Totul despre Merceologie

Criterii de selectare a produselor alimentare

2015-03-10T23:47:00.002-07:00

Produsele alimentare pot fi ambalate si neambalate. Cele neambalate sunt selectate pe baza caracteristicilor lor (prin intermediul vazului,mirosului,gustului,auzului si pipaitului).

Produsele neambalate

Prin vaz percepem forma,aspectul si culoarea produsului
Senzatiile auditive sunt exprimate prin sunet si zgomot
Senzatiile olfactive sunt exprimate prin miros
Pipaind stabilim daca produsul este aspru sau neted
Gustul produsului poate fi dulce,acru,sarat,amar

Produsele ambalate

Ambalajul are rol de protectie si contribuie la dezvoltarea gustului cumparatorului pentru frumos si asigura integritatea produsului prin constructia sa.Ambalajele se pot confectiona din hartie,material plastic,lemn,sticla,metal,textile etc.

Informatiile de pe ambalaj cuprind:

elemente de identificare-denumirea produsului,denumirea fabricii si emblema acesteia,cantitatea ambalata etc. Mai vezi Etichetarea mărfurilor alimentare
elemente de informare-compozitia produsului ambalat,indicatii de utilizare sau pastrare,data fabricatiei,termenul de garantie etc.
codul cu bare format din linii paralele sub care se afla si cifre care semnifica tara de origine a produsului,numarul de control al codului etc.

Organizaţia Internaţională de Standardizare

2011-02-24T04:35:00.000-08:00

În cadrul unei reuniuni, desfăşurate în anul 1946 la Londra, delegaţi din 25 de ţări au hotărât să creeze o nouă organizaţie internaţională, „al cărei obiect să fie facilitarea coordonării internaţionale şi unificării standardelor industriale”. Această organizaţie a început să funcţioneze oficial la data de 23 februarie 1947.

S-a hotărât ca denumirea organizaţiei să fie Organizaţia Internaţională de Standardizare, iar pentru forma prescurtată s-a adoptat termenul ISO, derivat din cuvântul grecesc „isos”, însemnând „egal”. Această soluţie a permis ca denumirea prescurtată să se păstreze în toate cele trei limbi oficiale ale organizaţiei (engleză, franceză, rusă).

Primul standard ISO, cu titlul „Temperatura de referinţă standard pentru măsurarea industrială a lungimii”, a fost publicată în anul 1951.

În momentul constituirii sale, ISO avea 25 de membri. În prezent, cuprinde organismele naţionale de standardizare din 124 de ţări, reprezentând circa 90% din totalul comerţului mondial.

ISO are legături cu circa 440 de organizaţii internaţionale, incluzând instituţiile specializate ale ONU. Astfel, are statutul de organism consultant pe lângă Consiliul economic şi social al ONU (ECOSOC) şi un statut echivalent pe lângă aproape toate celelalte instituţii specializate ale ONU.

Colaborează, de asemenea, cu organisme regionale de standardizare. În general, este acceptat principiul ca standardele ISO să servească drept bază pentru toate standardele elaborate în scopul satisfacerii cerinţelor specifice ale unor anumite regiuni geografice.

a)Obiectivele ISO

Obiectivele ISO potrivit statutului său, este de a favoriza dezvoltarea standardizării pe plan mondial, în scopul facilităţii schimburilor de produse şi servicii între ţări şi pentru dezvoltarea cooperării în domeniul activităţilor intelectuale, ştiinţifice, tehnice şi economice.

Iniţial, ISO a urmărit raţionalizarea unui număr mare de standarde contradictorii în domeniile industrial şi comercial, elaborate de-a lungul anilor în diferite ţări. În prezent, activitatea sa este mult mai complexă, concretizându-se în:

organizarea coordonării şi unificarea standardelor naţionale;
elaborarea de standarde internaţionale, conţinând prescripţii comune, susceptibile de a fi utilizate la nivel naţional şi internaţional;organizarea
schimbului de informaţii între ţări, privind activitatea de standardizare;
cooperarea cu alte organizaţii internaţionale în domeniul elaborării standardelor.

Până în prezent, ISO a elaborat 11000 de standarde internaţionale.

b) Desfăşurarea lucrărilor ISO

ISO este administrat de un Consiliu, care decide structura tehnică a acesteia şi acceptă, în vederea publicării, standardele internaţionale elaborate de comitetele tehnice.

Lucrările ISO se desfăşoară prin 2000 de comitete tehnice (Technical Committees –TC). Decizia de înfiinţare a unui comitet este luată de Consiliul ISO, iar domeniul sau de activitate este aprobat de Biroul tehnic al ISO, în numele Consiliului. Comitetele tehnice pot înfiinţa, la rândul lor, subcomitete (Subcommittees -SC) şi grupe de lucru (Working Groups –WG), pentru rezolvarea unor probleme specifice.

Aceste comitete acoperă, în prezent, majoritatea domeniilor industriei, precum şi sectoare ale ştiinţei, agriculturii, sănătăţii, ca de exemplu: TC22–automobile, TC20-aeronautică, TC67-industria petrolului şi gazelor naturale, TC38-produse textile, TC34- produse agricole, TC47-chimie, TC122 –ambalaje, TC176-managementul şi asigurarea calităţii, TC207 – managementul de mediu, etc.

În activitatea ISO sunt implicaţi şi circa 3000 de experţi voluntari.

Pentru facilitarea desfăşurării activităţii de standardizare şi pentru o mai bună reflectare, în această activitate, a cerinţelor unor domenii specifice, în cadrul ISO au fost înfiinţate o serie de comitete consultative:

Comitetul pentru evaluarea conformităţii (Committee on Conformity Assessment – CASCO);
Comitetul pentru politica consumatorului (Committee on Consumer Policy – COPOLCO);
Comitetul pentru dezvoltare (Development Committee – DEVCO);
Comitetul pentru informare (Committe on Information –INFCO);
Comitetul pentru materiale de referinţă (Committee on Reference Materials – REMCO);
Comitetul pentru pricipiile standardizării (Committee on Standardization Principles – STACO);

Participarea la lucrările acestor comitete este deschisă tuturor comitetelor tehnice interesate, în calitate de membrii participanţi sau de observatori.

Comitetul pentru evaluarea conformităţii (CASCO) a fost înfiinţat în anul 1970, în următoarele scopuri principale:

• studierea mijloacelor de evaluare a conformităţii produselor, proceselor, serviciilor şi sistemelor calităţii, cu standardele sau cu alte documente de referinţă;

• elaborarea de ghiduri internaţionale referitoare la încercări, inspecţii şi la certificarea produselor, proceselor şi serviciilor, ca şi pentru evaluarea sistemelor calităţii, laboratoarelor de încercări, organismelor de inspecţie şi de certificare;

Comitetul pentru politica consumatorului (COPOLCO) a fost înfiinţat în anul 1978, obiectivele sale fiind următoarele:

• studierea mijloacelor prin care consumatorii să fie ajutaţi să beneficieze de standardizare şi să participe la activitatea de standardizare naţională şi internaţională;

• promovarea, din perspectiva standardizării, a informării, formării şi protecţiei consumatorilor;

• facilitarea schimbului de experienţă privind participarea consumatorilor la activitatea de standardizare naţională şi internaţională;

• asigurarea unei legături permanente cu comitetele ISO ale căror lucrări se referă la subiecte care prezintă interes pentru consumatori.

c) Elaborarea unui standard ISO

Un standard internaţional este rezultatul acordului intervenit între comitetele membre ale ISO. Elaborarea unui asemenea standard presupune parcurgerea următoarelor etape mai importante (fig.1).

• formularea propunerii şi aprobarea ei de către comitetul tehnic corespunzător, înscriindu-se în programul de lucru al acestuia;

• elaborarea unui proiect al comitetului (Committe Draft –CD), document distribuit pentru analiză membrilor comitetului;

• dacă membrii comitetului sunt de acord cu proiectul, acesta este remis secretariatului central, pentru a fi înregistrat ca proiect de standard internaţional (Draft International Standard –DIS);

• aprobarea standardului prin vot (un standard este aprobat dacă 75% dintre comitetele membre ale Consiliului au votat în acest sens);

• redactarea finală a standardului (luând în considerare observaţiile formulate de comitetele membre);

• aprobarea publicării standardului, de către Consiliul ISO;

• publicarea standardului în catalogul ISO.

Un standard internaţional poate fi utilizat ca atare, sau poate fi aplicat după preluarea lui ca standard naţional. Preluarea standardelor internaţionale în colecţiile naţionale de standarde este voluntară.

Conţinutul, domeniile şi nivelul de aplicare a standardelor. Tipuri de standarde

2011-02-24T04:32:00.000-08:00

Standardizarea priveşte, practic, toate activităţile activităţii umane: industria, construcţiile, agricultura, comerţul, transporturile etc. fiecare din aceste domenii oferă un număr mare de „subiecte”, cărora li se poate aplica un standard (axa Ox, fig. 1.).

Standardele oferă prin conţinutul lor, putându-se referi la: definiţia unor termeni sau o clasificare în sistem de codificare/simbolizare; o specificaţie privind calitatea unui material, aparat, instrument; metode de analiză pentru determinarea caracteristicilor unui produs etc.

Toate aceste aspecte pot fi luate în considerare pentru fiecare din domeniile menţionate, rezultând tot atâtea variante posibile de standarde (axa Oz, fig.1).

A treia dimensiune defineşte nivelul operaţional al unui standard, respectiv nivelul de standardizare (axa Oy, fig.1.).

1) După nivelul de standardizare, deosebim următoarele categorii de standarde:

standarde de firmă, adoptate de societăţi comerciale, regii autonome sau de alte persoane juridice;
standarde profesionale, adoptate în anumite domenii de activitate, de organizaţii profesionale, legal constituite;
standarde teritoriale, adoptate la nivelul unei diviziuni teritoriale a unei ţări şi care sunt puse la dispoziţia publicului;
standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului:
standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de standardizare sau cu activitate de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului;
standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională cu activitate de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului;

2) După conţinutul lor, standardele se clasifică în următoarele categorii:

standarde de bază, care au o aplicare generală sau care conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu; un asemenea standard poate fi utilizat ca standard cu aplicare directă sau ca bază pentru alte standarde;
standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu, de regulă împreună cu definiţiile lor, şi uneori, cu note explicative;
standarde de încercări, care descriu metode de încercare, însoţite uneori şi de alte prevederi referitoare la aceste încercări, cum ar fi: eşantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea în care sunt efectuate încercările;
standarde de produse, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un produs sau o grupă de produse pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora:
a) un standard de produs poate să conţină, pe lângă cerinţele referitoare la aptitudinea în utilizare, elemente privind terminologia, eşantionarea, încercările, ambalarea, etichetarea şi uneori, cerinţe privind tehnologia;
b) un standard de produs poate fi complet sau parţial, după cum cuprinde roate cerinţele referitoare la acel produs sau numai o parte a acestora (în mod corespunzător putem avea standarde de dimensiuni, standarde de parametri principali);
c) standarde de procese, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească procesele, pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora;
d) standarde pentru servicii, care specifică cerinţele referitoare la compatibilitatea produselor sau a sistemelor în punctele lor de legătură;
e) standarde de date care trebuie furnizate (de către producător sau beneficiar), conţinând o listă de caracteristici ale căror valori vor fi indicate pentru descrierea unui produs, proces sau serviciu.

Pentru domeniul agro-alimentar se propune o tipologie diferită a standardelor, mai bine adaptată problemelor specifice ale acestor produse:

standarde de specificaţii pentru produse, care precizează structura produselor, terminologia, caracteristicilor organoleptice, fizico-chimice, microbiologice, şi, dacă este cazul, unele reguli de fabricaţie;
standarde de mediu înconjurător al produsului: standarde de ambalare, standarde referitoare la anumite exigenţe tehnice privind depozitarea,transportul, condiţiile de conservare, standarde de igienă şi securitate a materialelor destinate domeniului agro-alimentar, standarde referitoare la controlul proceselor sau ingredientelor;
standarde de metode de analiză şi încercări: standarde de analiză senzorială, standarde de analize fizico-chimice, microbiologie, etc.;
standarde de linii directoare, conţinând recomandări privind metodele care urmează a fi utilizate în scopul optimizării calităţii produselor (caracteristicilor igienico-sanitare, organoleptice etc.) sau a calităţii serviciului. Din această categorie fac parte standardele care descriu tehnici de fabricaţie şi de conservare a produselor, standardele „de bune practici de securitate alimentară” etc.

În România se elaborează următoarele categorii de standarde:

standarde naţionale – se identifică prin aplicarea siglei SR, care semnifică „standardul român”;
standarde profesionale – se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-a elaborat;
standarde de firmă - se aplică de regii autonome, societăţi comerciale şi alte persoane juridice, care le-au elaborat;

a) Aplicarea standardelor naţionale (SR) are caracter voluntar. Standardele internaţionale şi europene pot fi publicate în România ca standarde numai după adoptarea lor ca standarde naţionale.

Potrivit O.G. nr. 39/1998, aplicarea unui standard naţional poate deveni obligatorie, în parţial sau în totalitate, pe întreg teritoriu al ţării, într-o anumită zonă sau pe plan local, numai printr-o reglementare tehnică, adoptată de către o autoritate, în cazul în care considerente de ordin public, de protecţie a vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, a mediului înconjurător şi de apărare a intereselor consumatorilor fac necesară o asemenea măsură.

Reglementarea tehnică este o reglementare care prevede cerinţe tehnice, fie în mod direct, fie prin referire la un standard sau la o specificaţie tehnică sau la cod de bună practică sau care preia integral conţinutul acestora.

Specificaţia tehnică este un document care recomandă reguli sau proceduri în ceea ce priveşte proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor, structurilor sau produselor.

În prezent sunt în vigoare 16025 de standarde române SR, dintre care:

2582 sunt identice cu standardele internaţionale ISO (SR ISO);
399 sunt identice cu standardele internaţionale CEI (SR CEI);
1484 sunt identice cu standardele europene EN, ENV, HD, ETS, (SR EN, SR ENV, SR HD, SR ETS);
3289 sunt echivalente tehnic cu standardele internaţionale ISO şi CEI.

Elaborarea standardelor naţionale şi participarea la standardizarea internaţională şi europeană se realizează prin comitetele tehnice de standardizare. În prezent sunt organizate 334 de asemenea comitete, care cuprind, în medie, 10-15 reprezentanţi ai părţilor interesate: producători, comercianţi, institute de cercetare-proiectare, de învăţământ, asociaţii sau organizaţii profesionale, departamente guvernamentale. Asigurarea relaţiei cu consumatorii se realizează prin comitetul român RO-COPOLCO.

Organizarea şi activitatea comitetelor tehnice de standardizare, structura, conţinutul şi regulile de redactare ale standardelor sunt stabilite prin seria de standarde SR 10000, elaborate de comitetul tehnic CTO „Principiile şi metodologia standardizării”:

SR 10000-1: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Termeni generali şi definiţiile lor privind standardizarea şi activităţile conexe (corespunde cu Ghidul ISO/CEI 2: 1991 şi cu standardul european EN 45020:1993);
SR 10000-3: 1995 „Principiile şi metodologia standardizării”. Structura şi modul de lucru al comitetelor tehnice (corespunde cu Directiva ISO/CEI Partea 1:1992 şi cu standardul german DIN 820 Partea 4: 1986):
SR 10000-4: 1995 „Principiile şi metodologia standardizării”. Forma de prezentare a standardelor române;
SR 10000-6: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Reguli de redactare a standardelor;
SR 10000-7: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Reguli pentru executarea şi prezentarea materialelor grafice din standarde;
SR 10000-8: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Adoptarea standardelor internaţionale în standardele române (corespunde cu Ghidul ISO/CEI 3: 1981 şi cu Ghidul ISO/CEI 21/1981 – supliment 1);
SR 10000-9: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Publicarea standardelor europene (EN) ca standarde române (corespunde cu Regulamentul intern CEN/CENELEC Partea 3:1991);
SR 10000-10: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”.

Publicarea standardelor europene pentru telecomunicaţii (ETS) ca standarde române (corespunde cu Regulile de procedură ale ETSI).

Proiectele de standarde naţionale SR se supun consultării publice, prin anunţarea titlului acestora în publicaţiile oficiale ale IRS. După analiza observaţilor primite, comitetele tehnice elaborează standardele naţionale în forma lor finală, care sunt aprobate şi publicate de ASRO în Catalogul standardelor române. Alte publicaţii ale ASRO sunt revista Standardizarea şi Buletinul standardizării.

b) Standardele profesionale sunt stabilite prin consens de organizaţii de acelaşi profil, implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză (de exemplu, întreprinderi turistice, producătorii de oţel, de bumbac).

Aceste standarde pot fi elaborate numai de către organizaţii profesionale, legal constituite. O asemenea organizaţie profesională se poate înfiinţa chiar şi numai în scopul elaborării de standarde profesionale şi nu trebuie să cuprindă neapărat totalitatea întreprinderilor de un anumit profil.

Standardele profesionale sunt aprobate de către organismele stabilite de organizaţiile interesate, care hotărăsc şi caracterul de obligativitate al acestora. Ele trebuie să respecte prevederile standardelor naţionale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate.

c) Standardele de firmă sunt stabilite prin consens de compartimentele organizaţiei implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză (de exemplu, compartimentele de marketing, proiectare-dezvoltare, calitate, producţie etc.). Aceste standarde se referă la domenii cum ar fi: proiectarea produselor, gestionarea materialelor, instalaţii şi echipamente de lucru, ambalarea produselor. În cazul produselor finite, standardele de firmă conţin cerinţe privind materialele, semifabricatele şi componentele utilizate pentru obţinerea lor.

Standardele de firmă se aprobă de către conducerea întreprinderii, care stabileşte şi caracterul de obligativitate al acestora. Ele trebuie să respecte prevederile standardelor naţionale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate.

Cadrul conceptual al standardizării

2011-02-24T04:30:00.001-08:00

Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare şi implementare a unor documente de referinţă (standarde), conţinând soluţii ale problemelor tehnice şi comerciale, referitoare la procese şi la rezultatele acestora, care au un caracter repetitiv în relaţiile dintre parteneri economici, ştiinţifici, tehnici şi sociali. Scopul principal al standardizării îl reprezintă facilitarea desfăşurării normale a activităţilor în toate domeniile economiei, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional şi internaţional.

În opinia profesorului E. Würster, „standardizarea urmăreşte eliberarea omului de munca de rutină, care reprezintă un abuz la adresa capacităţii sale de gândire”.

Potrivit definiţiei formulate de standardul român SR 10000-1:1994 (echivalent cu standardul european EN 45020:1991), standardizarea reprezintă „activitatea specifică prin care sunt stabilite, pentru problemele reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, vizând obţinerea unui grad optim de ordine într-un context dat”. Această activitate are ca scop principal elaborarea, difuzarea şi implementarea standardelor. Ghidul ISO/CEI 2:1996 defineşte standardul ca fiind „un document stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare, sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, garantând un nivel optim de ordine într-un context dat”.

Această definiţie a fost preluată şi în standardul român menţionat, în care se precizează că standardele ar trebui să se bazeze pe rezultatele conjugate ale ştiinţei, tehnicii şi experienţei şi să aibă drept scop promovarea avantajelor optime pentru comunitate în ansamblu.

Standardele au un caracter facultativ, ele redând un acord liber consimţit între parteneri. Aplicarea lor devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare. Prin reglementare se înţelege un document care conţine reguli cu caracter obligatoriu şi care este adoptat de către o autoritate, adică un organism care exercită prerogativele legale.

Organismul recunoscut, care elaborează standarde, poate fi naţional, regional sau internaţional. Această recunoaştere poate fi făcută de autorităţile publice (prin contact sau printr-o reglementare) sau de către partenerii economici.

Activitatea de standardizare se desfăşoară cu participarea tuturor părţilor interesate, deoarece comitetele de standardizare, în cadrul cărora se elaborează proiectele de standarde, sunt, prin structură, deschise tuturor partenerilor (producători, distribuitori, consumatori şi administraţie publică).

Standardul fiind destinat unei aplicări repetate sau continue, se diferenţiază de documentele particulare, care stabilesc specificaţii acceptate pentru o singură utilizare.

Prin activitatea de standardizare se urmăreşte garantarea unui nivel optim pentru comunitate, standardele facilitând desfăşurarea tranzacţiilor comerciale, prin asigurarea unei mai bune identificări a produselor, a compatibilităţii acestora.Ţinând seama de importanţa pe care o prezintă activitatea de standardizare în contextul economic actual, în tot mai multe ţări au fost luate măsuri la nivel guvernamental, vizând stimularea acestei activităţi pe plan naţional, cât şi participarea ţărilor respective la activitatea de standardizare regională şi internaţională.

Codul european al articolelor (EAN)

2011-02-21T06:40:00.001-08:00

Începând cu anii 70, s-au intensificat şi în ţările europene preocupările de uniformizare a sistemelor de clasificare şi codificare a mărfurilor, utilizate de întreprinderi. În Franţa, de exemplu, a fost dezvoltat sistemul Gencod, pentru identificarea produselor şi întreprinderilor, iar în Germania a perfecţionat sistemul naţional BAN-L de clasifcare şi codificare a produselor.

În anul 1974 reprezentanţi ai producătorilor şi distribuitorilor din 12 ţări europene au decis înfiinţarea unei comisii, care să analizeze posibilitatea introducerii unui sistem unitar de clasificare şi codificare a produselor la nivel european. Au fost examinate sistemele existente la acea dată (UPC şi BAN-L), elaborând un sistem de clasificare şi codificare, denumit Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN). Acest sistem a fost astfel conceput încât să fie compatibil cu UPC şi să includă şi sistemele folosite în Franşa şi Germania.

Sistemul EAN se bazează pe un cod cu 13 caractere numerice, cu următoarea semnificaţie: primele două reprezintă ţara de origine (de ex.; Belgia=4, Franţa=0-37, Germania=40-42, Japonia=49, Anglia=50, Ţările de Jos=87 etc.), cinci cifre identifică producătorul, cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control.

Pentru coordonarea aplicării sistemului EAN, în anul 1977 a fost înfiinţată „Asociaţia europeană a codificării articolelor”, cuprinzând iniţial reprezentanţi ai producătorilor şi comercianţilor din: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. Această asociaţie, denumită începând cu anul 1981 „International Article Numbering Association EAN” urmăreşte respectarea unor principii de bază, în vederea asigurării compatibilităţii sistemelor naţionale de codificare a produselor.

Utilizând un cod nesemnificativ, uşor de manipulat, sistemul EAN este deosebit de flexibile, cu capacitate mare de cuprindere (circa 10 miliarde de produse). Ţinând seama de acest avantaj, a fost preluat, într-o perioadă relativ scurtă, de un număr mare de ţări, nu numai din europa, dar şi de pe alte continente (Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă etc.) perfecţionându-se continuu, în condiţiile modernizărilor rapide ale echipamentelor informatice (hardware) şi mai ales a progreselor realizate în domeniul software-ului.

Pentru rezolvarea eficientă a cerinţelor informatice proprii ale întreprinderilor comerciale, prin folosirea codului adaptat lecturii scanning, a fost implementat procedeul simbolizării interne, fără modificarea sistemului EAN.

În acest scop, printr-o convenţie internaţională, o parte din cifrele rezervate pentru codificarea ţărilor şi anume în intervalul 20-29, au fost atribuite unei anumite ţări sau regiuni geografice, pentru necesităţile interne ale întreprinderilor comerciale. Aceste cifre se utilizează pentru codificarea produselor proprii sau a celor necodificate de către producători. Lungimea totală a codului este, în acest caz de 8 cifre, existând, însă, posibilitatea adoptării unui cod semnificativ, corespunzător unei clasificări sistematice a mărfurilor respective.

Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje, atât pentru producători, cât şi pentru comercianţi şi consumatori, prin facilitarea urmăririi şi gestionării rapide a produselor, pe întregul lanţ de distribuţie.

Prin intermediul acestui sistem, producătorii se pot informa operativ în legătură cu modificările care apar în desfacerea produselor, ceea ce la asigură posibilitatea adaptării rapide la cerinţele pieţei (prin lărgirea sau restrângerea gamei sortimentale, retragerea produselor fără succes comercial etc.)

Pentru comercianţi, sistemul EAN asigură gestionarea mai eficientă a stocurilor, existând posibilitatea cunoaşterii, în orice moment, a situaţiei stocului pentru fiecare produs, care poate fi, astfel, reînnoit operativ.

În condiţiile utilizării caselor de marcat electronice, prevăzute cu dispozitiv de citire optică a codului cu bare EAN, se elimină dezavantajele sistemului clasic de marcare, asigurându-se înregistrarea operativă, fără erori, a datelor referitoare la produsele vândute.

Se poate realiza comanda automată a produselor, printr-un calculator interconectat cu cel al furnizorului. Pot fi de asemenea, mai bine urmărite rezultatele acţiunilor promoţionale.

Pentru client, utilizarea sistemului EAN reduce foarte mult timpul de aşteptare la casele de marcat. Prin citirea automată a codurilor el obţine un bon, pe care sunt trecute în mod clar denumirea exactă şi preţul pentru fiecare produs achiziţionat, fiind exclusă posibilitatea apariţiei unor erori (dacă s-a asigurat tipărirea corectă a codului).

În prezent, sistemul EAN este aplicat într-o serie de alte domenii, printre care cel administrativ, bancar etc. în varianta EAN-13 este utilizat, de asemenea, pentru codificarea publicaţiilor, fiind acceptat ca alternativă la sistemele internaţionale recunoscute şi anume ISBN pentru cărţi şi ISSN pentru periodice.

Codul universal al produselor (UPC)

2011-02-21T06:27:00.001-08:00

În contextul preocupărilor de creştere a eficienţei activităţilor în comerţul cu amănuntul, în anul 1970 a fost înfiinţat, în SUA, Consiliul pentru codificarea produselor, al cărui scop principal l-a constituit cercetarea posibilităţii de automatizare a prelucrării informaţiilor referitoare la vânzări. În anul 1972, Consiliul a recomandat adoptarea unui sistem unitar de codificare, denumit Codul universal al produselor (Universal product Code - UPC).

Acest sistem se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice: prima cifră reprezintă o cheie a clasificării („key number”), cinci cifre identifică producătorul, următoarele cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control.

X/ aXXXXX/ bXXXXX/ c „key number”

(aXXXXX/) - Codul producătorului

(bXXXXX/) - Codul produsului

Prima cifră reprezintă: 0 –produse de băcănie şi coloniale; 2 – produse de cerere neuniformă; 3 – produse cosmetice şi farmaceutice; 4 – solduri.

În anul 1973 sistemul UPC a fost adoptat de 370 de întreprinderi producătoare, în prezent numărul acestora ajungând la circa 40000. se apreciază că 95% din produsele comercializate în SUA sunt clasificate şi codificate potrivit acestui sistem.

Sisteme de clasificare şi codificare a mărfurilor utilizate în întreprinderi

2011-02-21T06:20:00.000-08:00

Clasificările nesistematice şi combinate au căpătat o largă utilizare la nivel microeconomic, în diferite ţări, urmărindu-se, în principal, rezolvarea eficientă a codificării mărfurilor, potrivit cerinţelor sistemelor informatice proprii ale întreprinderilor.

În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a devenit necesară găsirea unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv atins prin elaborarea sistemelor Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC) şi Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN).

Ambele sisteme utilizează codificarea cu bare.

Elemente de definire a codificării cu bare

Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe de dimensiuni definite.

Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea acestor combinaţii de bare şi spaţii, cu ajutorul unor echipamente informatice specializate.

Această tehnologie a debutat în anul 1952, prin inventarea de către americanul Joe Woodland a codului cu bare, invenţie care a fost brevetată în acelaşi an. Prima aplicaţie mai importantă a fost înregistrată abia în anul 1960, pentru identificarea automată a vagoanelor de cale ferată /Marcu, I., 1998/.

Ulterior, interesul pentru utilizarea codului cu bare a crescut semnificativ, mai ales în domeniul agroalimentar şi în comerţul cu amănuntul pentru o serie de bunuri de larg consum. În anii ’90, dezvoltarea acestei tehnologii a fost deosebit de spectaculoasă, astfel încât, în prezent, a ajuns să cuprindă aproape toate domeniile activităţii economice.

Acest proces a fost facilitat de modernizarea rapidă a echipamentelor informatice (hardware) şi mai ales de progresele realizate în domeniul software-ului. Astfel, de la procedeul electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtători de date cu cartele sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetică şi, în final, la metoda citirii optice, care stă la baza sistemelor perfecţionate de astăzi de culegere a informaţiilor cuprinse în coduri. Dintre acestea, sistemul scanner de prelucrare a informaţiei comerciale cu privire la mărfuri s-a extins cu rapiditate. Scanner-ul este, de fapt, un echipament informatic cu ajutorul căruia se citesc prin metoda lecturii optice, datele codificate şi simbolizate prin codul de bare.

Cu toate progresele înregistrate în ceea ce priveşte sistemul de codificare cu bare, elementele sale de bază au rămas aceleaşi. Aceste elemente sunt: simbolizarea (tipul codului), metoda de imprimare, echipamentul de imprimare, cititorul optic şi decodificatorul.

a) Tipuri de coduri

În funcţie de metodele utilizate pentru obţinerea unui cod de bare, deosebim mai multe tipuri de coduri. Pentru denumirea acestora, în standardele române se utilizează termenul de simbolizări. Regulile specifice fiecărei simbolizări au, de asemenea, denumirea standardizată de specificaţii de simbolizare. În practica economică sunt utilizate relativ puţine simbolizări, deşi numărul lor ajuns la circa 225.

Standardul european EN 796 Coduri de bare, elaborat de Comitetul European de Standardizare (CEN) prevede 18 simbolizări (tipuri de coduri), cărora le-a atribuit câte un identificator de simbolizare. Până în prezent, au fost elaborate standarde pentru următoarele tipuri de coduri: Codul 39, Codul 128, Codul EAN-UPC, Interleaved 2 of 5 şi Codabar. /Marcu, I., 1998/. Toate acestea au fost prelucrate ca standarde române, de Comitetul Tehnic CT 300 Coduri cu bare.

Ţinând seama de sistemul de codificare a informaţiilor, există două categorii de coduri de bare:

• coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o singură direcţie, de regulă pe orizontală;

• coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este codificată atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de cuprindere, comparativ cu cele liniare. În practica economică ele sunt, deocamdată, puţin răspândite. Se apreciază că, în perspectivă apropiată, ca creşte interesul pentru codurile bidimensionale, mai ales pentru varianta matricială, apreciată ca fiind cea mai performantă. De fapt, în SUA se utilizează deja un cod bidimensional matricial, denumit Maxi Code.

Toate tipurile de coduri menţionate anterior sunt coduri liniare. În funcţie de caracteristicile şirului de caractere pe care-l codifică, deosebim mai multe tipuri de asemenea coduri:

• coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre (de ex. codurile EAN şi UPC)

• coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre cât şi litere (de ex. codul 128 şi codul 39)

• coduri cu lungime fixă, care pot reprezenta şiruri cu un număr fix de elemente (de ex. codul EAN, care poate reprezenta numai un şir numeric de 8 sau 13 elemente)

• coduri cu lungime variabilă, care pot reprezenta şiruri conţinând un număr variabil de elemente (de ex. codul 128 şi codul 39)

Indiferent de varietatea lor, codurile liniare au aceeaşi structură generală, caracterizată prin următoarele elemente:

- dimensiunea (modulul) reprezintă lăţimea barei sau a spaţiului cel mai îngust. Este o caracteristică foarte importantă a simbolizării, de care depinde lungimea codului, siguranţa de citire şi, uneori, înălţimea codului;

- zona liberă este o zonă de margine neimprimată, la majoritatea tipurilor de coduri având o lăţime de minimum 10 x dimensiunea codului, dispusă la începutul şi la sfârşitul codului cu bare. Asigură o citire corectă, prin evitarea erorilor datorate unor demne grafice aflate în vecinătatea codului;

elementele de start şi de stop, sunt, de fapt, combinaţii specifice de bare şi spaţii, cu care începe, respectiv se termină codul cu bare. Acestea permit echipamentului de citire–decodare să identifice începutul şi sfârşitul codului precum şi sensul de citire;

codul în clar (linie de interpretare) reprezintă corespondentul codului cu bare, format din caractere lizibile de om. Prezenţa lui, alături de codul cu bare, este obligatorie. Acest cod permite introducerea manuală, în sistemul informatic de prelucrare, a codului produsului, în cazul în care, din diferite motive, nu este posibilă citirea automată;

caracterul de control (cifra de control) serveşte pentru depistarea eventualelor erori şi se bazează pe un algoritm specific fiecărui tip de cod. În unele cazuri, cunoscând această cifră se poate reconstitui codul deteriorat.

b) Metoda de imprimare a codului cu bare

Metoda de imprimare este foarte importantă pentru menţinerea caracteristicilor codului, în condiţiile diferite de mediu în care sunt transportate sau depozitate produsele. În prezent, sunt în curs de elaborare standarde europene referitoare la următoarele aspecte: tehnologia de imprimare a codului, cerneala şi culorile utilizate, materialul din care sunt confecţionate etichetele, poziţia etichetei pe ambalaj. Codurile cu bare pot fi aplicate:

pe ambalajul produsului;

pe etichete, care se aplică pe ambalaj;
prin etichetare la locul ambalării produsului.

c)Metode de citire a codului cu bare

Citirea codului cu bare se realizează cu ajutorul unui echipament electro-optic, care permite măsurarea parametrilor luminii reflectate şi transformarea acestor informaţii în semnale care pot fi prelucrate de decodor. În prezent se utilizează două tipuri de cititoare:

creionul optic, care se deplasează de operator de-a lungul codului
cititoare cu laser, care permit o citire omnidirecţională, independentă de viteza şi uniformitatea mişcării de parcurgere a codului. Acestea pot fi mobile sau fixe. Cele fixe sunt conectate la casele de marcat, în punctele de vânzare.

Cadrul conceptual al clasificărilor mărfurilor

2011-02-21T06:09:00.001-08:00

Clasificarea, în general, este o operaţie conceptuală reprezentând o modalitate de a distinge simultan elementele unei mulţimi, discrete sau continue, compusă din obiecte sau din fapte, din proprietăţi sau din idei.

Tipul clasificării depinde de scopul propus (cognitiv sau practic) şi de relaţiile dintre elementele şi categoriile definite în vederea clasificării mulţimii respective.

De-a lungul timpului, corespunzător progreselor înregistrate în ştiinţă şi tehnologie şi pe măsura dezvoltării comerţului, importanţa sistematizării mărfurilor a crescut, determinând amplificarea încercărilor de elaborare a unor sisteme de clasificare, pentru facilitatea abordării în plan teoretic, dar mai ales în scopuri practice a mulţimii produselor în continuă diversificare. Elemente ale sistematizării produselor pot fi identificate deja în perioada economiilor naturale. Produsele erau grupate pe baza unor criterii simple, reprezentând caracteristici exterioare (formale), de exemplu după mărime (mici şi mari), masă (uşoare şi grele) etc.

O dată cu evoluţia înregistrată în domeniul cunoaşterii, mai târziu s-au luat în considerare elemente de diferenţiere cantitativă a produselor, favorizată de introducerea unităţilor de măsură. Extinderea relaţiilor comerciale a determinat creşterea importanţei clasificării produselor după originea geografică, o dată cu dezvoltarea cunoştinţelor în domeniul chimiei s-au luat în considerare punctele de vedere ale acestei ştiinţe, iar progresele înregistrate în tehnologie au determinat prioritatea elementelor de ordin tehnic.

În introducerea primului Tratat de merceologie, elaborat în perioada 1793-1800, profesorul Johann Beckmann, de la Universitatea din Gőttingen, sublinia rolul important al sistematicii mărfurilor, nu numai pentru activitatea practică, dar şi pentru studiul teoretic al mărfurilor. În concepţia lui Beckmann, sistematica reprezintă punctul de plecare pentru cercetarea ştiinţifică a mărfurilor şi, în acelaşi timp, un mijloc deosebit de important de diferenţiere a produselor şi serviciilor care se comercializează. El a cercetat posibilitatea de a ordona unele produse de origine vegetală, bazându-se pe clasificarea lui Carl Linné din ştiinţele naturii.

În realizarea unui sistem de clasificare unic, Beckmann, asemenea lui Carl Linné, a plecat de la premisa „ tot sunt genera et species quot ab initio creatae sunt”. Beckmann voia, de aceea, să elaboreze o asemenea clasificare a mărfurilor „prin care să se poată individualiza marfa cu uşurinţă, în toate timpurile” /Beckmann, J., 1793/.

B. Bűse, în Îndrumarul său de merceologie, elaborat în perioada 1789-1801, clasifica mărfurile după originea lor, luând ca model tot sistemul Linné de ordonare a regnului vegetal şi animal. Demn de remarcat este faptul că Bűse utilizează, alături de origine, un alt criteriu important de clasificare, şi anume destinaţia produselor, în funcţia de care împarte bunurile de consum în alimente, produse de îmbrăcăminte şi produse pentru locuinţă /Kutzelnigg, A., 1982/.

A. Almedinger, în 1901, clasifică mărfurile în 10 grupe:

1) combustibili

2) materiale de construcţie

3) produse pentru iluminat şi lubrifianţi

4) produse textile

5) produse din sticlă şi ceramice

6) produse din piele şi blănuri

7) produse metalice

8) produse chimice

9) produse de papetărie

10) produse alimentare.

Ordonarea mărfurilor s-a realizat, pentru prima dată, în funcţie de următoarele trei criterii de clasificare: destinaţia, procesul tehnologic şi natura materiilor prime.

Trecerea la studiul predominant tehnologic al mărfurilor, la începutul secolului al XX-lea, nu a favorizat preocupări mai intense, în plan teoretic, cu privire la clasificarea mărfurilor. Rămânerea în urmă a sistematicii mărfurilor, faţă de progresele tehnice rapide, s-a accentuat, mai ales în condiţiile diversificării deosebite a produselor, ritmului înalt de înnoire a acestora.

Printre cei care au avut preocupări de fundamentare ştiinţifică a clasificării produselor se numără V. Pöschl, considerat deschizător de drum în clasificarea mărfurilor industriale.

În studiul său Pöschl a alcătuit o „sistematică teleologică a mărfurilor şi mijloacelor pentru obţinerea şi utilizarea lor”, grupându-le pe trei sectoare:

I. mărfuri pentru satisfacerea nevoilor de bază (alimente, produse pentru protejarea corpului şi produse pentru locuinţă)

II. mărfuri ale progresului (de ex.: produse pentru păstrare, transmitere, transport, produse pentru înfrumuseţare, etc.)

III. mijloace pentru obţinerea produselor din sectoarele I şi II (materii prime, utilaje, etc.)

Sectoarele se subdivid în grupe, ordine şi subordine /Pöschl, V., 1947/.

Clasificarea lui Pöschl reprezintă prima încercare de cuprindere a tuturor mărfurilor într-un sistem ştiinţific fundamentat, bazat pe criterii teleologice. Scopul iniţial de a sistematiza mulţimea mărfurilor, exclusiv după destinaţie, nu a fost, însă, atins. Clasificarea se bazează şi pe alte criterii (natura materiei prime, ramura economică, caracteristicile fizico-chimice ale produselor etc.), utilizate pentru alcătuirea categoriilor corespunzătoare treptelor terminale. Principalele neajunsuri ale sistemului constau în definirea deficitară a sectoarelor de mărfuri, respectiv a unor grupe şi ordine şi în utilizarea unui sistem de codificare fără utilitate practică.

O lucrare de referinţă o reprezintă cea a lui I. Dahlberg, care încearcă să integreze, pentru prima dată, clasificarea mărfurilor într-o ordine universală a cunoştinţelor /Dahlberg, I., 1978/.

O contribuţie importantă la elaborarea bazelor teoretice ale clasificării mărfurilor aduce G. Grundke. Luând ca model sistemul de clasificare ierarhică din ştiinţele naturii, Grundke delimitează şi defineşte nouă niveluri de ordonare (agregare)ale produselor: diviziune, grupă (subdiviziune), clasă, ordin, gen, specie, sort, clasă de calitate. Noţiunea de „specie” desemnând produsele care au toate proprietăţile importante identice, reprezintă, în opinia autorului, noţiunea de bază a sistematicii produselor (Grundke, G., 1988).

Delimitarea categoriilor corespunzătoare acestor niveluri de ordonare ale produselor se face, în principal, pe baza unor criterii materiale şi tehnologice (natura materiei prime, gradul de prelucrare, procesul tehnologic, proprietăţi specifice ale produselor, etc.)

Orientarea spre modelele de clasificare din ştiinţele naturii este criticată în prezent, fiind considerată necorespunzătoare stadiului actual al producţiei de mărfuri, marcată puternic de ritmul rapid de apariţie a unor noi materii prime, de introducere a tehnologiilor perfecţionate, care au făcut posibilă diversificarea fără precedent a produselor, creşterea nivelului tehnic al acestora.

În aceste condiţii considerăm că una din direcţiile importante de creştere a eficienţei sistemelor de clasificare, în structura sortimentului de mărfuri, o reprezintă reconsiderarea criteriilor utilizate pentru delimitarea categoriilor clasificării.

Spre deosebire de ştiinţele naturii, unde există sisteme de clasificare ierarhică, bine alcătuite, după criteriul structurii produselor, structură riguros definită, în cazul mărfurilor trebuie luate în considerare caracteristicile funcţionale, de relaţie şi, de asemenea, dimensiunea lor socio-umană, ceea ce face deosebit de dificilă elaborarea unei clasificări ştiinţific fundamentate.

Unele din aceste caracteristici nu au putut fi, încă, cuantificate şi, implicit, nu pot fi evidenţiate în cadrul unui sistem de clasificare a mărfurilor. Pe de altă parte, din multitudinea criteriilor de clasificare posibile, trebuie selecţionate cele mai importante, urmărindu-se asigurarea unei structuri relativ stabile, pe un număr optim de niveluri de detaliere, cu delimitarea riguroasă a categoriilor constituite şi, în acelaşi timp, elasticitate în privinţa capacităţii de cuprindere a noilor produse, respectiv a posibilităţii de adaptare la cerinţele specifice ale utilizatorilor.

Pentru realizarea acestor cerinţe, considerăm necesară abordarea criteriilor de clasificare într-o viziune sistemică, astfel încât să devină posibilă corelarea lor optimă.

În acest sens, împărtăşim opinia exprimată în literatura de specialitate privind necesitatea luării în considerare a următoarelor principii de bază în stabilirea criteriilor de clasificare a mărfurilor /Grundke, G., 1997/.

• numărul posibilităţilor de utilizare ale unui produs este cu atât mai mare, cu cât produsul respectiv este mai puţin prelucrat;

• cu creşterea gradului de prelucrare, produsul de îndepărtează tot mai mult de stadiul de materie primă şi de originea sa;

• cu cât domeniul de utilizare al unui produs este mai specializat, cu atât este mai mic numărul posibilităţilor proprii de clasificare.

Potrivit primului principiu, cu creşterea gradului de prelucrare, domeniul de utilizare al produselor va fi tot mai specializat. În cazul produselor textile, de exemplu, fibrele şi firele au cele mai multe posibilităţi de utilizare, comparativ cu confecţiile.

Corespunzător celorlalte două principii, cu creşterea gradului de prelucrare scade importanţa clasificării mărfurilor după criterii genetice şi creşte importanţa criteriilor de clasificare tehnologice şi teleologice. În cazul confecţiilor textile, de exemplu, care sunt cele mai îndepărtate de studiul de materie primă, comparativ cu celelalte categorii de produse textile, devine prioritară utilizarea criteriilor teleologice.

Pornind de la principiile menţionate, considerăm că se impune evidenţierea ansamblului caracteristicilor de structură, funcţionale şi de relaţie ale produselor, reprezentând criterii potenţiale de clasificare, intercorelate în cadrul sistemului general de relaţii dintre om, produs şi mediu.

Proprietăţi termice

2011-02-17T00:06:00.001-08:00

Aceste proprietăţi reprezintă comportarea diferitelor produse la acţiunea energiei termice. Principalii factori implicaţi în determinarea unui anumit comportament îl constituie: starea suprafeţei, presiunea, temperatura.

a) căldura specifică – este cantitatea de căldură necesară unui gram de materie pentru creşterea temperaturii cu un grad, fără modificări de natură fizică şi chimică. Unitatea de măsură este caloria, egală cu cantitatea de căldură necesară unui gram de apă pentru ridicarea temperaturii cu 1 grad Celsius.

b) dilatarea termică – reprezintă mărirea dimensiunilor sau volumului sub acţiunea căldurii; dilatarea poate fi liniară sau volumică. Dilatarea termică este caracteristică de material.

c) conductibilitatea termică – este proprietatea unei structuri de a asigura propagarea energiei termice. Caracteristica specifică, numită conductivitatea termică, este direct proporţională cu suprafaţa şi timpul de trecere şi invers proproţională cu grosime astratului conducător. Implicaţiile acestei proprietăţi sunt foarte mari în industria bunurilor de uz casnic.

d) termoizolarea – proprietatea materialelor izolatoare de a conduce foarte puţin căldura: proprietatea este foarte importantă pentru produsele textile, materialele pentru încălţăminte etc.

e) stabilitatea termică – proprietatea de a rezista la acumulări de energie termică. După această proprietate materialele se grupează în :

- termorezistente – cu o mare rezistenţă la temperaturi ridicate (azbest, ceramica refractară)

- termostabile – rezistenţă suficient de mare la temperaturi ridicate

- termolabile – îşi modifică proprietăţile sub acţiunea căldurii

f) stabilitatea piretică – comportarea la flacără; după acest criteriu materialele sunt: pirorezistente (ignifuge), pirostabile, pirolabile (combustibile). Principala caracteristică a materialelor combustibile este capacitatea calorică exprimată în kcal/kg.

Proprietăţile optice

2011-02-17T00:05:00.001-08:00

Lumina este în acelaşi timp radiaţie corpusculară şi fenomen fizic ondulatoriu. Proprietăţile derivate din relaţia structură- comportare la lumină sunt:

a) transparenţa – specifică structurilor materiale care permite trecerae aproape totală a luminii; la substanţele transparente, transmisia luminii este practic totală

b) opacitatea – specifică stricturilor cu transmisie foarte scăzută sau nulă

c) limpezime – proprietate a strcturilor cu transmisie foarte înaltă (sticle, lichide incolore)

d) luciu – specific structurilor la care factorul de reflexie al luminii este aproximativ egal cu cel al luminii primite.

Aceste proprietăţi caracterizează diversele structuri în relaţie cu radiaţia optică. Fluxul radiaţiei optice care vine pe suprafaţa unei structuri matriale (flux incident) este egal cu suma valorii fluxului reflectat, a valorii fluxului radiant absorbit şi a valorii fluxului radiant transmis.

Mărimile optice caracteristice materialelor sunt:

a) gradul de reflexie – măsura în care suprafaţa unei structuri reflectă fluxul incident

b) gradul de absorbţie – indică măsura în care structura considerată reţine o parte mai mare sau mai redusă din fluxul incident

c) gradul de transmisie – arată măsura în care structurad e referinţă lasă să treacă prin ea o parte mai mare sau mai redusă din fluxul incident.

Structurile foarte transparente, cum este cazul sticle optice, al lichidelor transparente etc. se caracterizează prin:

1) indicele de refracţie – raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza luminii în mediul respetciv; este o constantă fizică a multor solide şi lichide transparente, fiind practic dată de raportul dintre sinusul unghiului incident şi sinusul unghiului de refracţie. Constituie un foarte important element de verificare a calităţii la: uleiuri, lapte, combustibili lichizi, băuturi, sticlă, mase plastice.

2) dispersia – exprimată prin numărul lui Abbe pentru caracterizarea unei sticle optice din punctul de vedere al împrăştierii cromatice.

Proprietăţile mecanice ale corpurilor

2011-02-17T00:03:00.000-08:00

Se rferă la comportarea mărfurilor la solicitări exterioare. Aceste proprietăţi constituie un element esenţial în alegerea destinaţiei diverselor materiale. Proprietăţile mecanice sunt determinate de proprietăţile materiei prime şi de influenţele proceselor tehnologice de prelucrare şi de finisare a materialelor.

Comportamentul tipic al diverselor materiale la cele mai importante solicitări mecanice evidenţiază trei stadii. 1) deformarea elastică, respectiv dispariţia totală imediată (elasticitate) sau întârziată (vâscoelasticitate) a unei deformări la încetarea solicitării. 2) deformarea plastică, respectiv deformarea remanentă, chiar după încetarea solicitării. 3) ruperea, respectiv separarea materialului solicitat ca urmare a extinderii fisurilor microscopice.

Modurile de comportare la aceste solicitări se numesc generic rezistenţe, existând şi denumiri cu semnificaţii particulare: rezilienţa (proprietatea de a suporta solicitări mari şi de scurtă durată – şocuri – la încovoiere), duritatea (rezistenţa la compresiune punctiformă).

a) rezistenţa la rupere prin întindere – este una din cele mai importante proprietăţi mecanice. Diagrama tesniune – alungire permite evidenţierea şi calcularea urmtoarelor mărimi specifice: rezistenţa specifică la rupere, limita de curgere, alungierea la rupere.

b) duritatea – este pentru majoritatea materialelor cea mai importană caracteristică mecanică; se determină prin mai multe metode şi după mai multe scări, specializate diferitelor structuri: materiale organice, materiale anorganice, metale etc. Scara Mohs este o scară universală, cuprinzând 10 trepte de duritate, echivalente durităţilor a 10 structuri:

1. talc

2. sare (gips)

3. calcit

4. fluorină

5. apatită

6. feldspat

7. cuarţ

8. topaz

9. corindon

10. diamant

Proprietăţile mecanice sunt hotărâtoare în privinţa stabilirii destinaţiei materialelor – ca de exemplu duritatea la materialele pentru scule aşchietoare, rezistenţa la flexiuni repetate la pieile pentru feţe de încălţăminte etc.

De asemenea prorpietăţile mecanice prefigurează durabilitatea produselor, îndeosebi la produsele tehnice. Durabilitatea reprezintă capacitatea unui bun de menţinere a proprietăţilor iniţiale un timp cât mai îndelungat, în condiţii de utilizare normală. Durabilitatea caracterizează deci bunurile de folosinţă îndelungată, în perioada de exploatare.

Proprietăţile fizice ale mărfurilor

2011-02-17T00:00:00.000-08:00

a) masa – reprezintă una din cele mai importante caracteristici ale unei mărfi; la mărfuri semnificaţia masei variază în funcţei de context, şi anume:

- cantitatea de materie incorporată într-o anumită marfă; se exprimă în unităţi masisce (kg) şi se înscrie în toate documentele care însoţesc marfa; unele documente cuprind masa netă (făfă ambalaj iar altele şi masa brută ( cu ambalajul). Diferenţa dintre masa brută şi masa netă o reprezintă tara, adică masa ambalajului. În comerţ este consacrată şi masa comercială, respectiv cantitatea plătită din masa reală a unei mărfi higroscopice şi se calculează cu formula:

Mc = Mn (100 + ua) / (100 + ur)

Mc – masa comercială

Mu – masa netă

ua – umiditatea admisă a mărfii, %

ur – umiditatea reală a mărfii, %

-cantitatea de materie considerată în raport cu unitatea de volum, suprafaţă, lungime etc., fiind cazul mărfurilor caracterizate de volum (mărfuri în vrac – kg/m3), produselor laminare (hârtie, ţesături – kg/m2), produselor de tip filamentar (fire, cabluri, ţevi – kg/m) ori identificabile la bucată (fructe, cereale, leguminoase). În cazul raportării la unitatea de volum caracceteristica se numeşte masă specifică sau densitate. Densitatea sau masa specifică reprezintă cantitatea de materie a unei unităţi de volum din marfa considerată. Se disting două variante cu care se operează:

– densitate absolută – masa ăn g a unei unităţi de volum (1 cm3), varianta teoretică

– densitate relativă – mărime adimensională ce reprezintă raportul dintre densitatea absolută a mărfii considerate şi densitatea absolută a apei la temperatura de 4° Celsius.

b) porozitatea – caracteristica solidelor dată de macrostructiră şi reprezintă raportul dintre volumul corpului considerat şi volumul porilor din masa corpului. Se exprimă procentual. Porozitatea este o caracteristică definitorie pentru produsele de panificaţie, patiserie, pentru materiale folosite la realizarea confecţiilor textile şi a încălţămintei etc. Caracteristica inversă porozităţii este compactitatea.

c) higroscopicitatea – este caracteristica de bază a structurilor organice în compoziţia cărora se află apă. Acest structuri îşi modifică permanent conţinutul propriu de apă prin preluarea/cedarea de vapori de apă din mediu, când parametrii spaţiului de depozitare a mărfii oscilează faţă de nivelul normal. Conţinutul de umezeală se realizează prin adsorbţie (fixarea apei în macrocapilare şi aderarea mecanică a condensului pe neregularităţile macrostructurii), absorbţie (fixarea apei în micrpcapilare) şi chemosorbţie (apa legată chimic). Scăderea conţinutului de apă este efectul desorbţiei, care constituie procesul de pierdere a apei din produs. Sorbţia şi desorbţia vaportilor de apă se desfăşoară după curbe care nu se suprapun, prezentând fenomenul de histerezis higroscopic, ale cărui implicaţii sunt majore pentru alegerea materialelor adecvate pentru diverse destinaţii.

d) umiditatea – reprezintă efectul direct al higroscopicităţii şi are semnificaţia de conţinut total de apă, în orice formă, din masa mărfii. Conţinutul de apă se exprimă în procente masă. Produsele higroscopice conţin în mod natural apă, această umiditate naturală fiind recunoscută şi acceptată ca umiditate legală (menţionată în standardele de produs) purtând adesea denumiri consacrate, cume ste cazul fibrelor textile, pentru care umiditatea legală se numeşte repriză.

Umiditatea unui produs se determină prin îndepărtarea apei cu ajutorul unor incinte speciale numite etuve şi cântăriri repetate.

u = (Mo – Ml)/Ml x 100

Mo – masa produsului conţinând apă

Ml – masa produsului fără apă

e) permeabilitatea – semnifică proprietatea unor structuri de a lăsa să treacă prin ele diverse substanţe. Este foarte importantă pentru numeroase domenii în comerţ; o importanţă remarcabilă o are în mărfurile alimentare, textile, încălţăminte. Inversul es este impermeabilitatea şi este proprietate esenţială pentru anumite mărfuri: umbrele, filtre, corturi).

Clasificarea proprietăţilor mărfurilor

2011-02-16T23:56:00.001-08:00

Dintre criteriile care operează în rândul proprietăţilor mărfurilor, cele mai importante sunt: relaţia cu marfa, natura, importanţa (pentru calitate), modalitatea de apreciere şi măsurare, modul de exprimare a mărimii caracteristicilor.

Gruparea proprietăţilor după principalele criterii se prezintă astfel:

A. după relaţia cu marfa, se grupează:

a)proprietăţi intrinseci, proprii mărfii, care ţin de natura materiei constitutive, cum sunt: structura, masa specifică, compoziţia chimică

b)proprietăţi extrinseci, atribuite mărfii, respectiv consideraţii (simboluri), categorii economice (preţ) etc. Gruparea este proprie mărfurilor tangibile. În cazul serviciilor imateriale, proprietăţile intrinseci au un caracter cvasiimpropriu.

B.după natura lor, respectiv domeniul de cercetare căruia i se asociază, proprietăţile sunt:

a)fizice generale (structura, masa specifică, dimensiunile);

b)fizice speciale (mecanice, electrice, optice, piretice);

c)chimice (compoziţia chimică, potenţialul activ);

d)biologice (potenţialul vital, toleranţa biologică – microbiană/ bacteriană/ fungică)

e)ergonomice (confortabilitate, silenţiozitate, manevrabilitate);

f)ecologice (potenţial poluant, caracter autodegradabil);

g)economice (caracterul preţului).

C.după nivelul de relevanţă pentru calitatea mărfii, se deosebesc:

a) proprietăţi majore (critice);

b) proprietăţi importante;

c) proprietăţi minore.

Proprietăţile majore (critice) influenţează în mare măsură funcţia dominantă a bunului comercial, lipsa ori diminuarea lor antrenând suprimarea ori scăderea utilităţii reale a produsului (de exemplu, prospeţimea – la preparatele culinare, netezimea tălpii – la fiarele de călcat, etanşeitatea îmbinărilor – la articolele pneumatice pentru plajă, veridicitatea – la informaţii, etc.). Proprietăţile importante sunt mai numeroase, ponderea importanţei lor fiind relativ apropiată de ponderea frecvenţei. Proprietăţile minore au o pondere a frecvenţei superioară ponderii importanţei, ele influenţând exclusiv utilitatea variabilă a mărfii.

D.după modalitatea de apreciere şi măsurare, se remarcă:

d)proprietăţi apreciabile prin simţuri (organoleptice sau senzoriale);

e)proprietăţi măsurabile, direct sau indirect, cu ajutorul unor mijloace adecvate (instrumente, aparate)

Proprietăţile organoleptice sau senzoriale sunt proprietăţi care reprezintă expresia reacţiei senzoriale specific umane faţă de proprietăţile intrinseci ale mărfii. Evaluarea lor presupune experienţă acumulată în sisteme personale de valorizare, alcătuite din mulţimea informaţiilor însuşite prin excitarea simţurilor (fondul informaţional biologic) şi mulţimea informaţiilor dobândite prin învăţare (fondul informaţional – cultural). Cele două grupuri de informaţii se organizează în perechi elementare, fiecărei informaţii ataşându-i-se una culturală, respectiv o semnificaţie.

Subiectivismul specific proprietăţilor senzoriale este generat de lipsa de unitate a receptivităţii senzoriale ca şi a fondului informaţional – cultural al indivizilor umani. Mai mult, subiectivitatea evaluării proprietăţilor senzoriale este accentuată de numeroşi factori, controlabili (condiţiile de mediu în spaţiul de evaluare şi starea de condiţionare a mărfii evaluate) sau necontrolabili (starea biologică a operatorilor etc.).

Dată fiind importanţa factorului psihic în evaluarea proprietăţilor senzoriale, acestea sunt numite adesea proprietăţi psihosenzoriale. S-a încetăţenit un mod impropriu de numire a proprietăţilor organoleptice, după organul perceptor: proprietăţi vizuale, proprietăţi audibile, proprietăţi olfactive, proprietăţi gustative, proprietăţi tactile pentru ceea ce este perceput la o marfă prin intermediul văzului, auzului, mirosului, gustului şi pipăitului. Se spune chiar gustul (sau mirosul) cărnii, laptelui etc. Situaţia reflectă o modalitate de rezolvare a nevoii de comunicare în condiţiile inexistenţei unor termeni corespunzători în limba română, aşa cum există în cazul proprietăţilor tactile expresia tuşeu, cu semnificaţia merceologică de informaţie obţinută prin receptorii specifici zonelor tegumentare sensibile tactil (palme, obraz, frunte, etc.). Cu alte cuvinte, s-a procedat la o extensie semantică a cuvintelor care definesc simţurile respective.

Proprietăţile măsurabile sunt, în general, proprietăţi intrinseci, fapt care constituie, în aproape toate cazurile, caracteristici ale mărfii.

Măsurarea lor se realizează prin folosirea unor instrumente adecvate care, în condiţii bine precizate, indică mărimea caracteristicii măsurate.

Obiectivitatea acestor caracteristici nu este absolută; maxima obiectivitate se obţine în cazul respectării condiţiilor precizate pentru determinare, referitoare deopotrivă la marfă (prescripţiile de condiţionare), la aparat (respectarea clasei de precizie, reglarea, etalonarea) şi la operator (citirea corectă, repetarea determinării, metodologia de calcul a valorii caracteristicii etc.).

E.după modul de exprimare a nivelului proprietăţii, există:

a)proprietăţi exprimabile noţional;

b)proprietăţi exprimabile cifric;

Proprietăţile exprimabile noţional sunt, în general, cele determinabile senzorial. Nivelul lor este evidenţiabil prin expresii ce permit evaluări graduale (adjective şi adverbe, cu gradele lor de comparaţie), care, în unele situaţii, alcătuiesc scale noţionale consacrate. Este important ca expresiile selectate să aibă o sugestivitate maximă şi să circule larg cu semnificaţie unitară.

Se exprimă noţional, de exemplu, proprietăţile cromatice (nuanţe slabe, deschise, medii, închise, tari), gustative, olfactive. În unele cazuri se pot întâlni expresii cu valoare adjectivală ori perechi de adjective: gust dulce-amărui, tuşeu moale-onctuos, etc.

Exprimarea cifrică este specifică caracteristicilor pentru care sunt consacrate metode de măsurare şi unităţi de măsură. Acest mod de exprimare prezintă avantajul evidenţierii preciziei mărimii proprietăţii, cu efecte favorabile pentru determinarea obiectivă a calităţii şi pentru o corectă circulaţie a informaţiei specifice. Exemple de caracteristici cu exprimare cifrică: masa specifică a fierului: 7,8 g/cm3, lungimea (unui ax) = 960 mm, lungimea de undă a unui fascicul de lumină monocromă λ=560 mm.

Exprimările cifrice absolute pot fi şi sub formă de interval (ex: 7-12 mg/l) sau de limită inferioară (ex: cel puţin 1,20 C) ori superioară (max. 3,5 g NaCl/l). Se folosesc frecvent exprimări cifrice relative: procente (o/o) sau promile (o/oo).

În cele mai multe cazuri, proprietăţile le sunt asociate mărimi fizice consacrate, cognoscibile prin măsurare.

Importanţa cunoaşterii proprietăţilor mărfurilor

2011-02-16T23:48:00.001-08:00

Progresele continue în domeniul ştiinţelor aplicate, reflectate în caracteristicile ofertei de mărfuri impun menţinerea învăţământului comercial la un nivel de actualitate tehnică suficient de apropiată de preocupările producătorilor de mărfuri, astfel încât viitori specialişti din comerţ să constituie parteneri competenţi şi cooperanţi pentru specialiştii din producţie. Acest deziderat este realizabil prin studiu tehnico-practic temeinic, singura modalitate de a crea abilităţi şi disponibilitate la comunicare profesională.

În marea majoritate a situaţiilor, obiectul cercetării mărfurilor îl constituie, cu prioritate, elementele tehnice, întrucât acestea sunt cele ce definesc cu maximă obiectivitate cvasitotalitatea mărfurilor, chiar şi în cazul mărfurilor imateriale. Această dominanţă a aspectelor tehnice este evidenţiată nu numai în literatura de specialitate şi materia legislativ-normativă, ci şi în materialele comerciale uzuale care subliniază prioritar informaţia tehnică.

De altfel, civilizaţia contemporană se caracterizează printr-o penetrare agresivă a elementelor tehnice în toate aspectele vieţii, fapt care prilejuieşte nenumărate avantaje, dar şi motive de îngrijorare. Tehnicizarea vieţii umane, la un nivel fără precedent în istoria omenirii riscă să deterioreze grav şi ireversibil echilibre în organizarea socială şi îndeosebi echilibre sensibile specifice fiinţei umane ca entitate biologică.

Numeroase luări de poziţii şi avertismente cu privire la viitorul omului indică printre factorii responsabili de această stare de lucruri şi contradicţiile crescânde dintre cerinţele reale ale fiinţei umane şi efectele directe şi mai ales cele tardive ale consumului exagerat de tehnică. O categorie importantă de efecte nedorite este generată de cunoaşterea defectuoasă sau necunoaşterea tehnicii care alcătuieşte universul cotidian al omului modern. Se poate considera cu deplin temei că între lumea oamenilor şi lumea tehnicii create de om pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă se dezvoltă un conflict care nu poate fi depăşit decât printr-o reaşezare de raporturi şi o reconsiderare a nevoii de educaţie tehnică perpetuă, la toate nivelurile sociale.

Specialiştii din domeniul mărfurilor şi comerţului în general constituie factori notorii de armonizare a relaţiilor om-tehnică printr-o judicioasă activitate de informare şi educare a cumpărătorilor şi, respectiv, de colaborare cu producătorii în direcţia umanizării maxime a elementelor tehnice care compun o bună parte a ofertei contemporane.

Caracteristicile calităţii produselor şi serviciilor

2011-02-16T00:37:00.001-08:00

Elemente de definire a caracteristicilor calităţii

Operaţionalizarea conceptului de calitate a produselor şi serviciilor, în relaţie cu nevoile utilizatorilor, se realizează prin intermediul caracteristicilor calităţii.

Juran subliniază în acest sens că „fundamentul pe care este construită calitatea îl constituie caracteristicile calităţii”, opinie împărtăşită şi de Ishikawa. El defineşte caracteristicile calităţii ca reprezentând „orice dimensiune, proprietate chimică sau organoleptică (de exemplu gust, miros, etc.), care conferă produsului atributul de a fi corespunzător pentru utilizare. Alte caracteristici sunt durata de serviciu, fiabilitatea, mentenabilitatea ”.

Geiger dă o accepţie mai restrânsă conceptului de caracteristică, definind-o ca reprezentând „ o însuşire prin care se recunoaşte (identifică) o entitate sau prin care se deosebeşte de altă entitate”. O definiţie relativ asemănătoare formulează Périgord: „ o caracteristică reprezintă un element care serveşte pentru caracterizarea unui produs”.

Standardul francez NF X 50-120 pune accentul pe rolul caracteristicilor în determinarea conformităţii entităţilor: „caracteristicile reprezintă proprietăţi care facilitează identificarea sau diferenţierea entităţilor şi care pot fi descrise sau măsurate pentru a determina conformitatea sau neconformitatea cu cerinţele”.

Unii autori preferă să folosească termenul de „dimensiune a calităţii”, în loc de caracteristici ale calităţii produselor.

Standardul ISO 8402 utilizează termenul de caracteristică (a entităţii), fără s-o definească. În proiectul de standard ISO 9000: 2000, care-l va înlocui, caracteristica este definită ca reprezentând „o însuşire distinctivă”, iar caracteristicile calităţii „caracteristici referitoare la nevoi şi aşteptări ”.

În opinia noastră, caracteristicile calităţii reprezintă acele proprietăţi (însuşiri) ale entităţilor prin intermediul cărora se evaluează, la un moment dat, gradul de satisfacere a nevoilor clienţilor.

Caracteristicile calităţii produselor

Caracteristicile (dimensiunile) calităţii produselor sunt clasificate în mod diferit în literatura de specialitate.

Senza, de pildă, delimitează următoarele categorii de caracteristici ale calităţii produselor: tehnico-funcţionale, constructive, de disponibilitate, estetice economice şi ecologice. Vasiliu consideră că aceste caracteristici pot fi clasificate, după natura, în caracteristici funcţionale (tehnice şi economice), psihosenzoriale, sociale şi de disponibilitate.

Potrivit altor opinii pot fi definite următoarele categorii de caracteristici ale calităţii produselor: tehnice, estetice, economice, sociale şi în utilizare.

O reprezentare sugestivă a relaţiilor de intercondiţionare dintre diferitele categorii de caracteristici ale calităţii produselor o constituie tetraedrul calităţii.

Sub impactul progresului tehnic, care permite egalizarea relativ rapidă a performanţelor tehnico-funcţionale ale produselor oferite de diferite organizaţii şi în condiţiile creşterii exigenţelor clienţilor şi ale societăţii în ansamblu, caracteristicile situate la nivelul superior al tetraedrului, respectiv cele estetice, sanogenetice, ecologice şi economice, devin criterii principale de departajare pe piaţă.

Pentru operaţionalizarea calităţii produselor, Garvin defineşte următoarele „dimensiuni ale calităţii ”, la care se face relativ frecvent trimitere în literatura de specialitate:

caracteristici de bază („performance”)
caracteristici complementare („features”)
fiabilitatea („reliability”)
conformitatea cu referenţialul („conformance”)
durabilitatea („durability”)
mentenabilitatea („serviceability”)
caracteristici estetice („aesthetics”)
calitatea percepută de client („perceived quality”)

În opinia lui Garwin, în evaluarea calităţii produselor pot fi luate în considerare fiecare dintre aceste dimensiuni în mod distinct, după cum există situaţii în care se impune intercorelarea lor, în funcţie de scopul urmărit.

Standardul SR ISO 8402 defineşte unele caracteristici ale entităţilor, într-un mod diferit de Ghidul ISO/CEI 2 25.

• Siguranţa în funcţionare („dependability”) este caracteristica prin care se exprimă disponibilitatea entităţilor şi factorilor care o determină: fiabilitatea, mentenabilitatea şi mentenanţa. Această definiţie este preluată din CEI 50

• Compatibilitatea („compatibility”) este definită ca reprezentând aptitudinea entităţilor de a putea fi utilizate împreună, în condiţii specifice, pentru a satisface cerinţe pertinente

• Interschimbabilitatea („interchangeability”) reprezintă aptitudinea unei entităţi de a putea fi utilizată fără modificări, în locul alteia, pentru a satisface aceleaşi cerinţe. Interschimbabilitatea este de două tipuri principale: funcţională şi dimensională.

• Securitatea („safety”) este definită ca fiind starea în care riscul unor daune corporale sau materiale este limitat la un nivel acceptabil

Caracteristicile calităţii serviciilor

În cazul serviciilor există o serie de încercări de definire a unor caracteristici ale calităţii care să reflecte cât mai bine specificul domeniului. Parasuraman, Zeithaml şi Berry au identificat următoarele caracteristici (dimensiuni) ale calităţii serviciilor:

- fiabilitate (reliability)

- capacitate de reacţie (responsiveness)

- competenţă (competence)

- acces (access)

- curtoazie (courtesy)

- comunicare (communication)

- credibilitate (credibility)

- securitate (security)

- înţelegerea/cunoaşterea clientulu (understanding the customer)

- tangibilitate (tangibles)

Ulterior aceiaşi autori au redus la 5 caracteristicile calităţii serviciilor:

- tangibilitate

- fiabilitate

- capacitate de răspuns

- asigurare

- empatie

Semnificaţia acestor caracteristici poate varia consierabil, în fiuncţie de natura serviciilor şi de utilizatorii individuali ai acestora, astfel încât în evaluarea calităţii serviciilor, ponderea acordată diferitelor caracteristici depinde de coordonatele spaţiale şi temporale concrete ale fiecărui serviciu.

Standardul ISO 9004-2 recomandă definirea clară a cerinţelor referitoare la servicii, în termenii unor caracteristici observabile de către client şi susceptibile de a fi evaluate de acesta. În acelaşi timp este necesară definirea proceselor corespunzătoare serviciului, prin intermediul unor caracteristici care nu sunt totdeauna observabile de către client, dar care influenţează în mod direct performanţa serviciului. În acest scop standardul propune luarea în considerare a următoarelor caracteritstici ale serviciilor:

- facilităţi (instalaţii şi echipamente), capacitate, efectivul de personal şi materiale

- timpul de aşteptare, durata prestării serviciului, durata proceselor

- igienă, securitate, fiabilitate

- capacitate de reacţie, accesibilitate, curtoazie, confort, estetica mediului, competenţă, siguranţa în funcţionare, precizie, completitudine, nivelul tehnic, credibilitate, comunicare eficace.

Ipostazele calităţii produselor şi serviciilor

În principalele etape ale traiectoriei produsului pot fi puse în evidenţă aşa-numitele ipostaze ale calităţii. Ele reflectă modul în care sunt percepute şi traduse cerinţele cleinţilor referitoare la calitatea produsului, în specificaţia preliminară şi, în continuare, în proiectare şi fabricaţie şi modul în care se asigură satisfacerea acestor cerinţe în utilizare.

Potrivit standardului ISO 9000-1 comportarea în utilizare a produsului poate fi influenţată de următoarele patru ipostaze ale calităţii acestuia:

- calitatea rezultând din definirea nevoilor referitoare la produs

- calitatea concepţiei produsului

- calitatea conformităţii produsului cu concepţia sa

- calitatea rezultând din susţinerea produsului pe durata întregului său ciclu de viaţă

Satisfacerea nevoilor privind aceste ipostaze ale calităţii reprezintă una din cerinţele de bază prevăzute în standarde. De aceea ele furnizează în mod explicit recomandări generale referitoare la managementul calităţii, luând în conssdeirare ipostazele anterior menţionate.

Conceptul de „calitate totală”

2011-02-16T00:25:00.000-08:00

Cu toate că încercările sunt numeroase, nu s-a reuşit, până în prezent, să se stabilească exact originea expresiei „calitate totală”. Se pare că această expresie s-a impus treptat, printr-un consens implicit.

Definiţiile conceptului calitate totală sunt relativ recente. Pentru unii, calitate totală înseamnă calitatea produsului, pentru alţii satisfacerea clientului. Calitatea tiotală este, pe rând, o filozofie, un demers, un ansamblu de procedee, o strategie, sau chiar o politică a organizaţiei. Menţionăm că utilizarea acestei expresii este preponderentă în mediile francofone.

Luând în considerare opiniile exprimate în literatura de specialitate, putem pune în evidenţă următoarele orientări principale în definirea calităţii totale:

• calitatea totală este o politică sau o strategie a organizaţiei în domeniul calităţii

• calitatea totală este o filozofie

• conceptul de calitate totală şi managementul total al calităţii sunt echivalente

• calitatea totală reprezintă scopul, iar managementul total al calităţii mijlocul pentru realizarea ei.

Marea majoritate a autorilor, printre care Merli, Iannaccone, Galvano definesc acest concept ca o strategie a calităţii.

În unele definiţii se accentuează ideea că este vorba de o „strategie globală” a calităţii, ca$i în cazul celei formulate de AFCERQ: „calitatea totală reprezintă un ansamblu de principii şi de metode organizate într-o strategie globală, vizând mobilizarea întregii organizaţii pentru a obţine o mai bună satisfacere a clientului, la un cost cât mai mic”. Defounty defineşte în acest sens conceptul de calitate totală, ca reprezentând: „o strategir globală prin care o întreprindere, împreună cu partenerii săi, face totul pentru a satisface cerinţele clienţilor săi, în ceea ce priveşte calitatea, costurile şi termenele, prin ţinerea sub control a proceselor şi prin implicarea conducerii şi a personalului”.

Potrivit altor opinii, calitatea totală reprezintă pentru întreprindere o politică, prin care aceasta tinde la mobilizarea permanentă a tuturor membrilor săi, pentru a îmbunătăţi calitatea produselor şi serviciilor pe care le realizează, precum şi calitatea funcţionării şi obiectivele sale, în relaţie cu mediul său. Scopul acestei politici l-ar constitui satisfacerea cerinţelor clienţilor, în condiţii de rentabilitate pentru întreprindere şi în spiritul respectului interesului general (al societăţii).

Unii autori consideră calitatea totală ca reprezentând „o filozofie”, în sensul de teorie implicită a organizaţiei, care descrie obiectivele sale în domeniul calităţii.

În opinia altora, calitatea totală reprezintă „un demers de progres continuu ”, privind performanţele produselor şi serviciilor, termenele şi costurile astfel încât să fie satisfăcute cerinţele clienţilor în condiţii de profit.

Există şi tendinţa ca expresiile Total Quality Control, Company Wide Quality Control, Total Quality Management să fie considerate concepte de calitate totală, caracterizate prin promovarea unor strategii integratoare în domeniul calităţii.

Cei mai radicali apreciază că expresia „calitate totală” reprezintă traducerea nereuşită a conceptului de Total Quality Management, pentru care ar fi preferabil să se utilizeze expresia „management global al calităţii”.

Conceptul „Total Quality Control” a fost definit, pentru prima dată, de Feigenbaum, în anul 1956, astfel: principiul de bază al conceptului de calitate totală, care reflectă şi diferenţa fundamentală faţă de alte concepte constă în aceea că, pentru a obţine o eficienţă corespunzătoare, ţinerea sub control a calităţii trebuie să înceapă cu identificarea cerinţelor de calitate ale consumatorilor şi să înceteze numai după ce produsul a ajuns la consumator, iar acesta este satisfăcut. Total Quality Control înseamnă coordonarea acţiunilor lucrătorilor, a maşinilor şi informaţiilor pentru atingerea acestui obiectiv”.

Deşi este de acord cu conceptul TQC dezvoltat de Feigenbaum, Ishikawa pledează pentru o abordare mai largă a calităţii, în afara domeniului strict profesional, apreciind că trebuie acordată mai multă încredere nespecialiştilor. Pentru a se diferenţia de Feigenbaum, începând cu anul 1968, Ishikawa şi-a denumit propriul concept „Company Wide Quality Control (CWQC)”. Cele trei componente de bază ale CWQC sunt:

1. asigurarea calităţii

2. ţinerea sub control a calităţii

3. ţinerea sub control a costurilor, cantităţilor şi termenelor de livrare.

În definirea „management total al calităţii” (Total Quality Management -TQM) pot fi puse în evidenţă, de asemenea, mai multe orientări, punându-se accentul pe dimensiunea sa filozofică, ori pe aspectele tehnice şi socio-umane pe care le implică. O definiţie larg acceptată este cea formulată de standardul ISO 8402: TQM reprezintă un sistem de management („management approach”) alunei organizaţii, centrat pe calitate, bazat pe participarea tuturor membrilor săi, prin care se urmăreşte asigurarea succesului pe termen lung, prin satisfacerea clientului şi obţinerea de avantaje pentru toţi membrii organizaţiei şi pentru societate”.

În opinia lui Kélada, calitatea totală reprezintă „satisfacerea nevoilor clienţilor în ceea ce priveşte calitatea produsului sau serviciului (Q), livrarea cantităţii cerute (V), la momentul (T) şi locul (L) dorite, la un cost (C) cât mai mic pentru client, în condiţiile unor relaţii agreabile şi eficiente cu acesta şi ale unui sistem administrativ (A) fără erori, începând cu elaborarea comenzii şi până la plata facturii”.

Calitatea totală este, prin urmare, o noţiune mult mai largă decât calitatea produsului (serviciului), ea se referă la satisfacerea nevoilor clientului extern, exprimate în termenii QVTLCRA, anteriori menţionaţi.

Mai mult, Kélada consideră că satisfacerea clientului nu este suficientă, trebuie depăşite aşteptările acestuia, promovând conceptul „Above Customer Expectation” (sau „Beyond Customer Satisfaction”). Produsul oferit trebuie să-l entuziasmeze pe client, el trebuie să fie încântat de serviciul care i se oferă.

Pe de altă parte, în realizarea acestui deziderat, nu trebuie pierdute din vedere necesităţile întreprinderii, asigurându-se îndeplinirea cerinţelor de rentabilitate. Kélada face deosebire clară între conceptele de „calitate totală” şi „gestiunea integrală a calităţii” (GIQ). În opinia lui, calitatea totală reprezintă scopul, iar GIQ (TQM) este mijlocul pentru atingerea acestui scop.

O accepţie relativ asemănătoare dă acestor concepte Corning. El defineşte relaţia dintre „calitate”, „calitate totală” şi TQM în următorii termeni:

• calitate – înseamnă satisfacerea continuă a cerinţelor clienţilor;

• calitate totală – înseamnă satisfacerea continuă a cerinţelor clienţilor, în condiţiile unor costuri minime;

• prin TQM se asigură satisfacerea acestor cerinţe, în condiţiile unor costuri minime, cu implicarea întregului personal al organizaţiei.

Orientări actuale privind definirea calităţii produselor şi serviciilor

2011-02-16T00:18:00.001-08:00

avid A. Garwin, profesor la Harvard Business School a pus în evidenţă 5 orientări principale în definirea calităţii produselor: transcendentă, spre produs, proces, costuri şi spre utilizator.

a) Orientarea transcendentă

Potrivit orientării transcendente, calitatea reprezintă o entitate atemporală, absolutul, fiind percepută de fiecare individ în mod subiectiv. Această orientare, puternic marcată de idealismul lui Platon, nu permite definirea clară a calităţii produselor şi nici măsurarea ei, neavând, în opinia lui Garwin, utilitate practică. O organizaţie care doreşte să atingă „perfecţiunea în calitate şi în afaceri” sau să ofere, prin produsele sale, „gustul perfecţiunii şi perfecţiunea gustului”, demonstrează o asemenea abordare a calităţii produselor.

b) Orientarea spre produs

Orientarea spre produs este total opusă orientării transcendente, calitatea fiind considerată o mărime care poate fi măsurată exact. Ea este definită ca reprezentând ansamblul caracteristicilor de calitate ale produsului. Diferenţele de ordin calitativ ale produselor se reflectă în diferenţele care apar între caracteristicile acestora. De exemplu, calitatea unui covor este considerată cu atât mai ridicată, cu cât desimea acestuia (numărul de noduri pe dm2) este mai mare. Acceptarea acestui principiu duce la concluzia că o calitate mai ridicată se poate obţine numai cu costuri mai mari.

O asemenea abordare se regăseşte în special în lucrările de teorie economică şi de calimetrie: stabilirea unei corelaţii stricte între variaţia caracteristicilor şi nivelul calităţii produselor, a favorizat introducerea modelării matematice pentru estimarea acestui nivel.

Adepţilor acestei orientări li se reproşează faptul că fac abstracţie de natura relaţională a calităţii, de dependenţa ei de un anumit sistem de referinţă, stabilit în funcţie

De cerinţele clientului. În evaluarea calităţii pot fi luate în considerare o multitudine de caracteristici ale produsului, dar rezultatul acestei evaluări nu reprezintă o măsură a calităţii însăşi.

c) Orientarea spre procesul de producţie

Calitatea este privită din perspectiva producătorului. Pentru fiecare produs există cerinţe specificate, care trebuie îndeplinite. Produsul este considerat „de calitate” atunci când corespunde specificaţiilor. De exemplu, pentru o ţesătură sunt prevăzute o serie de cerinţe privind caracteristicile de rezistenţă, desimea şi fineţea firelor. Dacă aceste cerinţe sunt satisfăcute, ţesătura este considerată de calitatea corespunzătoare.

Potrivit acestei orientări, calitatea reprezintă, prin urmare, conformitatea cu cerinţele („conformance to requirements”), definiţie pe care o formulează Crosby. Orice abatere faţă de specificaţii înseamnă o diminuare a calităţii. Dar, pentru un utilizator, este posibil ca un produs realizat potrivit specificaţiilor să nu fie un produs de calitate. Un ceas elveţian poate să nu fie considerat de aceeaşi calitate cu un ceas realizat în Hong Kong, chiar dacă ambele corespund specificaţiilor.

Criticând acest mod de abordare, Deming dă un exemplu sugestiv: „Ascultaţi prima dată orchestra filarmonicii din Londra (Royal Philharmonic), interpretându-l pe Beethoven, apoi ascultaţi aceeaşi simfonie interpretată de o orchestră oarecare. Ambele orchestre respectă specificaţiile. Nu fac nici o greşeală. Dar fiţi atenţi la deosebire !”

d) Orientarea spre costuri

Calitatea produselor este definită prin intermediul costurilor şi, implicit, a preţurilor la care sunt comercializate. Un produs este considerat „de calitate” atunci când oferă anumite performanţe la un nivel acceptabil al preţului.

O asemenea orientare este agreată, potrivit sondajelor efectuate, de un segment relativ important de consumatori. De pildă, în Germania, 17% din persoanele chestionate apreciază calitatea produselor în corelaţie directă cu preţurile de vânzare.

e) Orientarea spre utilizator

Potrivit acestei orientări, calitatea produsului reprezintă aptitudinea de a fi corespunzătoare pentru utilizare – „fitness for use” – concept introdus de Juran. Fiecare client are preferinţe individuale, care pot fi satisfăcute prin caracteristici de calitate diferite ale produselor. Acest punct de vedere este preferat de adepţii unei economii de piaţă.

În vederea asigurării „conformităţii pentru utilizare”, trebuie luatre în considerare o multitudine de activităţi intercorelate, pe care Juran le-a reprezentat sub forma cunoscutei „spirale a calităţii”.

Această spirală reprezintă, de fapt, întreaga traiectorie a produsului, de la cercetarea pieţei pentru identificarea nevoilor, trecând prin proiectare, producţie, vânzări, servicii, servicii post-vânzare, ajungând din nou la cercetare.

Pentru satisfacerea cerinţelor este important ca relaţia calitate-cumpărător să fie mai puternic reflectată în definiţia calităţii, deoarece cumpărătorul hotărăşte, în final, ce este calitatea. Unii autori propun, în acest scop, o definiţie mai cuprinzătoare a calităţii produselor.

În opinia lui Haist şi Fromm, de pildă, calitatea reprezintă corespondenţa cu cerinţele clientului, cerinţe referitoare la funcţionalitate, preţ, termen de livrare, siguranţă, fiabilitate, compatibilitate cu mediul, service, costuri în utilizare, consultanţă etc.

Prin definiţia pe care o formulează, Zink subliniază, pe de altă parte, necesitatea de a se evidenţia clar dimensiunea temporală a relaţiei calitate-client: „calitatea înseamnă îndeplinirea cerinţelor (stabilite) pentru asigurarea satisfacţiei clientului pe termen lung”.

Împărtăşind un punct de vedere relativ asemănător, Smith pune accentul, în definirea calităţii, pe componenta relaţională a acesteia: „calitatea este mai degrabă expresia relaţiei dintre anumite atribute ale entităţii – caracteristicile calităţii sale – şi standardul sau criteriul de evaluare stabilit în raport cu cerinţele clienţilor”. Potrivit acestei definiţii, calitatea se referă la o entitate, dar o caracterizează numai în legătură cu un anumit referenţial, care trebuie să reflecte cerinţele clientului.

Satisfacerea cerinţelor clientului presupune o fundamentare riguroasă a tuturor deciziilor privind proiectarea şi realizarea unui produs, pe baza studiilor de piaţă efectuate. Cerinţele identificate şi definite prin aceste studii vor servi pentru realizarea produselor. Prin urmare, specificaţiile nu reprezintă criterii de calitate absolute, ci numai mijloace necesare pentru satisfacerea aşteptărilor clienţilor.

În cazul managementului total al calităţii, „Total Quality Management” (TQM), relaţia client-furnizor este generalizată, aplicându-se în toate domeniile de activitate ale întreprinderii, astfel încât, în definiţia calităţii prin clienţi se înţeleg atât „clienţi externi”, cât şi „clienţii interni”.

Concepte referitoare la marfă

2011-02-16T00:10:00.001-08:00

În accepţiunea merceologică clasică, cercetarea mărfurilor are semnificaţia cercetării concrete şi nemijlocite efectuate asupra mărfurilor tangibile, respectiv asupra proprietăţilor acestora, între care determinante sunt proprietăţile fizice şi proprietăţile chimice.

Această definiţie rămâne valabilă în esenţa ei şi în accepţiunea modernă, care ţine cont de extensia semantică şi reală a categorie marfă în spaţiul bunurilor imateriale, întrucât şi aceste bunuri sunt definibile şi descriptibile prin însuşirile lor, chiar dacă acestea nu sunt de natura proprietăţilor fizice şi chimice ori aceste proprietăţi nu sunt reprezentative.

Literatura merceologică a consacrat, deopotrivă pentru interesul specialiştilor ca şi pentru vocabularul consumatorilor, o terminologie specifică în care se regăsesc termeni aparţinând limbajului comun, dar cu semnificaţii particulare domeniului merceologic. Printre cele mai uzitate categorii de acest fel, se evidenţiază: proprietăţile, indicatorii, parametrii, indicii, nivelul tehnic, calitatea, deficienţele (de calitate), uzura, defectele şi altele.

Proprietăţile semnifică, din punct de vedere merceologic, trăsături şi însuşiri ale unui bun care îl particularizează în raport cu alte bunuri şi îi conferă capacitate de satisfacere a unor trebuinţe umane. Numeroasele proprietăţi ale unui bun oarecare nu prezintă acelaşi grad de importanţă, delimitându-se, într-un context definit, un grup de proprietăţi definitorii pentru bunul respectiv, numite caracteristici.

Caracteristicile (de calitate) sunt proprietăţile remarcabile ale unui bun, cele care definesc suficient, faţă de o cerinţă precizată, bunul respectiv. Această reprezentativitate a lor le conferă prioritate la descrierea bunului în standarde, cărţi tehnice de produs, pliante şi materiale publicitare. Faţă de folosirea nedelimitată a categoriilor „proprietăţi” şi „caracteristici” în materiale ca cele menţionate mai sus, trebuie arătat că deşi acest fapt produce mai multă derută decât comoditate, dovedind fie necunoaşterea semnificaţiilor distincte ale termenilor, fie lipsă de rigoare, totuşi nu poate fi considerat eroare, întrucât şi caracteristicile sunt tot proprietăţi.

Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor sunt elemente calitative definitorii ale ofertei de mărfuri, structurându-se şi dimensionându-se prin raportare la cerinţele calitative, care sunt elemente constituitive ale cererii de mărfuri. Această raportare se realizează în cele mai multe cazuri după principiul concordanţei optime şi nu al concordanţei maxime, care este un deziderat irealizabil, din motive tehnice şi economice obiective. Ar fi imposibilă realizarea unui bun care, de exemplu, să prezinte caracteristici fizice, chimice, tehnico-funcţionale la nivelul maxim dorit şi totodată să prezinte noutate absolută, să fie original, ieftin etc.

Indicatorii semnifică o categorie cu caracter generalizator, evidenţiind concentrat starea şi nivelul unui grup de caracteristici ori sinteza tuturor caracteristicilor produsului. Se utilizează mai frecvent pentru bunurile tehnice şi în analizele de calitate, unde sunt consacrate variante ca: indicatori parţiali (tehnic, economic, ecologic), indicator general, indicator sintetic etc.

Parametrii reprezintă expresia mărimii caracteristicilor; sunt exprimaţi cifric sau în alte moduri consacrate şi se folosesc în general pentru caracteristicile tehnico-funcţionale (de ex., 8 valorile consumurilor, turaţia, precizia de măsurare etc.). în practică, sunt larg răspândite expresii ca: „parametri normali”, „parametri înalţi”, „parametri superiori”, „parametri reduşi”, cu semnificaţia de „niveluri”. Tot practica relevă şi situaţii de folosire eronată a categoriei „parametru” cu semnificaţia de caracteristică, aşa cum este cazul titlurilor unor liste de caracteristici enunţate sub forma „parametrii produsului”.

Indicii (de calitate), cu forma singulară indice, reprezintă expresia valorică a nivelului unei caracteristici, în cazul mărfurilor generale. Cu această semnificaţie a fost larg utilizat în practică şi continuă încă să mai fie utilizat. Datorită confuziilor de sens cu termenul matematic (cu semnificaţia de raport între două mărimi identice, exprimat ca fracţie) este tot mai puţin utilizat în prezent, preferându-se termenul „valoare a caracteristicii ”. Grafiat identic, dar cu pronunţia la mijlocul cuvântului, indiciile (singular indiciu) au semnificaţia de indicatori sau (grup de ) caracteristici. Folosit frecvent în trecut, termenul a fost în mare măsură abandonat ca învechit şi vicios.

Funcţiile bunurilor reprezintă expresii cu grad sporit de sinteză a calităţii unor loturi de bunuri. Principial, o funcţie evidenţiază un grup de caracteristici înrudite. Natura materială şi caracterul obiectiv al acestor caracteristici vor imprima şi funcţiei corespunzătoare un caracter obiectiv ori subiectiv.

Principalele funcţii specifice bunurilor în general şi mărfurilor în particular, sunt: funcţia utilitară, funcţia estetică (decorativă), funcţia culturală (după caz, cultural-simbolică), funcţia de personalizare, funcţii economice (după caz, de tezaurizare, valorizatoare etc.)

Funcţia utilitară (specifică celor mai multe din bunurile de consum) exprimă caracteristicile fizice, chimice, funcţionale etc. care fac din bunul respectiv un produs util (categoria utilitate din ştiinţa mărfurilor), după cum funcţia de personalizare, specifică bunurilor de consum personal, se sprijină pe elemente variate ca natură (estetică, modă, marcă, nume comercial, preţ etc.) care în întregul lor exprimă concepţiile şi felul de a fi al celui ce îşi apropie bunul considerat, iar funcţia simbolică a unei mărfi exprimă sinteza relaţiilor intime ale unei persoane cu bunul sau marfa de referinţă. Funcţii economice prezintă cea mai mare parte a bunurilor de folosinţă îndelungată, a bunurilor de artă ş.a. Dacă funcţia utilitară este prin definiţie o funcţie obiectivă, alte funcţii au un caracter mai puţin obiectiv şi chiar un caracter prin excelenţă subiectiv, cum este cazul funcţiei simbolice, al cărei substrat încărcat de semnificaţii pentru persoana sau grupul de referinţă este practic imperceptibil pentru alţii.

Trăsături ale ştiinţei mărfurilor

2011-02-16T00:05:00.001-08:00

Cunoscând o evoluţie marcată de influenţa unor factori de natură economică, dar şi de factori extraeconomici – personalităţile din domeniu, caracteristicile culturale ale diverselor perioade, contextul politic, etc. – ştiinţa mărfurilor prezintă câteva trăsături semnificative.

Fondul de cunoştinţe referitor la mărfuri şi problematica lor grupează, pe lângă cunoştinţe specifice, numeroase elemente din ştiinţe clasice şi ştiinţe noi, organizate într-un sistem autonom, distinct şi original, ancorat deopotrivă în teorie, în ştiinţele aplicate şi, prin excelenţă, în zone de referinţă ale practicii. Aceste cunoştinţe asigură extensia orizontului de cunoaştere generală şi îmbogăţirea domeniului ştiinţific propriu.

Fizica, chimia şi ştiinţele naturale în general au constituit surse primare de împrumut pentru merceologie, întrucât abordarea empirică în cercetarea mărfurilor presupune considerarea acestora primordial ca entităţi ale regnurilor naturale. Geografia şi istoria au furnizat cunoştinţele necesare cercetării provenienţei şi evoluţiei mărfurilor, a răspândirii şi consumului acestora precum şi a evoluţiei pieţelor specifice. Dreptul şi legislaţia au fost şi continuă să rămână sursele cunoştinţelor necesare dezvoltării reglementărilor specifice producţiei, comercializării şi consumului de mărfuri. Tot astfel, matematica şi statistica au reprezentat sursa constituirii instrumentarului specific de cercetare a calităţii mărfurilor, dezvoltat masiv pe măsură ce producţia de tip industrial a mărfurilor a devenit dominantă. Mai mult, electronica şi informatica au facilitat utilizarea metodelor şi aparaturii necesare în cercetarea modernă a mărfurilor. Alte discipline, cum sunt lingvistica şi ramurile sale au oferit mediul creării şi consacrării unei terminologii distincte, facilitând circulaţia largă şi unitară a mărfurilor şi informaţiilor de specialitate, premisă a mondializării comerţului. Filosofia, psihologia şi estetica au găsit în lumea mărfurilor zone de dezvoltare a unor segmente deosebit de interesante în plan ştiinţific, foarte utile practicii.

Ştiinţa mărfurilor, la rândul său, reprezintă sursă de preluare a unor elemente în alte ştiinţe, situaţie care, în întregul său, îi conferă caracter multi- şi interdisciplinar.

Indiferent de evoluţia denumirii şi de contextul parcurs, ştiinţa mărfurilor a fost orientată constant spre marfă şi problematica mărfurilor, orientare ilustrată încă în primele lucrări din domeniu. Din definiţia Cunosciinţei mărfurilor, menţionată în prefaţa lucrării omonime /Mallian, 1879/, prima lucrare de specialitate cunoscută până astăzi, rezultă că această materie tratează despre originea şi evoluţia mărfii, provenienţa sa, diferenţele dintre calităţi, proprietăţi şi întrebuinţări, ca şi despre procedeele de cunoaştere a alterărilor şi falsificărilor. Aceeaşi concepţie este evidentă la autorul celei mai ample şi valoroase lucrării de merceologie publicată în secolul trecut şi evocată mai sus /A. Vlaicu, 1895/, care arată că merceologia cercetează originea mărfurilor, proprietăţilor esenţiale fizice şi chimice, indicii de veritabilitate şi bunătate precum şi mijloacele de stabilire a acestora şi de descoperire a degradărilor şi falsificărilor.

Obiectivele ştiinţei mărfurilor se remarcă printr-o perpetuă actualitate de-a lungul timpului, aşa cum o dovedesc programele analitice detaliate ale acestei discipline. În prima programă de acest fel rămasă până la noi, editată în 1878, se prezentau argumentele utilităţii cursului de Mărfuri, exemplare prin pertinenţă şi perenitatea actualităţii lor, astfel:

a) este nevoie de cunoştinţe întinse referitoare la mărfuri, întrucât speculaţiunile se exercită <deopotrivă> asupra producţiunilor naturale sau industriale;

b) comerciantul trebuie să posede noţiuni exacte referitoare la compoziţie, calitate, provenienţă şi valoare (…), care nu se pot obţine decât prin studiu special;

c) trebuie cunoscut modul de a descoperi alterarea şi falsificarea, căci [numai] astfel [comerciantul] poate garanta şi atrage pe client;

d) trebuie cunoscut modul de prelucrare, întrucât tendinţa de reducere a preţurilor în scopul cuceririi de pieţe noi conduce la situaţia că cele mai curente mărfuri nu sunt menajate de intenţia de a uza de ignoranţa cumpărătorului, victimă a fineţii cu care se maschează falsificarea2.

Elementele fundamentale ale studiului mărfii, menţionate încă de la primele programe şi lucrări de specialitate continuă să reprezinte baza structurală a merceologiei contemporane, evidenţiind caracterul peren şi consecvent al ştiinţei mărfurilor.

Amplele mutaţii petrecute în viaţa oamenilor, ca şi nivelul producţiei şi comerţului, implicând modul de viaţă şi comportamentul de consum, au determinat adaptări permanente la aceste realităţi, sub imperiul nevoii de menţinere în actualitate a cunoştinţelor ce constituie materia disciplinei şi a găsirii unor modalităţi adecvate şi eficiente de instruire şi abilitare a viitorilor specialişti în comerţ. Procesul de adaptare se petrece deseori în avans, ţinând cont de decalajul firesc dintre perioada de formare a specialiştilor şi perioada în care ei vor activa în practică. Continua înnoire şi adaptare a ştiinţei mărfurilor ilustrează mobilitatea şi flexibilitatea disciplinelor care o compun, conferindu-i astfel caracter dinamic şi adaptabil.

Urmare a progresului metodelor de cercetare a mărfurilor şi, în paralel, a extensiei semnificaţiei conceptului de marfă, s-a petrecut o deplasare a ariei tradiţionale de interes spre zone tematice de mare perspectivă, asupra cărora practica reclamă sporirea preocupărilor, lămuriri şi consacrări, cum este, de exemplu, interesul major pentru categoria calitate. Totodată, pe măsura creşterii importanţei unor aspecte iniţial secundare şi a afirmării unor probleme noi (protecţia mediului) s-a produs o diminuare a considerentelor tehnice, dominante în ultimele decenii, în favoarea celor de natură economică, socială şi ecologică. În acest context, s-au dezvoltat de sine stătător unele discipline merceologice şi au fost consacrate altele noi, extinzând larg paleta ştiinţei mărfurilor şi evidenţiindu-i caracterul complex.

Studiul mărfurilor reprezintă o disciplină prin excelenţă practică, formatoare de aptitudini şi abilităţi realizate printr-un important volum de aplicaţii practice desfăşurate în laboratoare de specialitate. În cadrul acestor activităţi, fiecare student parcurge suite de lucrări în care implicarea practică nemijlocită ocupă un loc important din volumul de timp. De asemenea, unele lucrări obligă la munca în echipă, prilej de însuşire a unor deprinderi de colaborare şi de angrenare în structuri funcţionale complexe, facultăţi absolut necesare în activitatea economică, formulate expres pe piaţa forţei de muncă. Aceste elemente ilustrează caracterul practic-formativ al ştiinţei mărfurilor.

Metode şi modalităţi de cercetare în merceologie

2011-02-16T00:02:00.001-08:00

Cercetarea complexă a variatelor mărfuri reclamă o largă paletă de metode, aplicabile diferenţiat în funcţie de situaţia concretă, natura cercetării, precizia şi justeţea rezultatelor şi resursele (materiale, financiare, umane, de timp) disponibile.

Fiind o disciplină cu o arie problematică deosebit de largă, este evident că un loc important îl ocupă metodele generale de cercetare, respectiv analiza şi sinteza.

Analiza presupune descompunerea unui sistem, produs sau concept în elementele componente în vederea studierii separate şi treptate a acestora. Operaţia se face mintal sau material. În studiul mărfurilor se folosesc frecvent ambele variante, îndeosebi analiza materială care are mai multe aplicaţii, cele mai frecvente fiind analizele chimice şi analizele fizice. În urma cercetări prin analiză se stabileşte, după caz, compoziţia, structura, alcătuirea mecanismelor de compunere, etc. cercetările analitice sunt foarte larg utilizate în domeniul mărfurilor şi sunt caracterizate de justeţe şi precizie bună şi foarte bună, dar şi de neajunsuri legate de nivelurile ridicate ale duratei, echipamentelor, calificării şi costurilor pe care le presupun. Cercetarea modernă beneficiază de echipamente care compensează unele dezavantaje, cum sunt cele legate de durata determinărilor şi caracterul rezultatelor, în schimb reclamă tehnică foarte costisitoare. Pentru astfel de analize sunt necesare cantităţi infime de substanţă şi de reactivi („analize în picătură” sau „microanalize”), durata analizei reducându-se uneori la nivelul secundelor („analize instantanee”), putându-se efectua simultan seturi numeroase de teste în condiţii riguros unitare. Echipamentele respective sunt reduse dimensional şi, de regulă, conectate unor sisteme de calcul şi de evidenţiere multiformă (imprimante, monitoare, etc.) a rezultatelor, economisind un mare volum de resurse.

Sinteza reprezintă o metodă generală prin care se reunesc elementele obţinute printr-o descompunere prealabilă. Principiul sintezei este opus principiului analizei, urmărind reconstituirea unui sistem, obiect, produs, concept, etc. sinteza ca procedeu este foarte mult implicată în problematica merceologiei, interesând major structurile materiale în zona aşa-numitelor produse sintetice: produse chimice, medicamente, mase plastice, cauciuc, fibre textile, etc., exemplele putând merge în orice direcţie şi oricât de departe, inclusiv până la alimente.

Un alt grup de metode utilizate în merceologie îl constituie metodele specifice acestui domeniu: metodele (psiho) senzoriale şi metodele instrumentale.

Metodele (psiho)senzoriale, numite în trecut organoleptice, au ca principiu cercetarea mărfurilor pe baza informaţiilor culese de sistemele umane de percepţie (simţurile) de la mărfurile cercetate. Aceste informaţii sunt prelucrate cvasiinstantaneu la nivelul creierului (de unde şi denumirea de psihosenzoriale), respectiv sunt comparate cu referinţe senzoriale existente în „banca de date” a fiecărui individ ca urmare a învăţării şi experienţei, procesul finalizându-se cu ordonarea informaţiilor noi în funcţie de nivelurile similare de referinţă. Fiind dependente de numeroşi factori – condiţiile de desfăşurare, parametrii biologici ai operatorului, vechimea informaţiei de referinţă, etc., analizele senzoriale sunt afectate de subiectivism şi incertitudine, deşi prezintă avantaje incontestabile în privinţa facilităţii, rapidităţii şi economicităţii. Avantajele pe care le prezintă constituie motivul pentru care se bucură de o largă apreciere în producţia de bunuri şi mai ales încomerţ. Aceste metode reclamă însă invariabil operatori dotaţi genetic superior şi beneficiari ai unei îndelungate experienţe în domeniul de practică. Domenii cum sunt producţia şi comerţul cu bunuri alimentare, produsele cosmetice, parfumeria şi altele asemenea sunt dependente în cea mai mare măsură de metodele senzoriale. Aceste metode fac obiectul unui obiect distinct în literatura de specialitate, numit sugestiv senzorica.

Metodele experimentale au la bază experimente desfăşurate intenţionat în condiţii prestabilite pentru a urmări rezultatele sau efectele lor. Aceste metode presupun existenţa anumitor condiţii de desfăşurare (parametri de mediu), echipamente şi proceduri riguros conforme prescripţiilor din materialele normative specifice (standarde, norme, caiete de sarcini). Au un grad mare de obiectivitate, reprezentând metode de referinţă, dar sunt costisitoare şi laborioase. Se disting mai multe categorii, deosebite după diverse criterii, cele mai cunoscute fiind testele de veritabilitate, teste de supra- şi subsarcină, testele de anduranţă (oboseală), etc. Numite prin tradiţie metode de laborator, datorită dependenţei lor de laboratoare echipate corespunzător ca primă condiţie de desfăşurare, practica evidenţiază o tendinţă de autonomizare a metodelor experimentale, sub efectul progresului ştiinţific şi tehnic, creându-se condiţii de desfăşurare optimă a cercetării direct la locul de prelevare a probelor. Mai mult, se dezvoltă distinct un domeniu al metodelor de laborator care nu presupun prelevare (extragere de probe), conferind astfel acestor teste caracter nedestructibil, care constituie un avantaj cu efecte materiale şi financiare majore.

Modalităţile de cercetare se referă la formele de raţionament în abordarea obiectului cercetat. Cele mai utilizate modalităţi de cercetare folosite în studiul mărfurilor sunt: inducţia, deducţia şi comparaţia. Inducţia presupune orientarea raţionamentului dinspre particular către general, de la fapte spre concepte. Modul inductiv este foarte frecvent în cercetarea proprietăţilor mărfurilor. Deducţia defineşte raţionamentul orientat dinspre general către particular, de la abstract către concret. Ample aplicaţii ale deducţiei se întâlnesc în sistematică şi cercetarea calităţii. Comparaţia reprezintă demersul orientat către evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor dintre două elemente abstracte ori concrete. În domeniul merceologic, comparaţia are o sferă largă de aplicaţie, îndeosebi în domeniul cercetării calităţii mărfurilor unde s-a dezvoltat independent un sector al cercetărilor comparative de calitate. Această categorie de cercetări se aplică pe scară largă în sfera producţiei şi comerţului, interesul deosebit pentru cercetările comparative fiind explicat de avantajul definitoriu al acestora referitor la posibilitatea ordonării obiective a elementelor cercetate.

Obiectul de studiu al merceologiei

2011-02-15T23:51:00.000-08:00

Ştiinţa mărfurilor – Merceologia – are ca obiectiv esenţial pregătirea teoretică şi practică şi formarea abilităţilor necesare în domeniile contingente cu lumea mărfurilor tuturor acelora care se pregătesc pentru profesiuni şi ocupaţii în aceste domenii.

În privinţa arie tematice, se remarcă o adaptare succesivă a conţinutului iniţial al merceologiei la condiţiile diferitelor perioade parcurse. Se mai observă, totodată, şi tendinţa perpetuă de racordare la specificul şcolilor merceologice occidentale, îndeosebi şcolile italiană şi germană.

Indiferent de evoluţia denumirii şi de context, merceologia a fost orientată constant spre marfă şi problematica mărfurilor, orientare ilustrată încă de primele lucrări din domeniu.

Din Prefaţa celei mai vechi lucrări dedicate cunoaşterii mărfurilor /Mallian, 1879/, aflăm că această lucrare (şi, evident, domeniu de studiu), prezintă „schiţe istorice asupra originii mărfii, provenienţa sa, diferenţele dintre calităţi, proprietăţile şi diferitele întrebuinţări în industrie şi arte şi procedeele de cunoaştere a falsificaţiunilor şi alteraţiunilor”, iar în altă lucrare reprezentativă /Vlaicu, 1895/, purtând în titlu pentru prima oară în România denumirea de merceologie, se menţionează că „Merceologia se ocupă cu studiul originii produselor, al proprietăţilor esenţiale fizice şi chimice, al indicilor de veritabilitate şi bunătate precum şi mijloacele de a stabili şi de a descoperi alteraţiunile şi falsificaţiunile mărfurilor”. Însuşi titlul lucrării, Merceologie şi Technologie, indică arile tematice distincte ale celor două discipline: pe când merceologia se ocupă de aspectele ce ţin nemijlocit de marfă, technologia1 avea ca obiect istoria şi descrierea tuturor procedurilor industriale şi de artă, care se aplică la fabricaţia mărfurilor.

Mai târziu, în perioada interbelică, se arăta că Productologia trebuie „să adune, să rânduiască şi să prezinte metodic date teoretice, ştiinţifice, practice şi economice culese din însăşi practica comerţului şi industriei, <referitoare> la cunoaşterea exactă a mărfurilor gata, a mersului fabricaţiunii sau obţinerii lor, alteraţiunilor ce pot încerca, cum şi a falsificărilor la care pot fi expuse. Un loc de cinste trebuie să-l ocupe datele economice în legătură cu producţia, transportul şi vânzarea diferitelor produse, pentru aceasta făcându-se apel la chimie, fizică, ştiinţe agricole, economice, etc., deci la domenii foarte variate” /A. Teodoru şi T. Zaharescu, 1929/. Un alt autor adăuga, în deceniul al cincilea, că pe lângă informaţia pur merceologică este nevoie în studiul mărfurilor de „date complementare” asupra acestora, ca: „alternaţiunile, fabricările, imitaţiile, precum şi locul de producere şi pieţele mari de desfacere”. /A. Pecuraru, 1944/.

După al doilea război mondial, se regăsesc şi în definiţia şi conţinutul merceologiei note noi, impuse de reorientarea societăţii şi economiei. O lucrare intitulată Curs de Studiul mărfurilor, editată în anul 1948, cuprinde aprecierea că „ merceologia nu este atât o ştiinţă, cât un complex (ansamblu) de cunoştinţe despre mărfuri, care ne sunt furnizate de … zoologie, botanică, mineralogie, chimie, fizică, geografie, tehnologie, economie comercială”, completând apoi prin considerarea merceologiei ca „un complex al tuturor cunoştinţelor asupra numeroaselor produse care formează obiectul cumpărării şi al vânzării cu scopul de a întrebuinţa şi de a câştiga” / Şt. Tache, 1948/.

Începând cu anii ’80 se remarcă o extindere a semnificaţiei Merceologiei dincolo de cea a „ştiinţei care studiază calitatea mărfurilor”, către aspecte economice, reflectând concentrat orientările esenţiale declarate ale economiei româneşti spre valorificarea superioară a resurselor materiale, optimizarea raportului cheltuieli-efecte, creşterea necontenită a bunăstării, etc.

În Dicţionarul de Merceologie, editat în anul 1996, este prezentată următoarea explicaţie: „Merceologia cuprinde ansamblul conceptelor, metodelor, tehnicilor de analiză şi apreciere a calităţii şi finalităţii produselor şi de adaptare şi reproiectare a acestora, în vederea unei satisfaceri eficiente, cu sisteme noi şi cuprinzătoare de produse”.

Câmpul tematic al merceologiei vizează o paletă extrem de largă de elemente având ca numitor comun marfa. În continuare, se enumeră alfabetic cele mai reprezentative dintre elementele care alcătuiesc această problematică: ambalare şi ambalaje, avarii, calitate (analiză, apreciere, caracteristici, cercetare comparativă, cerinţe, certificare, control, evaluare şi măsurare, gestiune, management, măsurare, optimizare), clasificare, codificare, comerţ, conservare, contractare, contrafaceri, defecte, denaturări, denumire, depozitare, desfacere, examinare, falsificări, garantare, grupe de produse, impozit, istoric, logistică merceologică, manipulare, marcare, materii prime, măsurare cantitativă, metode de investigare, natură, normative, obţinere, omologare, origine, particularităţi constructive, păstrare, preţ, procese tehnologice, proprietăţi (ale mărfii), protecţia consumatorilor, protecţia mediului, provenienţă, recepţie, reciclabilitate, recunoaştere, semne caracteristice, sistematică, sisteme monetare, sortiment, substituiri, utilizare (comportare în utilizare, întrebuinţare raţională), unităţi de măsură, uzanţe comerciale, vamă.

Având în vedere ultimele lucrări de specialitate în acest domeniu, care determină reconsiderarea definiţiei mărfii, definim Merceologia ca fiind ştiinţa care studiază mărfurile, atât cele materiale, cât şi cele fără conţinut material, în toată varietatea şi complexitatea problematicii lor.

Enorma listă a bunurilor care constituie mărfuri şi caracterul mereu înnoitor al acesteia prefigurează un evantai larg al merceologiei de profil.

Principalele zone de interes pentru dezvoltarea ştiinţei mărfurilor vizează:

• clarificări asupra fundamentelor teoretice şi metodologice din acest domeniu;

• cercetarea mărfurilor din oferta contemporană, cu prefigurări pentru oferta viitorului;

• aspecte ale economiei domeniului marfar respectiv (particularităţile nevoii specifice, piaţa specifică şi factorii ei, cadrul normativ în domeniu, tendinţele, etc.);

• extinderea ariei de studiu şi asupra mărfurilor netangibile, având în vedere esenţa lor comună – caracterul vandabil;

• autonomizarea zonei referitoare la aspectele cercetării calităţii:

•

dezvoltarea unor teme de importanţă majoră pentru comerţ, cum este problema vămuirii mărfurilor, având în vedere că în alte ţări există deja ramuri ale merceologiei dedicate acestor aspecte (Merceologia doganale, în Italia);

• aspecte legate de circulaţia fizică a bunurilor – transport, transbordări, antrepozitare, păstrare, manipulare, etc., care constituie materie pentru logistica merceologică;

• problematica protecţiei mediului, în relaţie cu producţia de bunuri şi comerţul acestora;

• protecţia consumatorului faţă de infinita suită de ipostaze în care acesta se află în postură defavorabilă: lipsa informaţiilor, caracterul trunchiat sau inaccesibil (redactări 3 în limbi străine) al acestora, frecventele informaţii false, ca şi numeroasele tehnici de contrafacere, substituire, falsificare a bunurilor.

Expertiza unor etape al circuitului tehnico-economic al marfurilor

2011-02-13T11:11:00.000-08:00

1. Obligatiile si raspunderile partilor in circuitul tehnico-economic al marfurilor

Partile care participa la circuitul tehnico-economic al marfurilor sunt:

Furnizorul
Carausul (persoana care transporta marfa )
Destinatarul

Ei au obligatia si poarta raspundere stabilite prin acte normative in scopul asigurarii integritatii calitative si cantitative a produselor.

A) Obligatiile si raspunderilor furnizorului

Furnizorul este obligat:

Sa pregatesca in mod corespunzator loturile pentru livrare .
Sa expedieze marfurile conform contractului.
Sa intocmeasca si sa ataseze documentele de transport (scrisoare de trasura de cale ferata, foaie de parcurs pentru transportul rutier) , in care trebuie sa precizeze natura marfii si starea in care s-a predat carausului.

Expedierea marfurilor cuprinde o serie de operatiuni distincte si anume:

Programarea transportului
Ambalarea marfurilor corespunzator cu specificul acestora si cu conditiile de transport. La ambalaje trebuie sa se tina cont de : normative si standarte de ambalare cu marcarea si etichetare

Surse de litigii generatoare de expertiza

2011-02-13T11:09:00.000-08:00

Surse de litigii generatoare de expertiza

Cele mai multe litigii in solutionarea carora se apeleaza la expertiza merceologica, au ca obiect calitatea produselor si anume substituirea de naturarea de inlocuire si de precierea calitativa dar si pierderile in circuitul tehnic al produselor.

Litgiile privind calitatea produselor pot avea ca principale surse urmatoarele:

Substituirea de produs- care consta in livrarea unor produse cu aceleasi destinatie si pret cu produsele contractate , dar care au indici de calitate diferiti. Documentele la care sau facut referire in contract se asimileaza cu substituirea de produs si livrarea de loturi etrologene care contin produse din sarce diferite si caracteristici de calitate diferite, incadrarea grasita a unui produs de la un model la altul, livrarea de loturi cu alti indici de calitate decit cei inscrisi in buletinele de analiza si certificatele de calitate.

Denaturarea produselor- consta in fabricarea si comercializarea unor produse ale caror caracteristici nu corespund valorilor prescrise si nu sunt in concordanta cu pretul. In categoria de naturarii produselor,se incadreaza urmatoarele:

Modificarea retetei de fabricare- care consta de regula in diminuarea proportiei unor component valorosi si costisitori in favoarea unor mai ieftini cu scaderea nivelului calitatii. Modificarea retetei de fabricatie a unui produs omologat , fara o baza legala se sanctioneaza conform legii .
ABATEREA DE LA TEHNICA DE FABRICAŢIE- reprezintamodificarea modului in care se executa unele faze tehnologice sau chiar in renuntarea la unele faze , ceea ce are implicatii negative asupra produsului.
Claficarea produselor- modul de modificare a valorii de intrebuintare a unui produs in scop granduos , sunt fregvente falsificarile in fabricarea prosuselor din alte mateerii prime de regula de calitate inferioara fata de cele prescrise prin inlocuirea unor componenti valorosi , cu substante inactive sau chiar daunatoare, prin extragerea unor componente naturale ale unui produs.
Inlocuirea unor produse- prezentarea unor sintetice dret produse naturale in vederea obtinerii unor profituri neconvenite ca urmare a diferentei de pret.
Deprecierea calitativa –

A)totala – cind produsul trebuie scos din uzde poate produce in oricare din cazurile si eta

b) parţiala- cind produsul se poate utiliza dar cu mai putina eficienta decit in starea initiala. Deprecierea se poate produce in toate etapele tenice a produsului incepind cu fabricatie şi pina la cumparator , dar transportul si depozitarea sunt etape care produc cele mai fregvente deprecieri calitative ale produsului.

Litigiile privind pierderile in circuitul tehnic pot sa fie urmare a unor scaderi ale masei produselor datorita modificarii unor parametri: umeditatea si temperatura a altor perisabilitaţi sau pot sa fie cauzate de creşterea procentului de produs necoresponzator peste limitele admise.

Localizarea sursei litigiului se face ţinînd cont de etapele pe care le parcurge marfa în circuitul tehnic:

Livrarea produselor – poate fi sursa de litigiu ca urmare a livrarii unor produse necorespunzatoare din punct de vedere calitativ a livrarii altor sortimente decit cele contractate a livrarii unor loturi eterogene provenite din şarjă diferite şi a livrarii produselor fara documente legale.

Un caz special îl constituie livrarile în comerţul internaţional prin faprul ca aceste livrari se supun pe linga condiţiile contractuale şi condiţiilor legislative internaţionale şi din ţara de destinaţie precum şi cutumelor cu putere de lege pe tot traseul tehnico economic al produsului. De asemenea transportul pe mari distanţe în condiţii grele care pun probleme în privinţa asumării şi transferului de responsabilitate, constituie o problema speciala în cazul litigiului.

Transportul poate produce vicierea – pri utilizarea unor mijloace sau ambalaje necorespunzatoare. Ambalarea neadecvata a produselor, manipularea neadecvată şi prin eterogenitatea calitativa a loturilor de marfă. Leget de transport o sursa de litigii o poate constitui deplasare pe rute ocolitoare cu marimea traseului de parcurs.

Recepţia produelor este etapa în care pot apărea cele mai multe litigii.aceste litigii se refera fie la modul in care sa efectuat verificarea în scopul recepţiei fie cel mai adesea la degradari care au aparut în etape premărgătoare recepţiei, pusa in evidenţă la recepţie. Astfel de surse de litigii sunt:

Neconcordanţa dinte sortimentul contractat şi atestat deocumentar şi sortimentul real supus recepţie
Neoncordanţa dintre calitatea contractată şi calitatea reală a lotului de marfă
Neconcordanţa dintre procedeele de verificare a calitaţii de utilizare de furnizor şi cumparator
Eterogenitatea calitativă a loturilor de marfă

Depozitarea- poate să genereze degradări calitative dacă nu sunt respectare regulile privind manipularea, amplasarea ori condiţiile de păstrare impuse diferitelor categorii de marfuri.

Modul de urmările a respectării acestor reguli difera in funcţie de locul depozitului in circuitul tehnic al mărfii.

Conditiile in depozite cu ridicata- trebuie sa asigure condiţii care să permită obţinerea proprietăţii produselor cît mai aproape de condiţiile initiale. E necesar ca periodic sa se controleze proprietaţile labile( schimbatoare, instabili) ale loturilor de produse pentru ca sa se poată interveni dacă este necesar pentru prevenirea deteriorărilor.

Dacă beneficiarul pastrază incorect marfurile ori nu poate dovedi ca a respectat condiţiile prescrise pentru păstrare , sau nu respectă obligaţiile care îi revin legate de condiţiile de garanţie el raspunde pentru eventualele degradari a marfii.

Depozitele comerţului cu amănuntul- servesc pentru a păstra pentru perioade relativ scurte în condiţii de obicei greu de dirijat, fluctuante cu posibilitaţi minime de verificare a calitaţii mprfurilor la primirea în depozite. În schimb în comerţul cu amănuntul are loc o examinare a fiecarei unităţi de produs de cătrew vînzător şi consumator , examinare care scoate la iveală aproape toate vicile aparente. Cele mai fregvente expertize merceologice care privesc circuitul tehnico economic al mărfii se referă la recepţia, păstrarea, depozitarea şi transportul produselor .

Expertiză mărfurilor falsificate-

obiectul acestor expertize constă în stabilirea existenţei falsului a modalităţii de falsificare şi a etapei circuitului economic în care sa produs falsificarea.
Stabilirea calitatii reale a produselor
Estimarea daunelor provocate consumatorilor şi producătorilor de mărfuri afectate de falsificare

Modalităţi de falsificare-

Denaturarea- consta in general prin modificarea materiei prime, retetelor de fabricaţie şi a procederolor tebnologice. Se practică prin reducerea unor produse originale , de calitate superiară existente pe piată prin folosirea partială sau in totalitate a altor materii prime (de calitate inferioara) şi operaţii tehnologice( tehnologii simple cu costuri reduse decit cele specifice produsului respectiv)iar produsele obţinute sunt prezentate ca fiind cele originale.

-Modificarea proportiei normale- a unor componente specifice produselor originale, autentice pentru obţinerea unui produs ( componente cu cost ridicat) şi comercializarea acestuia la aceleş preţ cu cel original în detrimentrul calitaţii

-E xtragerea unor componente naturale valoroase din produse sau materii prime naturale şi valorificarea acestora pe alte căi.

Substituirea : consta în :

Inlocuirea unor componenţi cu cost ridicat cu substanţe inactive sau de umplutură cu eficacitate scăzută în utilizare, sau chiar daunatoare pentru consumatori
Inlocuirea unor componenţi naturali ai produselor cu componenţi obţinuţi prin procedee chimice, sintetice sau artificiali neadecvaţi din punct de vedere igienico- sanitari, şi prezentarea lor ca fiind naturali
Incadrarea intenţională a unor produse de calitate inferioară într- o clasă de calitate superioară( în cazul grupelor de mărfurio care se produc se sortează şi se comercializează pe clase de calitate cu preţuri diferenţiate.

Imitarea : consta în :

Realizarea unor ambalaje, etichete, mărci , asemănătoare, cu cele a unor produse de prestigiu, şi utilizarea lor pentru produsele care nu corespund calitativ( produse denaturate, substituite cu produse autentice
Aplicarea unor etichete conţinînd specificaţii ca : produs natural, biologic , ecologic, tradiţional pe ambalajele unor produse alimentare ce nu au careacteristici specifice care să justifice aceste denumiri fiind obţinute din agricultura chimizată imitînd doar denumirile produselor autentice şi fiind comercializate la preţurile acestora.
Folosirea ilegală aunor denumiri de produse care imită indicaţiile geografice care se acordă şi pot fi folosite numai de către producătorii pentru care aceste indicaţii au fost inregistrate.

De structurare, se realizeaza prin:

Demotarea unor produse (mecanisme, aparate, instrumente) in parti componente si comercializarea acestora ca piese de schimb noi.
De asamblare sau desamblarea unor produse prin destructurarea unui sistem in 2 sau mai multe componente imbinate sau articulate intr-un subansamblu care se comercializeaza

Reconditionarea, consta in operatia de repidiere a unor produse de folosinta indelungata cu defecte de fabricatie sau care a suferit degradari in timpul transportului si readucerea lor in stare de functionare, fiind apoi comercializate la pretul pietei .
Reconstituirea- consta in restructurarea materiala a unui produs prin recompunerea partilor componente aflate sub forma de fragmente care sunt comercializate apoi ca obiecte originale.
Piratarea- produsele pirate sunt produse care ofera aparenta unor produse autentice fara sa poseda caracteristicile de calitate si durata specifica de utilizare a produselor originale. Piratarea este folosita in domeniul soft, Cd-uri, filmele, cu consecinte asupra drepturilor de proprietate industriala.

Alte modalitati de falsificare:

Modificarea termenului de valabilitate real inscris de producator , de ambalaj si comercializarea produselor cu deprecieri calitative si expirarea datei limita de consum la pretul initial al produselor.
Modificarea termenului de garantie si comercializarea produselor cu vicii aparute si ascunse.
Modificarea denumirii unor marfuri de prestigiu prin suprimarea sau adaugarea unor litere a unui suffix sau a unei cifre pentru a induce in eroare consum neavizati.

Principalii contaminanti:

Contaminanti fizici  partide de metalem pietrii si reziduri radioactive.
Contaminanti chimic  combinatii ale arseniului, cupru, plumb, mercur .
COntaminanti biologici de origine vegetala sau animal. De origine vegetale cuprind pulbere de alkali

De origine animal – sau de peste sau carne de diferite vietati oceanice.

Procedura si metodologia efectuarii expertizei merceologice

2011-02-13T11:08:00.000-08:00

Admiterea si dispunerea expertizei- este atributul organului judiciar pentru expertiza judiciara si a unui organ administrativ pentru expertiza extrajudiciara. Expertiza ca mijloc de proba aceasta trebuie sa fie necesara adica sa existe necesitatea consultariI unui specialist pentru dovedirea unor imprejurari si pe de alta parte expertiza trebuie sa fie concluventa adica, sa poate elucida anumite imprejurari care sa usureze solutionarea corecta a cauzei. Expertiza judiciara are un caracter facultative ceea ce inseamna ca organul judiciar este acela care apreciaza daca in speta respectiva efectuarea expertizei este necesara si concludenta( care convinge) , deci admisibila .

Dispunerea efectuarii expertizei si stabilirea obiectivelor acesteia este punctul de plecare in derularea expertizei. Expertiza admisa si dispusa principalele etape care se parcurg in cursul ei sunt:

Acceptarea expertizei
Investigarea obiectului expertizei.
Intocmirea raportului de expertiza
Analiza acestui raport si daca este cazul efectuarea suplimentului de expertiza sau a unei noi expertizei.

1) Acceptarea expertizei- este etapa in care expertul primeste de la organul care l-a imputernicit obiectivele expertizei. Cu aceasta ocazie ia cunostinta de actele existente la dorsar, poate cere explicatiI suplimentare si sa faca obiectii cu privire la termenul care ia fost fixat.

2) Pregatirea expertizei expertul trebuie in aceasta etapa sa aprofundeze obiectivele expertizei si sa inteleaga correct si sensul pe care trebuie sa le rezolve . Pregatirea se realizeaza printr-o documentare rapida si cuprinzatoare . Pentru a orienta investigatiile intr-o directie corecta , expertul trebuie sa studieze documentele litigiului stabilind pe baza lor puncte de reper, necesare inceperiI investigatiilor. Pregatirea corecta contribuie la alegerea caii celei mai potrivite pentru derularea expertizei si evitarea unor investigatii colaterale consumatoare de timp si efort. Principalele faze ale documentarii din etapa de pregatire sunt:

Cunosterea istoricului litigiului si stabilirea cronologiei faptelor. In aceasta etapa- expertul se informeaza din documente cu privire la modul imprejurarile, locul si momentul in care au avut loc evenimentele care au produs vicierea in cauza a calitatiI produselor. Pe baza informatiilor cuprinse in documentele studiate expertul stabileste cronologia evenimentelor si precizeaza etapele in circulatia tehnica sau din fabricatia produselor respective care sunt efective a fi la orginea vicierii calitatii urmind ca acestea sa faca obiectul prioritar . In scopul cunoasteriI ISTORICULUI litigiului expertul studiaza documentele litigiului existente la dorsar. Principalele documente pe care expertul le foloseste in aceasta etapa sunt cererea si actionarea in litigiu de catre reclamant si documentele . Cunoasterea istoricului litigiului si a cronoligiei faptelor ii permite expertului nu numai sa organizeze momentul si locului in care s-au produs vicierile in cauza ale produselor ci si sa stabileasca un plan de desfasurare in continuare a expertizei , pe baza informatiilor pe care le obtine in cursul documentarii expertul poate sa depaseasca sfera initial a obiectivelor care au fost stabilite de instanta dar numai in cazul unei necesitati strivente si numai cu acordul instantei.

Studierea documentelor operative- documentele operative ale caror studiu este necesar in expertiza marfurilor sunt :

documentele contractuale ale realtiei dintre furnizori si beneficiairi si anume contractul si anexele la contract sunt:

a)graficele de livrari precum si corespondenta legata de derularea contractelor.

b)documentele de livrare –primire si anume avize de experdiere , facturi , procese verbale de enfodie

c) documente de transport- cum sunt scrisoare de trasura, foaie de parcurs.

d)documente care atesta calitatea de produs- certificat de calitate, bulletin de analiza, certificate de stare sanitara, sanitar- veterinara, si fito-sanitara.

Principalele informatii care rezulta din studiul documentelor operative sunt:

Existenta sau apsenta tuturor documentelor care trebuie sa insoteasca marfa si existenta tuturor mesiunilor obligatoriu de aceste documente.

Locul si timpul diferitelor etape ale pietii produselor .…al sosirii la destinatie, al manipularii pe parcurd, al efectuarii de analize.

Conditiile si intineralul miscarii marfii pina la constatarea vicierii.

Starea cantitativa si calitativa a marfiI pe parcursul fabricatiei si circulatiei.

Expertul studiaza actele si documentele care reglementeaza calitatea marfurilor care fac obiectul litigiului. Masura in care marfurile care fac obiectul litigiului satisfac cerintele de calitate convenite prin contract rezulta prin comparare atit cu prevederile contactuale in privinta calitatii cit si cele normative privind calitatea marfurilor. In aceasta se consulta in primul rind standartele dar si caietul de sarcini tehnice pentru unele produse din comertul international, certificate de conformitate de timp , respectiv de omologare. Deasemenea se studiaza dupa caz normative de specialitate care reglementeaza aspecte specifice de calitate:

- normative sanitare

- normative sanitar veterinare

- fitosanitarea de proctectie a mediului

- de protective a securitatiIi consumatorului.

In acest context se mai iau in consideratie prescriptiile privind marca de fabrica , marca de calitate si monstrele etalon.

Documentarea biografica – creaza o imagine privind modul in care problema in cauza este tratata in literature de specialitate ofera analogii si posibilitati de comparare si ajuta la evitarea unor intrepretari eronate. Documentarea biografica s eimpune in expertize care cuprind inverstigatii experimentale. Drept material biographic se folosesc lucrari stiitifice universal recunoscute ca tratate enciclopedii, monografii studii si cercetari.

3. Investigarea obiectului expertizei- este etapa in care se stabilesc faptele si imprejurarile care au produs beneficiere marfii. Activitatea de desfasoara dupa un plan de actiune intr-o succesiune logica a actiunilor. Expertiza se extinde pe intreaga circulatie tehnica a marfii . CIrculatia tehnica cuprinde perioada de miscare a marfii din momentul preluarii de la furnizor pina la vinzarea catre consumator. Timpul de derulare a circulatiei tehnice poate fi citeva ore sau citiva ani . In acest timp au loc operatiuni tehnice ca transportul depozitarea pastrarea sortarea ,preambalarea, portionarea, care pot afecta calitatea ei.

Operatiunile tehnice se desfasoara intr-o veriga sau in mai multe verigi expertizei revenindu- isarcina sa gaseasca si sa cerceteze veriga probabila de aparitie a vinderii marfii. Investigatia recurge in sens invers , in raport cu sensul circulatiei tehnice si porneste de la momentul depistarii vicierii produsului. Schema de investigare pina la sursa vicierii pentru o circulatie tehnica completa a marfurilor se reprezinta in principiu astfel:

Comertul cu amanuntul transport  comertul cu ridicata  transport depozittaretransport  productie

Astfel se procedeaza si in cazul produselor care se obtin produsele printr-un lant de fabricatie in care produsul unei intreprinderi este material prima pentru urmatoarea asa cum este de exe: sirul de produse griu.

La aparitia unor vicieri ale produsului finit, a ultimei fabricatii expertiza va porni de la aceasta si ca continua daca nu s-a gasit sursa vicierii cu tehnologia ultimei fabricatii cu materia ei prima cu tehnologia penultimei fabricatii pina la gasirea locului momentului si cauzei deprecierii calitative.

Pe parcursul investigarii circulatiei tehnice a marfii poate fi necesara colaborarea cu expertii de alta specialitate . De exemplu: expert contabil sau expert sanitar. Totusi planul pe care si-l intocmeste expertul trebuie sa cuprinda numai probleme pe care le rezolva personal, iar aprecierile sale trebuie sa se bazeze exclusive pe constatari personale. Deasemenea, informatiIle furnizate de persoanele care a participat la operatiile legate de circulatie tehnica a marfii trebuie limitate ca importanta de garantia obiectivitatii lor. In aceasta etapa expertiza impune verificari de documenete cum sunt: evidente primare , evidente contabile, registre de fabricatie, registre de analize . Verificarile documentelor care insotesc marfa premerg deobicei verificarile tehnice si cele deterent ele farmitind stabilirea cu aproximatie a locului deficierii.

InvestigatiIle pe terent furnizeaza date si informatii cu forta probanta deosebita, de aceea sunt surse de documentare din cele mai importante. In cazul investigatiilpor pe teren se verifica acte originale, se observa locul unde s-a produs vicierea produsului, se prevederea probe si se executa similari si reconstituiri , se culeg declaratii ale persoanelor implicate in producer sau ciruclatia marfurilor in cauza. Investigarea prin teren a obiectului expertizei cuprinde urmatoarele etape:

Procedura investigatiIlor- se refera la modul in care se stabileste contractul dintre expert si parti si consta in convocarea scrisa a partilor termenul de comunicare, si existenta imputernicirilor atit pentru expert cit si pentru delegatii partilor. Convocarile verbale nu au valabilitate. Prin convocAREA scrisa expertul invita imputernicitii partilor pentru ca acestea sa colaboreze cu expertul la investigatiIle pe teren. Invitatia precizeaza locul , data, ora, si durata investigatiIlor , expertii poate solicita partilor sa-I transmita documente sau copie ale acestora necesare in cursul investigatiilor.

Investigatia proriu-zisa- investigatia se refera la diferite aspect:in functie de etapa vietii marfii, care se supune cercetarii sau de locul unde se presupune ca isi are origine vicierea calitatii. In cazul unei intreprinderi producatoare se verifica:

Documentele privind cantitatea si calitatea materiei prime.
Regsitrul de fabricatie si cel de analize
Balanta de material
DOcumentele privind asigurarea calitatii si in cadrul acesteia modul de efectuare a controlului de calitate.

In cazul unei intreprinderi comerciale se verifica

Actele de receptie si registrul de analize.
Registrul de stare calitativa
Resgistrul de stare calitativa a marfurilor depozitate
Documente operative

In toate cazurile convorbirile expertului , cu persoanele care au participat la efectuarea unor operatii sau au fost martori la acestea, se contra-semneaza sub forma de minute semnate de participant sau sub forma de declaratii scrise. Deasemenea daca este cazul se recolteaza probe impreuna cu reprezentantii partilor , probe care se supun analizei.

Contrasemnarea rezultatelor investigatiilor pe teren- dupa incheieirea investigatiilor pe teren constrasemnarea rezultatelor se face intr-un document semnat de toti participantii . In document se contrasemneaza locul, data si durata investigatiei, participantii si calitatea lor, continutul investigatiilor , opiniile imputernicitilor partilor fata de cele constatate, obligatiei partilor de a furniza la un termen a unor informatii sau a altor acte. In document nu se consemneaza opinia , intrepretarea sau concluziile nici chiar partiale ale expertului. In aceasta faza a expertizei, el ear fi premature.

La documentul intern se anexeaza toate materialele solicitate de catre extern precum si un ofis al acestuia.

4. Elaborarea raportului de expertiza- rezultatele investigatiilor se concretizeaza in raportul de expertiza care se inainteaza in termenul stabilit , organului care a dispus , efectuarea expertizei. (cu 5 zile inainte de a se analiza procesul instantei. Raportul de expertiza nu se rezuma la enumerarea concluziilor la care s-a ajuns si in raport se redau pe scurt dar complet si etapele parcurse pina la concluzii, metodele de cercetare utilizate , constatarile si modul de interpretare a datelor obtinute. Raportul de expertiza nu trebuie sa contina trimiteri la lucrari inafara dorsarului , desi expertul este liber in formarea opiniei sale , raportul sau nu poate reflecta pareri arbitrale si trebuie sa se incadreze in prevederile actelor normative, care reglementeaza domeniul in cauza. Expertul este raspunzator pentru datele cuprinse in raport de aceea de exemplu analizele de laborator trebuie sa fie efectuate pe un numar cit mai mare de probe, de laboratoarele autorizate in acest scop, dotate cu aparate si metode de precizie adecvate. Expertiza trebuie astfel condusa si raportul de expertiza trebuie astfel conceput si formulat incit acesta sa aiba o tinuta corespunzatoare sa fie clar, si concis. Afirmatiile expertului cuprinse in raport trebuie bine argumentate si exemplifcate. Si ele nu trebuie sa contina date necomportate sau in contradictie. Elaborarea raportului expertiza se face cu respectarea unor reguli de procedura de forma si de continut:

Reguli procedurale si de forma.- Raportul de expertiza se redacteaza in mai multe exemplare, datelor grafiate, fiecare semnat si parafat (stampila) de expert pe fiecare pagina si la final .Din care primul se depune la instanta sau organul care a dispus expertiza la partile in litigiu. In raportul de expertiza nu se admit greseli, corectari. Raportul de expertiza trebuie depus in termen lung fixat de instanta care este de regula cu 5 zile inainte de data judecarii litigiului respectiv. PIna la momentul predarii lui , raportul de expertiza are un caracter secret.
Drepturi de continut- raportul de expertiza este un act redactat pe sectiuni. Respectarea structurii pe sectiuni si a continutului acestuia asigura claritatea expunerii si accesebilitatea documentului pentru toti cei interesati. Sectiunile raportului si continutul lor este:

- preambulul:cuprinde prenumele, numele , profesia si calificarea sa. adresa instanta sau organul care la numit si numarul dorsarului.

- scurt instoric al litigiului:cuprinde numele sau denumirea partilor,- reclamantul si piritul cu adresele exacte, succesiunea cronologica a principalelor elemente , puncte de reper ale litigiului. In aceasta sectiune mai sunt cuprinse daune si perioadacind sau constatat aceste daune precum si interpretarea partilor in raport cu problemele litigiului. Se precizeaza daca sau mai efectuat expertize privind cazul respectiv.

-obiectul expertizei- este sectiunea , in care se redau obiectivele stabilite de instanta formulari imprejise , oferind ocazia ca partile sa conteste raportul pe considerentul ca s-ar baza pe constatari neconcludente sau chiar pe o cercetare efectuata intr-o directie gresita.

-procedura investigatiilor- se refera la numele si calitatea imputernicirilor , pe felul documentelor de imputernicire, legalitatea invitarii partilor, felul investigatiilor efectuate de fata cu partile si modul in care au fost consemnate subsemantura expertului rezultatele acestor investigatii.

-Constatarile expertizei: redau date din dorsarul litigiului si rezultatele investigatiilor expertilor . Datele neconcordante care provin din diferite surse se contrasemneaza ca atare , se analizeaza comparativ si se stabileste astfel de ridicitatea lor. Rezultatele se expun in ordinea aparitiei lor, se descriu exact si se interpreteaza , se acorda atentie stabilirii cu exactitate a cauzelor care au generat vicierea marfii focul defapt al expertizei. Deasemenea trebuie interpretate eventualele anomalii care apar pe parcursul expertizei si trebuie sa dea solutii pentru preintimpinarea repetarii lor , prin cele de mai sus aceasta sectiune este una din cele mai importante din raportul de expertiza.

-Concluziile raportului de expertiza- cuprind raspunsurile concise la obiectivele impuse de instanta intre concluzii se consemneaza raspunderile tehnice legate de vicierea in cauza , stabilite in cursul investigatiei , dar nu se ataca aspectul juridic al problemei. Concluziile trebuie sa fie obiective si corecte.Cerinte care s erealizarea pe baza cunostintelor profesionale si a independentei in raport cu partile a expertului si pe baza respectarii drepturilor partilor in legatura cu desfasurarea expertizei.

-Anexele raportului de expertiza- constau din documente care se pot ataca raportului pentru a sustine concluziile formulate. Anexele sunt cuprinse obligatoriu intr-un borderou si pot fi documente si acte suplimentare depuse de parti, buletine de analiza fotografii si fotocopii , probe ale caror continut nu au putut fi integrat in raport. Planuri ale unuor depozite scheme de amplasare a marfii. Borderoul de anexe trebuie sa existe si in copiile raportului de expertiza , premise partilor in litigiu.

5. Analiza raportului de expertiza- dupa ce raportul de expertiza este pus la dispozitia partilor in litigiu, acesta este analizat de specialistii partilor din punct de vedere juridic, merceologic , contabil, astfel incit sa existe elementele necesare, formularii eventualelor obiectiuni in fata instantei.

Analiza merceologica, in special al actiunilor privind constatarile si concluziile ,efectuat de economistul de comert, spcialistul fiecarei parti in domeniul circulatiei tehnice a marfurilor stabileste masura in care autorul raportului de expertiza a procedat corect si complet pentru elucidarea obiectivelor trasate de instanta. Daca in urma studierii de catre instant sau de catre parti a raportului de expertiza apar neclaritati se pot cere clarificari suplimentare pe care expertul le poate furniza verbal sau in scris sub forma de “completare”la raportul de expertiza. Daca apar obiectiuni al uneia sau ale ambelor parti in litigiu, instant il oblige pe expert sa analizeze obiectiunile si sa raspunda in scris sub forma de “note scrise”.

6. Efectuarea suplimentului de expertiza- uneori dupa depunerea raportului de expertiza partile sau instanta pot constata aparitia de noi probleme ale littigiului, care impugn investigatii suplimentare din partea expertului , in astfel de situatii instant poate ordona obiective suplimentare pentru expetiza.

7. Efectuarea unei noi expertiza- in cazul in care raportul de expertiza este contraversat sau expertiza a fost anulata ca urmare a incalcarii unor dispozitii legale da catre expert se poate dispune efectuarea unei noi expertize. Noua expertiza- are aceleasi obiective ca si expertiza initiala si este efectuata de regula de alti experti . Raportul de expertiza care s eintocmeste in urma noii investigatii are structura si continutul descrise anterior cu precizare ca suplimentar se ia pozitie fata de raportul initial de expertiza.

Elemente de legislatie la expertize si activitatea expertilor

2011-02-13T11:06:00.000-08:00

1. Calitatea de expert. Cuvintul de expert desemneaza specialist de inalta calificare intr-un anumit domeniu capabil sa inteleaga sis a rezolve problem complexe din domeniul lor de specialitatea , instanta sau partile implicite intr-un litigiu, ori interesate unui posibil litigiu , pot sa recurga la sprijinul expertilor pentru a clarifica probleme din domeniul lor de specialitate. Asadar, expertiza juridiciara este un mijloc de proba , de un fel deosebit , iar expertul este un auxialiar al instantei dar nu este martor.

Deosebirea dintre martor si expert consta in aceea ca martorul este o persoana care expune imprejurari legate de cadrul respectiv , care au fost percepute de ea direct , pe cind expertul din contra nu cunoaste inprealabil imprejurarile si fapte in cauza si le reconstituie prin mijloace specifice ale specialitatii sale.

Expertul ca specialist al domeniului respectiv poate clarifica anumite probleme in speta in cauza si expertiza si concluziile sale au putere probatorie, dar dreptul de a judeca este un atribut executiv al instatei in baza principiului intimii convingeri a judecatorului.

Cele mai importante asemanari dintre martori si expert sunt urmatoarele:

Situatia procesuala a expertului si a martorului este acelasi ambii fiind considerate terti sau subiecti secundari intr-o cauza ce se judeca indeplinind activitati ajutatoare.
Atit martorul cit si expertul fac parte din aceeasi categorie procesuala a mijloacelor de proba.
Concluziile expertizei precum si depozitiile martorilor nu au putere probanta absoluta si relevant , fiind supuse liberei aprecieri a organului judiciar asemenea celorlalte probe .
Ambii au reguli procesuale comune (sunt citati in mod identic, obligatiile lor procesule sunt considerate indatoriri cetatenesti , pot exista aceleasi motive pentru care anumite persoane nu pot fi experti sau martori

In privinta deosebirilor dintre martor si expert sunt emise numeroase pareri legate de competent stiintifica , de faptul ca expertul poate fi inlocuit , in timp ce martorul nu poate fi. Deosebirile esentiale dintre experti si martori sunt:

Informatiile detinute de martori sunt independente de activitatea judiciara , marturia lui se datoreste intimplarii , care a auzit sau a vazut aspect care intereseaza cauza. Un martor relateaza unele fapte , in timp ce expertul explica provinienta lor , emite pareri specializate cu privire la ele. Iar munca lui isi are originea in activitatea desfasurata de organul publiciar.
Expertul are dreptul pe care martorul nu le are (- dreptul de a cerceta dorsarul cauzei, de a asista la dezbateri, de a cere lamurire partilor organelor judiciare).
Expertul indeplineste o functie arhiva in timp ce martorul are o pozitie procesuala pasiva.

Potrivit literaturii de specialitate pot functia ca experti persoane, care au studii superioare de specialitate in domeniul inclus de expertiza, au un stagiu de cercetare, invatamint sau productie si au reputatie profesionala si morala.

Conform legii din 23/06/2000 cu privire la expertiza judiciara in calitate de expert judiciar poate fi persoana care:

Are capacitatea de a actiona cu discernamint.
Are studii superioare universitare, pregatirea respective intr-un anumit domeniu a expertizei judiciare si a obtinut calificarea de expert judiciar.
Poseda cunostinte speciale in cele mai diverse domenii ale stiintei tehnicii, medicine , artei, in alte domenii ale activitatii umane necesare pentru intocmirea raportului de expertiza.
Este atestata in calitate de expert judiciar intr-un anumit domeniu .
Nu are antecedente penale.
Se bucura de o buna reputatie profesionala.
Activeaza intr-o institutie statala de expertiza judiciara , sau a fost atestata in modul stabilit ca expert particular si este inclusa in registrul de stat al expertilor judiciari atestati.

In cadrul unui proces…………….. expertiza se poate efectua la cererea unei ambelor parti sau din oficiu, adica din initiativa instantei. Daca expertiza este ceruta de parti , instant este aceea care stabileste daca este necesara sau nu o expertiza ca mijloc de probatiunie.

Odata incuviintata cererea de expertiza persoana expertului se stabileste cu acordul partilor sau din oficiu . Instanta are dreptul de a se pronunta asupra persoanei expertului in privinta capacitatii si impartialitatii lui.

Numarul expertilor intr-un litigiu trebu sa fie impara. Unul in procesele simple, trei sau cinci in cazurile mai complicate , concluziile formulindu-se in expresie majoritara deficiente de opinie intre experti, opiniile separate se consemneaza in cadrul raportului de expertiza raminind la latitudinea instantei .

Expertul este numit de catre instant printr-un document in care se precizeaza obiectivele expertizei, onorarea expertului si termenul la care trebuie sa predea raportul incheiat dupa efectuarea expertizei.

Odata numit instanta , ii acorda expertului posibilatile proceduale , care sa asigure ducerea la ………… a sarcinii .Legat de efectuarea expertizei expertul are dreptul de a consulta materialele existente la dorsarul cauzei . Dupa numire expertul trebuie sa se prezinte in baza instantei pentru a prelua ,,,,,,,,,,,,,,expertizei sa primeasca ………necesare. Din acest punct de vedere asupra expertului sunt extinse dispozitiile legate privind citarea martorilor.

Expertul poate fi refuzat pentru motive intemeiate conform cu prevederile legale. Refuzarea expertului poate fi solicitata de una din parti sau de ambele si admisa de instant iar inlocuirea expertului poate fi dispusa de instanta. Motive de refuzare a expertului de catre parti pot aparea in situatii, care creaza prezumptia lipsei de obiectivitate si anume.:

Existenta legaturilor de rudenie intre expert si una din parti
Implicarea expertului sau rudelor sale intr-o cauza asemanatoare.
Exprimarea de catre expert inainte de a fi numit a unor pareri referitoare la cauza
Daca se constata incompetenta lui .

Daca expertul a fost propus de parti se pot invoca numai motive de refuzare aparute dupa numirea acestuia , deoarece se considera ca partile au cunoscut situatia persoanei respective si nu au formulat obiectii pina la numirea sa ca expert.

Daca expertul a fost numit din oficiu, se pot invoca de catre ambele parti sau de catre una din ele, motive de refuzare aparute inainte sau dupa numirea expertului, atunci are loc inlocuirea expertului.

Inlocuirea expertului poate fi dispusa de instanta in urmatoarele cauzri:

Neprezentarea expertului in fata instantiei.
Daca expertul se afla in imposibilitatea obiectiva de a efectua expertiza.
Existenta unor motive de refuzare.

Efectuarea expertizei de catre expertii numiti este obligatorie. In cazul expertizei judiciare sarcina de a efectua expertiza este indreptata asemenea obligatiei martorilor desi expertul este un auxiliar tehnic al instantei.

Confrom legii 1086 , cu privire la expertiza . cele mai importante obligatii ale expertilor sunt:

Sa efectueze cercetari complete si in baza lor sa prezinte concluziI intemeiate si obiective.
In caz de necesitate la cererea ordonatorului expertizei sa prezinte explicatiI privind raportul de expertiza .
Sa se auto-refuze carui I s-a respins sau nu I s-a recunoscut competenta sau autoritate, in conditiile legii daca exista circumstantecare nu pervin participarea lui la process
Sa nu difulge informatiile de care au luat cunostinta in legatura cu efectuarea expertizei daca acestea pot cauza prejudicii drepturilor si libertatilor constitutionale ale cetatenilor sau constituie un secret aparate legii.
Sa asigure integritatea maxima a obiectelor si materialelor examinate .

Daca expertul nu-si indeplineste obligatiile el poate fi sanctionat disciplinar , civil sau penal. Raspunderea lui poate fi angajata in cazul in care nu se prezinta la chemarea initiale a organelor judiciare. Refuza nejustificat sa efectueze expertiza , nu respecta termenul de depunere a raportului de expertiza (cu 5 zile inainte de judecata). Nu se prezinta pentru a da lamuriri suplimentare la solicitarea organului judiciar sau efectueaza o expertiza necorespunzatoare.

In caz de prezentare cu buna stiinta a concluziilor false expertul poarta raspundere in conformitate cu art.312 din condul penal. Expertului ii sunt asigurate si drepturile egale, asigurate de exercitarea acestei functiI (art.9 din legea 1086).

El are dreptul:

Sa ia cunostinta in conditiile legii de marterialele din dorsar
Sa solicite material suplimentare necesare pentru intocmirea raportului de expertiza.
Sa indice in raportul de expertiza existent unor circumstante importante pentru cauza in privinta carora nu au fost inaintate intrebari.
Sa exercite cu permisiunea ordonatorul expertizei la efectuarea actiunilor de procedura si sa inainteze demersuri referitor la obiectul expertizei.
Sa atace in condtiIle legii actiunile coordonatorului expertizei, daca acestea incalca drepturile expertului.
Sa ceara ordonarea unei expertize in comisie sau a unei expertize complexe .
Sa-si expuna obiectiile privind interpretarea gresita a concluziilor din raportul de expertiza de catre participantiI la process.
Sa fie remunerate suplimentar in conditiile legiI pentru efectuarea expertizei inafara programului de lucru si inafara institutiei in care este angajat. Sa ceara repararea cheltuielelor personale suportate in legatura cu efectuarea expertizei .
Sa refuze in condiile legii efectuarea expertizei.

Deasemenea conform legii mentionate anterior expertul nu are dreptul:

Sa contacteze persoanele participante la process daca acest lucru pune la indoiala impartialitatea sa.
Sa adune independent material pentru efectuarea expertizei.
Sa comunice altcuiva rezultatele expertizei cu exceptia coodonatorului expertizei.
Sa distruga obiectele examinate ori sa le modifice subsatantial caracteristicile fara consantamintul scris al ordonatorului expertizei.

Expertul poate fi antrenat in calitate de specialist la efectuarea unor actiuni de urmarire penala, totodata poate da consultanta reprezentatilor organelor de urmarire penala, partilor la proces persoanelor fizice si juridice implicate in litigiu.

Expertul poate refuza efectuarea expertizei in caz de art. 11:

Incalcare a proceduriI de ordonare a expertizei daca acest lucru impiedica sau face imposibila efectuarea ei.
Depasire a competentei expertului prin intrebarile inaintate spre solutionare.
Insufiecienta materialelor prezentate pentru intocmirea raportului de expertiza.
Lipsa condiItilor metodicelor si mijloacelor tehnice necesare pentru efectuarea cercetarilor .
Pericol pentru viata si sanatatea expertului, care depaseste limitele riscului profesional.
Neplata taxei pentru serviciile sale.
Expertii au competenta ca pe baza aspectelor negative pe care le sesizeaza sa-si sugereze solutii care pot fi reconmandate pentru imbunatatirea calitatii produselor respective.