Theophyle Istoria

O Europă cu adevarat multiculturală

2012-01-27T20:59:00.001+02:00

Dupa ce Premierul britanic Cameron a recunoscut cam pe la inceputul mandatului sau ca multiculturalismul britanic nu prea a reusit, a recunoscut si Cancelarul german, dna Merkel, ca nici in Germania multiculturalismul nu prea a mers. Intre timp am vazut cum Europa cea veche si noua a fost zguduita de reusitele extremismului de la Budapesta la Helsinki si de la Haga la Milano, asta ca sa nu vorbim de Parisul care ii iubeste pe toti la fel, adica aproape de loc.

Europa are o mare problema – ea imbatraneste si cresterea populatiei active nici pe departe nu mai poate sustine tendinta abrupta, care intr-un fel sau altul va duce Europa spre un faliment sigur, cu sau fara moneda unica. Daca alternativa cresterii naturale este cam tarzie, singura alternativa care mai poate fi viabila este emigratia. Intr-un fel sau altul Europa trebuie sa devina un continent in care se emigreaza, asemanator Americii de Nord sau Australiei. Marea problema este tocmai ca cele amintite sunt mult mai atractive in fata “fiţoşilor” europeni.

Europa traieste astazi fara ganduri nici la trecutul ei si nici la viitorul ei. Dupa generatiile contemporane poate veni si potopul. Tragic! Europa in zilele ei mai bune a avut un glorios trecut “multicultural.” Am ales pentru edificare un moment istoric care mi-a placut dintotdeauna.

Este vorba de regatul Siciliei (care de fapt includea jumatatea sudica a Italiei) cam 40% din Italia moderna. Acest regat a fost cucerit, stabilizat si fondat de 700 de cavaleri normanzi (urmasi ai vikingilor) si care a rezistat in forma statala din 1061 si pana in 1816. Adica aproape 8 secole. Din nefericire, partea idilica si “multiculturala” a durat mult mai putin de doua secole. Teritoriul cucerit apartinea a doua etnii complet diferite – prima crestina de rit bizantin (ortodoxa) si a doua islamica. De mentionat ca normanzii erau catolici.

Pentru doua secole aceste trei etnii, cu credinte religioase diferite, au construit una dintre cele mai frumoase traditii europene din cele existente, din nefericire putin cunoscute. Poti vedea si astazi Catedrale Catolice pictate in stil bizantin sau maur. Cultura normanda-araba-bizantina este unica in Europa si de o rara frumusete. Cum s-a produs acest sincretism – simplu prin intelepciunea conducatorilor si o legislatie care excludea orice forma de asuprire pe baza etnica si religioasa, dar care impunea si forme clare de comportament de la cetatenii acestui regat. Plata taxelor, comportament civic si cunoasterea si folosirea limbii oficiale.

Din nefericire, acest rai pe pamant s-a terminat in clipa cand dinastia normanda s-a stins si prin mezalianta o dinastie germanica a venit la putere. Bizantinii au fost siliti sa accepte crestinismul catolic sau expulzati.

Arabii (cei care nu au reusit sa fuga) au fost sau crestinati cu sila sau vanduti ca sclavi. Un experiment fabulos inceput cu aproape un mileniu in urma. S-a putut atunci, probabil ca astazi ar fi si mai facil. Este insa nevoie de conducatori intelepti, legislatie clara si mai presus de toate intelegerea oaspetelui ca trebuie sa-si respecte gazda. Europa trebuie sa accepte emigranti sau se va stinge, lasand o mostenire trista altor populatii, care nu-si vor insusi valorile pentru care s-au stins generatii de europeni.

Reminiscenţe istorice - Franţa – Marea Britanie

2012-01-14T15:15:00.001+02:00

Evenimentele petrecute la summitul european din 9 decembrie si schimburile de “complimente” verbale si gestul jenant al lui Sarkozy, care s-a comportat grosolan fata de Cameron, neacceptand o mana intinsa, amintesc de relatiile dintre Franta si Marea Britanie de la inceputul secolului al XIX-lea. Atunci, ca si acum, interesele au fost economice si surprinzator tot City-ul din Londra a fost un subiect destul de consistent de galceava.

Personajele in cauza au fost un mic-mare Napoleon si un mare Premier al Majestatii Sale, William Pitt cel Tânăr. După ce flota franceză fusese nimicită în bătălia de la Trafalgar de navele engleze, Napoleon a încercat să înfrângă Anglia prin mijloace economice. În decretul emis la 21 noiembrie 1806 la Berlin se spunea : „Insulele britanice se află sub blocadă… Comertul cu insulele britanice si orice alte relatii cu ele sunt interzise“. Acest decret a fost respectat de toate statele vasale Frantei si de toti aliatii ei. Marea problema a lui Napoleon a fost omul care a stat in fata lui, un Premier care a creat tiparele istorice detinute de atunci si pana in zilele noastre de acesti alesi ai Regatului Unit. Respectivul Prim Ministru a fost William Pitt cel Tânăr, care fiind prieten apropiat al unuia din intemeietorii city-ul din Londra, Thomas Raikes, mai tarziu si Guvernator al Bancii Angliei, s-a folosit de toata experienta si legaturile comerciale ale acestuia pentru a-i insela pe francezi.

William Pitt, consiliat de Thomas Raikes, a reusit sa sparga blocada franceza prin doua masuri surprinzatoare. Prima prin oprirea platilor in aur si schimbarea lor in bancnote platibile la Londra. Primele bancnote de o lira si doua lire sterline au fost scoase de Banca Angliei pe timpul Guvernatorului Raikes. Deci ca negustor daca doreai sa-ti primesti banii pesin trebuia intr-un fel sau altul sa faci negot cu englezii. Alternativa ar fi fost sa-ti primesti banii de la Napoleon, care nu prea mai avea din cauza razboaielor continue. Sa nu-ti vinzi marfa firmelor care lucrau cu Regatul Unit, care de facto erau cei mai mari cumparatori de materii prime din lume, era un gest sinucigas din punct de vedere comercial. La fel de problematic ar fi fost sa lucrezi cu niste bancnote pe care le puteai schimba in aur numai la Banca Angliei. Grea dilema si un pariu dificil. Pana la urma, City-ul din Londra a reusit sa-i convinga pe negustori mai facil decat a facut-o Napoleon.

O a doua masura pe care a aplicat-o Pitt a fost spargerea blocadei prin vasele britanice care transportau mărfuri sub pavilion american. Economiile predominant agrare din Estul Europei, in frunte cu Rusia, trebuiau sa-si vanda granele pentru a cumpara bunuri industriale din Anglia. Deci blocada nu a fost respectata pentru ca putea fi ocolita. O ultima contributie a City-ul din Londra a fost faptul ca toate marfurile transportate maritim puteau fi asigurate de Lloyds, infiintata in 1774 si singurul asigurator mondial pe timp de conflagratie de genul razboaielor napoleoniene.

Nimeni nu poate pretinde astazi ca situatia este asemanatoare si ca resentimentele franceze (si germane – din alte motive) pot avea la baza evenimentele de la inceputul secolului al XIX-lea si totusi ceea ce numin City of London este o parte din istoria Regatului Unit si o parte substantiala din PIB-ul Marii Britanii (intre 3-4% ) si este clasificat pe primul loc din lume, la egalitate cu cel din New York. Avand in vedere ca Parisul se afla pe locul 20 si Frankfurtul pe locul 13 este clar de ce Marea Britanie isi apara cu inversunare aceasta “institutie” (industrie) istorica si foarte profitabila in aceaste zile de seceta economica.

Mai multe despre clasificarea CFG (Global Financial Centres) puteti citi aici.

Naţiune, stat naţional, uniune statală – 4

2012-01-06T18:25:00.000+02:00

Vezi postarile anterioare (Prima postare - A doua postare si A treia Postare).Occidentul a traversat doua schisme, care au hotarat soarta religioasa, dar au influentat adanc situatiile sociale, politice si economice pentru un mileniu si, poate, pentru inca foarte mult timp. Pana la urma, aceste schisme religioase s-au dovedit generatoarele unui impact mental pe care personal nu vad cum si cand se va schimba, desi in fond el trebuie sa se schimbe.

Prima schisma, cea din 1054, a impartit Europa in doua interpretari crestine, care de un mileniu nu-si gasesc reconcilierea ecumenica. Aceasta prima schisma a creat de fapt primele formatiuni de mentalitati diferite, care in timp au devenit profunde si nu prin interpretarea teologica a Sfintelor Scripturi. Cred ca o reconciliere ar fi fost posibila si ar fi diminuat schimbarile mentale. Aceasta schisma a generat un moment de despartire a societatii in dezvoltarea ei si in felul in care era privita educatia, politica, viata economica si pana la urma progresul social.

Cea de a doua schisma, produsa de Reforma Protestanta, a desvarsit formarea mentala a Europei. Daca gandirea umanista a Renasterii a deschis calea, cele 95 de teze ale lui Martin Luther au deschis poarta spre un alt fel de a intelege lumea cu ajutorul unei diferite interpretari a Bibliei. Cauzele religioase sunt de fapt declansatorul in cautarea unei rezolvari de ordin moral, politic, social, economic, cultural si national, iar consecintele lor au schimbat societatea europeana pana in zilele noastre. In opozitie cu bogatia sfidatoare a clerului superior, exista un “proletariat” eclesiastic, format din preotii parohiilor sarace, care abia puteau sa-si ducă viata, fiind nevoiti sa adauge la slujba lor sacerdotala diferite ocupatii lumesti; satui de saracie, ei erau gata să simpatizeze cu orice miscare reformatoare.

Cred ca este fundamental sa intelegem ca diferentele si succesul economic german, olandez sau scandinav isi au radacinile in etica protestanta, la fel ca si Revolutia Industriala, care isi gaseste aceleasi radacini in protestantismul anglo-saxon. Indiferent daca protestantismul se manifesta prin traditia luterana, cea reformata/calvinista/prezbiteriana, cea anabaptista sau cea anglicana, rezultatul a fost identic. Succesul lumesc a devenit masura increderii in sine. Luther a sustinut relatiile de munca sunt fundamentale pe cale de formare ale individului.

Intr-o carte, devenita fundamentala, “Etica Protestantă si spiritul capitalismului” (Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus), Max Weber considera ca etica si întelegerea protestantă a lumii au generat dezvoltarea capitalismului. Conform doctrinei protestante a “dublei salvari”, Dumnezeu cunoaste dinainte care dintre oameni se vor salva si care vor fi condamnati – succesul în această lume a devenit un semn important al salvării viitoare a propriului suflet.

Conform viziunii protestante, datoria omului in lume era aceea de a munci, realizând cu zel planul lui Dumnezeu, omul fiind considerat drept o unealta a divinitatii. Această viziune a locului si sarcinii omului în lume, era insotita de interdictii deosebit de stricte privind cheltuirea banilor munciti pe obiecte de lux sau pe orice altceva ce depasea stricta necesitate a traiului zilnic.

Max Weber sustine ideile mentionate mai sus, plus limitarile privind ajutarea oamenilor saraci ce au contribuit la reinvestirea continua a banilor castigati si astfel au dus la mentinerea unei economii prospere si dinamice, producand realizarea unor acumulari de capital considerabile [ vezi cap. 5, partea a II-a, Max Weber "Etica protestanta si spiritul capitalismului", Humanitas, 2007 ]

Am putea specula ca etatismul francez si liberal-capitalismul german isi au totusi radacinile in mentalitatile diferite ale popoarelor lor, mentalitati formate in multe secole si transmise prin educatia religioasa la cea laica. Cine stie daca legalismul olandez si criticile lor la adresa Romaniei nu-si au numai sursa in guvernul de coalitie sustinut de extremistul nationalist Geert Wilders.

Naţiune, stat naţional, uniune statală – 3

2011-12-31T09:55:00.000+02:00

Vezi postarile anterioare (Prima postare si A doua postare). Sintagma care mentioneaza ca “istoria se repeta” nu este nici pe departe adevarata, ar fi mai corect sa vorbim despre oamenii care se repeta in felul de a gandi sau a se manifesta. Chiar daca ne despart secole si uneori milenii, felul de a gandi sau a rezolva probleme politice si economice a ramas la fel.

Am sa incerc astazi sa aduc la cunostinta multora dintre voi ca proplematica administrarii de sus-in-jos, impunerea unor reguli, institutii si legislatii, toate benefice si avansate la timpul respectiv nu au dus intotdeauna la rezultatele dorite. Mai mult decat atat, ele au produs mai multe probleme decat cele rezolvate.

Un imparat roman, pe nume Marcus Aurelius Antoninus (marginal conform definitiilor lui Djuvara), cunoscut in istorie pe numele Caracalla, din cauza mantiei galice pe care o purta, a avut ideea sa impuna administratia, legislatia si gandirea politica romana tuturor provinciilor cucerite de romani, care se bucurau de autonomie atata timp cat isi plateau birurile fara sa faca probleme, cautandu-si independenta fata de Roma. Trebuie mentionat ca acest urmas al lui Septimiu Sever mostenise un imperiu aproape la dimensiunile maxime la care ajunsese pe timpul lui Traian, exact un secol inaintea domniei respectivului Caracalla.
Respectivul Caracalla a vizitat si Dacia Romana, interesandu-se si el de Rosia Montana, probabil din motive asemanatoare celor de astazi. Prezenta lui este atestata de numeroase inscriptii si de câteva fragmente statuare găsite la Porolissum (comuna Moigrad din judetul Salaj). Acest imparat a avut ideea de a promulga o constitutie pastrata de istorie sub numele de Constitutio Antoniniana. Datele acestei constitutii sunt foarte framentare, un lucru insa este clar – aceasta legislatie a extins cetatenia romana si la locuitorii din afara Italiei pentru toti bărbatii adulti si liberi (adica fara sclavi) din Intregul Imperiu Roman, ridicând populatia din provincii la un statut egal cu cel al Romei.

Constitutio Antoniniana (212) , intr-un fel sau altul in spiritul Tratatului de la Maastricht (1992), a pus bazele integrarii, astfel incat mecanismele juridice si economice ale statului sa poată fi aplicate de jur imprejurul zonei mediteraneene, asa cum se întamplase odinioara cu intreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societatile deja integrate cu Roma, asa cum era cea a Greciei (pe atunci grecii erau considerati nemtii Europei), au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar prea diferite, asa cum erau Britania, Palestina sau Egiptul.

Au trecut numai 81 de ani de la elaborarea Constitutiei lui Caracalla, pana cand un alt imparat, Diocletian, a ajuns la concluzia ca nu poate administra un imperiu cu ajutorul acestei constitutii inovatoare si a generat un imperiu cu …patru viteze, pe scurt Tetrarhie. Imperiul era condus de doi augusti (Diocletian la Nicomedia, azi Izmit, Turcia, si Maximian la Milano) si doi cezari (Galerius la Sirmium, în Panonia, si Constantin Chlorus, la Treviso).

Perioada anterioara acestor masuri drastice au fost politice, dar si economice si poarta numele de “Criza din secolul al III-lea”. Sa speram ca analogia pe care am incercat-o sa se termine aici, pentru ca stim cu totii ca istoria nu se poate repeta.

Naţiune, stat naţional, uniune statală – 2

2011-12-25T17:27:00.002+02:00

Vezi articolul precedent. Daca statul national este un element istoric destul de nou, aparut in secolul al XVII-lea, consolidat un secol mai tarziu si ajuns la maturitate spre sfarsitul secolui al XIX-lea, celelate doua elemente din care am compus titlul eseului au existat mai dintotdeauna. Ma refer bineinteles din clipa cand populatiile au incetat sa migreze si s-au stabilit intr-un teritoriu dezvoltand o agricultura – la inceput de subzistenta, mai tarziu – acumulatorie si prin surplusul creat s-au dezvoltat toate celelalte elemente ale unei economii.

Conform majoritatii definitiilor, o natiune implica un teritoriu comun, o limba comuna, traditii comune, de multe ori o religie comuna si un mit fondator. In timp lucrurile s-au complicat si teritoriul comun a disparut uneori, schimbat fiind geocentrismul national cu alte elemente, de obicei ideologice. In multe cazuri parti ale entitatii nationale s-au divizat religios si de alte ori miturile si traditiile au devenit diferite. Personal, ar fi interesant sa cunosc datele statistice prin care romanii s-ar considera in primul rand romani si dupa acea moldoveni, ardeleni, olteni sau munteni sau viceversa.

In antichitatea timpurie, “uniunile statale” sau daca doriti imperiile erau de cele mai multe ori multinationale si aproape intotdeauna generate de subjugarea unor natiuni de catre alte natiuni. Aceste imperii multinationale constituiau adesea un furnal care genera noi civilizatii, creand natiuni mai mari prin imprumutarea obiceiurilor, culturii sau religiei de la cei subjugati (cazul greco-latin) sau mai tarziu de la cuceritori spre noii supusi. Cred ca acest proces este descris extrem de concludent de Neagu Djuvara in cartea pe care am amintit-o in articolul precedent.

Rareori in antichitate o idee a generat o uniune stabila, permanenta si durabila, de fapt cam niciodata, in afara unor exemple minore si fara durata in arhipelagul elen. Prima idee unificatoare si nu prin subjugare sau forta armata s-a nascut acum aproape 2000 de ani in mintea unui evreu pe drumul Damascului, Saul din Tarsus, transformat prin iluminarea divina in Pavel sau Paul, Apostolul natiunilor.

Indiferent daca o doresc milioanele de europeni multiculturalisti sau nu o doresc, drumul spre Europa a inceput atunci. Chiar daca “Constitutia lui Valéry Giscard d’Estaing” nu a fost acceptata niciodata si “Proiectul Penelopa” a devenit cateva pagini de hartie uitate mai de toti, un lucru ar trebuie sa fie clar – traditia crestina a Europei si ideea unificatoare a Apostolului Pavel sunt Europa in care traim cu totii. Aceste randuri nu au nici o legatura cu religia per-se, ci cu filozofia faptelor – nu forta bruta, ci forta argumentelelor. Epistolele Pauline din Noul Testament sunt poate cele mai vechi documente prin care o idee singulara este tradusa in mentalul unor natiuni pentru a crea o uniune de idei, care in 2000 de ani a devenit uzanta prin care alte idei sunt propagate. Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Tesaloniceni sau Evrei sunt probabil altii – numele lor s-au pierdut in vremuri, dar ideea unificatoare a generat alte nume, alte culturi si pana la urma alte natiuni. Negativismul de care suferim nu se numeste progres, ideile impartasite prin idealurile lor sunt in majoritatea cazurilor mai puternice decat forta armelor si violenta fizica. In articolul urmator voi incerca sa parcurg formarea institutiilor si formarea jurisprudentei care ne-au insotit de secole pana astazi si inca mai stau la baza gandirii nostre juridice.

Dedicat cu urari de Craciun Fericit sanatate si prosperitate - prietenilor mei Nora Damian, Comunitatea Copacenilor si lui Tiberiu Orasanu!

Naţiune, stat naţional, uniune statală – 1

2011-12-13T12:02:00.004+02:00

Am sa incerc sa inaugurez aceasta serie de articole pe “teme europene” cu un mic prolog, in care voi mentiona cateva date din istoria recenta a continentului in care traim. Ma voi folosi in aceasta introducere de ajutorul oferit de cativa istorici moderni, doi dintre ei contemporani noua. In primul rand ar fi raposatul Arnold J. Toynbee (1889 – 1975), al doilea - Niall Ferguson (n. 1964) si ultimul Neagu Djuvara. Daca pe primul il respect fara a-l iubi, pe al doilea il inteleg fara a fi de acord cu multe din tezele lui, iar pe al treilea il iubesc si respect - chiar daca unele dintre tezele lui sunt putin anacroniste, le accept instinctiv.

Arnold Toynbee, mare istoric, care si-a schimbat destul de des opiniile, si-a mentinut una cu tarie. Opinie pe care nu putem sa nu o acceptam cu totii astazi. Statul national a distrus in Europa o sumedenie de natiuni. Referindu-se la dezintegrarea Imperiului Otoman si situatia din Balcani si Asia Mica, scria respectabilul istoric ca dezintegrarea Imperiului Otoman si formarea statului national Turc a provocat de facto primul holocaust din istoria moderna, cel al armenilor si a dezradacinat sute de mii de oameni, crestini greci, din Asia Mica. Este mai mult decat clar ca ranile produse sunt departe de a se fi vindecat. O vedem in animozitatile dintre greci si turci pretudindeni, dar in special intr-un stat membru al Uniunii Europene, Cipru. Dupa acest episod tragic si aceste rani inca nevindecate, cum ar putea convietui aceste doua popoare intr-o entitate unificatoare!

Despre Balcani nu cred ca pot sa innoiesc prea multe, avand in vedere ca toti cunoastem situatia din Kosovo, animozitatile albano-macedoniene (sau sarbe), cele grecesti-macedoniene. Mai mult decat atat, pot coexista ca membri ai unei uniuni statale croatii, sarbii si bosniacii? Nu stiu – ramane o intrebare deschisa.

Niall Ferguson este un tanar (relativ) istoric, care detine o lista de titluri academice cat o zi de post. Ferguson este profesor de istorie la Harvard University şi Harvard Business School, Senior Research Fellow la Jesus College (Oxford), Senior Fellow la Hoover Institution (Stanford) şi profesor de istorie şi relaţii internaţionale la London School of Economics. Deci omul stie si ce scrie si ce vorbeste. Trebuie sa recunosc ca Niall Ferguson este mult mai de dreapta decat mine si asta nu o spun cu invidie. Intr-o carte recenta, tradusa si in limba romana si aparuta acum cateva luni, “Civilizatia. Vestul si Restul” (Civilization: The West and the Rest - 2011) sustine autorul ca din secolul al XV-lea occidentul crestin reuseste sa echilibreze si pana la urma sa devanseze si sa-si mentina hegemonia pentru o lunga perioada de timp. Conform timpurilor pe care le traim, Ferguson se foloseste de metafora celor şase "killer applications", care au reusit sa produca acest progres european lasand insa si urme si creand anumite animozitati interne intre popoarele Europei. Ferguson foloseste metafora mentionand ca ceea ce a produs progresul spre hegemonie au fost: competitia, stiinta (aplicata), democratia, medicina, consumerismul si etica muncii (de sorginte protestanta).

Ultimul istoric care ne va calauzi in acest mic demers istoric este Neagu Djuvara. Djuvara este un onest intelectual, nu are agenda si nici nu forteaza continutul pentru a intra in tiparul unei teorii. Este un lucru extrem de apreciabil, in istoriografia romaneasca in special. Cartea lui “Civilizatii si tipare istorice”, care a fost si teza lui de doctorat, nu numai ca este scrisa de un istoric roman este speciala prin perspectiva multi-dimensionala pe care o propune. Majoritatea cartilor de istorie, in special cele plictistoare, sunt bidimensionale, un fel de desene egiptene antice, care sunt frumoase (uneori), dar lipsite de esenta pe care o rationalizeaza perspectiva. Cartea contine trei parti distincte, prima se numeste civilizatiile si cuprinde in afara unei definitii si enumerare, o analiza concreta a 10 civilizatii distincte, analizate de Djuvara cu multa eruditie si obiectivitate istorica. Personal cred ca are cateva erori de partitionare si interpretare, care insa nu dauneaza major conceptului prezentat. In a doua parte, numita fenomene recurente, Djuvara expune teza despre procesul evolutiv al civilizatiilor in timp si spatiu. Acest proces este divizat in generatii de dezvoltare, altele de stabilitate si in final de decadenta. Ideea nu este binenteles noua, dar este bine prezentata si ancorata intr-un mod placut si simplu de citit, chiar pentru un cititor care nu este “mare amator de istorie” sau poate mai putin initiat. A treia parte, este partea informativa prezentata sub forma de anexe.

Citind cartea lui Djuvara, Brussel-ul de astazi se poate desfasura in toata splendoarea lui, putem vedea pe cei pe care Djuvara ii numeste “marginali” si pe cei pe care autorul ii descrie “centrali”. Intr-un fel sau altul putem deslusi semnele stagnarii si pe unele locuri ale descompunerii vechilor puteri occidentale si aparitia celor noi marginali, care incet, dar sigur cuceresc lumea adaptandu-se si adaptand-o la noile mentalitati.

Atat pentru astazi, vom continua periplul european incercand sa analizam impreuna babilonul creat in care traim cu totii.

Articolul a fost publicat de mine si pe Cronica Europeana pe data de 21.11.2011

Despre Saşi – 2 / Occident în Orient

2011-09-18T12:32:00.000+03:00

Denumirea de "saşi" (Saxones) dată coloniştilor este atestată documentar doar în 1206, cînd regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a conferit privilegii saşilor (în latină primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) şi Romos (Rumes) şi le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetăţenit denumirea de "sas", germanii din Ardeal au fost denumiţi în mod unitar saşi. [1]

Limba vorbită de saşi a fost numită de saşi, în dialectul săsesc saksesch (în germană sächsisch) abia relativ de curând, în timp ce ţăranii înşişi îşi desemnau modul de vorbire ca detsch (în germană deutsch), adică germană, în timp ce germana literară (în germană hochdeutsch) era denumită în dialectul săsesc muëseresch, adică „limba soldaţilor austrieci”, văzuţi de ei ca străini. [2] Cu mult timp după încheierea procesului de colonizare, s-a constatat că locuitorii au preluat numele de „saşi” dintr-o pronunţie nesaxonă „Sachsen”. Această provenienţă a fost stabilită prin studierea foneticii dialectului săsesc, rezultând ideea că ar trebui să sune „Sasse” dar de fapt era pronunţat „Sachse”[3]
Pe lângă Ordinul Cavalerilor Teutoni, alte organizaţii religioase importante dezvoltării comunităţilor germane erau abaţiile cisterciene de la Igriş, din Banat şi Cârţa din Făgăraş. Cea mai timpurie formă de organizare a saşilor a vizat viaţa religioasă, Prepozitura Sibiului fiind fondată încă înainte de 20 decembrie 1191. În primii săi ani de existenţă, prepozitura includea teritoriile capitlurilor de Sibiu, Nocrich şi Braşov, adică zonele de colonizare primară a saşilor pe teritoriul Transilvaniei.

Invazia mongolă din 1241 - 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deşi saşii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe aşezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe oraşe transilvănene au fost fortificate şi erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen - biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a oraşelor populate de saşi a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen (în latină Septem Castra), făcându-se referire la şapte din oraşele fortificate:

- Bistritz (Bistriţa, Beszterce)
- Hermannstadt (Sibiu, Nagyszeben)
- Klausenburg (Cluj, Kolozsvár)
- Kronstadt (Braşov, Brassó)
- Mediasch (Mediaş, Medgyes)
- Mühlbach (Sebeş, Szászsebes)
- Schässburg (Sighişoara, Segesvár)

Nu se ştie cu exactitate care şapte localităţi săseşti au stat la originea denumirii „Siebenbürgen”, cele "Şapte Cetăţi", existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat aşezările săseşti care au alcătuit iniţial numele (lipsesc dovezi scrise în acest sens). Personal, le consider pe cele mentionate mai sus.

Impreună cu nobilimea din Transilvania, cu cler şi cu secui, saşii au fost membri ai Unio Fraterna, cunoscută mai ales (în mod greşit) ca Unio Trium Nationum, încheiată în 16 septembrie 1437 în contextul Răscoalei de la Bobâlna conduse de Antal Nagy Budai. Prin această înţelegere cele patru naţiuni (în sensul medieval al termenului) şi-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) şi dinăuntru (răscoalele ţărăneşti), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, evreilor, grecilor şi armenilor de la viaţa politică a Transilvaniei.

De-a lungul reformei protestante, majoritatea saşilor au trecut la Lutheranism. Principatul Transilvaniei fiind unul dintre cele mai tolerante state europene în privinţa religiei, saşii şi-au putut păstra religia. Habsburgii au promovat catolicismul în ţările controlate de ei, însă în rândul saşilor nu au avut loc treceri semnificative spre acea confesiune. În schimb au avut loc treceri ale unor comunităţi săseşti la calvinism, ceea ce a dus pe termen lung la introducerea limbii de cult maghiare şi asimilarea comunităţilor săseşti respective (ex. la Cluj, Dej, Lona Săsească, Feneşu Săsesc etc).

O dată cu introducerea regimului dual austro-ungar şi cu desfiinţarea Universităţii [in sensul national si nu academic] Naţiunii Săseşti (Sächsische Nationsuniversität) saşii şi-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituţie reprezentativă pentru saşi a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învăţământului săsesc. Din acest punct de vedere, situaţia nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoştea drepturi corporative minorităţilor, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susţine financiar învăţământul săsesc. Această situaţie a durat până în 1940, când autoritatea asupra şcolilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de mareşalul Ion Antonescu.

Note si citate bibliografice.

[1] Sándor Vogel: Autonomia săsească în Transilvania
[2] Adolf Schullerus: Die Sprache des siebenbürgisch-sächsischen Volkes
[3] K.K.Klein - Der Völksname der Deutschen in Siebenbürgen, în: Transylvanica, p.145-146.

Wolfgang Mieder, The Pied Piper: A Handbook, Greenwood Press, 2007
Gündisch, Konrad. Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, Bonn- Langen Müller, 1998.
Wiki-commons

Despre Saşi – 1 / Origini

2011-09-08T11:21:00.000+03:00

Saşii sunt o populatie de origine germanica compusa deintr-un amalgam de populatii saxone, valone si teutonice care a emigrat in Transilvania intre mijlocul secolului al XII-lea si pana la inceputul secolului al XIII, asezandu-se pe “domeniile crăiesti” (Fundus Regius sau in germana Königsboden).

“Domeniile crăiesti” (Fundus Regius) este demunirea dată unui teritoriu transilvan, delimitat la nord de râul Mureş, la sud de râul Olt, la est de localitatea Drăuşeni şi la vest de Orăştie. Prima menţiune documentară depre aceste domenii si asezare sasilor a fost Diploma andreană (Diploma Andreanum) din 1224, numită de istoriografia săsească şi „hrisovul de aur” (în germană, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), în care regele Andrei al II-lea al Ungariei stabileşte o formă de autonomie pentru scaunele săseşti (Scaunul Sibiului, Scaunul Sighişoarei, Scaunul Sebeşului, Scaunul Cincului, Scaunul Miercurea, Scaunul Rupea, Scaunul Nocrich, Scaunul Orăştiei, Scaunul Mediaşului, Scaunul Şeica).

Diploma andreană (în latină Andreanum, germană Goldener Freibrief) sau Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen (Hrisovul de aur al saşilor transilvăneni) a fost un document, emis în anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei, prin care reconfirma coloniştilor germani o serie de privilegii, care au fost menţinute pe tot parcursul evului mediu, unele chiar pâna în anul 1876. În 1486 diploma a fost confirmată de regele Ungariei Matia Corvin pentru toată Universitatea Săsească. Documentul nu s-a păstrat în original, ci numai ca o parte a reconfirmării din 1317 a Diplomei andreiene de către regele Carol Robert de Anjou. Actul în limba latină, pe pergament cu pecete atârnată (unul din cele mai vechi documente istorice din Transilvania), este păstrat la Arhivele Naţionale ale judeţului Sibiu.

La originea lor Saxonii au fost o confederaţie de triburi germanice, aparţinând din punct de vedere etno-lingvistic ramurii occidentale. Ei se găseau, începând din secolul al III-lea, pe cursurile inferioare ale Wesserului şi Elbei. Anglii locuiau în sudul peninsulei Iutlanda, în vreme ce iuţii, un alt neam înrudit cu celelalte două, şi care le-a întovărăşit în migraţie, se găseau în nordul Iutlandei. Migraţia acestor neamuri spre Britania a fost favorizată de părăsirea insulei de către trupele romane, la începutul secolului al V-lea. Chemaţi pe la mijlocul aceluiaşi secol ca mercenari de britonii romanizaţi, pentru a lupta cu scoţii şi picţii, înaintaşii irlandezilor şi ai scoţienilor de astăzi, anglii şi saxonii constată că fosta provincie romană oferă condiţii prielnice stabilirii lor. O mica parte a triburilor saxone a ramas in vestul (Renania) si sudul teritoriilor originale (Saxonia), migrand mai tarziu spre Romania (Transilvania) la invitatia regelui maghiar Géza al II-lea (1141-1162).

Asa cum am mentionat numai numele (saxoni) indentifica adevarat compozitie etnica acestei migratii. De fapt populatia care s-a asezat in Transilvania era compusa din germani (saxoni şi franci), valoni şi flamanzi. un rol important în procesul colonizării germane în sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, mănăstirea cisterciană Igriş, din Banat precum şi abaţia cisterciană Cârţa din Ţara Făgăraşului. Teritoriul din sudul Transilvaniei colonizat cu germani are o suprafaţă de aproximativ 30.000 km². Teritoriile locuite de saşi au fost organizate în Comitatul Sibiului (Comitatus Cibinensis) sau Provincia Sibiului. Ulterior, în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în perioada guvernării regelui angevin Carol Robert de Anjou, probabil între anii 1325 - 1329, saşii se vor organiza in cadrul unor scaune săseşti. Saşii s-au organizat conform cutumelor originale, într-o unitate administrativă mare numită Königsboden. Existau însă şi numeroase aşezări săseşti situate în afara acestui teritoriu.

Bibliografie:

Wolfgang Mieder, The Pied Piper: A Handbook, Greenwood Press, 2007
Gündisch, Konrad. Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, Bonn- Langen Müller, 1998

Casa de Medici

2011-08-18T10:48:00.009+03:00

Inceputurile Casei de Medici sunt obscure, in orice caz este clar ca nu au facut parte din nobilimea vremurilor lor, iar obarsia este burgheza si foarte modesta. Sursele care stau la dispozitia noastra afirma ca sursa de îmbogăţire a familiei a fost comerţul cu materiale textile, familia de Medici facand parte din breasla Arte della Lana. Influenţa lor politică se datorează relaţiilor şi contactelor cu partidul “Populare” din Florenţa. Mulţumită acestor relaţii, familia intemeiaza un sistem de imprumuturi si asistenta financiara (un fel de banca), cu o retea care cuprindea la inceput nordul si centrul Italiei si care pana la urma a cuprins aproape toata Europa Mediteraniana, dominând societatea financiară din acea perioadă, având contacte bune cu Vaticanul care-i sprijină ascensiunea.

Familia “de Medici” provine din regiunea Florenţei; în a doua perioadă a secolului al XIII-lea se pot găsi mărturii scrise si membri ai familiei ocupă funcţii în Florenţa, în breasla lor. Intre breslele textilierilor si lanarilor a existat unul din cele mai grele razboaie din Florenta, iar Salvestro di Alamanno (1331-1388) a condus atacul contra revoltei scărmănătorilor de lână Ciompi. Cu nepotul său Giovanni di Bicci de Medici (1360-1429) începe ascensiunea familiei, acest nepot devine bancherul papei şi mijlocitor intre oligarhii burghezi (Albizzi) şi popor.

Ramura originala a familiei, Medici di Cafaggiolo, domină Florenţa, cu două întreruperi, ca magistraţi de seamă ai oraşului până în anul 1537. Aceste întreruperi sunt: 1494-1512 şi 1527-1530. Figurile mai pregnante din familie sunt Cosimo de Medici, numit „il Vecchio“, cel Bătrân, (1389-1464), purtând titlul „gran maestro“, fiind de fapt neoficial conducătorul republicii Florenţa şi nepotul său Lorenzo de Medici, numit „il Magnifico“, magnificul (1449-1492).

Ascensiune marcantă a atins familia prin al treilea fiu al lui Lorenzo Giuliano II de Medici, care in calitate de prinţ de Nemours devine primul nobil al familiei, însă cel de-al doilea fiu al lui Lorenzo Giovanni devine Leon al X-lea, primul papă al familiei (1513-1521), urmat de vărul său Giulio, numit ca papa Clemens VII (1523-1534), însă în oraşul Florenţa influenţa familiei slăbeşte. Fratele lui Lorenzo Giuliano I de Medici moare în anul 1478 ca urmare a unui complot politic organizat de familia concurentă Pazzi.

Fiul cel mai în vârstă al lui Lorenzo Piero II de Medici este alungat din Florenţa 1494 de către un călugăr fanatic Girolamo Savonarola, care proclamă “Statul sfânt” sau “Statul lui Dumnezeu”. Se spune că ar fi ars şi unele opere de artă ale lui Botticelli deoarece erau nuduri. Piero II de Medici (Piero cel fără de noroc) se reîntoarce în 1512, fiind însă din nou alungat din oraş. Numai cu ajutorul papei Clemens VII şi al lui Carol al V-lea reuşeşte Florenţa să devină pentru o perioadă scurtă (1527-1530) din nou Republică. Fiul papei Clemens VII, Lorenzo II de Medici, se întoarce 1527 , dar va fi din nou alungat.

Transformarea oraşului din republică într-o monarhie nu mai poate fi împiedicată, astfel Lorenzo II este numit de papa Leo X, unchiul său, prinţ de Urbino. Alessandro de Medici, care ar fi fost fiul nelegitim al papei Clemens VII, conduce Florenţa între anii 1523 – 1527, când este alungat. Reaşezat la conducerea oraşului de către împărat in 1531, este asasinat in anul 1537, de Lorenzino de Medici, o ruda de-a lui care se simţea nedreptăţit la o moştenire. Fiica lui Lorenzo, sora vitregă a lui Alessandro, a fost Caterina de Medici, care în 1533 se căsătoreşte cu regele Henric al II al Franţei. Alessandro a avut la fel o fiică nelegitimă in 1536 cu Margareta de Parna, care s-a căsătorit cu împăratul Carol Quintul. După moartea lui Alesandro reuşeşte să se impună Cosimo I, care provine din linia nouă a familiei, fiind prinţ al Florenţei 1537 şi din 1569 prinţ al Toscanei. Din 1575 poartă titlul de Ferdinand I (Toscana). Descendenţii săi mai importanţi – Cosimo II (1590-1621) este protectorul lui Galileo Galilei, sau Maria de Medici, fiica lui Francesco şi soţia regelui Henric al IV-lea al Franţei. Membrii familiei Medici au dominat şi condus Toscana până la moartea ultimului Medici in anul 1737.

Familia de Medici, intr-un fel sau altul, inseamna Renasterea Florentina. Conform studiilor moderne, Casa de Medici a investit in doua secole si jumatate cam un miliard de USD in valorile actuale in sustinerea artei si literaturii Renasterii Florentine.

Giovanni di Bicci il însărcinează în 1419 pe Filippo Brunelleschi cu renovarea Basilica di San Lorenzo di Firenze, care devine cavoul familiei Medici (aici fiind înmormântaţi 46 de membri ai familiei). Maeştrii ai artei, sprijiniţi de Cosimo de Medici, erau Donatello şi Filippo Lippi. Insă contribuţia cea mai însemnată în sprijinirea artei îi revine lui Lorenzo de Medici. La masa lui se întâlnesc artişti, gânditori, de rangul lui Michelangelo, Demetrios Chalkondylas, Angelo Poliziano, Christoforo Landino, Giovanni Pico della Mirandola, Francesco Granacci, Sandro Botticelli şi Leonardo da Vinci. Fiind colecţionari de opere de artă, familia Medici a contribuit la îmbogăţirea cu opere de artă a muzeului Galleria degli Uffizi din Florenţa. În domeniul arhitecturii se pot aminti urmatoarele proiecte finantare in totalitate de aceasta familie:

Basilica di San Lorenzo, Dom Santa Maria del Fiore 1436;
Palazzo Medici-Riccardi, 1444, arhitect Michelozzo;
Palazzo Pitti, mulţumită Eleonora de Toledo, soţia lui Cosimo, 1550 arhitect Buonaccorso Pitti;
Uffizi, arhitect Giorgio Vasari însărcinat de Cosimo I 1560;
în 1562 înfiinţtă Accademia dell’ Arte del Disegno unde stă opera lui Michelangelo „David“;
Grădina-Boboli în spatele lui Palazzo Pitti;
Belvedere;
Biblioteca Medicea Laurenziana.

Zarafi si “gangsteri”, dar au intrat in istorie prin usa din fata si vor ramane vesnic acolo!

Preluat de pe blogul lui demeter

Marile Case ale Italiei – Visconti, Medici, Sforza - Prolog

2011-08-02T14:53:00.000+03:00

În anul 410, Imperiul Roman de Apus inceteaza sa existe. Vizigoţii invadează Roma, punând capăt stăpânirii romane asupra Peninsulei Italice. În 439, vandalii cuceresc Cartagina, iar în 476, invazia germanică devine completă. Roma şi Italia devin germanice. Italia intra intr-o perioada de 14 secole de dezbinare, pana la reunificarea ei partiala ca regat al Italiei in 1861, dupa un sangeros proces de unificare (Risorgimento), care de fapt se va termina dupa Primul Razboi Mondial si Conferinţa de Pace de la Paris din 1919.

Probabil ca nu mi-ar fi venit ideea de a scrie aceasta serie de articole fara initiativa lui Demeter - calatoria virtuala pe care o face pe meleagurile Peninsulei, care ne este atat de aproape si totusi atat de departata, cu alambicatul ei drecut, care se zbate intre decadenta si renastere si intre un trecut glorios si un prezent dificil. Deci primul articol din cele patru, pe care intentionez sa le scriu.

Prolog

În perioada ce a urmat prăbuşirii Romei, au avut loc o serie de fărâmiţări şi invazii străine. Peninsula pe care astăzi o numim Italia nu va mai deveni o unitate economică şi politică până în 1861. În locul puterii centralizate, avem de-a face cu o putere a cetăţilor. Culturile pagane, catolică, bizantină, iudaică şi musulmană au interferat. Papalitatea, deşi avea sediul la Roma, a dezvoltat o puternică reţea de influenţă, care acoperea întreaga peninsulă.

În 535, Iustinian reuneşte Imperiul Bizantin, sub a cărui conducere intră întreaga Italie. Moare însă în 565, si doi ani mai târziu, lombarzii invadează nordul şi Italia revine la starea de fărâmiţare. În 773, Charlemagne şi armata sa de franci intră în Italia şi se proclamă rege al lombarzilor. Papa Leon al III-lea îl încoronează împărat în anul 800. În sud a existat o continuitate a regimului bizantin. Totuşi, în 827, arabii invadează Sicilia şi cuceresc Palermo şi Messina, pe care bizantinii le pierd. Expansiunea arabilor continuă şi prin 843 ei cuceresc chiar şi regiuni din Peninsula Italică. Forţele bizantine regrupate reuşesc să-i alunge pe arabi. Ca şi francii, lombarzii şi goţii, nici arabii nu reuşesc să unifice Italia. În 1025, franco-normanzii invadează Sicilia, iar în 1091 obţin controlul asupra peninsulei în faţa germanilor şi reuşesc să-i alunge pe arabi din Sicilia, deşi în 1282 prin celebra răscoală Vesperi Siciliani, sicilienii îi alungă pe franci.

Totuşi, anumite zone, ca Napoli, îşi păstrează autonomia. De asemenea, prin 1150, multe din oraşele din nord şi centru, printre care Milano, Genova, Pisa, Florenţa, Veneţia şi Roma s-au organizat ca nişte comunităţi separate. În 1152, Sfântul Imperiu Romano-German (care de fapt nu era nici roman, nici sfânt, nici imperiu) redobândeşte controlul asupra nordului Italiei. În scop defensiv, cele mai multe din comunităţile nordice au format o coaliţie, cunoscută ca Liga Lombardă, alianţă prin care îşi menţin autonomia. Totuşi, influenţa germanică va continua timp de 30 de ani, perioadă marcată de războaie neîntrerupte între împăraţii germani şi papalitate.

Renaşterea (care a debutat în Florenţa) este marcată de o revoluţie în artă, arhitectură, ştiinţă, filozofie, societate. Dante Alighieri “creaza” limba italiana unitara, literara, prin celebra sa capodoperă "Divina Comedie", scrisă în 1320. Influenţa germană asupra oraşelor din centrul şi nordul Italiei devine tot mai scăzută, astfel că acestea devin complet autonome. Singura influenţă era cea papală. Celebra familie de Medici transforma Florenţa intr-un centru European plin de strălucire, grandoare, dar şi prosperitate, toate acestea manifestate într-un sistem bancar puternic (internaţional), comerţ, cultură renascentistă. Cel mai celebru exponent al acestei familii a fost Lorenzo Magnificul, care a condus Florenţa în perioada 1469 - 1492. Un alt nume celebru al acestei perioade a fost Niccolo Machiavelli (1469 - 1527), care prin scrierea "Principele" este cunoscut ca părintele politologiei. Două alte nume faimoase au fost Michelangelo Buonarotti (1475 - 1564) şi Leonardo da Vinci (1452 - 1519). Fillipo Brunelleschi a proiectat şi construit renumitul Dom din Florenţa.

În secolul al XIII-lea, Italia este lovită de o epidemie devastatoare, care a produs multe victime - "Moartea neagră", flagel care loveşte o mare parte a Europei. Oraşele-stat renascentiste se aflau într-o competiţie acerbă, care adesea cauzau conflicte militare. Cele dominante erau: Milano, Veneţia, Florenţa, Statul Papal şi Regatul Neapolelui. Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Răsărit, căzuse în 1453 sub influenţa Imperiului Otoman, care de asemenea învinsese şi Veneţia. În 1454, aceste cinci oraşe-stat dominante reuşesc să obţina stabilitatea politică printr-un acord încheiat, în urma căruia îşi menţineau fiecare sfere de influenţă separate. Teama în faţa Imperiului Otoman le obligă să colaboreze.

Invazia franceză din 1494 pune capăt regimului Medici. Tocmai în acea perioadă, predicatorul Girolamo Savonarola întreprinde o campanie împotriva unei pretinse decadenţe a Florenţei. Francezii pornesc războaiele împotriva Imperiului Habsburgic, care stăpânea Austria, Spania, Olanda, o parte a Germaniei şi o parte a Italiei. Oraşele-stat îşi pierd independenţa. În cele din urmă, francezii se retrag, lăsând totuşi cale liberă altor ocupaţii străine şi a unei situaţii politice incerte pentru Italia timp de încă două secole.

Cam pe la mijlocul secolului al XVI-lea, Spania preia controlul asupra Siciliei, Sardiniei şi Lombardiei. Totuşi, la Florenţa, familia de Medici revine la putere. De asemenea, Veneţia, Genova şi Lucca rămăsesera republici.

Influenţa spaniolă asupra întregii peninsule generează Contra-reforma catolică, cu represalii în întreaga Italie a secolului al XVI-lea. Astfel, în 1633, Galileo Galilei a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru curajul de a fi susţinut că Pământul se roteşte în jurul Soarelui.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, austriecii încep să-i alunge pe francezi, dar Franţa îi invadează din nou în 1792, la scurt timp dupa una dintre cele mai faimoase revoluţii din istorie, Revoluţia Franceză din 1789. Noul guvern francez revoluţionar încearcă să extindă frontierele franceze pentru a se apăra de eventualul contraatac al forţelor monarhiste anti-republicane.

În 1796, Napoleon Bonaparte trece Alpii şi se îndreaptă către nordul Italiei, obţinând o serie de victorii şi mai ales un tratat cu Austria în 1797. Napoleon iniţiază reforme organizatorice în cadrul peninsulei, impunând un regim puternic centralizat, ajungând chiar până la exilul papei. După înfrângerea lui Napoleon, Metternich, ministrul de externe al Austriei habsburgice, reorganizează Europa, reinstalând monarhia, preluând controlul asupra Italiei şi restaurând puterea papală. Numeroase revolte au izbucnit în Italia în anii 1820' şi 1830' împotriva stăpânirii austriece, dar au fost înnăbuşite de trupele habsburgice.

După Revoluţiile de la 1848, naţionalistul Giuseppe Garibaldi a fost liderul indiscutabil al mişcării de unificare a ţării. Garibaldi era o personalitate foarte populară în sudul Italiei, având adepţi extrem de loiali. Garibaldi a condus lupta republicană pentru unificarea sudului Italiei, dar monarhul Piemontului din Casa de Savoia avea de asemenea ambiţia de a unifica Italia. Deşi Piemontul nu avea nicio legătură fizică cu Roma (considerată capitala naturală a Italiei), armatele regatului au reuşit să înfrângă Austro-Ungaria în timpul celui de-al doilea război italian de independenţă, eliberând Lombardia. Regatul a stabilit o serie de alianţe, care au dus la creşterea şanselor pentru unificarea ţării. Astfel, au fost semnate alianţe cu Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi cu Franţa în timpul Războiului Crimeii. În 1860, Regatul Sardiniei şi Piemontului a fost silit să cedeze Sardinia Franţei.

În 1866, premierul Prusiei, Otto von Bismarck, i-a oferit regelui Victor Emmanuel al II-lea posibilitatea să se alieze cu Regatul Prusiei în războiul austro-prusac. În schimbul ajutorului dat Prusiei, Bismark promitea că va fi de acord cu anexarea de către Italia a Veneţiei, aflata în acel moment sub controlul Vienei. Regele Emmanuel a fost de acord cu semnarea alianţei, fiind astfel declanşat al treilea război italian de independenţă. În ciuda comportării slabe a armatei italiene în luptă, victoria Prusiei i-a permis Italiei să anexeze Veneţia. Ultimul obstacol important în drumul spre unitatea deplină a Italiei rămăsese Roma. Unificarea a fost dependentă de sprijinul unor puteri străine şi a rămas dependentă de acest sprijin multă vreme după înfăptuire.

După cucerirea Romei din 1870, relaţiile dintre Italia şi Sfântul Scaun au rămas încordate pentru următoarele şase decenii, Papa declarându-se „prizonier în Vatican”. Biserica Romano-Catolică a protestat frecvent împotriva acţiunilor guvernului italian, a refuzat să se întâlnească cu reprezentanţii regelui şi a sfătuit catolicii să nu voteze în alegeri. Relaţiile dintre Italia şi Vatican nu s-au normalizat decât în 1929.

Bibliografie, note si citate:

Guillotining, M., History of Earliest Italy, trans. Ryle, M & Soper, K. in Jerome Lectures, Seventeenth Series;
George Holmes, The Oxford History of Italy, 1997;
Barclay, Glen St. J. 1973. The Rise and Fall of the New Roman Empire. London: Sidgwick & Jackson;
Bosworth, Richard J. B. 1983. Italy and the Approach of the First World War. London: The Macmillan Pres Ltd;
Clark, Martin. 1984. Modern Italy: 1871-1982. London and New York: Longman;
Wiki-commons.

O istorie a Ungariei (4 / 4) – Unguri şi Maghiari

2011-07-30T11:12:00.000+03:00

Până în sec. al XIX-lea denumirea de "ungur" (în germană ungar) era folosită pentru a-i desemna pe toţi locuitorii Regatului Ungariei, indiferent de etnie. Dieta de la Pojon edicta în anul 1791 privilegii pentru sârbii refugiaţi din Imperiul Otoman, cu argumentul că "şi pe aceştia [pe sârbi] îi socotim unguri. Astfel îi declarăm şi pe ei, ca şi pe celelalte naţionalităţi care locuiesc în Regatul Ungariei, drept unguri, drept compatrioţii noştri."[1] În limba română substantivul "ungur" respectiv "ungurean" îi desemna de asemenea pe toţi locuitorii "Ţării Ungureşti", indiferent de etnie.[2]

Receptarea principiilor Revoluţiei Franceze a dus la ideea că toţi locuitorii Ungariei ar forma "naţiunea politică ungară", fapt formulat în preambulul la Legea Naţionalităţilor, nr. XLIV/1868, în sensul că "toţi cetăţenii Ungariei formează conform principiilor constituţionale o naţiune în sens politic, anume naţiunea unitară şi indivizibilă ungară, între ai cărei membri se numără fiecare cetăţean al patriei, indiferent cărei naţionalităţi ar aparţine."[3]

Industrializarea si modernizarea Regatului Ungariei începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat înlocuirea treptată a elitelor urbane germane cu noua burghezie maghiară în formare. Acest fenomen a făcut opţiunea maghiarizării foarte atractivă în special pentru cei proveniţi din grupuri etnice agrare (şvabi dunăreni, slovaci etc.) plecaţi în căutare de lucru industrial.[4] În ultimii ani ai sec. al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX maghiarizarea ca mijloc de integrare urbană s-a accelerat şi a fost însoţită de măsuri politice menite să o faciliteze. Aceasta a dus la o reacţie de opoziţie vie din partea elitelor intelectuale ale naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria, al căror interes nu era integrarea urbană a grupurilor aflate sub influenţa lor (ca preoţi, avocaţi etc.) [5]

Istoria timpurie a maghiarilor este puţin cunoscută. Trecutul îndepărtat al poporului maghiar poate fi reconstituit, în linii generale, în funcţie de izvoare lingvistice şi doar pe un plan secundar de izvoare istorice.

Izvoarele arheologice referitoare la maghiari anterioare secolului IX sunt disputate. Lingviştii şi istoricii consideră, de comun acord, că ungurii provin din teritoriul aflat la graniţa dintre zonele împădurite ale Munţilor Urali şi stepa euroasiatică. Acolo s-a consumat şi o primă etapă a etnogenezei ungurilor. Din simbioza a două elemente etnice de tip ugric a luat naştere o populaţie de limbă uralică. Denumirea maghiari este rezultanta contopirii denumirii celor două entităţi etnic-tribale.

Ungurii s-au autodenumit totdeauna maghiari ("magyar"), însă populaţiile vecine i-au denumit unguri dupa numele ţării lor, Ungaria (în latină - Hungaria).Maghiarii au asimilat in cursul timpului populatii turcice care li s-au alăturat, îndeosebi după strămutarea din locurile ancestrale spre sud-vest, spre fluviile Volga şi Don. Teritoriul se cheamă în izvoarele istorice Magna Hungaria, zona din bazinul râului Kama fiind locuită până în secolul XIII de o populaţie ugrică înrudită. Pe aceste teritorii, ungurii au intrat în contact şi cu popoare de origine turcică. Dintre triburile turcofone, o influenţă majoră şi durabilă au exercitat-o protobulgarii, adică bulgarii de Volga, şi hazarii (vorbitori ai unui dialect turc apropiat celui vorbit de protobulgari; urmaşii direcţi ai acestor turcici, care trăiesc şi astăzi în acea regiune, sînt ciuvaşii şi başkirii). Aproximativ din secolul V, ungurii s-au strămutat în stepele din nordul Mării Negre. Astfel, ungurii au ajuns în sfera de influenţă a imperiului hazar, al cărui centru de putere se afla pe cursul inferior al Volgăi. Influenţa hazarilor nu a fost minoră, având în vedere şi faptul că în fruntea uniunii tribale care s-a strămutat din Ucraina în Pannonia s-au aflat trei triburi hazare (v. kabarii respectiv cowari din cronicile medievale).

Impunerea lui Árpád în calitate de conducător al uniunii de triburi maghiare revine, se pare, unui kagan hazar. Împinşi spre vest de pecenegi, ungurii se stabilesc temporar, pe la mijlocul secolului IX, în Atelkuzu (în maghiară Etelköz = "teritoriul dintre râuri"; atil, itil înseamnă fluviu în diverse dialecte turcice vechi), delimitat de Marea Neagră şi râurile Siret ("Seretos"), Nistru şi Prut ("Brutos") (vezi Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), De administrando Imperii). Ungurii vor întreprinde de aici o serie de raiduri şi campanii militare. În 862, ungurii au trecut Carpaţii (din zona ucraineano-slovacă) şi au atacat părţile răsăritene ale Imperiului Carolingian şi Moravia, adică vremelnica formaţiune statală slavă "Moravie Magna", care cuprindea cea mai mare parte a Ungariei de azi şi Banatul.

Chemaţi în sprijin de împăratul bizantin Leon al VI-lea, ungurii au trecut în anul 895 Dunărea de Jos şi l-au atacat pe ţarul bulgar Simeon. Profitând de această împrejurare şi în alianţă cu bulgarii, pecenegii au atacat nimicitor împreună cu aceştia în 895/896 aşezările ungureşti din Atelkuzu (Etelköz). Lipsiţi de apărare, ungurii şi grupuri de populaţii asociate, printre care şi trei triburi hazare, se refugiază din nordul Mării Negre în 896 spre vest pe valea Nistrului, şi trec Carpaţii prin Vereţke, ajungând pe Valea Tisei mijlocii. De aici au lansat timp de câţiva ani atacuri de pradă şi jaf spre teritorii din Vest-Europa, printre care Germania, Italia, Franţa şi Spania. În anii 900/901 când triburile maghiare s-au reîntors, nu au mai revenit la vechiul loc pe Tisa, ci s-au aşezat în centrul Bazinului Panonic, în vecinătatea lacului Balaton.

Istoria ungurilor în prima jumătate a secolului X este marcată de numeroase raiduri de jaf întreprinse în întreaga Europă. Hoardele maghiare, conduse frecvent de Bulciu şi Lehel (sau Lelu), au îngrozit creştinătatea. Aplicând o tactică de luptă specifică popoarelor de stepă, bazată pe atacuri şi retrageri surprinzătoare, inventivitate şi disciplină, războinicii unguri (în principal din păturile conducătoare turcofone) au reuşit să iasă învingători în numeroase confruntări militare, mai ales folosind cu abilitate arcul asiatic. În calitate de aliaţi ai ducelui de Bavaria Arnulf, ungurii pătrund în anul 899 în Italia. În continuare, ei atacă, pe rând, între anii 911-933, Spania, Franţa şi Italia. Seria victoriilor ungureşti este stopată temporar în anul 933 de ducele bavarez Heinrich I. Acelaşi Heinrich va întreprinde în anul 950 un raid în câmpia Pannoniei, incursiunea rămânând însă fără rezultate semnificative.

În anul 954, oşti ungureşti conduse de acelaşi Bulciu atacă Franţa şi Germania, susţinând opoziţia faţă de împăratul german Otto I. Raidurile maghiare încetează complet abia după victoria decisivă obţinută de Otto I în Lechfeld, de lângă Augsburg, la 10 august 955, ocazie cu care Bulciu însuşi a fost capturat, apoi executat. Această înfrângere catastrofală a determinat aristocraţia tribală maghiară să-şi reorienteze politica internă şi externă. Înţelegând situaţia în care se aflau ungurii, conducătorul uniunii tribale, principele Géza (971-997), a pregătit premisele creştinării ungurilor şi ale întemeierii statului maghiar. Fondarea Regatului Ungar şi începutul convertirii ungurilor au fost înfăptuite de fiul său, Ştefan I al Ungariei (997-1038).

Bibliografie, Note si Citate

[1] - Adam Wandruszka (ed.), Die Habsburgermonarchie. 1848-1918, vol. III, Wien 1980, pag. 411.
[2] - Cf. NODEX, Bucureşti 2002: "Ungur = Persoană care face parte din populaţia de bază a Ungariei sau este originară din Ungaria."
[3] - Landesgesetz-Sammlung für 1868, hrsg. vom k. ung. Justizministerium, Ofen 1868, citat după Wandruszka, loc. cit. Textul de lege se află publicat şi în Eugen Brote, Die rumänische Frage in Siebenbürgen und Ungarn, Berlin 1875, pag. 236 & all.
[4] Adam Wandruszka, op. cit.. pag. 1298.
[5] Adam Wandruszka, op. cit., pag. 1289.

O istorie a Ungariei (3 / 4) – Attila

2011-07-24T17:52:00.001+03:00

Attila (406 – 453 d.Hr), flagellum Dei (“biciul lui Dumnezeu”) a fost cel mai puternic conducator din istoria Hunilor si a domnit intre anii 433–453 d.Hr. Născut într-o familie nobilă, el l-a urmat la tron pe unchiul său Roas, împreună cu fratele său Bleda pe care conform legendelor la inlaturat de la tron în 445 dupa cativa ani de rivalitate sangeroasa. Împreună cu fratele său Bleda, inainte de moartea acestuia, a continuat politica de unificare a triburilor hune, politică începută de Roas (Rua, Ruga). Cu toate acestea, nu a reuşit nicicând să controleze toate triburile hune. Noul regat, asupra căruia a domnit din anul 433 (împreună cu fratele său Bleda pana in 445), cuprindea populaţii diferite, întinzându-se de la Caucaz până la Rin.

Conform canoanelor vremii, în tinereţe a trăit la curtea din Ravenna, ca ostatic. Prezenţa sa acolo era o garanţie că hunii din Bazinul Panonic conduşi de unchiul său nu vor ataca Imperiul Roman de Apus.

Dupa moartea lui Bleda au urmat ani de războaie şi de cuceriri pentru Attila care şi-a extins regatul de la Volga până la Dunăre şi de la Marea Nordului până la Munţii Carpaţi. În anul 447 armata lui Attila ajunge până la hotarele Constantinopolului condus în acea perioadă de Theodosius al II-lea. După cucerirea mai multor provincii din apropierea Constantinopolului, Theodosius este nevoit să se recunoască înfrânt şi să plătească tribut anual.

În anul 451 se îndreaptă împotriva Imperiului Roman de Apus şi invadează Galia. Este înfrânt în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, de către alianţa germanică alcătuită din vizigoţi, burgunzi şi franci, sprijiniţi de romani condusă de generalul roman Flavius Aetius. Bătălia a fost descrisă ca fiind una din cele mai sângeroase înfruntări din istorie, Attila pierzând între 200.000 şi 300.000 de războinici (cifrele sunt fara dubiu nerealiste). Învins, Attila se retrage, dar îşi adună o armată nouă iar anul următor pleacă spre Roma. A cucerit multe oraşe ale Italiei, dar când a ajuns în apropierea Romei s-a întâlnit cu papa Leon I. Unii spun ca impresionat de acesta, alti cred ca mituit de acesta, Attila s-a retras. În anul 453 Attila a pregătit o nouă incursiune în Italia, dar a murit înainte ca planurile sale să reuşească.

Attila este menţionat ca Etzel în Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied), de asemenea ca Atli în legenda nordică „Volsunga Saga” şi ca Attilius în „Thidrekssaga”; în gotica, „Attli” însemna „tatăl” sau „cel bătrân”. După o altă ipoteză, mai comună, Attila ar fi diminutiv al cuvântului „tată”, însemnând „tătucul”. În epopeea Cântecul Nibelungior, Krimhild (Ildikó), în dorinţa de a răzbuna moartea lui Siegfried, se căsătoreşte cu Attila, în cele din urmă îl răzbună pe iubitul ei. Attila este prezentat în această legendă într-o lumină favorabilă, ca un conducător drept.

Conform legendei, moartea lui Attila a survenit în noaptea nunţii sale cu prinţesa burgundă Ildikó (germ. Hildchen, sau Hilda). Excesul de alimente şi băutură i-a provocat o puternică hemoragie nazală, iar dimineaţa a fost găsit înecat în propriul sânge. Alte surse spun că ar fi fost ucis de către Ildikó. A fost urmat la tron de fiul său, Ernac.

O fortificaţie romană situată în apropiere de oraşul Schwäbisch Gmünd era menţionată încă în secolul al XIV-lea ca „Etzelsburg” („Cetatea lui Attila”). De asemenea, un deal al satului Aţel (situat în apropiere de Sighişoara), al cărui nume german este „Hetzeldorf”, „Etzeldorf”, „Satul lui Attila”, păstrează tradiţia prezenţei hunilor în acele locuri. Conform miturilor locale, pe dealul respectiv ar fi înmormântată o căpetenie tribală a lui Attila, sau chiar Attila însuşi.

O istorie a Ungariei (2 / 4) – Hunii

2011-07-10T12:29:00.001+03:00

Hunii au fost un popor nomad de origine turcică-uralică. Adesea însă au fost confundaţi cu alanii, care au fost incluşi în confederaţiile tribale hune (din care au făcut parte şi câteva popoare germanice, între care gepizii). Fara indoiala stramosii maghiarilor de astazi, in nici un caz singurii si nici macar majoritari. Se presupune că etnogeneza hunilor incepein nordul Chinei sau teritoriile nordice-vestice ale Chinei. Această populaţie pare să fi fost identică cu triburile menţionate între secolele IV î.Hr. şi I d.Hr. de izvoarele chineze sub numele Hsiung-nu. Aceste triburi au întemeiat imperiul omonim de mare extindere, primul mare han cunoscut (exclusiv din surse chineze) fiind Mao-tun (Mao-dun, Motun; in dialect altaic, Mete han), care a domnit după anul 209 î.Hr.

În anii 370-375 d.Hr., sub hanul Balamir (Balamber) încetează invaziile asiatice, trec Volga, distrug formaţiunea statală a alanilor şi se stabilesc temporar pe teritoriile de la Volga Inferioară. În 375 d.Hr., hunii distrug formaţiunea statală a regelui ostrogot Ermanaric, iar în anii 376-377 d.Hr. înfrâng şi oştile regelui vizigot Athanaric.

Timp de câteva decenii incursiunile de pradă ale hunilor s-au limitat la zonele învecinate, potrivit unor consemnări din 395: în Caucaz şi la Dunărea de Jos. Însă şi-au extins, treptat, sfera de invazie spre vest, dincolo de Munţii Carpaţi, până în Câmpia Panoniei.

Câţiva ani mai târziu, în anul 400 d.Hr. hunii conduşi de Uldin reapar la Dunărea de Jos, traversează fluviul şi se implică de partea romanilor în luptele cu goţii lui Gainas, stabiliţi în anul 376 d.Hr., cu asentimentul împăratului Valens (364-378 d.Hr.), în Peninsula Balcanică. Hunii sunt din nou evocaţi în anul 402 d.Hr., pe Oder şi Vistula, unde atacă tribul germanic al burgunzilor. În anul 407-8 d.Hr. jefuiesc regiuni extinse din Galia.

Concomitent cu începutul guvernării lui Theodossius cel Mare (408-450) d.Hr., Imperiul Roman de Est devine ţinta favorită a atacurilor hunice. O primă invazie se produce în anul 408 d.Hr. la Dunărea de Jos, cu care ocazie este atacată şi ocupată fortificaţia Castra Martis. În schimbul unui tribut în bani, cerut de huni, Theodossius încheie în anul 412 d.Hr. pacea cu hanul Karaton. Un nou atac hunic are loc în 424 d.Hr., când sunt pustiite ţinuturi importante din Tracia.

În anul 424 d.Hr., în timpul hanului Rua (Ruga, Rugila), centrul de putere al hunilor s-a mutat în Pannonia, în apropierea Dunării. Dominaţia asupra Pannoniei a fost recunoscută hunilor printr-un tratat încheiat cu Flavius Aetius probabil în anul 434 d.Hr.. Atacurile hunilor împotriva Imperiului Roman răsăritean sunt oprite temporar prin încheierea păcii între părţi, în anul 435 pe malul nordic al Dunării, la Castra Constantia. Ecoul marii înfrângeri provocată de huni burgunzilor în anul 437 d.Hr. s-a perpetuat posterităţii în celebrul Cântec al Nibelungilor. Începând din 441 d.Hr. şi, mai ales, după 445-446 d.Hr., conducerea hanatului hunilor a fost preluată treptat de Attila în detrimentul fratelui său, hanul Bleda (Buda).

Surse Bibliografice, citate si note:

Nicola Di Cosmo, Ancient China and Its Enemies, Cambridge, 2002
Frucht, Richard C. Eastern Europe. ABC-CLIO, 2005.
Heather, Peter. The Fall of the Roman Empire, 2005.
Heather, Peter. The Goths. Series: Peoples of Europe, Blackwell, 1996.
Wikicommons

O istorie a Ungariei (1 / 4) – prolog antè-maghiar

2011-06-22T11:37:00.000+03:00

Ungaria este asezata partial pe locurile detinute initial de o populatie migratoare care s-a asezat pe melegurile cunoscute mai tarziu ca provincia romana Panonia. Populatia respectiva s-a numit boii (in lat. sing Boius, in gr. Βόϊοι). Etimoligia regiunilor actuale Boemia si Bavaria sunt derivate de la numele acestui popor. Nu este clar daca acest popor a aprtinut triburilor galice sau celtice. Personal, optez pentru celti.

Prima menţionare a boilor (personal prefer sa-i denumesc Boiani) în izvoarele istorice a fost făcută în contextul invaziei din 390 î.Hr. a galilor în nordul Italiei. Din cauza acestui eveniment, o parte dintre etruscii din regiunea Padului a emigrat, iar restul s-a amestecat cu populaţia celtică. După războaie în care au fost învinşi de romani, boii au devenit parte din provincia Galia Cisalpină (nordul Italiei). Boii şi alţi celţi (galaţi sau galateni) din regiunea Dunării poate au participat la o invazie celtică în Grecia la un secol după invazia din Italia. Celţii au fost înfrânţi în cele din urmă, dar nu înainte de a se fi stabilit definitiv în partea de vest a Anatoliei într-o regiune cunoscută ulterior cu numele Galatia. Peste două secole mai târziu, Iulius Cezar consemnează dislocarea finală a boilor din regiunea Dunării cauzată de suebii germanici, pierderea majorităţii populaţiei în lupta cu romanii şi dispersarea supravieţuitorilor printre alte triburi. Structura tribală a fost înlocuită de o guvernare de tip monarhic şi boii au dispărut, cu excepţii minore confirmate de unele tradiţii locale care au rezistat un timp.

Din toate derivatele numelui acestui popor celtic (sau galic) în literatura de specialitate iese în evidenţă un segment celtic continental, cu numele având rădăcina boio- există două derivări importante din această parte de denumire, ambele indicând că acest cuvânt are origine indo-europeană: un cuvânt PIE (Proto Indo-Europeana) goujehs cu rădăcina g’ou- “vacă” (cuvânt înrudit cu latinul bos, bovis “vită, bou”) şi unul cu sensul „războinic”. Ceea ce ar pleda în favoarea ipotezei că tribul boilor s-ar fi autoconsiderat iniţial a fi fost fie trib de „văcari”, fie de „războinici”. Reflexul cu sensul „vacă” este în relaţie strânsă cu termenul cu sensul „străin„” din limba gaelică veche: amboue (din protocelticul ambouios) care însemna „neproprietar de vite”. Într-o referire la primul termen „boii” cunoscut în istorie, Polybius relatează că avuţia lor consta în vite şi aur, de care depindeau în agricultură şi în război, şi că statutul unui om depindea de numărul de asociaţi cu el şi de numărul de asistenţi. Aceştia din urmă au fost probabil ambouii, spre deosebire de omul cu statut, bouvios, proprietarul de vite. Ceea ce susţine ipoteza că bouii au fost iniţial o clasă socială, a proprietarilor de vite.

Polybius se referă la faptul că celţii erau vecini apropiaţi ai etruscilor şi „că au aruncat ochi lacomi asupra ţării lor frumoase”. Invadând valea fluviului Pad, cu o armată numeroasă, celţii i-au izgonit pe etrusci, iar boianii au luat malul drept, din partea centrală a luncii Padului.

Strabon confirmă că boianii au imigrat venind din teritoriile lor situate la nord de Alpi adăugând că au fost unul dintre cele mai mari triburi ale celţilor.

Titus Livius aratăcă boianii (boii) şi lingonii au trecut Poeninus mons (conform obiceiului lor, romanii denumeau treacătorile prin munţi mons), această denumire referindu-se la o trecere în Alpii Pennini, cel mai probabil pasul Sf. Bernard. Ei au găsit ţara între Alpi şi fluviul Pad ocupată. Au traversat Padul cu plutele, izgonind o parte din etrusci şi umbrieni la poalele Apeninilor şi s-au stabilit acolo.

În a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., boii s-au aliat cu galii cisalpini şi cu etruscii împotriva Romei. Au luptat şi ca aliaţi ai lui Hannibal, ucigându-l (în 216 î.Hr.) pe generalul roman L. Postumius Albinus, al cărui craniu a fost apoi transformat într-un castron de sacrificiu (Liv. XXIII, 24). Cu puţin timp înainte, au fost învinşi la Telamon (224 î.Hr.) şi mai târziu la Placentia (Piacenza) (194 î.Hr.) şi Mutina (Modena) (193 î.Hr.). După pierderea capitalei, o mare parte dintre boi a părăsit Italia.

Boianii Dunăreni

În pofida celor susţinute de scriitorii antici clasici, boiani pannonici, atestaţi în sursele de mai târziu, nu au fost doar un rest de populaţie refugiată din Italia, ci mai curând o altă ramură tribală, stabilită mai devreme în regiunea respectivă. Ritualul de înmormântare la boianii din Italia seamănă cu cel din Boemia, de ex. înhumarea, care era mai puţin frecventă la galii cisalpini, şi absenţa colanelor de tip torquis tipice pentru celţii occidentali. De aceea se presupune că boianii cisalpini proveniseră din Boemia. Emigrând în Italia venind din regiuni situate la nord de Alpi, unii celţi învinşi s-au mutat înapoi la rudele lor.

Boianiii panonici sunt remenţionaţi la finele secolului al II-lea î.Hr. când i-au respins pe cimbri şi teutoni (Strabon VII, 2, 2). Mai târziu, au atacat oraşul Noreia (astăzi în Austria) la scurt timp după ce un grup de boiani (32.000, potrivit lui Iulius Cezar - numărul este probabil o exagerare) s-a alăturat helveţilor în tentativa de a se stabili în vestul Galiei. După înfrângerea la Bibracte a helveţilor, influenţa tribului aedui a permis boianilor supravieţuitori să se stabilească pe teritoriul lor, unde au ocupat oppidumul Gorgobina. Deşi au fost atacaţi de Vercingetorix în timpul unei faze de război, ei l-au sprijinit cu două mii de soldaţi în bătălia de la Alesia (Cesar. Bell. Gall, VII, 75.).

Alte grupuri de populaţie ale boianilor au rămas mai aproape de casele lor tradiţionale şi s-au stabilit în zonele de şes din Ungaria, dintre Dunăre şi Mura, cu un centru la Bratislava. În jurul anului 60 î.Hr., sub conducerea regelui Critasiros, boii au fost înfrânţi în război cu dacii lui Burebista. După război, ţara boianilor a avut timp de un secol porecla pustiul boianilor. Când romanii au cucerit în cele din urmă Pannonia, în 8 d.Hr., se pare că boinaii nu au opus rezistenţă. Teritoriul lor a fost numit deserta boiorum (deserta în sensul: „terenuri goale” ori „cu populaţie răzleţită”). Cu toate acestea, boianii nu au fost exterminaţi: a existat o civitas boiorum et azaliorum (azalii fiind un trib vecin), sub jurisdicţia unui prefect de pe malul Dunării (praefectus ripae Danuvii). Acest oras (civitas) a fost alipit ulterior la oraşul Carnuntum.

Imperiul Austro-Ungar

2011-06-17T11:35:00.001+03:00

De fapt, istoric vorbind, nu a existat niciodata un astfel de imperiu. A existat insa "Imperiul austriac şi regatul maghiar" (Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn). Austro-Ungaria a fost un stat dual alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de râul Leitha, din partea vestică şi nordică a statului austro-ungar, şi, pe de altă parte, din Transleithania, adică statele aparţinând Regatului Ungariei (la care a fost încorporat în 1867 şi Marele Principat al Transilvaniei).

Statul Austro-Ungar s-a aflat sub conducerea împăraţilor dinastiei austriece de Habsburg, care din 1867 au adoptat si titlul de regi ai Ungariei şi astfel au survenit şi denumirile de „Imperiul Cezaro-Crăiesc” sau „Dubla Monarhie” (în germ.: Kaiserliche und Königliche Doppelmonarchie/Monarhia duală imperială şi regală). Conform etichetei monarhice, numele complet al federaţiei era „Regatele şi Ţările reprezentate în Consiliul Imperial şi Ţările Sfintei Coroane Ungare a lui Ştefan” (în germană Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der heiligen ungarischen Stephanskrone).

Austro-Ungaria a fost rezultatul unui compromis între nobilimea maghiară şi monarhia habsburgică, cu scopul de a menţine vechiul Imperiu Austriac după înfrângerea suferită de austrieci în Bătălia de la Königgrätz, în războiul din anul 1866 contra Prusiei şi vizavi de revendicările insistente de autonomie ale popoarelor slavice şi românilor (majoritari în Ardeal) transilvăneni din Imperiu.

Din punct de vedere etnic, Austro-Ungaria era un imperiu multinaţional în care naţiunile germană şi ungară erau dominante, limbile lor fiind oficiale, iar ţările lor fiind state cu instituţii proprii. Celelalte douăsprezece naţionalităţi (Bosniacii, Cehii, Croaţii, Evreii, Italienii, Polonezii, Românii, Sârbii, Slovacii, Slovenii, Ţiganii şi Ucrainenii), reprezentând două treimi din populaţia imperiului, nu beneficiau de nici-o structură politică proprie, de nici-o autonomie teritorială, iar viaţa lor culturală era înăbuşită, învăţământul superior fiindu-le accesibil numai prin limbile germană sau maghiară (cu câteva excepţii la Praga, Brno, Cracovia şi Cernăuţi). Secolul XIX şi începutul secolului XX au fost epocă de renastere naţională, tensiunile existente între cele două naţiuni dominante şi discriminarea profunda a celorlalte naţiuni (îndeosebi Italienii, Românii, Ucrainenii şi Sârbii) făceau din Austro-Ungaria un stat şubred şi săpat de mişcări de eliberare nationala.

În ciuda acestor dificultăţi inerente structurii sale, în cei cincizeci şi unu de ani de existenţă (1867-1918) ai Imperiului, economia acestuia s-a dezvoltat (dar inegal între regiuni), iar infrastructura a fost modernizată. Imperiul s-a dezintegrat însă la sfârşitul Primului Război Mondial, ca urmare a incapacităţii celor două naţiuni dominante ,germană şi maghiară, de a găsi o soluţie la revendicările celorlalte naţionalităţi din cadrul său, astfel încât acestea au preferat să formeze state naţionale proprii sau în cazul românilor să întregească deja existentul stat naţional, România.

Din punct de vedere constituţional, monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria şi Ungaria, care aveau acelaşi suveran, aceeaşi armată (deşi Ungaria a dobândit dreptul de a avea o forţă teritorială de apărare) şi aceeaşi monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament şi un guvern propriu. De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părţi ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe şi Finanţele. La fel, cele două părţi ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniştri ai Austriei şi Ungariei, cei trei miniştri care conduceau ministerele comune, anumiţi membri ai familiei imperiale. Fiecare parlament, cel de la Viena şi cel de la Budapesta, avea o delegaţie parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegaţie parlamentară comună a celor două parlamente.

Din Austria făceau parte teritoriile de azi ale Austriei, Sloveniei şi Cehiei, nordul actualei Italii (Trentinul, Trieste), sudul actualei Polonii cu oraşul Cracovia, vestul Ucrainei cu oraşele Lviv şi Cernăuţi, Istria şi Dalmaţia (partea de sud a litoralului croat). În cadrul Austriei din Imperiul Austro-Ungar, teritoriile vechilor formaţiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola şi Carinthia, Galiţia) beneficiau de o anumită toleranţă culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identităţii naţionale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina şi croaţilor din Dalmaţia.

În anul 1878, „Dubla Monarhie” a căpătat un drept de administrare a Bosniei-Herţegovina, teritoriu rămas, formal, sub suveranitatea Imperiului Otoman. Bosnia-Herţegovina a fost anexată în anul 1908 şi a fost administrată în comun de către cele două părţi ale Imperiului.

Din Ungaria făceau parte actualele teritorii ale Ungariei şi Slovaciei, teritorii din vestul Ucrainei (regiunea Transcarpaţia, zisă Rutenia), jumătatea de nord-vest a României cu Maramureşul, Crişana, Transilvania (din 1867) şi Banatul, nordul actualei Sârbii (provincia Voivodina) şi nordul Croaţiei şi Sloveniei. Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica faţă de minorităţi a fost dominată de intenţia autorităţilor de la Budapesta de a maghiariza populaţiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului. Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici ultranationaliste în partea ungară a Imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre acestia erau maghiari numai 5.665.000 fată de 7.939.00 locuitori nemaghiari. În anul 1868, Croaţia (partea de nord a actualului stat croat, fără oraşul Rijeka/Fiume), a căpătat o anumită autonomie ungurii şi croaţii formând în partea ungară a Imperiului un fel de sub-dualism peste celelalte naţionalităţi, însă, de facto, a rămas condusă tot de către administraţia maghiară. În cadrul dublei monarhii, Ungaria avea drept de autoguvernare (guvern şi parlament propriu şi o reprezentare în afacerile imperiului), împreună cu landurile vestice şi nordice ale Imperiului Austriac.

Părţile componente ale Imperiului Austriac la 1 ianuarie 1914 au fost:

- Regatul Boemiei (Königreich Böhmen)
- Regatul Dalmaţiei (Königreich Dalmatien)
- Regatul Galiţiei şi Lodomeriei (Königreich Galizien und Lodomerien)
- Archiducatul Austriei (Erzherzogtum Österreich)
- Ducatul Carintiei (Herzogtum Kärnten)
- Ducatul Carniolei (Herzogtum Krain)
- Ducatul Salzburgului (Herzogtum Salzburg)
- Ducatul Sileziei (Sudetine) (Herzogtum (Sudeten-)Schlesien)
- Ducatul Stiriei (Herzogtum Steiermark)
- Ducatul Bucovinei (Herzogtum Bukowina)
- Marchizatul Moraviei (Markgrafschaft Mähren)
- Marchizatul Istriei (Markgrafschaft Istrien, Küstenland)
- Comitatul Tirolului (Grafschaft Tirol)
- Comitatul Voralbergului (Grafschaft Voralberg)

Aqua Herculis - Băile Herculane

2011-05-25T13:54:00.001+03:00

Băile Herculane (Aqua Herculis) este una dintre cele mai vechi localitati in care a existat prezenta umana (continua) pe teritoriul Romaniei, incepand cu paleoliticul superior (cam 100000 î.Hr.) si pana in zilele noastre. Primul asezamant uman in regiune este relevat de Peştera Hoţilor (Gaura Tâlharilor sau Peştera Haiducilor), situată la circa 500 m nord de staţiunea balneoclimaterică Băile Herculane, pe dreapta râului Cerna, la o altitudine de 257 m şi 50 m faţă de firul apei. Peştera este orientată către sud şi sud-est, nu este umedă şi are o temperatură aproape constantă. Urmele descoperite aparţin musterianului, paleoliticului superior, epipaleoliticului şi neoliticului (?), eneoliticului (10 depuneri în trei etape: eneolitic, Herculane I-III şi Coţofeni), Hallstattului, epocii daco-romane şi celei medievale.

Existenţa neîntreruptă de două milenii a staţiunii Băile Herculane a fost favorizată de eficacitatea izvoarelor termale, fiind socotite un “dar al zeilor”, dar şi de pitoreasca aşezare a staţiunii într-o vale adăpostită de munţi, de o frumuseţe aparte. Prima atestare documentară a staţiunii datează din anii 153 d.Hr., fapt consemnat într-o tabulă votivă (dedicatie solemna inchinata zeilor) din băi: „Zeilor şi divinităţilor apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimişi ca delegaţi romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămaţi, au ridicat acest prinos de recunoştinţă”. Acel Severianus fiind de fapt Sextus Cocceius Severianus, proconsulul si legat al Romei in Nordul Africii intre anii 161 si 163 d.Hr,.

În perioada civilizaţiei romane, staţiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracţie pentru aristrocaţia Romei antice. Impresionaţi de excepţionala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiţi în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii majore: apeducte, băi, statui. S-a descoperit si un mare numar de monede si 40 de tabule votive ca semne de mulţumire aduse zeilor pentru vindecare, de o valoare enorma - niciuna nu se mai afla in Romania. După retragerea administraţiei şi armatei romane, în timpul împăratului Aurelian, sub presiunea populaţiilor migratoare, băile au decăzut mult comparativ cu perioada de strălucirile din vremea romană.

Prin Tratatul de la Passarowitz (21 iulie 1718) care a incheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană de cealaltă parte, Imperiul Otoman pierde Banatul Timişoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei şi Oltenia în favoarea Austriei. Belgradul şi Oltenia au fost obţinute ulterior de Imperiul Otoman în 1739, prin Tratatul de la Belgrad. Tratatul de la Passarowitz este si începutul istoriei moderne a Băilor Herculane, în cadrul Imperiului austriac. Din 1736 începe reconstrucţia şi modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănăţeni construind aici majoritatea edificiilor din staţiune, intr-un baroc european dintre cele mai frumoase in Romania.

Băile Herculane au fost vizitate de-a lungul timpului de multe dintre capetele incoronate ale Imperiului, printre care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I şi împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef şi împărăteasa Elisabeta. În 1852, împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă staţiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sisi) scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sunt o prezenţă distinctă şi încântătoare.

Trebuie mentionat ca multe dintre obiectele arheologice de mare valoare ale orasului se gasesc astazi in muzeele Austriei. Daca grecii si egiptenii si-au revendicat obiectele scoase din patrimoniul lor si aflate in muzeele occidentale, noi nu prea am facut nimic pe acest subiect. Le-am dat austriecilor petrolul si cea mai mare banca romaneasca, poate totusi ne vor inapoia si noua cateva “vechituri” care ne leaga de acest pamant, sau poate politicienii nostri nu cred ca avem dreptul la ele?

Despre situatia actuala a statiunii puteti citi un articol pe Politeia.

Germania Magna - Sfântul Imperiu Roman

2011-05-11T15:01:00.000+03:00

Heiliges Römisches Reich sau pe româneste Sfântul Imperiu Roman, numit şi Imperiul romano-german, fost prima versiune (feudala cel drept) a Uniunii Europene. Sfântul Imperiu Roman nu a fost un stat naţional, ci un imperiu peste mai multe popoare. În ciuda faptului că majoritatea populaţiei sale şi a elitei politice erau de etnie germană, conducătorii săi, elita politică, se vedeau ca cetăţeni romani, continuatori ai tradiţiei statale a Romei antice. La zenitul său, imperiul cuprindea majoritatea teritoriului în care astăzi se află Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Cehia, Slovenia, la fel ca şi partea estică a Franţei, o parte din Italia, şi părţile occidentale ale Croaţiei şi Poloniei. Începuturile sale converg către data încoronarii lui Carol cel Mare (Charlemagne - 742/814) cu ocazia Crăciunului din anul 800, de catre papa Leon al III-lea şi a durat pâna la abdicarea lui Francisc al II-lea, în anul 1806, în timpul razboaielor napoleonene. Limba oficială a imperiului a fost limba latină, alături de care germana a fost ridicată la statut oficial de-abia în timpul domniei lui Iosif al II-lea, Împărat Roman. Alături de latină şi germană (cu toate dialectele sale), în imperiu erau utilizate şi limbile slave, precum şi franceza şi italian.

In secolul al optulea era noastră Imperiul carolingian se dezmembrase. Împăratul Ludovic cel Pios îşi împărţise imperiul în trei între fiii săi: Francia era a lui Carol cel Pleşuv, Germania aparţinea lui Ludovic Germanicul (fără teritoriul dintre Elba şi Oder) iar teritoriul dintre Francia şi Germania odată cu Italia erau în stăpânirea lui Lothar I. Cu timpul, teritoriul franco-german va fi alipit la Germania iar Italia va deveni regat. Burgundia va deveni şi ea regat independent. Astfel în secolul al nouălea în Apus existau: Regatul Franciei, al Burgundiei, al Germaniei şi al Italiei.

Otto cel Mare, regele Germaniei cucereşte Boemia şi Moravia de la unguri, teritoriile slavilor dintre Elba şi Oder. Atraşi de bogăţiile Italiei, feudalii germani, în frunte cu Otto, cuceresc nordul şi centrul peninsulei iar Statul Papal cu Roma sub protecţia Sfântului Imperiu, Veneţia şi Genova erau independente. Otto a obţinut la Lechfeld (în centrul Germaniei), în 955, o splendidă victorie împotriva maghiarilor care invadau periodic Apusul. Otto se proclamă la Pavia (aşezată în Italia de nord) rege al Italiei şi în 962, la Roma, papa îl încoronează ca împărat al Sfântului Imperiu de Naţiune Germană (962-1804).

Urmaşul lui Otto, împăratul Henric al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman (Heinrich IV, 1056-1105), pierde lupta pentru investitură cu papa Grigore al VII-lea şi este nevoit să pelerineze din Speyer până la Canossa (localitate din Italia de nord) pentru a primi iertarea papei. De atunci, papa alege personal episcopii. Aceasta va marca decăderea Imperiului German. După moartea împăratului Frederic al II-lea, ce reuşise temporar să unifice Italia, obţinând şi titlul de rege al celor două Sicilii, şi după stingerea dinastiei Hohenstaufen, titlul de împărat romano-german va desemna un suveran lipsit de orice putere. Principii, înalţii prelaţi, oraşele Imperiului, marea mulţime de nobili (chiar de rang inferior) vor urmări doar satisfacerea propriilor ambiţii şi interese, fapt care va duce la anihilarea autorităţii pe care o deţinea în Europa apuseană Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Numele dinastiei de Habsburg se leagă de istoria Imperiului Roman de Naţiune Germană şi mai târziu de cel austriac. Viena, reşedinţa Habsburgilor, devine cu intermitenţe capitala Sfântului Imperiu Roman aproximativ din 1400 până în 1806. Din 1804 Viena este capitala noului Imperiu Austriac (până în 1804 Austria a fost arhiducat, Habsuburgii deţinând multe teritorii şi în afara Sfântului Imperiu) şi, pentru doi ani (1804-1806), reşedinţa împăratului cu coroană dublă (Germană şi Austriacă). După renunţarea forţată la coroana Sfântului Imperiu şi la numele de Împărat Romano-German, Francisc al II-lea, la cererea lui Napoleon, transformă Austria în imperiu, succesor al defunctului Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Apoi, titlul de împărat roman îl va păstra cunoscuta casă de Habsburg cu toate că era un titlu lipsit de orice esenta. După Războiul de 30 de ani, prin Pacea Westfalică din 1648, Imperiul a pierdut o mare parte din teritoriu: Lorena, Alsacia, o parte din Ţările de Jos (Republica Olandeză), Elveţia etc. Imperiul se va fărâmiţa în multe state independente. El a continuat să existe pe hârtie şi va fi desfiinţat oficial abia în 1806 de către Francisc al II-lea la presiunile lui Napoleon Bonaparte.

În mentalitatea medievală exista ideea de continuitate perfectă între Imperiul Roman şi Sfântul Imperiu Roman, prin particula "sfânt" evidenţiindu-se faptul că acesta din urmă, ar fi fost unul creştin, spre deosebire de Imperiu Roman (antic), care fusese creat şi dezvoltat până la epoca creştinismului consacrat. La fel ca Biserica Romano-Catolică, şi Sfântul Imperiu Roman se înţelegea pe sine ca fiind continuatorul (deplin) al civilizaţiei romane deşi teritorial şi organizatoric asta nu putea fi justificat.(Imperiul roman antic fusese un stat administrativ centralizat). Odată cu afirmarea naţionalismului, la denumirea "Sfântul Imperiu Roman" (care era o structură supranaţională) au fost adăugate cuvintele "de Naţiune Germană", făcându-se de atunci încolo eforturi pentru transformarea acestuia într-un stat naţional german unitar, fapt realizat abia în 1871 .

Existenţa şi titulatura Sfântului Imperiu Roman (de Naţiune Germană) a fost instrumentalizată de naţionaliştii germani, care au vrut să vadă în aceasta, "Primul Reich" german.

Evul Mediu European – migraţii şi apariţia Islamului

2011-04-19T10:51:00.000+03:00

Succesorii lui Iustinian, Mauriciu şi Heraclius s-au confruntat cu invazii ale triburilor avare, bulgare şi slave. În 626 Constantinopol, de departe cel mai mare oraş al Europei evului mediu timpuriu a rezistat unui asediu al avarilor şi perşilor. În câteva decenii, Heraclius a purtat un război sfânt împotriva perşilor, cucerindu-le capitala şi asasinând un monarh sasanid. Acest succes spectaculos a devenit însă inutil o dată cu cuceririle arabe în Siria, Palestina, Egipt şi Africa de Nord, cuceriri uşurate de dezbinarea religioasă şi de proliferarea mişcărilor eretice, în special monofizismul şi nestorianismul, în zonele cucerite de musulmani.

Deşi succesorii lui Heraclius au reuşit să salveze Constantinopolul de două asedii arabe (în 674-677 şi 717), Imperiul în secolul al optulea şi începutul celui de-al nouălea a fost zguduit de marea controversă iconoclastă, însoţită de lupta dinastice dintre diversele facţiuni de la curte. Triburile bulgare şi slave au profitat de aceste certuri şi au invadat Iliria, Tracia şi chiar Grecia.
Pentru contracararea acestor ameninţări, a fost introdus un nou sistem administrativ. Administraţia civilă şi militară regională era încredinţată unui general (straregos). O temă, înainte o subdiviziune a armatei bizantine, a devenit numele unei regiuni guvernate de un strategos. Reforma a dus la apariţia marilor familii care controlau armatele regionale şi adesea aveau pretenţii la tron.

La începutul secolului al optulea, Constantinopolul rămânea cel mai mare şi mai bogat oraş al întregii lumi, nemaicorespunzând teritoriului redus al Imperiului. Populaţia sa fluctua între 300 000 şi 400 000 de locuitori. Celelalte mari oraşe creştine erau Roma (50 000) şi Salonic (30 000).

Accederea la tron a Dinastiei macedonene în 867 a marcat sfârşitul unei perioade de tulburări politice şi religioase şi începutul unei ere prospere pentru imperiu. Generali ca Nicephorus Phocas au extins frontierele statului, iar împăraţii macedoneni ca Leon al VI-lea Filozoful şi Constantin al VII-lea au încurajat înflorirea culturală a Constantinopolului, cunoscută sub numele de Renaşterea Macedoneană. Împăraţii bizantini îi considerau pe locuitorii Europei occidentale nişte barbari analfabeţi, şi păstrau pretenţii nominale de a conduce Occidentul.

În acest climat economic, cultura superioară şi tradiţiile imperiale ale Imperiului Roman de Răsărit i-au atras pe vecinii săi de la nord - slavi, bulgari, hazari - la Constantinopol, după pradă sau după instruire. Mişcarea triburilor germanice către sud a declanşat marea migraţie a slavilor care au ocupat teritoriile părăsite. În secolul al şaptelea, ei s-au întreptat către vest până la Elba, către sud până la Dunăre şi către est până la Nipru. În secolul al nouălea, slavii se extinseseră până în teritoriile slab populate aflate la sud şi est de aceste frontiere naturale, asimilând în mod paşnic populaţiile ilire şi fino-ugrice existente.

După moartea lui Mohamed, Abū Bakr (632-634) a devenit primul calif. El a lansat o campanie militară în cadrul războaielor ridda care a adus Arabia centrală sub control musulman (633). 'Umar I (634-644), al doilea calif, a adus Siria, Iordania, Palestina şi Irakul sub control musulman, în anii 630. Egiptul a fost luat de la bizantini în 645 de 'Uthmān,al treilea calif. Abū Bakr, 'Umar I, 'Uthmān, şi succesorul său Alī sunt consideraţi "califii dreptcredincioşi" care au fost în fruntea unei epoci de aur a islamului pur.

Califatul lui Alī a început în cadrul unor certuri politice pornite de la asasinarea lui Uthman, şi a declanşat o luptă pentru putere şi primul război civil islamic condus de Mu'āwiya, guvernator al Siriei. Când Alī, nepot al lui Mahomed, a fost ucis în timp ce se ruga la Kufa, Irak, Mu'āwiya a fondat dinastia ummayadă de califi (661–750) cu capitala la Damasc. Adepţii lui 'Alī, fiul său Husain (care a condus o revoltă împotriva ummayyazilor), şi descendenţii lor au fondat în cele din urmă secta şiită. Sub 'Abd al-Malik (685–705), ummayyazii au ajuns la apogeul puterii lor, cucerind Asia Centrală, coasta Africii de Nord şi Spania. De asemenea, Al-Malik a arabizat statul, înlocuind funcţionarii greci şi perşi cu arabi.

Cucerirea Iberiei a început când maurii (în principal berberi alături de câţiva arabi) au invadat Iberia vizigotă creştină în anul 711, sub conducătorul lor berber Tariq ibn Ziyad. Ei au debarcat la Gibraltar pe 30 aprilie şi s-au îndreptat spre nord. Forţelor lui Tariq li s-au alăturat în anul următor cele ale superiorului său Musa ibn Nusair. În timpul campaniei de opt ani, cea mai mare parte a peninsulei Iberice a fost ocupată de musulmani — cu excepţia unei mici zone în nord-vest (Asturias) şi a regiunilor în principal basce din Pirinei. Acest teritoriu, sub numele arab de Al-Andalus, a devenit o parte a imperiului Umayyad în expansiune.

Al doilea asediu al Constantinopolului, lipsit de succes, (717) i-a slăbit pe umayyazi şi le-a redus prestigiul. După ce au reuşit cucerirea Iberiei, au traversat Pirineii, dar au fost învinşi de către franci în Bătălia de la Tours din 732. Umayyazii au fost răsturnaţi în 750 de către 'Abbāsizi.

Un prinţ umayyad supravieţuitor, Abd-ar-rahman I, a fugit în Spania şi a fondat o nouă dinastie umayadă, în Emiratul de Cordoba (756). Pepin cel Scurt a recucerit Narbonne, iar nepotul său Carol cel Mare a creat Marca Hispanica peste Pirinei, în Catalonia de astăzi, recucerind Girona în 785 şi Barcelona în 801.

Legaturi bibliografice:

Despre perioada migratiilor barbare puteti citi articolele publicate pe acest blog, aici.
Despre Pax Romana puteti citi, aici
O interpretare moderna (speculativa) si o ipoteza a intoarcerii spre un nou Ev Mediu puteti citi, aici.

Wikicommons

Evul Mediu European - perioada timpurie

2011-04-10T10:51:00.001+03:00

Evul mediu timpuriu reprezintă o perioadă de cinci secole de după căderea Imperiului Roman de Apus aproximativ 5 secole, între 500 şi 1000 d. Hr. Începând cu secolul al doilea, civilizaţia romană a intrat în declin, marcat de scăderi ale diverşilor indicatori, cum ar fi urbanizarea, comerţul maritim şi populaţia. Numărul de epave mediteraneene din secolul al treilea descoperite reprezintă 40% din cel al epavelor descoperite din secolul I. Populaţia Imperiului a scăzut de la 65 de milioane în 150 la 50 de milioane în 400, un declin de peste 20 %. Acest lucru a fost considerat de unii istorici ca având legătură cu perioada rece a evului mediu timpuriu (100-700), când o scădere a temperaturii globale a redus recoltele.

Moartea lui Teodosiu I a fost urmată de divizarea Imperiului între cei doi fii ai săi. Imperiul Roman de Apus s-a dezintegrat în secolul al cincilea într-un mozaic de regate germanice războinice, astfel că Imperiul Roman de Răsărit a devenit succesorul legitim al Imperiului Roman. După ce greaca a înlocuit latina ca limbă oficială a Imperiului, istoricii îl numesc "bizantin" şi nu "roman". Locuitorii, totuşi, şi-au zis mereu romaioi, sau romani.

În războiul gotic dintre 376 şi 382, goţii s-au răsculat şi au înfruntat principala armată romană în Bătălia de la Adrianopol (378). Nedorind să împartă gloria, împăratul de Răsărit Valens a ordonat un atac asupra infanteriei tervinge sub Fritigern, neaşteptându-l pe împăratul de Apus Graţian, care sosea cu întăriri. În timp ce romanii erau în luptă, a sosit cavaleria greutungă. Doar o treime din armata romană a reuşit să scape. A fost cea mai zdrobitoare înfrângere suferită de romani de la Cannae, după scriitorul roman Ammianus Marcellinus. Cea mai însemnată parte a armatei Imperiului de Răsărit a fost distrusă, Valens ucis, iar goţii rămaşi liberi să jefuiască Balcanii. Edward Gibbon afirmă că, "Romanii, care menţionează atât de calm şi de concis actele de dreptate făcute de legiuni, îşi rezervă compasiunea şi elocvenţa pentru propriile lor suferinţe, când provinciile au fost invadate şi devastate de armatele barbarilor victorioşi."

Imperiului îi lipseau resursele şi poate dorinţa de a reconstrui armata profesionistă distrusă la Adrianopol, şi a trebuit astfel să se bazeze pe barbari care să lupte în numele său. Imperiul Roman de Răsărit a reuşit să-i cumpere pe goţi cu tribut. Imperiul Roman de Apus a avut o soartă mai dură. Stilicho, comandantul militar pe jumătate vandal al Imperiului, a luat trupe de la frontiera de pe Rin pentru a apăra Italia de invazia vizigoţilor din 402-03 şi de a altor goţi 406-07.

Disciplina şi organizarea legiunii romane o făceau foarte eficientă în luptă. Romanii preferau infanteria cavaleriei, deoarece infanteria îşi păstra coeziunea în luptă. Totuşi, spre deosebire de armatele barbare, legiunile aveau nevoie constantă de exerciţii şi de salarii, ceea ce le făceau foarte costisitoare pentru imperiu. Cu declinul activităţii economice şi militare, veniturile din taxe au scăzut, iar sistemul a devenit dificil de menţinut.

Fugind în faţa avansării hunilor, vandalii, suebii, şi alanii au lansat un atac peste Rinul îngheţat în apropiere de Mainz, şi, pe 31 decembrie 406, frontiera a cedat, iar triburile au pătruns în Galia. Au fost urmate la scurt timp după aceea de burgunzi şi de cete de alemani. În urma puternicelor sentimente anti-barbare declanşate de invazie, împăratul Honorius l-a decapitat pe Stilicho, rămânând doar cu nişte curteni incompetenţi pentru a-l sfătui. În 410, vizigoţii conduşi de Alaric I au ocupat oraşul Roma şi l-au jefuit timp de trei zile.

Goţii şi vandalii au fost abia primii din numeroasele valuri de invadatori ce au sosit în Europa occidentală. Unii erau interesaţi doar de jaf, şi îi dispreţuiau pe romani, alţii admirau Roma, şi doreau să-i devină moştenitori. "Un roman sărac face pe gotul, un got bogat pe romanul" a afirmat regele Teodoric al ostrogoţilor.

Romanii erau creştini trinitarieni, supuşi disciplinaţi ai unui imperiu birocratic cu tradiţii îndelungate. Popoarele germanice nu aveau o tradiţie a oraşelor, banilor sau scrisului. Ei erau recent convertiţi la creştinismul arian şi deci erau eretici pentru oamenii bisericii din imperiu.

Pax Romana oferise siguranţă meşteşugarilor şi negustorilor, precum şi un mediu propice pentru crearea de legături îndepărtate. Dezagregarea Imperiului a însemnat înlocuirea autorităţii Romei cu cea a nobililor locali, unii membri ai elitei conducătoare romanizate, alţii ai culturii străine. În Aquitania, Gallia Narbonensis, sudul Italiei şi Sicilia, Baetica şi coasta mediteraneană a peninsulei Iberice, cultura romană s-a păstrat până în secolele al şaselea sau al şaptelea.

Peste tot, colapsul legăturilor economice şi sociale a dus la izolarea diverselor grupuri de populaţie. Acest colaps era adesea rapid, întrucât devenea periculos transportul de bunuri sau oameni; în consecinţă, comerţul şi manufactura pentru export s-au prăbuşit. Industriile principale ce depindeau de comerţ, cum ar fi fabricarea pe scară largă a ceramicii, au dispărut aproape peste noapte în locuri cum ar fi Marea Britanie. Infrastructura administrativă, educaţională şi militară a dispărut repede, şi pierderea cursus honorum stabilit a dus la declinul şcolilor şi la o creştere a analfabetismului, chiar şi în rândurile conducerii.

Legaturi bibliografice:

Libia: Leptis Magna

2011-03-22T12:54:00.000+02:00

Leptis Magna cunoscut şi sub denumirile Lectis Magna (scris uneori Lepcis Magna), Lpqy sau Neapolis, a fost un oraş important al Imperiului Roman. Ruinele sale se mai pot vedea la Al Khums, Libia, la 130 km est de Tripoli, pe coasta unde Wadi Lebda iese la mare. Acest sit arheologic prezintă unele dintre cele mai spectaculoase şi bine conservate ruine romane din zona mediteraneană.

Se pare că oraşul a fost fondat de coloniştii fenicieni în jurul anului 1100 î.Hr., deşi nu a fost cunoscut până când Cartagina a devenit o putere dominantă în bazinul Mării Mediterane în secolul al IV-lea î.Hr. În mod oficial a rămas sub protectia Cartaginei până la sfârşitul celui de-al treilea război punic în 146 î.Hr. iar apoi a devenit parte a Republicii Romane, deşi începând cu anul 200 î.Hr. era un oraş independent din toate punctele de vedere.

Leptis Magna a rămas astfel până în timpul domniei împăratului roman Tiberius, când oraşul şi împrejurimile sale au fost încorporate oficial în imperiu ca parte a provinciei romane Africa. În curând a devenit unul din oraşele principale ale provinciei şi un punct commercial important.

Leptis a obţinut un renume important începând cu anul 193, în timpul domniei împăratului Lucius Septimius Severus. El s-a ocupat în mod special de oraşul său natal, iar clădirile şi îmbunătăţirile pe care i le-a adus au făcut din Leptis Magna al treilea oraş ca importanţă din Africa, concurând cu Cartagina şi Alexandria. În anul 205 Severus şi familia regală au vizitat oraşul şi au fost primiţi cu mari onoruri.

Reformele lui Severus au vizat construirea unui nou forum impresionant şi refacerea docurilor. Portul natural avea o tendinţa de a se scufunda, iar reformele lui Severus chiar au înrăutaţit acest lucru. Doar pontoanele estice sunt extreme de bine păstrate, deoarece erau foarte rar folosite.

Leptis s-a extins mult în acea perioadă. În timpul crizei secolului al III-lea comerţul a scăzut considerabil, şi la fel s-a întâmplat şi cu importanţa lui Leptis Magna. Pe la mijlocul secolului al IV-lea mari suprafeţe din oraş au fost abandonate. Ammianus Marcellinus menţionează constanta agravare a crizei datorită unui guvernator roman corupt Romanus, în urma unui raid tribal care cerea impozit pentru a proteja oraşul. Oraşul distrus nu a putut plăti şi s-a plâns împăratului Valentinian. Atunci Romanus i-a mituit pe judecători şi a aranjat ca mesagerii leptani să fie pedepsiţi pentru aducerea de false acuzaţii. Oraşul s-a bucurat de o mică renaştere începând cu domnia împăratului Theodosius I. În anul 439 Leptis Magna şi restul oraşelor din Tripolitania au căzut sub dominaţia vandalilor, când regele lor, Gaiseric, a cucerit Cartagina de la romani şi a facut-o capitală proprie. Din nefericire pentru viitorul lui Leptis Magna, Gaiseric a ordonat demolarea zidurilor cetăţii, ca să îi împiedice pe locuitorii săi să se revolte împotriva conducerii vandale.

Locuitorii şi vandalii au plătit ambii un preţ mare pentru aceasta în 523, când un grup de călăreţi barbari au invadat oraşul. Belisarie (Belisarius) a recucerit Leptus Magna în numele Romei zece ani mai târziu, şi, în 534, a distrus regatul vandalilor. Leptis a devenit capitala provincială a Imperiului Roman de Est (vezi Imperiul Bizantin), dar nu şi-a revenit niciodată de pe urma distrugerilor provocate de popoarele barbare. A fost locul unui masacru al conducătorilor berberi, comis de către autorităţile romane în 543. În momentul cuceririi arabe a Tripolitaniei în anii 650, oraşul era abandonat, cu excepţia unei garnizoane bizantine.

Bibliografie
Articol integral pe Wikipedia - postat de autor in engleza si tradus de alte surse in limba romana.
Pozele pe situl Leptis Magna

Atlantida

2011-03-16T13:31:00.000+02:00

Evenimentele care se petrec in zilele noastre in Japonia nu pot sa nu ne aminteasca de stravechiul mit al Atlantidei. A fost sau nu a fost Atlantida? Greu de hotarat! In zilele noastre poate mai mult decat oricand nu putem totusi sa nu ne intrebam daca stravechiul mit are o firmitura de adevar. Posibila existenţă a unei Atlantide reale a fost intens dezbătută încă din antichitate, dar a fost de obicei respinsă. Puţin cunoscută în evul mediu, legenda a fost redescoperită de umanişti în perioada modernă. În prezent, Atlantida se regăseşte în cultura populară, de la opere ştiinţifico-fantastice la filme şi jocuri video, iar studiul existenţei sale face obiectul unei noi ştiinţe, numită atlantologie.

Atlantida (insula lui Atlas) a fost considerata aproape din totdeauna drept o legenda sau in cel mai bun caz o alegorie platoniana. Atlantida a fost menţionata pentru prima oară în două dialoguri ale lui Platon, Timaios şi Critias. Platon o localizeaza dupa Coloanele lui Hercule (Gibraltar). Platon povesteste de coloniile Atlantidei si mentioneaza ca după o încercare eşuată de invadare a Atenei, Atlantida isi sfarseste istoria scufundandu-se in ocean dupa un dezastru natural de proportii. Platon considera ca acest eveniment s-ar fi petrecut cu 9.000 de ani înainte de Solon (aproximativ 9.500 î.Hr.).

Asa cum am mentionat mai sus, primele referinţe cunoscute despre Atlantida se află în dialogurile lui Platon, Timaios şi Critias, scrise în 360 î.Hr. Un participant la dialog, Critias, discipol al lui Socrate, este cel care povesteşte legenda Atlantidei. Din motive necunoscute, dialogul lui Critias a rămas neterminat şi s-a speculat că ar fi primele două dintr-o trilogie, care ar mai conţine şi un al treilea, Hermocrate.

În Timaios, Critias relatează ceea ce un preot egiptean i-ar fi spus lui Solon într-o călătorie a acestuia în Egipt. După spusele sale, egiptenii au cunoştinţe istorice ce se întind cu mult înapoi în timp, ei ştiind fapte din istoria Atenei necunoscute chiar atenienilor. Mai departe, el afirmă că Atena a reuşit să învingă o armată invadatoare numeroasă, venită de pe o insulă aflată în Oceanul Atlantic, ce era "mai mare decât Asia şi Libia la un loc". La scurt timp după victorie, în urma unor catastrofe naturale, întraga armată ateniană a fost distrusă, iar insula Atlantida s-a scufundat în ocean.

În Critias, dialog rămas neterminat, sunt prezentate în detaliu istoria, geografia şi cultura Atlantidei, în paralel cu istoria, organizarea socială şi cultura vechilor atenieni. După Critias, în vechime, zeii şi-au împărţit între ei pământul, Atlantida fiind atribuită lui Poseidon. Poseidon s-a îndrăgostit de o muritoare numită Clito de pe această insulă, cu care a avut 10 copii. Cel mai mare, Atlas, a dat numele regiunii şi a devenit primul rege al ei. În continuare, Critias descrie geografia insulei în detaliu, amintind de bogăţiile naturale, de climatul blând şi de construcţiile monumentale ale atlanţilor. Dă apoi detalii despre organizarea socială a atlanţilor şi despre obiceiurile lor. Aminteşte apoi de prezenţa naturii divine în atlanţi, care i-a făcut să respecte normele etice şi să ducă o viaţă dreaptă. Totuşi, susţine că această natură divină s-a tot redus, ca urmare a amestecului cu muritorii de rând şi atlanţii au devenit mândri şi au început să încalce legile. Zeus, văzând acestea, i-a adunat pe zei în jurul său pentru a le vorbi. În acest punct, dialogul Critias ia sfârşit şi nu se ştie ce urmează.

Pe timpul Renasterii, romanul lui Francis Bacon, Noua Atlantidă, scris in 1627, descrie o societate utopică pe coasta de vest a Americii. Un personaj al romanului face o descriere a Atlantidei care seamănă cu cea a lui Platon şi o aşează în America (far a fi clar dacă se referă la America de Nord sau de Sud). Si marele fizician Isaac Newton, in cartea lui “Cronologia regatelor antice (The Chronology of the Ancient Kingdoms) din 1728, studiază mai multe legături mitologice cu Atlantida si contemoraneitatea lui si cu istoria cunoscuta in epoca in care a scris cartea.

In 1882 a apărut “Atlantida: Lumea de dinaintea potopului” (Atlantis: the Antediluvian World) scrisa de Ignatius L. Donnelly, membru al Congresului Statelor Unite ale Americii, carte care a stârnit un nou interes în ipoteza Atlantidei. Donnelly a încercat să demonstreze că toate marile civilizaţii din antichitate aveau la origine civilizaţia neolitică a Atlantidei.

Mai tarziu evolutiile stiintifice, în special ideea de deriva a continentelor, a redus puternic probabilitatea existenţei în trecut a unui continent în Atlantic. Au apărut alte ipoteze, în care Atlantida era localizată în America, Caraibe, Europa de Nord, Africa sau chiar Asia.

La mijlocul anilor '50, Charles Hapgood susţine pentru prima oară "teoria deplasamentului scoarţei terestre", prefaţată şi sprijinită teoretic de însuşi Albert Einstein la acea vreme, care demonstrează că la fiecare cca 47000 de ani greutatea calotelor polare, distribuite neuniform faţa de axa de rotaţie a Pământului, face ca întreaga litosferă (asezată pe miezul lichid) să se repoziţioneze în funcţie de noul centru de greutate, ultima asemenea repoziţionare petrecându-se cu 12000 de ani în urmă. Aceast ultim "deplasament" ar fi scos Atlantida din zona temperată, aruncând-o în întregime în interiorul arcului polar sudic. Aceasta teorie este sprijinită de mai multe argumente, doar unul dintre acestea fiind descrierea lui Platon despre Atlantida ca fiind o insula de dimensiuni uriaşe, situata în mijlocul oceanului planetar (pe vremea lui Platon numit Atlantic), condiţie căreia i se supune doar continentul Antarctic, care - din perspectiva "lumii privita de la polul sud" - e intr-adevar înconjurat de un singur ocean, deşi din perspectiva tradiţională par a fi mai multe.

Privind astazi cu luciditate tragediile Japoniei nu putem sa nu ne intrebam - totusi, poate a existat o Atlantida?

Excursus: Creştinismul Chinez – 2 / Dumnezeu

2011-02-28T12:51:00.001+02:00

Unul dintre subiectele cele mai interesante in crestinismul chinez este felul in care credinciosii crestini chinezi au reusit sa traduca, sa inteleaga si sa asimileze revelatia crestina, iudaica si islamica in felul in care apare in cartile sfinte ale religiilor abrahamice - crestinism, iudaism sau islam.

Trebuie mentionat ca desi crestinismul apare in secolul al XIII-lea, Biblia va apare in traducere chineza numai la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Traducerile in diferitele dialecte chineze pana atunci au fost sporadice si partiale si au continut numai texte care se refereau direct la ritualurile de rugaciune ale respectivele religii in comunitatile chinezesti.

Termenul Dumnezeu a fost tradus in diferite moduri, fiecare in felul in care denominatia crestina il folosea. Catolicii intr-un fel, protestantii in altul si bineinteles evreii si islamicii in alte moduri.

Protestantii l-au tradus Şangdi (上帝, pinyin: Shàngdì), adica Dumnezeu Atotputernic ("Most High God", "Greatest Lord") . Şangdi este o denumire antica de cel putin 2000 de ani, folosita si de confucianism si de tao, dar si de budisti. Incepand cu secolul al VIII-lea si crestinii Nestorieni l-au folosit. In secolul al XIX-lea protestantii l-au preluat si l-au folosit si in ritual si in traducerile biblice. Protestantii folosesc alt termen de sorgine pagana - Shén ( "神" ), care inseamna simplu Zeu sau Dumnezeu.

Catolicii se folosesc de terminologia obisnuiita in Biblia lor, Domnul (Lord) in chineza Zhǔ (主,literal " Domn - Lord"); in unele traduceri, in special in epistolele pauline se poate intalni si termenul de Tīanfù (天父, literal " Dumnezeul din Ceruri - Heavenly Father").

Evreii sau unii protestanti folosesc Tetragramatonul ebraic original - (יּהּוֹהּ - "YHWH" ); traducerea este si mai interesanta Yǎwēi (雅威, literal "Elegant si puternic") sau Yéhuǒhuá (爺火華, de la Yehova) traducerea fonetica, ma rog aproape fonetica Yēhéhuá (耶和華). In ritualul de Impartasenie (Eucharist), Dumnezeu devine unitar la toate denominatiile crestine Şangzu (上主,Shàngzhǔ).

Despre Biblia in chineza intr-o postare urmatoare.

Excursus: Creştinismul Chinez - 1

2011-02-18T15:20:00.000+02:00

In zilele noastre putem identifica in China aproape toate curentele religioase de sorginte crestina. Pentru un istoric insa crestinismul chinez original a fost si va ramane crestinismul Nestorian. Nestorianismul este o doctrină creștină proclamata de patriarhul Nestorie al Constantinopolului (386-451), care atribuia lui Iisus două esențe: una umană (omul Isus) și una divină (Logosul, Cuvântul, Cristos). Natura umană este distinctă și independentă; de aceea, în Isus ar fi existat două subiecte: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl și persoana uman-istorică, care s-a născut din Maria.

Nestorianismul a fost condamnat de Conciliul Ecumenic de la Efes (431) pentru că refuza Mariei titlul de „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos - Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea umană a fost nu numai completă și independentă, compusă din trup cu suflet și din intelect/voință, ci a avut și Ego-ul ei genuin, care se păstrează împreună cu persoana Cuvântului. Concepția nestoriană este că Maria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să merite să fie numita „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), cum a susținut în mod greșit biserica, ci ea a născut doar pe omul Isus (Jeshua).

Unirea n-ar fi decît o simplă asociere a celor două persoane, corespunzătoare celor două firi. Încercând să soluționeze logic prezența lui Isus în chipul omenesc, Nestorie ajunge să formuleze ideea unei a treia persoane, persoana unirii, care le leagă pe celelalte două și este cea care propovăduiește, face minuni, mănâncă, alături de apostoli și ucenici.

Istoria crestinismului chinez este la fel de complicata ca si cea a crestinismului japonez si este plina de aparitii si disparitii istorice. Sursele chineze existente, inclusiv sunt cele pe care le-am discutat pe blogul de Paleografie (Manuscrisele de la Dunhuang). Crestinismul (nestorian) a ajuns in China, conform surselor scrise, in anul 635, adus de misonarul persan Alopen (pinyin: Āluóběn) probabil vorbitor de siriaca (arameica mai noua). Primele urme ale unei biserici crestine organizate se afla in localitatea Chang'an (astazi orasul Xi'an), orasul care a fost capitala Chinei timp de 10 dinastii. Crestinismul nestorian a fost primit cu toleranta de dinastia Tang (618 – 907).

Urmele acestei perioade sunt Pagoda Daqin si Sutra lui Isus (vezi mai sus manuscrisele Dunhuang, descoperite in pesterile Mogao). Interesant de mentionat ca Daqin este numele dat de chinezi vechiului Imperiu Roman. O alta ramasita a acestei prezente timpurii a fost monumentul (stelae) nestorian, care identifica locul exact al constructiei care a devenit mai tarziu biserica comunitatii. Dupa caderea dinastiei Tang, care a fost toleranta fata de birerica crestina, pe timpul celor “5 dinastii si 10 regate” (pinyin: Wudài Shíguó, 907–960) si vremurile tulburi care au urmat acestei scindari, biserica crestina dispare total din sursele istorice.

Crestinismul se va reintoarce in forta dupa cucerirea mongola si dinastia Yuan (pinyin: Yuáncháo; mongola Dai Ön Ulus). Crestinismul reapare in China in secolul al XIII-lea.

Interesant de mentionat ca in China fiecare din denominatiile crestine au nume diferite, deci catolicii sunt Tiān zhu jiào (biserica Dumnezeului din ceruri), protestantii (toti impreuna) sunt denumiti Jī dū jiào (religia lui Hristos) sau bisericile crestine noi Xīn jiào. Biserica ortodoxa este prezenta si ea cu denumirea comuna pe care au purtat-o nestorienii, Jingjiao, adica religia luminata.

Despre evolutia crestinismului in China si extraordinarele interpretari chineze ale crestinismului - in postarea urmatoare.

Excursus: Budismul in China (mahayanişti chinezi)

2011-02-09T16:51:00.000+02:00

Budismul este o religie şi o filozofie orientală având originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. şi care s-a răspândit ulterior într-o mare parte a Asiei Centrale şi de Sud-Est. Se bazează pe învăţăturile lui Gautama Siddhartha ( Buddha Shakyamuni ), gânditor indian care a trăit între 563 î.Hr. şi 483 î.Hr. Budismul aparţine grupului de religii dharmice alături de hinduism şi de jainism, păstrând o puternică influenţă a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit şi "Buddha Dharma", ceea ce înseamnă în limbile sanscrită şi pali (limbile textelor antice budiste) "învăţăturile Celui Luminat".

În religia budistă oricine se trezeşte din "somnul ignoranţei", experimentând o relaţie nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, şi predică învăţăturile sale celorlalţi este numit buddha. Toţi budiştii tradiţionali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost singurul buddha: se crede că au existat mulţi buddha înaintea lui şi că vor exista şi viitori buddha de asemenea. Dacă o persoană obţine "trezirea", fără ca neapărat să o şi predice comunităţii, el sau ea devine arhat (limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha Gautama este unic între ceilalţi buddha care au existat şi vor exista, deoarece învăţăturile lui se concentrează asupra acestui tip de trezire, numit şi "eliberare" sau Nirvana.

O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viaţa sacralizată şi scopul eliberării are la bază "cele patru adevăruri nobile", care analizează structura şi originea "durerii" (dukkha), un termen care face referire la suferinţa şi neîmplinirea caracteristică omului "ne-trezit", "ne-eliberat", aparţinând lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare a durerii, cuprinde "drumul sfânt cu opt cărări", unul din fundamentele vieţii morale budiste.

Numeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse învăţături, percepţii filosofice, moduri de celebrare a cultului, etc. Cu toate acestea, există câteva doctrine comune pentru majoritatea şcolilor şi tradiţiilor budiste, cu toate că doar Theravada le consideră pe toate centrale. S-a constatat că în legătură cu comunităţile budiste se pot face puţine generalizări.

Budismul prezintă şi câteva concepţii comune cu celelalte religii dharmice, cum ar fi reîncarnarea ("samsara"), adică reîntruparea fiinţei în alte forme de existenţă pe baza rezultantei faptelor comise şi a legilor karmice.

De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună şi fără o dogmă strictă, clar formulată. Budismul chinez face parte din budismul est-asiatic sau mahayana.

Nimeni nu cunoaşte în prezent originile geografice precise ale şcolii budiste Mahayana. Este plauzibil ca diversele elemente ale Mahayanei să se fi dezvoltat în mod independent începând cu secolul I î.Hr., fiind inerente la început câtorva secte de mică dimensiune de pe teritoriul nord-vestic al Indiei. Cuvântul "Mahayana" (Marele Vehicul) a fost conceput de adepţii acestei noi direcţii religioase şi intră în contrast cu numele peiorativ "Hinayana" (Micul Vehicul), cu care mahayaniştii numesc vechile şcoli budiste, inclusiv Theravada. Cea mai simplă descriere a celor două "Vehicule" este cea oferită de călătorul chinez I-ching care observă că cei care "venerează bodhisattva şi citesc sutre mahayaniste sunt numiţi mahayanişti, iar cei care nu - hinayanişti"; cu alte cuvinte, budiştii Mahayana au propriile scrieri sacre, neincluse în canonul hinayanist şi adoră fiinţe supraomeneşti aflate într-o stare a existenţei imediat inferioară stării de Buddha, fiinţe numite bodhisattva şi care diferă destul de puţin de zeităţile indiene. Se mai pot adăuga multe caracteristici descrierii lui I-Ching, dar acestea nu pot fi universal valabile deoarece cele două "Vehicule", deşi divergente în zone complet separate geografic (ca în cazul Sri Lanka - Japonia), au intrat în simbioză şi au făcut schimburi de elemente religioase în ariile de contact ca India şi China

Curentul mahayana la care apartin si chinezii, întruneşte 60 % dintre budişti. Ei interpretează mai larg mesajul lui Buddha. În acelaşi timp, aceştia consacră un cult al divinităţilor hinduse şi celor dintr-o altă religie, cum ar fi daoismul în China sau şintoismul în Japonia. Venerează mai cu seamă diferitele figuri ale lui Buddha, din care au făcut un zeu. De asemenea, închină un cult şi unor bodhisattva, oameni plini de înţelepciune care au hotărât să renunţe la Nirvana pentru a se dedica mântuirii celorlalţi.

Mai multe despre Budism intr-o serie de postrari dedicate filozofiei si religiei budiste.

Bibliografie:

1. Harvey, Peter. An Introduction to Buddhism: Teachings, History and Practices. Cambridge University Press, (1990).

2. Skilton, Andrew. A Concise History of Buddhism. Windhorse Publications, (1997).

3. Wkicommons

Excursus: Tao

2011-02-03T12:24:00.000+02:00

Tao (în chineză 道 sau dào, conform transcrierii pinyin, pronunţat tao; în japoneză pronunţat dō) este un concept al filozofiei chineze care înseamnă "cale", "metodă" sau "învăţătură", tradus adesea şi prin "principiul". Tao este o noţiune cheie a taoïsmului (filozofie religioasă chineză), la care face referire şi confucianismul.

Conform filozofiei menţionate, Tao este forţa fundamentală care curge în toate fiinţele şi lucrurile inerte din Univers. Este esenţa însăşi a realităţii şi, prin natura sa, este inefabilă şi indescriptibilă. Este reprezentată de tàijítú, simbolul reprezentând unitatea dincolo de dualismul yin-yang compus din principiile de energie pozitivă şi negativă.
Yin şi Yang sunt două concepte religioase care sunt si partedin filozofia şi metafizica chineză. Aceste concepte reprezintă forţele primordiale şi complementare ce compun universul şi toate componentele acestuia.

Yin ( 陰/阴; pinyin: yīn; se traduce literal prin "loc întunecos, pantă (deal) nordică, mal (râu) sudic; noros, sumbru") este elementul întunecat; el este trist, pasiv, sobru, feminin, introvertit, intim, şi corespunde nopţii.

Yang (陽/阳; yáng; "loc însorit, pantă (deal) sudic, mal (râu) nordic; strălucire solară") este elementul luminos; este fericit, plin de vitalitate, activ, strălucitor, masculin şi corespunde zilei. Yin este adeseori simbolizat de apă şi de pământ, în timp ce Yang este simbolizat de foc şi vânt.

Yin şi yang sînt concepte fundamentale în gandirea filozfica şi in cultura chineze. Fac parte din aproape cotidianul chinezului intelectual sau al omului de rand

În ciuda importanţei lor, yin şi yang nu apar în I-ching (Cartea schimbărilor ) decît în textele mai recente care constituie comentariile (Aripile). În cartea propriu-zisă, yin şi yang sînt sugeraţi prin "luminos" şi "obscut" sau "tare" şi "slab", expresii care evocă o polaritate la nivel fenomenal. Dar în Aripi găsim o definiţie a lui tao care include pe yin şi yang: Tao este un yin şi un yang.

Cuplul yin-yang poate fi reprezentat sub forma unor forţe sau tendinţe complementare care constituie infrastructura dinamică a universului. Astfel, filozofia yin-yang poate fi explicaţia adecvată a schimbărilor în univers (atît pe plan uman, cît şi pe cel al fenomenelor naturii).

In folclorul occidenta, aproape intotdeauna binele distruge raul. Insa in orient, idea fundamentala este de a armoniza cele doua forte, reprezentate de Yin si Yang. Astfel, cand una dintre cele 2 forte incearca sa se extinda(sa o inghita pe cealalta), automat apare in interiorul ei, in forma absoluta si perfecta(cercul), forta opusa. Pentru a elimina total una dintre cele 2 forte, trebuie distruse amandoua.

Artele marţiale chineze reprezintă o cale pentru a parveni la această unitate între cele două principii şi a avansa pe calea Tao. Prin metonimie un tao (de exemplu în Taijiquan) este o înlănţuire de mişcări, calea ce duce la stăpânirea artei şi deci către unitate. În chineză, acest tip de exerciţiu mai este denumit şi "lu".

Termenul Tao poate desemna şi calea războinicilor, adică wushutao (武士道), mai bine cunoscut sub numele său japonez în occident: Bushido.

În Japonia, conform aceluiaşi principiu iniţial, dō este "calea" ce trebue urmată pentru a stăpânii o artă ce duce către unitate. Aceeaşi ideogramă, kanji 道 (dō), este în general utilizată ca sufix în numele artelor marţiale japoneze: Karatedo, Aikido, Kendo, Judo, Budo, Iaido, Kyudo, etc … Dar găsim deasemenea şi un Ka-do "calea florilor" un alt nume pentru ikebana arta de aranjament floral nipon, sau un Sho-do "calea scrierii": arta caligrafiei japoneze.

Vezi postare complementara pe blogul de Paleografie