Victor Constantinescu

Scurte considerații referitoare la Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activității de cămătărie

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Mon, 23 Jan 2012 16:24:00 +0000

Recunosc că am fost plăcut surprins de titlul legii, precum și de preocuparea legiuitorului de a ataca un fenomen social indezirabil.

După lecturarea legii, am avut un sentiment contrar celui inițial, fiind în dubiu cu privire la posibilitatea de pedepsire a infracțiunii nou create.

Primul lucru pe care îl putem observa este că noțiunile de camătă și cămătar, definite de către art. 2, nu sunt folosite de către art. 3, text care definește infracțiunea de cămătărie, respectiv, darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată. Prin urmare, noțiunile fundamentale ale acestei infracțiuni, camătă și cămătar, nu sunt folosite de către legiuitor pentru prefigurarea elementelor constitutive ale infracțiunii.

Raportarea acestei infracțiuni la instituția împrumutului cu dobândă (art. 2167 – 2170 C.Civ.) a fost abordată, așa că nouă ne rămâne doar a privi în viitor și a vedea dacă putem înțelege mai bine această infracțiune.

Având în vedere că dispoziția este identică cu art. 351 din Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal, rămâne să cercetăm dacă voința legiuitorului din reglementarea viitoare este mai clară decât cea exprimată în prezent.

Expunerea de motive a Noului Cod Penal menționează la pct. 2.85 că incriminarea cametei este justificată întrucât aceasta prezintă pericol specific infracţiunii iar realitatea a demonstrat că prin săvârşirea acestui gen de fapte, ce pot aduce mari venituri, se eludează legislaţia fiscală dar se pot produce şi consecinţe, uneori grave, pentru interesele unei persoane. Foarte frumoasă expunerea, însă nu prea oferă mare ajutor.

Prin urmare, față de lipsa explicațiilor legiuitorului, tot ceea ce ne rămâne este să încadrăm infracțiunea în schema clasică a infracțiunii, sperând că noțiunile teoretice ne vor veni în ajutor.

Din lecturarea expunerii de motive este greu de dedus obiectul juridic al infracțiunii. Totuși, din observarea titlului capitolului din Noul Cod Penal în care este așezat art. 351 privind cămătăria, respectiv „Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activități reglementate de lege”, putem deduce că legiuitorul a urmărit să protejeze siguranța precum și controlul activității de creditare.

Având în vedere obiectul juridic, considerăm că obiectul material al infracțiunii nu există, valoarea protejată nefiind materializată.

Cu privire la subiectul activ al infracțiunii, este de observat că legea se referă la o persoană neautorizată. Autorizarea se referă la exercitarea activităților de creditare desfășurată de instituții financiar bancare și nebancare.

În ceea ce privește persoanele juridice considerăm că acestea nu pot fi subiect activ al infracțiunii de cămătărie întrucât activitatea profesională de creditare fără autorizație desfășurată de o persoană juridică intră sub incidența legilor speciale. Mai mult, art. 2 lit. b din Legea 216/2011 se referă la persoanele fizice.

Astfel, art. 2 din Legea nr. 93/2009 prevede că activitatea de creditare se desfăşoară cu titlu profesional prin instituţii de credit şi prin instituţiile financiare prevăzute în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, în conformitate cu dispoziţiile actului normativ sus-menţionat, prin prestatori de servicii de plată care acordă credite legate de serviciile de plată, în conformitate cu dispoziţiile O.U.G nr. 113/2009 privind serviciile de plată, precum şi prin instituţii financiare nebancare, în condiţiile stabilite prin prezenta lege, prin legile speciale care le reglementează activitatea şi prin reglementările emise de Banca Naţională a României în aplicarea prezentei legi.

Atât Legea nr. 93/2009 (art. 61) cât și O.U.G. nr. 99/2006 (art. 410) prevăd infracțiuni speciale pentru persoanele juridice care desfășoară activități de creditare cu titlu profesional fără să obțină autorizările prevăzute de lege.

Prin urmare, numai o persoană fizică poate fi subiectul activ al infracțiunii de cămătărie. Pe cale de consecință, subiect activ al infracțiunilor din legile speciale de mai sus poate fi numai o persoană juridică.

Cu privire la elementul material, acesta este constituit din activitatea de darea de bani cu dobândă. Considerăm oportună propunerea Consiliului Legislativ care a sugerat să fie eliminată noțiunea de dobândă excesivă din elementele infracțiunii, întrucât ar fi creat dubii cu privire la previzibilitatea legii.

În ceea ce privește probarea aspectului că împrumutul este cu dobândă și nu cu titlu gratuit, ne oprim asupra ipotezei în care dobânda este „mascată”, împrumutătorul prevăzând în contractul de împrumut o sumă mai mare decât cea efectiv remisă, sumă care include și dobânda. Spre exemplu, împrumutătorul negociază cu împrumutatul asupra sumei de 10.000 Euro cu o dobândă de 30% pe lună și cu un termen de restituire în 2 luni. În contractul de împrumut este însă menționat că suma împrumutată este de 16.000 Euro, fără a se menționa nimic de dobândă, deși suma efectiv remisă este de 10.000 Euro iar restul de 6.000 Euro reprezintă dobândă.

Astfel, se eludează plafonul dobânzilor între neprofesioniști, prevăzut de art. 5 din O.G. 13/2011, precum și încadrarea în infracțiunea de cămătărie, pentru că Legea nr. 216/2011 cere expres ca împrumutul să fie cu dobândă. Per a contrario fapta persoanei fizice care dă bani cu titlu de împrumut, însă împrumutul are titlu gratuit, nu întrunește elemente constitutive ale infracțiunii de cămătărie.

Considerăm că și în această ipoteză se poate proba existența dobânzii, prin mijloace de probă care privesc negocierea premergătoare contractului. Apreciem că este o probă care va fi greu de făcut, mai ales în condițiile în care declarația părții vătămate va putea fi folosită numai dacă va fi coroborată cu alte fapte sau împrejurări, cum ar fi declarațiile de martor sau înregistrări audio-video.

Condiția esențială atașată elementului material este ca activitatea de împrumut cu dobândă să fie exercitată ca o îndeletnicire. Considerăm că și sub acest aspect vor exista dificultăți în probarea infracțiunii, astfel cum există și alte infracțiuni de obicei, cum ar fi infracțiunea de prostituție, prev. de art. 328 C.Pen.[1]

De asemenea, la art. 3 alin. 2 din Legea nr. 216/2011, se prevede că sumele de bani obținute prin săvârșirea infracțiunii prevăzute la alin. 1 se confiscă. Opinăm în sensul că în noțiunea de „sumă de bani obținută prin săvârșirea infracțiunii” intră numai dobânda obținută de cămătar și nu întreaga sumă împrumutată. Considerăm că legiuitorul consfințește o ipoteză particulară a art. 118 lit. e C.Pen., text care va fi în această situație inaplicabil. Prin urmare, dobânda obținută prin săvârșirea infracțiunii de cămătărie va fi întotdeauna confiscată, chiar dacă ar putea servi la despăgubirea persoanei vătămate, întrucât rațiunea incriminării este aceea de a proteja activitatea de creditare autorizată și de a sancționa activitatea de creditare neautorizată.

Tot la propunerea Consiliului Legislativ, a fost adăugat art. 4 din Legea nr. 216/2011, potrivit căruia prezenta lege urmează a se aplica până la data intrării în vigoare a Noului Cod Penal, pentru a se evita existența unor infracțiuni suprapuse, Noul Cod având la art. 351 infracțiunea de cămătărie, într-o formulare identică cu prezenta lege.

[1] Dezincriminată în Noul Cod Penal

Cauza Erimescu împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 18 ianuarie 2011 - Motivarea corespunzătoare a prelungirii sau menţinerii arestării preventive

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Mon, 02 Jan 2012 15:39:00 +0000

Chiar și în condițiile care unele dintre deciziile care au menținut arestarea preventivă a reclamantului au repetat motivele deciziilor anterioare, Curtea a observat că aceste decizii au fost pronunțate într-un interval relativ scurt de timp, respectiv 6 luni. Nu poate fi considerat că motivarea inițială ar fi devenit lipsită de relevanță în această perioadă de timp.

Cu privire la diligența manifestată de către autorități, Curtea a observat că ancheta a fost de o complexitate considerabilă, având în vedere natura infracțiunilor, numărul persoanelor acuzate, procedura complexă de strângere a probelor și măsurile speciale legate de criminalitatea organizată. Mai mult, ancheta a devenit din ce în ce mai complexă pe parcursul ei, fiind necesare noi audieri, confruntări între inculpați și adunarea de informații de la toate societățile private implicate în furnizarea de bunuri.

Puteți citi articolul integral pe HotărâriCEDO.ro

Modificarea dispozițiilor privind judecarea în cazul recunoașterii vinovăției și Decizia Curții Constituționale nr. 1470/8 noiembrie 2011

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sun, 01 Jan 2012 16:45:00 +0000

Prin O.U.G. nr. 121 din 22 decembrie 2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative a fost modificat art. 320¹ C.Proc.Pen. în sensul că alin. 4 al articolului are acum următorul conținut: „Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat” iar alin. 8 prevede că „Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun”.

Modificările vin ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 1470/8 noiembrie 2011 (M. Of. nr. 853/02.12.2011. Partea I) prin care a fost declarat neconstituțional art. 320¹ alin. 8 C.Proc.Pen. întrucât marja de apreciere lăsată instanțelor cu prilejul respingerii unei astfel de cereri este de natură de a lipsi textul de precizie și claritate, în absența cărora se poate ajunge la o aplicare incoerentă.

Așadar, judecătorul cauzei poate respinge cererea de judecare potrivit procedurii recunoașterii vinovăției numai pentru cele 3 motive expres prevăzute, respectiv atunci când nu există suficiente mijloace de probă administrate pe parcursul urmăririi penale pentru a stabili că (i) fapta există, (ii) constituie infracțiune, (iii) a fost săvârșită de către inculpat. Altfel spus, mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale trebuie să probeze toate cele 3 condiții, lipsa uneia dintre condiții atrăgând respingerea cererii de judecată potrivit procedurii accelerate și judecarea potrivit dreptului comun.

De asemenea, în aceeași decizie, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională o interpretare a alin. 1 din același articol, reținând că articolul intră în sfera principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, și prin urmare, procedura ar trebui să se aplice tuturor inculpaților trimiși în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2011, dar care au depășit momentul procesual al începerii cercetării judecătorești.

Consider că soluția Curții Constituționale cu privire la art. 320¹ alin. 8 C.Proc.Pen. este criticabilă și se fundamentează pe o citire necoroborată a articolului. Decizia face abstracție de alin. 4 din același articol care prevedea că instanța va soluționa latura penală numai atunci când din probele administrate rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite. Per a contrario, atunci când faptele nu sunt stabilite, instanța urma să facă aplicarea alin. 8 și să respingă cerere de judecare potrivit procedurii accelerate și să continue judecata potrivit dreptului comun.

În ceea ce privește dispozițiile trazitorii, art XI din O.U.G. nr. 121/2011 prevede că în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanţă începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, dispoziţiile art. 320¹ din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedură completă imediat următor intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Trebuie apreciată rapiditatea cu care Executivul a pus în acord dispozițiile legale cu decizia Curții Constituționale, respectiv 20 de zile de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Propuneri privind modificarea examenului de admitere la Institutul Național al Magistraturii

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Wed, 28 Dec 2011 09:57:00 +0000

Prin Hotărârea nr. 20 din 15 decembrie 2011 a Consiliului Științific al Instiutului Național al Magistraturii au fost propuse următoarele modificări ale examenului de admitere la INM:

Etapa I eliminatorie - va fi compusă din două probe: verificarea raționamentului logic (30% din media primei etape) și verificarea cunoștințelor juridice (70% din media primei etape)
Etapa a II – Proba interviului, care va include și redactarea unui eseu
Media finală = 25% interviul și 75% media ponderată a primei etape eliminatorii
Testarea psihologică să se realizeze de către o rețea de psihologi cu care va coopera CSM-ul

Așadar, chiar dacă punctajul minim la proba raționamentului logic va rămâne 30, candidații vor fi nevoiți să acorde o atenție sporită acestei probe, întrucât are o pondere destul de mare și va departaja candidații care vor trece mai departe la proba interviului.

Consider că modificarea este una pozitivă, care deplasează într-o oarecare măsură centrul de greutate al examenului, de la proba teoretică de drept, la o modalitate mai potrivită pentru un viitor magistrat, chemat să raționeze, nu să memoreze.

De asemenea, ponderea sporită pe care o are interviul și înglobarea în această probă a unui eseu pe o temă nejuridică va ajuta comisia să interpună un filtru final eficient între candidați și calitatea de auditor de justiție.

Modificările sunt încă la nivel de propuneri, întrucât modificarea regulamentului trebuie să fie aprobată de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

Săptămâna Europeană la Bordeaux

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sun, 18 Dec 2011 18:08:00 +0000

Programul s-a desfășurat în două etape: echipa franceză a venit în România pentru o săptămână, iar ulterior echipa din România a plecat în Franța unde s-a organizat „Săptămâna Europeană”, la care au participat alte 12 state europene.

Programul oficial din România a inclus prezentări realizate de auditorii de justiție pe teme precum sistemul judiciar român, mandatul european de arestare sau echipele comune de anchetă, dar și vizite la instituții publice ca Europol sau Ministerul de Justiție sau asistarea la ședințele de judecată ale Judecătoriei Sectorului 5 București.

În Franța, fiecare delegație și-a prezentat sistemul de recrutare și formare al magistraților și a organizat un proces simulat pentru a demonstra procedura din țara sa.

Principala întrebare pe care a primit-o delegația română a fost dacă cetățenii care apar în fața noastră sunt încântați de ideea că sunt judecați de magistrați atât de tineri. Întrebarea mi s-a părut firească, având în vedere că eram cei mai tineri din sală, la mică diferență față de colegii francezi. Consider că nu e nici bine și nici rău că suntem atât de tineri – este o problemă de opțiune a legiuitorului și implicit, a societății.

Pentru procesul simulat, echipa României a optat pentru un proces civil având ca obiect un divorț cu încredințare minori, fiind prezentat termenul la care a fost audiată minora în cameră de consiliu și au fost susținute concluziile pe fond. Echipa franceză și-a exprimat uimirea că procesele ce țin de dreptul familiei sunt judecate în ședință publică, întrucât în Franța acestea se judecă toate în cameră de consiliu.

În penultima zi a fost organizat un concurs amical de cunoștințe generale de geografie și dreptul uniunii europene. Echipa României, reprezentată în concurs de Veronica Sîrbu, a câștigat primul loc, după ce a eliminat în finală echipa Olandei.

În schimbul de opinii cu privire la diferite probleme de drept, am observat că indiferent de sistemul juridic, toți ne întâlnim cu aceleași provocări numai modul în care le adresăm diferă de la o țară la alta.

De asemenea, cu privire la programul de formare inițială din cadrul Ecole Nationale de la Magistrature, am putut observa un caracter mult mai pragmatic al formării decât cel de la noi. Parafrazând un formator francez, la școala de magistratură nu se învață drept. Astfel, am putut observa în orarul auditorilor francezi ore de formare cu psihiatri și psihologi având ca subiect diverse tipuri de infracțiuni și modalitățile de individualizare a pedepselor. De asemenea, există module dedicate expertizelor judiciare, care acoperă majoritatea tipurilor de expertiză care pot fi administrate în procese penale și civile. Se pune accent pe tipul de expertiză necesar în funcție de obiectul judecății, pe modul de interpretare și de folosire al acesteia, precum și pe obiectivele care ar putea fi stabilite.

Totodată, auditorii francezi participă la aproximativ 2 procese simulate pe săptămână în materie civilă și penală.

Dincolo de programul oficial, esența schimbului de experiență a fost programul neoficial.

Am cunoscut oameni deosebiți, cu care puteai să treci dincolo de discuțiile pe diverse probleme de drept și cu care am legat prietenii care cred că vor dura în timp, depășind distanța dintre cele două țări.

Consider că oricine ar avea de câștigat de pe urma unei asemenea experiențe, nu neapărat pentru cunoștințele profesionale acumulate, ci pentru posibilitatea de a lua contact cu modalități diferite de gândire și de abordare a unor probleme. Altfel spus, pentru a scoate capul din acvariu și a vedea un pic oceanul.

Se zice că o poză face cât o mie de cuvinte, așa că…

Cauza Andrei Iulian Roşca c. României - Renunţarea inculpatului la cererea de ascultare a unor martori şi înlăturarea motivată de către instanţă a depoziţiei unor martori ce şi-au schimbat declaraţiile nu au încălcat dreptul la un proces echitabil

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Thu, 01 Dec 2011 19:48:00 +0000

Curtea a apreciat în hotărârea din 3 mai 2011 pronunţată în cauza Andrei Iulian Roşca împotriva României că prin declarația făcută de către reclamant, prin intermediul avocatului său, în fața jurisdicției competente, că nu înțelege să își mențină cererea de audiere a celor doi martori, acesta s-a expus în mod conștient riscului unei condamnări întemeiate pe declarațiile celor doi martori.

Curtea a observat, de asemenea, că instanțele naționale au înlăturat într-o manieră motivată declarațiile prin care unii martori au revenit asupra depozițiilor anterioare. Trebuie subliniat că nimic nu probează că martorii au fost constrânși de către organele de cercetare penală pentru a da declarațiile respective. În special, Curtea notează că niciunul dintre martorii respectivi nu a depus plângere penală la parchet pentru utilizarea violențelor, amenințărilor sau a oricăror alte metode de constrângere în scopul strângerii probelor, infracțiunea fiind prevăzută de dispozițiile interne.

Articolul integral îl puteți accesa gratuit pe HotarariCedo.

Despre prima întâlnire cu practica

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sun, 27 Nov 2011 18:15:00 +0000

În anul II, după alegerea între judecător/procuror, auditorii de justiție își mută sediul din Institutul Național al Magistraturii la instanțele sau parchetele unde au ales să desfășoare stagiul de practică.

Alegerea mea a fost la Judecătoria Sectorului 2 București, instanță care se află în același sediu cu Tribunalul București.

După un început mai plictisitor, în care am observat cu mare atenție activitatea compartimentelor auxiliare, fiecare dintre noi a fost repartizat pe lângă un judecător. Desfășurăm două activități principale, respectiv asistarea la ședințele de judecată ale judecătorului la care am fost repartizați și redactarea de hotărâri pentru caietul de practică, care urmează să fie parte din evaluarea noastră pentru acest an.

În primul rând, mi-am dat seama cât de grea este activitatea de conducere a ședinței de judecată. Indiferent cât de bine motivezi, indiferent cât de multe cunoștințe de drept ai, vei fi evaluat de către public în primul rând prin modul în care reușești (sau nu) să conduci ședința. Mai mult, am văzut câte probleme poate ridica o audiere de martor, chiar și în dosare simple și cât este de important, dar în egală măsură de dificil, să te faci înțeles unui cetățean obișnuit.

Tot legat de ședință, am realizat de asemenea importanța cunoașterii temeinice a dosarului, mai ales la momentul crucial al discutării probatoriului.

Plăcut surprins am fost de disponibilitatea judecătorilor care, departe de a avea prea mult timp liber, stau și ne explică, dosar cu dosar, încheiere cu încheiere, de ce o anumită măsură a fost luată, de ce nu o altă măsură, ce anume a gândit la un anumit moment, cum a văzut probatoriul într-un dosar și ne iartă, sper eu, excesul de zel și formalismul pe care îl arătăm cu atâta mândrie.

Într-o notă mai critică, am rămas uimit de slaba pregătire a celor mai mulți dintre avocați pe care i-am văzut în ședință. Am lucrat tot anul 4 într-o societate de avocatură și am avut falsa impresie că standardul de calitate pe care l-am văzut acolo este păstrat de către majoritatea avocaților. Probabil de aceea mare mi-a fost uimirea atunci când am văzut că avocații nu au nici o dorință de a sprijini judecătorul să ajungă la o soluție, ci mai mult se gândesc cum să facă să încurce dosarul. Din ce am văzut eu, mulți avocați nu consideră că asigură un serviciu public și că sunt profesioniști chemați la activitatea de înfăptuire a justiției, ci sunt simpli prestatori de servicii contra unor sume de bani.

Jurisprudenţa CEDO privind stocarea datelor cu caracter personal. Evidențele poliției judiciare și Sistemul Informatic Schengen (SIS)

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Mon, 14 Nov 2011 16:59:00 +0000

Am publicat în revista online JurisClasor CEDO un articol legat de stocarea datelor cu caracter persoanal. Articolul pleacă de la hotărârea Curții în cauza Khelili c. Elveției, pronunțată pe 18 octombrie 2011.

Îl puteți citi aici.

Acțiune în revendicare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva fostului chiriaș. Existența unui „bun”. Imobil înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995. Act de înstrăinare necontestat în termenul legal.

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sun, 23 Oct 2011 17:03:00 +0000

I. Valabilitatea titlului de proprietate al intimatei-pârâte nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, reclamanţii-recurenţi nepromovând înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 acţiunea în nulitate împotriva acestui contract.

II. Principiului stabilităţii circuitului civil se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate şi, aplicându-l la circumstanţele concrete ale speţei - în care titlul pârâtei obţinut în temeiul Legii nr. 112/195 s-a consolidat, iar reclamanţii au declanşat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în scopul obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a ajuns la concluzia că admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil.

III. Faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcţiona într-un mod care să conducă la despăgubirea efectivă a persoanelor îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001 nu poate fi imputat intimatei-pârâte, deoarece singurul culpabil că nu ar fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii este statul, iar nu un particular, care nu poate fi obligat să suporte consecinţele unei inacţiuni a statului şi care – dimpotrivă – beneficiază la rândul să de protecţia oferită de stat şi de Convenţie.

Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă

Decizia nr. 284R/ 18 martie 2011

Nepublicată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 04.02.2008, reclamanţii A. R. M., M. M. A., E. D. A. şi O. C. I. au solicitat obligarea pârâtei G. R. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. O. nr. 3 corp A+B, sector 2, compus din coridor, dormitor, sufragerie, birou-biblioteca, WC, bucătărie, grup sanitar si boxa, in suprafaţa utila de 60,41 mp, reprezentând o cota indiviza de 24,76% din imobil si 73,78 mp teren situat sub construcţie

Prin sentinţa civilă nr. 7982/03.11.2009 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins ca neîntemeiata cererea formulata de reclamanţi.

Pentru a pronunţa acesta sentinţa, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii fostului proprietar al imobilului, ce a fost preluat in baza Decretului nr. 92/1950. Parata a cumpărat corpul A+B al imobilului situat in Bucureşti, str. O. nr. 3, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. NO2201/17.01.1997 în temeiul Legii 112/1995.

Acţiunea în revendicarea unui bun preluat de stat în perioada 06.03.1945 -22.12.1989 are un regim juridic parţial derogator de la acţiunea in revendicare clasica, aşa încât la compararea titlurilor parţilor trebuie sa se tina seama de dispoziţiile Legii nr.10/2001, de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, precum si de jurisprudenţa CEDO. Întrucât parata a cumpărat bunul de la stat, in baza unei legi in vigoare la acea data, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost contestata pana acum in justiţie. si fata de obligaţia impusa de art. 329 alin. 3 C. Proc. Civ., fiind obligatorie respectarea deciziei nr. 33/2008 a ICCJ.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

În motivarea căii de atac, reclamanţii au arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre data cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii.

In mod greşit instanţa de fond a considerat ca prevederile art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001 vin sa consolideze, sa întărească titlul chiriaşului cumpărător de buna-credinţa in condiţiile in care fostul proprietar nu a promovat acţiune in nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat in baza Legii nr. 112/1995.

Aceasta teorie dezvoltata in motivele sentinţei apelate este in mod evident discriminatorie si in total dezacord cu practica CEDO.

In raport de practica CEDO de ultima ora si de semnalele transmise României de Curtea de la Strasbourg cu privire la soluţiile abuzive ale instanţelor romane privitoare la cererile in restituirea proprietăţilor naţionalizate in perioada 1945-1989, considera ca in mod netemeinic si nelegal instanţa de fond nu a procedat la procedeul comparării titlurilor lor. In speţa de fata, prin promovarea acţiunii in revendicare, care vizează restituirea in natura a imobilului, se urmăreşte valorificarea dreptului de proprietate al apelanţilor, drept care rezulta din art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, in vigoare la data formulării acţiunii.

[…]

Prin decizia civilă nr. 985 A/29.09.2010 Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii reclamanţi, reţinând că incidenţa Legii nr.10/2001 este cerută de situaţia imobilului în litigiu de imobil preluat în mod abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) din legea nr. 10/2001 au acest caracter „imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare.” Or, aşa cum a reţinut si instanţa de fond acest imobil ce a aparţinut autorului apelanţilor-reclamanţi a fost preluat de stat in baza Decretului nr. 92/1950.

Situaţia de bun preluat de stat a imobilului în litigiu impune raportarea la acest act normativ care reglementează situaţia juridică a imobilelor preluate de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aplicarea Legii nr. 10/2001 este obligatorie în speţă chiar dacă s-a stabilit că statul nu a avut un titlu asupra bunului litigios (în sensul că actul de preluare nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate către stat), deoarece art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că, „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”. Or, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este tocmai legea specială de reparaţie.

Formularea acţiunii în revendicare de către reclamanţi şi întemeierea pe dispoziţiile art. 480 C.civ. nu exclude, în cadrul acţiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este cel special prevăzut de Legea nr. 10/2001.

De altfel, chiar apelanţii, prin motivele de apel, arata ca sunt aplicabile dispoziţii ale acestei legi, cu referire doar la art. 2, ceea ce înseamnă ca recunosc implicit ca imobilul respectiv intra in domeniul de aplicare al acestei legi.

Tribunalul a constatat că soluţia este în acord cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - obligatorie pentru instanţele judecătoreşti - în care s-a stabilit că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil.”

In cauza este incidentă Legea nr. 10/2001, iar în lipsa anulării contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâta în temeiul Legii nr. 112/1995, nu se poate acorda preferinţă titlului prezentat de reclamanţi, această soluţie decurgând din art. 45 din Legea nr. 10/2001 în varianta în vigoare la data promovării acţiunii de faţă.

In cazul neexercitării in termenul prevăzut de lege a acţiunii pentru declararea nulităţii absolute a contractului încheiat in baza Legii 112/1995, acesta se bucura de prezumţia absoluta de validitate, dreptul dobândit in temeiul unui astfel de contract nemaiputând fi pus sub semnul îndoielii, consolidându-se.

In acţiunea in revendicare, cum este cazul de fata, nu se pot aplica regulile de drept comun (compararea titlurilor potrivit criteriilor arătate de apelanţii-reclamanţi), întrucât nu se poate face abstracţie de existenta Legii 10/2001, care este legea speciala in materia reglementarii masurilor reparatorii in natura sau prin echivalent pentru imobilele preluate de stat in perioada 6.03.1945-22.12.1989.

De asemenea, tribunalul a reţinut că prin respingerea acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu se încalcă principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului consacrate în cauza Faimblat împotriva României.

Astfel, în această cauză, premisa pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a întemeiat concluzia privind încălcarea art. 6 din CEDO a fost declanşarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 de către reclamanţii Solomon Faimblat şi Salomeia Faimblat precum şi jurisprudenţa naţională divergentă cu privire la competenţa instanţelor naţionale de a soluţiona pe fond notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, anterioară Deciziei ICCJ nr. 58/2007 care a determinat Curtea să aprecieze că reclamanţii nu aveau, la data desfăşurării procedurii lor administrative, niciun mijloc efectiv de a promova acţiuni în faţa unei instanţe judecătoreşti, cât timp procedura administrativă se afla în curs de desfăşurare.

Analiza Curţii a avut în vedere în mod esenţial în cauza menţionată modul de desfăşurare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi declanşată de reclamanţi.

Premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat împotriva României nu se regăsesc în speţa de faţă, deoarece reclamanţii ca persoane ce au înţeles sa formuleze notificare în baza legii nr. 10/2001 au posibilitatea de a uza de toate mecanismele puse la dispoziţie de această lege pentru obţinerea despăgubirilor sau a altor masuri reparatorii, chiar si prin compensare, însă nu si a dreptului la restituirea imobilului în natură, întrucât statul la adoptarea Legii 10/2001 nu a garantat restituirea tuturor bunurilor imobile în natură, ci doar in cazurile în care acesta nu a fost înstrăinat.

Tribunalul a reţinut că soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului apelanţilor reclamanţi al respectarea bunurilor, drept garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În prealabil, trebuie menţionat că acest text al Convenţiei nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenţii. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenţiei, statul roman a adoptat o lege de reparaţie cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989, Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării CEDO şi indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudenţa sa de către Curtea de la Strasbourg.

În speţă, intimata pârâta, persoana privata care a dobândit bunul litigios în mod valabil din perspectiva legislaţiei interne, ar fi pusa în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care a confiscat odinioară bunul în litigiu (Raicu împotriva României par. 37). Cu alte cuvinte, pentru situaţia creată în patrimoniul apelanţilor-reclamanţi, prin vânzarea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 combinat cu deficienţele Fondului Proprietatea nu poate răspunde cumpărătorul în baza legii nr. 112/1995 care a respectat dispoziţiile acestei legi la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. O asemenea răspundere a cumpărătorului în baza legii nr. 112/1995 ar fi disproporţionată cu scopul urmărit (protejarea intereselor foştilor proprietar) deoarece nu un particular care şi-a dobândit bunul cu respectarea legii trebuie să suporte povara responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în perioada comunistă, ci doar statul.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există un „bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie în măsura în care în mod cumulativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie o instanţă judecătorească a recunoscut unei persoane calitatea de proprietar al bunului şi prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres restituirea bunului către acea persoană (Păduraru c. României).

În cauză, tribunalul a constatat că nici o instanţă nu a dispus restituirea imobilului în litigiu către reclamanţi, iar existenta unei hotărâri ce nu este la acest moment irevocabila si care priveşte un alt apartament nu are ca efect automat restituirea bunului către acesta. Aşa fiind, această constatare nu reprezintă un bun actual în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg .

In ceea ce priveşte posibilităţile pe care le-ar avea la îndemână intimata-parata pentru obţinerea unor despăgubiri la valoarea preţului de piaţă pentru imobil, in temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea 10/2001, acestea nu constituie în niciun caz argumente juridice care sa conducă la soluţia pe care o doresc apelanţii, si anume la acordarea preferabilităţii titlului autorului lor fata de cel al intimatei-parate si încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la posibilităţile de restituire in natura a acestui bun si de asemenea a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

In final, tribunalul a constatat că în ceea ce priveşte reglementările diferite în privinţa posibilităţilor pe care cele doua categorii de proprietari le au pentru obţinerea despăgubirilor nu pot reprezenta motive care sa conducă la admiterea acţiunii în contra dispoziţiilor legale şi că modalitatea de reglementare de către un stat a unor situaţii diferite nu reprezintă discriminare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. R. M., M. M. A., E. D. A. şi O. C. I.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, interpretând eronat actul juridic dedus judecaţii, achiesând la soluţia şi motivarea instanţei de fond.

Recurenţii reclamanţi menţionează faptul că instanţele române au îmbrăţişat si îmbrăţişează şi la acest moment doua opinii total diferite în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001 în raport cu decizia nr. 33/2008 a ICCJ si cu practica CEDO în materia recunoaşterii dreptului de proprietate al celor care au fost deposedaţi în mod abuziv de către Statul totalitar.

În opinia recurenţilor reclamanţi, instanţele care au soluţionat cauza în fond si apel dezvoltă şi aplică teza conform căreia prin nepromovarea de către aceştia a unei acţiuni în nulitatea titlului chiriaşului subdobânditor, în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, face la acest moment imposibila calea revendicării pe dreptul comun.

[…]

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

În prealabil, Curtea ţine să sublinieze faptul că, în actuala sa reglementare, dată de dispoziţiile art. 306 şi art. 302¹ lit. c) C. Proc. Civ., recursul este o cale extraordinară de atac în situaţia în care litigiul este supus şi căii de atac devolutive a apelului, el fiind pus la dispoziţia părţilor numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C. Proc. Civ., motive care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate. Aşadar controlul judiciar se limitează numai la problemele de drept incidente în speţă, nu şi asupra verificării situaţiei de fapt, aşa cum a fost stabilită de către cele două instanţe de fond.

Din această perspectivă, Curtea arată că ies de sub controlul instanţei de recurs aspectele care ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi de temeinicia hotărârii, urmând a fi analizate în cadrul acestei căi de atac criticile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. Proc. Civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. Proc. Civ., constând în aceea că instanţa de apel a interpretat eronat actul juridic dedus judecaţii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii arată că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile Legii nr. 10/2001 în raport de decizia nr. 33/2008 şi cu practica CEDO în materia recunoaşterii dreptului de proprietate al celor care au fost deposedaţi în mod abuziv de regimul totalitar. Se critică opţiunea instanţei de apel care a arătat că o corectă de interpretare a legii reiese din aplicarea tezei conform căreia – nepromovarea de către reclamanţi a acţiunii în nulitatea titlului chiriaşului subdobânditor, în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, face imposibilă calea revendicării pe dreptul comun.

Curtea arată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. Proc. Civ. se referă la actul juridic unilateral sau bilateral dedus judecăţii, în înţelesul de negotium, de manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic. Pentru situaţia în care, în scopul de a determina efectele actului juridic respectiv (adică de a-i stabili drepturile subiective şi obligaţiile civile pe care le-a generat, modificat sau stins un asemenea act), conţinutul unui astfel de act juridic nu ar fi evident, clar, ci dimpotrivă, ar fi obscur, neclar, judecătorul cauzei va face interpretarea actului juridic civil respectiv. Spre acest demers, pentru a stabili înţelesul unei clauze neclare sau echivoce a actului juridic respectiv, judecătorul investit cu soluţionarea pricinii va aplica regulile de interpretare a actului juridic civil reglementate în Codul Civil, art. 977 – 984 C.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. Proc. Civ., interpretarea dată de judecător unui act juridic civil ale cărui clauze sunt neclare, îndoielnice, în baza probelor administrate în dosar, constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs.

Alta este situaţia în care, deşi clauzele actului juridic înţeles ca negotium sunt clare, lipsite de echivoc, totuşi judecătorul cauzei îi „schimbă natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, cu încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. 1 C.civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” (inclusiv pentru judecătorul cauzei), numai în această ipoteză partea va putea invoca motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. Proc. Civ., prin care este necesar a se arăta în ce constă schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic civil dedus judecăţii.

În speţa de faţă însă, recurenţii nu au invocat faptul că instanţa de apel a schimbat natura sau înţelesul lămurit al actului juridic dedus judecăţii, privit ca negotium, ci faptul că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, prin prisma susţinerii că instanţa de apel ar fi interpretat în mod greşit legea de drept substanţial aplicabilă, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. Proc. Civ. şi, prin urmare, vor fi analizate de instanţa de recurs din această perspectivă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. Proc. Civ., constând în aceea că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din dezvoltarea motivelor de recurs instanţa reţine că recurenţii susţin aplicarea sau interpretarea greşită de către instanţele de fond a prevederilor Legii nr. 10/2001, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia E.D.O. şi a practicii CEDO în materia protecţiei dreptului de proprietate privată, a regulilor de drept comun în materia revendicării reglementate prin dispoziţiile art. 480-481 C.civ.

Curtea reţine că în mod corect au reţinut ambele instanţe de fond aplicabilitatea în cauză a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite (publ. în M. Of. nr. 108 din 23.02.2009), întrucât - deşi acţiunea în revendicare de faţă a fost introdusă în data de 04.02.2008 (deci după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), sentinţa de fond a fost pronunţată în data de 03.11.2009, iar decizia în interesul legii este o decizie de interpretare a legii, astfel că nu se pune problema unei retroactivităţi, ci a aplicării unei norme juridice în vigoare la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii, în interpretarea obligatorie dată de instanţa supremă. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. 3 C. Proc. Civ., interpretarea instanţei supreme a devenit obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, astfel încât ea era obligatorie pentru instanţele de fond, aşa cum este obligatorie şi pentru instanţa de recurs.

În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a arătat că adoptarea reglementării speciale, derogatorii de la dreptul comun, conduce la imposibilitatea utilizării reglementării anterioare. În consecinţă, instanţa reţine că acele criterii clasice de comparare a titlurilor de proprietate, rezultate din doctrina şi practica anterioară anilor 1990, au rămas fără aplicare ca urmare a dispoziţiilor de imediată aplicare a legii speciale de reparaţie nr. 10/2001, urmând a fi supuse spre analiza instanţei de recurs criteriile de comparare invocate în susţinerea recursului de către recurenţii-reclamanţi, respectiv:

a) existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei şi al jurisprudenţei CEDO;

b) principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995;

c) criteriul modalităţii concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.

a) critica din recurs referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei;

Având de soluţionat o acţiune în revendicare, în care reclamanţii şi-au justifică calitatea de moştenitori ai fostului proprietar asupra bunului revendicat pe nevalabilitatea titlului statului, pretinzând că bunul a ieşit în mod nevalabil din patrimoniul autorului său, în mod corect au procedat instanţele la verificarea valabilităţii titlului statului, chestiune care are natura juridică a unei veritabile chestiuni prejudiciale.

Astfel, Curtea constată că valabilitatea titlului statului a făcut obiectul analizei instanţei de apel, în cadrul criteriilor de preferabilitate a unuia dintre titlurile exhibate de către părţi, tribunalul reţinând că situaţia juridică a bunului revendicare este reglementată prin dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind un bun naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Decretul nr. 92/1950 contravenea art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 1948 cu privire la proprietatea privată şi dispoziţiilor art. 481 C.civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Cum, în ierarhia actelor normative, Constituţia şi Codul Civil (ca lege organică) au prioritate, rezultă că Decretul nr. 92/1950 rămâne fără aplicabilitate, cu consecinţa că bunul revendicat nu a ieşit legal din patrimoniul adevăratului proprietar, autorul recurenţilor-reclamanţi.

Făcând aplicarea directă a jurisprudenţei Curţii E.D.O. (conform art. 46 din Convenţia E.D.O. şi art. 21 alin. 2 din Constituţie), în special cea reieşită din cauzele Ioana Petrescu şi alţii c. României (cererea nr. 23635/04, hotărârea din 03.06.2008), Gabriel c. României (cererea nr. 35951/02, par. 25-26, hotărârea din 08.03.2007 şi Florescu c. României, (cererea nr. 41857/02, par. 25-27, hotărârea din 08.03.2007), în care Curtea E.D.O. a arătat că reclamanţii sunt titularii unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere constatarea instanţelor interne privind caracterul ilegal şi abuziv al confiscării de către stat a imobilului; din cauzele Czaran şi Grofcsik c. României (cererea nr. 11388/06, hotărârea din data de 02.06.2009), Filipescu c. României (cererea nr. 34839/03, hotărârea din 30.09.2008, definitivă la 30.12.2008) şi Gingis c. României (cererea nr. 35955/02, hotărârea din data de 04.11.2008, publ. în M. Of. nr. 458/02.07.2009), în care Curtea a arătat că, întrucât instanţele interne au stabilit caracterul ilegal al naţionalizării, chiar dacă această împrejurare a fost reţinută în considerente, iar nu în dispozitiv, reclamanţii aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; instanţa constată că recurenţii-reclamanţi au o „valoare patrimonială” în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, ca o consecinţă directă a constatării expuse în cele ce preced, conform căreia bunul revendicat nu a ieşit legal din patrimoniul adevăratului proprietar, autorul recurenţilor-reclamanţi.

În acelaşi timp, valabilitatea titlului de proprietate al intimatei-pârâte nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare nr. 2201/17.01.1997 nu a fost anulat, reclamanţii-recurenţi nepromovând înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 1072001 acţiunea în nulitate împotriva acestui contract.

Prin urmare, şi apelanta-pârâtă are un „bun” în sensul Convenţiei E.D.O., deoarece a cumpărat apartamentul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractului său de vânzare-cumpărare nu a fost contestată în termenul şi condiţiile prescrise de lege, de către recurenţi.

b) critica din recurs referitoare la modalitatea de aplicare a principiului securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995;

În conformitate cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, care a rezolvat problema concursului dintre legea specială şi cea generală, conform principiului generalia specialibus derrogant, reiese că, în ceea ce priveşte respectarea dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001

În conformitate cu dispoziţiile acestei legi speciale, aplicabile în ipoteza acelor bunuri preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a legii – ca şi bunul imobil în litigiu – fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilul înstrăinat de către stat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. c), iar conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, la data expirării termenului special de prescripţie prevăzut de text, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat.

În ceea ce priveşte respectarea principiului stabilităţii circuitului civil, Curtea reţine că principiul securităţii raporturilor juridice ”se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (cauza Beian c. României, hotărârea din 6 decembrie 2007).

Acest principiu fundamental de drept se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate şi, aplicându-l la circumstanţele concrete ale speţei - în care titlul pârâtei obţinut în temeiul Legii nr. 112/195 s-a consolidat, iar reclamanţii au declanşat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în scopul obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, prin notificarea înregistrată sub nr. 4269/19.04.2001 la Primăria Municipiului Bucureşti – Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a ajuns la concluzia că admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil.

c) critica din recurs referitoare la modalitatea concretă de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.

Cu privire la criteriul susţinut de către recurenţi pentru rezolvarea disputei dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun – respectiv al modalităţii concrete de obţinere a unei reparaţii efective în dreptul intern pentru pierderea bunului – Curtea arată că tot Legea nr. 10/2001 (art. 18 lit. c şi art. 45 alin. 2 din lege) oferă criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate exhibate de ambele părţi, aşa cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, analiza preferabilităţii unuia dintre titluri urmând a se face nu în raport de acest aspect, ci prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, faţă de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în interesul legii.

De asemenea, Curtea mai reţine că în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Raicu c. României) s-a decis, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri; că singurul culpabil că nu ar fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii (care să conducă la obţinerea unei despăgubiri efective de către persoanele îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001) este statul, iar nu un particular, căruia nu-i poate fi imputat acest lucru şi care nu poate fi obligat să suporte consecinţele unei inacţiuni a statului deoarece, la rândul său, acesta beneficiază de protecţia oferită de stat şi de Convenţie.

Prin respingerea acţiunii în revendicare nu se îngrădeşte dreptul reclamanţilor de a-şi valorifica dreptul de proprietate prin măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 şi în conformitate cu principiile CEDO.

Cu referire la argumentul susţinut prin motivele de recurs dedus din interpretarea hotărârii pilot pronunţată de Curtea E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României (cererile nr. 30767/05 şi nr. 3380/06, hotărârea din 12.10.2010), Curtea constată faptul că instanţa europeană a decis că reclamantele nu au un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu deţin nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În cauză, reclamantele deţineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naţionalizării, însă instanţa europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătoreşti nu reprezintă un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Se mai susţine prin motivele de recurs faptul că în cauzele împotriva României Curtea E.D.O. a atras atenţia asupra gravelor consecinţe pe care le creează nefuncţionalitatea Fondului Proprietate.

Curtea constată neîntemeiate aceste critici, având în vedere faptul că în mod constant instanţa de contencios a drepturilor omului a subliniat ideea că statele-contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privinţa modalităţii de reglementare a situaţiei juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.

Un principiu de bază reieşit din studiul jurisprudenţei C.E.D.O., aplicat în mod constant de instanţa europeană, este acela conform căruia „speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1”. Acest principiu îşi are raţiunea în ampla marjă de apreciere pe care o au Statele-părţi la Convenţie cu privire la adoptarea sau nu a unei legislaţii de restituire a bunurilor ce au fost preluate de stat înainte de ratificarea Convenţiei, sau cu privire la domeniul de aplicaţie al acestei legislaţii, ele fiind singurele în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea reconstituirii unui fost drept de proprietate, a condiţiilor în care operează restituirea (în natură sau prin echivalent) sau a categoriei persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii. Această regulă a fost aplicată de Curte în cauza Drăculeţ c. României (cererea nr. 20294/02, hotărârea din data de 06.12.2007, definitivă la data de 31/03/2008), în care a reamintit că articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu aplică asupra Statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

Respectând marja de apreciere, Statul Român a reglementat condiţiile în care vor fi restituite bunurile pe care le-a preluat înainte de ratificarea Convenţiei, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 optând, în principal, să restituie foştilor proprietari, în natură, imobilele deţinute de la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute de lege, şi în subsidiar - adică în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terţi în baza Legii nr. 112/1995 şi cu respectarea acesteia - prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea de piaţă a imobilului.

Curtea nu poate reţine temeinicia criticii legate de faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcţiona, având în vedere jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cauza Maties c. României (cererea nr. 13202/2003, hotărârea din 8 iunie 2010), în care plângerea reclamantului cu privire la imposibilitatea de a-şi exercita dreptul de a primi despăgubirea pentru terenul naţionalizat, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, a fost respinsă de Curtea Europeană pe considerentul că, deşi prevederile legale în materie (respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietarii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente) îi permiteau reclamantului să obţină plata în numerar a unei părţi din despăgubirea stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu şi-a exercitat dreptul de opţiune în acest sens.

În al doilea rând, faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcţiona într-un mod care să conducă la despăgubirea efectivă a persoanelor îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001 nu poate fi imputat intimatei-pârâte, deoarece singurul culpabil că nu ar fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii este statul, iar nu un particular, care nu poate fi obligat să suporte consecinţele unei inacţiuni a statului şi care – dimpotrivă – beneficiază la rândul să de protecţia oferită de stat şi de Convenţie.

Pentru aceste considerente în fapt şi în drept, Curtea constată că tribunalul a soluţionat acţiunea în revendicare cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii europene create în aplicarea acestui text convenţional, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 8 şi 9 C. Proc. Civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat.

Wemhoff c. Germaniei; Brogan și alții c. Marii Britanii – Art. 5 CEDO

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Thu, 13 Oct 2011 10:47:00 +0000

Am adăugat la secțiunea Jurisprudență CEDO rezumată două hotărâri fundamentale în materia art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului:

Wemhoff c. Germaniei (cererea nr. 2122/64, hotărârea din data de 27 iunie 1968)
Brogan c. Marii Britanii (cererea nr. 12209/84, 11234/84, 11266/84, 11386/85, hotărârea din data de 29 noiembrie 1988)

Cele două hotărâri pot fi rezumate în următoarea schemă:

A se vedea și Noțiunile „de îndată” și „termen rezonabil” în 5 minute

Constantin Rădulescu–Motru – Psihologia poporului român

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sat, 17 Sep 2011 15:49:00 +0000

O carte pe cât de subțire, pe atât de concentrată. Reprezintă un amalgam de studii și articole, realizate în jurul anului 1930, care surprind prin profunzime și perenitate.

„[…] Cea mai mică greutate ivită în calea educației este motiv de întrerupere. Marea majoritate a elevilor noștri nu ajung să practice carierele pe care le indică titulatura școlilor în care ei au pornit să se înscrie, ci practică ceea ce improvizația le-a dăruit”

„Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuși, ci acel care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei.”

„Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepții la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii, de acolo de unde pornește și sentimentul personalității…”

Când legea tace, rațiunea doarme

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Mon, 12 Sep 2011 04:30:00 +0000

O zi de ședință călduroasă la un tribunal comercial din România. La bară, un avocat este pe cale să își finalizeze pledoaria:

Avocatul: - Domnule președinte, depunem jurisprudența acestui complet prin care s-a statuat în sensul că ….

Președintele: - Și ce dacă am spus așa, domnule avocat? E vreo lege care mă obligă să dau aceeași soluție?

Avocatul: - Domnule președinte, având în vedere că există aceeași situație de fapt și normele aplicabile nu au fost modificate [întrerupt de către președinte]

Președinte: - Și chiar dacă, există vreo lege care să mă oblige?

Poate că aceasta este independența de care vorbea mai experimentatul coleg în filozofia sa. Însă nu mă miră că s-au aprins becurile de avarie ale independenței, colegul ajungând să se vadă deja funcționar la primărie. Este de fapt rezultatul modului de pregătire individualist, axat pe propria persoană: soluția mea/hotărârea mea/argumentul meu este cel/cea mai bun(ă) și dacă nu e vreo lege care să mă oblige la un anumit raționament, fac ce vreau și cine mă împiedică îmi afectează independența. Și dacă legea respectivă nu îmi convine, încerc să o înlătur cu jurisprudența CEDO, că doar nu am citit atâtea hotărâri degeaba!

În timp ce citeam articolul la care am făcut referire mai sus, mă întrebam ce ar fi înțeles din el un judecător dintr-un sistem care acceptă doctrina stare decisis. Oare să credem că un judecător care acceptă opinia Curții de Apel e mai puțin independent decât altul care nu se simte legat nici măcar de propriile hotărâri? Să înțelegem că un judecător care nu schimbă un precedent stabilit acum 100 de ani e servil? Cred că înainte de a fi foarte convinși că un anumit sistem e cel mai bun, ar trebui să scoatem capul din acvariu și să ne dăm seama că ceea ce vedem nu este oceanul.

Îmi mențin opinia că ceea ce ne împiedică să ajungem la jurisprudența unitară este egoismul și orgoliul, nu lipsa unui cadru legislativ.

Egoismul, pentru că nu ne interesează că pe aceeași situație de fapt, un cetățean în Suceava își pierde casa și unul în București o păstrează sau că pe aceeași situație de fapt și pe același probatoriu, un cetățean în Constanța este achitat și altul din Iași este condamnat. Atât timp cât eu am pronunțat soluția mea, nimic altceva nu mai contează.

Orgoliul, pentru că nu suntem dispuși să acceptăm niciun argument care poate să fie superior propriului nostru raționament și avem impresia că hotărârea pe care o pronunțăm e proprietate personală. Oamenii care apelează la sistemul de justiție sunt simple mijloace prin care judecătorul își poate etala măiestria și cunoștințele în drept. Stabilitatea, predictibilitatea, ordinea juridică, toate sunt noțiuni care rămân unde le e locul, în hotărârile CEDO pe care le citim fără să le înțelegem și de care mai amintim eventual când scriem un articol, ca să dea bine.

Gândurile și propunerile mele sunt departe de a sugera conformismul informal, cum greșit s-a înțeles.

Cred că INM-ul ar trebui să învețe auditorii de justiție diferența dintre independență și intoleranță, dintre servilism și gândire rațională. Confuzia între noțiuni cred că este în legătură cu viziunea unor auditori de justiție, lipsiți de experiența unei alte profesii juridice. Chiar dacă sunt exprimate fără eleganță, unele din criticile care ne sunt aduse par din această perspectivă, întemeiate.

Dezbaterea problemelor de drept este de esența pregătirii pentru profesia de magistrat, însă incapacitatea de a accepta un argument majoritar, uneori folosind replici acide față de colegi, nu mi se pare că ține de independența viitorului magistrat. Această lipsă de toleranță cred că poate fi ajustată în cadrul INM, de către formatori care la rândul lor vor fi lăsat orgoliul la o parte și vor propune (nu impune) o soluție unitară unei anumite probleme de drept.

De asemenea, INM-ul ar putea să învețe auditorul valoarea muncii în echipă, spre deosebire de prezent, când institutul încurajează individualismul exagerat. Munca în echipă va învăța viitorul judecător sau procuror cum să asculte o opinie cu care nu este de acord, cum să își exprime dezacordul fără să jignească și cum să formuleze un raționament cât mai persuasiv. Este adevărat că discuții există în cadrul dezbaterilor, însă lipsesc proiectele de echipă, în care rezultatul final să depindă nu numai de cunoștințele teoretice, dar și de modul în care auditorii se organizează și reușesc să colaboreze.

Închei prin a cita un actor celebru, dintr-un film care atinge zona juridică: „Vanity, definitely my favorite sin!”

Alegerea profesiei

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Mon, 29 Aug 2011 16:58:00 +0000

Astăzi, auditorii de justiție din promoția 2010 – 2012 au optat pentru profesia de judecător sau cea de procuror și pentru instanța/parchetul în care își vor petrece următorul an.

Am ales judecător, iar pentru următorul an am ales Judecătoria Sectorului 2 București. Pentru mine nu au lipsit emoțiile, pentru că eram al 31-lea în ordinea mediilor, iar în București erau disponibile numai 28 de locuri. Însă, mulțumită colegilor care au optat pentru profesia de procuror sau cea de judecător dar în altă localitate, am reușit să scap de un an de navetă!

Pentru un fan al dreptului penal, alegerea profesiei nu este atât de evidentă. S-ar putea spune că este chiar un risc alegerea unui post de judecător, fiind de notorietate că încărcătura la judecătorie este mult mai mare la civil, acolo fiind și mai multe locuri.

Cu toatea acestea și indiferent de cât de mult ai cântări avantajele și dezavantajele, e greu de spus dacă alegerea profesiei este cu adevărat una cerebrală sau mai degrabă senzorială.

Mult succes candidaților la examenul de admitere la Institutul Național al Magistraturii!

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Wed, 24 Aug 2011 13:20:00 +0000

Mâine, 25 august 2011, se va susține proba eliminatorie de verificare a cunoștințelor juridice din cadrul examenului de admitere la Institutul Național al Magistraturii. 3.433 de candidați vor concura pentru cele 200 de posturi de auditor de justiție.

Deși numărul candidaților este cel mai mare din ultimii 6 ani, cei care cu adevărat s-au pregătit pentru examen nu trebuie să se lase impresionați de acest lucru. Indiferent cât de mulți candidați ar fi, întotdeauna cei pregătiți și care reușesc să motiveze în ziua examenului vor avea un loc asigurat!

Le doresc tuturor candidaților mult succes și putere de concentrare!

După un an de INM…

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sat, 30 Jul 2011 17:40:00 +0000

Am scris pentru juridice.ro un articol despre anul de INM care tocmai a trecut. Îl puteți găsi aici.

Deși unii colegi mi-au spus că este prea dur, eu consider că am redat o stare de fapt cât se poate de fidel. Critica s-a vrut una constructivă, însă ea rămâne critică. Consider că dacă ne complacem în a spune numai lucrurile pozitive, cele negative nu dispar.

Așa că în loc să ascundem mizeria sub preș, mai bine am încerca să dăm cu aspiratorul, nu?

Noțiunile „de îndată” și „termen rezonabil” în 5 minute

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Tue, 26 Jul 2011 12:07:00 +0000

A se vedea și Wemhoff c. Germaniei; Brogan și alții c. Marii Britanii – Art. 5 CEDO

Sediul materiei

Art. 5 paragraf 3 CEDO - „Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere.”

Probleme legate de termene

1. Ce înseamnă de îndată?

2. Ce înseamnă termen rezonabil?

Jurisprudență CEDO cu privire la noțiunea „de îndată”

1. Brogan și alții c. Marii Britanii (1988) -> „De îndată” = standard de 4 zile maximum – Excepții de exemplu lupta anti-teroristă sau dacă o asemenea deținere este însoțită de alte garanții efective

a. Rigopoulos c. Spaniei (1999) -> Navă care transporta stupefiante, comandantul arestat, însă nava se afla în Oceanul Atlantic la 16 zile de la cel mai apropiat port (5.500 km) -> Nu există încălcare a art. 5 parag. 3

2. Pantea c. României -> Detenție provizorie din ordonanța procurorului, reclamantul ajungând în fața unui judecător după 4 luni de detenție.

i. În momentul de față, România face parte din cele 12 state ale Consiliului Europei în care intervalul de timp ce separă privare inițială de libertate a unei persoane și plasarea ei în detenție provizorie este de 24 de ore.

3. Excepții de la standardul Brogan:

a. Kandjov c. Bulgariei (2008) -> Huliganism și insultă, reținere de 3 zile și 23 de ore -> infracțiunile erau minore și nu au fost săvârșite cu violență -> Încălcare art. 5

b. Ipek c. Turcia (2009) -> Minori la data săvârșirii faptei, deținuți 3 zile și 9 ore -> încălcare art. 5

Jurisprudență cu privire la noțiunea de „termen rezonabil”

Wemhoff c. Allemagne (1968)

I. Când începe să curgă termenul?

a. La momentul începerii detenției efective

II. Care este momentul limită al termenului?

a. Pronunțarea unei hotărâri în primă instanță (avizul Comisiei – aducerea acuzatului în fața instanței de judecată) => O dată ce prima instanță pronunță o hotărâre de condamnare, inculpatul nu mai este considerat în detenție preventivă, ci este considerat deținut în baza unei condamnări (adică art. 5 par. 1 lit. a)
Chiar dacă Guvernul nu invocă acest argument, Curtea are datoria să observe că după sentinţa în primă instanţă a Tribunalului Militar Bucureşti din 11 noiembrie 2002, detenţia ulterioară a părţii interesate nu intră sub incidenţa art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie, ci a art. 5 § 1 lit. a) –> Calmanovici c. României (2008)

Principii generale de apreciere a duratei rezonabile a detenției preventive

· Aprecierea caracterului rezonabil trebuie făcută în fiecare caz, în funcție de particularitățile cauzei -> Pantano c. Italiei (2003)

· Autoritățile judiciare naționale trebuie să asigure ca detenția provizorie să nu depășească o durată rezonabilă -> Letellier c. Franței (1991)

· Persistența motivelor de a bănui persoana arestată de a fi săvârșit o infracțiune, însă cu trecerea timpului ele nu mai sunt suficiente. Trebuie apreciată diligența deosebită depusă de către autoritatea națională competentă în desfășurarea procedurii -> Muller c. Franței (1997)

Motivele ce justifică detenția preventivă

· Existența și persistența unor indicii grave de vinovăție, însă nu legitimează prin ea însăși o lungă detenție preventivă

· Tulburarea în mod real a ordinii publice prin săvârșirea infracțiunii

· Riscul sustragerii de la judecată -> trebuie analizat în funcție de ansamblul elementelor, nu numai gravitatea pedepsei la care acuzatul se poate aștepta -> Mansur c. Turciei (1995)

· Perturbarea desfășurării anchetei -> Cu trecerea timpului, imperativele urmăririi penale nu mai justifică detenția celui în cauză, pentru că în mod normal, riscurile inițiale ale perturbării urmăririi penale se atenuează -> Clooth c. Belgiei (1991)

Probleme de practică internă

· Motivarea pericolului concret pentru ordinea publică.

· Motivările încheierilor de prelungire/menținere cu formulări stereotipe

A se vedea și „Jurisprudența CEDO și arestarea preventivă”, de Cristina Rotaru

· Pronunțarea înainte de expirarea ordonanței de reținere de 24 de h – Necesară?

· Problema căilor de atac exercitate împotriva măsurilor preventive și cererilor de eliberare

Schertenleib c. Elveției (1980) -> Acuzatul se găsește în fața unei opțiuni între o pregătire aprofundată a procesului și o procedură mai rapidă (Excepție -> Actele se pot comunica în copie)

Legally Speaking: Antonin Scalia

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sat, 23 Jul 2011 06:59:00 +0000

E destul de lung, dar merită!

Art. 3 și 5 CEDO

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Wed, 20 Jul 2011 17:37:00 +0000

Am adăudat pe pagina „Jurisprudență CEDO rezumată” art. 3 și art. 5 din Convenție.

La art. 3 am adăugat o cauză care a fost pronunțată pe data de 19 iulie 2011, Rupa c. României (nr. 2) în care Curtea analizează atât latura materială cât și procedurală a art. 3 din Convenție precum și art. 6.

Cu privire la viitoarele hotărâri pe care o să le adaug, am nevoie de feedback-ul vostru. Ar fi mai interesante/utile hotărâri de speță, dar mai vechi, care nu sunt traduse în română (și eventual nu sunt nici pronunțate împotriva României) sau ultimele hotărâri pronunțate de Curte?

Răspunsuri la întrebări frecvente

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sun, 17 Jul 2011 21:01:00 +0000

Unul dintre motivele pentru care am făcut acest blog este acela de a răspunde, în măsura cunoștințelor, la diverse întrebări și nelămuriri. În ultima vreme, acestea au fost axate pe examenul de admitere la INM, însă nu numai. Având în vedere că întrebările au un caracter recurent, am considerat necesar să postez public răspunsurile, în așa fel încât oricine este interesat să le poată citi. Am păstrat exact modalitatea de exprimare pe care am folosit-o la momentul respectiv, nu pentru alt motiv, dar mi se pare straniu să îmi editez propriile răspunsuri.

1. Admiterea la INM, cum să mă pregătesc, cum pot sa asimilez atâta materie, ce să fac dacă muncesc în același timp?

În primul rând, trebuie să conștientizezi că ești în dezavantaj major față de ceilalți candidați. Cu toate astea, trebuie să iți spun că este foarte posibil să răzbați; am de exemplu 5-6 colegi care înainte să intre la INM au fost în Poliție și au lucrat și au învățat în paralel și chiar au intrat din prima! Așa că totul este să vrei!

Despre programul de învățat nu te pot ajuta foarte mult. Totul ține de a învăța atunci când asimilezi cel mai bine - în cazul meu, de dimineață. Ceea ce cred că ar trebui să faci este să îți iei concediu cu 2 - 3 luni înainte de data examenului, pentru că acea perioadă este cea mai importantă. Despre capacitatea de asimilare, nu îți face probleme și eu am avut aceeași impresie - o să o ai până în momentul în care te uiți la subiecte și începe memoria să funcționeze și te miri și tu cum de ți le aduci aminte pe toate.

O problemă deosebită cu care o sa te confrunți este noua reglementare (respectiv, Noile Coduri). O să știi cu siguranță prin martie anul viitor dacă o să intre în vigoare, însă Codul Civil intră în vigoare din octombrie, deci pe acela sigur o sa îl ai. Ceea ce este incert (și când zic incert, mă refer la data exactă, pentru că sigur o să intre în vigoare) se referă la Codul Penal, Proc Penală și Proc Civilă.

Sfatul meu este să îți cumperi Codurile noi atunci când vor intra în vigoare în forma finală și să le știi ca pe Tatăl nostru. Eu procedeul ăsta l-am aplicat la proceduri și mi-a fost de mare folos. Mai ales că nu o să fie jurisprudență constată pe majoritatea instituțiilor până dați voi examenul, așa că mai mult ca sigur grilele o să se facă strict pe coduri. Iar în ceea ce privește Noul Cod Civil este foarte explicită reglementarea și foarte detaliată fiecare instituție, deci nici nu vei avea nevoie de cărți. Nu îți fie frică, sună mult când auzi că sunt 4 coduri noi, dar crede-mă că nu e așa greu, modificările fiind în sensul clarificării reglementării și, pe ici pe colo, o instituție nouă. O să ai de exemplu surpriza că în Noul Cod Civil majoritatea textelor consfințesc defapt soluții deja date de doctrină sau jurisprudență.

Eu am abordat materia așa: 3-4 zile civil, 3-4 zile procedură civilă, 3-4 zile penal, 3-4 zile procedură penală. Alternanța asta asigură că nu te plictisești de materie, dar ai totuși o perioadă suficientă pentru a parcurge câteva capitole din materia respectivă.

În încheiere și poate cea mai importantă idee pe care pot să ți-o transmit, este că trebuie să te duci la examen ca să intri, nu ca să „vezi cum e” sau să „încerci”. Ziua examenului este 40% din noțiunea de ADMIS. Fără o atitudine psihică bună și motivare puternică nu o să reușești, oricât de mult ai învăța.

2. Cât câștigă un auditor de justiție?

1.250 RON net. Dacă stai în cămin, întreținerea de costă cam 130 RON, care se rețin din salariu.

3. La INM se intră cu spagă?

Nu. Mai multe pe această temă: „Despre cum se sare gardul la INM” și „N-ai șanse, e pe pile”

4. Ce cărți de grile ar trebui să folosesc?

Cărțile de grile ar trebui să fie folosite după ce stăpânești materia într-o oarecare măsură și numai pentru a verifica cunoștințele, nu pentru a învăța lucruri noi. Tehnica de a învăța după grile este sortită eșecului, pentru că (i) nu este de fapt o învățare, ci o toceală și (ii) e foarte puțin probabil ca o grilă de la examen să semene măcar cu o grilă existentă în culegerile de grile.

5. Sfaturi despre organizarea timpului la examen si a modalitatilor de raspuns pe grile/ciorna?

Colorarea foii de raspuns o sa iti ia cam 30 - 45 de minute, la o completare atenta - asta e un lucru bun de avut in vedere. Practic, dupa 3 ore jumatate, tu trebuie sa ai toate raspunsurile pe ciorna.
Eu am pus intai raspunsurile pe ciorna, si pe urma le-am transcris pe foaia de raspuns.
Grilele le-am facut in ordine. Stiu ca exista tot felul de teorii, ce e bine sa faci mai intai si ce sa lasi la urma, dar eu nu prea cred in ele.
Ca varianta de lucru, e mai bine la examen sa pornesti de la premisa ca toate variantele sunt gresite. Tu trebuie sa gasesti motivul pentru care alegi o anumita varianta, nu sa pui la intamplare pentru ca "suna bine".

6. Zilele de dinainte de examen

Să vă fie clar, în ultima săptămână nu mai asimilați absolut nimic. Așa că, mai mult de 3-4 ore de învățat nu ar trebui să vă forțați. Ceea ce ați învățat rămâne căștigat și ceea ce nu ați învățat nu o să puteți recupera acum.

Deși nu vă va fi ușor, ultima săptămână ar trebuie să încercați să vă odihniți. În cazul meu, am ales să mă odihnesc activ, la piscină, dar poate fi orice sport (e totuși bine să vă feriți de sporturi în care există risc de accidentare). Așa, împușcați doi iepuri: (i) vă luați gândul de la examenul pentru câteva ore, deci vă relaxați psihic și (ii) vă obosiți fizic, ceea ce vă asigură în somn bun.

A se citi și Materiale de studiu pentru admiterea la INM

Bernhard Schlink – Cititorul

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sun, 17 Jul 2011 10:29:00 +0000

Nu mi-au plăcut niciodată poveștile siropoase. De aceea, atunci când am citit primele pagini, am avut impresia că o să renunț destul de repede la carte.

Totuși, cartea nu este legată de relația dintre un tânăr de 15 ani și o taxatoare de tramvai cu 20 de ani mai în vârstă. Relația celor doi este numai pretextul de care se folosește autorul pentru a descrie un conflict aparte între două generații: cea care a fost contemporană cu atrocitățile făcute de către Al Treilea Reich și cea care a urmat-o.

Este o întreagă națiune complice prin inacțiune pentru crimele Holocaustului? Care ar fi fost alternativa?

„[…] I-am invidiat la vremea aceea pe studenții care se distanțaseră de părinții lor și de întreaga generație de făptași, colaboratori sau spectatori pasivi, de cei ce toleraseră și de cei care acceptaseră crimele, și astfel, chiar dacă nu-și învinseseră rușinea, își învinseseră cel puțin suferința datorată rușinii. Dar de unde vedea îndreptățirea de a se bate cu pumnul în piept, atitudine pe care am întâlnit-o atât de des la aceștia?”

Schimbarea încadrării juridice după încheierea dezbaterilor. Aplicarea hotărârii Adrian Constantin c. României. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1372 din 6 aprilie 2011

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Sat, 09 Jul 2011 19:46:00 +0000

Schimbarea încadrării juridice de către prima instanţă, după încheierea dezbaterilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., şi condamnarea inculpaţilor, ca urmare a schimbării încadrării juridice, pentru un număr mai mare de infracţiuni şi cu încadrări juridice care nu au format obiectul trimiterii în judecată, atrage casarea sentinţei primei instanţe şi a deciziei instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât dreptul inculpaţilor de a fi informaţi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiilor aduse împotriva lor şi dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării lor - drepturi consacrate în art. 6 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârea din 12 aprilie 2011 în cauza Adrian Constantin împotriva României - au fost încălcate, fiind incidente dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.

Având în vedere consecinţele pe care le poate avea schimbarea încadrării juridice, legea de procedură penală prevede că în faţa primei instanţe schimbarea nu poate avea loc decât în anumite condiţii a căror îndeplinire constituie o garanţie atât a dreptului la apărare al părţilor şi în primul rând al inculpatului, cât şi a soluţionării corecte a cauzei.

Aceste condiţii sunt prevăzute în art. 334 C. proc. pen. şi se referă, aşa cum s-a arătat, la obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor noua încadrare, procurorul şi părţile urmând să-şi expună concluziile cu privire la necesitatea şi temeiurile schimbării încadrării juridice, însăşi instanţa fiind datoare să atragă atenţia asupra consecinţelor acestei schimbări şi să explice drepturile inculpatului, şi anume de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea în raport cu noua încadrare. Nu are relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă, deoarece în ambele cazuri inculpaţii sunt privaţi de posibilitatea de a formula o apărare în raport cu noua ei încadrare juridică.

Aceste exigenţe procesuale şi procedurale privind garantarea şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului în situaţia schimbării încadrării juridice a faptei corespund şi exigenţelor art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil [„orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat în termenul cel mai scurt (...) şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale”], exprimate ca atare în cauza Sadak şi alţii contra Turciei (hotărârea din 17 iulie 2001) şi cu precădere în cauza Adrian Constantin contra României (hotărârea din 12 aprilie 2011), în cuprinsul căreia este statuat că dispoziţiile paragrafului 3 al articolului 6 recunosc dreptul acuzatului de a fi informat nu numai cu privire la fundamentul acuzaţiilor ce i se aduc, adică a faptelor materiale ce îi sunt reţinute în sarcină, dar şi cu privire la încadrarea juridică dată respectivelor fapte, şi aceasta într-o manieră detaliată. Curtea nu contestă dreptul Curţii Supreme de Justiţie de a schimba încadrarea juridică a unor fapte penale cu judecarea cărora a fost legal învestită. Cu toate acestea, Curtea observă că acest drept al instanţei naţionale trebuie însoţit de garanţii procedurale în favoarea inculpatului. Ca atare, după dreptul intern, instanţa care consideră că este necesară o schimbare de încadrare juridică trebuie să pună acest aspect în discuţia părţilor şi să indice inculpatului că este în drept să ceară timp să-şi pregătească apărarea şi să propună probe. Garanţiile procedurale mai sus menţionate sunt aplicabile tuturor reîncadrărilor juridice, indiferent care este elementul infracţional în cauză.

Această încălcare a dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. se regăseşte şi în cazul inculpaţilor C.M., D.F., L.B., E.C., H.Ş. şi G.S., care au fost condamnaţi în aceleaşi condiţii pentru câte 2 infracţiuni separate de trafic de droguri de mare risc şi risc şi, respectiv, câte 2 infracţiuni separate de cumpărare şi deţinere de droguri de mare risc şi risc (în total câte 4 infracţiuni fiecare), deşi prin rechizitoriu au fost trimişi în judecată pentru câte o infracţiune unică continuată de trafic de droguri de mare risc şi, respectiv, o infracţiune unică continuată de cumpărare şi deţinere de droguri în vederea consumului propriu fără drept (în total câte 2 infracţiuni fiecare).

Având în vedere aceste constatări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dreptul inculpaţilor de a fi informaţi în detaliu cu privire la natura şi cauza acuzaţiilor ce le erau aduse şi dreptul lor de a beneficia de suficient timp şi de facilităţile necesare pregătirii apărării lor au fost încălcate, subzistând astfel în cauză nulitatea prevăzută în art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.

Notă

Hotărârea Adrian Constantin c. României, în formă rezumată, poate fi descărcată de aici.

Decizia nr. 1372 din 6 aprilie 2011 a I.C.C.J. - Secţia penală, poate fi consultată aici.

Se poate observa că față de situația de fapt din Adrian Constantin, în speța de față instanța a agravat răspunderea penală a inculpaților, reținând în locul infracțiunii continuate, concursul de infracțiuni. Prin urmare, dacă există o vătămare a dreptului la apărare, chiar și atunci când noua încadrare este favorabilă inculpatului, cu atât mai mult există o vătămare atunci când noua încadrare este mai severă.

Prin această hotărâre, instanța supremă își schimbă jurisprudența sa constată, stabilită încă din anul 2005, prin decizia nr. 1778 în care statua că „În cazul în care schimbarea încadrării juridice s-a făcut din autorat în complicitate la infracţiune, formă de participaţie mai uşoară, iar inculpatul şi-a făcut toate apărările în raport cu calitatea sa de autor al faptei, noua încadrare nu-i deschide căi noi de apărare şi, ca atare, încălcarea nu i-a putut cauza nici o vătămare, situaţie în care nepunerea în discuţie a schimbării încadrării nu atrage nulitatea actului.”

Concurs de admitere la Institutul National al Magistraturii iunie–septembrie 2011

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Mon, 27 Jun 2011 16:19:00 +0000

Pe site-ul Institutului Național al Magistraturii a fost publicat anunțul cu privire la organizarea unui concurs de admintere la INM, în perioada 24 iunie – 25 septembrie 2011.

Spre deosebire de alți ani, sesiunea aceasta comportă două diferențe: (i) examinarea psihologică va fi făcută la orice instituție sau persoană autorizată și certificatul astfel obținut va fi depus o dată cu dosarul de înscriere la concurs iar (ii) Consiliul Superior al Magistraturii a emis o hotărâre prin care a stabilit criteriile ce vor fi avute în vedere la analiza condiției bunei reputații.

Cu privire la psihologic, este un lucru pozitiv că se realizează testarea înainte de începerea concursului efectiv, înlăturând astfel situațiile delicate din alți ani, când după o lună de examen, candidatul era respins pentru că nu era apt din punct de vedere psihologic. Cu toate acestea, s-ar putea pune întrebarea calității și uniformității unei examinări realizate disparat. Cred și sper că situația din anul acesta este una de avarie și că la următoarele examene va fi găsită o soluție mai echilibrată.

Criteriile care vor fi avute în vedere la verificarea bunei reputații sunt binevenite. De observat este că CSM-ul va beneficia de o „oglindă” a candidatului, analizând atât sancțiunile administrative aplicate conform art. 18 C.P dar și sancțiunile disciplinare sau contravenționale, aplicate candidatului cu 3 ani înainte de susținerea testului grilă.

Celor care candidează le doresc putere de muncă și mult succes la examen! Nu uitați că ați intrat în perioada cea mai importantă. În opinia mea, următoarele 2 luni fac diferența între cei picați și cei admiși.

Publicarea Legii de punere în aplicare a Noului Cod Civil. Intrarea în vigoare la data de 1 octombrie 2011

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Thu, 16 Jun 2011 14:53:00 +0000

Proiectul de legii de punere în aplicare a Noului Cod Civil a devenit Legea nr. 71/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din data de 10 iunie 2011.

Potrivit art. 220 alin. 1, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Pregătirea disertației pentru master

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Tue, 31 May 2011 16:16:00 +0000

În ultima vreme nu am mai avut timp deloc să scriu pe blog. În parte, din cauza INM-ului, unde se apropie examenele finale și pe de altă parte, pregătesc lucrarea de disertație pentru masterul Carieră judiciară de la Universitatea București.

Tema lucrării este „Camera preliminară în Noul Cod de Procedură Penală”. Bineînțeles că în timpul elaborării lucrării, Ministerul Justiției a finalizat și proiectul Legii de punere în aplicare a noului cod de procedură penală, care aduce modificări și în ceea ce privește Camera preliminară.

În cazul în care vă întrebați, răspunsul este da, se poate face masterul în paralel cu INM-ul. Cu siguranță, nu o să aveți suficient timp să frecventați toate cursurile de la master și ar fi o bună idee să nu vă aventurați în mastere care includ materii noi sau exotice, pentru că riscați să nu terminați masterul. Cariera judiciară, masterul pe care l-am ales eu (și alți 2 colegi de la INM), are în principiu numai materiile fundamentale, abordate mai în detaliu. Oricum, cerințele de la INM sunt mult superioare masterului așa că nu au fost probleme la promovarea examenelor iar profesorii sunt în general binevoitori (a se citi „nu prea se pică”).

Dezbatere organizată de INM cu privire la aplicarea hotărârii Tatu

noreply@blogger.com (Victor Constantinescu) — Wed, 18 May 2011 17:39:00 +0000

Institutul Național al Magistraturii a organizat pe data de 10 mai 2011 o dezbatere cu privire la aplicarea hotărârii preliminare C-402/09 Tatu, în materia taxei de poluare. Documentele și materialele care au fost utilizate în dezbateri pot fi consultate aici.

Pe 17 mai 2011 au fost redactate și publicate concluziile dezbaterii, iar în ceea ce privește concluzia principală s-a ajuns la o majoritate surprinzătoare în sensul următor:

„S-a constatat în mod aproape unanim că, în contextul prezentat, în cadrul procedural
specific materiei, în lipsa unor criterii oferite de Curte pentru a putea evalua de la caz la caz
efectul descurajant asupra importurilor, și în lipsa unei intervenții guvernamentale, stabilirea 4
efectului descurajant asupra importurilor, printr-o analiză de la caz la caz, reprezintă o
sarcină imposibilă pentru instanțele judecătorești, generatoare de practică arbitrară,
neunitară și inechitabilă. De aceea, o primă concluzie pare a fi în favoarea restituirii
integrale a taxelor plătite, cu rezerva exprimată de CA Timișoara, care apreciază că, deși
practica acestei instanțe anterior pronunțării hotărârii preliminare în Tatu a fost de restituire
integrală, pronunțarea hotărârii preliminare obligă la o cântărire a efectului descurajant pe
baza eventual a unor statistici oficiale, pe categorii de vehicule.”