Exista Dumnezeu?

Care religie este adevarata?

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 05 Jun 2012 17:49:00 +0000

"Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare; să nu vă temeţi de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate. Şi când veţi găsi o pricină prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud." (Deuteronomul 1:17)

Miracole, lemn si piatra…, sticla si cadavre…, turnuri si palate…, toate de la oameni pentru oameni !!! O invatatura iti spune ce inseamna lemnul sau piatra – alta invatatura iti spune unde este realitatea !!! Oare? Dar tu omule, in toata simplitatea ta stii prea bine ca Dumnezeu nu este lemn sau piatra, Dumnezeu nu este sticla si cadavre, turnuri si palate… Citeste cartea neadevarata pentru a putea descoperi cartea adevarata… Priveste la omul care se crede atat de aproape de Dumnezeu, caci el este cu mult
mai departe decat esti tu fata de Dumnezeu… El este pierdut de adevar tocmai datorita nebuloasei plina de invataturi… Umbli mereu din casa-n casa, din institutie in institutie parca-i fi o pasare ce umbla din ram in ram, crezand ca-l vei descoperi pe Dumnezeu-l cel adevarat. Poti sa crezi, poti sa fi sigur ca religia in care te-ai nascut, ca religia de care apartii, este ea cea adevarata, ca aceasta religie iti arata calea spre RAI, spre Dumnezeu, ci nu este calea spre pierzanie, spre IAD? Cum poti sorta printre atatea zeitati ce poarta acelasi nume de Dumnezeu, privind cand la unii cand la altii care-ti spun mereu: asta-i adevarul, asta-i Dumnezeu-l meu adevarat? Si-n ochii tai umani, simpli si plini de intrebari iti lungesti privirea cand la o religie cand la alta. O religie iti ofera icoane, traditii si mii de sarbatori, sfinti si moaste, invataturi alese, pe cand alta se mandreste ca urmeaza numai Biblia si tot ce spune Domnul; dar ochii tai omule, sunt facuti sa inteleaga ca nici una nici cealalta nu-ti arata calea adevarata…

Pentru a intelege cine este Dumnezeu si cum putem sa ajungem pana la El, nu o institutie iti arata drumul spre cer…Nu geamul pe care-l pupati, nu mana la care va inchinati si o sarutati si nici banii pe care-i dati la fiecare institutie religioasa pe care o promovati, nu va aduce mai aproape de Dumnezeu. Nu va mai dati banii ce-i castigati prin sudoarea fruntii voastre celor care prin simple vorbe se imbogatesc de pe urma voastra. Ganditi-va ca nu sunteti la piata si totusi religiile au devenit o piata de desfacere. Cand te nasti, ai tai platesc, cand te casatoresti platesti, la inmoramantare platesti, la fiecare aparitie a ta in biserica de la lumanari, icoane, carti, chiar si pe nimic, platesti. Oare o institutie religioasa strange oamenii la biserica pentru a le vinde vorbe goale pe bani sau pentru a-i deschide drumul (care este gratis) spre Dumnezeu?

In Evanghelia dupa Matei 21:28-31 Isus spune urmatoarea pilda:

Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!”

„Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus.

S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus.

Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pana si Isus a fost intr-o cearta continua cu preotii din acele vremuri care cautau numai sa traiasca ei bine si sa manipuleze bietii oameni din acele vremuri, si tot preotii l-au rastignit in cele din urma daca ne gandim mai bine…

Tot in Evanghelia dupa Matei 21:12-13 gasim:

Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le-a zis: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” Acum va intreb pe dumneavoastra: S-a schimbat ceva din vremea aceea pana azi? Oare in bisericile de la toate religiile crestine din zilele noastre, nu se face vanzare? Multi vor critica, multi care urmaresc acest lucru vor aduce reprosuri spre a-si apara interesul si nimeni, in oricare dintre biserici de la toate confesiunile, nu vorbesc despre asa ceva la slujbe, iar daca vorbesc, pun vorbele lui Isus intr-o alta lumina, intr-o alta interpretare favorabila lor bineanteles… Nu cautati pe Dumnezeu acolo unde nu este, caci acolo este numai pierzanie si umblatura dupa nimic. Uitati-va la preoti cat de impopotonati sunt, uitati-va la pastori ce costume au, ce masini au, ce case au, cata avere au supt de pe simplii oameni ca voi, iar apoi aruncati o privire la Isus, fiul lui Dumnezeu si vedeti cat de bine era El imbracat, cata avere a strans El in viata lui pe Pamant… Va spun ca oamenii lui Dumnezeu nu sunt ca si acestia care vin cu vorbe dulci la voi si va golesc buzunarele; oamenii lui Dumnezeu sunt aceia care nu au ce manca, nu au unde dormi si nu au cu ce se imbraca, acolo cautati-l pe Dumnezeu, ci nu in biserici construite ca niste palate, care mai de care mai faloase si mai atractive, caci acolo nu veti gasi decat “o pestera de talhari.”

In Evanghelia dupa Matei (6:19-34) Isus le spune oamenilor care-l cauta pe Dumnezeu urmatoarele:

Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii;

ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.

Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;

dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.

De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?

Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?

Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?

Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte?
(Videoclipuri cu Coruptia la biserica - asta este doar ce s-a putut filma, dar ganditi-va cate astfel de lucruri se mai intampla pe ascuns)
Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes;

totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.

Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”

Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.

Nimeni nu-ti va spune asa ceva la nici o biserica, dar omule fi cu bagare de seama sa nu te pierzi pe tine. Adevarata religie pe care o cauti este chiar langa tine omule, chiar in casa ta, chiar in inima ta… Citeste Biblia caci acolo vei descoperi pe Dumnezeu (citeste-o asa cum este ea: refacuta, modificata, etc.), ea iti mai ofera o cale mult mai aproape de Dumnezeu, decat insusi prezenta ta la o oarecare biserica. Rugaciunea catre Dumnezeu nu tine de o institutie sau o cladire, deschide-ti inima in orice clipa si-n orice timp spre Dumnezeu. Sa nu crezi ca Dumnezeu se uita la tine doar daca esti bine imbracat sau daca esti bogat. El nu este interesat de ceea ce esti tu in exterior, ci de ceea ce esti in interior. Faptele tale sunt mai de pret decat tot aurul din lume, iar bunatatea ta omule, se masoara cu mult mai mult decat orice nestemat de pe acest Pamant, restul este doar praf in ochi: conceptii, traditii, legi care mai de care, influente si dominare, rastalmaciri si adaugiri, manipulare si creare – toate sunt de fapt un drum spre moarte. Nimic nu te apropie de Dumnezeu decat dragostea de semeni si dragostea fata de El.

Pana si Mihai Eminescu, scarbit de ceea ce vedea a scris in poezia lui - Imparat si proletar:

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,

Unde pătrunde ziua printre ferești murdare,

Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,

Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită,

Copii săraci și sceptici ai plebei proletare.

Ah! - zise unul - spuneți că-i omul o lumină

Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin?

Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă și plină,

Murdară este raza-i ca globul cel de tină,

Asupra cărui dânsul domnește pe deplin.

Spuneți-mi ce-i dreptatea? - Ce-i tari se îngrădiră

Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră

Și le subjugă munca vieții lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viață,

Trec zilele voioase și orele surâd.

În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeață,

Vara petreceri, Alpii cu frunțile de gheață -

Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânșii - ea nu există. Însă

V-o predică, căci trebuie să fie brațe tari,

A statelor greoaie cară trebuie-mpinse

Și trebuiesc luptate războaiele aprinse,

Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Și flotele puternice ș-armatele făloase,

Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,

Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase

Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,

Și-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia - o frază de dânsii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranta de răsplată,

După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,

Ați mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți...

Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea -

Cel ce în astă lume a dus numai durerea

Nimic n-are dincolo, căci morți sunt cei muriți.

Minciuni și fraze-i totul ce statele susține,

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susțin;

Averea să le aperi, mărirea ș-a lor bine,

Ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine,

Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste,

Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi?

De ce boala și moartea să fie partea voastră,

Când ei în bogăția cea splendidă și vastă

Petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitați că-n voi e și număr și putere?

Când vreți, puteți prea lesne pământul să-mpărțiți.

Nu le mai faceți ziduri unde să-nchid-avere,

Pe voi unde să-nchidă, când împinși de durere

Veți crede c-aveți dreptul și voi ca să trăiți.

Ei îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă,

Și sucul cel mai dulce pământului i-l sug;

Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase

De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:

Frumsețile-ne tineri bătrânii lor distrug.

Și de-ntrebați atuncea, vouă ce vă rămâne?

Munca, din care dânșii se-mbată în plăceri,

Robia viața toată, lacrimi pe-o neagră pâne,

Copilelor pătate mizeria-n rușine...

Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie - virtutea e ușoară

Când ai ce-ți trebuiește... Iar legi sunt pentru voi,

Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară

Când mâna v-o întindeți la bunuri zâmbitoare,

Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi.

Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!

Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă,

Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare, și să trăim ca frați!

Cel mai greu pacat stramosesc: Moartea – cum a aparut si cum ne omoara?

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 07 Mar 2012 06:57:00 +0000

Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Geneza 2:16-17) Continuarea acestor versete o cunoastem cu totii, si astfel moartea s-a intrupat in trupul nostru… Un mare filozof pe nume Alan Watts spunea: …”Nimic nu te pune mai puternic pe ganduri decat gandul ce pare sa puna capat gandurilor.” – iar Freud si Jung au mers chiar mai departe de aceste vorbe spunand: “nu exista nici o clipa din zi sau din noapte, cu mintea activa sau in repaus, in care subconstientul sa nu mediteze asupra inevitabilitatii decesului trupului.” Animalele, spre exemplu, reactioneaza la o
amenintare fatala, insa nu-si pot contempla propriul sfarsit. S-a demonstrat ca prima data ne gandim la moarte la scurt timp de la nastere, iar intelegerea acestui concept se materializeaza in mintea copiilor in jurul varstei de cinci ani, atunci cand mintea separa “eul” de ceilalati si de mediul inconjurator.

Odata ce “eul” apare ca o entitate separata, el incepe sa analizeze posibilitatea distrugerii personale, iar odata cu inaintarea in varsta, reflectia mortii se transforma intr-o obsesie. Moartea urmareste viata si, in acelasi timp o stimuleaza pana la sfarsit. Daca noi oamenii, creaturile cele mai inteligente ale universului, nu am stii ca viitorul ne este limitat, atunci obsesia ar urmari un alt scop, mintea s-ar indrepta spre un alt pacat condamnat de Creator: satisfacerea imediata a nevoilor fizice, adica sexul, dupa cum se poate observa si la nivelul animalelor. De multe ori se intampla ca si noi oamenii sa adoptam un comportament asemanator animalelor, chiar daca recunoastem sau nu, istoria lumii este plina de astfel de porniri, iar instinctul, dorinta, placerile te declara de multe ori individul ce cu greu isi poate stapani acest pacat prin care, de foarte multe ori, asigura si continuitatea speciei noastre. Si totusi, dincolo de pedeapsa crunta data de Dumnezeu

oamenilor, cum moartea a ajuns sa se materializeze si sa cucereasca viata oamenilor din punct de vedere stiintific, cum dupa un timp de aproximativ sapte decenii sau mai mult, forta vitala ne paraseste, iar fiinta ta se transforma intr-un cadavru? Cu totii stim si o spune chiar si Biblia, ca viata pe pamant nu s-a sfarsit dintotdeauna prin moarte. Cu adevarat, oricat ar parea de incredibil, vietuitoarele in urma cu mai bine de patru miliarde de ani, in lungul drum al vietii, nu deveneau la final niste simple cadavre urat mirositoare si lipsite de viata si dupa cum vom vedea ca unele dintre ele traiesc si-n zilele noastre… Pacatul cel mai grav, care este condamnat in aproape toata Biblia si care grabeste aparitia mortii asupra omului, nu este altul decat: SEXUL. Disparitia corporala a fiecaruia dintre noi a fost aparitia reproducerii sexuate. Moartea corpului este pretul pe care-l platim pentru distinctia si avantajul imperecherii sexuate. Vedeti adesea si auziti la toate religiile lumii cum oamenii asa zisi sfinti se retrag departe de ochii lumii, traind in post si rugaciune indiferent de zeul sau Dumnezeul cel venereaza, luptandu-se cu istoria evolutiei trupului sau cel pune la mari incercari neancetat, incercand sa suprime cu totul pornirile sexuale, marea majoritate din ele infiripate atat de adanc in fiinta trupului sau de generatii intregi incat devine aproape imposibil sa renunte la ele, devenind astfel propriul lor sclav. La inceputul inceputurilor, nu mureau,

dupa cum am spus mai sus, toate fiintele vii, ci doar foarte putine dintre ele… O amiba spre exemplu, nu are de ce sa moara – ea nu are nici macar de ce sa se ofileasca. Ea ajunsa intr-o faza avansata a vietii, mult imbatranita, se divide pentru a se transforma in doua amibe tinere. Poate o cale nu foarte distractiva, insa nu se produce nici o moarte si nu apare nici un cadavru, ci doar urmasi, un parinte singur ce traieste ca progeniturile sale. Aceasta este desigur reproducerea asexuata. Amiba nu are despre ce viata sexuala sa vorbeasca, insa in compensatie, ea beneficiaza de o viata cu adevarat lunga. Alte exemple de vietati ce au chiar darul nemuriri si unele articole le-am descoperit chiar si prin intermediul internetului – vedeti aceste link-uri: Singurul animal nemuritor invadeaza marile, Invadatori nemuritori iau in stapanire oceanele lumii, Secretul nemuririi, descoperit de o specie de viermi?, Secretul nemuririi oamenilor, ascuns in plante si animale?, Este nemurirea posibila?, Putem trai o mie de ani?, Sexul si nemurirea. Si totusi in scurgerea a milioane de ani de evolutie, cand a aparut cu adevarat moartea si de ce natura sau Dumnezeu au introdus SEXUL?

Diferite prezentari ale amibei.

Daca ne gandim si urmam calea stiintifica, cum ca viata a aparut pe pamant acum circa patru miliarde de ani – iar genele au aparut acum 3,9 miliarde de ani, bacteriile acum 3,8 miliarde de ani si virusii acum 1,3 miliarde de ani, atunci sexul si moartea au aparut impreuna acum un miliard de ani. Atunci sub forma de “tata” si “mama” prin impreunare sexuala, prin activitatea de reproducere sexuata, ei au produs urmasii speciei umane, indeplinindu-si astfel functia, scazand astfel multimea numarului de ani ai vietii lor si-ntr-un final aducand moartea. In Bibilie gasim urmatoarele versete ce au legatura cu sexul: Deuteronomul 22:22 "Dacă se va găsi un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară amândoi: şi bărbatul care s-a culcat cu femeia, şi femeia. Să cureţi astfel răul din mijlocul lui Israel." Deuteronomul 22:25 "Dar dacă omul acela întâlneşte în câmp pe fata logodită, o apucă cu sila şi se culcă cu ea, numai omul care s-a culcat cu ea să fie pedepsit cu moartea." Deuteronomul 22:26 "Fetei să nu-i faci nimic; ea nu este vinovată de o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea, căci e ca şi cu un om care se aruncă asupra aproapelui lui şi-l omoară." 1 Corinteni 7:1 "Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu

cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie." 1 Corinteni 7:2 "Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei." 1 Corinteni 7:3 "Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat." 1 Corinteni 7:5 "Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre." 1 Corinteni 7:7 "Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul într-un fel, altul într-altul." 1 Corinteni 7:8 "Celor neînsuraţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine." 1 Corinteni 7:9 "Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă." 1 Corinteni 7:10 "Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat." 1 Corinteni 7:25 "Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare." 1 Corinteni 7:26 "Iată, dar, ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum: este

bine pentru fiecare să rămână aşa cum este." 1 Corinteni 7:27 "Eşti legat de o nevastă? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat de o nevastă? Nu căuta nevastă." 1 Corinteni 7:28 "Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri pământeşti, şi eu aş vrea să vi le cruţ." 1 Corinteni 7:29 "Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta pentru ca cei ce au neveste să fie ca şi cum n-ar avea;" 1 Corinteni 7:36 "Dacă crede cineva că este ruşinos pentru fata lui să treacă de floarea vârstei, şi nevoia cere aşa, să facă ce vrea: nu păcătuieşte; să se mărite." 1 Corinteni 7:38 "Astfel, cine îşi mărită fata, bine face, şi cine n-o mărită, mai bine face." Matei 19:6 "Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”" Matei 19:8 "Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa." In miliardele de ani scursi, sexul a evoluat fiindca este mai avantajos decat reproducerea asexuata, producand o varietate mai larga de urmasi cu o sansa sporita de supravietuire. La inceput: o celula mica si vulnerabila cauta o alta mai mare si mai viguroasa pentru a se imperechea cu ea. Era si normal ca o celula lipsita de resurse nutritive prefera o pereche prospera din punct de vedere nutritiv, iar o celula lipsita de capacitatea de a se deplasa alegea o pereche mai mobila, pentru ca succesorii lor sa se poata deplasa dupa voie prin marea primordiala. Odata cu inaintarea evolutiei, gradul de complexitate al celulelor a crescut, iar diferentele extrem de importante dintre ele au devenit mai pronuntate. Dimensiunii, motilitatii si surpusului nutritional li s-au adaugat nenumarate alte atribute ale supravietuirii si, in final, trecand de conceptul biblic al creerii barbatului si femeii, polarizarea caracterelor opuse a rezultat in celule ce erau “masculine” si “feminine”, culminand prin aparitia spermatozoidului si a ovulului. Valorosul material ereditar sau mostenirea genetica era protejata intr-un corp perisabil sau soma, numit “tata” si “mama”, care dupa imperecherea si cresterea urmasilor, devenea inutil. Astfel s-a nascut sexul si astfel a aparut si moartea. Biologul si laureatul premiului Nobel, dr. George Wald, scria in volumul Sfarsitul vietii: “Moartea este eliminarea corpului dupa ce si-a facut treaba. Aceasta treaba consta in transportarea materialului ereditar al rasei: hranirea lui, protejarea lui, incalzirea lui intr-un organism cu sange cald si, in final, amestecarea lui cu plasma germinala a sexului opus, toate acestea pentru imbunatatirea sanselor de supravietuire a speciei." Acesta este adevarul stiintific dezvaluit prin prisma realitatii biologice ce ne ofera exemple cum ar fi: la somon – actul reproducerii

Somonul - actul reproducerii
fiind ultimul act al vietii.

sexuale este tocmai ultimul act al vietii, ei se imperecheaza apoi, mor. Deci sexul, la somon, anunta direct moartea. Alte fiinte apuca sa finalizeze actul imperecherii inaintea caderii cortinei: Mantis religiosa (in latina), adica calugaritele. Speciei ii este caracteristic "canibalismul" (in majoritatea cazurilor, dupa fecundare, femela devoreaza masculul). Acest fapt de multe ori este considerat un act de cruzime, dar nu este asa. Masculul se sacrifica pentru supravietuirea speciei, proteinele lui fiind folosite pentru formarea si dezvoltarea oualelor. Femela isi roteste capul pe gatul sau lung si incepe sa devoreze cu voracitate masculul. Ea incepe cu capul acestuia, apoi continua sa-i rupa bucati din gat si din trunchi. Supus, masculul isi continua actul copulator pana in momentul in care ea ii consuma ultimul segment abdominal, ce contine un centru nervos independent ce controleaza miscarea de copulatie.

Mantis religiosa - insecta ce-si
devoreaza masculul in timpul
reproducerii.

Ca si concluzie in cazul amibei, nu exista sex si nici moarte, in cazul calugaritelor “mantis religiosa”, sexul este moartea, iar la somon, sexul este o pregatire iminenta pentru sfarsitul absolut. La animalele mai evaluate, cat si in cazul oamenilor, perioada de fertilitate reproductiva este separata de moarte prin acea perioada de timp necesara cresterii urmasilor. Insa in cele din urma, chiar daca in anul 2009 s-a decernat premiul Nobel pentru descoperirea enzimei nemuririi ce se afla in fiecare dintre noi (pentru mai multe detalii urmati link-urile: Premiul Nobel pentru „enzima nemuririi”, Enzimele Nemuririi - Nobelul pentru Medicina, Secretul nemuririi oamenilor, ascuns in medicamentul minune?), totusi pretul platit pentru reproducerea sexuala si nu numai „pentru reproducere” - este MOARTEA.
Alte link-uri interesante:
Despre Nemurire
O americancă susţine că a găsit elixirul tinereţii. Arată la 70 de ani ca la 30 VIDEO
2045: Anul cand omul devine nemuritor
China Nemuritorilor
Cum sa traiesti mai mult si sa mananci mai putin
Putem trai fara sex?
Nemurire ( inginerie genetica ) + celule stem
Tinerete fara batranete (1969) - Full movie
Ghilgames in cautarea nemuririi
Stiri despre nemurire
Nemurire? Care e costul?
Frank Tipler si fizica vietii fara de moarte

Exorcism - lumea din spatele oamenilor

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 24 Feb 2012 12:00:00 +0000

Atunci cand lumea isi urmeaza vesnicul ei curs al vietii printr-un sistem al ei, printr-o vesnica mare cu ale ei valuri murdare, valuri patate cu zeci si zeci de miliarde de pacate…Atunci cand omului i se observa diferenta intre oameni, ea este atat de evidenta incat in toata splendoarea lui de altadata, un calator cu sau fara putere, cu sau fara avere, un simplu calator intr-o viata trecatoare nu poate simti, nu poate vedea ca-n lupta supravietuirii spre vesnica mantuire este o cale atat de lunga incat nu mai concepe ca dincolo de ea, in trecerea sutelor de greutati ale vietii, drumul aproape ca s-a sfarsit si odihna poate fi linistitoare. Oameni buni, bine ati venit in lumea celor de dincolo, in lumea fortelor intunecate ale intregii lumi
si a imparatului lor: Lucifer.

Cat de adevarat poate fi: exista spirite trimise din infern pentru a chinui bietul om si asa incercat de atatea greutati. Isi trimite Satan intr-adevar supusii malefici pentru a distruge biata creatura a lui Dumnezeu: omul? Cum se poate intampla ca un om sa fie controlat de asa numitii demoni ai iadului? Oare este posibil sau totul este o musamalizare?

Se spune ca ritualurile de exorcizare au aparut prima data la sumerieni, chiar daca el este prezent in foarte multe religii si culturi. Exorcismul era practicat de samani, lecuitori si descantatori iar pana sa apara Biblia si Crestinismul pentru alungarea spiritelor malefice se foloseau cantece si dansuri ritualice in jurul celui posedat, fiind udat cu diferite lichide tamaduitoare. Dar asta nu era tot: posedatii sau persupusii posedati de diavol ce se aratau a fi foarte puternici erau chiar aruncati in foc sau arsi pe rug. Evul mediu este plin de astfel de intamplari nefericite…Atunci, datorita lipsei de educatie si a saraciei profunde ce cuprindea lumea, cei mai multi oameni erau arsi de vii doar datorita fanatismului religios, a sentimentelor ce imbracau cele mai dure pacate: dorinta de razbunare, ignoranta, mandria, placerile bolnave de-a avea puterea sa bucure lumea din piete cu arderea unui om fie el un “posedat” sau un simplu ghinionist ce s-a nimerit in mijlocul acestui calvar. Dar cum se poate ca oamenii sa-si piarda controlul si sa devina mai rau decat niste fiare ale pamantului? Biserica spune ca este din cauza pacatului stramosesc prin care el, Lucifer a capatat o anumita stapanire asupra oamenilor si chiar Isus spune: “Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”(Luca 10:18) si-n Apocalipsa 12:9 gasim - “Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Totusi intelegem ca omul posedat este stapanit de diavol dar asa sa fie oare? Majoritatea posedatilor totusi nu sunt cu adevarat posedati, cel putin asa sustine stiinta ce s-a ocupat de acest lucru prin intermediu medicinei si psihologiei moderne. Oamenii posedati de spiritele malefice erau de fapt bolnavi si acum in centrele medicale, posedatul este de fapt un om cu tulburari mentale grave. Neurologia si neurochimia au incercat sa raspunda acestui fenomen stiind ca tot comportamentul anormal al omului presupus posedat porneste direct de la creier. Se stia ca o persoana posedata era suferinda de anumite boli, malformatii, spasme, comportament cu porniri de auto-mutilare, izbugniri violente, etc. Totusi dupa cum spuneam mai sus, medicina si psihologia a eliminat sintagma ca omul este posedat si reducand totul la functionarea anormala a creierului si a sistemului nervos, chiar descoperindu-se asocieri ale unor stari comportamentale bolnave cum este: schizofrenia (caracterizata prin prezenta iluziilor si halucinatiilor, vorbire dezorganizata, comportament ciudat, raspunsuri afective si emotionale aplatizate), sau tulburarea disociativa de identitate si sindromul Tourette cat si sindromul “folie a deux” care iti daimpresia de existenta unor entitati malefice. Si totusi exista si o parte a posedatului care nu poate fi explicata: vorbirea de alte limbi – unele neantelese altele disparute de mult cum este latina spre exemplu, si forta fizica supraomeneasca, cunoasterea in intregime a vietii unui om care il vede prima data de obicei fiind tocmai preotul exorcist… Pe langa toate acestea omul posedat nu poate accepta nici un fel de sunet sau imagine cel infatiseaza intr-un fel pe Isus sau anumite lucruri ale bisericii cum sunt: crucea, apa sfiintita, Biblia, etc. Si ce este cel mai evident lucru, este faptul ca chiar si acum in zilele noastre, centru religios catolic, adica Vaticanul, preda inca invataturi despre exorcizare si chiar angajeaza exorcisti si asta pe langa alte culte religioase si ca exemple cateva link-uri daca tot este internet despre exorcism: Biserica Romano-Catolica “angajeaza” exorcisti, Un exorcist acuza: “Diavolul isi face de cap la Vatican” , De ce preoţii se mai ocupă de exorcism, "Lupta sau convulsie."- Despre Exorcism, Despre exorcism, Secolul XXI – exorcismul. Vaticanul va produce un serial despre exorcism .

    Avand in vedere faptul ca totusi omul poate avea asemenea manifestari grave si necontrolate intr-o istorie atat de lunga, inca de pe vremea sumerienilor – (primele relatari) si chiar si Biblia ne dezvaluie astfel de oameni posedati putem oare trage concluzia, lasand pe cei intr-adevar bolnavi de anumite boli si oprindu-ne la conceptia existenta inca in zilele noastre prin prisma bisericilor crestine cat si a Vaticanului care doreste ca in fiecare dioceza sa existe cate un exorcist, poate exista dincolo de toata intelegerea normala o forma de manifestare a existentei spiritelor malefice trimise de Satan catre oameni? Suntem in secolul XXI si totusi la Vatican sau inregistrat peste 500.000 (cinci sute de mii) de rapoarte ale unor posesiuni demonice. Oare este posibil ca in timp ce unii isi pun astfel de intrebari, in realitate exorcismul sa fie o forma straveche de alungare a diavolului?
Documentare si videoclipuri despre exorcism:
       Exorcism report by ABC'S 20/20, May '07
     The Real Exorcists Part 1
     The Real Exorcists Part 2
     Exorcism in Romania
     Islamic Exorcism
     Exorcism Greek
     Real Exorcism of Anneliese Michel
     THE EXORCIST - Trailer - HQ - (1973)
     The Exorcism Of Emily Rose Trailer HD
     Exorcism In India
     The Last Exorcism - Trailer
    Anneliese Michel Exorcism audio tapes

Lacrima Creatorului - Cum ar fi daca Dumnezeu ar putea plange?

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 24 Jan 2012 10:15:00 +0000

Poate azi, poate maine – un val trece, altul vine…Flacara ce astazi se zbatea si cucerea, maine n-o vei mai putea vedea…In furtuna timpului trecator, o luminita in imensitatea infinitului intunecat, un ac de gamalie prin miliardele de stele, aproape un nimic pierdut prin infinit si totusi o forta pe acest Pamant! Miliarde de ani, miliarde de specii, miliarde de lumi si tu esti chipul din oglinda vietii Mele – tu, omule esti asemanarea din spatele materiei. Tu si numai tu omule esti... Eu, iar Eu sunt Creatorul. Lucrul unui creator este sa creeze, iar tu copilul Meu, mereu creezi, pentru ca ceea ce face Tatal, asta face si fiul. Lumea este aceeasi si numai Tatal invata pe fiu si niciodata invers. Ce am Eu ai si tu, iar lumea toata este a Mea, deci este si a ta, omule. Tot ceea ce am facut, tot ceea ce am creat, ca fiu al meu tu vei face, tu vei crea mai departe. Iata ca ti-am dat toata iarba de pe Pamant, ti-am dat toti pestii din ape, toate pasarile din ceruri, toate vietuitoarele de pe intreaga intindere de pamant si dincolo de ea, si nu m-am oprit aici. Esti fiul meu, suflare din suflarea Mea, si ti-am dat miliardele de
ani lumina, ti-am pus la picioare pana si marginile Universului, pentru ca nimic sa nu-ti lipseasca in toata viata ta. Din Inaltul Meu, mi-am dorit sa fiu Tata, sa fiu Parinte, iar tu omule sa-mi fi fiul intre fii. Nu am asteptat ca tu sa-mi ceri ceva, copile, ci ti-am creat Universul si ti l-am dat cu tot ce este in el si-n afara lui si orice imi vei cere voi crea si-ti voi oferi. Oare cu ce-am gresit, omule, oare ce-am facut fiule, unde am facut rau copilul meu de infinitatea acestei lumi nu mai lumineaza cum lumina odata? Cum de lacrimile ochilor Mei nu se mai opresc? Am alergat cu bratele deschise de ti-am dat infinitul si nemurirea si nu ti-am cerut absolut nimic in schimb! Tu esti fiul meu si bucuria ta este leaganul existentei Mele. Pentru ce oare, pentru ce, omule, intunericul imi acopera ochii si prea-multele zgomote imi astupa urechile? Nu esti tu copilul meu, nu esti tu creatia mainilor Mele? Spune-mi ce sa-ti mai dau, spune-mi ce sa mai fac, pentru a ramane copilul meu? Pana si imparatia cerurilor Mele le-am intins pana la tine! De ce in adancul fiintei tale totul este rau? De ce mintea ta nutreste doar la rau, iar mainile tale lovesc in aproapele tau? Ale tale sunt toate universurile cu tot ce exista in ele, de ce aduci intunericul peste ele? De ce puterea care ti-am pus-o in madularele tale, in trupul tau, o folosesti doar pentru a face rau. Totul este al tau si va ramane al tau, omule. Pana si vanturile si vremile din locul tau, din casa ta, le-ai intors impotriva ta!!! Puterea cu care creezi este o putere a intunericului, este o putere a desfraului si a sfarsitului, nu asta este puterea creatiei mainilor Mele. Ai reusit omule sa rupi, sa desprinzi si sa arunci in intuneric toata frumusetea mainilor Mele si pentru ce: ca sa-ti chinui viata? Ca sa arati superioritate fratelui tau, ca sa-mi arati Mie ca esti un dumnezeu ca si Mine? Astea sunt motivele pentru care in scurgerea a mii de ani, de la firul ierbii pana dincolo de intinsele margini ale Terrei ai aruncat cu miliardele tale de pacate? Nici macar cerul de deasupra capului tau, in infinitatea lui de stele nu poate cuprinde intunericul inimii tale!!!

Sunt Tatal tau si nu pot interveni in lucrarile creatiei mainilor tale pentru ca as incalca legile vietii tale, dar iti spun mereu, inca de la inceputul inceputurilor ca pana si muscatura sarpelui se poate vindeca, totul este sa vrei sa-ti doresti asa ceva. Atunci cand ochii tai si gura ta se bucura cu bucurie mare de lucrarea mainilor tale, de ce ochii Mei sunt plini de lacrimi si gura Mea plina de intristare si dispret? Atunci cand Eu luminez si inseninez cerul, de ce tu omule aduci intunericul si noaptea cea intunecata, stiind ca nu poti vedea decat prin lumina? Iarba verde de altadata nu mai are culoarea ei, apa rece de baut nu mai are gustul ei, lumina de altadata nu mai are lumina ei si nimic altceva nu mai este cum a fost odata!!! Omule tu chiar nu poti vedea, tu chiar nu poti intelege, inima ta este chiar atat de rece si impietrita incat lumea in care traiesti doar tu o distrugi, doar tu o nimicesti? Imi pare rau ca te-am creat, inca de pe vremea lui Noe, dar esti totusi suflare din suflarea Mea, esti viata din viata Mea, esti omul din pamant si fiul Universurilor Mele…Tu esti mostenitorul intregilor creatii ale Mele… Nu mai strica lumea si cerul, nu mai lovi pe cel de langa tine, ci creaza sa fie bine, sa fie bucurie si pace, dragoste si adevar. Nu vezi ca atunci cand te lupti cu aproapele tau, de fapt te lupti cu tine si nu vezi ca razboiul pe care-l pornesti este un razboi doar al tau? Pentru ce sa-ti chinui sufletul si viata? Pentru ce sa arunci cu rau cand de fapt, omule, tu nu mai esti nici macar nemuritor? Nu intelegi ca sfarsit inseamna schimbare, nu intelegi ca “S-A TERMINAT” inseamna de fapt un nou inceput, iar un nou inceput inseamna o noua lumina…Pentru ce sa se sfarseasca ceea ce este deja, pentru ce sa se schimbe si sa termine ceea ce exista deja? Lumea din lume nu intelege, dar raul trebui oprit, intunericul inlocuit cu lumina, iar speranta nu va muri niciodata. Lupta pentru ceea ce este bine si drept si chiar daca sfarsitul te va imbratisa odata si-o data, grauntele ce l-ai semanat in timpul vietii tale, va da roade generatiilor viitoare. Tot ceea ce este rau va fi inlocuit cu ceea ce este bun si perfectiunea isi va face prezenta. Omule fi un om bun pana la capat si copacul vietii va triumfa in defavoarea copacului mortii…

Apocalipsa – Cand va veni Sfarsitul ? (II)

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 19 May 2011 09:25:00 +0000

Omul, ca marime: nici macar cat varful unui ac in tot acest mare univers dar ca si personalitate, primul deocamdata – ca si fiinta suprema pe intreg Pamantul. O fiinta umana, inzestrata cu o multitudine de sentimente, dornica mereu de consum si de putere, fiind capabila de absolut orice distrugere, de orice fapta, buna sau rea – nu are importanta metoda, important este sa poata sa-si atinga scopul, indiferent de cat de mari sunt pagubele. Astfel a evoluat si totusi inca primitiv in marea lui gandire evoluata. Supravietuirea este inca o lupta cu viata, iar individul ca parte a societatii nu reprezinta nimic mai mult decat o unealta a exercitarii marilor puteri. Forma evoluata de pura libertate si pura egalitate intre semeni, in ciuda scurgerii atator milenii, nu a existat sin u exista nici acum. Alinarea suferintelor este asteptata de multi ani, dar aparitia ei este preconizata printr-un dezastru nemaivazut si
auzit, printr-un Sfarsit al omenirii, printr-o forma Biblica numita: Apocalipsa.

In anul 1000, datorita documentelor vremii respective, oamenii prin manipulare erau cuprinsi de groaza Sfarsitului Lumii. Se mentionau “miracole” care au marcat perioada de trecere spre mileniul II: comete uriase (1014), eclipse totale de soare (in anii 1033 si 1044), “lupte” intre stele (obsevabile deasupra Galilei)…Tot felul de speculatii care mai de care, data venirii Sfarsitului era calculata si luat ca reper anul nasterii lui Isus, iar altii anul rastignirii Lui, astfel s-a presupus ca venirea lui Hristos era in perioada anilor 980 – 1040. Intr-o istorie a Frantei, scrisa in 1844, este descrisa atmosfera din preajma anului 1000: “Existenta oamenilor era sumbra, mizerabila si barbara. De altfel, credinta in Sfarsitul Lumii, credinta care parea justificata de ciumele, foametea, calamitatile de orice fel care bantuiau Europa, raspandea o spaima universala. Totul era

inghetat in asteptarea zilei fatale, toate afacerile fusesera suspendate, nu mai era nici o speranta de viitor. Lumea se ingramadea in manastiri, isi donau proprietatile Bisericilor”… Isteriile la scara continentala, frica oamenilor in variantele ei sociale, panica care se instaurase si toate sustinute de “clarvazatoarele” vremii prin falsele lor profetii. Michel de Notre-Dame, numit si Nostradamus (1503 – 1566), care a scris “Centuries” (1555), este un personaj marcant al vremii. Multi oameni au vazut in cateva coincidente ale rimelor sale cu istoria, impliniri ale unei profetii inspirate; altii l-au socotit ca fiind un suflet care facuse pact cu satana cerand in schimb darul profetiei. Insa putin stiu ca profetiile acestea trebuie mult adaptate, pentru a li se gasi corespondent istoric. Tocmai din cauza acestor profetii, fiul lui Nostradamus a fost victima propriului tata. Nostradamus vestise ca trupele regale vor incendia localitatea Pouzin. Totusi profetia risca sa nu se indeplineasca, iar Nostradamus sa-si piarda credibilitatea, insa fiul sau a incendiat el insusi oraselul. Ulterior a fost prins si ucis.

Secolul al XVI – lea a fost secolul cand au aparut tot felul de institutii bisericesti care s-au intrecut pe ele in prognozarea Sfarsitului Lumii, de exemplu: adventistii russelisti au studiat si inca

mai studiaza anul si ziua Sfarsitului Lumii, astfel ca prima data la care trebuia sa vina Isus ar fi fost 1 ianuarie 1844, dar atunci nu s-a intamplat nimic. Astfel ca s-au recombinat datele si de Anul Nou in 1875 trebuia totusi sa vina Sfarsitul Lumii. Toti asteptau, se pocaiau, iar in magazinele din Chicago se vindeau haine albe de mers la cer; si totusi Isus nu a aparut. S-a mutat anul in 1914, apoi anul 1925 a fost profetit ca inceput al “pacii mondiale eterne”, dar a venit al II – lea razboi mondial si n-a mai fost “pace”. S-a mai incercat un an: 1975 si daca tot nu s-a intamplat nimic, s-a apelat la mijloace moderne de calcul. Rezultatul este intre anii, aproximativ 2013 – 2914, deci cu marja de eroare de 901 ani.

Martorii lui Iehova – pentru ei Sfarsitul Lumii inseamna instaurarea regatului lui Iehova si presupune o renovare radicala a istoriei si a umanitatii. Acest moment va fi precedat de “Armaghedon” – razboiul de nimicire a acelora care nu sunt martori. Cei 144.000 de alesi (dupa cum spune cartea Apocalipsa 7:4) sunt pecetluiti si sigur mantuiti. Aceste lupte se pare ca s-au dat deja in: 1874, 1914, 1925, 1975, aceeasi ani ca si-n asteptarile advente. 44 de precizari ale datei apocalipsei s-au facut, toate s-au dovedit simple fantezii bolnave. Dupa marea victorie finala, martorii vor trebui sa felicite pe Iehova pentru biruinta asupra diavolului, apoi vor aduna oasele celor nimiciti care nu au fost martori…

Adventistii de ziua a saptea sustin ca a doua venire a lui Hristos a si avut loc, dar in lumea spiritelor. Evanghelistii si penticostalii cred in “mileniu”, intemeierea...

(Urmariti diferite stiri despre Sfarsitul Lumii in conceptia diferitelor tipuri de oamenii care cred in aceste diferite profetii : )

...unei imparatii de 1000 de ani, la venirea Domnului, in care cei alesi se vor bucura impreuna cu El, apoi vor urma invierea mortilor si judecata universala. Toate aceste preziceri care au fost si urmeaza, dupa parerea unora, sa fie, in toate timpurile i-au facut pe oameni sa creada profund in ele, punandu-le in fata versete din Biblie, care, dupa cum am vazut si in alte articole postate pe site, versete biblice care sunt interpretate si reinterpretate si chiar modificate si adaugate, si astfel daca compari Bibliile de la doua-trei religii, observam ca nici una nu este la fel, si sa nu mai vorbim de vechimea Bibliei care de-a lungul miilor de ani a fost din nou si din nou modificata, bineanteles in folosul sa spunem asa, a “baietilor destepti”.

Multe alte institutii religioase au facut precizari mult mai socante cum sunt de exemplu: - mormonii – sunt obsedati de eternitate – ei accepta cu greu ideea unui sfarsit; satanistii cred cu convingere ca atunci cand toate popoarele vor adera la satan, atunci va fi Sfarsitul Lumii acesteia, in triumful raului; ufologistii – fanatici ai fenomenelor O.Z.N. (obiecte zburatoare neidentificate) – asteapta cu nerabdare o mare invazie extraterestra, prin care se va instaura o noua civilizatie pe Terra. Adeptii pseudobisericilor scientiste prevad in viitorul apropiat o glorioasa era cibernetica, iar Sfarsitul Omenirii ar fi inrobirea omului de catre robot.

Mase intregi de oameni, printr-o strategie bine pusa la punct, prin manipularea si influentele diferitelor institutii, reusesc mereu sa atraga omul de la simpla si linistita lui viata, intr-un cadru atat de izolat si de diferit de cele mai multe ori, incat dedicarea unei intregi vieti si implementarea unor conceptii bine definite in gandirea omului, aduc individului din societate o perspectiva asupra vietii de multe ori fantezista si chiar bolnava, dar in trecerea anilor, personalitatea create este imposibil de remediat si omul cu gandirea sa apartine cu totul institutiei si mereu doar ei.

Ce spune Noul Testament despre Sfarsitul Lumii, cititi in versetele de mai jos:

- Matei 24:3-14 :

“El a sezut jos pe muntele Maslinilor. Si ucenicii Lui au venit la El la o parte, si i-au zis: “Spune-ne, cand se vor intampla aceste lucruri? Si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia?

Drept raspuns, Isus le-a zis: “Bagati de seama sa nu va insele cineva. Fiindca multi vor veni in Numele Meu, si vor zice: “Eu sunt Hristosul! Si vor insela pe multi. Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie: vedeti sa nu va spaimantati, caci toate aceste lucruri trebuie sa se intample. Dar sfarsitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula impotriva altui neam, si o imparatie impotriva altei imparatii; si, pe alocurea, vor fi cutremure de pamant, foamete si ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decat inceputul durerilor. Atunci va vor da sa fiti chinuiti, si va vor omora; si veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci multi vor cadea, se vor vinde unii pe altii, si se vor ura unii pe altii. Se vor scula multi prooroci mincinosi si vor insela pe multi. Si din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci. Dar cine va rabda pana la sfarsit, va fi mantuit. Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni Sfarsitul.” ( O alta varianta a acestei descrieri se poate citi si la Marcu 13: 3-13)

- Faptele Apostolilor 1:7 : “El le-a raspuns: Nu este treaba voastra sa stiti vremurile sau soroacele; pe acestea Tatal le-a pastrat supt stapanirea Sa.”

- Marcu 13:32 : “Cat despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu stie nimeni, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal.”

- Matei 24:37 – 42 : “Cum s-a intamplat in zilele lui Noe, aidoma se va intampla si la venirea Fiului omului. In adevar, cum era in zilele dinainte de potop, cand mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua de azi cand a intrat Noe in corabie, si n-au stiut nimic, pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, tot asa va fi si la venirea Fiului omului. Atunci, din doi barbati cari vor fi la camp, unul va fi luat si altul va fi lasat. Din doua femei cari vor macina la moara, una va fi luata si alta va fi lasata. Vegheati dar, pentru ca nu stiti in ce zi va veni Domnul vostru.”

- 1Tesaloniceni 5:2 : “Pentru ca voi insiva stiti foarte bine ca ziua Domnului va veni ca un hot noaptea.”

- 1Ioan 2:18 : “Copilasilor, este ceasul cel de pe urma. Si, dupa cum ati auzit ca are sa vina anticrist, sa stiti ca acum s-au ridicat multi anticristi: prin aceasta cunoasteam ca este ceasul de pe urma.”

- Matei 24:30 – 31 : “Atunci se va arata in cer semnul Fiului omului, toate semintiile pamantului se vor boci, si vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava. El va trimite pe ingerii Sai cu trambita rasunatoare, si vor aduna pe alesii Lui din cele patru vanturi, de la o margine a cerurilor pana la cealalta.”

- 1Tesaloniceni 4:16 – 17 : “Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, se va pogora din cer, si intai vor invia cei morti in Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul”.

Apocalipsa – Cand va veni Sfarsitul? (I)

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 05 May 2011 12:47:00 +0000

"Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant, si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau. I-a parut rau Domnului ca a facut pe om pe pamant, si S-a mahnit in inima Lui. Si Domnul a zis: Am sa sterg de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut, de la om pana la vite, pana la taratoare si pana la pasarile cerului; caci Imi pare rau ca i-am facut.” (dupa Biblia de Cornilescu – Geneza 6:5-7). Si tu omule, cu viata ta in timpurile moderne, cu visele tale demult apuse, sub umbra strangularilor economice, mirajului astrologic al horoscoapelor, sub umbra riscurilor uriase in care se hazardeaza genetica, intr-o era a informatiei, a tehnologiei, in multitudinea falselor cautari religioase si parapsihologice, tu omule, in nesiguranta zilei de maine te intrebi mereu: oare cand va veni Sfarsitul? Niciodata aceasta intrebare nu a fost noua, ea s-a transmis din generatie in generatie, omul fiind preocupat in permanenta de propriul sfarsit ca fiinta, cat si de problema sfarsitului lumii in care traieste. In preistorie, sfarsitul unui om era asemanat cu sfarsitul
cosmosului: neasteptat, imposibil de prevazut si de controlat, plin de mister. Indienii din vechime istoriseau misterioasele “varste ale lumii”, iar aztecii spuneau ca o furtuna insotita de o ploaie de foc trebuia sa marcheze sfarsitul erelor cosmice ale vietii lor. In Mesopotamia antica si pe vremea romanilor, in religiile lor, existau unele concepte despre o “perfectiune a timpurilor”, concepte care generau o nesfarsita invatatura despre sfarsitul timpului, iar la greci datorita lui Heraclit din Efes este cunoscut un sfarsit al lumii prin foc, iar la Platon si Aristotel, sfarsitul se prefigureaza printr-un potop. Modul de percepere a vietii intr-o anumita perioada de timp si influenta puternica a societatii asupra omului ca parte a gandirii vremii respective rezulta o conceptie despre Sfarsitul Lumii ce genereaza totdeauna un dezastru planetar, imaginat in permanenta sub denumirea de Apocalipsa. Dar dincolo de interpretarile apocaliptice ale oamenilor din antichitate sa vedem cum este vazuta Apocalipsa in prezent prin ochii crestinismului bazandu-ne in special pe versetele din Biblie care fac referire la aceasta:

Apocalipsa in Vechiul Testament:

Inainte de venirea lui Mesia, a lui Isus Hristos descoperirea despre sfarsitul veacurilor era deja prefigurata prin psalmistul David, proorocul Isaia, Ieremia, Ioil si Zaharia:

“Sa bata din palme raurile, sa strige de bucurie toti muntii inaintea Domnului! Caci El vine sa judece pamantul! El va judeca lumea cu dreptate, si popoarele cu nepartinire.” (Dupa Biblia de Cornilescu, aceste versete se afla la Psalmul 98:8-9, iar dupa Biblia ortodoxa la Psamul 97:10-11). Se pare ca ele au fost scrise de catre psalmistul David inca din veacul al IX-lea i.H., iar diferentele

dintre Biblii se datoreaza faptului ca fiecare cult in parte isi modifica propria Biblie in functie de cerintele cultului respectiv, dar referitor la continutul textului, de aceasta data, referirea este asemanatoare, doar ca diferentele de capitole se datoreaza faptului ca exista undeva in interiorul cartii adaugiri sau renuntari ale textelor, totusi sa nu deviem de la subiect. Poporul evreu care mereu isi pierdea credinta, iar proorocii biblici prin incercari de a readuce poporul inapoi la Dumnezeu, prin mustrari aspre, cum este si proorocul Isaia care printre celelalte vorbeste despre o zi a venirii infricosate a Domnului: “ochii celui mandru vor fi smeriti si mandria celor de rand va fi pogorata si numai Domnului in ziua aceea va fi ridicat in slavi. Caci Domnul Savaot va avea ziua Lui, se va ridica impotriva a tot ceea ce este mandru si semet si-l va pogora.” (dupa Biblia ortodoxa – Isaia 2:11 – 12, la fel si la Biblia dupa Cornilescu: Isaia 2:11 – 12, dar sub o alta interpretare de cuvinte – cititi aceste versete din Biblia dupa Cornilescu, deoarece spatiul alocat acestui articol este oricum prea mare). Intr-o referire a proorocului Isaia la caderea Babilonului printr-o vedenie, crestinismul vede aceste versete ca o referinta la venirea Domnului in slava: “zi a Domnului care vine apriga, manioasa si intaratata la manie, ca sa pustiasca pamantul si sa starpeasca pe pacatosii de pe el… Pentru acestea voi prabusi cerurile si pamantul se va clatina din locul lui, din pricina maniei Domnul Savaot, in ziua iutimii maniei Lui.” (dupa Biblia ortodoxa: Isaia 13:9 – 13, la fel si la Biblia dupa Cornilescu: Isaia 13:9 – 13, in acelasi context, dar sub o altfel de interpretare). Profetia despre Mesia si Judecata de Apoi o intalnim la profetul Ieremia: “iata, vin zile,

zice Domnul, cand voi ridica lui David Odrasla dreapta si va ajunge Rege si va domni cu intelepciune; mai apoi va face judecata si dreptate pe pamant.” (dupa Biblia ortodoxa, Ieremia 23:5, iar dupa Biblia de Cornilescu tot Ieremia 23:5 doar ca cuvintele: “dreapta si va ajunge Rege” lipsesc fiind inlocuite cu cuvintele asemanatoare: “neprihanita si El va imparati”, iar cuvintele “mai apoi” care ofera un inteles al zilelor de pe urma, la Biblia dupa Cornilescu lipsesc cu desavarsire, neavand nici un cuvant ca si inlocuire, cat si cuvantul final “pamant” fiind de fapt “tara”). Iezechiel prezinta timpurile finale prin “a doua venire a lui Mesia” astfel: “Vine, vine sfarsitul asupra celor patru laturi ale PAMANTULUI. Iata iti vine sfarsitul. Trimite-voi inaintea ta mania mea… Sfarsitul! A venit sfarsitul! E langa tine! Iata-l, a sosit!... Vine vremea, vine ziua tulburarii, iar nu a chiuiturilor de bucurie prin munti…” (dupa Biblia ortodoxa – Iezechiel 7:2-3,6-7,12, iar dupa Biblia de Cornilescu, Iezechiel de fapt se cheama Ezechiel 7:2-3,6-7,12, iar la 7:2, versetul face referire asupra tarii lui Israel: “vine sfarsitul, vine sfarsitul peste cele patru MARGINI ALE TARII!”

Calendarul Maya care se presupune ca ar
prezice Sfarsitul Lumii.

– probabil se referea la tara din perioada respectiva, dar versetul a fost transformat pentru a da inteles ca de fapt se refera la sfarsitul lumii, iar celelalte versete desi proorocesc un sfarsit, nu se refera neaparat in mod cert la sfarsitul lumii – cititi cu atentie aceste reinterpretari total diferite pentru ca prin reinterpretari de versuri oamenii sunt dusi in eroare, se formeaza diferite religii si unii oameni ajung chiar sa se sinucida prin simpla modificare poate a unui singur cuvant din versete – pe cand in Ezechiel capitolul 37, Dumnezeu chiar explica printr-o viziune exact modul cum vor invia mortii si cum va fi dupa Apocalipsa, dupa Biblia de Cornilescu. Acest capitol 37 este demn de luat in seama deoarece prezinta lucrurile exact, referitor la invierea oamenilor si la modul de organizare al “noului Israel” (cititi din Biblie: Ezechiel capitolul 37). La prorocul Ioil, avertismentele despre Judecata neamurilor se gasesc in capitolul 4 (patru) al cartii din Biblia ortodoxa, iata si doua versete referitoare la acest lucru: “sa se trezeasca toate neamurile si sa vina in Valea lui Iosafat, caci acolo voi aseza scaunul de judecata… Multimi si iar multimi in Valea Judecatii, caci este aproape ziua Domnului in Valea Judecatii.” (Ioil 4:13-14). La Biblia dupa Cornilescu intreg capitolul 4 nu EXISTA, este inexistent, cartea lui Ioel (ci nu Ioil ca si la ortodoxi) cuprinde doar trei capitole, iar versetele de mai sus se pot gasi la capitolul 3 (trei), versetele 12 si 14. La profetul Zaharia, in conceptia crestinismului, versetul care este aproape identic si cu acelasi inteles in ambele Biblii, face referire la cum va fi ziua judecatii: “va fi o zi deosebita pe care Domnul singur o stie; nu va fi nici zi si nici noapte, ci in vremea serii va fi lumina” - (Zaharia 14:7). Multe alte versete din Vechiul Testament fac referire la Sfarsitul Lumii (chiar invit cititorii sa le descrie la rubrica de comentarii din josul articolului pentru o mai buna intelegere a modului de concepere a Apocalipsei); totusi in analiza tuturor timpurilor istorice, principiile de baza ale Sfarsitului Lumii se caracterizeaza prin doar doua lucruri distincte: 1. Distrugerea lumii prin calamitati naturale. 2. Distrugerea lumii direct de catre oameni.

Importanta Apocalipsei in simpla gandire umana ce s-a revarsat asupra ei timp de milenii intregi, nu ar trebui sa afecteze intr-un mod profund viata oamenilor de zi cu zi, ci reflexia asupra modului individual de viata al fiecarui om in parte, ar trebui fiecare sa concretizeze clar si sigur etapele periodice ale vietii intr-o grija permanenta fata de propria viata, constientizand faptul ca intr-o buna zi, fiecare fiinta umana va avea propriul ei sfarsit.

Urmariti videoclipul holywood-ian despre Sfarsitul Lumii:

Cititi si partea a II-a a articolului si aflati ce spune Noul Testament despre Sfarsitul Lumii si cum de-a lungul istoriei, oamenii crezand ca va veni Sfarsitul Lumii in vremea lor, au recurs la metode exagerate care le-a afectat profund viata.

Cavalerii Templieri – "lupta si mori" pentru “Hristos”

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 03 May 2011 13:10:00 +0000

O lume – intr-o singura lume traim! O singura lume bine structurata, bine organizata, si totusi o lume mai mult ireala decat reala, o lume in care puterea iluziei tresalta si marea sentimentelor din inimile oamenilor este prinsa totdeauna in mreaja puterilor ce conduc lumea. Intr-un timp, intr-o era, intr-un secol cand puterea superioara era dominata inca de biserica, ea creaza “binecuvantatii Domnului”: Calugarii Templieri. 19 sau 20 de ani despart cucerirea Ierusalimului de nasterea ordinului. Alti 20 de ani despart sfarsitul efectiv al cruciadelor de disparitia Templului. Ordinul Templului se naste in anul 1118 sau 1119, iar Clement al-V-lea ii pune capat in 1312. Datorita expansiunii islamice, a conducatorilor corupti ai bisericii, la data de 27 noiembrie 1095, papa Urban al-II-lea tine un discurs multimii de
clerici si laici adunate la Champ-Herm, din Clermont. Textul discursului (daca a existat vreodata, fiinca e posibil ca papa sa fi improvizat), s-a pierdut. Totusi au dainuit patru marturii directe ale apelului lui Urban al II-lea: Geoffroy de Vendome, Baudri de Bourguiel, Robert Moine si Foucher de Chartres care erau prezenti la Clermont. Iata doua din aceste marturii:“Din acest motiv va avertizez si va conjur, nu in numele meu, ci in numele Domnului, pe voi, crainicii lui Hristos (adica pe episcopii prezenti) sa-i indemnati prin proclamatii frecvente pe francii de toate rangurile, pedestrasi si cavaleri, saraci si bogati sa se grabeasca sa vina in ajutorul adoratorilor lui Hristos, sperand ca mai este inca timp, si sa alunge departe de regiunile supuse credintei noastre rasa pagana a devastatorilor.” “ Fie ca acesti oameni, mai spune papa in incheiere, care pana in prezent au avut criminalul obicei de-a se deda unor razboaie interne impotriva credinciosilor, sa mearga impotriva necredinciosilor si sa termine prin victorie o lupta care ar fi trebuit de mult inceputa, si fie ca aceia care nu au fost atata amar de vreme decat niste talhari sa devina adevarati cavaleri…”. “Cat despre cei care vor pleca in acest razboi sfant – daca isi vor pierde viata fie pe drum, pe uscat, fie traversand marile, fie luptand cu paganii – toate pacatele lor vor fi iertate pe loc.” E mai mult decat simpla penitenta acordata celor care vor pleca de catre un canon de conciliu: acordand o indulgenta plenara celor care decedau pe drum sau in lupta, lucru pe care nu si-l imaginase Grigore al-VII-lea cand proiecta in 1074 o expeditie inarmata in Orient, Urban al-II-lea confera tuturor celor care „vor lua crucea” statutul de martiri. Adevarul este ca pana atunci Biserica ii considera pe cei care varsau sange drept iremediabil pangariti. Primii crestini, in sanul Imperiului Roman, refuzau serviciul militar. Lucrurile aveau deja sa se schimbe cand Constantin le-a admis religia in 313, inainte de a o sprijini pe fata. Pe vremea principatelor, in fata dezagregarii puterii centrale si a intensificarii violentelor locale, pacea si armistitiul lui Dumnezeu nu sunt suficiente pentru a asigura

securitatea posesiunilor si oamenilor Bisericii, trebuia ca acestia sa accepte sa se reformeze, clameaza Urban al-II-lea continuandu-l pe Grigore al-VII-lea, si ca acesti razboinici „sa devina niste adevarati cavaleri”! „Cat despre cei care vor pleca in acest razboi sfant – daca isi vor pierde viata fie pe drum, pe uscat, fie traversand marile, fie luptand cu paganii – toate pacatele lor vor fi iertate pe loc.” E mai mult decat simpla penitenta acordata celor care vor pleca de catre un canon de conciliu: acordand o indulgenta plenara celor care decedau pe drum sau in lupta, lucru pe care nu si-l imaginase Grigore al VII-lea cand proiecta in 1074 o expeditie inarmata in Orient, Urban al II-lea confera tuturor celor care „vor lua crucea” statutul de martiri. Sa nu mai fie doar niste „equites” care cutreiera drumurile in bande, sa nu mai fie mercenari ai seniorilor razboiului, care isi fac fiefurile pe socoteala bunurilor si a puterilor episcopale... Sa se transforme in milites DEI, soldati ai Domnului, si sa plece sa lupte pe meleaguri indepartate cu dusmanii lui Dumnezeu. Aceasta le va aduce penitenta si daca aveau sa moara, toate pacatele le vor fi iertate, dar sa plece neantarziat. Foucher de Chartres a spus: asa a vorbit papa: ”Fie ca nimic sa nu intarzie plecarea celor care merg in aceasta expeditie; sa-si arendeze pamanturile si sa-si adune toti banii necesari cheltuielilor si, de indata ce iarna se va sfarsi, lasand locul primaverii, sa porneasca la drum sub calauzirea Domnului.” Imediat, toti cei care se aflau de fata au fost cuprinsi de „unul si acelasi sentiment” si au strigat: „Asa vrea Dumnezeu! Asa vrea Dumnezeu! In anul 1096, in primavara, patru mari armate s-au pus in miscare, incat nici macar papa insusi nu s-a asteptat la un asemenea succes, astfel ca dupa cucerirea Orasului Sfant si dupa o baie de sange sacrificiala (aparatorii cetatii au fost urmariti, ucisi si spintecati, pana la Templul lui Solomon). Dupa relatarea unui cronicar anonim, acolo ar fi avut loc un asemenea macel, incat ai nostrii calcau pana la glezne in sange, iar dupa jaf, fiecare si-a facut rugaciunea, apoi baronii si cativa clerici au tinut sfat. Jacques de Vitry care a scris „Istoria Orientului”, fiind nascut in 1160 – 1170 in tinutul din imprejurimile orasului Reims spunea despre templieri: „In urma evenimentelor, si in timp ce din toate partile lumii, bogati si saraci, tineri si tinere dadeau fuga la Ierusalim ca sa viziteze Locurile Sfinte, briganzi si talhari infestau

drumurile publice, intindeau ambuscade pelerinilor care mergeau fara teama, jefuindu-i pe multi dintre acestia si masacrandu-i pe unii. Niste cavaleri placuti si devotati Domnului, insufletiti de caritate, renuntand la cele lumesti si dedicandu-se slujirii lui Hristos, s-au legat printr-o profesiune de credinta si prin juraminte solemne, depuse in fata patriarhului Ierusalimului, sa-i apere pe pelerini de acesti briganzi si oameni sangerosi, sa protejeze drumurile publice, sa lupte pentru suveranul rege, traind, ca niste canonici, in supunere, castitate si fara bunuri lumesti”. Astfel spus, pentru a deveni un cavaler templier, oamenii erau indemnati sa renunte la absolut totul, cum de altfel a facut Hugues de Payns, ca si mai tarziu suzeranul sau, contele de Champagne, care s-a despartit de sotia sa, Elisabeth, si de fii lui Gribouin si Thibaud si nu in ultimul rand renuntand la o parte din patrimoniul sau in favoarea Templului. Practic, analizand situatia si asezand-o intr-o balanta se pare ca Biserica se imbogatea substantial ( pentru ca la fiecare cavaler primit in mijlocul Ordinului Templier, el era obligat sa renunte la „bunurile lumesti” in favoarea celor "dumnezeiesti” – iertarea tuturor pacatelor – si astfel cavalerul templier pe langa faptul ca ramanea falit chiar si de familie, lupta, punandu-si viata in pericol si chiar sacrificand-o intr-un toate pentru Biserica, „pentru Hristos”. Modalitatea de organizare a lucrurilor, puterea de influenta asupra gandirii mentalitatii umane din oricare perioada a timpului istorico-uman, fara vreo interventie divina miraculoasa, ci doar pentru propagarea si mentinerea statutului in societate a indivizilor mereu dornici de putere, rasei umane totdeauna i se va lua dreptul de a fi libera cu adevarat. Inca din epoca primitiva pana in zilele cavalerilor templieri si chiar pana in zilele noastre cand oamenii au fost transformati in „camikaze” sau se sinucid prin atentate in numele lui Allah, puterea de convingere a maselor sub aspectul unor oameni, institutii, zei si dumnezei, reusesc sa transforme omul intr-o gandire manipulativa, intr-un lucru usor influentabil, in ceva atat de real, si totusi, in ceva ce de fapt este total inexistent..., in ceva asemanator, doar cu un simplu vis si atat, iar sacrificiul este chiar insusi viata. Oare merita?

De ce contradictii in Biblie? – II

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 30 May 2010 01:34:00 +0000

Big Bang-Big Bang, real sau imaginar, adevarat sau fals, corect sau gresit, timpul a trecut. Big Bang-Big Bang, muntele de altadata, acum doar praf si ceata, iar cuvantul ce te intarea odata, acum te slabeste ca niciodata. Big Bang-Big Bang, strop cu strop, picatura cu picatura, cele doua capete ale clepsidrei se intorc mereu, iar Dumnezeul timpului meu este inlocuit cu Dumnezeul timpului tau. Big Bang-Big Bang. Slavit fie Domnul.
Cuvantul, darul omului pentru om, o indulcire a comunicarii in adanca personalitate a supravietuirii vietii. Celula nu poate fi oprita, Lumina nu poate fi stinsa, iar Cuvantul este miscator. Sunetul nu are valoare daca nu este inteles, iar sentimentul te condamna sa plutesti pana acolo incat mereu ai sa visezi. Gandeste logic, rational pentru ca mintea ta nu are timp sa gandeasca raul din orice altceva. Pic-pic-pic si viata in fiecare zi mai are doar un pic. Laudat fie Domnul.
Biblia este cea mai cumparata, cea mai pretuita si probabil cea mai gresit inteleasa carte din intreaga istorie a civilizatiei umane. Biblia este cea mai importanta carte din istoria civilizatiei vestice, iar zecile de culte crestine o admira atat de mult incat cred ca reprezinta insusi Cuvantul lui Dumnezeu trimis de Dumnezeu oamenilor pe Pamant. Ea este consultata in zilele noastre in dezbateri publice, in privinta drepturilor homosexualilor, avort, chiar si cand se merge la razboi cu alte tari, si chiar si in organizarea si conducerea societatii. Cu toate aceasta Biblia ramane cartea cu cea mai mare putere de influenta asupra oamenilor, deoarece ea dezvaluie prezenta lui Dumnezeu de-a lungul istoriei umanitatii. In aceasta a doua parte a acestui articol doresc sa ma opresc mai mult asupra Noului Testament din Biblie, prezentand o importanta mai mare in primul rand pentru aparitia Fiului lui Dumnezeu printre oameni si a modului corect cum s-au desfasurat evenimentele din acele timpuri, dar inainte de toate trebuie sa readuc aminte de felul cum Noul Testament a intrat in posesia civilizatiei moderne. Cartile Noului Testament au fost scrise toate in greaca, in primul secol al erei noastre. Au fost scrise de catre crestinii care vorbeau limba greaca ce doreau sa pastreze si sa imparta parerile lor si cu ceilalti confrati de-ai lor despre Isus, despre modurile de comportament, despre credinta lor, etc. Astfel ca un autor cum a fost Marcu, cel care a scris prima evanghelie, si care se presupune ca ar fi trait la Roma, felul cum era cartea Evanghelia dupa Marcu transmisa mai departe (neexistand in acea epoca xeroxuri, redactare pe calculator sau fisiere PDF, neexistand nici macar hartie de carbon), era transmisa din mana in mana si transcrisa tot manual de un crestin, apoi un alt crestin obtine copia celui dintai si o copia manual si el, oferind-o mai departe celui de-al treilea si tot asa mai departe. Problema este ca in lumea veche, in acea perioada a Imperiului Roman, cel mai probabil ca 90% din populatie era analfabeta (nu stiau sa scrie si sa citeasca), nu oricine putea sa faca o copie, iar majoritatea celor care stiau sa scrie nu o faceau prea bine.
[Documentarul de mai jos va prezinta cu lux de amanunte contradictiile din Biblie:]

Rastalmacindu-l pe Iisus 1/10:

Cine a facut primele copii ale evanghelilor Noului Testament nu se stie. Nu stim daca acea persoana era competenta sau nu era competenta sa faca o copie, cert este ca s-au facut copii de mana, propozitie cu propozitie, cuvant cu cuvant, litera cu litera. Acum daca cineva a facut o copie, iar altul a facut o alta copie dupa prima copie si cartea insusi fiind o copie a copiilor, ea isi pierde din originalitate datorita scrierii si traducerilor diferite, oferind astfel intelesuri diferite. Ganditi-va ca o copie a Evangheliei dupa Marcu nu exista decat de prin anul 200 e.n. – cam la o distanta de aproximativ 150 de ani de cand a fost scris originalul. Neavand originalele si nici macar primele copii, ci doar copii ale multor alte copii pierdute de-a lungul sutelor de ani, pozitia cuvintelor din carte ramane incerta.

Rastalmacindu-l pe Iisus 2/10:

[Click pentru a vedea si celelalte episoade din documentarul: Rastalmacindu-l pe Iisus.]
Noul Testament a fost scris in greaca, iar la ultima numaratoare s-au descoperit peste 5.700 de copii, iar in limba latina exista vreo 10.000 de copii, cei drept mai putine in limbile : copta (limba Egiptului Antic), in siriana, georgiana, armeana, vechea slavona bisericeasca, etc. Aceste copii pot fi comparate intre ele si fiind comparate intre ele se gasesc foarte multe greseli, pentru ca nici macar doua din aceste copii nu sunt identice.
Marea problema este daca au rezultat modificari importante in Biblie datorita greselilor de-a lungul timpului ? Raspunsul este DA si un exemplu major este in Evanghelia dupa Marcu : In aceasta evanghelie Isus este judecat, crucificat, e mort, e ingropat, iar in a treia zi femeile merg la mormant. Mormantul e gol, Isus nu este inauntru. Acolo este un om care le spune ca Isus nu este acolo, ca a inviat. Le spune femeilor sa zica discipolilor ca ii va intalni in Galilea, apoi femeile au fugit de la mormant si nu au spus nimanui nimic pentru ca le era teama. Punct. Aici se termina Evanghelia dupa Marcu. Si te gandesti cum de se poate termina asa !!! Le-a fost spus sa-i anunte pe discipoli, dar nu spun nimanui ! Discipolii nu mai afla ? Nu mai merg in Galilea ? Nu-l mai vad pe Isus ? Cum se poate sfarsi asa ? Exact asta a fost reactia scribilor. Au ajuns la final si au spus cum de se poate termina asa! Scribii au decis ca nu se poate termina acolo si au adaugat inca 12 versete. In Bibliile de azi veti gasi acele 12 versete adaugate dupa Cap.16, versetul 8 si deseori vor fi in paranteze duble, pentru ca traducatorii vor scrie la subsol ca versetele n-au fost initial acolo ci au fost adaugate de scribi mai tarziu. Stim ca au fost adaugate mai tarziu pentru ca nu apar in manuscrisele timpurii, iar stilul este diferit de cel al restului Evangheliei dupa Marcu si exista inconsistente intre acest final si versetele de dinainte. Aceasta este clar o adaugare la Evanghelia dupa Marcu.
In Noul Testament sunt tot felul de modificari, unele legate de dispute teologice din crestinatatea timpurie, unde scribii schimbau textul si-l faceau sa coincida cu parerile lor teologice, altele au legatura cu schimbarile dintre relatia dintre crestini si evrei, altele cu conceptia crestinilor fata de femei (dezbaterile au loc si astazi in bisericile crestine, cu privire la femei daca au dreptul la un rol in conducere). Deseori aceste dezbateri se fac in jurul unor versete modificate de scribi. In secolul doi, trei, cand rolul femeilor era minimizat au aparut dintr-o data manuscrise in care femeilor le era spus sa fie tacute in biserica. Foarte multe lucruri din Biblie sunt modificate si reinterpretate pentru a fi in concordanta cu principiile de baza ale intereselor maselor dintr-o anumita institutie, fie ea religioasa sau nu. Biblia a fost, este si ramane o CARTE. In multitudinea de cuvinte si fraze, ea invata intr-adevar despre Dumnezeu, despre comportamentul uman, despre istorie, etc., dar ramane doar o CARTE. Tot ceea ce trece dincolo de cuvintele din cartea Biblia nu sunt decat forme de manifestare ale comportamentelor umane.
Mai jos aveti si alte contradictii descoperite in Biblie :

Contradictii biblice despre doctrinele teologice:

Dumnezeu e atotputernic
Matei 19:26
Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
Dumnezeu nu este atotputernic
Judecatori 1:19
Domnul a fost cu Iuda; şi Iuda a pus stăpînire pe munte, dar n’a putut să izgonească pe locuitorii din cîmpie, pentrucă aveau cară de fer.

Exista doar un singur Dumnezeu
Deuteronom 6:4
Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.
Exista mai multi Dumnezei
Geneza 1:26
Apoi Dumnezeu a zis: ,,Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpînească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pămîntul şi peste toate tîrîtoarele cari se mişcă pe pămînt.
Geneza 3:22
Domnul Dumnezeu a zis: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul. Să -l împedecăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mîna, să ia şi din pomul vieţii, să mănînce din el, şi să trăiască în veci.

Dumnezeu este vazut si auzit
Geneza 3:9,10
Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: ,,Unde eşti?”
El a răspuns: ,,Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentrucă eram gol, şi m’am ascuns.”
Dumnezeu este invizibil si nu poate fi auzit
Ioan 1:18
Nimeni n’a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L -a făcut cunoscut”
Ioan 5:37
Şi Tatăl, care M’a trimes, a mărturisit El însuş despre Mine. Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa;
Timotei 6:16
singurul care are nemurirea, care locuieşte într’o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L -a văzut, nici nu -L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea vecinică! Amin.

Contradictii biblice despre percepte morale:

Furtul incurajat
Exod 3:21,22
21. Voi face chiar ca poporul acesta să capete trecere înaintea Egiptenilor; şi, cînd veţi pleca, nu veţi pleca cu mînile goale.
22. Fiecare femeie va cere de la vecina ei şi dela cea care locuieşte în casa ei, vase de argint, vase de aur, şi haine, pe cari le veţi pune pe fiii şi fiicele voastre. Şi veţi jăfui astfel pe Egipteni.
Exod 12:35,36
35. Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise, şi au cerut Egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine.
36. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea Egiptenilor, cari le-au împlinit cererea. Şi astfel au jăfuit pe Egipteni.
Furtul interzis
Levitic 19:13
Să nu asupreşti pe aproapele tău, şi să nu storci nimic dela el prin silă. Să nu opreşti pînă a doua zi plata celui tocmit cu ziua.
Exod 20:15
Să nu furi.

Omuciderea incurajata
Exod 32:27
El le-a zis: ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra dela o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa”
Omuciderea interzisa
Exod 20:13
Sa nu ucizi.

Femeile nu au drepturi
Geneza 3:16
Femeii i-a zis: ,,Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine.
1 Timotei 2:12
Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.
1 Corinteni 14:34
Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvîntul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.
Femeile au drepturi
Judecatori 5:7
Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere, Pînă cînd m’am sculat eu, Debora, Pînă cînd m’am ridicat eu, ca o mamă în Israel.
Faptele Apostolilor 21:8,9
8 A doua zi, am plecat şi am ajuns la Cezarea. Am intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi am găzduit la el.
9 El avea patru fete fecioare cari prooroceau.

De ce contradictii in Biblie ?

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 02 Apr 2009 07:54:00 +0000

Crestinismul, intreg crestinismul afirma ca „Sfanta” Biblie este cea mai corecta Carte din lume, este Cartea insuflata de insusi Dumnezeu intregii omeniri pentru ca omul sa cunoasca pe Dumnezeu, este Cartea care, dupa cum afirma crestinii, este insusi „CUVANTUL LUI DUMNEZEU”. Biblia este unica, este deosebita de toate celelalte carti in urmatoarele privinte: a) Este scrisa intr-un interval de timp de 1500 de ani; b) Este scrisa de catre 40 de scriitori diferiti, provenind din toate paturile sociale: regi, tarani, filozofi, pescari, poeti, politicieni, carturari, etc. Spre exemplu: Moise – lider politic, educat in universitatile Egiptului, Petru – pescar, Amos – cioban, Iosua – general de armata, Neemia – paharnic, Daniel – prim-ministru, Luca – medic, Solomon – rege, Matei – vames, Pavel – rabin, etc. c) Scrisa in timpuri diferite: David scrie in vremuri de razboi, Solomon in timp de pace. d) Scrisa in diferite stari sufletesti: unii au scris de pe culmile bucuriei, altii din adancul necazului si al disperarii. e) Scrisa pe trei continente: Asia, Africa si Europa. f) Scrisa in trei limbi diferite: ebraica – a fost limba Vechiului Testament. In 2Imparati 18:26-28 este numita „limba lui Iuda”, in Isaia 19:18 „limba Canaanului”; a fost scrisa in aramaica – a fost „limba comuna” a Orientului Apropiat pana in vremea lui Alexandru cel Mare (sec. VI – IV i.CH.); a fost scrisa in greaca – limba Noului Testament – a fost limba internationala pe vremea lui Isus. g) A fost scrisa in timpul a peste 60 de generatii. h) A fost scrisa in locuri diferite – exemplu: Moise scrie in pustie, Ieremia scrie in temnita, Daniel – pe coasta unui deal si intr-un palat, Pavel – intre zidurile inchisorii, Luca – in timp ce calatorea, Ioan – exilat pe insula Patmos si altii, in conditii aspre ale expeditiilor militare. i) Subiectul ei include sute de probleme controversate. Un subiect controversat este un subiect care va determina opinii contradictorii atunci cand este mentionat sau discutat. Exista o singura istorie in desfasurare: „Rascumpararea omului din pacat de catre Dumnezeu.” Oricum, in ansamblul ei, nu exista nici o carte care sa se apropie sau macar sa inceapa sa se compare cu circulatia Bibliei. Prima publicare importanta a Scripturii a fost traducerea Vulgata. A fost tiparita la tipografia Gutemberg. Insa cu toate acestea, criticul are dreptate: (afirmatia care urmeaza apartine unui crestin pe nume Josh McDowell care a scris-o in cartea sa”) ACEASTA NU DOVEDESTE FAPTUL CA BIBLIA ESTE CUVANTUL LUI DUMNEZEU, aceasta dovedeste insa ca Biblia este unica. Se spune ca a fost scrisa pe materiale perisabile, a trebuit sa fie copiata si recopiata timp de sute de ani inainte de inventarea tiparului; cu toate acestea, crestinismul din zilele noastre sustine ca existenta, stilul si corectitudinea ei nu au fost diminuate. Evreii au pastrat aceste manuscrise ale Bibliei asa cum nici un alt manuscris n-a fost pastrat vreodata. Folosind sistemul lor: massora (parva, magna si finalis) pastrau evidenta fiecarei litere, silabe, cuvant si paragraf. Exista in cadrul culturii lor o grupare speciala de barbati: carturari, cunoscatori ai legii, masorecti) a caror singura datorie era sa pastreze si sa transmita aceste documente cu fidelitate practic perfecta. Exista in prezent mai mult de 5.300 de manuscrise in greaca ale Noului Testament. Adaugam peste 10.000 de exemplare in latina Vulgata si cel putin 9.300 ale altor versiuni timpurii si avem mai mult de 24.000 de copii manuscrise ale unor portiuni din Noul Testament, cel putin asa sustine intreg crestinismul. Practic, Biblia este de nezdruncinat in autenticitatea ei. Chiar se spune ca: „Daca cineva ignora Biblia ca nefiind vrednica de incredere, atunci va trebui sa ignore pe baza aceluiasi motiv aproape intreaga literatura a antichitatii, mai ales la cat de multe dovezi exista in favoarea autenticitatii ei.” Cu toate acestea, stiind ca Biblia este la fel de autentica ca si la prima ei aparitie, totusi in interiorul ei se gasesc foarte multe contraziceri, ceea ce pune sub semnul intrebarii faptul daca ea este insuflata de Dumnezeu sau este ea Cuvantul lui Dumnezeu? Chiar din cauza acestor contradictii, dupa cum se stie, lectura Bibliei in Evul Mediu in afara membrilor clerului, a fost strict interzisa, sub amenintarea unor pedepse aspre. Mai jos voi arata cateva contraziceri biblice: 1) O contrazicere destul de dura este aceea a sclavilor din Vechiul Testament care suna asa (Exodul 21:2-6): „Daca vei cumpara un rob evreu, sa slujeasca sase ani ca rob; dar in al saptelea sa iasa slobod; fara sa plateasca nimic ca despagubire. Daca a intrat singur, sa iasa singur; daca era insurat, sa iasa si nevasta-sa impreuna cu el. Daca stapanul lui i-a dat o nevasta, si a avut fii si fiice cu ea, nevasta si copiii sa fie ai stapanului lui, iar el sa iasa singur. Daca robul va zice: „Eu iubesc pe stapanul meu, pe nevasta-mea si copiii mei, si nu vreau sa ies slobod”, atunci stapanul lui sa-l duca inaintea lui Dumnezeu, sa-l apropie de usa sau de stalpul usii, si stapanul lui sa-i gaureasca urechea cu o sula, si robul sa ramana pentru totdeauna in slujba lui.” Ce credeti despre aceste versuri din Biblie? Pe mine m-au lasat foarte uimit! Cum este posibil, ca Biblia sa accepte sclavagismul? Cum este posibil ca Biblia sa nu fi abolit sclavagismul !!! Chiar va rog, pentru cei dintre voi, care puteti sa aduceti explicatii logice, dar fara exprimari vulgare, sunteti invitati sa trimite-ti comentarile la versete si la acest articol. 2) A doua porunca din Decalog ( Exodul 20:4-5) suna asa: „Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor cari sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul. Sa nu te inchini inaintea lor, si sa nu le slujesti;…” Aceasta fiind una dintre cele 10 porunci date de insusi Dumnezeu si scrise pe tablele lui Moise! Intrebarea: De ce ne inchinam la icoane (ma refer la ortodoxi). Vad aici o contrazicere a bisericii. Oare ce ar raspunde un preot la aceasta intrebare? Unii ar spune ca de fapt noi nu ne inchinam la imaginea propriu-zisa, ci la ceea ce reprezinta ea. Atunci, de ce mai avem nevoie de icoane? Uitati-va la musulmani, si ei se roaga la Dumnezeu, la Allah, dar in moschee nu au icoane. Iar crestinii, oare cresc mai mult in ochii lui Dumnezeu, daca merg la biserica si i-au la rand icoanele si le saruta? 3) Atunci cand Dumnezeu a creat Universul, chiar inca de la inceput, in Biblie apare o contrazicere foarte mare, avand in vedere legile universale cu care noi suntem deja obisnuiti. Spre exemplu istoria creatiei incepe: La inceput, Dumnezeu a facut cerurile si pamantul (Geneza 1:1). Cu alte cuvinte era Pamantul, sa zicem in mijlocul spatiului! Ceea ce este interesant este ca in primele trei zile, Dumnezeu creaza Pamantul (Geneza 1:2), lumina (Geneza 1:3), intinderea de ape (Geneza 1:6), verdeata, iarba cu samanta, pomii roditori (Geneza 1:11), iar tocmai in ziua a patra Dumnezeu creaza Soarele, Luna si Stelele (Geneza 1:14-19). Deci, noi acum ar trebui sa credem ca Pamantul statea pe loc timp de trei zile, iar tocmai apoi a inceput sa se invarta in jurul Soarelui care a aparut a patra zi, desi Pamantul era deja cu iarba, samanta, pomi fructiferi… De aici si-a luat si biserica ideea cum ca Pamantul se afla in Centrul Universului si restul se invarte in jurul lui, asta pana a venit Galileo Galilei cu adevarata teorie despre asezarea Pamantului in Univers, invartindu-se in jurul Soarelui si nu invers. Exista o teorie care sustine ca fiecare zi a creatiei, de fapt nu este o zi de 24 de ore, ci poate sa fie un milion de ani sau un miliard, deoarece mai exista un verset in Biblie care spune ca pentru Dumnezeu o zi este ca o mie de ani si o mie de ani ca o zi, cum ca Dumnezeu este inafara timpului. Daca ar fi asa, aceasta teorie, ar insemna ca plantele care sunt create in a treia zi sa nu aiba lumina si sursa de caldura, decat atunci cand apare Soarele, adica a patra zi, care nu stiu cate milioane sau miliarde de ani ar insemna aceasta zi. In versetul trei din Geneza 1:3, totusi lumina a fost creata inaintea Soarelui, iar versetele Geneza 1:14,18, descrie acesti luminatori ai zilei: Soarele ziua si Luna si stelele noaptea. Pana in anul 1.600, oamenii credeau ca Luna si Soarele nu sunt decat niste reprezentanti ai zilei si ai noptii. Nu ei lumineaza ziua si noaptea, ei sunt niste reprezentanti pusi acolo sa stim cand este ziua si cand este noapte. Cum explicati asa ceva? Cum poate Pamantul sa existe inaintea Soarelui si cu iarba, samanta si pomi fructiferi, cand se stie foarte bine astazi ca ce mentine viata pe Pamant este Soarele care da lumina si caldura? 4) Dupa nasterea lui Cain si Abel, in Biblie apar asa numitele genealogii, arbori genealogici (Geneza 5:1-32) de la Adam la Noe, apoi mai apare in Noul Testament de la Avram la Isus si astfel s-a calculat cand a creat Dumnezeu Pamantul, tinand cont si de anii cat au trait acesti oameni care sunt scrisi in Biblie, si astfel a ajuns biserica sa zica ca Pamantul are 6.000 de ani. Acum, daca Pamantul are 6.000 de ani, oamenii nu ar putea sa vada in zilele noastre, o stea, o galaxie sau o nebuloasa mai departe de 6.000 de ani. Tot ceea ce se vede dincolo de o distanta de 6.000 de ani ar trebui sa nu existe, si totusi cea mai indepartata lumina care se poate vedea si exista chiar si poze facute de telescopul Hobble, se afla la o departare de 13 miliarde de ani lumina, sa nu mai vorbesc de stelele care se afla mai aproape de 13 miliarde de ani lumina!!! Cum se poate intelege varsta Universului care se presupune ca este de 13,7 miliarde de ani, cu povestea Creatiei din Biblie? Poate cineva dintre voi sa-mi explice ca mie unul imi este imposibil sa cred ca Pamantul are 6.000 de ani! 5) In Geneza 1:30, Dumnezeu le-a dat ca hrana tuturor animalelor, toata iarba verde. Cu alte cuvinte leul cu coltii lui, mananca iarba! Tigrul la fel, tantarul la fel, toate se hranesc cu iarba!!! Nu vad cum felinele ar putea manca iarba, pentru ca nu au dintii facuti ca sa rumege si nici sistemul digestiv nu este bun pentru iarba asa multa… Cum poate sa se scrie asa ceva in Biblie? Totusi sa continuam si cu alte contradictii: 6) Citim in Leviticul 11:13 – „Iata dintre PASARI, cele pe care le veti privi ca o uraciune, si din care sa nu mancati: vulturul, gripsorul si vulturul de mare;” iar la Leviticul 11:19 apar urmatoarele pasari: „barza, baltanul, si ce este din neamul lui, pupaza si liliacul.” Liliacul intr-adevar zboara, dar NU este PASARE. Criteriile pentru a fi mamifer (de exemplu: oamenii sunt mamifere) si ceea ce distinge mamiferul de pasare: mamiferele au coloana vertebrala, se incalzesc propriu, nu la soare ca reptilele, mamiferele au par, nu ca pasarile: pene, mamifere au dinti nu ca pasarile, mamiferele nasc pe cale naturala nu ca pasarile care depun oua… Deci oamenii cat si liliacul sunt mamifere, iar liliacul nu este in nici un caz PASARE. Sa continuam cu contradictiile: 7) In cartea 2Samuel 24:1, avem urmatorul verset: „Domnul S-a aprins de manie din nou impotriva lui Israel; si a starnit pe David impotriva lor, zicand: „Du-te si fa numaratoarea lui Israel si a lui Iuda”, apoi daca citim in 1Cronici 21:1 – „Satana s-a sculat impotriva lui Israel si a atatat pe David sa faca numaratoarea lui Israel.” Acum daca va ganditi ca sunt doua intamplari diferite, sa stiti ca nu sunt, pentru ca daca se verifica spre exemplu 1Cronici 21:2 si 2Samuel 24:2 (nu are rost sa le mai scriu pentru ca oricum articolul este destul de lung, dar puteti verfica dvs.), se observa ca este exact aceeasi intamplare, iar dupa aceasta intamplare, David a fost pedepsit destul de rau, „trimitand ciuma in Israel, de dimineata pana la vremea hotarata.” Intrebarea este: Cine pana la urma la starnit pe David ? Dumnezeu sau Satana ? Se pare ca la aceasta intrebare nu se cunoaste raspunsul, deoarece Biblia din nou se contrazice singura!!! Desi sunt foarte multe contraziceri in Biblie nu as putea sa le enumar pe toate aici pentru ca ar insemna sa-mi umplu tot site-ul numai cu contraziceri, dar voi mai adauga cateva si din Noul Testament: 8) Citim in Evanghelia dupa Matei 27:46-50 „Si pe la ceasul al noualea, Isus a strigat cu glas tare: „ELI, ELI, Lama Sabactani ?” adica: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit?” Unii din cei ce stateau acolo, cand au auzit aceste vorbe, au zis: „Striga pe Ilie!” Si indata, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu otet, l-a pus intr-o trestie, si l-a dat sa bea. Dar ceilalti ziceau: „Lasa, sa vedem daca va veni Ilie sa-l mantuiasca.” Isus a strigat iarasi cu glas tare, si Si-a dat duhul.” In Evanghelia dupa Marcu 15:34-37 citim: „Si in ceasul al noualea, Isus a strigat cu glas tare: ELOI, ELOI, lama sabactani” care, talmacit, inseamna: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? Unii din cei ce stateau acolo, cand l-au auzit, ziceau: „Iata, cheama pe Ilie!” Si unul dintre ei a alergat de a umplut un burete cu otet, l-a pus intr-o trestie, si I-a dat sa bea, zicand: „Lasati sa vedem daca va veni Ilie sa-L pogoare de pe cruce!” Dar Isus a scos un strigat tare, si Si-a dat duhul.” Apoi citim in Evanghelia dupa Luca 23:46 – „Isus a strigat cu glas tare: „Tata, in mainile tale Imi incredintez duhul!” Si cand a zis aceste vorbe, Si-a dat duhul.” Si in final citim in Evanghelia dupa Ioan 19:30 – „Cand a luat Isus otetul, a zis: „S-a ispravit!” Apoi Si-a plecat capul, si Si-a dat duhul.” Deci dupa Evanghelile dupa Matei si Marcu, Isus a zis: Eloi, Eloi (sau Eli,Eli), lama sabactani, apoi a mai strigat ceva si Si-a dat duhul. Sa zicem ca a strigat ce a zis Luca:„Tata in mainile tale imi incredintez duhul!” Si cand a zis aceste vorbe si-a dat duhul, dar in Ioan spune: „S-a ispravit!”. Deci pana la urma vreau si eu sa stiu care au fost ultimele cuvinte ale lui Isus inainte sa moara pe cruce? Astept comentariile dvs. 9) Citim in Evanghelia dupa Marcu 15:32 – „Hristosul, Imparatul lui Israel, sa se pogoare acum de pe cruce, ca sa vedem si sa credem!” Cei rastigniti impreuna cu El, de asemenea isi bateau joc de El”. Acum mergem la Luca 23:40 – 43 citim: Dar celalalt l-a infruntat, si i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care esti supt aceeasi osanda? Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre; dar omul acesta n-a facut nici un rau.” Si a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, cand vei veni in Imparatia Ta!” Isus a raspuns: „Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu mine in rai.” Intrebare: Ori isi bateau amandoi talhari joc de Isus, ori numai unul dintre ei? Nu stiu care varianta din evanghelii sa o cred: a lui Marcu care spune ca amandoi isi bateau joc de Isus sau a lui Luca care spune ca numai unul dintre talhari isi bate joc de Isus pe cand celalalt talhar ii i-a apararea ??? Continuam… 10) Cand s-au dus femeile la mormantul lui Isus? Citim in Marcu 16:2 – „In ziua dintai a saptamanii, s-au dus la mormant dis-de-dimineata, pe cand RASAREA SOARELE;” iar in Ioan 20:1 – „In ziua dintai a saptamanii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineata la mormant, pe cand era inca INTUNEREC; si a vazut ca piatra fusese luata de pe mormant.” Intrebare: Cand s-a dus la mormant: cand RASAREA SOARELE sau cand era inca INTUNERIC ? Si mai este intrebarea: Cine s-a dus totusi la mormantul lui Isus ? In Evanghelia dupa Ioan 20:1 care este descris mai sus, se spune ca Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineata la mormant. In Luca 24:9-10 citim: „La intoarcerea lor de la mormant, au povestit toate aceste lucruri celor unsprezece si tuturor celorlalti. Cele ce au spus aceste lucruri apostolilor, erau: Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama lui Iacov, si celelalte, cari erau impreuna cu ele.” De altfel, in Evanghelia dupa Marcu 16:1 citim: „Dupa ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salome, au cumparat miresme, ca sa se duca sa unga trupul lui Isus, iar in Evanghelia dupa Matei 28:1 citim: „La sfarsitul zilei Sabatului cand incepea sa se lumineze inspre ziua dintai a saptamanii, Maria Magdalena si cealalta Marie au venit sa vada mormantul. Deci numarul femeilor difera de la Maria Magdalena singura (Ioan 20:1), Maria Magdalena si cealalta Marie in Matei 28:1, si Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, Salome si celelalte femei…Deci cine s-a dus in ziua dintai a saptamanii pana la urma la mormantul lui Isus? Si daca s-au dus in ziua dintai a saptamanii, nu inseamna oare ziua de luni? Iar daca Isus a murit in „Vinerea Mare”, de vineri pana luni nu sunt oare patru zile? Deci cand a inviat Isus: a treia zi sau a patra zi? Mergem mai departe cu o alta contrazicere: 11) In Evanghelia dupa Luca 24:2-3 citim: „Au gasit piatra rasturnata de pe mormant, au intrat inlauntrul si n-au gasit trupul lui Domnului Isus.” Acum daca citim in Evanghelia dupa Matei 28:1,2 – „La sfarsitul zilei Sabatului, cand incepea sa se lumineze in spre ziua dintai a saptamanii, Maria Magdalena si cealalta Marie au venit sa vada mormantul. Si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant; caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra de la usa mormantului, si a sezut pe ea.” Deci aici piatra de la mormant se da la o parte de fata cu femeile, iar in Luca 24:2-3, piatra era deja rasturnata! Deci piatra era sau nu rasturnata cand au ajuns femeile? Mai bine sa o lasam ca probabil nu putem afla si sa trecem la o alta contrazicere: 12) Oare pe cine au vazut femeile acolo la mormant? Dupa Matei 28:1,2 era un inger care a rasturnat piatra; in Marcu 16:5 citim: „Au intrat in mormant, au vazut un tinerel sezand la dreapta, imbracat intr-un vesmant alb, si s-au inspaimantat.” In Luca 24:4 – „Fiindca nu stiau ce sa creada, iata ca li s-au aratat doi barbati, imbracati in haine stralucitoare.” Pana la urma au fost ingeri sau nu? Si daca au fost cati erau, unul sau doi? Daca ne mai uitam si in Ioan 20:11 citim: „Dar Maria sedea afara langa mormant, si plangea. Pe cand plangea, s-a plecat sa se uite in mormant. Si a vazut doi ingeri in alb, sezand in locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap si altul la picioare. Deci, ori era afara, ori era inauntru sau doar s-a uitat de afara inauntru mormantului si a vazut ingerii ? Care varianta sa o alegem, pentru ca avem ceva variante, desi adevarul nu-l putem afla nicicum!!! Sa o lasa si pe asta ca oricum am face, tot nu iese !!! Hadeti sa va mai arat inca o contrazicere, poate sunt printre voi, cativa care ma pot lamuri, desi nu stiu cum ar putea!!! 13) La recunoscut Maria Magdalena pe Isus cand la revazut ? Citim in Matei 28:9 – "Dar iata ca le-a intampinat Isus si le-a zis: „Bucurati-va!” Ele s-au apropiat sa-i cuprinda picioarele, si i s-au inchinat.” Deci l-au recunoscut pe Isus. Daca citim in Ioan 20:14,15, vedem ca de fapt nu l-a recunoscut pe Isus: „Dupa ce a zis aceste vorbe, s-a intors, si a vazut pe Isus stand acolo in picioare; dar nu stia ca este Isus. „Femei”, i-a zis Isus, „de ce plangi? Pe cine cauti?” Ea a crezut ca este gradinarul, si i-a zis: „Domnule, daca l-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, si ma voi duce sa-l iau.” Deci in Matei 28:9 il recunoaste din prima la auzul cuvantului „Bucurati-va!”, iar in Ioan 20:14,15 crede ca este gradinarul!!! Apoi daca mergem mai departe, citim in 1Corinteni 15:5 – „si ca S-a aratat lui Chifa (adica Petru), apoi celor DOISPREZECE.” Nu inteleg aici, cum adica celor doisprezece? Pai Iuda parca murise, se spanzurase, deci poate a vrut sa scrie celor unsprezece!!! Nu pot sa cred ca exista asemenea greselii! Toate astea si multe altele nu dovedesc ca Dumnezeu nu exista, eu cred ca exista, dar toate astea dovedesc ca Biblia nu este Cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca daca ar fi Cuvantul lui Dumnezeu, ar fi perfecta, n-ar exista asemenea greseli. Unii spun ca nu conteaza greselile, pentru ca intelesul este acelasi. Daca intelesul este acelasi sa-mi raspunda si mie la intrebarile de mai sus, ex: Cine pana la urma la starnit pe David ? Dumnezeu sau Satana ? (eu nu cred ca are acelasi inteles: ori este Dumnezeu, ori este Satana – sunt doua persoane distincte) sau Care au fost ultimele cuvinte ale lui Isus inainte sa moara pe cruce? si asa mai departe. Le gasiti pe toate in articol. Nu mai spuneti ca Biblia este perfecta ca nu este. Nu vreau sa jignesc pe nimeni dar pentru a-mi demonstra ca Biblia este perfecta si este Cuvantul lui Dumnezeu sa-mi raspunda concret si logic la intrebarile de mai sus, si sa nu vorbeasca pe ocolite sau vulgar pentru ca nu dau dovada de inteligenta. Aduceti-mi argumente ce au un caracter de rezolvare al problemei si nu ocoliti intrebarile spunand tot felul de aiureli. Eu consider ca este de o foarte importanta majora rezolvarea acestor contraziceri, deoarece din asa ceva s-au nascut multitudinea de religii ale Crestinismului. Fiecare a luat din Biblie versetele care i-au convenit mai mult si a creat o religie. O religie care difera tot timpul de o alta religie, si astfel Dumnezeu este impartit in o mie una de traditii, care mai de care mai ciudate. Astept raspunsurile dvs.

Noi dezvaluiri ale Giulgiului din Torino

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 16 Mar 2009 22:43:00 +0000

Vestitul Giulgiu din Torino care fara nici un fel de indoiala, astazi este cel mai contestat, studiat, cercetat cu raze X, examinat, venerat, hulit, testat, scanat si fotografiat vestigiu din lume si asta datorita faptului ca se presupune a fi apartinut lui Isus din Nazareth, mai exact a fost infasurat cu aceasta bucata de panza dupa ce a fost coborat de pe cruce si inmormantat. Acest Giulgiu din Torino a fost multa vreme venerat ca fiind obiectul descris in Biblie, in Evanghelia dupa Ioan, capitolul 20:6,7. Referindu-se la Petru, Ioan scrie: …a vazut giulgiurile puse jos, iar mahrama care fusese pe capul Lui, nu era pusa impreuna cu giulgiurile, ci infasurata la o parte, intr-un loc. Timp de peste 100 de ani, cercetatori, istorici si oameni de stiinta de tot felul, au incercat sa stabileasca daca aceasta bucata de panza pastrata intr-o catedrala din Torino, Italia, ar putea fi, cu adevarat, cea la care se face referire in Biblie. O incercare de a raspunde la aceasta intrebare a fost facuta in 1978, cand unui grup de oameni de stiinta americani li s-a acordat acces la Giulgiu timp de 5 zile intensiv. Timp de mai multi ani acest grup cunoscut ca Proiectul de Cercetare a Giulgiului din Torino sau pe scurt: STURP, format din oameni de stiinta din diferite domenii ca fizica, chimie, inginerie, medicina legala si multe altele au petrecut nu mai putin de 150.000 de ore studiind, testand si interpretand datele. Rezultatele pareau sa indice faptul ca Giulgiul ar putea fi o panza autentica de inmormantare din secolul I, de undeva din Palestina. Dar apoi in anul 1988, datarea cu Carbon 14 de catre trei laboratoare diferite, a oferit un rezultat cat se poate de diferit: Aceste date plaseaza Giulgiul, in mod clar in Evul mediu. Potrivit testelor de datare cu Carbon 14, Giulgiul ar fi luat fiinta undeva intre anii 1260 – 1390 d.CH. Totusi trebuie subliniat ca faptul ca datarea mostrei din Giulgiu in 1988 a fost deopotriva controversata si foarte contestata de experti din mai multe domenii la acea vreme. Congresul International „Sindone 2000” din Orvieto, Italia unde au participat autorii M.S. Benford si Joseph Marino, au sustinut ideea ca un petic invizibil din secolul XVI din mostra prelevata din Giulgiul din Torino a denaturat datarea cu Carbon 14 facuta in 1988. Ideea lor era sustinuta de ceea ce parea a fi o cercetare istorica amanuntita, dar intreaga idee a fost imediat respinsa ca fiind tehnic imposibila. In acest moment, un alt om de stiinta din echipa STURP originala, a devenit interesat. Ca si altii care au examinat indeaproape Giulgiul, era si el foarte sceptic privind ideea reteserii panzei. Raymond Rogers s-a apucat sa cerceteze daca analiza stiintifica ar putea rezolva problema odata pentru totdeauna. Roger a obtinut monstre ale Giulgiului din zona imediat apropiata celei din care se prelevasera mostrele folosite in datarea cu carbon. Acestea i-au fost puse la dispozitie de chiar cel care le prelevase atunci, Gilbret Raes. Intr-un interviu acordat la Simpozionul „Dallas 2005” despre Giulgiu, Rogers a declarat: „Aceasta este ultima picatura. Am mostre care pot umple golurile. Am luat mostrele de la Raes si cateva mostre din Giulgiu si m-am apucat din nou de lucru si in mai putin de o ora am stiut ca monstrele de la Raes sunt complet diferite in compozitia chimica fata de partea principala a Giulgiului. Dar ceea ce m-a socat cel mai mult a fost cand ma uitam la firele de la Raes am gasit unul care era o inadire cap la cap si asta este exact „reteserea invizibila” despre care vorbeau Benford si Joseph Marino.” Astfel se poate presupune cu o oarecare siguranta stiintifica ca Giulgiul este o tesatura autentica din secolul I chiar daca unii oameni de stiinta vor continua sa nu fie de acord. Intre timp un grup de specialisti in stiinta digitala din Amsterdam si-au canalizat cercetarile pe un alt set de date provenite de la Giulgiu: in Giulgiu este codificata informatia holografica intr-un tipar de interferenta si cel mai probabil contine si mai multe informatii. Papa Ioan Paul al II-lea a declarat ca nu intra in sarcina bisericii, ci a istoricilor si a oamenilor de stiinta sa stabileasca daca Giulgiul este sau nu autentic. Pentru un numar semnificativ de cercetatori, macar o parte din raspunsuri pot fi gasite intr-o catedrala din Oviedo, Spania. S-au facut tot felul de speculatii priviind pozitia panzelor si cum le-au vazut ucenicii lui Isus, dar asta nu este neaparat important, deoarece textul grecesc original al Bibliei este foarte clar in privinta asta: „Dar celalalt ucenic a alergat mai iute decat Petru si a ajuns el intai la mormant; si plecandu-se, a vazut giulgiurile acolo. Dupa dansul a venit si Simon Petru si a intrat in mormant si a vazut giulgiurile jos si mahrama ce fusese pe capul Lui, nu era la un loc cu giulgiurile, ci deosebit, fiind impaturita intr-un loc.” Acum, oare se potriveste mahrama care exista in Spania cu Giulgiul din Torino, Italia? Cercetarile intreprinse pe Mahrama (Sudarium), sustin de fapt rezultatele cercetatorilor Giulgiului. De exemplu, tehnici moderne de investigare permit ca petele de sange de pe Mahrama din Spania sa fi suprapuse pe cele de pe Giulgiul din Italia. Petele coincid in cele trei feluri principale: mai intai grupa sangvina: AB, in al doilea rand, pete care corespund partii din spate a capului, provin de la sangele curs in timpul vietii. Exista foarte multe pete mici cauzate de un obiect ascutit, care a patruns in piele. Prin suprapunerea celor doua imagini ale panzelor, petele de sange, forma lor exacta, coincide exact, lucru care conduce la o alta concluzie medicala: aceste doua panze au fost folosite pe acelasi trup. Acum, daca a acoperit acelasi trup ca si Giulgiul din Torino, in mod evident, Giulgiul este macar la fel de vechi ca si Mahrama. Dar dand la o parte asemanarile evidente, exista o diferenta foarte importanta: spre deosebire de istoria Giulgiului, istoria Mahramei este necontestata. Intr-o analiza criminalistica moderna prezentata de Dr. Robert Bucklin, fost medic legist in Medicina Legala Patologica, zona Los Angeles este familiarizat cu indiciile unei morti violente, afirmand urmatoarele la investigarea Giulgiului din Torino: „ Pe acest Giulgiu se afla trupul unui barbat de tip caucazian, inalt de 1,80 m, cantarind cam 77 kg. Pe cap sunt siroaie de sange de la numeroase rani, impunsaturi prezente in fata, spate si in crestetul capului. Exista o umflatura pe unul din obraji compatibila cu o lovitura. Incheietura maiini drepte este acoperita de mana stanga, insa exista o rana de la o impunsatura in incheietura stanga compatibila cu o leziune de crucificare. Portretul clasic, artistic si legendar al cuielor batute in palma este incorect, deoarece structurile palmei sunt prea fragile ca sa poata sustine greutatea unui barbat de marimea asta, fara a fi sfasiate. Suvoaie de sange ce curg pe ambele brate pornind din zona incheieturii sunt controlate de forta gravitationala. Deci sangele a curs spre coate, bratele fiind ridicate si intinse. Pe spate sunt peste 100 de leziuni care par a fi urme de lovituri de bici. Istoricii au indicat faptul ca romanii foloseau biciul numit „flagrum”. Acest instrument avea 2 sau 3 curele, avand impletite bucati de metal sau de os care aratau ca niste haltere mici. Pe partea din fata a trupului se gaseste o pata mare de sange rezultata din strapungerea pieptului cu un instrument ca o lance sau sulita. Aceasta arma a strapuns cavitatea toracica, prin cavitatile pleurale, in inima. Mai tarziu dupa ce trupul a fost coborat de pe cruce si intors, sangele a picurat din rana de la piept si s-a adunat in mici balti de-a lungul spatelui. Unul din genunchi prezinta o julitura, provenita de la o cadere. In sfarsit, o tepusa a fost infipta prin ambele calcaie, iar sangele s-a scurs din acea zona si a patat panza. Dovezile unui barbat biciuit, care a fost crucificat si a murit de sufocare posturala si insuficienta cardio-pulmonara sunt cat se poate de clare." Toate dovezile, cu exceptia foarte discreditatei datari cu carbon, confera Giulgiului din Torino o revendicare categorica a autenticitatii. Kevin Moran, de profesie inginer optical, spune ca imaginea de pe Giulgiu este alcatuita din fibre microscopice care sunt de 10 ori mai mici decat un fir de par uman, iar elementele pozei sunt, de fapt, distribuite la intamplare ca punctele dintr-o fotografie din ziar sau revista. Ca sa se obtina acest lucru, ar fi nevoie de un laser atomic incredibil de precis. Asemenea tehnologie nu exista. Potrivit publicatiilor oficiale ale descoperirilor facute de echipa stiintifica STURP privind imaginea de pe Giulgiu, imaginea in sine a fost creata de un fenomen (inca neidentificat) sau de un eveniment capital, care a cauzat degradarea rapida a celulozei (imbatranirea) fibrelor de tesatura, adica o deshidratare si oxidare accelerata a fibrilelor din varful fibrelor de celuloza ale Giulgiului, astfel creand o imagine de sepia sau de culoarea paiului asemanatoare cu cea a unei arsuri surpeficiale. Cu alte cuvinte, imaginea a fost cauzata de Ceva, nimeni nu stie de ce anume, care a afectat doar varfurile fibrilelor care alcatuiesc fibrele, care la randul lor alcatuiesc tesatura. Mai sunt si alte anomalii frapante. De exemplu: se stie de mult ca pe langa detaliu explicit al imaginii trupului, mai sunt si alte imaginii care au fost cumva transmise pe panza, mai precis imaginea unor flori. Alan D. Whanger a observat ca sunt urme de flori pe Giulgiu inca din anul 1985. Studiindu-le a aflat ca erau un numar mare de flori si cautand in Atlasul Botanic al Israelului a incercat sa identifice aceste flori. Cu toate ca le identificase pana la urma, a dorit sa obtina si o confirmare. Asa ca a plecat intr-o calatorie in Israel in anul 1995 si acolo l-a contactat pe profesorul Avinoam Danin, autoritatea mondiala in ce priveste florile din Israel si i-a dus cateva fotografii cu florile care a cofirmat faptul ca erau flori din Ierusalim. Odata ce s-a descoperit ca mai erau si alte imagini pe Giulgiu, Dr. Whanger a cercetat si mai amanuntit si a descoperit monede mici pe fiecare ochi. Ce semnificatie putea a avea acest lucru? In cartea sa „Giulgiul din Torino, aventura si descoperire”, Dr.Whanger atrage atentia ca nu sunt doar acolo, ci prezinta indicii clare si profunde privind data si originea imaginii. Aceste monede erau „banutii vaduvei” batuti de Pilat din Pont in anii 29 d.CH. pana in 33 d.CH. Se putea identifica imaginea lor si, deci, moneda exacta si, astfel se stia originea si data, adica ca au fost batute in 29 d.CH. Acest lucru plaseaza Giulgiul in secolul I, de asemenea il localizeaza in Israel de vreme ce aceste monede sunt echivalentul „banutilor vaduvei” sau a unui codrant al vremii si, deci nu circulau nici in afara Israelului, nici mult dupa domnia lui Tiberiu Cezar, caruia ii erau dedicate. Dar cum s-a putut crea o imagine care sa contina atatea informatii? Sunt unii care cred ca imaginea s-a putut forma numai prin expozia unei radiatii anume. Ramane simplu fapt ca nimic asemanator imaginii Giulgiului nu s-a gasit vreodata. Dame Isabel Piczek, fizician – fizica particulelor, crede ca Giulgiul a condus stiinta in pragul unei intelegeri complet noi a fizicii. In timp ce se ocupa de pozitia trupului in interiorul panzei, a descoperit una dintre acele proprietati misterioase care nu sunt posibile si, totusi, care cumva exista: o faza interioara, care imparte transportul imaginii in doua actiuni si forte separate ermetic, si in acelasi timp simultane, determinand Giulgiul sa fie perfect intins si paralel in ambele parti, creand un adevarat orizont de eveniment. In teoria relativitatii generale s-a descoperit ca exista anumite lucruri numite gauri negre. Suprafata unei gauri negre este numita orizont de eveniment, si se numeste asa deoarece chiar la suprafata, legile fizicii par a-si schimba caracterul in mod drastic. Cand privesti imaginea Giulgiului, cele doua trupuri unul langa celalalt, ai senzatia ca este o imagine plata, insa daca creezi spre exemplu un obiect tridimensional, realizezi ca exista un element separator ciudat, o interfata de unde imaginea este proiectata sus si imaginea este proiectata jos. Muschii corpului nu sunt deloc striviti de piatra mormantului, sunt perfecti. Asta inseamna ca trupul pluteste intre cele doua fasii ale Giulgiului. Ce inseamna asta? Ca nu exista gravitatie absolut deloc. Alte lucruri ciudate descoperite sunt ca imaginea nu este deloc distorsionata. Daca va imaginati ca panza a fost incretita, stransa, infasurata in jurul corpului si dintr-o data apare o imagine perfecta, ceea ce este imposibil daca Giulgiul nu ar fi fost perfect intins, rigid. Lumea crede ca mormantul semnifica moartea. Chiar deloc, din contra, Giulgiul si mormantul semnifica un inceput de necrezut pentru ca in profunzimea orizontului de eveniment prabusit exista ceea ce stiinta cunoaste ca „singularitate”. Aceasta este exact ceea ce a creat Universul in timpul „Big – Bang-ului”. O alta descoperire a Dr. Petrus Soons, bazandu-se pe negativele pozelor facute in 1931 de catre Giussepe Enrie, a descoperit ca aceste negative contin informatie tridimensionala a Giulgiului din Torino. El a dus aceste negative in Olanda si in colaborare cu Laboratorul Holografic Olandez le-a digitalizat. Acum daca un profesionist priveste la negative, poate aprecia prin estimare ca ar contine 2-300 de MB. In urma testelor s-a ajuns de fapt la concluzia ca majoritatea negativelor contineau informatie de pana la 1 GB, ceea ce inseamna de patru ori cantitatea de informatie care se estimase. Cu toate acestea, cel mai emotionant lucru descoperit in imaginile 3D, a fost descoperirea sub barba, la gat a unui cerc ce are forma asemanatoare unei amulete ce a fost pusa acolo. La o analiza mai atenta se puteau identifica 3 litere apartinand limbilor aramaica sau ebraica. Aceste litere sunt: A B A – alef bet alef, adica formeaza cuvantul TATA. Acest cuvant descoperit pentru multi au intelesul de „Fiul lui Dumnezeu”, „Fiul Tatalui” sau „Fiul celui Sfant”. Deci, e ca si cum s-ar spune ca aceasta amuleta a fost pusa acolo de catre apostoli, marturisind astfel ca: „Aici se afla Fiul lui Dumnezeu”. Cu toate aceste dovezi, mai ramane sa ne punem intrebarea logica: Este Giulgiul din Torino, de fapt, o dovada fizica si stiintifica a realitatii invierii lui Isus?

Pentru a vedea si filmul faceti click pe acest link

Religia si Epoca Primitiva

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 26 Jan 2009 12:45:00 +0000

Cu cat mai multe se descopera si omul ca personalitate umana cerceteaza tot mai mult ceea ce se credea de mult ca oamenii inteleg: de unde venim? Ce credem ca facem? De unde poti sa crezi ca institutia religioasa din care faci parte e singura care n-a fost influentata de puterile care conduc lumea? Cu cat esti mai educat, cu cat studiezi mai mult, cu atat vei intelege cum stau lucrurile. Cu cat lucrurile devin mai evidente, cu atat vei intelege ceea ce este „Dumnezeu” si, mai important, ceea ce nu este „Dumnezeu”. Ca si ideea de „Patrie” sau de „Morala”, de „Drept” sau de „Datorie”, religia a format in mintea oamenilor, potrivit epocilor si tinuturilor,erau cu totul lipsiti de religie, pentru ca se gasesc in monumentele lor care s-au pastrat pana azi cateva urme ale religiilor.
dar si individualitatilor, imagini foarte diferite. Oamenii preistorici nu

Care sunt deci credintele primitivilor? Dupa parerea oamenilor de stiinta, la baza tuturor religiilor se gasesc „animismul”, „totemismul” si notiunea de „tabu”.

„Animismul”. Primitivii, ca si copiii, au tendinta de a presupune ca toate celelalte fiinte sunt asemanatoare lor, deci de a-si imagina ca invelisul lor material acopera un suflet, de a le imprumuta sentimente, vointa. Orice obiect exterior omului este reprezentat ca avand o „personalitate” asemanatoare lui: salbaticul insufleteste mai intai obiectele cele mai apropiate lui, adica pietrele, izvoarele, copacii, fantanile, fluviile, iar apoi pe cele mai indepartate: astrii, plantele, soarele, luna, cerul si Pamantul. Marile divinitati apar mult mai tarziu, intr-un stadiu mult mai evoluat, reprezentand Soarele, Fulgerul, Marea.

„Totemul” (adica de la otam = semn), a fost preluat de la indienii Americii de Nord si reprezinta animalul sau planta in care clanul vede un protector cu puteri supranaturale, un stramos, un semn de legatura. Totemul da tribului numele sau. Este considerat ca fiind stramosul comun al animalelor vii, din aceeasi specie, si al oamenilor din clan.
„Tabuurile” reprezinta una din acele „limitari ale vointei” care ne sunt impuse de la originiile religiilor. Cuvantul „tabu” este de provenienta polineziana. Exista foarte multe feluri de obiecte tabu, de exemplu: totemurile si obiectele destinate cultului, dar si cadavrele, preotii, capeteniile, vrajitorii, iar oricine este „tabu”, transforma obiectele pe care le atinge in tabuuri. Un exemplu de tabu ne este dat chiar de Biblie: cand David a dus la Ierusalim chivotul in care erau pastrate Tablele Legii, l-a carat intr-un car tras de boi; acestia s-au impiedicat si chivotul era gata sa cada, cand unul din carutasi s-a repezit si l-a prins cu mainile; de indata a cazut mort, ca fulgerat. Primele legi nu au fost altceva decat niste culegeri de tabuuri…
Religia din cele mai vechi timpuri s-a impus oamenilor prin vointa acestora si tot timpul a dus la abtinerea credinciosilor de la anumite lucruri, unele cu adevarat spre folosul oamenilor, dar altele imbinandu-le cu traditii si obiceiuri care de care mai ciudate… Religiile majoritatii popoarelor din zilele noastre, a convins oamenii ca exista un Dumnezeu care ii iubeste si daca nu-l urmeaza vor avea de suferit. E atotputernic, e perfect, atotstiutor si intelept, pe de o parte, dar pe cealalta parte, religia acestui Dumnezeu, nu se multumeste doar cu faptul ca trebuie sa-l urmezi, sa-i urmezi invataturile, ci si sa platesti aceasta religie, sa dai bani acestei religii care cere de la credinciosi, chiar daca aceasta religie nu plateste taxe catre stat, tot mai are nevoie de inca putin. Acum, oricine ar gandi: daca acest Dumnezeu invizibil este atat de puternic, de ce nu ajuta oamenii, de ce nu ofera bani aceasta religie pe care o urmeaza atatia oameni, in loc sa ceara?! Religia este o institutie si orice institutie pentru a supravietui intr-un sistem are nevoie de fonduri financiare. Aceste fonduri le aduc nimeni altii decat acei oameni credinciosi care in schimbul lor primesc speranta pentru mai bine, adica intr-un cuvant: nimic. Cu cat exista mai multi credinciosi, cu atat exista mai multi bani, iar adevarul despre Dumnezeu se pierde

undeva in negura vremurilor. Religia, adevarata religie a lui Dumnezeu este aceea care se implica in toate problemele omului credincios si il ajuta si nu invers. Dumnezeu nu cere nimic, dar religia se pare ca vrea totul. Nu o vorba ajuta un om, ci o fapta buna. Existenta lui Dumnezeu nu se mai afla in institutiile religioase, ci trebuie cautata undeva in alta parte, poate in istoria intregii lumi scursa de-a lungul a mii de ani. Oare?

Manuscrisele de la Marea Moarta II - Ce s-a descoperit de fapt?

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 04 Nov 2008 15:31:00 +0000

Interesul cu care exceptionala descoperire de la Qumran a fost primita nu numai de specialisti, dar si de un public larg, a constituit un stimulent pentru arheologi, care au inceput o sustinuta activitate pentru cautarea de noi pesteri cu manuscrise. Descoperirea primelor suluri le-a amintit cercetatorilor de unele relatari mai vechi ale catorva autori antici si medievali, despre descoperiri de manuscrise grecesti si ebraice in aceeasi regiune, de asemenea si de existenta unei „secte a pesterilor” care ar fi trait odinioara in acele locuri. Origene din Alexandria, de pilda, unul dintre teologii de seama din perioada crestinismului timpuriu, relateaza ca a descoperit in anul 217, in apropiere de Ierihon, manuscrise continand, intre altele, versiunea greaca a Cartii Psalmilor, cu totul deosebita de cea cunoscuta pana atunci. Origene arata ca respectivul manuscris gasit langa Ierihon se afla, impreuna cu alte carti ebraice si grecesti, intr-un vas de argila: intocmai ca manuscrisele de la Qumran!
Asupra unui alt document interesant a atras atentia profesorul Otto Eissfeldt: este vorba despre o scrisoare trimisa, in jurul anului 800 de mitropolitul nestorian al Seleuciei, Timotheos I, mitropolitul Sergios al Elamului. Timotheos relateaza in scrisoarea lui o intamplare ce se aseamana in mod curios cu cea de la Qumran, din 1947: „Am aflat de la niste iudei trecuti la crestinism si primiti in sanul bisericii crestine ca acum vreo zece ani, intr-o incapere sapata in stanca, langa Ierihon, s-au descoperit mai multe carti. Dupa spusele acestor iudei, cainele unui vanator arab a sarit in timpul vanatorii in pestera si n-a mai iesit de acolo. Stapanul cainelui a pornit pe urmele lui si in fata ochilor lui s-a deschis o incapere in firidele careia erau ascunse numeroase carti.
Intors in Ierusalim, vanatorul a povestit iudeilor intamplarea si pe data ei au mers in numar mare catre acel loc, unde au gasit carti biblice si altele, scrise cu litere ebraice. Si cum printre dansii se afla un cunoscator al Scripturii, l-au intrebat despre unele versete din Biblie si citate din Noul Testament, dar care lipsesc in copiile manuscrise ale textului biblic, atat la iudei, cat si la crestini. Auzind acestea din gura unui prozelit, am scris inalt prea sfintiei sale Gavril, precum si mitropolitului din Damasc, ruganadu-i sa trimita dupa acele carti. Asa mi-a spus acel iudeu: „Printre aceste carti am gasit de asemenea peste 200 de psalmi ai lui David”, iar eu si despre asta le-am scris. Spre parerea mea de rau, n-am primit nici un raspuns de la ei, si nici nu am un om potrivit pe care sa-l pot trimite…”
Informatiile furnizate de Thimotheos prezinta un mare interes. Este evident, remarca ca inainte lui Mahomed ed-Dib si a arheologilor contemporani, manuscrisele de la Qumran au fost scoase, incepand cu Origene care atesta acest fapt. Dupa toate probabilitatile, nu fiecare descoperire a fost consemanata in scris, iar dintre cele care au fost, nu toate au ajuns pana la noi.
Continutul scrisorii lui Thimotheos este legat de lucrarea lui Ya’qub Al-Qirqisani, membru al sectei Karaimilor („Fiii Bibliei”), care a trait in prima jumatate a secolului al X-lea, iar in lucrarea sa Istoria sectelor iudaice, Al-Qirqisani afirma ca in secolul I i.e.n. a existat o asa numita „secta a pesterii” in regiunea Marii Moarte – textul este urmatorul: „Cam pe acea vreme a aparut acolo doctrina unei secte numita a pesterii. Ea a primit acest nume din cauza ca scrierile ei religioase au fost descoperite intr-o pestera… Curand s-a ivit acolo Iosua, care, dupa spusele rabinilor, era fiul lui Pandera – el e cunoscut ca Isus, fiul Mariei. El a trait in zilele lui Iosua, feciorul Perahiei, despre care se spune ca a fost unchiul lui Isus din partea mamei. Aceasta s-a intamplat cand domnea Augustus Caesar, imparatul Romei, adica pe timpul celui de-al doilea Templu”.
Nu este exclus sa existe o legatura intre secta „pesterii” si manuscrisele descoperite, pe de-o parte, si secta karaimilor, pe de alta parte. In favoarea acestei ipoteze pledeaza faptul ca unul dintre manuscrisele de la Qumran constituie o versiune mai veche a unui manuscris gasit printre scrierile karaimilor descoperite in 1896 in geniza unei sinagogi din Cairo. In afara de asta, exista tangente evidente intre ideologiile comunitatii de la Qumran si secta iudaica a karaimilor – acesti „Fii ai Bibliei”, cum isi spuneau, au aparut in secolul al VIII-lea in Asia Mica, raspandindu-se apoi in Egipt, Spania, Caucaz, Crimeea, Lituania si in alte parti… Ei nu recunosteau decat Biblia, respingand Talmudul si prescriptiile introduse mai tarziu.

In sfarsit, exista si alti autori medievali care mentioneaza „secta pesterii”, asa sunt: al-Biruni (sec. al X-lea si al XI-lea), si Sahristani (sec. al XI-lea si al XII-lea) care, acesta din urma, noteaza ca „secta pesterii” era in plina dezvoltare cu patru veacuri inaintea ereziarhului Arie, asadar inainte de Conciliul de la Niceea din 325 e.n., ceea ce confirma ca secolul I i.e.n. a fost epoca de maxima inflorire a „sectei pesterii”. Din aceasta perioada dateaza si mare parte a Manuscriselor de la Marea Moarta.
Dupa o perioada de 35 de ani care s-a scurs de la primele descoperiri, au fost cercetate circa 300 de grote, naturale sau sapate de mana omului, majoritatea erau goale: in aproape 30 de pesteri s-au gasit resturi de cultura materiala si doar in 11 pesteri de la Qumran si in cateva pesteri de la Wadi Murabb’at si in ruinele manastirii Sf. Sava s-au gasit depozite de manuscrise.
Cand au fost folosite pentru prima oara pesterile din regiune, nu se poate stabili precis. Este sigur, insa, ca au fost abandonate in anul 70 e.n., in timpul rascoalei impotriva ocupatiei romane. In anul acela, rascoala pe cale de a fi inabusita in sange de catre legiunea Decima Fretensis, renumita pentru cruzimea ei, manuscrisele au fost, probabil, puse la adapost in pesteri…
Cine erau locuitorii asezarii de la Khirbet Qumran (adica „ramasitele” sau „ruinele” de la Qumran)? Fireste ca imediat ne duce gandul la acea „secta a pesterilor”, chiar daca locuitorii comunitatii de aici nu stateau permanent in pesteri, in vremuri vitregi se adaposteau acolo si tot acolo isi ascundeau, in vase de lut, manuscrisele.
Cel mai important manuscris al comunitatii de la Qumran il constituie Statutul comunitatii sau Manualul de disciplina: un sul din doua fragmente, insumand aproape doi metri pe o latime de 25 cm – ii lipseste inceputul, iar textul este plin de greseli si adnotari. Totusi, faptul ca mai multe fragmente ale aceluias text, unele dintr-o redactare mai ingrijita, au fost descoperite si in alte pesteri, dovedeste ca reglementa normele unei comunitati de vreme ce la ivirea primejdiei fiecare a cautat sa puna la adapost propriul sau exemplar.
In statut se vorbeste despre un intemeietor, obiect al veneratiei membrilor comunitatii, caruia nu i se spune niciodata pe nume, ci „Invatator al dreptatii” si uneori „Unicul legiuitor”. Interesant este faptul ca membrii comunitatii practicau unele ritualuri pe care mai tarziu le intalnim la crestini, printre care botezul si masa sfanta (cina de tip euharistic). Cercetatorii au observat imediat asemanarea unor paragrafe din Statutul comunitatii cu textele descoperite in 1896 in geniza unei sinagogi din Cairo, intemeiata in 882 e.n. si cunoscute sub numele de Documentul de la Damasc (numele acestui oras revine mereu in text) unde se vorbeste de asemenea de „Invatatorul dreptatii”…
Anumite percepte si ritualuri ale membrilor comunitatii de la Qumran vadesc asemanari si cu cele ale sectei esenienilor, despre care ne relateaza Filon din Alexandria, Josephus Flavius si in referiri accidentale, Pliniu cel Batran in Istoria naturala.
Esenienii condamnau folosirea armelor, se opuneau serviciului militar, se supuneau ritualului botezului, luau mese in comun, condamnau sclavia si practicau virtuti ascetice pe care le vom gasi in parte la ordinele calugaresti crestine. Numele lor nu apare in Noul Testament, fapt explicabil prin aceea ca unele dintre conceptiile lor contraziceau dogma crestina. Filon ii situa in regiunea lacului Macaris de langa Alexandria, dar comunitatile lor existau pe aproape intreg teritoriu al Palestinei si cu siguranta in partea apuseana a Marii Moarte.

Josephus Flavius apreciaza numarul lor de 4000. Unii cercetatori socotesc ca membrii comunitatii de la Qumran erau esenieni, altii, ca formau o ramura aparte a esenienilor, o secta a pesterilor care in unele conceptii si ritualuri se desprinsese de esenieni: printre aceste ritualuri se numara si cultul Soarelui practicat de esenieni si pe care „Noua Alianta”, cum isi spuneau membrii comunitatii de la Qumran, il respingeau cu hotarare (s-a emis ipoteza ca expresia, in ebraica „Noua Alianta”, dupa un timp a devenit, in latina, „Noul Testament”).Publicarea acestor materiale din Statutul comunitatii de la Qumran precum si asa-zisul Sul al Razboiului descoperit tot in prima pestera, a starnit discutii inversunate… Deosebirile de vedere se manifestau chiar in sanul comisiei de cercetare, astfel profesorul John M. Allegro, membru al comisiei care se ocupa cu interpretarea si publicarea miilor de fragmente gasite in pestera a patra de la Qumran, unde s-a descoperit si statutul, acordand in 1956 un interviu posturilor britanice de radio (BBC), declarase ca din examinarea unor texte inedite parea sa rezulte ca „Invatatorul dreptatii suferise martiriul, fusese probabil rastignit si apoi reaparuse intr-un fel oarecare credinciosilor lui intocmai ca in legenda lui Isus… Declaratia a provocat protestul colegilor lui din comisie, din care facea parte si clerici, care intr-o scrisoare deschisa trimisa ziarului The Times, i-au cerut sa retracteze interpretarea pasajelor citate in sprijinul afirmatiei sale. Profesorul Allegro nu numai ca n-a retractat cele afirmate, dar le-a si intarit intr-o lucrare mai ampla: The Dead Sea Scolls, publicat in acelasi an 1956, in prestigioasa colectie Penguin Books.
Discutiile in jurul conceptiilor si ritualurilor „Noii Aliante” precum si a „Invatatorului dreptatii”, care ar fi murit pentru ideile sale cu cel putin o suta de ani inaintea lui Isus Christos, au continuat si continua de peste un sfert de veac. Inca din 1950, indata dupa aparitia primei editii a comentariului la Cartea lui Habacuc, profesorul A. Dupont-Sommer de la Sorbona afirmase ca Manuscrisele de la Marea Moarta marcheaza inceputul unei adevarate „cascade de revolutii” in studierea Bibliei si ca Isus Christos „in forma in care ni se infatiseaza in cartile Noului Testament, este in multe privinte o uluitoare reantruchipare a „Invatatorului dreptatii”, iar cunoscuta revista engleza The Ilustrated London News publica in 1955 un articol in care arheologul Lancaster Harding, unul dintre conducatorii sapaturilor de la Qumran, afirma: „Ioan Botezatorul a fost mai mult ca sigur esenian si este probabil ca el a studiat si a lucrat in aceste incaperi…Multi oameni de stiinta presupun ca insusi Christos a invatat catva timp impreuna cu esenienii. Daca lucrurile stau asa, atunci acest mic edificiu (este vorba despre cladirea de la Khirbet Qumran) reprezinta ceva unic, deoarece este singurul dintre toate antichitatile iordaniene care a ramas neschimbat si a fost nestiut pana astazi.”

Din cele peste 40.000 de fragmente de manuscrise descoperite in regiunea Marii Moarte s-a publicat pana acum foarte putin, iar din ceea ce s-a publicat, nu totul a fost suficient studiat. Mare parte a manuscriselor se afla nedescifrate iar unele probabil nearatate publicului, tocmai pentru ca prezinta unele controverse de o importanta universala pentru crestinismul din zilele noastre.

Manuscrisele de la Marea Moarta I - Primele Descoperiri

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 24 Oct 2008 06:54:00 +0000

In primavara anului 1948, posturile de radio si presa din lumea intreaga anuntau descoperirea unor stravechi manuscrise in cateva pesteri din desertul Iudeii, nu departe de tarmul de nord – vest al Marii Moarte. Era vorba de manuscrise religioase, texte in parte cu caracter canonic dar si multe apocrife. Mass – media de atunci, dar si numerosi oameni de stiinta aratau ca este cea mai importanta descoperire de acest fel din ultima suta de ani, de la descoperirea in 1844 si 1859, a tezaurului de manuscrise aflat la manastirea Sf. Ecaterina de pe muntele Sinai. Biblioteca manastirii constituie una dintre cele mai bogate colectii monastice de manuscrise din lume. In 1844 a fost vizitata de teologul protestant german Konstantin Tischendorf, unul dintre intemeietorii paleografiei biblice, care a ramas ingrozit de cele vazute: unii calugari foloseau foile de pergament pentru a-si inveli borcanele cu dulceata si conserve. In lazile de gunoi paleograful german gasise peste o suta de pergamente care urmau sa fie aruncate in foc. Rasfoindu-le avu surpriza sa dea peste adevarate comori bibliografice, intre altele poate cel mai vechi manuscris grecesc al Bibliei, datand din secolul al IV-lea si care ulterior a primit numele de Codex Sinaiticus – valoarea sa stiintifica nu e cu nimic mai prejos decat a celebrului Codex Vaticanus – de altfel, cele doua manuscrise dateaza cam din aceeasi perioada.
K. Tischendorf a luat cu el, in Germania, patruzeci de foi din manuscrisul sinaitic al Bibliei, pentru a le studia. In 1859, asadar, la cincisprezece ani dupa prima sa vizita, se intoarse si reusi sa descopere aproape intreg manuscrisul – mai exact: 347 de foi. Dar calugarii refuzara sa le vanda, ba chiar se impotrivira ca manuscrisul sa fie studiat. Mai tarziu, acceptara sa-l imprumute tarului Alexandru II, iar dupa ce acesta le facuse numeroase daruri: intre care o valoroasa colectie de icoane – i-l daruira in compesatie… In 1933, Codexul Sinaitic a fost achizitionat de British Museum pentru impresionanta suma de 100.000 de lire sterline si constituie astazi una dintre cele mai pretioase piese din marea biblioteca a acestei institutii. Tezaurul de la Sf. Ecaterina cuprinde si numeroase alte manuscrise in greaca, siriana, ebraica, araba, gruzina, copta, slava si alte limbi.

Manuscrisele de la Marea Moarta au inceput sa apara la lumina incepand din anul 1945, cand un tanar beduin ( beduini = nomazi crescatori de oi si capre) din tribul taamirilor, pe nume Mahomed ed-Dib („Mahomed Lupul”), cautand o capra ratacita de restul turmei, a descoperit intr-o pestera din regiunea Wadi Qumran niste suluri de piele scrise in ebraica si care ulterior s-au dovedit a avea o vechime de peste doua milenii. In anul 1947, cativa pastori din tribul taamirilor, veniti la Bethleem pentru a-si desface produsele si a cumpara marfurile de care aveau trebuinta, ofera unui anticar din oras cateva manuscrise pe pergament, pentru modesta suma de 20 de lire palestiniene. Negustorul nu manifesta nici un fel de interes pentru manuscrise si refuza sa le achizitioneze. Atunci beduinii se adreseaza altui negustor, pe nume Halila Iskander, care era si propietarul unui atelier de cizmarie: bucatile de piele puteau gasi o utilizare in cizmarie, chiar daca erau acoperite cu niste semne misterioase pe care pastorii nu le intelegeau… Dar Halila Iskander, mai cunoscut sub numele de Kado, era si membru al comunitatii siro-crestine a iacobitilor, si a banuit ca are in fata manuscrise siriene vechi, astfel prin mijlocirea unui coreligionar: anticarul Georges Isaye din Ierusalim, Kando il instiinteaza pe mitropolitul Athanasios Ioshua Samuil (Samuel Mar Athanasie), staretul manastirii Sf. Marcu (potrivit traditiei, manastirea este cladita pe locul unde se afla casa apostolului Marcu si unde Isus ar fi cinat pentru ultima oara cu ucenicii sai, localizare, probabil, legendara: „Cina cea de taina” a inspirat, intre altele, marea fresca a lui Leonardo din refectoriul unei manastiri din Milano).
Staretul Athanasie nu cunostea limba manuscriselor, dar si-a dat imediat seama ca ar putea fi foarte valoroase: proveneau din regiunea Qumran, din apropierea oazei Ain Feshkha – regiune nelocuita de secole, ceea ce constituia o garantie a vechimii lor. Incerca sa ia legatura cu pastorii, dar era prea tarziu, taamirii parasisera orasul.
Catva timp, nu s-a mai auzit nimic despre manuscrise. Staretul Mar Athanasie nu s-a grabit sa-i caute pe taamiri – pe de-o parte fiinca inca nu cunostea valoarea reala a manuscriselor oferite spre vanzare, pe de alta parte era foarte greu sa gasesti niste beduini care rataceau cu oile si caprele lor intr-o regiune izolata ca Wadi Qumran. Totusi, il instiinta pe Kando, a carui pravalie din Bethleem era o sursa obisnuita de aprovizionare pentru ciobanii din regiune, sa-i anunte pe acestia ca eventual este interesat in achizitionarea „bucatilor de piele”.
Staretul era, dupa cum aratam, si mitropolitul bisericii siro-iacobite de rit monofizic, ramura a crestinismului despartita dupa sinodul ecumenic de la Calcedon – 451, si isi trage numele din aceea ca nu recunoaste dogma oficiala crestina despre dubla natura divina si umana a lui Isus, ci numai pe cea divina. Ramura siro-iacobita a acestei biserici formeaza o comunitate destul de inchisa, folosind ca limba de cult exclusiv siriana, ceea ce explica de ce mitropolitul nu cunostea ebraica si de ce nu s-a aratat din cale afara de interesat in achizitionarea manuscriselor. Mai tarziu, insa, cand isi va da seama de valoarea sulurilor oferite spre vanzare de taamiri, interesul lui va creste considerabil. Bineanteles ca in cele din urma beduinii se reantorc si se intalnesc cu staretul Athanasie si pentru cinci manuscrise pe piele, care de fapt erau numai patru: doua dintre suluri cuprindeau fragmente ale aceluiasi manuscris (asa zisul statut al Comunitatii), au capatat de la mitropolit aproximativ 50 de lire. Printre celelalte manscrise se afla si textul complet al cartii prorocului Isaia, de asemenea un sul ale carui foi se lipisera intre ele formand o masa compacta, foarte greu de descifrat, iar oamenii de stiinta au reusit sa descifreze numele lui Lameh si s-au grabit sa-l intituleze conventional „Apocalipsul lui Lameh” – ulterior, dupa ce sulul a fost desfasurat si restaurat de specialisti, a primit numele de „Apocriful Genezei”, deoarece continea povestea, amplificata a Cartii Facerii din Biblie.
Manuscrisele aflate la cel de-al treilea beduin, care refuzase sa se intoarca la manastire, au fost tarziu achizitionate de profesorul Elazar L. Sukenik, de la Universitatea din Ierusalim, cel dintai care a publicat, in 1948, o descriere a primelor manuscrise. Dupa moarte sa, opera sa a fost continuata de elevii sai si in special de fiul sau Ygal Yadin, care a parasit vremelnic uniforma de ofiter spre a se dedica cercetarilor paleografice.
Intrat in posesia sulurilor si necunoscand limba ebraica, totusi a trimis oameni sa cerceteze pestera de la Qumran si s-a adresat specialistului olandez J. van der Ploeg, care se gasea atunci la Ierusalim in calitate de oaspete al Scolii franceze de arheologie, condusa de cunoscutul arheolog si biblist Roland de Vaux. In august 1947, van der Ploeg l-a vizitat pe mitropolitul Athanasie la manastire, stabilind imediat ca manuscrisul cuprindea textul Cartii prorocului Isaia…

La 25 noiembrie 1947, un negustor de antichitati din Ierusalim l-a chemat la telefon pe profesorul Sukenik, dand o intalnire la hotarul dintre orasul vechi si cel nou (pe atunci intreaga regiune trecea prin framantari politice, deoarece mandatul britanic asupra Palestinei expira si intre cele doua state Iordania si Israel a izbucnit un razboi de guerila, intre arabi si evrei, alimentat chiar de englezi…), si i-a intins peste gard o bucata de piele acoperita cu o scriere in alfabetul ebraic. Totodata, negustorul i-a impartasit lui Sukenik zvonurile despre descoperirile facute de beduini. Sukenik a ramas surprins la vederea acestor caractere ce-i erau familiare si si-a dat seama de marea vechime a manuscriselor.
La 29 noiembrie, Sukenik, impreuna cu anticarul amintit, a efectuat o calatorie extrem de riscanta la Bethleem, pentru ca sa stea de vorba cu negustorul caruia i se adresasera initial beduinii si care, dupa cum stim, refuzase sa le plateasca modesta suma ceruta. In urma intalnirii, Sukenik a cumparat trei manuscrise si doua vase in care s-au aflat acestea.
Nu mult dupa aceea, unul dintre bibliotecarii invitati la timpul sau la manastirea Sf. Marcu, i-a vorbit lui Sukenik despre manuscrisele mitropolitului, care afirma ca le-ar fi gasit in biblioteca manastirii. Situatia politica incordata, ce se crease pe atunci in Ierusalim a zadarnicit toate efoturile lui Sukenik de a intra in contact cu mitropolitul.
La sfarsitul lunii ianuarie 1948, Sukenik a primit pe neasteptate o scrisoare din partea lui Anton Kiraz, membru al comunitatii crestine siriene, pe terenul caruia Sukenik efectuase mai multe sapaturi arheologice. Kiraz il ruga, in numele mitropolitului, sa-i acorde o intrevedere, indicand ca loc de intalnire un sector al teritoriului neutru. Noaptea, la lumina unei lanterne de buzunar, Sukenik a examinat manuscrisele prezentate si a stabilit pe loc ca unul dintre fragmente contine textul cartii prorocului Isaia. Celelalte doua fragmente faceau parte din sulul Statutului. Sukenik n-a putut cumpara in acea seara sulurile, fiindca nu luase bani cu el. Totusi, Kiraz i-a incredintat manuscrisele pentru trei zile, ca sa le poata studia mai amanuntit. La termenul stabilit, ei s-au intalnit din nou si Sukenik i-a inapoiat manuscrisele, din care izbutise sa faca extrase simple. Cu acest prilej, Kiraz i-a promis sa aranjeze in scurta vreme o intrevedere a mitropolitului cu rectorul universitatii, in vederea cumpararii manuscriselor.

Timpul trecea insa fara ca Sukenik sa primeasca vreo veste din partea lui Kiraz sau a mitropolitului. In asteptare, lucra intens la descifrarea manuscriselor achizitionate de dansul. Profesorul Sukenik a publicat sub titlul Sulurile tainuite, prima parte a unui studiu consacrat manuscriselor (1948), iar dupa doi ani a aparut si partea a doua a studiului. Prima editie integrala a textelor tuturor celor sapte suluri a aparut mult mai tarziu, dupa moartea profesorului Sukenik, sub ingrijirea elevilor si colaboratorilor sai: mai intai, primele sase suluri in limba ebraica (Ierusalim, 1954) si un an mai tarziu, in traducere engleza. Textul celui de-al saptelea sul a fost publicat de Y.Yadin in 1956. Aceasta este doar o mica parte a textelor cunoscute sub numele de „Manuscrisele de la Marea Moarta”, de fapt sunt sapte suluri descoperite in prima pestera si achizitionate in parte de staretul-mitropolit Samuel Mar Athanasie si in parte de profesorul Elazar L. Sukenik. In total, au fost descoperite asemenea manuscrise, precum si monede si alte obiecte in unsprezece pesteri din regiune: circa 40.000 de fragmente reprezentand vestigiile a aproximativ 600 de carti, scrise pe piele (pergament), papirus si table de cupru in opt limbi si dialecte, texte imbratisand o perioada de un mileniu (secolul al III-lea i.e.n. – secolul al VII-lea).
Bineanteles ca s-au petrecut mult mai multe lucruri atat pe vremea celor doi: staretul Athanasie si profesorul Sukenik, cat si dupa aceea, dar inceputul descoperirilor acestor manuscrise reprezinta un interes major si cu siguranta va aparea si o a doua parte a articolului in care vom incerca sa descriem continutul manuscriselor si ce legatura au acestea cu Isus si cu Ioan Botezatorul, care se presupune ca ar fi trait in aceste locuri.

Giulgiul din Torino si relicvele sfinte facatoare de minuni

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 26 Sep 2008 07:57:00 +0000

O fosta hangita la Nicomedia, in Asia Mica, astazi sub denumirea de Izmit, este socotita ca un fel de intemeietoare a cultului moastelor si relicvelor sfinte facatoare de minuni. Era o zeloasa cautatoare de relicve, a gasit printre altele, moastele celor trei crai de la rasarit precum si „camasa lui Christos”, vesmant care l-ar fi purtat Isus pe drumul calvarului si pe cruce. Aceasta femeie nu este altcineva decat imparateasa Elena, mama imparatului Constantin, cel care a organizat Conciliu de la Niceea si a declarat crestinismul ca religie de stat. Intre timp s-au mai gasit alte cateva relicve identice, o lucrare de referinta ca Mayer’s Lexikon specifica: „ In afara de vesmantul de la Trier mai exista 20 asemenea vesminte sfinte”.
Giulgiul din Torino:

In epoca medievala, cultul moastelor facatoare de minuni era nu numai raspandit, dar daduse nastere si unui soi de negustorie practicata de diversi calugari si pseudocalugari care exploatau naivitatea si ignoranta oamenilor intr-un fel care astazi ne pare incredibil de ridicol. Sa ne fie cu ingaduinta a cita in aceasta privinta, din Decameronul lui Boccaccio, aparut in 1352: ce le oferea calugarul Cipolla, taranilor din Certaldo, ziua a sasea, povestea a zecea: „…degetul Sfantului Duh, nevatamat si intreg, sa juri ca e aievea; pe urma motul ingerului ce i s-a aratat sfantului Francisc din Assisi; o unghie a heruvimilor; o coasta de-a lui Verbum Caro; o bucatica din vesmantul credintei catolice; vreo doua sau trei raze din steaua ce-au vazut-o magii la rasarit; o bardacuta cu sudoare de-a sfantului Mihai cand s-a batut cu diavolul; falca mortii sfantului Lazar…” Si cu aceasta lunga si plina de haz insiruire nu s-a sfarsit, caci vicleanul Cipolla mai primise: „…unul din dintii sfintei cruci si intr-o ulcica o farama din sunetul de clopote din templul lui Solomon, pana arhanghelului Gavril si unul din tarlicii lui San Gherardo din Villamagna, si o mana de taciuni din cei pe care a fost prajit sfantul Laurentiu, mucenicul” (E.P.L., 1966, in romaneste de Eta Boeriu).
Toate acestea sunt extrase dintr-o opera beletristica si este apanajul, poate chiar datoria autorului unei asemenea lucrari sa dea frau liber fantezie sale; dar sunt ele, oare, pura fantezie? Catusi de putin, caci Arturo Graf, in Miti, superstizioni e leggende, Loescher, Torino, 1893, care s-a ocupat intre altele si de acest pasaj din opera lui Boccaccio, arata ca, in Evul Mediu, in bisericile europene erau venerate relicve ca „laptele Fecioarei, lacrima varsata de Isus pe trupul sfantului Lazar, o bucatica de carne prajita din trupul sfantului Laurentiu sau chiar pene de-ale arhanghelilor Gavril si Mihai” (citat dupa o nota la versiunea romaneasca a Decameronului). Cu alte cuvinte, mare parte a relicvelor puse de Boccaccio in gura calugarului Cipolla sunt reale, cat despre celelalte, se poate spune ca li se potriveste adaugiul…
Ceea ce surprinde in cultul relicvelor atat de raspandit in Evul Mediu este credulitatea oamenilor, usurinta cu care sunt acceptate. De exemplu cele douazeci de „camasi ale lui Christos” erau toate obiecte de cult, desi textul Evangheliei este limpede: n-a existat decat o singura camasa, cea pe care soldatii romani au tras-o la sorti; de asemenea, chiar admitand ca una dintre ele (de pilda cea descoperita de imparateasa Elena si aflata acum in relicvariul din Trier) ar fi autentica, cum se face ca a rezistat pana in secolul al IV-lea, adica trei veacuri, pana la asa-zisa ei descoperire?
Documentar despre Giulgiul din Torino part 1:

Alte relicve (tot din simple fibre textile) au rezistat chiar 13 sau 14 veacuri: asa este „giulgiul sfant” in care ar fi fost inmormantat Isus si care, avand o poveste asemanatoare cu cea a „camasii lui Christos” a facut si face inca sa curga multa cerneala. Aceasta relicva, obiect de aprige controverse, a primit in Franta numele Saint-Suaire. Totusi ea merita o investigatie mai amanuntita, pentru ca povestea ei ne dezvaluie mecanismul adesea complicat, dar plin de invataminte al crearii legendelor…
In franceza, suaire este lintoliul (giulgiul) in care se infasoara mortii; la origine, termenul latinesc sudarium inseamna „servet”, „prosop”, cu aceeasi radacina ca termenul prin care romanii desemnau baia de aburi: sudatorium. De unde o prima concluzie: mai corect este linteolum („panza de in”), cuvant care, de altfel, a dat linceuil in franceza, si „lintoliu” in romana.
Documentar despre Giulgiul din Torino part 2,3 si 4:

Prima mentiune a relicvei dateaza din 1452, data la care Margueritte de Charny o daruieste ducesei de Savoia, Anne de Lusignan. Cronicarii care mentioneaza aceasta donatie nu sunt de acord asupra felului in care giulgiu a intrat in posesia familiei de Charny. Unul dintre ei arata ca un conte de Charny l-ar fi adus cu sine la inapoierea din cruciada, in 1346, ori in 1346 n-a avut loc nici o cruciada, ultima, a opta, s-a desfasurat incepand cu anul 1270 sub conducerea lui Ludovic IX, care si-a gasit moartea la asediul Tunisului, in timp ce orasele Palestinei cadeau rand pe rand, cucerite de turci, pana in 1291, la caderea Ptolemaismului (Acra, astazi Akka in Israel) cand s-au incheiat cruciadele. Sa se fi inselat cronicarul asupra datei? Sau povestea cu cruciada este doar o…poveste, menita sa lege gasirea giulgiului de locurile sfinte?
O alta cronica, mentionand darul facut ducesei de Savoia, pretinde ca ar fi fost primit de contele Charny de la regele Filip VI (1293-1350), care-l achizitionase de la…hotul ca-l furase de la arhiepiscopul de Besancon; cronicarul respectiv pare sa socoteasca drept ceva firesc ca un rege al Frantei sa achizitioneze lucruri de furat, chiar daca pagubasul este o inalta fata bisericeasca.
Anne de Lusignan transporta pretiosul lintoliu la Chambery, pe atunci capitala ducatului de Savoia, si-l pune in relicvariul unei capele. Se pare, ca inca de pe atunci existau unele indoieli in privinta autenticitatii giulgiului, drept care a fost spalat de mai multe ori si chiar fiert in ulei, dar – ne asigura cronicarul Antoine de Labaing – petele si urmele de sange erau atat de bine imprimate incat n-au putut fi inlaturate.
O alta dovada a autenticitatii giulgiului a fost furnizata, potrivit cronicii, in 1552 cand, cu prilejul unui incendiu, o picatura de argint topit arse un colt al panzei indoite, facand doua gauri, pentru ca apoi cativa martori „obiectivi” sa constate ca focul se oprea exact unde incepeau amprentele corpului celui supus supliciului.
Datarea cu carbon a Giulgiului:

Acestea sunt insemnarile cele mai vechi asupra giulgiului de la Chambery: o bucata de panza de in, lunga de patru metri si treizeci si sase, lata de un metru si zece, presarata cu pete de culoarea rosie-ruginie.
Intre timp, un duce de Savoia transportase pretioasa relicva in Italia, la Torino, mai tarziu ea devenind proprietatea familiei regale italiene, care o pazea cu strasnicie, nelasand pe nimeni sa se apropie pentru a o analiza. Abia in 1898, regele Umberto I autorizeaza pe un oarecare cavaler Pia sa fotografieze giulgiul. Cu mijloace reduse ale tehnicii fotografice de la sfarsitul veacului trecut, cavalerul Pia facu totusi o constatare senzationala, pe care Andre Castelot o rezuma astfel: „… pe imaginea pozitiva, trasaturile apareau mai netede decat pe giulgiu, dar pe cliseul negativ, toate petele maronii deveneau albe si se detasau pe tesatura neagra. In timp ce, la vedere directa, giulgiul semana cu un negativ, negativul fotografic pe care cavalerul Pia il tinea in mainile sale tremurande se prezenta ca un extraordinar pozitiv… Adevarata placa sensibila, giulgiul inregistrase in negativ trupul unui torturat!”
Cavalerul fotograf pretindea ca datorita acestei calitati a putut distinge limpede ceea ce nu se vedea cu ochiul liber: urmele cuielor, rana din coasta provocata de lancea centurionului si, pe umeri si pe fluierele picioarelor, urmele insangerate ale loviturilor biciului roman alcatuit din suvite de piele in care erau varate bile de plumb. De asemenea, pe fantasticul „negativ” apareau si urmele lasate pe fruntea condamnatului de coroana de spini. Cu alte cuvinte, imaginea obtinuta de interpidul cavaler turinez confirma intocmai relatarea evanghelica si, implicit, autenticitatea relicvei.
Senzationala fotografie din 1898 a declansat ceea ce presa franceza va numi L’Affaire du Saint-Suaire: controverse, polemici pasionante, luari de pozitie pro si contra. Adversarii erau numerosi ca: doctorul Barbet si preotul Braun, care au cerut ca giulgiul din Torino sa fie din nou fotografiat, de data aceasta de catre un profesionist si cliseul developat fata de martori. Intre timp, insa, regele Umberto murise, ucis de un terorist, la Monza, pe tronul Italiei se urase (1900) Victor Emanuel III, iar un purtator de cuvant al palatului declara ziaristilor ca familia regala nu autorizeaza efectuarea unor noi fotografii deoarece „o relicva este un lucru sfant si nu un obiect de discutii sterile”.
Adversarii autenticitatii giulgiului au emis parerea ca este vorba, probabil, de o bucata de panza pictata in secolul al XI-lea sau al XIII-lea cu un amestec in care intra si sange uman.

Acestora, inversunatul doctor Barbet le raspunse: „Desfid pe orice pictor de a realiza o asemenea imagine afara de cazul ca este chirurg si cunoaste temeinic fiziologia coagularii.” La care preotul Braun ii raspunse ca nu este neaparat necesar ca un pictor sa fie si chirurg pentru a realiza o asemenea imagine, ea poate fi obtinuta dupa amprenta unui mulaj.

Faptele vor da dreptate preotului Braun: Un pictor, pe numele sau Clement, care nu avea cunostinte de chirurgie sau de fiziologie a coagularii, unse un bust cu tinctura de aloe si, inainte ca vopseaua sa se usuce, apasa usor pe cele doua fete ale bustului o panza de in care absorbi tinctura. Clement a folosit aceasta materie obtinuta prin dizolvarea elementelor colorante active ale plantei aloe, deoarece presupunea ca si cei care, in secolul al XII-lea sau al XIII-lea, au confectionat relicva folosind aceeasi materie; caci in Evanghelia lui Ioan se specifica: „Si a venit Nicodim… aducand cam la o suta de litre de smirna si aloe. Au luat deci trupul lui Isus si l-au infasurat in giulgiul cu miresme, precum este obiceiul de ingropare la Iudei.”
Presupunerea a fost justa, experienta reusind pe deplin. „Rezultatul a fost tulburator”, relateaza acelasi Andre Castelot, „imaginea obtinuta astfel prezenta fara nici o indoiala o asemanare cu giulgiul din Torino (Le Saint-Sauaire, in Point de Vue, images du Monde din 16 aprilie 1976). Interesanta experienta a pictorului nu-i convinse pe partizanii autenticitatii giulgiului, iar cand Clement muri (in 1939), unul dintre ei merse pana acolo incat declara ca pictorul isi primise pedeapsa cereasca pentru experienta sa nelegiuita, desi medicii certificau ca murise de o banala aprindere de plamani, o congestie pulmonara.
O lovitura de teatru se produce in 1931 cand, dupa treizeci si trei de ani, familia regala italiana autoriza din nou fotografierea lintoliului, de data aceasta de catre cavalerul G. Enrie, tot din Torino, care realiza o gramada de clisee in conditii optime de iluminat si cu material de calitate superioara. Marite, aceste clisee se dovedira a nu avea nici o legatura cu vechiul „negativ” al cavalerului Pia. Dar doctorul Barbet nu dezarma: la spitalul Saint-Joseph din Paris incepu sa… crucifice cadavre, pentru a dovedi ca petele confuze de pe giulgiul din Torino provin intr-adevar de la un om rastignit, si-si continua penibilele experiente pana ce colegii sai de breasla, indignati, le puse capat.
Mai tarziu s-au auzit voci care cer examinarea giulgiului prin… radiografiere si spectroscopie, dar familia regala nu si-a dat asentimentul, de altfel aceasta familie nu mai este regala din 1946, cand in cadrul unui referendum, poporul italian a votat in favoarea republicii, iar Victor-Emanuel III a abdicat si a plecat cu intreaga familie in exil. Este probabil ca nici razele ultraviolete, nici cele infrarosii si nici un fel de alte raze n-ar putea aduce vreo dovada in favoarea autenticitatii relicvei. Cat despre Vatican, reprezentantii sai pastreaza o tacere prudenta in aceasta chestiune. Din cand in cand, atunci cand activitatea politico-diplomatica slabeste si salile de spectacol iau vacanta, se mai gaseste cate un reporter cu imaginatie si mai „dezgroapa” cate o intamplare senzationala legata de Giulgiul din Torino, primita cu incantare de catre bigoti si cu indiferenta de marea majoritate a cititorilor.

Lancea cu care a fost strapuns Isus

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 25 Sep 2008 11:33:00 +0000

In primavara anului 1981, la Viena, in palatul Hofburg, fosta resedinta a imparatilor austrieci, a fost organizata o expozitie, iar printre exponate era si o lance veche, in care se afla incastrat un cui prins cu sarma de argint, iar o ruptura a armei era acoperita cu o manseta din tabla de aur. In catalogul de la Hofburg, ciudatul exponat era numit „Lancea Sfanta”, deoarece, conform legendei, era arma cu care soldatul roman l-a impuns pe Isus in coasta, iar cuiul este un cui din crucea pe care a fost rastignit Isus. Povestea acestei relicve este interesanta mai ales pentru ca ilustreaza cum o „legenda fabuloasa” se transforma, treptat, de-a lungul veacurilor, intr-una istorica, mai mult sau mai putin credibila.
In Evanghelia lui Ioan se regaseste descrierea cu lancea care se relateaza astfel: „Ci unul dintre ostasi cu sulita a impuns coasta Lui si indata a iesit sange si apa.” Mai tarziu, legenda i-a atribuit centurionului roman un nume: Longinus, si o biografie ale carei date esentiale sunt botezul si o moarte de martir. Potrivit unei traditii ale carei origini sunt astazi greu de stabilit, lancea aflata in tezaurul de la Hofburg este tocmai aceasta arma, „sulita” din Evanghelie apartinand lui Longinus. Foarte multa vreme lancea, in care se afla incastrat si „un cui din crucea lui Isus”, a facut parte (ca si coroana si sceptrul) din insemnele imparatilor Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, fiind un simbol al puterii: suveranii credeau ca posesorul lancii castiga orice batalie.
Originea lancii se pierde in negurile vremurilor. O cronica medievala pretinde ca s-ar fi aflat in posesia imparatului Constantin, a carui mama, Elena, ar fi gasit-o la Ierusalim impreuna cu alte instrumente care au servit la patimile lui Cristos; de fapt cronica nu mentioneaza lancea lui Longinus, ci crucea si cuiele, de unde concluzia ca arma n-ar fi altceva decat purtatoarea relicvei propriu-zise, adica a cuiului.
O alta cronica arata ca lancea s-ar fi aflat in posesia generalului roman Mauritius (sfantul Mauriciu de mai tarziu). Acesta tocmai trecuse la crestinism impreuna cu cei 6600 de soldati ai legiunii Tebaina de sub comanda lui, cand a primit ordinul sa plece in Galia pentru a urmari si persecuta pe toti cei care, in acea provincie romana, se inchinau lui Isus. Mauritius si oamenii sai refuzara sa execute ordinul, drept care intreaga legiune a fost executata pe malul fluviului Rhone, in apropierea locului unde se afla astazi celebra statiune climaterica elvetiana Sain-Maurice – Sankt Moritz.
Vreme de sase sau sapte veacuri, lancea lui Longinus dispare aproape complet din documente. Abia in secolul al X-lea reintra in istorie si se va afla o perioada de timp in miezul unor evenimente importante din Occidentul medieval, adica nimereste chiar in politica internationala. Pe atunci, lancea se afla in posesia unui nobil longobard pe nume Samson, care complota impotriva regelui Berengar si intra triumfator in Pavia, capitala Lombardiei.
Aceste evenimente, care au „confirmat” puterea armei, au starnit senzatie, precum si unele invidii, drept care regele Henric I al Saxoniei (poreclit Pasararul, circa 876-936) trimise un emisar la Rudolf prin care il anunta ca intentioneaza sa cumpere „darul ceresc datator de vesnica biruinta” – cum consemneaza cronica; apoi emisarul lui Henric adauga ca in cazul ca Rudolf nu accepta targul, Burgundia va fi „pustiita prin foc si sabie”, cu toate ca regele sau socoteste pe detinatorul lancii de nainvins. Ceea ce ne duce la concluzia ca monarhul saxon nu era chiar pe deplin convins de infailibilitatea armei.

In documentarul de mai jos puteti vedea unde se afla "Lancea lui Longinus":
SPEAR OF CHRIST 1 of 5:

Amenitarea isi facu efectul si, in 935, lancea intra in posesia lui Henric. Pretul: regiunea de sud-vest a regatului sau precum si orasul Basel. Dar nu i-a mai fost dat sa incerce eficacitatea armei-minune, caci in anul urmator muri, lasand-o mostenire, impreuna cu regatul sau, fiului sau care va intra in istorie sub numele de Otto I cel Mare (936-973). Cronicile ne asigura ca, datorita lancii, Otto a reusit sa-i invinga pe loreni in 939 si pe maghiari in 955, in lupta de pe malul raului Lech, de pilda, inconjurat fiind de dusmani si sfatuit de seniorii sai sa accepte conditiile de capitulare, Otto apuca lancea intr-o mana si scutul in cealalta si se avanta in lupta obtinand victoria… Mai tarziu, cucerind Italia de nord si partial Italia centrala in 961-962, Otto puse bazele Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, iar lancea dobandi si o importanta politica pe langa cea religioasa ( un document din 1329 arata ca era „chezasia adevaratei regalitati”). La moartea unui monarh, ea trecea, impreuna cu coroana si sceptrul, in posesia mostenitorului tronului. Lancea era simbolul puterii.
In anul 1002, procesiunea funerara carea aducea ramasitele pamantesti ale imparatului Otto III (care murise in Italia) la Aachen (Aix-la-Chapelle) a fost atacata prin surprindere de Henric, ducele Bavariei, care smulse lancea din mainile unui episcop „asigurandu-si prin aceasta dreptul de succesiune”, arata istoricul Albert Buhler. Si intr-adevar Henric se incorona rege, apoi imparat.
Se pare ca in vremea lui Otto III lancea s-a rupt in doua, cu care prilej a fost acoperita cu mansete din tabla de aur – pe partea superioara fiind gravata inscriptia latineasca: „Lancea et clavus Domini”, adica Lancea si cuiul Domnului.
Cam in vremea domniei imparatilor ottoni, s-a raspandit credinta ca lancea este arma lui Mauritius, si nu intamplator: era perioada in care monarhii crestini luptau impotriva popoarelor „pagane” din rasaritul Europei. Intr-adevar, Otto cel Mare l-a ales pe Mauritius ca patron al manastirii din Magdeburg, iar Henric II ca protector al imperiului.

SPEAR OF CHRIST 2 of 5:

In 1424, lancea impreuna cu celelalte insemne regale, a fost transportata la Nurnberg; pe drum, pentru a apara tezaurul de eventuale atacuri ale unor talhari sau soldati inamici, imparatul Sigismund eticheta transportul ca fiind…peste sarat, nici macar garda insotitoare nu stia ce contineau lazile. Lancea ramase cateva veacuri la Nurnberg, recastigandu-si treptat faima de religva sfanta, mai ales ca doi papi certificara autenticitatea ei; aceste certificate pontificale devenisera necesare, deoarece din Orient mai aparusera cateva lanci care ar fi apartinut mercenarului roman de pe Golgota.
In 1800, in Europa tulburata de razboaiele napoleoniene, pazitorii tezaurului socotira ca trebuie pusa la adapost si-l transportara la Viena, unde a ramas pana in 1938, dupa Anschluss, cand Hitler porunci sa fie adusa inapoi la Nurnberg; expus acolo in Biserica Maestrilor Cantareti, trebuia neaparat de altfel in conceptia nazistilor, pentru ca sa vesteasca sosirea unei noi ere pentru „Marele Reich” german. Imediat dupa razboi, in 1946, autoritatile de ocupatie americane au inapoiat tezaurul Austriei.
„Nici un istoric nu si-ar baga mana in foc pentru autenticitatea lancii” remarca P.H. Koesters, ba dimpotriva: un istoric de prestigiu ca Percy Ernst Schramm, cunoscut pentru studiile sale de medievistica, a declarat, dupa o examinare amanuntita a lancii, ca acest tip de arma era caracteristic pentru secolul al VIII-lea. Partizanii originii sacre a relicvei de la palatul Hofburg au gasit insa raspunsul si la aceasta parere exprimata de un specialist: lancea si cuiul pot fi mult mai vechi, pretind ei, topite si turnate din nou in secolul al VIII-lea sau chiar mai tarziu, in vremea lui Carol cel Mare.

A treia parte a documentarului "Lancea lui Longinus":

Spear of Christ Part 3 of 5:

Da-ti click pe link-urile de mai jos pentru a urmari si celelalte parti ale documentarului:

SPEAR of CHRIST part 4 of 5:

SPEAR OF CHRIST Pt 5 of 5:

Cine erau cei trei magi?

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 01 Sep 2008 07:43:00 +0000

In privinta magilor, textul evanghelic este foarte lapidar: nu ni se spune cati erau, cum se numeau, nici macar din ce tari erau de felul lor, ci numai ca veneau „de la rasarit”, ca s-au inchinat in fata ieslei in care se afla noul nascut, caruia i-au adus in dar aur, smirna si tamaie, apoi ca, spre a scapa de oamenii lui Irod, au plecat pe alt drum decat cel pe care venisera; singurul eveniment istoric verificat ramane aparitia stralucitoarei stele din anul 7 i.e.n. In decursul celor doua milenii ce s-au scurs de la ipoteticul drum al magilor, legenda a tesut in jurul lor povestiri continand elemente fantastice sau miraculoase, de asemenea i-au inzestrat cu date amanuntite privind identitatea lor, date deloc brodate pe fondul unor motive istorice, ci pe acela al unei fantezii mitice. Totul porneste din Bizantul de la inceputul secolului al IV-lea e.n., de la imparateasa Elena ( circa 250-330, dupa alte surse circa 247-327), o femeie frumoasa, posedand una dintre cele mai interesante biografii: mai intai hangita intr-un orasel din Asia Mica, devine concubina lui Constantin Chlorus, unul dintre cei patru imparati romani care au domnit simultan si care apoi a fost inlaturat de catre imparatul „principal” Diocletian; cand fiul ei, Constantin, care primise o educatie militara, ajunge imparat, o proclama oficial imparateasa. Se pare ca imparateasa Elena primise in jurul anului 313 botezul, dupa care organiza cu mult zel cautarea de relicve: gasi crucea pe care a fost rastignit Isus, mormantul lui Isus ( intre timp s-au mai gasit cateva morminte in pesterile de langa Ierusalim…), de asemenea celebrul „vesmant sfant”, necroit, al lui Isus („camasa lui Isus”) si care se gaseste astazi intr-o biserica din Trier ( mai exista cam douazeci de asemenea vesminte in alte parti). Intre altele, imparateasa Elena ( pe care mai tarziu biserica catolica a santificat-o) a descoperit mormintele celor trei magi, in trei tari diferite ale Orientului. A deshumat mormintele si le-a dus la Constantinopol, astfel s-au adaugat doua verigi legendei: mai intai, ca magii erau trei la numar – textul Evangheliei sugereaza numai ca erau multi, de vreme ce foloseste pluralul cand vorbeste de ei, si in al doilea rand ca erau din trei tari diferite, iar Evanghelia spune numai de la „rasarit”.

La Constantinopol, relicvele au stat trei veacuri, dupa care au fost transportate la biserica San Eustorgio din imprejurimile orasului Milano, unde au ramas vreme de trei veacuri, transformand modesta, pana atunci, biserica intr-un loc de pelerinaj vizitat de numerosi crestini veniti din tarile Europei apusene. Cum a stabilit imparateasa ca magii erau in numar de trei, este o enigma. Chiar si asa, dupa descoperirea presupuselor morminte in arta crestina primitiva numarul lor variaza intre doi si doisprezece, ei fiind numiti ba „magi”, ba „intelepti”, dar nicidecum „regi” sau „crai”, cel putin deocamdata.
In secolul al V-lea, papa Leon I, pe care istoria la supranumit cel Mare deoarece l-a convins pe Attila, ajuns aproape de zidurile Romei, sa se retraga, decise oficial ca erau intr-adevar trei magi de vreme ce si darurile erau in numar de trei: aur, smirna si tamaie, si trebuiau carate de trei oameni voinici… Incepand cu acea decizie papala, nici un credincios n-a mai pus la indoiala numarul magilor.
In secolul al VII-lea s-au facut pentru prima oara auzite numele celor trei magi: Gaspar, Melchior si Balthazar. Nu se cunoaste cine este initiatorul acestui botez peste veacuri si nici de unde a luat numele acestea. Unul dintre primii care le asterne in scris este calugarul englez Bede sau Beda – „cel vrednic de cinste” (Venerabilis: 672-735), staretul manastirii Jarrow, posesor al unei culturi enciclopedice (pentru acea vreme) si primul care a folosit in scris cronologia de la nasterea lui Isus, in respectiva scriere, datand de la inceputul secolului al VIII-lea. Beda Venerabilul ne da si amanunte privind infatisarea magilor: „ Primul dintre magi se zice ca ar fi fost Melchior, un batran in varsta cu parul sur. Al doilea, Gaspar, era un tanar voinic si roscovan. Al treilea, cu parul inchis la culoare si barba bogata, pe nume Balthazar. Melchior a adus aur ca dar pentru rege, Gaspar tamaie pentru Dumnezeu, iar Balthazar smirna pentru faptura umana muritoare." Aceasta descriere i-a inspirat pe artistii de mai tarziu care i-a transformat pe magii in diferite forme, de pilda, Balthazar a devenit din ce in ce mai brunet, apoi a inceput sa fie caracterizat drept „maur” si pana la urma a ajuns negru. Magul acesta negru apare mai intai in frescele din secolul al XIV-lea, fiind consacrat definitiv in celebrul tablou al lui Durer „Inchinarea magilor” – 1504, astazi la Muzeul Oficiilor din Florenta. Totusi aceasta descriere contrazice textul evanghelic: Africa, de unde ar fi putut veni magul negru se afla la sud-vest de Ierusalim, iar nu de la rasarit de unde se presupune ca ar fi venit magii.

Dar cum au devenit magii crai? Si, inainte de orice, de ce a fost nevoie sa devina crai? Raspunsul la aceasta intrebare probabil ca trebuie cautat in asa-numitele Didahii (Invatatura Apostolilor), unde credinciosul este indemnat sa nu urmareasca zborul pasarilor „ca de aici pana la slujirea idolilor nu-i decat un pas” si unde astrologia si magia („vrajitoria”) sunt condamnate, caci prin ele se ajunge de asemenea la „slujirea idolilor”. Sa nu uit sa mentionez ca in prima perioada a crestinismului primitiv, propovaduitorii lor erau preocupati de astrologie si de practicile magice, intocmai ca si reprezentantii celorlalte culte; aceasta reiese si dintr-o scrisoare a imparatului Adrian, care in jurul anului 131 vizitase Egiptul: „Cei care-si zic episcopi ai lui Christos, se inchina lui Serapis. Nu exista aici conducator de sinagogi, samaritean sau episcop crestin care sa nu fie astrolog, prezicator sau vrajitor”. Fireste, ca magii erau si ei astrologi si, fiind preoti, practicau diverse ritualuri magice, ceea ce nu corespunde cu invataturile apostolilor.
Sarcofagele continand osemintele magilor au ramas la biserica San Eustorgio pana in anul 1164, cand imparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa, asediaza si cucereste Milano: consilierul imparatului, Rainald von Dassel, cancelar si arhiepiscop de Colonia (Koln) ceru si obtinu relicvele de la San Eustorgio ca prada de razboi. Cu un alai impresionant, moastele, asezate intr-un sarcofag luxos in forma de vana, au fost transportate cu mare pomp peste Alpi, prin Burgundia si apoi in lungul Rinului pana la Colonia, fiind depuse in catedrala carolingiana datand din veacul al IX-lea; ele se afla si astazi la Colonia. In 1248, cetatenii orasului prosper Colonia au hotarat sa construiasca o cladire demna de asemenea relicve: au daramat vechiul edificiu ridicand celebra catedrala situata pe malul Rinului, monument al arhitecturii gotice, devenit simbol iconografic al orasului si sa nu mai mentionez ca in anul 1220 cand a fost terminat chivotul in care au fost depuse moastele celor trei magi, construit in forma unei bazilici in miniatura, cantarind o jumatate de tona, statuetele magilor si ale Maicii Domnului au fost acoperite cu foita de aur, iar cele 28 de statuete ale apostolilor si profetilor, inalte de 33 de centimetri, sunt gravate in argint si placate cu aur. Toate acestea pentru a adaposti osemintele unor magi despre care nici macar nu se stie daca au existat vreodata, dar legenda, element al culturii universale si oglinda a sentimentelor etern umane, isi are legile ei, una dintre ele fiind persistenta.
In filmul de mai jos va este prezentata catedrala din Colonia:

Steaua magilor - a existat intr-adevar?

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 27 Aug 2008 12:20:00 +0000

„ Iar daca s-a nascut Isus in Betleemul Iudeii, in zilele lui Irod regele, iata magii de la rasarit au venit in Ierusalim intreband: Unde este Regele Iudeilor, cel ce s-a nascut? Caci am vazut la rasarit steaua Lui si am venit sa ne inchinam Lui.” Acestea sunt cele doua versete cu care incepe al doilea capitol al Evangheliei lui Matei. Nu este pentru prima si nici ultima oara cand un eveniment important este pus in legatura cu un fenomen ceresc neobisnuit, cum ar fi aparitia brusca a unei stele, sau a unei comete, sau o eclipsa de soare etc. Dar celebra stea a „Celor trei crai de la rasarit”, mai mult ca oricare alta, a starnit interesul astronomilor, mai ales din ultimele patru veacuri, incepand cu Johannes Kepler, care inca din jurul anului 1600 era preocupat de a gasi o explicatie stiintifica pentru aparitia enigmatului astru.
Trebuie precizat ca expresia „crai” nu este adecvata, deoarece expresia crai inseamna regi, imparati sau printi ,iar aici avem de a face cu magi. Insusi textul „grecesc” al lui Matei foloseste expresia magos, avand in elina intelesul de „ghicitor”, „vrajitor”. La origine, magii erau preoti ai lui Zoroastru din Media si Persia antica, formand o casta puternica in perioada domniei ahemenzilor in anii 558-330 i.e.n. Magii erau astrologi, priceputi observatori ai miscarii astrelor si ai fenomenelor ceresti. Mai tarziu, termenul „mag” s-a extins, fiind folosit si in alte orase-cetati din rasarit: Asiria, Chaldeea, Babilon, desemnandu-i pe preotii diferitelor culte care din miscarea astrelor incercau sa prezica diferite evenimente ce urmau sa se produca, spre exemplu cum va fi recolta, sfarsitul unei domnii, rezultatul unei batalii etc.
Magii erau, asadar, astrologi, facand astfel ca nimic mai nefiresc sa se lase calauziti de o stea aparuta pe neasteptate si foarte stralucitoare, fenomen pe care l-au talmacit in felul lor. Nu este exclus ca acesti magi sa fi fost preoti ai mazdeismului, religie raspandita in Media si regiunile rasaritene inconjuratoare, intemeiata pe principiul dualist al binelui (Ormuzd) si raului (Ahriman) care continea in fasa mesianismul, adica asteptarea unui „mesia” care sa restabileasca pe pamant imparatia dreptatii. Este astazi in general admis ca mazdeismul, in forma sa mai veche (inca nedezvoltata de zoroastrism), a influentat unele texte din cartile prorocilor continute in Vechiul Testament.
In legatura cu steaua magica, primul gand ne duce la o cometa sau la o nova. Desi unele picturi de mari maestri ii prezinta pe magi calauziti de o stea cu coada (o cometa), aceasta ipoteza se cuvine eliminata de la inceput: stim astazi cu precizie care au fost cometele ce au putut fi observate in antichitate, pe de o parte datorita cunostintelor astronomice relativ avansate ale popoarelor din rasarit (babilonieni, chinezi) care au lasat insemnari, pe de alta parte datorita calculelor astronomilor mai noi. Poate ca era o nova atunci, una din acele stele variabile, a carei stralucire se intensifica brusc, pentru a reveni apoi treptat la stralucirea initiala? Totusi, nici aceasta ipoteza nu este pe deplin satisfacatoare din aceleasi pricini: avem informatii destul de precise despre aparitia unor nove in 134 i.e.n. si 123 si 173 e.n., tot asa cum avem informatii despre aparitia unor comete foarte stralucitoare in 44 si 17 i.e.n si in 66 e.n., dar despre un asemenea fenomen care sa fi avut loc in jurul anului 7 i.e.n. nu avem informatii decat din textele evanghelice.
Cea mai acceptata ipoteza de majoritatea cercetatorilor preocupati de aceasta problema, a fost emisa in anul 1606 de Johannes Kepler: „Steaua magilor” n-a fost de fapt o stea, ci aspectul pe care l-a luat pentru observatorul de pe Pamant (Asia Mica, Mesopotamia) tripla conjunctie a lui Jupiter si a lui Saturn in constelatia Pestilor. Este un fenomen destul de rar intalnit spre deosebire de conjuctiile simple ale acestor planete vizibile cu ochiul liber, care au loc la aproximativ fiecare 20 de ani, iar o tripla conjuctie se produce la intervale de sute de ani. Ultima tripla conjuctie a lui Jupiter si a lui Saturn a avut loc in constelatia Berbecului, fiind obesrvata in 1940-1941, din august pana in februarie. Ea a trezit interes numai in randul specialistilor de pe planeta noastra supusa in acei ani distrugerilor ultimului razboi mondial. Urmatoarea tripla conjunctie a lui Jupiter nu va fi vizibila decat pentru nepotii nostri, ea va avea loc in 2198. Ori, calculele ne arata ca in anii 860 si 7 i.e.n. au avut loc asemenea triple conjuctii in constelatia Pestilor. Asadar anul 7 i.e.n. daca luam in considerare erorile de calcul ale lui Dionisie cel Mic, precum si unele evenimente istorice: moartea lui Irod, uciderea pruncilor din Betleem s.a., ar putea fi socotit anul nasterii lui Isus.(Uciderea copiilor din Betleem este un fapt istoric: intr-o culegere de anecdote din timpul domniei lui August, autorul latin Macrobius, folosind numeroase citate din operele unor autori mai vechi, unele intre timp pierdute, arata ca imparatul se maniase auzind ca Irod – Herodes, contemporanul sau, poruncise uciderea copiilor sub doi ani).

Tableta de lut ars gasita in ruinele Babilonului, unde „steaua” a fost observata vreme de cinci ani, in cursul anului 7 i.e.n. ne-o confirma existenta sa; inscriptia cuneiforma, provenind de la scoala astronomica din Sippar, langa Babilon, anunta succint: „Jupiter si Saturn in zodia Pestilor”. Avem toate motivele sa credem ca magii, sau o parte din ei, veneau de la Babilon si ca au pornit la drum imediat dupa a doua maxima a conjunctiei, la inceputul lui octombrie, aceasta fiind perioada cea mai favorabila calatoriilor in acea regiune cu veri toride.
Calatoria de la Babilon la Ierusalim dureaza aproximativ o luna si jumatate. Suntem deci indreptatiti sa presupunem ca magii au sosit la Ierusalim in a doua jumatate a lui noiembrie si ca a treia conjunctie, cea de pe 4 septembrie, i-a prins aici. „si iata ca steaua pe care o vazusera la rasarit mergea inaintea lor… Si vazand ei steaua s-au bucurat cu bucurie foarte mare”. Cum Betleemul este la sud de Ierusalim, in cazul unei calatorii efectuate dupa-amiaza, „steaua” profetica, foarte stralucitoare la apropierea amurgului, trebuie sa fi dat intr-adevar impresia ca „mergea inaintea lor”.
Fireste, cele de mai sus sunt numai presupuneri, nu putem afirma cu certitudine ca lucrurile s-au desfasurat in felul acesta, ci doar ca s-ar fi putut desfasura astfel. Dar tripla conjunctie din anul 7 i.e.n. este o certitudine…

Inceputul erei noastre si nasterea lui Isus

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 14 Aug 2008 12:41:00 +0000

Avand in vedere identificarea povestirilor biblice in Noul Testament cu evenimentele istorice si intamplarile reale ar trebui sa fie mult usurata prin insusi faptul ca spre deosebire de Vechiul Testament care relateaza evenimente reale sau imaginare ce s-au petrecut pe parcurs de mai multe milenii, Noul Testament se limiteaza la viata lui Isus Christos, desfasurata pe o perioada de ceva mai mult de trei decenii, la inceputul secolului I e.n. in provincia romana Iudeea, sub domnia imparatilor August si Tiberiu; mai mult, naratiunea evanghelica nu ofera nici un fel de date despre Isus intre varsta de 12 si 30 de ani. Sunt cei 18 ani de tacere asupra carora s-au emis numeroase ipoteze…Totusi lucrurile nu sunt atat de simple cum par, deoarece cartile Noului Testament sunt redactate de fapt pe parcursul a doua – trei secole – Apocalipsul ( „Revelatia Sfantului Ioan Teologul”) a fost scris, probabil, in anii 68-69 e.n., iar Evangheliile, considerate de biserica drept opere timpurii, sunt scrise nu inainte de mijlocul secolului al II-lea, iar Faptele Apostolilor sunt si mai recente. Un alt aspect este ca autorii textelor confunda evenimentele si persoanele, de exemplu: Isus nu putea sa se nasca sub regele Irod (Herodes) care a murit in anul 4 i.e.n, iar Quirinius a fost numit guvernator al Siriei abia in anul 6 e.n. De altfel, intreaga cronologie a Noului Testament vadeste erori de calcul care pornesc de la faptul ca anul nasterii lui Isus nu este cunoscut. Pentru numararea anilor, fiecare popor sau civilizatie porneste de la un eveniment important din istoria lui sau pentru conceptia lui religioasa. Evreii numara anii de la „zidirea lumii” fixata, conform genealogiilor din Biblie, in anul 3761 i.e.n.; musulmanii pornesc de la anii 622 e.n., primul an al hegirei; vechii greci numarau anii pe olimpiade, din patru in patru ani, de la 776 i.e.n.; romanii porneau de la intemeierea Romei (ab Urbe condita), fixata de Terentius Varro in al treilea an al Olimpiadei a VI-a, deci in 754 i.e.n.
Dar cum s-a ajuns ca primul an al erei noastre sa fie fixat la 754 ani de la intemeierea Romei? Calculul s-a facut la mai mult de cinci veacuri dupa data presupusa a nasterii lui Isus, mai exact in anul 531 de catre calugarul Dionisie Exiguus ( adica Dionisie cel Mic, numit astfel spre a putea fi deosebit de Dionisie cel Mare, episcop de Alexandria, care a trait cu trei veacuri mai inainte). Dionisie cel Mic, de fel din Scitia, si-a petrecut viata la Roma, unde a studiat impreuna cu Cassiodorus si dupa calcule minutioase a ajuns la concluzia ca anul 1285 de la intemeierea Romei, adica anul in care si-a publicat lucrarea, trebuie considerat anul 531 de la nasterea lui Isus. Cateva secole, nimeni n-a luat in serios calculele calugarului Dionisie cel Mic; la curtea carolingiana noua cronologie a fost introdusa abia in 876, iar la Roma pe la mijlocul secolului al X-lea.
Astazi, majoritatea cercetatorilor, printre care si teologi crestini, sunt de acord ca Dionisie cel Mic a gresit. Richard Henning relateaza: „Lui Dionisie i-a scapat ca anul mortii lui Irod cel Mare, sub domnia caruia s-a nascut Isus, este cunoscut cu exactitate gratie traditiei. Irod a murit la inceputul anului 4 i.e.n. calculat conform cronologiei actuale. Aceasta data este deci data-limita, dupa care nasterea lui Christos n-a mai putut avea loc. Dar cum Irod a emis cu destul de mult timp inainte de propria sa moarte faimosul ordin de a fi ucisi toti copiii sub varsta de doi-trei ani din Betleem, ne este ingaduit sa situam nasterea lui Christos cu trei sau patru ani mai devreme, ceea ce ne duce la anii 7 sau 8 inainte de era noastra…" Cu alte cuvinte, Christos s-a nascut in anul 7 sau 8 inainte de Christos… Inainte de a continua, iata si un film documentar despre Primele inceputuri crestine:

La finalul articolului aveti si celelalte parti ale documentarului...

Ingreunarea identificare a relatarilor evanghelice cu evenimentele reale este datorata si faptului ca Evangheliile se contrazic intre ele, de exemplu: prezentandu-l pe Isus ca urmas al regelui David, Evangheliile afirma ca genealogia numara 28 de generatii (Matei) sau 42 generatii (Luca) – in orice caz un multiplu al lui 14, numar care pentru primii crestini este inconjurat de o anume mistica; bunicul lui Isus se numeste ba Iacov (la Matei), ba Eli (la Luca); Matei afirma ca parintii lui Isus locuiau la Betleem, ca dupa nastere s-au refugiat in Egipt, iar dupa moartea lui Irod s-au intors la Nazareth; potrivit Evangheliei lui Luca, ei locuisera totdeauna la Nazareth, aflandu-se in momentul nasterii la Betleem cu ocazia unui recensamant. Acum eu ca simplu om, citind toate acestea, imi dau seama ca pana a ajuns la redactarea in forma canonica, textul Evangheliilor a fost de mai multe ori refacut, eliminandu-se unele pasaje necorespunzatoare dogmelor si adaugandu-se altele care uneori sunt in contradictie cu continutul anterior, ceea ce face mult mai dificila folosirea Evangheliilor ca sursa istorica. Totusi ramane sa descopar din celelalte surse, in asa numitele izvoare crestine si izvoare pagane, cum ar fi de exemplu scrierile apocrife, precum si unele monumente arheologice si literare (morminte, inscriptii, catacombe romane, papirusurile in limba copta gasite in 1946, manuscrisele de la Marea Moarta gasite intre 1947 si 1957 si in descoperirile arheologice de la Roma si de langa Ierusalim), dar asta intr-un articol viitor…

The First Christians E01P02

Rugul aprins si "Mana" din timpul lui Moise

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 09 Aug 2008 15:05:00 +0000

Oare cat de dificil este sa delimitezi, dupa milenii, relatarea legendara de cea istorica, povestirea biblica fabuloasa de evenimentul real de la care porneste adesea si cu care se impleteste atat de strans si de incalcit, incat cercetatorul din zilele noastre se izbeste de dificultati uriase!!! Si, totusi in multe din cercetarile sale, omul ajunge sa cunoasca adevarul sau o parte a acestuia, sau poate ca doar se inseala, si totul ramane un mister pana la trecerea in lumea celor de dincolo...In lumina descoperirilor biblice, de-a lungul timpului s-au adus multe explicatii cu privire la oamenii, locurile si minunile din aceasta carte biblica, si cu siguranta se vor mai aduce mult timp de acum inainte! Asa este de exemplu, explicatia data de cercetatori cu privire la "rugul aprins" sau "mana" cu care s-au hranit israelitii in pustiu... Totusi, inainte de a va prezenta explicatiile cercetatorilor, sa vedem ce spune Biblia, intai despre rugul aprins si apoi despre mana.In cartea Exodul 3:1-5, se spune: "Moise pastea turma socrului sau Ietro, preotul Madianului. Odata a manat turma pana dincolo de pustie, si a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Ingerul Domnului i s-a aratat intr-o flacara de foc, care iesea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; si iata ca rugul era tot un foc si rugul nu se mistuia deloc. Moise a zis: Am sa ma intorc sa vad ce este aceasta vedenie minunata, si pentru ce nu se mistuie rugul. Domnul a vazut ca el se intoarce sa vada; si Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, si a zis: Moise! Moise! El a raspuns: Iata-ma!". In filmul de mai jos, puteti urmari intreaga scena dintre Moise si rugul in flacari:

Cercetatorul Zenon Kosidowski in cartea "Povestiri biblice" scrisa la Varsovia in 1966 si tradusa ulterior si in limba romana in anul 1972, arata ca in Peninsula Sinai creste o planta numita dyptam, sau "tufa lui Moise", care secreta un ulei volatil, aromatic, lesne inflamabil. Un rasad, arata Kosidowski, a fost adus in Polonia si sadit in rezervatia de stepa stancoasa de la Scorocico... In anul 1960, presa a anuntat ca, spre mirarea localnicilor, "tufa lui Moise" s-a aprins, intr-o zi caniculara, cu o flacara de culoare mov. Cu toate acestea, la Manastirea Sfanta Ecaterina se presupune ca ar exista un lastar din "tufa lui Moise". In poza de mai jos puteti vedea aceasta planta care se spune de catre cei din manastire ca ea a fost si in vremea lui Moise si prin ea a comunicat cu Dumnezeu, desi ea este total diferita de planta relatata mai sus de Kosidowski. O alta explicatie, data despre mancarea ce i-a ajutat pe israeliti sa supravietuiasca in pustiu, mancare pe care ei au numit-o "mana", deoarece atunci cand israelitii au vazut-o pentru prima data, au strigat "man hu", insemnand: "ce este aceasta?". Inainte de a descrie explicatia data de Kosidowski, sa vedem ce spune Biblia: Exodul 16: 12-20 "Am auzit cartirile copiilor lui Israel. Spune-le: Intre cele doua seri aveti sa mancati carne, si dimineata va veti satura de paine; si veti si ca Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Seara au venit niste prepelite si au acoperit tabara; si dimineata s-a asezat un strat gros de roua in jurul taberei. Cand s-a luat roua aceasta, pe fata pustiei era ceva marunt ca niste graunte, marunt ca bobitele de gheata alba pe pamant. Copiii lui Israel s-au uitat la ea, si au zis unul catre altul: Ce este aceasta? caci nu stiau ce este. Moise le-a zis: Este painea, pe care v-o da Domnul ca hrana. Iata ce a poruncit Domnul: Fiecare dintre voi sa stranga cat ii trebuie pentru hrana, si anume un omer de cap, dupa numarul sufletelor voastre; fiecare sa ia din ea pentru cei din cortul lui (...). Moise le-a zis: Nimeni sa nu lase ceva din ea pentru a doua zi dimineata. N-au ascultat de Moise, si s-au gasit unii, care au lasat ceva din ea pana dimineata; dar a facut viermi si s-a imputit..." Pentru o imagine mai de ansamblu puteti urmari si scena:

Explicatia lui Kosidowski cu privire la aceasta "mana" se desprinde din domeniul botanicii: el spune ca exista un soi de planta care, primavara, intepata de catre insecte, secreta un lichid dulceag care se intareste rapid in aer formand un soi de bobite albe foarte cautate de beduini, care o socotesc o delicatesa; in afara de aceasta, in bazarul din Bagdad, vanzatorii ambulanti ofera amatorilor rasina dulce a tamarixului sub denumirea de "man". Astfel, in lumina acestor descoperiri, arata autorul polonez, "mana" biblica inceteaza a mai fi o minune. Moise i-a cunoscut valoarea nutritiva si datorita acestui lucru a putut sa-i hraneasca pe israeliti.Toate acestea, sunt desigur simple ipoteze, chiar daca ele gasesc un argument deloc neglijabil in insusi textul biblic: in decursul exilului sau, Moise a trait multa vreme in Peninsula Sinai, printre madianiti, o populatie nomada de la care a invatat cum sa supravietuiasca in conditiile aspre ale desertului de piatra si nisip - o experienta care avea sa o foloseasca din plin in timp ce-si conducea poporul spre "Tara Fagaduintei". Totusi, chiar daca aceste descoperiri au la baza argumente solide, nimeni nu poate spune cu exactitate ceea ce s-a petrecut pe vremea lui Moise! Toate raman doar niste presupuneri, cel putin deocamdata.

Muntele Sinai si drumul israelitilor eliberati din Egipt

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 01 Aug 2008 12:36:00 +0000

Calatoria lui Israel spre Canaan, prin peninsula Sinai nu a fost, se pare, un drum foarte usor de parcurs. Unii cercetatori afirma ca o ruta directa, i-ar fi adus pe pamantul fagaduit in doua saptamani, dar pentru o asa multime dezorganizata de sclavi eliberati, ratacirea prin desert le-a adus o multime de avantaje si mai ales posibilitatea de organizare, chiar daca au colindat prin acest pustiu, chinuiti de foame si de sete pana la Muntele Sinai.
Cunostiintele arheologice si topografice, chiar si unele identificari geografice sunt inca nesigure, asupra descoperiri Muntelui Sinai. Cu toate acestea, in orice atlas geografic vom intalni Muntele Sinai, in araba: Djebel
Musa, adica "Muntele lui Moise", situat in Peninsula Sinai, dar de fapt nu avem de-a face cu Sinaiul biblic, ci cu un munte care si-a primit tarziu numele, probabil in jurul anului 430 e.n., cand la poalele lui s-a cladit si manastirea Sfanta Ecaterina, unul dintre cele mai vechi lacasuri de cult de acest fel. Bineanteles ca diferiti teologi si alti cercetatori au incercat de-a lungul anilor sa gaseasca adevaratul munte Sinai, ghidandu-se dupa a doua si a patra carte a lui Moise, numite Exodul si Numeri, unde sunt mentionate toate locurile in care israelitii s-au oprit sa se odihneasca, intizandu-si corturile negre din piele de capra.
Intelesul vag al unor locuri cum sunt Sucot, Etam, Pihahirot, Migdol si Baal-Tefon, permit existenta unor teorii diferite asupra rutei exacte spre munte. Cercetatorii au descoperit nu mai putin de doisprezece munti care ar putea corespunde indicatiilor date de Biblie, situati in patru tari: Egipt, Israel, Iordania si Arabia Saudita. Printre acesti munti, care de fapt, unii sunt simple dealuri, nu figureaza cel care poarta astazi numele Sinai.
In anul 1972, se presupunea ca un al treisprezecelea munte, descoperit de Menasche Har-El, profesor la Universitatea din Ierusalim, avand specialitatea: geografia istorica si biblica, si fiind obsedat de descoperirea Sinaiului biblic, el a starnic oarecare senzatie, deoarece afirmatiile sale aduceau mult aproape cu relatarile biblice.

Search for the Real Mt. Sinai - The Altar:

Ipoteza profesorului Har-El porneste de la premisa ca, iesind din Egipt, israelitii n-au trecut Marea Rosie... Totul se datoreaza unor erori: textul ebraic mentioneaza "jam suf", care in traducerile timpurii ale Bibliei a fost redat ca "Marea Rosie", cand in realitate inseamna "marea cu trestii" sau "lacul cu trestii". Cuvantul "trestie" constituie o indicatie foarte importanta, fiindca aceasta planta nu creste in apa sarata a marii, ci numai in apa dulce sau in apa salcie a mlastinilor, ori pe vremuri intre Mediterana si Golful Suez se intindea un lant de lacuri interioare cu caracter mlastinos, alimentate de Nil, unele dintre ele devenind, dupa 1869, parte a canalului Suez si avand astazi apa de mare, sarata, improprie cresterii trestiei. Acest profesor Har-El sustine, ca pe aici au trecut israelitii in actuala Peninsula Sinai, unde in apropiere de actualul oras egiptean Kabrit, tocmai acolo unde cele doua Lacuri Amare se uneau: Marele Lac Amar si Micul Lac Amar. Pana la construirea canalului a existat aici un vad de trecere, nu totdeauna acoperit cu apa. Primul loc de popas, dupa trei zile de mers (desi profesorul sustine ca nu trei zile au mers israelitii pana aici), a fost Mara (Exodul: "Au ajuns apoi la Mara, dar n-au putut sa bea apa nici din Mara, ca era amara"). Har-El identifica Mara cu locul numit "Fantana Amara" (in araba: Bir el-Marah), situat la est de actualul oras Suez, de cealalta parte a canalului.
Al doilea loc de popas a fost Elim ("Apoi au venit in Elim. Si erau acolo dousprezece izvoare de apa si saptezeci de pomi de finic") - care ar fi, conform ipotezei profesorului, o oaza aflata la 11 Km spre sud-est, numita astazi Ajun Musa, adica "izvoarele lui Moise", desi in cuprinsul Peninsulei Sinai sunt intre doua si trei sute de oaze, numai aceasta are douasprezece fantani. In privinta celor saptezeci de finici (curmali), o numaratoare nu-si mai are rostul in trei milenii, configuratia vegetala a unei oaze se schimba...
O alta importanta deosebita prezinta al treilea loc de popas, Rafidim, de unde, conform textului biblic, muntele Sinai (desemnat uneori si sub numele de Horeb) poate fi vazut. Profesorul din Ierusalim si ziaristul Gordon Gaskill (al carui reportaj a aparut in numarul din septembrie 1973 al revistei "Reader's Digest) au urmat intocmai indicatiile textului biblic, calatorind cu jeepul lor mai intai de-a lungul peninsulei cat ar fi "cale de o zi de mers", apoi la stanga, in interiorul peninsulei, si au facut-o ignorand drumurile obisnuite, de constructie recenta - au folosit o cale naturala, anume un ued, adica o albie uscata a unui rau, destul de larg, numit Wadi Sudr, care urca spre inaltimile lipsite de vegetatie din interior. Astfel, s-au oprit la cateva sute de metri de un deal cu creasta zimtata, presarat cu stanci albicioase si crapate, inaltandu-se la circa 600 m deasupra peisajului arid: Sim Bisr - nume care in traducere inseamna aproximativ "Revelatia Legii" sau "Legile Oamenilor". Aceasta ar fi, conform ipotezei lui Har-El, Muntele Sinai - Horebul din Biblie.
Cu toate aceste descoperiri, sunt pe deplin convins ca mult mai interesante ar fi dovezile prezentate in acest film documentar de mai jos, care aduce o si mai recenta si bogata argumentatie despre Muntele Sinai si drumul parcurs de israeliti:

Manastirea Sfanta Ecaterina de la Muntele Sinai:

Trecerea prin Marea Rosie

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 25 Jul 2008 11:32:00 +0000

In Biblie, mai exact in cartea Exodul, ne relateaza cum Moise si israelitii au trecut prin Marea Rosie: "...Iar Moise si-a intins mana sa asupra marii si a alungat Domnul marea toata noaptea cu vant puternic de la rasarit si s-a facut marea uscat ca s-au despartit apele. Si au intrat fii lui Israel prin mijlocul marii, mergand ca pe uscat, iar apele le erau perete la dreapta si la stanga lor. Iar egiptenii urmarindu-i, au intrat dupa ei in mijlocul marii, toti caii lui Faraon, carele si calaretii lui. Iar apele s-au tras la loc si au acoperit carele si calaretii intregii ostiri a lui Faraon, care intrasera dupa israeliti in mare, si nu a ramas nici unul dintre ei. Fii lui Israel au trecut prin mare ca pe uscat si apa le-a fost perete la dreapta si la stanga lor". Inainte de a continua sa urmarim si filmul in care Moise desparte apele:

Ceea ce s-a intamplat pe vremea lui Moise, pare sa fi fost un adevarat miracol si totusi unele date legate de oceanografie si doua intamplari din istorie, asemanatoare cu povestea lui Moise, situate la aproape 2300 de ani una fata de cealalta, ne spun ca lucrurile nu stau chiar asa:
In anul 1690, la Piska in Peru, a avut loc un cutremur de pamant care a provocat un reflux care a descoperit o portiune de 15 km din platoul continental.
In ianuarie 1693, la Catania, in Sicilia, regiune cu puternica activitate seismica, un cutremur a facut sa se retraga apele pe o distanta de 3,2 km, vreme de cateva ceasuri, asa cum mentioneaza o cronica a vremii.
O alta relatare, despre un foarte puternic cutremur, tocmai la Lisabona la data de 1 noiembrie 1755, cand acesta, a provocat 60.000 de victime, tocmai pentru ca populatia, fugind din orasul pe cale de a se prabusi, s-au adunat in port. Marea, care se retrase, a revenit brusc cu valuri inalte de 20 m, rupand odgoanele care amarau navele si acoperind portul cu o masa de apa. Aceleasi fenomene s-au produs si in Chile, intr-un interval de patru decenii, in trei porturi: in 1835 la Conception, in 1868 la Arica si in 1877 la Iquique. In partea cealalta a Pacificului, la Tokio si Yokohama, un asemenea cataclism a facut 143.000 de victime. Chiar denumirea de "tsunami" vine tocmai de la aceste valuri uriase produse de seismele submarine.
Inainte de a merge mai departe, as dori sa mentionez ca toate aceste relatari nu trebuie privite din punct de vedere pur stiintific, dand la o parte credinta religioasa in Dumnezeu. De altfel, poate ca aceste evenimente, asa cum au ramas ele in istorie, au avut loc chiar sub influenta divina a lui Dumnezeu, chiar daca ele ne argumenteaza ca s-au produs pe cale naturala. Totusi avand in vedere cele relatate mai sus, nu este exclus ca un eveniment asemanator sa se fi intamplat si pe vremea lui Moise. Adica un seism submarin provocand un reflux, care a ingaduit israelitilor condusi de Moise sa scape printr-un pasaj de obicei acoperit cu apa si brusc eliberat de mare, armata egipteana, aflata pe urmele lor, este luata prin surprindere de intoarcerea brutala a apelor si in parte nimicita.
Herodot ne povesteste un eveniment destul de asemanator, din razboiele grecilor cu persii. Poveste din care rezulta ca generalul persan Artabazos, in timp ce asedia Potideea (479 i.e.n.), a trecut si el prin incercarea prin care trecusera "armatele lui Faraon" cu opt veacuri mai inainte: "Dupa trei luni de asediu, se produce un reflux al marii care, parand ca va dura un anumit timp, deschise o trecatoare larga. Barbarii (medo-persii) au hotarat sa profite de aceasta imprejurare pentru a ataca Pallena. Dar dupa ce strabatuse doua cincimi din trecatoare, marea reveni cu o asemenea impetuozitate cum locuitorii orasului nu mai pomenisera vreodata. Toti cei care nu stiau sa inoate au fost inecati, iar flota potideenilor ii ucise pe ceilalti". Dupa cum vedem, asemanarea dintre povestea biblica si episodul relatat de "parintele istoriei" este destul de izbitoare.
Un alt eveniment istoric, oarecum asemanator, care s-a petrecut cu aproape douazeci si trei de veacuri mai tarziu, printre care s-a ocupat si Goethe in celebrele sale Convorbiri cu Eckermann, care referindu-se la campaniile lui Napoleon relatate de Bourienne, nota la data de 7 aprilie 1829: "A fost vorba, intre altele, de sosirea lui Napoleon si a armatei sale la extremitatea nordica a Marii Rosii. Era timpul refluxului si francezii incepura sa treaca prin apa care ajungea pana la umeri si era cat pe ce sa aiba un epilog pur si simplu faraonic." Marele poet de la Weimar se refera aici la un pasaj din Memoriile ofiterului francez Louis-Antoine Fauvelet de Bourienne (1769-1834), care l-a urmat pe Napoleon in campaniile din Italia si din Egipt, apoi, dupa Waterloo, a trecut in slujba Restauratiei. Cat despre memoriile sale, nu exista nici un motiv sa se puna la indoiala autenticitatea faptelor relatate. Chiar insusi Napoleon, in exilul sau pe insula Sfanta Elena, printre insemnarile sale putem sa descoperim urmatoarele: "Am trecut pe uscat prin Marea Rosie, folosindu-ma de flux. La inapoiere, se lasa noaptea si ne-am ratacit tocmai cand apele se intorceau; am trecut printr-o mare primejdie, fiind cat pe ce sa-mi pierd viata intocmai ca regele-faraon." Aceasta relatare se refera tocmai la intamplarea mentionata de Bourienne si reluata de Goethe, petrecuta in 1798, cand generalul (pe atunci) Bonaparte comanda trupele expeditionare franceze in Egipt. Se stie ca in Golful Suez, care desparte Africa de Asia si impreuna Golful Akaba, formeaza Peninsula Sinai. Mareele sunt foarte puternice aici, in timpul fluxului, iar in anumite locuri mai putin adanci, apele se retrag atat de mult incat permit trecerea pe uscat. Atunci cand Napoleon, impreuna cu grupul sau, la data de 27 decembrie 1798, profita de flux pentru a vizita poalele muntelui Sinai, unde i se spusese ca se afla unele ruine interesante, printre altele, in grup se aflau si oameni de stiinta, intre care si arheologi. La intoarcere din mica excursie, incepuse sa se intunece si generalului i se facuse propunerea sa astepte refluxul petrecand noaptea pe mal, in corturi. Dar Napoleon, nu a fost de acord si se indrepta calare, cu ghidul sau egiptean, catre locul de trecere. Cand au ajuns la jumatatea drumului, la un moment dat, se ivira primele valuri, care anuntau primejdia iminenta. Oamenii din micul grup, devenisera nelinistitori si au inceput sa alerge si sa iasa cat mai repede din regiunea periculoasa. In ciuda acestor lucruri, Napoleon isi pastra calmul, mergand linistit in spatele ghidului. Apa urca din ce in ce mai sus si in cele din urma calul generalului se opri, refuzand sa mai inainteze. Atunci ghidul, care era un barbat puternic, se oferi sa-l duca pe umerii sai pe generalul care, dupa cum se stie, era mic de statura. Astfel au ajuns, in ultima clipa, pe malul egiptean, iar ultimii cativa zeci de metri ghidul, ii parcurse cu apa pana la umeri. Si ceilalti insotitori ai lui Bonaparte au reusit sa se salveze, numai calul sau s-a inecat - pierdere pe care generalul o resimti cu multa parere de rau, caci tinea la acel pur sange arabesc care-l insotise cu credinta in batalia cu mamelucii lui Murad-bei ce se daduse la 21 iulie al aceluiasi an, la piramide. De-a lungul trecerii anilor, Napoleon isi va aminti uneori acea noapte plina de primejdii petrecuta la Marea Rosie, si dupa cum am putut vedea, n-o va uita nici in exilul sau, pe insula Sfanta Elena, unde si-a petrecut ultimii ani din viata.

Urgiile lui Dumnezeu catre Faraon - Negurile Egiptului

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 23 Jul 2008 09:11:00 +0000

Exodul (Iesirea), cartea din Biblie care povesteste ca faraonul nevoind sa lase poporul lui Israel sa plece din Egipt, tara sa a fost lovita de "cele zece urgi sau plagi". Aceste urgii reprezinta de fapt niste evenimente catastrofale pe care Valea Nilului le-a cunoscut intr-adevar de-a lungul istoriei sale, si asta nu numai o data: invazii de lacuste, de broaste, de tauni sau "muste cainesti", grindina, epidemii de variola (varsat negru) sau ciuma si altele de acest fel. Prefacerea apei in sange este ceva mult mai iesit din comun, dar oamenii de stiinta au reusit sa descopere cum se producea acest lucru: ca urmare a unor furtuni de nisip care nu sunt chiar rare in aceasta regiune, apele Nilului s-au colorat in rosu din pricina marilor cantitati de nisip fin aduse de simun, adica de vantul fierbinte si uscat al deserturilor. Astfel, gasindu-se rezolvarea la toate aceste "plagi", una dintre ele nu-si gaseste o explicatie fireasca, si aceasta este intunericul de trei zile care s-a abatut asupra Egiptului. Dar inainte de a continua, ati putea urmari cele doua parti ale filmului documentar "The Science of the Ten Plagues", bineanteles daca doriti intr-adevar sa aflati mai multe despre aceste 10 Urgii din vremea lui Moise:

The Science of the Ten Plagues (Part 1 of 2):

The Science of the Ten Plagues (Part 2 of 2):

Textul Biblic ne spune despre acest intuneric ca "era asa de intuneric in pamantul Egiptului, incat sa-l pipai cu mana..., nu se vedea om cu om, si nimeni nu s-a urnit de la locul sau trei zile." Avand in vedere aceasta intunecare, prima explicatie care ne vine in minte este o eclipsa totala de soare. Dar dupa cum bine stim, nici o eclipsa nu provoaca o intunecare totala, asta datorita faptului ca in scurtele clipe in care globul solar este complet acoperit, el formeaza un inel luminos care este de fapt asa-zisele perturberante formate din nori de gaze colorate in roz. In afara de asta, o eclipsa totala de soare nu poate dura 3 zile, ea se produce cand Luna este in conjunctie cu Soarele, asadar cand se interpune intre Pamant si Soare, si dureaza foarte putin. Concluzia finala, prin urmare, este ca o eclipsa nu poate explica satisfacator acest intuneric, aceasta negura care a intunecat cerul Egiptului.

O alta explicatie ar fi ca norii de nisip ridicati de vanturile deserturilor, dar si aici ne lovim de aceleasi argumente: norii de nisip nu intuneca total cerul. Asa ca ultima si cea mai logica explicatie ar fi ca negurile, intunericul care a invaluit vreme de trei zile cerul Egiptului, proveneau de la o eruptie vulcanica bogata in emisii de fum si cenusa. Insasi istoria pledeaza pentru aceasta ipoteza: Pliniu cel Batran, spunea de celebra eruptie a Vezuviului din 14 august 79 e.n., care a distrus orasele Herculanum si Pompei, ca negurile au ajuns pana la Misena, asezare situata pe celalat mal al Golfului Neapole, si ca aceste neguri erau atat de dense incat semanau cu intunecimea unei incaperi inchise in care s-a stins lampa. Istoria mai recenta cunoaste numeroase asemenea exemple: in data de 23 -27 ianuarie 1835, eruptia violenta a vulcanului Conseguina din Nicaragua a creat o asemenea obscuritate totala care a durat peste patruzeci de ore; vulcanul Katamai din Alaska care in iunie 1912 a erupt aruncand in atmosfera o masa de peste 20 km3 tot felul de materii magmatice, lave, cenusa, bombe vulcanice, gaze, astfel ca pe o raza de cateva sute de km, intunericul a fost atat de dens incat, conform relatarilor unor martori, "lumina unei lanterne tinute la capatul bratului nu era vizibila". Cu toate aceste relatari, trebuie sa mentionam ca in Egipt nu existau vulcani. Cei mai apropiati vulcani se afla in Peninsula Arabica, unde documentele mentioneaza cateva eruptii, dar de intensitate foarte mica.

Se pune atunci intrebarea daca eruptia unui vulcan aflat la mare departare ar putea sta la baza originii evenimentului din cartea Exodului. Un vulcan de o asemenea amploare este Rakata de pe insula Krakatoa, care a produs o uriasa eruptie in august 1883. Acest vulcan care dupa doua sute de ani de hibernare, s-a trezit si la 25 august a aruncat in atmosfera o ploaie deasa de noroi, care ajungea pana in insulele invecinate si pe coastele Javei si Sumatrei, unde izvoarele si fantanile au fost astupate cu totul, iar plantatiile de orez acoperite. Soarele a disparut si in plina zi s-a lasat un intuneric de nepatruns. Acest cataclism de pe Krakatoa, chiar daca era foarte departe de Egipt si nu a putut sa stea la baza negurii din Biblie, totusi el a facut 40.000 de victime omenesti. Se spunea ca el a fost atat de violent incat s-a resimtit in toata lumea, raspandindu-se pe o suprafata de 750.000 de km2 .

Vulcanul care ar putea sta la baza povestii biblice din cartea Exodul, se pare, dupa majoritatea cercetatorilor, ca s-ar afla pe insula vulcanica Thira, aflata la numai 120 km de Creta. Aici, in incercarea de a descoperi disparitia brusca a civilizatiei minoice, avand in vedere sapaturile facute la Cnossos, Phaistos, Hagi Triada, Tylissos si in alte locuri din Creta, au aratat ca palatele si casele oamenilor s-au prabusit pe neasteptate, intre 1525 si 1529 i.e.n. La inceput s-au pus aceste distrugeri pe seama unor cuceritori straini care ar fi invadat insula, ca mai tarziu, prin 1939 sa se descopere la Amnisos, gropi pline cu piatra ponce si diferite alte roci vulcanice, deplasate sub actiunea unor puternice mase de apa, atingand o grosime de nu mai putin de saizeci de metri. Se spune ca eruptia de pe Thira a fost de patru ori mai puternica decat cea din 1883 de pe Krakatoa, tinand seama si de faptul ca diametrul craterului vulcanului de pe Thira era de peste 19 km. Avand in vedere faptul ca explozia de pe Krakatoa a avut o putere de 200 megatone de T.N.T., adica de 15.000 de ori mai mare ca bomba aruncata la Hirosima, ganditi-va la vulcanul de pe insula Thira care, dupa cum am mentionat,expolzia a fost de patru ori mai puternica. Atunci, se pune intrebarea: Chiar putea eruptia vulcanului de pe Thira sa provoace biblicele "neguri" ale Egiptului? Majoritatea cercetatorilor inclina spre un raspuns pozitiv, sustinand ca in Mediterana Orientala, vantul dinspre nord este dominant aproape intreg anul, iar norii de fum s-au indreptat spre litoralul nord-african, mai exact spre Egipt. Deci in concluzie, Dumnezeu, se prea poate, sa fi folosit vulcanul de pe aceasta insula Thira pentru a aduce asupra faraonului aceasta cea de-a noua plaga: intunericul.

S-a descoperit intr-adevar Turnul Babel ?

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 21 Jul 2008 13:39:00 +0000

Povestea biblica a Turnului Babel in care fiii lui Noe au voit sa ridice un turn care sa ajunga pana la cer, ceea ce era contradictoriu lui Dumnezeu care i-a pedepsit incurcandu-le limbile, constructia fiind abandonata, a starnit de-a lungul timpului foarte multe discutii in contradictoriu, mai ales intre teologi. In primul rand, insasi semnificatia cuvantului babel este nelamurita: dupa unii inseamna "incurcatura", dupa altii se trage de la Bab-el sau Bab-ilu si inseamna "poarta zeului". In al doilea rand, este de neanteles de ce se temeau urmasii lui Noe ca "vor fi imprastiati pe fata a tot pamantul", ceea ce s-a si intamplat, si de ce a trebuit sa fie pedepsiti tocmai constructorii turnului din cetatea care apoi a fost numita Babel, cand asemenea turnuri se aflau in toate orasele mai importante din tot cuprinsul Mesopotamiei, spre exemplu la Ur, patria lui Avram, cetate mult mai veche ca Babilonul. Sapaturile efectuate la Ur, mai intai de sir Henry Rawlinson, apoi de Taylor, iar mai tarziu de un anume Woolley ( cel care a descoperit si urmele unei inundatii de mari proportii), au dat la iveala de un lacas dedicat cultului Lunii, reprezentata de zeul Sin (sau Uannar) si situat pe un asemenea zigurat cladit din terase suprapuse, pe fiecare terasa erau, probabil, plantati arbori, iar ultima constituia soclul templului dedicat lui Sin, lung de saizeci de metri si lat de patruzeci si cinci de metri. Primele informatii despre Ur le avem din mileniul al IV-lea i.e.n., cand civilizatiile din Valea Indusului considerate a fi printre cele mai vechi, cum sunt sumerienii, ajunsi in valea Eufratului, au cladit cetatea Ur, al carei prim rege a fost Urbagas. Spre deosebire de Ur, Babilonul, situat tot pe malul Eufratului, era o asezare lipsita de importanta pana in 2105 i.e.n. cand amorritul Sumuabum a fondat aici o dinastie al carei al saselea rege, Hammurabi, a reunit Sumerul si Akkadul intr-un stat centralizat. Cetatea Ur fiind cam cu un mileniu si jumatate mai batrana ca Babilonul. Cu toate acestea, aceste civilizatii care au trait in aceasta zona a Eufratului si Tigrului se presupune, ca ei ar fi facut parte din povestea biblica, iar Turnul Babel se pare ca se afla undeva in aceste zone care erau complet lipsite de denivelari, erau cat vedea-i cu ochii numai ses neted. Astfel, aceste civilizatii se pare ca nu concepeau plasarea locasurilor de cult decat pe inaltimi si neavand inaltimi au inceput sa ridice un soi de piramide in trepte, numite cum am spus si mai sus, zigurate. Concluzia la care au ajuns expertii a fost ca biblicul Turn Babel, nu era altceva decat un zigurat. Inainte sa continuam sa urmarim ce s-a intamplat exact cu Turnul Babel din filmul de mai jos:

Povestea Turnului Babel:

La Babilon, dimensiunile ziguratului numit Etemenanki erau foarte mari, iar de cate ori Babilonul era cucerit, armatele dusmane se grabeau sa-l darame, pentru ca dupa eliberarea cetatii, constructia sa inceapa din nou, si astfel este vorba de fapt de mai multe zigurate. Primul zigurat a fost inceput catre sfarsitul mileniului al III-lea, iar ultimul fiind terminat in jurul anului 570 i.e.n. Acest Turn Babel, avand pe ultima terasa un templu somptuos inchinat zeului Esagil si construit din ordinul lui Nabucodonosor, este descris de Herodot astfel: "In centrul incintei sacre se ridica un turn masiv cu latura de un stadiu, adica intre 185 si 192 metri, si peste acest turn se ridica altul, si asa mai departe, opt in total. Scarile de acces sunt exterioare si unesc toate turnurile". Asa a descris Herodot Turnul Babel, dar sa vedem in continuare ce alte amanunte se gasesc pe tablele de lut descoperite de arheologi: In raportul preotului Anu-Bel-Shunn, care este tocmai din anul 229 i.e.n., mai exact redactat dupa cum afirma scrierea "in a douzeci si sasea zi a lunii Kislimum, in al optzeci si treilea an", adica chiar in ziua de 12 decembrie. Tablitele ne spun ca "diferitele etaje dreptunghiulare, incepand de sus, se aflau intre ele in raport 2, 3, 5, 8, 13, la care se adauga edificiul sacru de pe platforma, dedicat zeului Marduk. Scara exterioara prezenta o inclinare de treizeci si sase de grade, fiind rezervata zeului". Se prea poate ca acesti oameni sa foloseasca aceasta scara pentru observatii astronomice. Toate aceste date au fost confirmate de sapaturile arheologilor, cum este, de altfel, expeditia germana condusa de Robert Koldewey, care a lucrat pe santierul de la Babilon vreme de aproape doua decenii (1899-1917). Koldewey n-a dezgropat turnul propriu-zis, ci niste fundatii de mari proportii, corespunzand datelor aflate in anumite documente, mai ales in inscriptii.

Primul turn Babel a disparut inca de pe vremea lui Hammurabi, in jurul anului 1700 i.e.n., dar urmasii acestui rege au construit altul, pe aceleasi fundatii. O inscriptie de pe vremea lui Nabopolassar spune: " In acea vreme, Marduk mi-a poruncit sa implant adanc in maruntaiele pamantului temeliile turnului Babel, care se cutremurase inaintea domniei mele, gata sa se prabuseasca, si sa-i ridic varful pana la cer". Iata deci o informatie interesanta: inainte de anul 626 i.e.n., data suirii pe tron a lui Nabopolassar, turnul din Babilon a fost grav avariat de un cutremur. Acestei inscriptii i se adauga alta, a fiului lui Nabopolassar, Nabucodonosor II (605-562 i.e.n): "Am pus cununa peste Etemenanki, ca varful lui sa se ia la intrecere cu cerul". Iar alta inscriptie cuneiforma proclama: "Etemenanki va dura vesnic". Ceea ce realitatea nu a lasat ca Turnul Babel sa supravietuiasca decat ceva mai mult de un veac, pana ce Xerxes, regele persilor, cucerind Babilonul, porunci daramarea edificiului. La intoarcere din India, Alexandru cel Mare s-a simtit coplesit de aceste ruine colosale, si dupa cum ne arata Strabon, a incercat daramarea lor. Mai intai au lucrat aici zece mii de oameni, apoi intreaga armata macedoneana si distrugerea turnului a fost temeinic infaptuita.

Sodoma si Gomora au existat in realitate?

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 16 Jul 2008 14:38:00 +0000

Existenta orasului Sodoma, situat pe malul Marii Moarte, nu a fost si nu este subiectul vreunei controverse, deoarece numele ei este mentionat de cativa autori antici intre care si Strabon, Philon, Tacit si Josephus Flavius, chiar mai mult la Ptolemeu care numeste Marea Moarta sub numele de Sodomorum lacus. Dar inainte de toate sa vedem ce ne spune Biblia despre distrugerea lor: "Atunci Domnul a aruncat peste Sodoma si Gomora ploaie de pucioasa si foc din cer de la Domnul, si a stricat cetatile acestea, toate imprejurimile lor, pe toti locuitorii cetatilor si toate plantele tinutului aceluia. Unii cercetatori cred ca a fost vorba de un cutremur, o eruptie vulcanica, dar nici una din aceste aceste ipoteze nu pot fi demonstrate, si asta pentru ca cutremurele de pamant nu sunt niciodata insotite de o ploaie de pucioasa si de foc, iar imprejurimile Marii Moarte nu fac parte dintr-o regiune vulcanica activa, astfel ca ipotezele sunt excluse. Dar inainte de a continua sa privim cum au fost ele distruse:

Distrugerea Sodomei si Gomorei:

Desi acesta este doar un film realizat de studiourile de film, din relatarile lui Strabon si ale lui Tacit putem spune ca aceste orase care au fost distruse erau niste orase foarte infloritoare. Spre exemplu, Tacit, in "Istoriile" sale spunea: "Nu departe de Marea Moarta se intindeau odata, campii roditoare pe care se inaltau mari orase. Dar se zice ca acestea au fost lovite de trasnet..." Mentiuni ale catastrofei gasim chiar si la Philon din Alexandria (aproximativ contemporan cu Strabon), chiar Coranul intr-unul din versetele sale, pune distrugerea oraselor pe seama divinitatii care, "rasturna orasele nimicite, iar pamantul pe care-l acopereau le acoperi la randul lui". O prima concluzie care se poate observa din aceste texte ale istoricilor antici este ca intr-adevar regiunea era fertila si destul de populata. De altfel, insasi Biblia, intr-un pasaj referitor la o epoca anterioara catastrofei, vorbeste de cei cinci "regi" din Sodoma, Gomora, Hadama, Seboim si Zoer, care s-au intalnit in valea Siddim, acum Marea Sarata, spre a pune bazele unei aliante militare. In Marea Sarata vom recunoaste desigur, Marea Moarta ale carei ape au un continut foarte ridicat de saruri. Aceasta Mare Moarta este cea mai adanca depresiune de pe suprafata globului pamantesc - oglinda ei se afla la 394 m sub nivelul marii. Lunga de 73 de km, lata de 17 km, are un singur fluviu mai important care o alimenteaza: Iordanul, si spre surprinderea tuturor, nu are nici o scurgere. Rata ei inalta de evaporare a ridicat continutul ei de saruri la peste 22%, adica de sase ori mai mare ca al oceanelor si de peste zece ori mai mare ca al marilor semiinchise ( de exemplu, Marea Neagra are un continut de saruri de 1,7-1,8%). Viata lipseste aproape complet in apele ei, asa ca numele de Marea Moarta i se potriveste complet. Dar sa revenim... Avand in vedere ca erau cinci "regi", este clar ca erau cinci localitati, "regate", dintre care, ne spune Biblia ca, patru au fost distruse si numai mica localitate Zoer, in care s-a refugiat Lot, ar fi fost crutata. Atat descoperirea celor patru orase distruse cat si orasul de refugiu al lui Lot, avand in vedere stradaniile oamenilor de stiinta, raman inca nedescoperite.

Unde se afla Gradina Eden, paradisul terestru?

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 06 Jul 2008 09:12:00 +0000

In lucrarea sa "Les Grandes enigmes de l' Univers", Richard Hennig se intreaba: "Oare paradisul terestru din Biblie a existat intr-adevar? Si, daca a existat, unde se afla?" Acest R. Hennig nu este nici primul si nici singurul care si-a pus aceste intrebari. Unii care si-au pus aceste intrebari, in urma cu 7-8 veacuri, au intreprins chiar calatorii foarte lungi in Orient ca sa caute gradina Eden; n-au gasit-o, in schimb au gasit drumurile ce duceau catre China si catre Indii, si s-au intors cu relatari interesante despre oameni si locuri departate. Inca de pe la mijlocul secolului al VI-lea, teologul si istoricul Jordanes, referindu-se la textul biblic care mentioneaza raul Pison din, ...tara unde se gaseste aur si piatra de onix, arata ca undeva in Orient, intre Etiopia si India, trebuie ca se afla paradisul terestru, caci din aceste tari coboara cele patru rauri care poarta aurul cel mai curat si pietrele cele mai pretioase. In jurul anului 1165, imparatul Ioan II Comnenul al Bizantului si papa Alexandru III au primit doua scrisori cu continut aproape identic, de la un anume preot Ioan, rege mitic al Indiilor, care le scria, printre altele, ca paradisul se afla la trei zile de drum de regatul lui. Atat suveranul bizantin cat si suveranul pontif au trimis emisari cu scrisori de raspuns, care n-au reusit insa sa gaseasca nici tara preotului Ioan si nici raiul... Mai tarziu, Cristofor Columb, ajuns la gurile Orinocului si convins, ca a atins coasta orientala a Asiei, nota ca acest fluviu urias izvoraste cu siguranta din paradisul terestru.
In zilele noastre, cativa oameni de stiinta au incercat si ei sa descopere paradisul, asa este spre exemplu Albert Hermann care plaseaza paradisul in Hadramantul arab, tara bosweliilor: a arborilor de tamaie, iar William Willcox era convins ca paradisul se afla in Mesopotamia, regiune pe vremuri foarte fertila. El, spunea ca paradisul se afla in nordul regiunii unde Tigrul si Eufratul (apele descrise si in Biblie) au tendinta sa se uneasca, nu departe de doua asezari, Hit si Anah, situate la nord-vest de Bagdad. Cuvantul "paradis" (care nu figureaza in textul Vechiului Testament) nu s-ar trage din grecescul paradeisos, ci din persana: pardes = parc, nascut pe vremea cand vechii greci inca nu se stabilisera in Peloponezia si in zona egeana, sau, in orice caz, influenta helenistica inca nu ajunsese in regiunile Orientului Mijlociu. Acolo, la nord-vest de Bagdad, se afla pe vremuri o vegetatie luxurianta si tot acolo se pot recunoaste urmele celor patru fluvii mentionate in cartea Genezei. Disparitia acestor cursuri de apa a adus dupa sine seceta si transformarea regiunii intr-un semidesert, asa cum se prezinta si in zilele noastre.
Biblia ne relateaza in legatura cu cele patru fluvii urmatoarele: "...Si din Eden, iesea un rau, care uda raiul, iar de acolo se impartea in patru brate. Numele unuia era Pison; acesta inconjura toata tara Havila, in care se afla aur... Numele raului al doilea este Gihon, acesta inconjura toata tara Cus. Numele raului al treilea este Tigru; acest rau curge prin fata Asiriei; iar raul al patrulea este Eufratul". Dintre aceste cursuri de apa, numai Tigrul si Eufratul sunt identificate cu precizie, pentru celelalte doua nu se poate decat recurge la ipoteze. Doua dintre aceste ipoteze identifica raul Pison cu Ued-el-Rauma, care curgea pe vremuri in Nedjedul arab, sau cu Gangele. In primul rand, tara Havila ar fi fost situata in nord-estul Peninsulei Arabice, intr-al doilea rand se spune ca se afla in apusul Indiei. Raul Gihon n-ar fi altul decat Nilul, iar tara Cus, Egiptul, sau mai degraba partea lui rasariteana cunoscuta astazi sub numele de Sahra el-Arabija (de altfel si alte texte biblice desemnau Egiptul sub numele de tara Cus). Dupa cum vedem, sunt limite foarte largi - mult prea largi pentru a prezenta macar apartenenta verosimilitatii.
William Willcox, cercetatorul englez, continua sa afirme, fiind un bun cunoscator al Mesopotamiei, ca o oaza situata chiar pe Eufrat, in districtul Hairlah, la aproximativ 200 de Km de Bagdad, ar putea fi un ultim vestigiu al paradisului terestru - marele fluviu care o scalda s-ar fi despartit aici in cele patru brate pe care le mentioneaza Biblia. Oricum, toate aceste afirmatii de mai sus, prezinta unele incertitudini si probabil nu vom sti niciodata cu precizie exacta unde se afla gradina eden. Oare?