a propagat și în alte părți ale lumii antice, cel mai notabil în Grecia și Roma.

Mitul lui Atum, zeul egiptean al creației și soarelui

Biografia lui Theodor Adorno | Viața și opera

2026-05-30T11:05:36.473+03:00

Theodor Wiesengrund Adorno, filosof, muzician, sociolog și teoretician al esteticii, s-a născut pe 11 septembrie 1903 la Frankfurt pe Main și a murit pe 6 august 1969.

Ultimele sale zile au fost umbrite de "emergențele în democrație", imboldite de mișcări ale studenților din anii 1960. Studenții l-au tratat simultan ca prieten și dușman.

Viața și opera

Studiind la Frankfurt în anii 1920, dar devenind tot mai mult incapabil să-și asigure un loc de muncă în primii ani ai Germaniei naziste, Adorno s-a mutat în Anglia în anul 1934. Patru ani după aceea, împreună cu noua sa soție, Margarethe ("Gretel") Karplus (1902-1993), s-a dus în Statele Unite, întâi la New York și, apoi, la Los Angeles. În 1949, cei doi s-au întors la Frankfurt, unde Adorno a lucrat atât că profesor, cât și ca intelectual public participând la programe radio și de televiziune despre filosofie, societate, educație și arte.

Născut într-o confortabilă casă burgheză, a fost singurul fiu al unui negustor de vinuri protestant, cu o descendența evreiască, Oscar Wiesengrund, și al unei cântărețe catolice, Maria Calvelli-Adorno. Înainte să se mute în SUA, era cunoscut după numele tatălui său și după cel al mamei sale. Totuși, deși, "Wiesengrund" a fost abreviată într-o inițială din mijloc, numele acesta a fost onorat în "Doctorul Faust" (1947) al lui Thomass Mann, romanul exemplar al soartei modernismului muzical, la care Adler a contribuit semnificativ. Tonurile beethoveniene ale Wiesengrund ("teren de luncă") au exprimat o promisiune timpurie a fericirii pentru epoca burgheză care se va destrăma în cele din urmă, nelăsându-i rău sortitului compozitor dedecafonic Adrian Levekuhn nici șansă decât să-și finalizeze viața cu un requiem melancolic compus pentru fosta măreție a artei germane.

Adler a scris pe larg despre metafizică, epstemologie, filosofie politică, etică și istoria filosofiei. Este cel mai cunoscut pentru încercarea sa de a revela relațiile intrinsec istorice și didactice dintre filosofie, societate și artă, sau dintre filosofie, sociologie și teoria estetică .

Filosofia și muzica

În anii 1920, Adorno a lucrat ca critic muzical, reflectând la dezvoltările contemporane ale muzicii, atât în forme înalte, cât și populare. În 1924, după absolvirea sa cu o dizertație critică despre fenomenologia lui Husserl, s-a mutat la Viena pentru a studia compozițiile cu Alban Berg, un membru, alături de Arnold Schoenberg și Anton Webern, al celei de-a doua școli vieneze. Oscilând inițial între filosofie și muzică, le-a ales până la urmă pe amândouă, ducând astfel mai departe o tradiție ce începuse odată cu Platon. Urmându-i pe Schopenhauer, Kierkegaard și Nietzsche, Adorno a dat un loc de întâietate muzicii prin gândirea sa filosofică și filosofiei în gândirea sa muzicală.

Cu toate astea, nu a încercat niciodată să le reducă una la cealaltă. Nu a vrut nici să creeze o filosofie a muzicii, nici o filosofie a unui alt domeniu. Filosofia a fost, mai degrabă, unul din modurile ireductibile ale gândirii, iar muzica a fost altul, prin care putea să facă o apropiere de adevăr. Asemeni muzicii, filosofia trebuia să fie tratată critic și autoreflexiv. Nici una nu oferea o garanție în privința binelui, adevărului și frumuseții. Ambele erau condiționate de ceea ce se petrecea în istorie și în societate. Cu toate astea, ambele provocau cel mai puternic termeni ai acestei condiționări: filosofia prin mijloacele rațiunii, și muzica prin mijloacele expresiei.

Filosofia și muzica erau într-o relație antagonistă, dar intimă. Întrucât muzica era limbajul exemplar al purei expresii și nu al conceptelor, și filosofia era limbajul purului concept, dar nu al expresiei, fiecare disciplină tânjea, ca și cum ar fi căutat o afinitate (goethiana) pentru ce avea cealaltă: articulația rațională pentru una, și expresia pentru cealaltă. În tânjirea lor productivă, însă tulburată, ele trasau împreună cursul istoric al modernității. Adler s-a focalizat îndeosebi pe filosofia germană și muzica germană, ca părți ale iluminării.

Proiecte de colaborare

Aliată temperamental cu gânditorii solitari și compozitorii singuratici ai modernității, gândirea lui Adler a fost formată de noțiuni ale exilului, diferențierii și alienării. Totuși, acest lucru nu l-a făcut numai un gânditor izolat ori esoteric. Multe din lucrările sale au fost în colaborare, și sub auspiciile unor proiecte de cercetare sponsorizate public.

Ca membru de frunte al Institului de Cercetare Socială din Frankfurt, Adler a lucrat cel mai apropiat de fondatorul său, Max Horkeimer, dar și cu alți membri, ca Herbert Marcuse și Leo Lowenthal. În anii săi timpurii, a fost în contact strâns cu Walter Benjamin și Siegfried Kracauer. La New York, a lucrat, deși cu dificultate, sub conducerea sociologului austriac exilat Paul Lazarsfeld, la proiectul de radio Princeton. S-a ocupat specific de testări empirice de ascultare a obiceiurilor, opiniilor și testelor realizate pe atunci de noi mijloace tehnologice. O parte semnificativă a scrierilor lui despre asta au fost dedicate mass mediei, radioului, înregistrărilor, televiziunii și filmului și, în mod particular, schimbărilor în felurile de receptare produse de fiecare. În general, Adler a arătat mai mult interes în dezvoltarea unei estetici critice, sociologice a auzului decât cea a ochiului. El s-a gândit, totuși, la prohibiția imaginii și, apoi, la adoptarea acestei prohibiții, la cuvinte și tonuri într-o societate tot mai cenzurată.

La Los Angeles, a colaborat cu Horkheimer în cercetări despre autoritarism, fascism, antisemitism și prejudecăți. Prin rezultatele lor, ei au asociat descrieri a ceea ce a ajuns să fie numită industria culturii sau a divertismentului maselor, o industrie de producție și propagandă culturală dedicată "administrării" opiniei publice și gustului oamenilor. În asociere cu filosofia, societatea și arta, ei au trasat tendințele studiate ca fiind egal prevalente în Germania și America, deși în grade și moduri diferite de avansare. Cei doi au trasat tendințele către consumatorismul și standardizarea maselor, înspre conformism și adaptare (ca parte a criticii lor a gândirii identității) și către domesticare și normalizare, ca și cum, au argumentat ei, ceea ce era vândut publicului ca "bun adevărat și frumos" să nu fie nimic cât de cât "evident", "natural" și "autoevidențiat". Au cules acești termeni din urmă numai pentru că erau cel mai frecvent folosiți în discursul public, unde înțelegerea era să se declare ceva autoevident, de exemplu oricărei justificări sau raționament nenecesar. În general, munca lor a țintit să dezasambleze aparențele iluziilor filosofice și estetice care susțineau o societate modernă a auto-evidențierii. Lucrările lor au culminat cu "Dialectica iluminării: Fragmente filosofice" (1944), "Filosofia lui Adorno despre noua muzică" (1948) și "Eclipsa rațiunii " (1947) a lui Horkheimer.

Adorno a argumentat contra falselor raționalizări oferite din partea formelor curentelor principale sociale și estetice: pseudo-individualizarea asociată cu cu producția principală de jazz și muzica populară, pseudo-ritualizarea unei părți a muzicii lui Igor Stravinski. El a obiectat față de recursurile contemporane făcute din partea unor arte particulare de întoarcere la ritual, natură sau individ, ca și cum aceste lucruri nu ar fi suferit ceea ce în general suferiseră. Tot ceea ce trecuse prin consecințele unei ideologii a progresului sau a unor idealuri de iluminare ajunsese să fie greșit. Adorno voia ca formele contemporane de artă să țină cont de ceea ce se petrecuse istoric și să nu-și asume idei și idealuri sunând bine ce rămăseseră viabil în funcțiune.

În timp ce a lucrat cu Horkheimer și Mann, Adorno a cooperat și cu compozitorul Hanns Eisler, student al lui Schoenberg și colaborator cu Bertold Brecht, toți trăind asemeni lui la Los Angeles. Cu Eisler, Adorno și-a dus mai departe estetica sa a ascultării. Împreună au scris o instrucțiune pentru compunerea unei muzici progresice sau noi pentru film. Ei și-au adăugit recomandările cu o critică susținută a industriei tot mai dominante a filmului de la Hoolywood.

Teoria critică

Adler a contribuit semnificativ la dezvoltarea teoriei critice, o abordare dialectică, istorică atât a gândirii, cât și a scrisului, care a țintit neîncetat să expună erorile metodelor științifice, empirice și pozitiviste ale vremii. În 1961, la Tubingen, el s-a angajat într-o dispută așa-zis pozitivistă cu, printre alții, Karl Popper și Jurgen Habermas. Ceea ce a argumentat el a fost numai o continuare a criticii sale de o viață a metodelor reducționiste sau eliminativiste, pe de o parte, și a unei metafizici excesiv de fondate și totalizatoare, pe de altă parte. Lucrul său în teoria estetică a oglindit aceeași dublă critică.

Influențat de Goethe, Kant, Beethoven și Hegel, de la un capăt al modernității, și de ulteriorii postmarxiști și postfreudieni Lukacs, Kraucauer și Benjamin. Adler a urmărit convergențele dintre filosofie, societate și arte, sau mișcarea dialectică a rațiunii și iraționalității, care își atinsese extrema de neconceput în lagărele de concentrare naziste. Inversând spusele lui Hegel că "adevărul este întregul" (în care întregul este completarea pozitivă și absolută a mișcării dialectice a Geist), Adorno a descris tendințele complexe care au condus istoric spre neadevăr în aranjamentele sale concrete regresive și progresive.

El și-a înglobat intregile sale reflecții filosofice, sociologice și estetice în convingerea că nu există o viață (și astfel, nici gândire, artă și acțiune) care poate să fie trăită drept când întregul este fals. Adorno s-a focalizat pe gânditori și artiști majori din timpurile sale, de pildă pe Husserl și Heidegger în filosofie, pe Schoenberg, Berg, Stravinski și Cage în muzică, și pe Brecht, Kafka și Becket în literatură. El a făcut parțial asta pentru a afirma relația lor istorică cu mari precursori: Goethe, Schiller, Kant, Hegel, Beethoven, Kierkegaard, Wagner, Balzac, Valery, și Proust, pentru a numi numai câțiva dintr-o serie de mulți artiști care au absorbit atenția neobosită a lui Adorno.

A explorat relația tensionată dintre idei ale tradiției, stabilizării, acceptării și a ceea ce era de așteptat, pe de o parte, și idei ale noului, nefamiliarului,neașteptatului, explozivului și șocantului, pe de altă parte. Când vorbea despre nou și vechi, se gândea adeseori, la fel ca Goethe, cum noul ajunge să fie afectat de propria sa învechire. Cu alte cuvinte, reflecțiile sale sale estetice au fost, de asemeni, reflecții constitutive ale Geschichtphilosophie, o filosofie a istoriei care atenta să cadă fie în siguranță pastorală conservatoare, nostalgice sau utopice, pe de o parte, fie de atinge puncte finale absolute ori pozitive pe un drum care nu avea sfârșit, pe de altă parte. Cea mai mare parte a gândirii sale a avut scopul de a inversa mișcarea spiritului hegelian în lumina schimbărilor concrete care se petrecuseră între vremea lui Hegel și cea a lui.

Tendințe și categorii

Adorno a abordat istoria prin descrierea felului cum tendințele sociale generale către regresiune și progresie erau întotdeauna mediate de cazuri concrete sau particulare. Deși a avut o tendința retorică de a face să pară ca și cum numeroși gânditori, artiști și compozitori despre care scrisese erau înrolați otova de partea "binelui" sau a "răului", obiectivul său mai subtil a fost sau a fost să arate cum gânduri, lucrări ori genuri erau constelații de tendințe contradictorii. Pentru a le arăta în acest fel, trebuia să contracareze chiar orientările către care se îndreptau propriile sale tendințe retorice, adică polarizarea extremă în care societatea modernă își găsea locul în produsele și persoanele sale.

Adorno s-a concentrat pe categorizarea în dinamica socială a organizării care includea stereotipizarea și înregimentarea persoanelor, clasificarea socială și marketingul artelor, precum și construcția și folosirea cunoașterii filosofice. În lucrarea sa despre ascultare, a creat o taxonomie a ascultătorilor pentru a arăta mai puțin tipul celor pe care-i aproba (deși primele sale gusturi și preferințe erau întotdeauna explicite în critica sa, și mai mult tipuri de ascultători care se dezvoltaseră în relații cu producțiile moderne de forme muzicale "înalte" sau "joase". Etichete de desemnare a unui fel de muzică drept "serioasă", "elitistă", "dificilă" sau "incomprensibilă" au menținut o relație dialectică cu cele desemnate ca un alt fel de muzică, ca "populară" ori "autentică". Pe de altă parte, etichetele care au deviat atenția ascultătorilor de la muzică în ea însăși și au refocalizat-o în termeni despre cum este cea mai potrivită ascultătorilor. Concepte ale celei mai înalte sau mai joase muzici nu au fost "date" de practica estetică. Ele au fost categorii sociologice utilizate pentru a încuraja muzicienii să producă muzică de o potrivire perfectă, atât "cântece de hit", cât și "lucrări dificile".

Teoria estetică și dialectica negativă

Adorno a creat prin numeroasele sale esee și cărți peste 20 de volume. Capodoperele lui sunt "Dialectica negativă" din 1966 și lucrarea sa neterminată și postumă "Teoria estetică", publicată în 1970. Putem citi și lucrările sale timpurii "Kierkegaard: Construcția esteticii" sau exemplarul său eseu "Situația socială a muzicii", ori una din biografiile lui despre Richard Wagner, Gustav Mahler, Alban Berg, sau, mai degrabă, ultimele sale opere, în care se vede că interesul său principal în muzică nu l-a restrâns niciodată exclusiv la această artă. Muzica a fost modelul prin care a accesat întreg domeniul esteticii și chiar al societății. A urmat cele mai multe probleme tradiționale ale teoriei estetice clasice, romantice și moderniste.

A scos la iveală numeroase concepte nefamiliare nouă până astăzi, precum și concepte care deveniseră odinioară prea standardizate prin utilizarea (nepotrivită) pe termen lung, notabil mimesis-ul, autonomia, expresia, amintirea, comportamentul, atașamentul și convergența.

În teoria sa estetică au fost centrale două relații dialectice, în primul rând, conceptul artei și cel al lucrului artei; în al doilea rând, cel despre dimensiunile înțelesului vizibil și ascuns sau neexprimat. În privința lucrării de artă ca o constelație a unor impulsuri contradictorii care a fost văzută ca suspendată între cerințele istorice, sociale și estetice.

Biografia lui Sigmund Freud | Viața și opera

Mitul Bătrânului al indienilor Blackfoot

2026-05-29T10:05:00.000+03:00

Bătrânul, cunoscut și ca Napi, este un zeu creator și un personaj înșelător în mitologia indienilor Blakfoot (Picior negru) din America de Nord. Se spunea că a creat lumea și toate făpturile din ea.

Pentru a face oameni, Bătrânul a plămădit creaturi din lut și a suflat viață în acestea. Primul bărbat pe care l-a creat a fost mulțumit de lume, însă prima femeie nu a fost satisfăcută de ea. Femeia a vrut să știe dacă oamenii vor muri vreodată și dacă viața urma să fie aceeași pentru totdeauna așa cum era atunci. Întrebarea l-a surprins pe Bătrân, care nu se gândise dacă oamenii vor trăi veșnic.

Pentru a raspunde întrebării, Bătrânul a aruncat o bucată de lemn în râu. Dacă lemnul plutea oamenii aveau să moară și să revină la viață după patru zile. Dacă se scufunda, oamenii urmau să moară și să nu mai învie. Lemnul a plutit, însă femeia a fost în continuare nemulțumită, și a decis să facă testul ea însăși. Totuși, în loc de o bucată de lemn, a aruncat în apă o piatră. Desigur, piatra s-a scufundat, așa că Bătrânul a decretat că moartea pentru oameni va dura o veșnicie. Povești similare, în care un personaj înșelător aruncă în apă un obiect pentru a determina dacă ființele umane vor trăi etern, apar și în mitologiile altor culturi ale americanilor nativi.

O altă legendă spune că după ce lumea a fost plină cu oameni, Bătrânul s-a hotărât să experimenteze el însuși viața. A adormit o femeie intr-un cuib de șerpi cu clopoței, și aceasta s-a împerecheat cu unul din ei. Când soțul sau a aflat asta, i-a tăiat capul. Dar corpul fără cap al femeii a vânat cei doi copii ai săi. Ei s-au salvat aruncând o bucată de mușchi magic pe pământ. S-a format astfel un râu, iar corpul s-a înecat. Unul dintre copii a fost Bătrânul, care a continuat să viețuiască pe pământ, apoi a murit și a dispărut în spatele munților.

Indienii Blackfoot îl identificau pe Bătrân cu soarele, care, de asemeni, dispare în fiecare seară dincolo de munți. Bătrânul era, totodată, presupus a se întoarce pe pământ într-o bună zi.

Cum a apărut moartea în lume | Mituri despre originea morții

Dăm numai ceea ce avem | Poveste cu tâlc sufistă a lui Paulo Coelho

2026-05-28T10:04:00.000+03:00

În această poveste cu tâlc, Paulo Coelho ilustrează că ceea ce dăruim nu este necesar ceea ce primim într-un schimb direct. El afirmă că a da (și a iubi) fără a ne aștepta să fim răsplătiți în mod asemănător este un act de credință, și nu o tranzacție.

Un om înțelept a sosit odată în orașul Akbar, însă locuitorii de acolo nu i-au dat mare importanță. A reușit să adune în jurul său câțiva tineri, în vreme ce restul cetățenilor i-au luat în râs lucrarea.

Mergea cu cei câțiva discipoli pe strada principală din Akbar, când un grup de bărbați și femei a început să-i arunce insulte. În loc să pretindă că ignoră aceste persoane, el le-a binecuvântat.

După ce gloata s-a risipit, unul din ucenicii săi i-a zis:

"Au spus lucruri oribile despre tine, și tu le-ai răspuns cu cuvinte frumoase..."

Înțeleptul i-a răspuns:

"Fiecare dintre noi poate da numai ceea ce are."

De vorbă cu diavolul: Poveste cu tâlc de Paulo Coelho

Mitul lui Oisin, poetul războinic celtic

2026-05-27T10:03:00.000+03:00

În mitologia celtică, Oisin (sau Ossian) a fost cel mai mare poet războinic și fiul lui Finn, conducător al unui grup de războinici numit Fianna. Legenda spune că o vrăjitoare a preschimbat iubita lui Finn, zeița Sabd, într-o căprioară.

Într-o zi, pe când se uita după Sabd, Finn l-a găsit pe Oisin. Și-a dat seama că băiatul era fiul său, după ce Oisin i-a spus că mama sa era o blândă căprioară.

Finn l-a crescut pe Oisin și acesta a moștenit de la mama sa darul vorbirii elocvente. Oisin a devenit un mare poet și, totodată, unul dintre cei mai viteji războinici din Fianna.

Ca adult, Oisin a întâlnit-o pe Niamh, fiica zeului mării Manannan Mac Lir. Ea l-a invitat să viziteze regatul tatălui său din Tir Na Nog, tărâmul celor mereu tineri. Oisin a stat acolo 300 de ani, deși i s-au părut a fi numai câteva săptămâni.

Tânjind după casă, a întrebat dacă putea vedea iar Irlanda. Niamh a consimțit și l-a trimis înapoi, într-acolo, pe un cal, avertizandu-l să nu atingă niciodată pământul, dacă voia să revină la Tir Na Nog. Totuși, Oisin a alunecat de pe cal și a căzut la pământ, devenind pe dată un bătrân orb, care nu și-a mai reîntâlnit nicicând iubita Niamh.

În 1761, un scriitor pe nume James Macpherson a publicat ceea ce a pretins a fi o traducere a poemelor lui Ossian. Autenticitatea lor a fost respinsă de Samuel Johnson 14 ani mai târziu.

Mitul despre Avalon, paradisul celtic pământean

Ce este pisica lui Schrödinger?

2026-05-26T10:02:00.000+03:00

Poate să existe ceva simultan în două stări diferite? Ei bine, se poate spune că da sau nu, cel puțin în cazul "pisicii lui Schrödinger". Expresia pisica lui Schrödinger este, de altfel, folosită umoristic ori filosofic pentru a se descrie lucruri care există în stări ambigue, paradoxale sau "indecise". De pildă, dacă aștepți un email important pentru a vedea dacă ai obținut o slujbă sau ți s-a aprobat un proiect, statutul tău este o "aplicație Schrödinger", este în același timp un succes și un eșec în mintea ta până când, în fine, primești email-ul.

Pisica lui Schrödinger a fost, de fapt, un experiment gândit, în anul 1935, de fizicianul teoretic Erwin Schrödinger ca o obiecție față de de interpretarea mecanicii cuantice din Copenhaga.

Considerată adeseori ca centrală în fizica cuantică, la fel cum legile lui Isaac Newton sunt în fizica clasică, ecuația lui Schrödinger, pusă la punct de el în anul 1926, este esențial o ecuație a undelor care descrie forma probabilității undelor (sau funcțiunile undelor) care guvernează mișcarea micilor particule și cum aceste unde se schimbă de-a lungul timpului. Soluțiile ecuației iau forma funcțiunilor undelor care poate fi asociată numai cu petrecerea probabilă a evenimentelor fizice. Schrödinger a folosit ecuația pentru a prezice calitățile unui atom de hidrogen, iar ecuația sa rămâne un fundament al mecanicii cuantice.

Totuși, însuși Schrödinger a fost nemulțumit de felul cum a ajuns să fie interpretată ecuația lui, în interpretarea Copenhaga (numită așa întrucât principalul său oponent, Niels Bohr, trăia în acel oraș). Spre deosebire de ecuațiile lui Newton ale mișcării, care furnizau răspunsuri concrete întrebărilor despre univers, interpretarea Copenhaga a ecuației lui Schrödinger depindea de mai abstracta noțiune a probabilității. În locul unor precise locații și cantități, mecanica cuantică poate produce numai rezultate nu mai concrete decât probabilitatea unui electron existând într-un anumit loc după un anumit interval de timp.

Schrödinger a crezut că în vreme ce mecanica cuantică era validă în descrierea încețoșatei lumi subatomice, aplicarea fără discriminare a mecanicii cuantice conducea la consecințe stranii, așa cum a scris în lucrarea sa, "Situația prezentă a mecanicii cuantice" (1935):

"Cineva poate chiar să stabilească cazuri ridicole. O pisică este închisă într-o cutiedin oțel, împreună cu următorul dispozitiv (care trebuie să fie securizat împotriva interferenței directe a pisicii): într-un contor Geiger este o mică parte dintr-o substanță radioactivă, atât de mică încât, în decursul primei ore, unul dintre atomi se degradează însă, de asemeni, cu probabilitatea egală de a nu face asta; și, dacă se întâmplă, tubul contorului se descarcă și, printr-un releu, declanșează un ciocan care sparge o mică sticlă de acid hidrocianic. Dacă cineva lăsa acest sistem să lucreze timp de oră, ar putea spune că pisica trăiește încă dacă, totodată, nici un atom nu s-a degradat. Funcțiunea psi a întregului sistem ar exprima asta prin a avea în el pisica atât vie, cât și moartă, (scuzați-mi expresia) amestecată în părți egale."

Pisica lui Schrödinger argumentează că, în interpretarea Copenhaga, până când un observator deschide cutia și revelează soarta pisicii, pisica este atât vie cât și moartă - o stare descrisă ca o "suprapunere". Schrödinger credea că pisica fiind atât vie cât și moartă era "cu totul ridicol" și a intenționat prin experimentul său gândit să provoace supozițiile altor oameni de știință despre mecanica cuantică. Totuși, oamenii de știință au fost de atunci capabili să plaseze particule precum ioni și fotoni în stări suprapuse. Fizicianul francez Serge Haroche și cel american David Wineland au câștigat în 2012 Premiul Nobel pentru Fizică pentru lucrarea lor în punerea la punct de experimente pentru a crea astfel de "stări ale pisicii lui Schrödinger" în care particule pot fi observate ca fiind simultan în două stări diferite.

Descoperiri științifice inspirate de vise

Dante Alighieri și Divina Comedie

2026-05-25T11:07:16.953+03:00

Născut la Florența, la finele secolului al XIII-lea, Dante Alighieri a fost unul dintre cei mai vestiți și citiți scriitori din Evul Mediu italian. Gama largă a viziunii și cunoștiințelor sale politice și filosofice a fost exploatată în cea mai cunoscută opera a sa, Divina Comedie, atât din punct de vedere al profunzimii, cât și al aluziilor din această operă. Dante Alighieri a devenit mult prețuit de învățați la mult timp după moartea sa, deși lucrarea lui i-a necesitat nenumărați ani de străduințe și tulburări emoționale. Înainte ca Dante Alighieri să ajungă în propriul său paradis, a trecut, cu siguranță, prin versiunile sale personale ale purgatoriului și iadului.

Viața timpurie a lui Dante Alighieri

Din cauza referințelor astrologice din Divina Comedie, se crede în mare măsură că Dante s-a născut în anul 1625, între mijlocul lunii mai și cel al lunii iunie. De asemeni, se pare Dante și familia sa s-au bucurat de un anumit nivel de putere și prestigiu în orașul Florența, deoarece tatăl său, Alighiero di Bellincione a făcut parte dintr-o facțiune de suporteri ai Sfântului Împărat Român. Această facțiune s-a divizat în două, guelfii și ghibelinii în secolul dinaintea nașterii lui Dante, cea dintâi în favoarea papei, iar cea de-a doua sprijinindu-l pe Sfântul Împărat Român. Fiind în strânsă asociere cu conducătorul catolicismului, se crede că Dante și familia sa nu au dus lipsă de avere.

Căsătorie aranjată și aventură sentimentală

Dante a crescut în casa tatălui său, și-a pierdut mama când avea 10 ani și a fost logodit cu o fată din puternica familie Donati la vârsta de 12 ani. În această perioadă s-a închegat faimoasa sa aventură sentimentală cu Beatrice Portinari, o aventură apărută în fiecare biografie a lui și prezentă aluziv în întreaga operă a lui Dante Alighieri.

Deși s-a căsătorit cu Gemma di Maneta Donati, soția lui nu i-a bântuit niciodată poemele și gândurile, asemeni lui Beatrice, cu care s-a întâlnit adeseori în viața sa de adult fără că alții să știe, și care s-a insinuat în operele sale până la moartea ei timpurie, în jurul anului 1290.

Activitatea politică a lui Dante Alighieri

După căsătoria sa, Dante a făcut parte din Ghilda Medicilor și Farmaciștilor, ceea ce i-a asigurat un loc în viața publică a orașului. Mai târziu, a călcat pe urmele pașilor tatălui său și s-a implicat și el în războiul dintre guelfi și ghibelini, în cea dintâi tabără.

Oricum, după înfrângerea ghibelinilor, și guelfii s-au separat în două grupuri: guelfii albi și cei negri. Dante a devenit unul "alb", militând pentru eliberarea de restricțiile Romei, în contrast cu guelfii negri, care continuau să-l sprijine pe papa Bonifaciu al VIII-lea.

Din pricina acestei asocieri, Dante a fost exilat din Florența, în urma acuzației aduse lui de un guvern corupt că ar fi fost un guelf alb, ce refuza să plătească taxele curente.

Exilul și moartea lui Dante Alighieri

Exilul i-a servit lui Dante ca una dintre cele mai influente etape ale vieții sale, îndepărtarea de politica florentină permițându-i să se refocalizeze de la numai poezie și proză, și să creeze cea mai lungă, mai filosofică lucrare a sa, Divina Comedie.

Dante Alighieri a murit în exil în 1321, chiar imediat după ce i se dăduse oportunitatea de a se întoarce la Florența, oportunitate pe care a refuzat-o, preferând mai curând să stea în orașul său natal decât să se plece înaintea celor care îl surghiuniseră. Și-a dat ultima suflare la vârsta de 56 de ani, probabil din pricina malariei contractate în decursul călătoriilor sale. A fost îngropat în biserica San Pier Maggiore din Ravenna.

Cea mai apreciată opera a lui Dante Alighieri, Divina Comedie, povestește despre cele trei tărâmuri ale vieții de apoi, în care credeau italienii din Evul Mediu. Lucrarea este împărțită în trei părți, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, care constau din cânturi individuale diferite (versiuni ale unui poem epic de obicei cântat). Deși Divina Comedie este definită comun ca o lucrare de poezie religioasă, Dante nu s-a ferit să releve în ea adânca lui înțelegere a științei, astronomiei și filosofiei contemporane lui. Datorită și vastei arii de referințe utilizate și a stilului său liric, Divina Comedie este considerată o capodoperă literară.

Dante Alighieri și conceptul creștin de viață de apoi

Divina Comedie este văzută de mulți învățați drept o alegorie a diferitelor stări ale viețîi de apoi ale unui suflet după moarte. În Infernul, Dante descrie conceptul creștin al iadului, locul unde cei care au comis păcâte și fărădelegi suferă etern sub domnia lui Satana.

Purgatoriul îi cuprinde pe cei considerați a fi comis păcâte, dar care nu au trecut niciodată de la motive / plănuiri la acțiune. Oamenii care se află aici nu sunt nici pedepsiți, nici mântuiți, dându-li-se oportunitatea să se căiască pentru gândurile lor rele prin încredințarea de munci prin care să-și depășească judecățile pământene.

În fine, Paradisul este un loc în care sunt trimiși cei mai buni, puri și virtuoși, aproape de sălașul lui Dumnezeu și al Sfintei Treimi, reprezentând culminarea unei munci bune și grele creștine și a unei credințe de nezdruncinat.

Fiecare dintre aceste trei vieți de apoi este constituită din nouă cercuri, paliere sau sfere, și o un spațiu final interior, indicându-se astfel importanța numărului 10 în credința creștină. Înăuntrul fiecărui cerc sunt cei care au comis anumite fapte ori cei mai credincioși într-o anumită virtute, în exemple ce se întind de la credințele mitologice ale grecilor (așa cum sunt arătate în viziunea Elenei din Troia pe tărâmul desfrânării al iadului) până la perioada de viață a lui Dante, el întâlnind oameni pe care-i cunoscuse odată, precum prietenul său Ugolino (Nino) Viscounti, care se găsea în Purgatoriu fiindcă nu înfăptuise păcate, însă își ignorase major credința în asigurarea bunăstării țării lui.

Călătoriile lui Dante: O cale spre mântuire

Se pare că Dante a ales să-și scrie textul mutându-se de la pământ, planul terestru, începând cu Infernul, apoi tranzitând Purgatoriul și, în final, ajungând în Paradis. Oricum, călătoria prin Infern a pornit de la vârf și s-a îndreptat în jos, către centrul pământului, pentru a ajunge la miezul tuturor păcatelor și păcătoșilor.

În context, Purgatoriul apare ca un munte care trebuie să fie depășit pentru a se atinge Paradisul Pământean, așa-zisă numită Grădină din Eden, care se găsește la zenitul muntelui.

Paradisul este arătat a fi în ceruri, sferele sale corespunzând cu planetele, stelele, un final potrivit pentru o călătorie prin tărâmul pământesc care trebuie să fie vizitat de om. Călătoriile lui Dante intenționează să reprezinte calea unui creștin către mântuire, să ofere înțelegerea păcatelor lumii și consecințele lor care-l așteaptă pe om după moarte.

Divina Comedie: Grandiosul final al vieții lui Dante

În pofida tumultoasei vieți politice a lui Dante Alighieri și al altor opere literare pe care le-a creat în exil, el este cunoscut în special pentru Divina Comedie, o lucrare furnizând un exemplu detaliat al credințelor despre viața de apoi ale italienilor medievali, dar și o relatare alegorică ale preocupărilor sale despre sfera politică și cea religioasă din Italia din timpul său.

Terminată cu numai un an înaintea morții sale din 1321, Divina Comedie reprezintă un final grandios al vieții lui Dante, de-a lungul căreia a observat lumea din preajma sa și a contemplat ce se întâmpla după părăsirea ei.

La începutul scrierii Infernul, prima secțiune a Divinei Comedii, Dante Alighieri avea 30 de ani. Era anul 1.300, constituind atât un nou secol, cât și o cale de mijloc a credințelor omenești. Dante din text se regăsește pierdut într-o pădure întunecată, înconjurat de trei fiare simbolizând obstacolele pe care nu era capabil să le depășească în lumea "reală". În întunecime, Dante este găsit de poetul roman Virgiliu, autorul epopeii "Eneida", ce scăpase de chinurile din straturile cele mai adânci ale infernului, deoarece trăise înainte ca Dumnezeu și Hristos să fie cunoscuți. Împreună cu Virgiliu, Dante capătă permisiunea de a avea acces temporar către cercurile iadului.

Abandonează orice speranță, tu care intri aici

Având scopul de a stârni cele mai întunecate temeri din sufletele celor care vizitau lumea subpământeană, acest avertisment de rău augur care-i întâmpină pe Dante și Virgiliu nu îi determină să-și abandoneze pelerinajul prin Infern. Deși temător, Dante îl urmează pe Virgiliu și ajung pe malul râului Acheron, cunoscut în mitologia grecească de a-i duce pe morți spre viața de apoi.

Înainte de a sosi pe barca ce-i aștepta pentru a traversa râul, Dante întâlnește sufletele celor care dăduseră dovadă de virtute și nici nu se dedaseră la rele în viețile lor. Aici își aveau sălaș și cei care refuzaseră să se alăture vreunei tabere în revolta îngerilor contra lui Dumnezeu. Cu toții, neavând cum să li se hotărască soarta, deoarece nu greșiseră cu nimic în afară de a fi inconștienți, neglijenți.

Primul cerc: Limbul

Primul cerc pe care-l străbat Dante și tovarășul său este Limbul, tărâm aparținând atât lui Virgiliu, cât și contemporanilor și precedesorilor săi, la fel ca și celor morți nebotezați și păgânilor care avuseseră o viața dreaptă deși nu acceptaseră creștinismul.

Exista credința va un om putea fi pedepsit fiind trimis în colțurile cele mai întunecate ale lumii subpământene pentru că nu trăise atunci când creștinismul nu era încă cunoscut. În interiorul primului cerc rămăseseră unii dintre cei mai vestiți oameni din antichitate, precum Homer, Hipocrate, regina Penthesilea a amazoanelor și alții, personaje mitologice cum ar fi participanți la războiul troian.

Al doilea cerc: Pedeapsa pentru desfrânare, lăcomie și mânie

Următorul cerc al Infernului îi include pe cei vinovați de păcatul desfrânării, primele ființe umane considerate de Dante ca fiind cu adevărat de pedepsit. Sufletele pierdute de aici, precum Paris din Troia, Tristan, iubitul Isoldei, de la curtea regelui Arthur, și Cleopatra, trebuie să îndure mereu să fie împinse înainte și înapoi de un vânt violent, la fel de constant și schimbător ca flacăra pâlpâindă a unei lumânări.

După acești primi păcătoși sunt cei lacomi, forțați să stea într-un amestec de nămol, zloată și alte substanțe necunoscute reprezentând disprețul fără de margini atribuit lor.

Urmează cei avizi, un amalgam de clerici și bancheri care sunt totdeauna trași în jos de greutatea unei enorme cantități de bani, în vreme ce sunt perpetuu plouați cu mizerie și fecale.

Cei mânioși trebuie să se lupte etern între ei, bătându-se cu pietre din râul Styx, un alt râu din mitologia grecească cunoscut ca un loc unde zeii făceau jurăminte de neîncălcat.

Ereticii, violenții și escrocii

Ultimele patru cercuri ale infernului se găsesc în orașul Dis, numit astfel după zeul roman al lumii subpământene, același ca și Pluton, dar purtând această denumire în Eneida. Acest oraș interior este păzit de îngeri căzuți și Furii, care împiedică pe oricine să între sau să iasă din el.

Numai cu ajutorul îngerilor, lui Dante i se permite să pătrundă în oraș. Odată cu sosirea în al șaselea cerc, primii zăriți de Dante sunt ereticii, închiși în morminte arzânde, acolo fiind ținuți cei condamnați pentru fărădelegile lor atât din viață, cât și din moarte.

Al șaptelea cerc îi cuprinde pe cei violenți, ei înșiși împărțiți în trei secțiuni: cei care au făcut rele vecinilor și tovarășilor lor, cei care s-au sinucis și cei care s-au manifestat violent împotriva credinței creștine și a lui Dumnezeu. Sodomiții, precum profesorul lui Dante, Brunetto Lantini, și blasfemiatorii locuiesc în acest sector final al celui de-al șaptelea tărâm. Alexandru cel Mare este unul dintre cei mai notabili oameni care suferă în acest loc, acesta fiind considerat păcătos pentru crimele lui de a cuceri alte popoare. Oricine și-a făcut rău lui însuși este supus unor dureri fizice și psihice prin transformarea sa într-un copac ciugulit continuu de răutăcioasele harpii, pe jumătate femei, pe jumătate păsări.

Cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu sunt întinși, într-o agonie veșnică, într-un deșert de nisip arzând, în vreme ce sodomiții sunt sortiți să umble etern printr-o furtună de foc.

Cei lipsiți de onestitate se află în al optulea cerc, printre ei fiind tot felul de înșelători, răufăcători emoționali, precum seducători, lingușitori, dar și oameni imorali, presupuși vrăjitori și alchimiști, hoți și ipocriți și, desigur, politicieni.

Terifiantul al nouălea cerc al Infernului

În fine, înăuntrul celui de-al nouălea cerc sunt cei mai răi, mai teribili ticăloși. Locuiesc aici pentru veșnicie cei vanitoși și înșelători, fiecare dintre ei fiind imobilizat într-un lac de gheață, și nu arzând în flăcările iadului, așa cum se crede de obicei.

Cain, ucigașul fratelui său Abel, și Mordred, asasinul tatălui său Arthur, își au sălaș în primul strat al celui de-al nouălea cerc. Trădătorii de țară sunt înghețați în al doilea strat, urmați de trădătorii prietenilor și camarazilor lor, în cel de-al treilea. Al patrulea strat este rezervat celor care s-au întors împotriva conducătorilor lor, cel mai cunoscut fiind Iuda, trădătorul lui Iisus.

Oricum acest cerc este capătul drumului pentru Dante și călăuza sa. Patru alte personaje îi așteaptă în centrul ultimului cerc. Cel dintâi este chiar Satana, cu șase ochi și șase aripi, încercând în veci să scape de chinurile sale din prinsoarea gheții. Întemnițat în centrul cercului, fiecare din cele trei fețe ale sale devorează câte unul din trei oameni.

Brutus, prietenul și trădătorul lui Iulius Cezar, și camaradul său, Cassius, sunt mestecați de Satana pentru rolul pe care l-ai jucat în devastatorul final al încercării lui Cezar de a unifica Roma. Iar, în gura centrală a lui Satana se găsește cel mai rău dintre muritorii din istorie, Iuda Iscariotul, care este condamnat să sufere prin mușcarea eternă a capului său și jupuirea pielii de pe spate cu mâinile Satanei, pentru crimele pe care le-a comis împotriva Fiului lui Dumnezeu.

După aceste imagini înspăimântătoare, călătoria lui Dante prin Infern ajunge la un sfârșit terifiant. Virgiliu intră în acțiune, punându-l pe pelerinul îngrozit în spatele său și apoi ferindu-se de aripile lui Satana pe când urcă pe spatele demonului. Dante nu poate face altceva decât să încerce să rămână în viață în timp ce Virgiliu îl poartă mai întâi în jos, peste apele întunecate, și înapoi în sus, de-a lungul picioarelor Satanei, către suprafața pământului. Odată ajunși acolo, Dante își începe călătoria spre următorul tărâm al vieții de apoi, Purgatoriul.

În curând, pe diane.ro., articole despre Purgatoriul și Paradisul lui Dante Alighieri din Divina Comedie!

CAPRICIILE lui Francisco Goya | Los Caprichos

Mitul lui Odiseu

2026-05-24T10:07:00.000+03:00

În mitologia grecească, Odiseu / Odysseus a fost un erou celebrat, binecunoscut pentru rolul său major în războiul troian și pentru călătoria sa de 10 ani pe drumul spre casă. Odiseu, cunoscut și ca Ulise / Ulysses, apare ca un personaj central în Odiseea, epopeea lui Homer, și are, de asemeni, o serie de acțiuni notabile în Iliada, o altă epopee vestită a lui Homer.

Viața timpurie a lui Odiseu

Odiseu a fost considerat, în general, fiul lui Anticlea și al regelui Laertes din Ithaca. Totuși, unele legende susțin că tatăl său a fost Sisyphus, fondatorul orașului Corint și un om care l-ar fi înfrânt pe zeul Hades. Această versiune a mitului spune că Sisyphus ar fi sedus-o pe Anticlea înainte de căsătoria ei cu Laertes, și că Odiseu și-ar fi moștenit istețimea de la Sisyphus.

Educat de centaurul Chiron, Odiseu a început să arate un mare curaj și o mare onoare de la o vârstă timpurie. În vreme ce vâna cu unchii săi și bunicul său, tânărul erou a salvat mulți oameni de a fi uciși de un vier sălbatic. Totuși, înainte să moară, animalul l-a rănit pe Oreste la un picior cu colțul său ascuțit, lăsându-i o cicatrice permanentă.

Când Odiseu a devenit adult, Laertes i-a dat tronul acestuia. Cam în același timp, el a început să se gândească la căsătorie. Asemeni altor tineri conducători și eroi din Grecia, și-a dorit-o pe Elena, frumoasa fiică a regelui Tyndareus al Spartei. Dar Ithaca era un regat sărac și Odiseu a avut puține speranțe că o va câștiga. Cu toate astea, el a mers la Sparta ca pețitor al Elenei.

În Sparta, Odiseu a arătat ceva din viclenia pentru care a devenit faimos. Numeroși bărbați veniseră acolo pentru a cere mâna Elenei, și regele Tyndareus s-a temut despre ce se putea întâmplă când el va alege unul pentru se căsători cu fiica sa. Odiseu l-a sfătuit pe rege să-i facă pe toți pețitorii să jure că vor proteja pe Elena și bărbatul cu care se va mărită. Pețitorii au fost de acord și, în acest fel, l-au acceptat pe Menelaus când a fost ales ca soțul Elenei. Recunoscător, Tyndareus l-a ajutat pe Odiseu să câștige mâna nepoatei sale, Penelopa, de care eroul se îndrăgostise. Cuplul a revenit la Ithaca, și Penelopa i-a purtat lui Odiseu un fiu pe nume Telemachus.

Războiul troian

Când a izbucnit războiul troian, Odiseu a încercat să evite să participe la acesta. Un oracol îi spusese că dacă se va duce la război, va fi departe de casă 20 de ani și se va întoarce ca un cerșetor. Așadar, Odiseu a pretins că era nebun și și-a însămânțat câmpurile cu sare în loc de grâu. Când oficialii greci au venit să-l ia la luptă, au bănuit că la mijloc era un truc, și au pus copilul Telemach pe ogor. Odiseu a oprit plugul pentru a evita să omoare pruncul, un lucru pe care un nebun nu l-ar fi făcut.

Potrivit Iliadei, rolul lui Odiseu în războiul troian a fost în principal de sfătuitor și purtător de cuvânt decât de luptător. El ajutat la descoperirea locului unde se afla Ahile (Achilles) și a convins marele erou să se alăture războiului. A păcălit-o pe Clytemnestra, soția lui Agamemnon, să-și trimită fiica, Ifigenia, pentru a fi sacrificată zeiței Atena, astfel încât corăbiile grecilor să aibă vânturi favorabile pentru călătoria spre Troia. Când a fost nevoie de un intermediar pentru a pune capăt certei dintre Agamemnon și Ahile, Odiseu a făcut asta. De asemeni, a spionat troienii și a descoperit planurile lor.

Renumit pentru vorbirea sa elocventă și convingătoare, Odiseu a fost chemat de mai multe ori pentru a da sfat. Deși a luptat cu bravură, a preferat strategia în locul eroismului. Când grecii au capturat profetul troian Hellenus, și a întrebat de ce ei trebuiau să cucerească Troia, Odiseu a îndeplinit cele trei sarcini cerute. L-a convins pe Neoptolemus, fiul lui Ahile, să vină alături de greci în bătălie. A utilizat înșelăciunea pentru a-l determina pe Philoctetes, păstrătorul arcului și săgeților lui Hercule, să participe la luptă. Totodată, a folosit șiretenia pentru a se strecura în Troia și a fura Palladium, o statuie a lui Artemis crezută a proteja orașul și a-i aduce noroc. În fine, lui Odiseu i-a venit ideea ca grecii să se prefacă că navighează departe de Troia lăsând în urma lor un enorm cal de lemn, în care erau ascunși soldați greci. Acest truc le-a permis grecilor să intre în oraș și să-i învingă pe troieni.

Călătoria spre casă

După căderea Troiei, Odiseu a pornit spre Ithaca, dar voiajul său a durat zece ani întrucât îl maniase pe zeul mării, Poseidon. Călătoria și aventurile sale, descrise în Odiseea, au purtat eroul spre numeroase locuri minunate și periculoase. Pe drum, el și-a pierdut toți tovarășii și comoara pe care o luase din Troia. Sosind acasă, în cele din urmă, după o absență de 20 de ani, Odiseu a trebuit să înfrângă rivalii care încercau să-i ia soția și regatul. Apoi, și-a dovedit identitatea soției sale, Penelopa.

Există mai multe relatări despre ultimii de viață ai lui Odiseu. Unele povești spun că a fost omorât accidental de Telegonus, fiul său, prin intermediul vrăjitoarei Circe. Alte povești spun că s-a căsătorit cu Callidice, regina din Thesprotia și a guvernat acolo o perioadă, în timp ce Penelopa era încă în viață. Cu toate astea, alte versiuni ale legendei relatează că Odiseu a fost silit să plece în exil de rudele rivalilor săi pe care-i omorâse la întoarcerea sa în Ithaca.

Odiseea lui Homer | Rezumat și analiză

Mitul lui Orfeu

2026-05-23T10:06:00.000+03:00

În mitologia grecească, Orfeu a fost un muzician care cânta atât de frumos încât chiar și animalele, pietrele și copacii dansau după melodiile sale încântătoare. A fost fiul lui Calliope, muza poeziei epice, și a zeului Apollo. Apollo i-a dat lui Orfeu prima sa liră, un instrument la care a cântat mereu.

Orfeu i-a întovărășit pe Iason și pe argonauți în căutarea Lânii de Aur, și și-a folosit muzica de mai multe ori pentru a le ușura călătoria. Cu un prilej, a liniștit marea cu cântărea sa. Altădată, i-a salvat pe argonauți de mortalele sirene, cântând atat de tare incât ei nu au putut auzi cântecele sirenelor. Totodată, a oprit argonauții dintr-o ceartă cu un cântec despre originile universului.

Orfeu s-a implicat într-o poveste de dragoste cu nimfa Euridice / Eurydice. La scurt timp după căsătoria lor, Eurydice a fost mușcată de un șarpe și a murit. Îndurerat, el a refuzat să mai cânte o perioadă îndelungată. În cele din urmă, s-a hotărât să se ducă în lumea subpământeană pentru a o găsi pe Eurydice. Muzica sa l-a fermecat pe Charon, barcagiul care purta sufletele morților peste râul Styx în lumea subpământeană. Charon a fost de acord să-l transporte pe Orfeu peste râu, chiar dacă nu era mort. Cântecele lui Orfeu l-au îmblânzit, de asemeni, pe Cerberus, câinele monstruos cu trei capete care păzea porțile tărâmului subpământean. Chiar și Hades și Persefona, regele și regina acestei lumi, nu au putut rezista muzicii sale. Ei au consimțit să-l lase să o ia pe Eurydice înapoi pe pământ, dar cu o condiție. Orfeu nu trebuia să se uite înapoi spre ea până când ajungeau amândoi la suprafața pământului. Orfeu și-a condus soția către ieșirea din tărâmul subteran și, când a ajuns aproape la suprafață, a fost atât de bucuros încât s-a uitat în spate pentru a-și împărtăși fericirea cu Eurydice. Imediat, ea a dispărut în lumea subpământeană.

Orfeu și-a petrecut restul vieții jelindu-și soția pierdută. Cu timpul, această jale le-a înfuriat pe Menade, un grup de nimfe care-l venera pe Dionis. Pentru a-l pedepsi pe Orfeu pentru că neglija atenția lor, l-au sfâșiat în bucăți. Muzele au adunat părțile corpului lui și le-au îngropat, însă capul său și lira sa au rămas în Râul Hebrus. Atât capul, cât și lira, au continuat să cânte dar, până la urmă s-au cufundat în mare și au ajuns să se odihnească pe insula Lesbos. Capul a devenit un oracol ce a rivalizat cu oracolul lui Apollo de la Delphi. Zeii au amplasat lira lui Orfeu în ceruri, ca o constelație.

Mitul despre Euridice

Sindromul Stendhal: Cum arta ne poate afecta mintea și corpul

2026-05-22T10:05:00.000+03:00

Vederea operelor de artă ne poate stârni tot felul de emoții, de la fericirea și venerarea ce se pot ivi când vizităm colecția extinsă de opere plastice ale unui muzeu, până la emoții negative precum mânia și disperarea evocate de anumite picturi ori sculpturi.

Însă, în cazuri mai rare, observarea directă a unor capodopere în orașe pline de opere de artă îi face pe vizitatori să nu se simtă bine și să treacă printr-o trăire copleșitoare, o afecțiune psihosomatică cunoscută ca Sindromul Stendhal, și care poate implica bătăi rapide ale inimii, amețeală, leșin, anxietate, și chiar halucinații.

Potrivit unei cercetări din 2021, publicate de Cambridge University Press din partea Asociației Psihiatrice Europene, "pentru iubitorii de artă, emoția de a sosi undeva precum Florența, care adună atât de multe vestite opere de artă, este ca și cum și-ar aceștia și-ar întâlni toți eroii dintr-o dată". "Această afecțiune estetică ciudată este în mod sigur dovada puterii speciale a artei renascentiste".

Ce este Sindromul Stendhal?

Sindromul Stendhal este o condiție psihosomatică crezută a determina un puls rapid, amețeli, leșinuri, confuzie și halucinații când un individ este expus unei copleșitoare serii de artă, frumusețe sau experiențe culturale, spune doctorul Chi Quita Mack, MSW, un lucrător și autor social.

Sindromul Stendhal este listat în Manualul Diagnostic al Afectiunilor Mentale, pe care SUA și alte țări îl folosesc ca un ghid autoritar al tulburărilor și diagnozelor mintale. Oricum, psihiatrii au documentat Sindromul Stendhal în jurnale medicale și au avertizat ca toți călătorii venind la unele din cele mai mari muzee de artă plastică să se liniștească atunci când privesc capodopere, potrivit cercetării Asociației Psihiatrice Europene.

Istoricul Sindromului Stendhal

Scriitorul francez Grenoble Marie-Henri Beyle, al cărui pseudonim literar a fost Stendhal, un mare iubitor al artei, s-a îmbarcat, în 1817, într-un "Mare Tur" al Europei, cu destinația finală Florența, pentru a-și susține cunoașterea personală, politică și artistică.

El și-a descris experiențele legate de artă în jurnalul său de călători, scriind, "Am atins acel nivel al emoției în care senzațiile infuzate de arte și simțămintele mele pasionale s-au întâlnit. Părăsind Santa Croce, inima mea bubuia, viața se uscase din mine, mergeam cu teama de a cădea".

Aceste sentimente de copleșire au fost, mai târziu, documentate de doctorul Graziella Magherini, șefa a psihiatriei la spitalul Santa Maria Nuova din Florența, Italia, care, în 1979, a scris, "Sindromul Stendhal: Indispoziția călătorului în fața măreției artei". Magherini a observat peste 100 de turiști în decursul a 20 de ani care, la ieșirea din Galeria Uffizi și încântați de lucrările de artă ale lui Caravaggio și Michelangelo, au avut un atac brusc de amețeală, palpitații ale inimii, plâns, panică, transpirație și, în unele cazuri, halucinații.

Cât de comun este Sindronul Stendhal?

Sindromul Stendhal este rar și nu este recunoscut pe larg în comunitatea medicală.

Afecțiunea este constatată, potrivit cercetărilor, de obicei, la turiști și vizitatori ai orașelor cu o mare concentrație de artă și moștenire culturală, precum Florența, Paris, Atena, Tokio și Roma.

Ce provoacă Sindromul Stendhal?

Deși nu s-a făcut un studiu de amploare a Sindromului Stendhal, cercetătorii cred că se poate ivi atunci când călătorii sunt copleșiți de o frumusețe intensă.

Unii călători pot fi mai predispuși să trăiască Sindromul Stendhal, inclusiv cei care călătoresc singuri sau ajung la capătul unui voiaj, ori au primit o educație religioasă, conform Academiei Braziliene de Neurologie. Stresul, deshidratarea și somnul deficitar pot face, de asemeni, oamenii mai predispuși să fie afectați de Sindromul Stendhal, potrivit aceleiași academii.

Psihologie: Sindromul morților vii

Mitul lui Odin, zeul nordic suprem

2026-05-21T10:04:00.000+03:00

Odin a fost conducătorul Aesirilor, un grup de zeități din mitologia nordică. Numit uneori "Tatăl al tot", Odin a avut un rol central în mituri despre crearea și distrugerea lumii. A fost zeul războiului, dar și al înțelepciunii, magiei și poeziei.

Numele său înseamnă "furie" sau "frenezie", trăsături ale inspirației sale feroce ce a călăuzit atât războinicii, cât și poeții. Odin a originat posibil din miturile timpurii ale popoarelor germanice, care-l numeau "Wosanaz". Denumirea zilei de miercuri din engleză, Wednesday, provine de la Ziua lui Wodem, numele lui Odin din limba engleză veche. Odin a fost căsătorit cu Frigg, gardiana căsătoriei.

Miturile lui Odin

Odin a străbătut întreaga istorie a lumii mitice nordice, de la crearea la distrugerea sa. Înainte de a există lumea, el și doi frați ai săi, Vili și Ve, au omorât primordialul uriaș al înghețului, Ymir. Au folosit oasele, sângele și carnea lui Ymir pentru a forma universul. Odin a stabilit cerurile pentru zei, lumea de mijloc pentru oameni și pitici, și lumea subpământeană pentru morți. Apoi, a creat primul bărbat și prima femeie dintr-un arbore de frasin, respectiv unul de ulm.

Printre zeitățile spuse a fi fost copiii lui Odin au fost Balder și Thor. Odin, zeitatea preferată a prinților, nobililor și războinicilor, a ajuns să fie văzut ca zeul nordic suprem, către care celelalte divinități se îndreptau pentru ajutor și sfat. El a guvernat din palatul său, Valhalla, de pe tărâmul ceresc numit Asgard. Ca zeu al războiului, a avut grijă de războinicii omorâți în bătălii.

Valkiriile au purtat ostașîi uciși direct la Valhalla. Apoi, Odin s-a ospatat alături dei ei și i-a pregătit pentru Ragmarak, bătălia finală în care zeii și lumea aveau soarta de a pieri

Odin a fost considerat a avea o mare înțelepciune, incluzând cunoașterea magiei și divinației. A trebuit, totuși, să plătească un mare preț pentru acest dar, dându-și unul din ochi în schimbul unei băuturi din fântâna lui Mimir. Apele acestei fântâni, ce izvorau de la rădăcinile copacului lumii Yggdrasill, conțineau o vastă înțelepciune. Un alt mit spune că Odin s-a înjunghiat cu sabia sa magică, numită Gungnir, și s-a spânzurat de Ygdrasill timp de nouă zile și nouă nopți, într-o "moarte vie". Acest autosacrificiu i-a furnizat cunoașterea runelor, simbolurile nordice utilizate pentru scris și ghicirea viitorului. Deși era înțelept, Odin putea fi și siret, înșelător. Nu a fost neobișnuit pentru el, de pildă, să-și încalce un jurământ sau să stârnească oamenii unii împotriva altora pentru a iniția un conflict.

Odin a avut puterea de a-și schimba înfățișarea, și această transformare a formei sale a avut un rol în mitul care explică conexiunea lui cu poezia. Cea mai înțeleaptă ființă care trăise vreodată a fost Kvasir, pe care zeii îl formaseră din propria lor salivă. Duarfii l-au omorât pe Kvasir și au amestecat sângele său cu miere pentru a obține o poțiune care dăruia înțelepciune și darul poeziei. Un uriaș a ascuns poțiunea în mijlocul unui munte și și-a pus fiica să o păzească. Odin s-a preschimbat într-un șarpe și s-a strecurat printr-o mică gaură până în munte. Apoi, luând forma unui uriaș arătos, a convins-o pe fiică să-l lase să bea poțiunea. De îndată ce Odin a înghițit poțiunea, s-a transformat într-un vultur și a zburat la Asagard, unde a vomitat poțiunea în trei vase sacre. În timpul zborului său, câteva picături din licoare au picat pe pământ și au devenit inspirația poeților umani.

Un alt mit îl revelează pe Odin ca un personaj înșelător, cât și ca un întăritor al justiției divine. El a observat doi tineri prinți, Agnar și Geirrod. La sfatul lui Odin, Geirrod l-a trimis pe Agnar într-o corabie pe mare și, apoi, a declarat că fratele lui se înecase. După ce Geirrod a crescut și a devenit rege, a fost pus la încercare când un om numit Grimnir a apărut la curtea sa. Temându-se că acel bărbat era vrăjitor, Geirrod l-a torturat. Totuși, până la urmă, fiului regelui i s-a făcut milă de Grimnir și l-a ajutat. După ce a prezis că Geirrod se va omorî singur, cu propria sa sabie, Grimnir a revelat că era, de fapt, Odin. Regele și-a scos din teacă sabia pentr a-l ataca, dar s-a împiedicat și s-a înjunghiat el însuși. Odin i-a pus apoi pe tron fiul său bun.

Lui Odin îi plăcea să rătăcească pe pământ sub forma unei bartrane, purtând o mare mantie albastră și o pălărie cu boruri largi care-i ascundea fața cu un singur ochi. Adeseori, era întovărășit de lupi și corbi, ce se hrăneau cu carne de pe câmpurile de bătălie. Corbii lui, Hugin (Gând) și Munin (Memorie), călătoreau în jurul lumii pământene și a celei subpământene, întorcându-se să-i spună stăpânului lor ce văzuseră. Ocazional, Odin încăleca un cal cu opt picioare, numit Sleipnir, care putea merge cu mare viteză atât prin aer, cât și prin apă.

Venerarea lui Odin

Cultul lui Odin a înflorit în mare parte din Europa nordică și s-a învigorat în anii 700 și 800, epoca vikingilor. Acești războinici nordici, îndeosebi luptători înfricoșători numiți Berserk, îl vedeau pe Odin ca patronul lor special. Ceremoniile în onoarea lui includeau sacrificii umane prin sabie sau foc. Totuși, spânzurări rituale aveau un rol notabil în venerarea lui Odin, care era uneori numit Domnul Spânzurătorilor ori Zeul Spânzurat din cauza spânzurării sale mitice de copacul Yggdrasill.

Mitul lui Bragi, zeul nordic al poeziei

Biografia lui Martin Luther | Viața și realizările

2026-05-20T10:03:00.000+03:00

Martin Luther a fost un călugăr german care a schimbat pentru totdeauna creștinismul, după ce, în 1517, a bătut în cuie pe ușa unei biserici ale sale "95 de teze" ("Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum"), dând naștere reformei protestante.

Luther a pus sub semnul întrebării unele dintre principiile de bază ale romano-catolicismului, iar adepții săi s-au îndepărtat curând de biserica romano-catolică pentru a începe tradiția protestantă. Acțiunile sale au pus în mișcare o reformă cutremurătoare în cadrul bisericii.

Un teolog proeminent, Martin Luther a dorit ca oamenii să se simtă mai aproape de Dumnzeu, ceea ce l-a determinat să traducă Biblia în limba compatrioților săi, schimbând radical relația dintre conducătorii bisericii și credincioșii lor.

Viața timpurie a lui Martin Luther

Martin Luther s-a născut pe 10 noiembrie 1483, la Eisleben, Saxonia, aflată în prezent în Germania.

Părinții lui, Hans și Margarette Luther, au fost urmașii unor țărani. Totuși, Hans avusese succes ca miner și topitor de minereu și, în 1484, familia sa s-a mutat de la Eisleben către apropiata localitate Mansfeld, unde Hans avea depozite de minereu.

Hans Luther știa că mineritul era o muncă grea și și-a dorit pentru promițătorul său fiu o carieră mai bună, ca avocat. La șapte ani, Luther a intrat la școala din Mansfeld.

Educația lui Martin Luther

La vârsta de 14 ani, Luther a mers spre nord, la Magdeburg, unde și-a continuat studiile. În 1498, s-a întors la Eisleben și s-a înscris într-o școală, studiind gramatică, retorică și logică. Mai târziu, a comparat această experiență cu purgatoriul și iadul.

În anul 1501, Luther a intrat la Universitatea din Erfurt, unde a primit o diplomă în gramatică, logică, retorică și metafizică. În acel timp, se părea că era pe cale să devină avocat.

Călugăria lui Martin Luther

În iulie 1505, Luther a avut o experiență ce i-a schimbat viața și l-a îndreptat către un alt obiectiv, cel de a deveni călugăr.

Prins în mijlocul unei furtuni cumplite, în care s-a temut pentru viața sa, Luther a strigat către Sfânta Ana, sfânta patroană a minerilor, "Salvează-mă, Sfânta Ana, și mă voi face călugăr!" Furtuna s-a liniștit și el a fost salvat.

Cei mai mulți istorici cred că acesta nu a fost un act spontan, și că ideea călugăririi era deja prezentă în mintea lui Luther. Hotărârea sa de a deveni călugăr a fost foarte dezamăgitoare pentru tatăl său, însă el avea convingerea că trebuia să-și țină promisiunea.

Luther a fost, totodată, îmboldit de frica de iad și de mânia lui Dumnezeu, și a simțit că traiul său într-o mănăstire îl va ajuta să găsească mântuirea.

Primii săi ani de viață monahală au fost dificili, pentru că nu a aflat iluminarea religioasă pe care o căuta. Un mentor i-a spus să-și focalizeze traiul exclusiv pe Iisus Hristos și că acest lucru îi va da, mai târziu, călăuzirea după care tânjea.

Deziluzionarea legată de Roma

La vârsta de 27 de ani, Luther a avut oportunitatea de a fi delegat la o conferință a bisericii catolice din Roma. A ajuns să fie foarte dezamăgit și descurajat de imoralitatea și corupția pe care a văzut-o printre preoții catolici.

La revenirea în Germania, s-a înscris la Universitatea din Wittenberg în încercarea de a-și suprima frământările spirituale. A excelat în studii și a primit un doctorat, devenind profesor de religie la universitate (cunoscută azi ca Universitatea Martin Luther Halle-Wittenberg).

Prin studiile sale ale Scripturilor, Luther a câștigat, în fine, iluminarea spirituală. În anul 1513, pe când pregătea conferințe, Luther a citit primul verset din Psalmul 22, în care Hristos se plângea în strigătul său de milă de pe cruce, un plâns similar cu deziluzionarea lui Luther față de religie.

După doi ani, când își punea la punct o conferențiere despre Epistola Sfântului Pavel către Romani, a dat peste pasajul "Cel drept va trăi prin .credință". A cugetat la această afirmație ceva vreme.

În cele din urmă, a realizat că cheia către mântuirea spirituală nu însemna să te temi de Dumnezeu ori să fii înrobit de dogma religioasă ca să crezi că numai credința poate aduce mântuirea. Această perioadă a marcat o schimbare majoră în viața sa și l-a condus către Reformă.

Cele 95 de Teze ale lui Martin Luther

Pe 31 octombrie 1517, Luther, mâniat de noul set de indulgențe ale papei Leon al X-lea în scopul ajutării construirii bazilicii Sfântului Petru, a țintuit o foaie de hârtie cu cele 96 teze ale lui pe ușa capelei Universității Wittenberg.

Deși Luther intenționa ca aceste teze să fie puncte de discuție, ele au cuprins o critică devastatoare a indulgențelor prin care papii le garantau oamenilor că li se va anula pedeapsa pentru păcate, "cumpărându-se" astfel credința lor!

Luther a trimis, de asemeni, o copie cu cele 96 de teze arhiepiscopului Albert Albrecht de Mainz, cerându-i să pună capăt indulgențelor. Cu sprijinul presei de tipărit, cele 96 de teze s-au răspândit în toată Germania în două săptămâni, și în Europa în timp de două luni.

În cele din urmă, biserica a acționat pentru a opri acest act de sfidare. În octombrie 1815, la o întâlnire cu cardinalul Thomas Cajetan, la Ausburg, lui Luther i s-a cerut să se dezică de tezele sale prin autoritatea papei.

Luther a spus că nu le va retracta decât dacă Scripturile dovedesc că a greșit. A mers mai departe, declarând că nu consideră că papalitatea avea autoritatea de a interpreta Scripturile. Întâlnirea s-a terminat cu o repriză de strigăte și a inițiat excomunicarea lui din biserică.

Excomunicarea lui Luther

După publicarea tezelor, Martin Luther a continuat să conferențieze și să scrie la Wittenberg. În iunie și iulie 1515, a declarat public că Biblia nu-i dă papei dreptul exclusiv de a interpreta Scripturile, ceea ce a fost un atac direct la adresa papalității.

În fine, în 1520, papa s-a săturat și, pe 15 iunie a emis un ultimatum amenințându-l pe Luther cu excomunicarea.

Pe 10 decembrie, Luther a făcut publică scrisoarea papei. În ianuarie 1521, Luther a fost excomunicat oficial din biserica romano-catolică.

Dieta de la Worms

În martie 1521, Luther a fost chemat înaintea Dietei de la Worms, o adunare generală de autorități laice. Din nou, Luther a refuzat să se dezică de afirmațiile sale, cerând să-i fie arătată orice Scriptură care-i putea contrazice poziția, dacă există vreo una.

Pe 8 mai 1521, adunarea a emis Edictul de la Worms, interzicând scrierile lui Luther și declarându-l pe acesta un "eretic condamnat". Condamnat fiind, a devenit un om căutat pentru a fi arestat. Prietenii l-au ascuns la castelul Wartburg.

În secluziune, Luther a tradus Noul Testament în limba germană, dându-le oamenilor obișnuiți oportunitatea de a citi cuvintele Domnului.

Biserica luterană

Deși amenințat cu arestarea, în mai 1522, Luther s-a întors la Eisenach, pentru a organiza o nouă biserică, luteranismul.

A câștigat mulți adepți, iar biserica luterană a primit, totodată, un sprijin considerabil de la prinți germani.

Când, în 1524, a început o revoltă țărănească, Luther a denunțat țăranii și a fost de partea conducătorilor, de care depindea în menținerea bisericii sale. Au fost omorâți mii de țărani, dar biserica luterană s-a extins de-a lungul anilor.

Katharina von Bora

Născută într-o familie nobilă care decăzuse în vremuri grele, Katharina a fost trimisă, la vârsta de cinci ani, la o mănăstire. Ea și mai multe alte maici cu mintea deschisă au decis să scape de rigorile vieții claustrate și, după ce au trimis, pe ascuns, o scrisoare de ajutor luteranilor, s-a organizat un plan îndrăzneț.

Cu ajutorul unui negustor de pește, Luther a ascuns maicile rebele în butoaie de heringi, care au fost scoase în secret din mănăstire după lăsarea întunericului, o ofensă ce putea fi pedepsită cu moartea. Luther s-a asigurat că toate femeile vor găsi de lucru sau perspective de a se mărită, cu excepția încăpățânatei Katharina, care a refuzat toți pețitorii în afară de însuși Luther.

Scandalosul mariaj al dizgrațiatului călugăr cu o călugăriță dizgrațiată poate să fi pătat cumva imaginea reformei dar, în decursul următorilor ani, cuplul a prosperat și a avut șase copii.

Katharina s-a dovedit a fi mai mult decât o soție și o mamă devotată, și a crescut considerabil averea familiei investind cu dibăcie în ferme, livezi și o berărie. De asemeni, a transformat o fostă mănăstire în dormitor și centru de întâlnire pentru activiștii reformei.

Luther a spus mai târziu despre căsătoria sa, "Am făcut îngerii să râdă, și diavolii să plângă". Neobișnuit pentru acea vreme, în testamentul său, Luther a numit-o pe Katharina singurul moștenitor și protector al copiilor lor.

Antisemitismul lui Martin Luther

Din 1533 până la moartea sa, în 1546, Luther a fost decan la Universitatea din Wittenberg. În această perioadă a avut multe boli, inclusiv artrită, probleme cu inima și afecțiuni digestive.

Durerea fizică și tensiunea emoțională creată de a fi fugar s-au reflectat în scrierile sale.

Unele lucrări ale lui conțin un limbaj strident și ofensiv contra mai multor segmente ale societății, în particular împotriva evreilor și, într-un mai mic grad, împotriva musulmanilor. Antisemitismul lui Luther este vădit întru totul în tratatul lui "Evreii și minciunile lor".

Moartea și moștenirea lui Martin Luther

Martin Luther a murit în urma unui accident vascular cerebral, pe 18 februarie 1546, la vârsta de 62 de ani, în timpul unei călătorii către Eisleben. A fost înmormântat în biserica Tuturor Sfinților din Wittenberg, orașul pe care l-a ajutat să se transforme într-un centru intelectual.

Învățăturile și traducerile lui Luther au schimbat radical teologia creștină. Grație, în mare măsură, presei lui Gutenberg, influența sa a continuat să crească după moartea lui, iar mesajul său a străbătut Europa și întreaga lume.

Mitul lui Orion

2026-05-19T10:02:00.000+03:00

În mitologia grecească, Orion a fost un vânător uriaș. Unele povești susțin că a fost fiul lui Zeus, Poseidon sau Hermes. Altele au pretins că s-a născut din pielea unui taur ce fusese îngropat după ce regele din Boetia urinase peste el.

Orion a mers la insula Chios, unde regele Oenopion i-a cerut să alunge toate fiarele sălbatice de pe tărâmul său. În schimb, Oenopion i-a permis că îi va da în căsătorie fiica lui, Merope.

Totuși, mai târziu, regele nu și-a onorat promisiunea. Orion s-a îmbătat și a violat-o pe Merope, iar Oenopion l-a orbit. După ce și-a recăpătat vederea, Orion s-a dus la Creta pentru a trăi și a vâna cu zeița Artemis.

Sunt mai multe relatări despre moartea sa. Într-o legendă, se zice că Eos, zeița zorilor, a avut o relație amoroasă cu Orion și că Artemis l-a omorât din gelozie. Potrivit altei versiuni a mitului, Orion și Artemis plănuiau să se căsătorească, dar zeița fost înșelată să-l ucidă de către fratele ei, Apollo. Într-un alt mit, Orion a urmărit cele șapte surori cunoscute drept Pleiade. Pentru a le salva de hărțuirea lui Orion, Zeus le-a transformat în stele. De asemeni, Orion a devenit o constelație, ce pare să le vâneze pe Pleiade prin ceruri.

Mitul despre Pleiade

Mitul lui Oreste

2026-05-18T10:01:00.000+03:00

În mitologia grecească, Oreste / Orestes a fost prințul care a răzbunat omorârea tatălui său, regele Agamemnon din Micene, ucigându-și propria mamă, Clitemnestra. Surorile lui Oreste, Ifigenia și Electra, au avut un rol important în această poveste. Un număr de scriitori și artiști antici, inclusiv Eschil și Euripide au fost inspirați de mitul lui Oreste.

Oreste era încă copil când Agamemnon a plecat să lupte în războiul troian. Pe când regele era departe, Clitemnestra și-a găsit un iubit, Aegisthus (Egist). Ea poate să fi fost condusă spre imoralitate de dorințele sale de a se răzbuna pentru moartea fetei sale. Pentru a obține vânturi favorabile care să-i poată purta flota spre Troia, Agamemnon își sacrificase propria lor fiică, Ifigenia, zeiței Artemis.

Când, la sfârșitul războiului, Agamemnon s-a întors la Micene, a fost asasinat de soția lui și iubitul ei.. Astfel, Aegisthus a ajuns pe tronul său. Electra s-a temut că fratele ei mai mic, Oreste, moștenitorul de drept al tronului, poate fi în pericol, și l-a luat pentru a sta cu regele Strophius din Phocis. Strophius l-a crescut pe Oreste ca pe propriul lui fiu, Pylades, și cei doi băieți au devenit prieteni apropiați.

Când a crescut, Oreste a mers la Delphi și a întrebat oracolul lui Apollo ce trebuia să facă pentru a răzbuna uciderea tatălui său. Oracolul i-a răspuns că trebuia să-și dea pieirii mama și pe iubitul ei. Așadar, Oreste și Pylades s-au dus la Micene deghizați ca mesageri, și s-au întâlnit cu Electra pentru a plănui asasinatele. Apoi, cu ajutorul Electrei și al lui Pylades, Oreste i-a omorât pe Clitemnestra și Egist, în pofida pledoariei celei dintâi că un fiu nu trebuie să-și ucidă propria mama.

Există variate versiuni a ceea ce s-a întâmplat după aceea. În unele relatări, Oreste a primit laude pentru răzbunarea tatălui său. În altele, crima matricidului a fost văzută ca un păcat capital ce merită o mare pedeapsa. Astfel, Oreste a fost urmărit de Furii, spirite feminine ale justiției și răzbunării care înnebuneau oamenii.

În versiunea povești spuse de Eschil, Oreste a căutat refugiu față de Furii la Delphi, locul unde oracolul îi poruncise să răzbune moartea tatălui său. Prin oracol, Apollo l-a instruit pe Oreste să meargă la Atena și să-și prezinte cazul înaintea Areopagului, o străveche curte de justiție a bătrânilor. În timpul judecății ce a urmat, Oreste a primit sprijinul lui Apollo și al zeiței Atena, care au făcut ca votul decisiv să fie în favoarea lui.

Într-o altă varianta a mitului, cea a lui Euripide, verdictul Areopagului nu a îmblânzit Furiile. Apollo i-a spus lui Oreste putea pune capăt chinurilor sale dacă se ducea la Tauris, un tărâm al unor barbari periculoși, de unde trebuia să recupereze o statuie sacră a zeiței Artemis. Oreste și Pylades au călătorit la Tauris, dar au fost capturați de barbari. Au fost aduși în fața înaltei preotese, care s-a întâmplat să fie sora lui Oreste, Ifigenia. Aceasta fusese salvată de la sacrificiu de Aulis, înaintea războiului troian. Ifigenia i-a ajutat pe Oreste și Pylades să scape cu statuia și a revenit împreună cu ei în Grecia. După aceea, Oreste a devenit conducător peste Micene și Argos. În cele din urmă, s-a căsătorit cu Hermione, fiica lui Menelaus și a Elenei din Troia.

Mitul lui Agamemnon

CAPRICIILE lui Francisco Goya | Los Caprichos

2026-05-17T10:07:00.000+03:00

Francisco Goya a creat satiricile "Capricii" / "Los Caprichos" în zorii unei noi epoci a omenirii. Ce a vrut să transmită prin ele? Și cât de actuale au rămas în contextul societății și prejudecăților noastre?

Francisco Goya nu ne arată zei și eroi. În vreme ce opera sa timpurie a urmat tradiția portretelor nobililor și chiar tapiserii în stil rococo pentru palatul regal, artistul este cel mai bine cunoscut pentru introducerea unui nou "vocabular" al expresiilor artistice din vremea sa. Corupția, viciile, superstiția, lăcomia și coșmarurile sunt toate teme explorate în cele 80 de gravuri cunoscute ca "Los Caprichos (Capriciile"). Goya a pus urâțenia lumii într-un contrast puternic cu nouă realitate și a făcut inventarul nebuniilor care subminau instaurarea rațiunii în epoca iluminismului.

Francisco Goya: Un revoluționar devenit cinic

Viața și arta lui Francisco Jose de Goya y Lucientes (1746-1828) au fost sub semnul schimbării. Ca adult, a fost martor al încrâncenatului Război de Independență Spaniol (1808-1814), al războaielor napoleniene (1803-1819), al înălțării idealurilor Ilumismului, și a suferit efectele unei boli zdrobitoare care l-a asurzit. A murit în 1828, când Deceniul de rău augur / a Década Ominosa (1823-1833), zece ani de revolte și instabilitate politică, era încă în plină desfășurare.

Francisco Goya a atins maturitatea artistică sub domnia Iluminaților regi Bourbon, Carol al III-lea (1759-1788) și Carol al IV-lea (1788-1808). În timpul lui Carol al IV-lea, un rege care urma multe din idealurile Iluminismului, uu fost create cele 80 de gravuri din ciclul Los caprichos (1797-1798).

Revoluția franceză a provocat un efect de undă în întreaga Europă, și artiști precum Francisco Goya au fost inspirați de idealurile egalitățîi și rațiunii. "Capriciile" reprezintă rațiunea ca un ideal înalt dar poate de neatins, afectat de corupția, superstițiile și nebuniile omului. Mai mult decât atât, seria de gravuri a lui Goya constitue începutul unei schimbări stilistice și iconografice în cariera acestuia. Artistul a mers pe teritorii întunecate și sinistre spre finele vieții sale, în special în lucrările sale numite "Picturile negre" / "Pinturas negras".

Monarhia iluminată nu a durat și a fost dezintegrată când forțele armate ale lui Napoleon au invadat Spania, în anul 1808. Deși repulsionat de execuțiile în masă ale celor care s-au simțit obligați să se împotrivească invadatorilor francezi, Goya și-a pledat loialitatea față de de Joseph Bonaparte și a făcut portrete ale curții regale ale acestuia. În ciuda diplomației sale, Francisco Goya nu a ezitat să-și reveleze adevăratele sale simțăminte ani mai târziu, în lucrările sale iconice "A doua zi de mai / Lupta mamelucilor"(1808) și "A treia zi de mai 1808 / Împușcarea revoltaților madrileni".

În prima pictură, a înfățișat bătălia brutală de la Puerta del Sol din Madrid, iar în a doua a ilustrat execuția rezistenței spaniole de către Napoleon de la Principe Pio. În "A doua zi de mai", harul lui Goya în observarea socială și politică a ajuns la niveluri arhetipale, iar conceptul rezistenței a fost întruchipat de un om cu o cămașă albă, ridicându-și sfidător brațele.

Aceste capodopere au fost create cam în aceeași vreme când seria de gravuri numită "Dezastrele războiului" / " Los desastres de la guerra" erau în curs de realizare. În aceasta, critica socială satirică din Los Caprichos a fost înlocuită de o descriere realistă, mușcătoare a monstruozităților pe care războiul le permite să aibă loc și efectele directe pe care le-au avut asupra populației civile spaniole. În acestea, se pot vedea execuții, oameni murind de foame, o bătrână grăbită să ajute o fată asaltată de un soldat. Goya pare să transmită că nebunia și stricăciunea oamenilor au parcurs un cerc complet, și că trebuie să avem de a face cu astfel de atrocități.

Deși monarhia Bourbon a fost restaurată după înfrângerea lui Napoleon, în 1814, noul rege spaniol nu a împărtășit pasiunea predecesorului său pentru Iluminism. De fapt, sub domnia lui Ferdinand al VII-lea, constituția a fost revocată și a fost instaurată inchiziția. Monarhia absolută a devenit un regim de teroare, și Francisc Goya s-a descoperit aproape lipsit de comenzi regale, și a fost izolat de pe scena intelectuală din Madrid. În această perioadă, între 1819 și 1823, Goya creat ale sale "picturi negre".

Deși "Capriciile" au ajuns rapid pe piață, cele 14 "picturi negre" nu au fost menite să părăsească casa lui Goya. Violența, nebunia și izolarea sunt explorate vivid pe pânze negre care abandonează iconografia vechilor maeștri și pavează drumul către reprezentările moderne ale expresionismului și suprarealismului. Putem vedea aceste "picturi negre" ca o progresie mai terifiantă și mai cinică a "Capriciilor" și "Dezastrelor războiului", întrucât constatăm că artistul își exprimă perspectivele într-o sferă privată. Cu lucrări precum "Sabatul vrăjitoarelor", "Saturn devorand unul din copiii săi", "Colosul" și "Câine înecându-se", opera sa pare să fie mai puțin un comentariu social, și mai mult o decantare, artistul în îmbătrânire exprimând ceea ce i-au făcut anii de boală, instabilitate și dezastre.

Spre finele secolului al XVIII-lea, Europa era sub clocotul idealurilor revoluției, progresului și rațiunii. Cu măsurile luate de Carol al III-lea în privința inovației științifice, Francisco Goya și-a văzut pământul natal transformându-se atât în mai bine, cât și în mai rău. Din cauza acestei perioade, "Capriciile" sunt adeseori deslușite sub lentilele gândirii iluminismului. Cu toate că Goya era, desigur, un om al vremii sale, pare să fie greșit să se facă o distincție clară între noile idealuri ale libertății și viciile corupției din aceste lucrări.

În 1792, cu câțiva ani mai înainte de producerea gravurilor, Goya a contractat o boală misterioasă, care l-a făcut să asurzească de-a lungul timpului. De la începutul a ceea ce ar putut fi orice, de la sifilis la otrăvire, stilul lui Francisco Goya s-a schimbat. Portretele strălucitoare și rococo-ul au fost înlocuite cu o iconografie întunecată, dar întru totul originală. Tensiunea dintre vechea și noua Spanie a fost în mod sigur prezentă aici, însă la fel a fost și bătălia interioară a unui om simțindu-se mai puțin acasă cu el însuși.

Aceste lucruri sunt evidente în misterioasele și bizarele gravuri și acvatinte ale lui Goya, în care acesta a satirizat societatea și comportamentul din Spania asociate cu imoralitatea și superstițiile. În "Spiridușii" ("Duendecitos")

de pildă, el a luat în râs clericii, înfățișându-și precum creaturi urâte și răutăcioase ale fanteziei, în vreme ce în "Frumoasa învățătoare" ("Linda maestra!”)

pune egalitate între se_ și vrăjitorie. Deși aristocrația a fost, de asemeni, sub tirul lui Goya, patronii săi regali i-au fost loiali și l-au protejat chiar și când a fost convocat de inchiziție.

Titlul seriei, "Los Caprochos", sugerează o tentă de fantezie. În pictura renascentistă și cea barocă, "capriccio" se referă la fantezii arhitecturale create prin combinarea de diverse ruini și structuri. Obiectivul "capriccio" a fost să izvodească fantezii potente vizual din imaginație, așa cum a făcut Giovanni Paolo Panini în a sa lucrare "Interiorul panteonului". În muzică, termenul de fantezie se referă la piese de virtuozitate libere de o formă setată și pline de o intensitate de ritm rapid, precum "Rondo a Capriccio Op. 129", al lui Ludwig van Beethoven.

Francisco Goya a folosit termenul într-o variantă ușor diferită. Deși frecvent fantastice și imaginative, 'Capriciile" lui au fost totodată încărcate cu o moralitate puternică și au fost o oglindire a societății spaniole. Mai curând decât să se piardă într-o fantezie încântătoare, Goya a făcut o declarație și a părut să întrețină speranța că arta, dincolo de a fi fantezistă, imaginativă, poate face cu adevărat o diferență prin semnificație.

Monștrii nu sunt străini de artă. În reprezentări medievale și renascentiste, creaturi ale întunericului apar adeseori în descrieri elaborate ale iadului. Inventivitatea și capriciile de care au dat dovadă artiștii în privința infernului, purgatoriului și pedepsei au atins culmi în opera lui Hieronymus Bosch "Grădina deliciilor pământești". Impresionat de scriitorul spaniol Felipe de Guevera, ca "inventator" al monștrilor și himerei, Bosch a portretizat iadul ca o celebrare a grotescului și a explorat destrăbălarea umană într-o modalitate aproape comică.

În vreme ce diavolul a fost introdus în opere, cel mai notabil sub forma unui țap negru, cei mai mulți din monștrii lui Goya au fost nedogmatici și au semnificații adânci în teme pământene și chiar filosofice. "Somnul rațiunii naște monștri" ("El sueño de la răzón produce monstruos"), cea mai cunoscută gravură din serie, arată un om adormit la masa (biroul) său, cu foi de hârtie și tocuri răspândite pe suprafața acesteia. Bufnițe țipă la capul bărbatului adormit, lilieci se adună amenințător de el de la distanță, și un linx cu ochii larg deschiși observă calm întreaga scenă.

Au fost date numeroase interpretări acestei lucrări. Tradițional, iconografia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea atribuia liliecilor ignoranță și bufnițelor nebunie. Dar, când ne uităm la purtarea acestor creaturi, ne dăm seama că sunt mai mult decât simboluri. Ele sunt participante active în scena de coșmar care pare să paralizeze conștiința omului, gândirea sa rațională. Goya a explorat adeseori ideea ignoranței și nebuniei ca violent paralizante și a văzut frecvent religia și superstițiile drept cauzele lor principale. În a sa gravură intitulată "Corecție" ("Corrección"), de exemplu, Goya a utilizat o scenă de vrăjitorie pentru a comunica faptul că puterea bisericii și nobilimii nu se bazează pe rațiune, ci pe o credință oarbă.

Conceptul de credință oarbă este explorat cu abilitate în lucrarea sa "Ce poate face un croitor !" ("Lo que puede un sastre!"), în care vedem un grup de femei îngenunchiind în fața unui personaj într-o mantie, care arată precum un preot, dar care este, de fapt, un copac acoperit cu haine elegante. Sunt prezente aici atât înșelăciunea cât și superficialitatea, Goya părând să sugereze că este nevoie de mai mult decât o sutană frumos croită pentru a crea un preot autentic și că venerarea este oarbă când se bazează pe falsitate și înșelăciune.

Cum îi reprezintă însă Goya pe oamenii falși întâlniți în îndatoririle și relațiile lor de zi cu zi? Într-o lucrare prezentând oamenii ca măgari, Goya a urmat o tradiție bogată a utilizării animalelor pentru a înfățișa o poveste moralizatoare. În lucrarea "Poate discipolul să cunoască mai mult?" ("Si sabrá más el discípulo?"), Goya introdus conceptul de proști educând proști. Dacă noi continuăm să învățăm generațiile viitoare propriile minciuni și reprezentări greșite, cum pot acestea să clădească societăți mai raționale și mai prospere?

În acest caz, observăm o referință clară la idealul iluminist al educației. Între anii 1650 și 1780, a existat un interes crescând pentru noi idei. Modurile tradiționale de gândire asociate cu autoritatea și dogmele au început să se schimbe și, pentru artiști ca Goya, schimbarea nu s-a petrecut îndeajuns de repede.

Gravurile lui Goya merg mai departe prin explorarea de monștri în forme diverse. Deși religia este un subiect obișnuit, Goya nu și-a ascuns disprețul nici față de ipocrizia altor ritualuri sociale. "Ei spun da și dau mâna primului venit" ("El sí pronuncian y la mano alargan al primero que llega") este o lucrare despre căsătorie, accentuând urâțenia umană "monstruoasă".

În artă, urâțenia are înțelesuri atât literale, cât și morale, un lucru revelat elocvent de Umberto Eco în eseul său din 2007 "Despre urâțenie". Vedem în această gravură o tânără femei măritându-se cu un bătrân hidos. Femeia respectivă este mascată, Goya nearătându-și simpatia pentru tânăra căsătorită cu bătrânul. Printr-un poem al lui Jovellanos ce acompaniază gravura, el sugerează că fata este interesată realmente numai de bani, în vreme ce moșul își dorește o nevastă trofeu.

Ne putem întreba dacă "Capriciile" sunt cu adevărat fantastice. Poate numai la suprafață... Semnificațiile ascunse ale monștrilor lui Goya par să se afle în abilitatea artistului de a șterge granițele dintre fantezie și realitate. În lucrarea "Ei se ferchezuiesc" ("Se repulen"), vedem goblini angajându-se în variate modalități de îngrijire personală. Goblinii se răsfață într-un comportament rezervat tipic bărbaților. Asemănându-se într-o mare măsură cu măgarii, revelând stupiditatea și incompetența educatorilor, goblinii înfățișează urâțenia vanității. Și, în acest fel, monștrii devin egali cu oamenii pe care îi batjocoresc.

Cum ne pierdem de noi înșine...