Vasile Procopciuc

Bunelul, vânătoarea şi soba

2013-01-26T12:47:00.000+03:00

În copilăria mea, toată educaţia noastă a copiilor, rămânea pe seama şi capul mamei, căci tata, fiind brigadier în colhoz de când mă ţin minte, mai toate zilele (pentru el nu erau sărbători sau duminici), se afla pe câmpurile colhozului. Nu pot să spun categoric de ceilalţi ai casei cum gândeau, dar eu mă bucuram, că tata lipsea mai mult de acasă. Căci mama, oricând seara, când venea ca toată lumea de la prăşit, rămânea mamă, şi niciodată nu ne pedepsea. Dar, necătând la toate câte noi făceam, nu ne demasca, cu toate că, dacă era vreo şotie fără pereche, aşa zicea mama, cum înţeleg acum, (ne băteam, ne jucam cu mingea prin casă şi stricam vreun geam, sau n-o ascultam), nu putea să ascundă de tata.

Oare nu era clar, că mama şi aşa ne apăra, dar aşa eram noi atunci în vârsta copilăriei fragede, când nici nu ne dădeam seama ce facem câteodată, nu să mai fim capabili, ca mama să se bizuie pe noi ca pe cineva, mai mare. Şi acum ţin minte, cum ea ne zicea, iar acum înţeleg că astfel ne proteja, spunându-ne:

-Vine tat-to şi vă aranjează pe toţi după meritele pe care le aveţi, după care noi ne ogoiam puţin, ne cătam de treabă pe un timp, dar nu pe mult, căci numai trebuia mama să uite puţin de noi, căutându-şi de treburile ei, că noi începeam a ne zbânţui din nou. Iar mama continua să-şi facă lucrul ei, care, după mine, îmi părea că n-avea sfârşit niciodată, decât doar se termina ziua, şi vrei nu vrei, trebuia să meargă la culcare. Iar lucrul ei, cum se spune era cu vârf şi îndesat. Ne ocăra oleacă, după care începeam din nou, a ne face de cap, ca şi când nici nu le-am făcut până acum. Dar spre mirarea mea, când venea tata, mama nu scotea o vorbă despre cele ce noi am făcut toată ziulica, cu excepţie, când urmările năzbâtiilor noastre nu puteau fi ascunse de ea, căci se vedeau de la o poştă (stricată o sticlă de la geam sau aruncat praf de puşcă sau patroane în sobă ca să explodeze, şi multe, multe altele...

Ţin minte, într-o zi, am pus în foc mai mult praf de puşcă, decât puneam altă dată, (ştiam unde se află în pod). Şi era atât de mult, că uneori îl schimbam cu băieţii mai mari din mahala ori la club, pe prăsade, gutuie, de care noi nu aveam în grădină. Şi de câte ori am făcut-o, n-au dat de lipsa prafului, că nu este, sau, bunelul, ca-ntotdeauna, ne acoperea de la orişice năzbâtie. Şi, cred eu, după atâţia ani trăiţi fără el, să fi ştiut el, cât de mult m-a ajutat anume cu astfel de educaţie, care astăzi îi spune democraţie. Eu, chiar atunci am înţeles, că această educaţie se mizează doar pe bunul simţ, pe încredere reciprocă şi bunăvoinţă, ceea ce la bunel era ca un izvor fără sfârşit.

Chit, că bunelul mai era şi un vânător iscusit. Iar ca un gospodar bun, se pregătea din timp cu de toate cele necesare pentru vânat (patroane, alice, capsule, praf de puşcă, hârtie, încărcător special din lemn-bătător). Ca regulă, bunelul pregătea patroanele de unul singur. Şi fiindcă am fost martor ocular nu o dată, cum el făcea acest lucru important pentru vânat, vreau să descriu doar câteva fragmente din copilăria noastră, cum, împreună cu bunelul, îi ajutam la pregătit.

Foarte des seara, mai ales în timpurile de iarnă, eu împreună cu fratele Ion, îl ajutam pe bunel. Dar ce ajutor putea fi la vârsta ceea de la noi decât doar că priveam, iar bunelul ne povestea cum se face. Câte odată ne dădea să bătem hârtia în patron. Sora Nina, cu toate că era mai mare, dar participa mai rar, căci avea altă ocupaţie alături de mama: la împletit sau la cusut pe canva, cum se spunea la noi: cu acul se cosea diferite figuri, însemnate din timp, cu creionul. Acest lucru îl făcea doar mama. Şi acum ţin minte, cum mama, în fiecare an se abona la revista „Rabotniţa”, şi nopţi întregi stătea şi desena diferite figuri, flori, copaci şi altele din ea. Apoi, în timpul zilei, când avea timp, şi când venea sora Nina de la şcoală, se aşezau la masă, şi desenau cele văzute în revistă, pe o pânză albă, care mai apoi o fixau într-un cerc special, şi se începea cel mai interesant. Când din nimic, dacă lucrai mai întens toată ziua, apăreau nişte desene foarte frumoase ţesute cum spuneau ele „la canva”. Şi, necătând, că eram băiat, dar m-a atras această ocupaţie şi pe mine. Ş-apoi, nu trebuia ca să ies din casă, şedeam iarna în casă când era frig afară, şi împleteam de-a rândul cu sora Nina. Dar asta a fost până când nu mi-a spus mama odată:

-Fecioraşule, împletitul sau cusutul asta nu-i treaba ta. Aşa că ar fi mai bine să-ţi cauţi de ocupaţie pe afară cu bunelul.

După care, mă puneam pe gânduri, că ceea ce-mi spunea mama avea dreptate. Şi nu de atât, că împleteam mai rău ca fetele, dar de-atâta, că mama, dorea să cresc un băiat educat şi bine orientat în toate cele ce se făcea la sat pe-afară. Căci, după cum spunea ea, şi asta pot să confirm prin toate celea ce am văzut acasă, lucrul bărbatului la sat este de a fi stăpân pe tot ce se face afară. Iar ceea ce se face în interiorul casei (şi nu depinde de anoimp), este misiunea femeii. Iată această regulă, dacă se poate de spus aşa, de care mi-a spus mama, am reţinut-o şi peste ani. Dar aici la oraş este mai greu să te ţii de astfel de regulă. Deoarece, dacă locuieşti în apartament, bărbatului, nu-i mai rămâne nimic, decât doar să mai facă mâncare dacă-l duce capul, sau să spele blidele (o pot fiecare). Iar celelalte, cum n-ai da-o cad pe seama femeilor. Deşi, în ceea ce depinde de mine, pot să spun, că mai am şi vilă. Şi aici, în afară de mine, nu este implicat nimeni în lucrul de-acolo. Fiind chiar el cât de greu şi anevoios. Aici, nicidecum nu vreau să mă laud, dar, în tot ce depinde lucrul pe-afară, sunt deprins, şi nicidecum nu mă feresc de el. Iar atunci, când eram mai mic, şi coseam, la „canva”, mama îmi zicea:

-Vasilică, tu împleteşti şi coşi bine, şi la stative am văzut că poţi să lucrezi chiar poate mai bine ca fetele, dar ca să nu te facă cei din jur „fătălău”, lasă această ocupaţie, şi ascultă-l mai mult pe bunelu-to, c-o să-ţi prindă bine mai mult. Şi nu întâmplător, oricând l-am ascultat şi-l ajutam pe bunel în toate, chiar şi la făcut patroane (aşa gândeam eu atunci că-l ajut). Dar, era un lucru cu răspundere, de aceea bunelul, oricând ne preîntâmpina:

-Cu patroanele, sau cu arma să nu vă jucaţi. Cu astfel de lucru, copiii nu trebuie să se ocupe. Dar, odată, când pregătea patroane, l-am întrebat, fiind curios ce va spune:

-Bunele, dar de ce mai este şi arma asta? Cui îi trebuie să se omoară unul pe altul? Căci omul şi aşa, vrei nu vrei moare, ori de-o boală, ori de altă nenorocire. Noi în loc să ne ocupăm cu vindecarea şi cu protejarea omului, noi ne ocupăm cu împuşcatul (aici nu am în vedere mata), -eu spun la general:

-M-ai pus pe umere nepoţele (avea în vedere lupta când cel care învinge la trântă trebuia numaidecât să-l atingă cu umerele de covorul de luptă). Căci asta nu-i în putinţa mea să răspund. Dar să reţii nepoţele, că am avut şi mai am părerea proprie în cele ce m-ai întrebat. Vei creşte mare şi, evident, că vei şti mai mult ca mine, dar poate şi timpurile vor fi altele. Conştiinţa omului va fi într-atăt de dezvoltată, că omul, de bună voie s-a dezice de armă şi de războaie. Dar până când, ne mulţumim cu ceea ce avem. Slavă Domnului, că măcar acum la noi este pace. Eu am fost la două războaie şi am văzut totul cu ochii mei, deaceea, şi spun, că nimănui, am în vedere omului simplu de pe pământ, nu-i trebuieşte război. Dar aşa nu-i peste tot globul pământesc. În câte ţări lumea suferă din cauza războaielor. Iaca asta eu nu pot să înţeleg! Cât se poate de luptat? Şi dacă-i căta, de când îi lumea pe pământ şi omul pe el activând, au bântuit războaiele oricând. Deşi omul, pe parcursul istoriei de când e pământul şi dezvoltându-se cu raţiunea, s-ar părea, să fie mai deştept, şi să nu recurgă la războaie. Dar în realitate ce se-ntâmplă? Aşa-i că am dreptate? Cum ziceţi?

-Da, bunele, am răspuns. Iaca eu sunt un copil mic, un şcolar, şi înţeleg toate ce matale ne spui, că nu trebuiesc pe pământ războaie. Dar de ce acei mai mari, care au şi mai multă minte, nu înţeleg aceste lucruri? După mine, simple de tot. Cum de aşa se-ntâmplă, bunele?

-Mă mândresc cu voi, că tot ce eu v-am povestit acuma, aţi înţeles. Şi poate odată şi odată, când toţi de pe pământ, vor fi ca voi, ca mam-ta, tat-to, ca buneii Cireş, ca bnelul Ion Cernavcă, ca mine, pe pământ nu vor mai fi războaie. Dar, cum vedeţi, până atunci mai este mult. Iar de la voi acum se cere să învăţaţi bine şi să vă purtaţi tot aşa, ca să nu ne faceţi de ruşine neamul.

Şi după toate cele ce el atunci îmi spunea, îmi aduc aminte acum, cum el, sub privirea noastră, aranja capsula în patron, pregătea alice din ţinte (când n-avea de la magazin), mărunţindu-le cu cleştele, apoi măsurând la ochi praful de puşcă, îl introducea în patron. Apoi adăuga şi alicele, după care cu un băţ special-încărcător-bătător, (făcut de bunel) introducea şi hârtia. Numai după asta, ne dădea şi nouă să batem cu băţul, cele aranjate, în aşa fel, încât, când întorci patronul şi-l zgâlţii să nu cadă nici o fărâmă. Dupa asta bunelul lua patronul în mână, îl privea la lumina lămpii de gaz, căci, cum spuneam, patroanele erau încărcate de bunel seara, şi răsucindu-l, controla calitatea patronului numai ce făcut, zicându-ne:

-Voi gândiţi că vânătorul doar împuşcă?, şi ne privea zâmbind pe noi (eu şi fratele Ion), -după care adăugă: vânătorul trebuie să ştie nu numai despre puşcă şi vânat, dar şi despre faună şi floră, căci este o responsabilitate foarte mare.

-Da ce-i asta, bunele faună şi flora, a întrebat mirat fratele Ion

-Cum să vă spun eu să mă-nţelegeţi: -iaca tot ce-i în jurul nostru (în pădure, în mări şi oceane, în râuri), într-un cuvânt se numeşte faună. Iar dacă să luăm în general, tot ce se află pe pământ, îi mai spune floră. Adică, ca să fie mai simplu pentru voi; -tot ce este în jurul omului pe pământ, aceasta-i flora şi fauna. Acum m-aţi îmţeles? -ne privi atent bunelul, cum vom reacţiona noi la cele spuse.

-Da, bunele, am răspuns. Nouă şi la şcoală ne-a spus la lecţia de geografie. Dar Cristofor Ivanovici ne mai spunea despre toate animalele sălbatice din păduri, din munţi, din văi şi pustiuri şi multe altele. Ne-a mai povestit şi despre toate speciile de peşti din mări şi oceane.

Iaca matale ştii, că sunt peşti mai mari decât casa noastră? Şi le spune balenă. Este şi în cartea de geografie, deseară înainte de culcare, vom citi. Bine, bunele?

-Bine! Facem şi asta. Dar până când, da-ţi să vă povestesc mai departe despre puşcă şi despre responsabilitatea vânătorului.

-În primul rând, el trebuie să ştie, cum să se poarte cu puşca. Iar ea (puşca), să fie păstrată în locuri departe de copii, cum s-o poarte pe umăr, să ţintească şi să împuşte doar în locurile fără lume, (pe dealuri, prin văi, în pădure, pe lângă iazurile cu stufării) şi să fie încrezut, că prin acţiunile sale, el nu pricinuieşte la nimeni din jur incomodităţi. Aici nu mai vorbesc de diferite nenorociri, care, spre regret, se mai întâmplă şi în zilele noastre...

-Aţi înţeles?

-Am înţeles, bunele!

-Da, bunele,-răspundeam noi amândoi deodată, dar, de ce unii împuşcă şi în sat? -am întrebat eu. Am văzut chiar zilele trecute, cum moş Gavril împuşca vrăbii.

-Cine i-a dat voie lui să împuşte unde doreşte?

-E-he, he-e-e nepoţeilor, oftă bunelul, dacă ar fi toată lumea să îndeplinească totul perfect, nu mai erau nici războaie pe pământ, nici tâlhari, nici necazuri, iar lumea trăia omeneşte, fără nevoi. Dar aşa avem, ce avem. Şi-i păcat, căci omul cinstit merită cu mult mai mult, decât i se oferă acum. Dar ce putem noi să facem?

-Nu depinde doar de noi, -mă-nţelegeţi?

-Da de cine, bunele?

-De noi toţi împreună...

-Adică şi de noi? -întrebă mirat fratele.

-D-apoi cum voi gândiţi, că nu?

-N-am ştiut de asta, că şi noi suntem întrebaţi, am mai zis eu, şi am continuat să-mi dezvălui gândurile, tot punându-i bunelului întrebări...

-Bunele, noi toate înţelegem, ce matale ne spui. Dar de ce nu înţeleg, cei la care li-i şi profesia să înţeleagă?

-Nu-i bine ce face el, este-o pildă urâtă pentru cei din jur, mai ales pentru copii. Nu-i aşa, bunele?

-Ai perfectă dreptate, Vasilică...

-Bunele, bunele, bunele… -intră în discuţie fratele Ion, am văzut şi eu cum moş Luchian împuşca un câine şi chiar m-am speriat, şi am fugit. Era în deal la nuci, cred că ştii unde-i?

-Da! Da! Nepoţei, ştiu unde-i. Iar tu, Ionele, bine-ai făcut că ai fugit, căci aşa pilde nu-s de văzul copiilor.

-Dar de ce le dă lor puşcă? -am întrebat eu din nou, dacă nu ştiu regulile să se poarte, despre care spuneai matale. Astfel poate găsi puşca şi un copil. Dar asta nu-i jucărie. Am dreptate, bunele?

-Ai dreptate, aici nici nu se discută, a răspuns bunelul.

-Matale gândeşti, că noi nu ştim unde ţii puşca?

-Ştim, bunele, dar nici nu ne apropiem de ea, cum ne-ai spus aşa şi facem. E periculos. Iar puşca dacă-i încărcată, poate să împuşte o dată şi singură, ţii minte, matale aşa ne-ai spus.

-Aveţi dreptate, nepoţei, şi chiar mă bucur că munca mea nu este în zadar, şi a continuat să-şi dezvolte gândul mai departe.

-Aveţi dreptate... Dar oricum, câte odată nu prea ascultaţi şi faceţi câte o baraboaţă, după care îmi vine şi mie să roşesc în faţa tatălui vostru...

Cred eu, bunelul când a vorbit despre asta, avea în vedere anume cazul, când am pus în sobă mai mult praf de puşcă, şi soba a buhnit într-atât de tare, că i-a sărit şi gurarul, şi a crăpat prin jur. Încă bine că nu era tata atunci acasă, căci dacă era, o angajam cu cureaua pe loc. Evident, că dacă era tata acasă, nu era nici întâmplarea despre care scriu acum. Pe de altă parte, dacă era tata şi afla despre celea ce noi am făcut atunci, o primeam aşa cum se cuvine. Dar, nici prin cap să ne treacă că s-ar putea de făcut acest lucru, mai ales când aveam oricând stimă din partea bunelului. Dar, atunci, când noi deja am făcut şotia, bunelul, trebăluind pe-afară, a auzit bubuitura şi imediat a venit în casă. Noi (eu cu fratele Ion) albi la faţă ca varul, ne-am zgribulit după sobă şi aşteptam sentinţa. Dar bunelul, ca-ntotdeauna calm şi bunăvoitor cu noi, doar ne-a întrebat:

-Ce-aţi pus în foc? Praf sau patroane?

-Numai praf, bunele, am răspuns eu. Patroanele erau cu număr şi ne-am gândit că o să dai de ele că nu sunt, şi ai să ne spui la tata.

-Amu ce-i de făcut? -întrebă bunelul, dar privind la faţa lui, am înţeles, că nu cu răutate.

-Bunele, am răspuns ambii în cor, pune-ne să facem ce doreşti matale, îndeplinim orice lucru care ni l-ai da, numai nu ne spune la tata, c-am păţit-o.

-Bine, zise bunelul. Acum să vă văd că-mblaţi iute ca titirezul: unul aduce apă, altul lut, eu aduc sapa şi, pregătind repejior lut, să punem gurarul sobei la loc, până n-a venit tat-to, dealtfel am păţit-o cu toţii.

Noi atunci fără să aşteptăm să ne mai spună unde şi ce, am adus lut din drum (era o căruţă întreagă). Căci vara, mama îşi făcea rezervă pentru lipit crăpăturile pereţilor, sobei, cupteraşului de vară de-afară, sau strica soba cu totul, şi schimbându-i locul, făcea alta din nou. Le schimba locul aproape în fiecare an. Nici nu dovedeam să ne deprindem cu soba nouă. Dar aşa era mama, nu putea nici tata s-o înduplece, să nu facă atâta lucru (lui îi părea că-i de prisos). Dar mama o făcea (soba), mai bine ca un bărbat, când ardea focul în sobă, trăgea fumul de parcă îl sufla vântul. De aceea şi tata n-o mai sâcâia mai mult.

Noi însă acum am adus în grabă cu căruciorul oleacă de lut, iar bunelul a pregătit o albie, unde l-a răsturnat, l-a împrăştiat cu sapa binişor, iar fratele turna câte oleacă de apă cu cana, când bunelul îi spunea:

-Toarnă câte oleacă.

-Fratele a turnat o cană întreagă şi de odată s-a grăbit să mai toarne una.

-Nu te grăbi, toarnă câte oleacă, altfel putem să-l facem prea moale, iar nouă mai mult nu ne trebuie, ca să mai adăugăm lut. Că n-avem de gând să ne prindă mam-ta la făcut lut. Aşa că fii atent, numai când îţi spun.

-Bine, bunele, răspunse fratele.

-Mai adaugă oleacă şi începu din nou să-l mestece cu sapa.

-Amu ci n-ajunge? -s-a uitat bunelul la Ion, întrebând-ul.

-Bunele, mai trebuie paie, a răspuns bucuros Ion, că şi el ştie, şi a continuat:

-Am văzut cum mănţâca lichea pereţii, tot cu lut aşa făcut cu paie.

-Tu tot aşa gândeşti? -întrebă mirat bunelul, privind la mine, dar de-aici, mesteca lutul mai departe, până l-a făcut o caşă ca smântâna de moale.

-Pentru sobă cu crăpături trebuie pleavă, bunele, am răspuns eu, atunci se primeşte şi lichitura mai netedă. Ştii, pleavă, de-aceea care amestecăm cu jom, şi dăm mâncare la vacă.

-Ai dreptate, confirmă bunelul.

-Ştii unde-i?

-Da, am spus, ştiu!

-Dacă ştii, mergi repejor, şi adă, până n-a venit tat-to.

Eu atunci am luat o căldare, m-am dus în şopron la vacă şi am adus-o bunelului, plină ca să ne ajungă, să nu mai fac un drum în caz de ceva.

-Ionică, i-a spus bunelul, adaugă pleava câte oleacă aici pe lut cu mânuţile, iar eu o să mestec mai departe. Şi când a înţeles că lutul adăugat cu apă s-a muiat bine, bunelul lepădă sapa, îşi suflecă mânicile până la coate şi intră cu mâinile lui mari în lut, tot mestecându-l încet. Iar fratele adăuga câte oleacă de pleavă, când spunea bunelul, iar eu adăugam din când în când câte oleacă de apă cu cana. Tot aşa, câte oleacă, am făcut şi treaba asta. După ce am terminat de mestecat lutul, mai bine zis „călcat” minuţios de bunel, s-a început operaţiunea cea mai importantă, pentru care ne-am pregătit atâta timp, că ne era de-acum lehamete, dar n-aveam ce face. Era vina noastră, şi trebuia să răbdăm până la capăt. Nu cumva, s-apară tata sau mama, că am încurcat-o. Dar se vede, că şi eu şi fratele Ion, aveam noroc de le Dumnezeu, cum adesea ne spunea mama, de aceea am reuşit.

Bunelul a luat un boţ de lut cu mâinile, şi s-a pornit în casă să-l aranjeze, aşa cum ştia el. Noi încetişor, după dânsul. Mai departe noi n-aveam treabă, decât să privim, cum bunelul, a aşezat binişor gurarul la loc, l-a uns prin jurul lui cu lut, (pe dinafară şi pe dinăuntru), a cârpit crăpăturile sobei de sub plită, l-a netezit cu o lopăţică din lemn, din când în când muind-o într-o căldare de apă, tocmai cum făcea şi mama (cine şi de la cine s-a învăţat), nu ştiam, dar nici nu l-am întrebat pe bunel. Am lăsat această întrebare pentru mama, când se va întoarce de la deal. Poate ne-a lăuda, aşa mă gândeam eu atunci, dar să ştie ea, sau mai ales tata, de ce noi am lipit soba, m-am mâhnit puţin, gândidu-mă în sine, că nu face s-o întreb, fiindcă ea ne va da nouă mai multe–ntrebări, ne va descoase şi cine ştie cu ce se va termina „subotnicul” nostru de azi. Bunelul aruncând lopăţica în căldare a zis:

-Gata!!!

-Acum mergem afară să ne cătăm de lucru. Pân' vine tat-to poate se va usca.

...Zis şi făcut...

Tare am mai fost de harnici în ziua ceea: am măturat prin ogradă, am dus gunoiul cu căruciorul, am curăţit băligarul la vacă, am dat mâncare şi apă la găini, la porc, am smuls ştirul din grădină pentru porci. N-am uitat să împrospătăm apa din căldarea atârnată de cuiul de la nuc, căci, tata numai prin asta, înţelegea că suntem ascultători.

Numai ce le-am terminat pe toate de făcut, că iaca soseşte şi tata cu calul de pe câmp cu „bidarca” cum îi spuneau ei. Noi cuminţi ca niciodată, stătem cu bunelul pe prispă, în faţa casei, eu ţineam în mână şi o carte de geografie (chipurile învăţam), iar bunelul ca întotdeauna ne povestea ceva.

-Ce faci, tătuţă? (aşa-i spunea tata şi mama bunelului). Şi a continuat:

-Vă odihniţi oleacă?

-Da, când ne odihnim, când citim. Iaca băieţii ne-au arătat cum arată balena, a răspuns bunelul, privindu-ne zâmbind pe noi.

-Cum băieţii azi? Au fost cuminţi?

-Bine, astăzi chiar am lucrat prea mult, şi continuă mai departe fără, să-l aştepte pe tata să mai întrebe ceva.

-Iaca Anica îi dusă la deal la prăşit păpuşoi, iar eu cu băieţii (fiindcă este lut în drum), am cârpit oleacă soba ceea din casă, că era crăpată şi ieşea fum. Amu o măi rămas să se usuce şi pe urmă Anica va da-o cu var, sau cu vopsea (cum a vrea), cred că n-o să mai iasă fum pe-o bucată de vreme. M-au ajutat şi băeţii, aşa că sunt de laudă, pot să se ducă la jucat cu mingea, la care tata i-a spus:

-Matale, tătuţă, mai bine ştii, ce trebuie ei să facă, că altfel cu joaca şi şotiile lor pot să iasă şi din „frâu”. Dar dacă matale aşa spui, apoi, n-au decât să plece pe şes la bătut mingea.

Noi, ascultând aceste vorbe, spuse cu atâta bunătate, atât de bunel, cât şi de tata (cam rar), n-am mai aşteptat să fim rugaţi a doua oară, şi strigându-l şi pe mahalagiul nostru de peste gard la vale (care-l chema tot Ion), am şters-o la joacă pe şes.

Seara, când a venit mama de la prăşit, soarele era după deal. S-a aşezat oleacă pe prispă, unde şedea doar bunelul, zicând:

-Seară, bună, tătuţă, aţi mâncat ceva azi?

-V-am lăsat în casă pe plită un ceaun cu borş, nu l-am dus în beci, că dimineaţa, când am plecat era încă cald, ori nici nu v-aţi uitat? -adăugă ea. Acuşi îmi spăl mâinile, fac o mămăliguţă, încălzesc borşul şi vă chem la masă.

-Da unde-s băieţii?

-A fost Efrim mai înainte şi le-a dat voie să plece la şes, să se joace oleacă. Azi au lucrat ca niciodată. Vezi cât de curat e prin ogradă? i-a spus bunelul mamei, arătându-i cu privirea ograda.

Mama, ascultând din mers ce spune bunelul, totodată privind şi prin ogradă cât e de bine măturat, s-a dus în casă după ceaun. Iar colo… ce să vadă? Plita era lipită prin jurul gurarului, prin părţi numai ce, pe când ceaunul neclintit, nici nu s-au uitat în el. Ce-o mai fi şi asta?, se gândi mama, şi ieşise afară cu ceaunul în mână (era deja rece). L-a pus pe plita de vară de-afară, a adus nişte ogrinji şi a aţâţat focul să încălzească borşul. După ce umpluse soba bine cu ogrinji, mai puse un ceaun mai mic în gaura plitei de la spate, adăugă oleacă de făină de păpuşoi, oleacă de sare. A mai adăugat ogrinji în sobă, şi numai după asta s-a apropiat de prispă unde şedea bunelul întrebându-l:

-Da ce-i cu soba ceea, tătuţă? Cine a lichit-o? Doar era încă să ţină.

-Anică, de ţinut ea ţine, că n-avea să se răstoarne, dar vezi, că ieşea fum. Şi ne-am apucat noi cu băieţii, fără să mai stăm pe gânduri, s-o aducem la condiţie:

-Dă s-o înnoim oleacă, că tot una lut este (ş-apoi nici n-ă mers mult). Aşa că ţi-a rămas şi ţie pentru lichit pe toată vara. Iar pentru băieţi chiar le-a fost interesant, că nici un pas n-au făcut în lături (nici în drum), n-au fost, şi m-au ajutat în toate. Altădată, vor şti şi ei cum să ungă o sobă, când iese fum, căci tu eşti mereu la deal pe toată ziulica, şi nu mai ai timp pentru asta. Când poţi... dă... mă rog poţi..., dar nu în timpul prăşitului de vară. Aşa că nu este în-zădar. Amu o mai rămas s-o dai cu var, sau cum tu vrei? Putem s-o dăm şi noi, mâine după ce se va usca bine. Numai să ne laşi peria că eu nu ştiu unde-i. Var este în beci, iar apă la fântână cât doreşti. Aşa că batem palma, a spus bunelul, de parcă, era la piaţa de animale cumpărând purcei.

-Cum zici?, -a terminat în sfârşit bunelul acest discurs lung, dar spunea atât de convingător, că mama nici n-a îndrăznit să-l întrerupă. La rândul ei îi spuse:

-Iaca chiar bine, c-aţi reparat-o. Că anul ista nici n-am avut de gând s-o stric, aşa, că parcă mi-aţi citit gândurile. Şi zicând aşa, s-a dus la plită să termine mămăliguţa, da de-aici tot îl cerca pe bunel cu întrebările:

-Da ce mai face gâsca ceea din sarai care şedea cloşcă? Ai controlat-o, tătuţă? Este la loc?

-Da, Anică. Am controlat-o nu odată. Dar văzând că nu prea vrea ea să steie pe ouă, am legat-o binişor de coşarcă, i-am mai dat de mâncare şi apă, şi să vezi că gâsca noastră s-a astâmpărat. Dar mai mult, dacă vrei să mă crezi, nici n-am avut timp să intru la ea.

-Nu-i nimic, tătuţă. Principalul că ai aşezat-o binişor la locul ei să stea pe ouă. Am s-o controlez eu mai pe urmă. Şi zicând aceste cuvinte, mama, parcă intuia ceva, şi, înainte de a pune la foc măliguţa şi borşul, a intrat de-odată în sarai să vadă ce face gâsca şi cum ea cloceşte ouăle.

Bunelul a răsuflat în sfârşit liniştit, bucurându-se, că nora nu i-a mai dat alte multe întrebări provocătoare, ca altă dată, căci putea să afle adevărul cum a fost stricată soba. S-au poate a înţeles, dar n-a dorit să recunoască?, -nu e cazul. Căci nici n-am făcut nimic rău. Ba chiar un lucru pentru unii, care habar n-au ce-i lutul, nu mai putea s-o facă nici în ruptul capului. Dar, cum se spune de la bine nu căuta mai bine.

Dar n-a trecut mult timp, cât doar mama a intrat în sarai şi a controlat ce face gâsca pe ouă, ca mai apoi bunelul să fie oleacă ofensat. Şi încă cum? Dar aici, să-i dăm voie mamei să-l informeze pe bunel cum sta gâsca legată de coşarcă pe ouă:

-D-apoi, tătuţă, i-a spus ea, cum poate ea-gâsca să stea pe ouă, dacă matale ai legat de coşarcă gânsacul, şi a zâmbit binevoitoare, că bunelul nu s-a supărat deloc, decât doar a menţionat:

-Da tu cum gândeşti, Anică, că eu am cătat-o că-i gâscă ori că-i gânsac? Şi nici n-am întrebat-o. Iar dacă după ce am legat-o s-a ogoit, apoi ce puteam eu să fac mai departe, decât doar să-mi caut de treabă cu băieţii şi cu soba pe care am lichit-o. Iaca cum!

-Nu-i nimic, tătuţă, i-a răspuns mama, acuşi găsesc eu gâsca şi o aşez la locul cuvenit. Iar eu voi pregăti de mâncare, cum şi se cuvine după o zi de lucru încordată. Aşa că matale, până când poţi să te odihneşti, că ai meritat pe deplin. Numai cât face soba adusă la condiţia cuvenită, că-mi pare că a răsuflat adânc ca o fiinţă cu suflet.

Între timp am sosit şi eu cu fratele Ion de la joacă, însetaţi şi înfometaţi, că nici nu vedeam lumea din jur. Mama de-acum pregătise mâncarea, şi nu-i rămăsese nimic, decât să ne cheme la masă:

-Tătuţă, Vasilică, Ionel -ne-a strigat pe toţi mama.

-Hai, spălaţi-vă mâinile şi veniţi la mâncare, că azi aţi meritat-o pe deplin. Bunelul ne-a povestit totul, cum voi azi aţi fost de harnici, ca niciodată. Aşa că aţi meritat să fiţi lăudaţi. Iar la toamnă când veţi merge la şcoală, o să vă cumpăr la amândoi genţi noi.

Zicând astfel, mama, răsturnă mămăliguţa pe un fund de lemn rotund, tăiat de mine cu ferestrăul, cum mi l-a măsurat şi însemnat cu creionul bunelul încă anul trecut, fiind la şcoală la lecţia de muncă. Aşa că era încă nou, puteam să numărăm şi câte mămăliguţi a răsturnat mama pe el. Dar acum mie nu-mi venea a număra, câte mămăliguţe a făcut mama într-un an. Eram rupt de foame, de mi se lipeau maţele de şira spinării, parcă simţeam şi saliva cât de greu mai trecea prin gât, adică prin căile digestive cum ne povestea Gheorghe Nicolaievici, învăţătorul de biologie, la lecţie despre organismul omului la şcoală, (din gură, în esofag, şi mai departe în stomac). Dar, degeaba ea (saliva), se mai ducea, dacă până când n-am pus în gură nici un boţ de mămăliguţă, nu mai vorbesc de borş sau alte delicatese. Nu-mi rămânea alta decât, să aştept răbdător, până mama şi-a face rânduiala deplină, aşa cum ştie ea, şi numai când va termina, ea singură şi va da comanda:

-Hai, băieţi, la mâncare, poftă bună.

-Dar până când mama, cum văd eu, nu se grăbea cu comanda. Deşi când îi vorba de lucru, ea este prima, şi prin hărnicia ei, îi trage şi pe ceilalţi după ea, fiind ei cât de leneşi. Cum ea vorbeşte cu ei, nu ştiu, sau le este un pic ruşine faţă de cei harnici? Căci mulţi din ei, nici nu ştiu, ce mai este şi asta şi cu ce se mănâncă, „Hărnicia”.

În sfârşit, mama ridică ceaunul întors pe fund în sus atentă să nu se frigă. Iar în jurul ei se împrăştiau nişte aburi fierbinţi şi mirositori, că făceam de-acum şi noduri în gât de nerăbdare. Dar în-zădar, căci mama nici s-o tăie nu se grăbea;

Aduse un mosorel de aţă, sub privirea noastră chiar jalnică de atâta răbdare, apoi încetişor, trecând cu aţa prin ea de la fund în sus atât de uşor, precum cuţitul trece prin unt. Şi a tăiat astfel de patru ori în cruce (chiar am numărat) că tot de una încă n-a fost comanda „la masă băieţi”. Mămăliguţa a fost împărţită în nouă bucăţi (le-am numărat şi pe ele), căci trebuia să ştiu, câte să mănânc, fără a mă uita în partea mamei.

Bunelul, şi-a spălat mâinile binişor la „umâvalinic” cu un săpun cu aromă de măr, şi s-a aşezat la masă pe un scăunel micuţ. Făcând aceeaşi procedură cu mâinile şi noi ca bunelul, ne-am aşezat la masă. În jur mama mai aduse încă trei scăunele, aşteptându-l şi pe tata. Sora Nina era dusă la buneii Cireş, aşa că pe ea nici n-o aşteptam. Era de-acum mai uşor. Dar tata, ca regulă, tot timpul întârzia la masă, aşa că el mânca de unul singur (când şi cum).

Noi ne-am aşezat binişor lângă bunel, unde erau deja pline două farfurii cu borş cu curechi, împrăştiind o aromă ademenitoare deasupra mesei, că puteai să-ţi înghiţi şi limba (aşa de tare eram flămânzi). Nu întâmplător am venit noi astăzi la timp acasă, şi-am nimerit drept la masă. Mama, încredinţându-se, că cei de la masă au tot ce trebuie, s-a aşezat şi ea, între mine şi fratele Ion şi ne-a spus:

-Poftă bună, fecioraşilor.

-Poftă bună, tătuţă, a zis mama, împăcată de ziua de azi, căci a fost bună pentru ea, dar şi pentru noi cu bunelul.

Şi bunelul le întinse la toţi câte o lingură de lemn (făcute de el mulţi ani în urmă, căci puteai să afle şi după vârful lor ), de câte ori au fost duse la gură, şi cât drum au făcut ele de la farfurie la gură. Dar celor de la masă, mai ales nouă celor mici, nici în cot nu ne era de asta. Lucram cu lingurile în farfuria cu borş atât de des, că îmi era şi teamă, că nu voi nimeri gura. Spre deosebire de mămăliguţă, care câte o dată, alene, o puneam în gură, căci „ce n-ai face, ce n-ai da”, dar borşul cu curechi, cartofi, pătrunjel, şi multe, multe altele, despre care ştia numai mama, este cu mult mai bun ca făina de păpuşoi, chiar şi prefăcută în mămăliguţă.

-Poftă bună, Anică, a răspuns bunelul, şi noi cu gura plină molfăind deja mămăliguţa cu borşul atât de gustos, că îmi curgea şi pe barbă.

-Da ce zămuşoară făcea mama din răţile sălbatice, pe care bunelul le aducea de la vânat... Îmi aduc acum aminte un caz, când am fost cu bunelul împreună la vânat răţi. Şi nu departe de noi, chiar la coada iazului, unde se strângeau o grămadă de răţi sălbatice.

Bunelul se aşeza binişor la colţul drumului culcat cu puşca, şi aştepta momentul. Misiunea mea era de a supraveghea în jur, să n-apară cineva, şi în caz contrar, îl anunţam pe bunel cu–n şuierat din şuierac de nuc, s-au din lut, preîntâmpinând astfel pe un moment să aştepte. Fiindcă, mi-am adus aminte de „şuierac” care bunelul mi-l lua de la „terfari”, vreau să spun, că erau oamenii care veneau de prin alte părţi, cu căruţa plină cu diferite lucruri casnice, care, strângând terfe, ne dădeau în schimb, „boială” de vopsit lâna, ulcele din lut pentru lapte, burluie din lut pentru vin, şi multe altele. Bunelul tot timpul schimba pe „şuieracuri”, praf de puşcă, iar mama pe „boiele”, -boia (aşa mama spunea) lâna toarsă de oi. Căci nu se mai termina ţesutul la „stative”, cum se începea toamna, şi afară nu mai era de lucru. Şi doar odată cu primăvara, înainte de Paşte, erau duse stativele din casă.

După ce bunelul împuşca câteva răţi, ne întorceam acasă împăcaţi, că mama ne-a face o zămuşoară, de ne lingeam şi mâinile de gustoasă ce era. Îmi aduc aminte, când mama penea răţile, pe urmă le tăia, găsind alicele în ele, spunea cu disperare şi durere:

-Cum, tătuţă, nu ţi-i jele de dânsele să le-mpuşti?. Şi „cinnătuindu-le”, aşa mama spunea când spăla păsările, le scotea măruntaiele şi le spăla cu apă caldă şi făină de popuşoi, continua, iaca am găsit alice şi în maieră, în rânză. Şi tare se mai mâhnea când găsea şi în inimă, zicând:

-Iaca şi-n inimă ai nimerit, tătuţă, -poate şi pe ele le dor? -la care bunelul îi răspundea mamei:

-Ia taci, Anică, că pentru asta şi sunt păsările, ca omul să se hrănească cu ele. N-ai ce face. Aşa-i dat pe pământ de la Dumnezeu... Doar cum de Paşte tăiem şi cârlani, şi alte păsări, şi boim şi ouă roşii, tot de la păsări, căci aşa-i de când a înviat Iisus Hristos. Da ce să-ţi spun eu ţie? Tu mai bine ca mine ştii toate. Cine mai multe rugăciuni ştie, dacă nu tu? Cine mai des merge la biserică, şi se roagă pentru noi cei vii şi păcătoşi, dacă nu tu? Iar tu.... Cine se roagă pentru cei trecuţi din viaţă, pentru odihna lor, dacă nu tu?. Iar tu. Aşa, că nu facem noi nimic rău, dacă vânăm câte ceva. Ş-apoi, şi cpoiii iştea trebuie învăţaţi câte ceva să ştie: să pescuiască, să facă ceva interesant pentru ei, da şi pentru casă. De vânat încă-i degrabă pentru ei. Vezi doar, că la vânat de iepuri, vulpi, mistreţi, nu-i iau. Astfel, copilul îmbogăţeşte. Nu-i aşa, Anică?

-Aşa-i, aşa-i, tătuţă, n-am ce să contrazic.

Astfel de zile, astfel de momente, fericite, împreună cu părinţii acasă, cu buneii, cu fraţii, surorile, am avut mai multe, care mi-au rămas în amintire pe veci, şi vor dispare odată cu mine. Păcat, că copilăria mea, în satul natal, a durat prea puţin - doar 15 ani.

Dar când mă gândesc acum că feciorii mei au fost lipsiţi de-aşa copilărie (am în vedere anume la sat). Şi îmi vine din nou greu pe suflet, căci, oraşu-i oraş, şi pentru un copil mic intrând în viaţă de-odată într-atâta lume, şi atâta aglomeraţie, îi vine greu să se orienteze. Şi-i evident, gândesc eu acum, că nu este în stare să memorizeze, toate cele din jur, cum o făceam noi acasă cu buneii.

Dar poate mă greşesc?

Deşi, cum pot să n-am dreptate, dacă copiii, chiar din primii ani de viaţă, sunt duşi la grădiniţă, iar buneii, pe care fiecare copil îl are, sunt departe de ei, în alte cartiere, şi aşa mai departe. Adică, cu alte cuvinte, într-o măsură oarecare, copiii, care şi-au petrecut copilăria la sate, sunt mai protejaţi. Căci mult depinde de momentul psihologic, la vârsta de copil când el pleacă dintr-un loc în altul. Şi după mine, cei care-au trăit la sat, au trecut prin mai multe peripeţii, au fost deprinşi cu lucrul fizic de mici copii, şi altele, sunt mai bine pregătiţi psihologic. Şi-i evident, când vine timpul să plece dintr-un loc în altul, la învăţat mai departe, părăsind satul, plecând la oraş la învăţat, sunt mai bine protejaţi. Nu ca cei de la oraş, care în afară de grădiniţă, şi apoi apartament, cu exepţie, mai văd ceva. Asta-i doar părerea mea subiectivă.

Şi eu atunci, la timpul meu, ca un copil, trecut la vârsta maturităţii, am plecat, bineînţeles în lumea mare, ca să mă învăţ, căci eram şi dornic de învăţâtură. Dar spre deosebire de copiii mei, eram deja pregătit la o viaţă mai grea fără părinţi, unde nu te aşteaptă nimeni seara, cu un cuvânt sau cu un sfat.

Tocmai acum am înţeles, că omul poate fi fericit cu-adevărat, doar când mai sunt părinţii, dar, de cum se trec în lumea cea dreaptă, ai o senzaţie, de parcă îţi taie aripile. Şi doar amintirele de ei, copiii care te înconjoară, şi zâmbetul oamenilor binevoitori, îţi mai dau puteri, cuget şi speranţă la ziua de mâine.

O zi cu ghinion...

2013-01-22T22:12:00.002+03:00

În memoria bunelului Nicolae Procopciuc (1888-1968),
cel mai bun şi iscusit învăţător pentru mine…

Într-o zi de vară cu călduri cumplite afară, căci era în luna iulie, mama mi-a dat o însărcinare, după ea, foarte importantă şi cu responsabilitate. S-o plimb pe sora mai mică, cu căruciorul prin ogradă, până când va adormi. Căci, necătând, că, în afară de mine, mai era sora mai mare, oricum, cu căruciorul, aşa se gândea mama, este mai binevenit unui bărbat. Eu atunci aşa şi am înţeles. Iar mai departe, după cum vor fi circumstanţele, şi cât va trebui plimbată prin ogradă până când va adormi. Dar ce responsabilitate putea fi de la mine, când şi eu eram cu câţiva ani mai mare, decât sora pe care trebuie s-o plimb. Şi m-am gândit eu pe dată în mintea mea, că puteam să fiu liber, şi să-mi caut de joacă, după ce va adormi. Căci, „ci ca ci”, dar de joacă oricând ne găseam, fără să mai stăm mult pe gânduri. Aşa şi s-a întâmplat şi atunci.

Dar, s-o luăm de la început, şi să vă povestesc ce s-a întâmplat în acea zi frumoasă şi călduroasă de vară, fiind pentru mine, într-adevăr o zi cu ghinion. Era cam aşa pe la amiază. Cu călduri insuportabile. Căci se simţea acea temperatură mare în jur, chiar şi plimbându-mă şi prin ogradă pe sub copaci la umbră. În jur zumzăiau muştele fără încetare. Vara-i chita lor. Bunelul, mi-a pregătit căruciorul. I-a uns roţile cu solidol, un fel de unsoare ca marmelada, şi la culoare şi la consistenţă, dar care la soare se topea şi ea. Şi avea şi-un miros specific. Mama a aşezat-o pe sora binişor în cărucior pe-o pernă, după ce o hrănise bine se vede, căci nu mai plângea, cum se auzea numai ce, ţipând de se auzea mahalaua în jur. I-a pregătit şi o horboţică, cu care a acoperit căruciorul să nu pătrundă muştele şi s-o trezească din somn. Eu, fiind ascultător până la un timp, am tras căruciorul prin ogradă, până când mă obosisem de tot. Sora nu se mai auzea plângând. Dormea bine şi adânc, se vede. Şi-i evident, după atâta plimbare prin ogradă. Graţie bunelului, care a uns binişor roţile la cărucior, că nu mai scârţâiau deloc, cum erau mai înainte neunse. Cu aşa scârţâit, care te durea chiar şi inima, nu mai putea să adoarmă, nu numai copilul din cărucior, dar nici cei din jur. Şi pe dată, chiar şi m-am gândit: -Nu întâmplător, cred eu, şi bunelul a uns bine roţile să nu scârţâie, -căci nu se mai odihnea nici el pe prispă. -Dar poate şi greşesc. Când mă gândesc astfel, căci, bunelul oricând o făcea din suflet. Şi nu doar pentru el, cât pentru cei din jur. Aici rudenia nu era principalul motiv. Am înţeles despre ce acum scriu, mult mai târziu. Dar, nu în zadar, se spune: mai bine mai târziu, decât niciodată.

Între timp, eu i-am tras binişor horboţica ceea pe faţă, să n-o mănânce muştele, m-am gândit în sine; că ar fi bine să plec oleacă la scăldat, până când una-alta! Şi fiind copleşit de căldurile de-afară, de-mi venea să mă scald şi eu ca găinele pe uscat, m-am gândit, că ar fi bine să trag o fugă până la iazul, care era chiar nu departe de noi, şi să mă răcoresc puţin. Căci ceilalţi băieţi din mahala, care de o seamă cu mine, care puţin mai mari, nu aveau astfel de ocupaţie ca mine, erau demult în iaz şi se scăldau şi ghiloseau în apa caldă cu mare plăcere. Puţin mai deparete de locul obişnuit pentru scăldat, erau întinse pe apă, şi câteva undiţe. Se vede că cineva dintre cei mai mari, în afară de joacă, mai foloseau timpul şi cu folos, prinzând peşte. Dar, nu prea se prindea peşte atunci, când în jurul undiţilor era atâta gălăgie, că peştii fugeau departe în mâl.

Bunelul, ca întotdeauna, era pe prispă, şi se odihnea la umbră. Mama trebăluia prin casă, cu muruitul pereţilor cu var. Era ocupată, că chiar s-o întrebat ceva, n-avea când nici să mă asculte, nu să-mi mai răspundă ceva. Dar pe ea nici n-aveam de gând s-o întreb, căci ştiam precis că n-o să-mi dea voie să plec la scăldat. Tata, ca întotdeauna, era pe câmp. El avea ocupaţia lui şi cred eu, că-i era pe plac, căci să te plimbi cu căruţa cu calul toată ziulica mare, după mine nu era mai mare plăcere. Dar, aşa-mi erau gândurile atunci, la acea vârstă. Căci când acum mă gândesc, câtă responsabilitate avea el, fiind brigadier pe toate câmpurile satului, nici nu-mi vine a crede... Toată nădejdea era la bunel, căci, dacă mă purtam bine cu el, oricând îmi dădea voie să mă joc, fără să mai ştie şi părinţii. M-am apropiat de bunel şi încet, să n-o trezesc pe sora din somn, -l-am întrebat:

-Bunele, pot să merg şi eu oleacă până la iaz să mă răcoresc, -căci sora doarme liniştită. Am acoperit-o bine, că nici muştele n-o sperie. Iar până când se va trezi, eu mă întorc înapoi. Vreau şi eu, ca toţi copiii, să mă scald oleacă. Matale doar ştii că pot deja să înot. Cum mi-ai arătat. Cum zici?

-Păi, cum spui, dacă te întorci repede, fără să mai observe mamă-ta, apoi n-ai decât s-o ştergi cât mai repede. Altfel te va vedea şi atunci nu te va mai lăsă la scăldat. Dar nici tat-to dacă vine de pe deal, nu-ţi mai dă drumul. Aşa că eu te înţeleg. Şi fugi cât nu-i târziu.

Eu, atunci, auzind cele ce mi-a spus numai ce bunelul, am luat-o la fugă spre iaz. Eram îmbrăcat doar în chiloţi, căci căldurile erau atât de sufocante, că nu mai sufeream nici o cămaşă pe mine. Poate de-atât nu purtam nici cruciliţa pe care mi-o puse la gât mama, fiindcă nu sufeream nimic pe mine. Şi mai ales pe astfel de călduri.

Era undeva după amiază, când am plecat. Soarele era încă sus, dar de undeva din depărtare, pe cerul senin, apăreau insuliţe albastre-închise de nori, ce prevestea, că timpul în curând se va schimba. Şi nu înspre bine. Aşa nori, oricând aduc ploaie. Uneori, chiar şi cu furtună. Ştiam precis, căci nu odată, fiind cu mama pe deal la prăşit, ni s-a întâmplat să văd astfel de nori, care se mişcau c-o viteză uimitoare, şi de la care îmi era groază. Iar acum, din când în când mai adia un vântişor, dar încă călduţ. Îmi făcea impresia, că el se deprinde cu căldura, după care, pe neprins de veste, va aduce ploaia însoţită şi de răceală.

În depărtare, ca dintr-un butoi, se auzea un tunet înăbuşit, dar care dispărea deodată. Dar atunci gândurile-mi erau doar la scăldat. Cu atât mai mult, că apa era atât de caldă, că-mi părea că-i fiartă la foc. Toţi, mahalagiii care se săturase se vede de scăldat, se pregăteau să plece acasă. Unii dintre ei, mâncând mere, prune, care şi ce avea, pe malul iazului. Se vede, că mai aşteptau să privească, ce va fi mai departe cu tunetul, care din ce în ce părera că este tot mai aproape şi mai aproape de noi. Deşi după sunetul lui îmi părea că este încă hăt departe, şi ci ca ci, da de scăldarit reuşesc eu. Dar, care până când nu aducea ploaie. Şi doar vântul, din ce în ce înteţea să bată, aducând de-odată şi stropi mari şi reci de ploaie.

Mă scăldam în plăcerea mea de unul singur, fără ca să mă grăbesc acasă. Căci, necătând la ploaia, care din ce în ce era mai aproape, cu stropii mai deşi, apa din iaz, mi se părea că se încălzeşte tot mai tare. Ştiam acest secret de la bunel: că apa din iaz, când afară plouă, se face mai caldă. El mi-a povestit. Dar nu apa se încălzeşte, ci aerul rece şi bătut de vânt, devine tot mai rece, iar apa din iaz, care toată ziua a fost încălzită de soare şi de vântul cald, aşa şi rămâne caldă, că nici nu-ţi dă voie să ieşi din ea. Şi mi-a mai spus, că pe aşa ploaie peştele se prinde tare bine. Când l-am întrebat pe bunel, da de ce se prinde anume pe ploaie, mi-a răspuns:

-Pentru că şi peştele iubeşte ploaia. Atunci apa devine mai tulbure, şi mai caldă. În afară de aceasta, ploile, mai ales cele mari, care rup şi maluri, cu apa de pe dealuri, mai aduce şi multă hrană pentru peşti. De aceea ei ies la suprafaţă, să-şi caute de mâncare. Cred că ai văzut şi tu, cum sar ei bucuroşi din apă?

-Am văzut, bunele, şi n-o dată. Dar eu aveam altă părere, de ce peştii, când plouă, ies de la adâncime la suprafaţă, şi privindu-l atent, ce va răspunde, am continuat. Eu gândeam, că ei ştiu că oamenii, vor să-i prindă, de-aceea şi când îi apa liniştită, stau la fund în mâl. Iar când îi tulbure, adică pe ploaie, ei se plimbă fără grijă, ştiind că pescarul nu-l vede. Matale ai ştiut de aşa ceva?

-Chiar este interesant. Şi să ştii, că versiunea ta nu-i lipsită de logică.

-Dar vezi că peştii nu-s ca oamenii, să aibă raţiune. Aşa că, este discutabil. Dar să ştii că mi-a plăcut logica ta. Bravo!

Iată astfel de gânduri îmi veneau mie atunci, când mă ghiloseam în apa caldă. Am uitat de toate pe lume, de parcă eram numai eu, ploaia şi iazul. Aşa s-a întâmplat atunci şi cu mine. În aşa clipe, uiţi de toate. Şi nu-ţi mai aduci aminte de nimic pe lume. Recunosc acum, că chiar uitasem şi de promisiunea mea dată bunelului: că voi veni cât mai repede acasă... Dar să vezi, că a fost drept cel care a spus; „nu se lovesc gândurile de-acasă cu cele de la piaţă”. Iaca şi eu acum, am nimerit în aşa situaţie.

Ploaia devenise atât de deasă, că deja nu se mai vedea nici cerul şi nici soarele. Şi doar picăturile de ploaie care făceau bulbuci şi pleoscăiau la atingerea lor cu apa din iaz, îmi aduceau aminte, că trebuie să mă grăbesc. Căci putea fi o ploaie şi mai mare, cum s-au mai întâmplat nu odată în sat, şi despre care îmi aduceam aminte cu teamă.

Am scos chiloţii, i-am spălat, i-am scurs (de parcă aveau să se usuce pe ploaie şi înşiraţi pe apă), şi i-am întins pe apă, cu gândul, că după ce mă cufund încă o dată, îi voi găsi, şi mă voi întoarce acasă.

Aşa şi am făcut...

M-am cufundat odată sub apă, ca ultima oară.

Iar când am ieşit la suprafaţă, ia chiloţii de unde nu-s! Atunci, iute, m-am cufundat încă de câteva ori, poate voi da de dânşii, dar fără succes. Se vede, că erau de-acum în mâl pe undeva. Caută-i dacă poţi! Aşa şi nu i-am mai găsit.

-Acum, ce-i de făcut? Trebuiam să mă întorc acasă.

-Dar cum?. Căci n-aveam mai mult nimic din haine. Şi-mi venise deodată o jale mare de mine, că nici nu ştiam ce să fac, şi ce să întreprind.

-Cum să apar eu acasă în halul ista?

-Dar dacă dau cu ochii de tata?

Numai gândindu-mă la astfel de întrebări, de-acum îmi era frică. Dar, dacă într-adevăr, întorcându-mă acasă îl întâlnesc pe tata? Căci, după timp, era şi vremea când el venea pe-acasă, să mănânce.

-Ce mă fac eu atunci?

Eram împăcat doar cu una: bunelul era acasă, şi mă gândeam eu, că pe ploaie nu se va porni nicăieri pe la feciori, cum o făcea adeseori. Încă bine, că afară ploua, şi din ce în ce mai tare, astfel, lumea n-avea ce căta pe drumuri, ca alde mine, dar se dădeau la dos de ploaie. Poate asta mă va scăpa şi mă voi întoarce binişor acasă, fără să întâlnesc pe cineva în drum spre casă. Căci de ruşinea ce-o aveam, îmi era şi greu să mă gândesc la aşa ceva. Îmi venea greu să mă gândesc: ce putea să se-ntâmple, să mi se întâlnească cineva pe drum, mai ales de seama mea, că nu mai avem loc în sat. Muream de ruşine nu alta.

Aşa, atunci mă gândeam eu, când tuchiluş, prin ploaie, pe sub garduri, am venit repejor acasă, că nici eu singur n-am înţeles, cum. Încă bine, că păpuşoii din grădină erau oleacă mărişori. În orice caz, când am ajuns în grădină, mi-au venit şi gânduri mai bune: voi trece repejor în casă, să nu fiu observat de mama. Bine, că ploua aşa de tare, că chiar să fi avut ceva îmbrăcăminte pe mine, oricum o scoteam. Dar nu şi chiloţii, căci deodată puteam fi întrebat în primul rând de mama:

-Bine, şi te înţeleg c-ai scos cămaşa. Dar de ce şi chiloţii? Ori chiar nu ai ruşine?

Dar, se vede, că şi de data asta, îngerul meu ocrotitor, m-a salvat.

Căci, când am ieşit din păpuşoi, pe-afară nu era nimeni. Şi-mi trebuia să fac doar câţiva paşi, ca să fiu de-acum în tindă. Mi-am luat inima în dinţi, şi aşa am şi făcut. Dar, m-am dus nu în casă, unde era mama cu toţi ceilalţi, ci în şopron, unde ştiam că pe cuptor sunt haine. M-am urcat repejor pe cuptor, unde erau hainele noastre, a copiilor, de schimb, şi m-am îmbrăcat, de parcă aşa şi nu s-a întâmplat nimic.

Apoi am ieşit afară şi m-am aşezat cumincior pe prispă şi aşteptam parcă ceva. Dar ce aşteptam? Ca să-mi mai treacă din timp şi să fiu ocupat cu ceva, până când ai casei mă vor observa, am luat un măr, care se afla la o întinsătură de mână de pe prispă, şi am început a roade din el. Şi mâncam cu aşa o poftă, de parcă n-am mai văzut mere de când eram. Şi tot aşteptam. Nici eu singur nu ştiam: ce anume? Dar, trebuia să fiu calm, şi să nu mă provoc cu nimic. Chiar nici cu vreo întrebare, pusă nelalocul ei.

În sfârşit, trăgând cu ochii în ogradă, unde lăsasem căruciorul cu sora, nu l-am văzut. De parcă bunelul, sau mama, aveau să-l lase acolo, unde eu l-am lepădat, şi, încredinţându-mă că nu este în ogradă, da-i undeva la dos, mi-am venit puţin în fire.

Între timp, apare şi bunelul.

Venea din ocol de la vacă. Se vede, că i-a dat mâncare. Sau poate a trecut doar cu văzutul, cum o făcea mereu bunelul în timpul zilei. Mai ales, când bătea un vânt puternic, ori ploua, bunăoară cum azi. Închidea binişor poarta, să nu sară din ţâţâni. Controla să nu se simtă rău nici un animal din ogradă... Iar eu, mi-a venit deodată în gând, am lăsat-o pe sora în cărucior în ogradă. Şi încă când?, -când afară ploua... Deşi, să fiu sincer până la urmă, şi să fiu înţeles, că n-am făcut-o intenţionat, vreau să spun, că atunci când m-am dus la iaz, încă nu ploua afară. Deci, aici nu sunt numai eu vinovat, ci şi circumstanţele, care apăruse odată cu ploaia. Dar dacă se întâmpla să vin acasă, nu cum acum pe ploaie, dar pe timp bun?, precis că bunelul era la locul lui pe prispă. Dar, oricum, de el, n-aveam niciodată frică, că-mi va face ceva. Altă treabă, dacă era tata acasă. Atunci o încurcam cu întrebările lui:

-Unde-ai fost? Ce-ai făcut? De ce aşa târziu ai venit acasă?... ori n-ai văzut că afară vine ploaia?

Şi multe multe întrebări, la care eu, atunci nu puteam să le găsesc răspuns, fără să fiu suspectat cu ceva. Dar bine, că acum nu este, căci dacă nu-i calul la poartă, înseamnă, că nici tata nu poate fi acasă. Pentru noi, copiii, mai ales pentru mine, era ca o regulă. Şi niciodată, de când mă ţin minte, n-am dat greş. Iată şi de astă dată, am scăpat. Într-adevăr, tata, încă nu venise. Iar mama, era cu copiii în casă, ţinând-o în braţe pe sora cea mică. Care după mine, trebuia să fie în cărucior afară. Şi nici prin cap, să-mi treacă: ce putea fi cu ea, dacă n-o lua la timp de afară bunelul, care era alături de ea, el mizând pe cuvântul meu de cinste. Şi gândindu-mă la aceasta, mi-a venit chiar ruşine şi mie atunci, la acea vârstă, şi că nu trebuia să procedez astfel.

Dar de-acum s-a întâmplat. Şi nimic, înapoi nu poţi să dai. Ş-apoi totul mi-a stricat ploaia. Şi nu numai ploaia... Dar şi circumstanţele rele, să-mi pierd şi unica îmbrăcăminte ce-o aveam. Dar şi ploaia, cu stropii ei mari şi răcoritori, şi apa din iaz, care nu-mi dădeau voie să mă concentrez la ceva, în afară de joacă. Acum, gândurile-mi erau doar la una;

-Ce i-a spus bunelul mamei? Unde-s eu? Şi cum de am îndrăznit s-o las singurică pe sora în cărucior?

Bunelul s-a apropiat şi s-a aşezat pe prispă, unde şedeam şi eu cuminte ca nimeni altul. Ploaia de-acum se oprise. Din nou apăru şi soarele de după nori. Iar în zare se văzu şi curcubeul, un semn bun, după cum ştiam eu din cele povestite de părinţi şi de bunel. Privindu-mă atent ce fac, bunelul mă întrebă:

-Vasilică, da unde te-ai rătăct atâta timp? N-ai văzut că vine ploaia? Sau unde-ai fost tu, acolo nici n-a plouat poate? Ce-mi spui?

-Sunt vinovat bunele... Dar asta nu-i numai vina mea.

...Şi i-am povestit bunelului toată istoria care s-a întâmplat cu mine la iaz...

Căci, cine cine, dar bunelul mă credea. Dar nici eu nu îndrăzneam să nu-i spun adevărul. Şi privindu-l, cum el mă ascultă, şi încredinţându-mă, că mă înţelege, l-am întrebat:

-Bunele, da mămţâca, ce-o zis, că am lăsat-o pe sora în cărucior, fără supraveghere?

-Da ce putea ea să spună, dacă eu i-am zis, că ţi-am dat voie pe-oleacă. Am luat toate asupra mea, aşa, că să reţii, şi altă dată să te ţii de cuvânt. Bine? Necătând la circumstanţe, cum ziceai numa ce.

-M-ai înţeles?

-Da, bunele! Am înţeles. Şi chiar îţi mulţumesc, pentru că m-ai apărat, căci de unul singur nu-mi închipuiam cum să ies din încurcătură. O să ţin minte pentru toată viaţa.

-Înseamnă, că cel care a spus „ajută-l pe om când ii greu, că când ii bine, nici nu se gândeşte la tine”, a avut dreptate, a zis bunelul, cătând cu privirea la mine, cum voi înţelege aceste cuvinte.

-Da, bunele! A avut dreptate. Dar nu definitivă, -i-am zis

-Cum adică -nu înţelegea el.

-Dar nu ştiu de ce eu cred, că chiar matale şi le-ai compus acum în treacăt. Ori n-am dreptate, cum zici?, l-am întrebat curios, căci într-adevăr, cele ce el mi-a spus atunci, le-am memorizat mecanic, dar nicidecum, nu înţelegeam sensul lor până la capăt; îmi era clar, că omul trebuie ajutat la nevoie, şi-mi părea indiscutabil acest fapt. Dar nu-mi era clar, sensul cuvintelor, să zic aşa, din partea a doua, care urmau după virgulă.

-Cum poţi să spui astfel, că, când ţi-i bine, să te gândeşti la tine? Iată cu a doua părere nu sunt de-acord. Doar, gândeam eu, când ţi-a fost greu cineva te-a ajutat. Da? Te-a ajutat. Atunci reiese, şi-mi părea că am dreptate, ca să-l ajuţi pe cel care ţi-a făcut un bine, când şi lui îi va fi greu cândva în viaţă.

-Nu-i aşa?

Iată astfel de lămurire o înţelegeam. Şi nu cum mi-a spus-o atunci bunelul. Deşi, dacă-ai căta, el a avut dreptate, cred eu. Sau poate a vrut astfel să mă controleze, cum eu gândesc, şi dacă voi proceda corect în viitor.

Căci, într-adevăr, dacă cineva te-a ajutat cu ceva, este necesar, ca şi tu să faci acest lucru indiscutabil în orice circumstanţe nu te vei afla.

În orice caz, doar astfel ar trebui să procedeze oricare om, dacă i-a mai rămas ceva din omenie. Cred eu, bunelul, când a spus cuvintele acelea, aşa şi s-a gândit. Dar nu l-am întrebat. Căci şi aşa i-am făcut atâtea probleme, că dacă afla despre toate tata, aveam să roşim amândoi: unul pentru că a făcut acea faptă nedemnă, (aici mă refer la mine). Şi altul care a ascuns cele întâmplate (este clar, că bunelul). Dar el a făcut-o doar din consideraţiuni bune, cu speranţa, că eu voi recunoaşte cele ce s-a întâmplat, şi prin faptele bune de mai departe, mă voi îndreptăţi în faţa lui, şi nu numai.

Astfel, bunelul ne încerca să afle, dacă educaţia pe care el ne-o promova, este corectă, şi dacă noi, copiii, vom creşte oameni cinstiţi şi devotaţi celor, care ne cresc şi ne educă.

Aici bunelul, ca psiholog, a avut perfectă dreptate.

Căci aşa şi s-a întâmplat, cum gândea el. Scriind aceste cuvinte, care mi-au rămas în memorie, deacum este dovadă, că pentru mine acea zi cu ghinion, mi-a fost de învăţătură pentru toată viaţa...

Recunosc..., şi-mi pare bine, că n-am uitat de sfaturile bunelului.

Da!... Scumpă-i omenia, ca să vezi!... Şi mai ales când ai în jurul tău aşa prieten ca bunelul...

Fratele Ion, Şaric şi motanul

2013-01-21T22:58:00.000+03:00

A doua zi, de dimineaţă, cănd venise bunelul de la paza de noapte, omătul încă scârţia sub picioare şi era deja bătătorit, că sania luneca şi singurică pe omăt, fără a mai fi trasă.

Chiar îndată cum a sosit, de la serviciul de noapte, a îndeplinit ceea ce ne-a promis ieri, înainte de a pleca. Ne-a adus sfeclă şi cartofi copţi. Bunelul s-a gândit atunci, că ar fi bine ca să ne mai plimbe şi pe noi cu câinii, şi, venind în casă după noi, ne-a întrebat:

-Sunteţi gata, azi o să-i ducem apă bunelului Grigore Cireş, cu câinii şi cu sania. Aşa că, îmbrăcaţi-vă bine, că afară-i frig, de scârţie şi omătul. Dar până când, hai să bem un ceai, să ne încălzim puţin înainte de drum. Voi veţi mânca şi din cele ce eu v-am adus; sfecla de zahăr şi cartofi copţi în jăratic pe care le-am copt astă noapte.

Şi bunelul a pus un ceainic cu apă pe plită, a mai adăugat în sobă nişte vreascuri, şi până noi ne-am pregătit hainele, pâslele, cuşma şi mănuşile, ceaiul era fiert. Bunelul ne-a pregătit ceaiul din frunze de mintă şi măceş. Lui şi-a turnat într-o cană mare, iar nouă ne-a turnat într-o farfurie, a pus zahăr după gustul lui, şi ne-a dat linguri, cum ne dădea mama când ne chema la mâncat borş sau zeamă. Pâinea ne-a rupt-o bucăţele, şi am pus-o în farfurie, şi mâncam ceaiul, precum borşul cu lingurile. Din când în când mai muşcam din delicatesele (sfecla şi cartofii copţi). Bunelul a mâncat doar un cartof copt cu pâine şi ceai.

Iată aşa mi s-a întipărit când noi beam ceai acasă cu bunelul, în acea zi despre care acum aducându-mi aminte, am început să scriu.

-Acum, dacă aţi terminat de mâncat, îmbrăcaţi-vă repejor şi mergem afară să înhămăm câinii.

Bunelul a adus câinii, le-a dat câte o bucată de măliguţă rece de ieri, totodată înhămându-i din nou la sanie, căci de cum venise din noapte, îi deshămase să se mai odihnească, până vor fi iar înhămaţi. Bunelul căta de câini ca şi de un copil. Când a fost totul pregătit, bunelul a aşezat binişor butoiul rotund de lemn în sanie, cam vreo treizeci de litri. L-a fixat cu o frânghie, să nu să se rostogolească şi să cadă pe jos la cotituri. Astfel, în sanie mai rămăsese doar un loc din urmă, unde era nişa pentru te miri ce, cum zicea bunelul.

Am mers la fântână şi bunelul a umplut butoiul cu apă, eu, ţinând de leică, iar bunelul turna apa. După ce a fost umplut butoiul, bunelul i-a bătut vrana la loc, cu toporaşul binişor să nu iasă pe drum şi să nu curgă apă.

-Iaca, şi-i gata, îi plin, a zis bunelul.

-Amu, Ionele, sui aici din urmă, şi-i arătă fratelui Ion unde să se aşeze, iar în mână-i dădu-se hamurile, pentru ca pe drum câinii să fie conduşi. Doar trebuie să fie cineva să-i conducă.

-Da eu, bunele, unde să mă sui? -l-am întrebat

-Tu o să fugi după dânşii, că nu încăpeţi amândoi, îţi încurcă butoiul. Eu care n-am răspuns nimic, fiindcă îmi era clar că nu este loc. Dar ceea ce mi-a trecut prin minte, că aş putea să urc şi pe butoi, nici n-am întrebat de bunel, căci ştiam precis, că bunelul avea să-mi spună, că, în primul rând, este rece, şi-i chiar periculos.

Bunelul l-a aranjat bine pe fratele din urmă, unde era scaunul, iar pe el o pielicică de oi. Şi fratele ţinând de hăţuri, le trase puţin în semn că-i gata, şi sania trasă de câini, porni din loc. Eu încetişor fugeam după ei. Câinii, fiind cunoscuţi cu drumul, nu mai aveau nevoie şi de căruţaş, de aceea, fără ca fratele să-i mai mâine, fugeau înainte pe drumul lunecos, iar eu după ei abia reuşeam să mă ţin din urmă. Iar câinii, nici nu mai trebuiau conduşi, căci ei, ştiau drumul şi fără noi. Doar nu odată fusese şi ei pe la buneii Cireş, unde acum erau porniţi...

Şi nu o dată au parcurs ei acest drum împreună cu bunelul. Când mergea la serviciul de noapte, trecea pe lângă casa buneilor Cireş, şi câteodată se oprea şi la poartă, mai schimbând o vorbă două cu ei:

-Ziuă bună, Grigore şi Oliţă, ce mai faceţi şi cum mai trăiţi?

-Da cum, naş Nicolai? (aşa îi spuneau ei bunelului). Iaca încet pe lângă casă, ca doi moşnegi. Baba trebăluieşte prin casă, iar eu pe afară, căci şi iarna am de lucru de-ajuns. Numai cât face să aduc apă tocmai din capătul celălalt de sat, amu când afară-i frig, şi-i lunecos? Da matale, tot la serviciu şi tot cu câinii?

-D-apoi, cu câinii e cu mult mai uşor. Cât ar trebui să întind eu pe jos până la fermă? Mai ales, cum spui şi tu, pe omăt şi frig. Şi-i lunecos, să mai cad şi pe jos, să-mi frâng vreun picior? Căci oasele mele la anii iştea, îs tare slabe, şi nu dea Domnul să le rup cumva. Că rămân fără ocupaţie. Nu-i aşa, Oliţă?

-Matale, naş' Neculai, spui drept, a intrat şi mâca în vorbă. Şi-i aşa cum spui. Şi la noi, nu gândi, matale, că-s oasele mai tari! Iaca, eu mai sufăr şi cu maiura. Am avut şi operaţii o gramada, şi apendicită, şi nu ştiu mai ce! -aşa că trebuie să mă păzesc. Aşa mi-a spus şi dofturul ”Vineri”. Numai el ghietul doftur îmi ştie boala me. Da eu, îs lihămitită de boli. Da matale spui. La matale-i de bătrâneţe. Şi dacă eşti la pensie, de ce nu stai acasă? Că tot una, toţi banii n-ai să-i grămădeşti. Ş-apoi, matale nici nu-ţi mai trebuie de-acum bani. Principalul, să fii sănătos şi să ai ce mânca. Iaca ce ştiu eu!

-Văd, Oliţă, că ai început a te cruţa, a răspuns bunelul Nicolai, la cele ce a auzit de la mâca, mai în glumă, mai în serios. Care-i lucrul tău, dacă misiunea ta este numai în casă, şi să faci mâncare? Stai la călduţ, nu ştii de frig, de ploaie, de nimic, sau să aduci apă cum face Grigore. La tine Grigore-i ca la armată. Numai ai strigat: drepţi!, şi el se-ndreaptă bietul om de spate cum poate şi vine la porunca ta. Mai ceva ca în poveste... Dar poate şi pe dânsul îl doare ceva, cum zici? Nu te-ai gândit vreo dată că şi el trebuie să se mai odihnească.

-Da ce să zic, naş' Neculai, Grigore-i sănătos. Ia uită-te la el, cum arată la faţă. Cât îi de rumăn şi frumos. Numai se plimbă prin ogradă de ici-colo. Numai ce-l vezi, că vine la uşă, şi-mi spune:

-Măi babă, vreu un păhar de vin, dă-mi te rog cheile de la beci, că pe urmă ţi le-aduc înapoi aşa cum şi le-am luat... Apu el, cum spui matale, ce-i bolnav? El n-are nici o boală, dacă be vin. Iaca eu, nici nu mănânc ca lumea. Am dietă. Nu mai spun de băut. Ia aşa câte odată, când vin nepoţeii, mai cinstim câte un păhăruţ. Da matale spui.

-Ia lasă, mai babă, nu mai spune toate secretele, că naş' Neculai, n-are numai astă grijă. Mai bine mergi în beci, şi adă o toştorică de vin, să-l cinstim, că nu chiar atât de des se opreşte el pe la noi cu cânii.

-Cum zici, naş Neculai, am eu dreptate, sau nu? -a întrebat tuca Cireş.

-Tu, Grigore, ai dreptate oricând. Te ştiu de un om harnic şi gospodar. Aşa, că dacă mai cinsteşti câte un păhar, nu-l cauţi prin sat, da îl ai pe al tău. Şi-i făcut tot de tine. Şi-i gustos, ca la nimeni. Aşa că nu cred, să se găsească cineva din sat, să refuze aşa propunere. Cred că m-ai înţeles -şi zâmbi la ambii bunei.

Între timp, mâca a adus o toştorică de vin, şi a pus-o oleacă pe plită să se încălzească, căci vinul din beci era rece.

-Iaca, voi spuneţi de sania cu câini, a început a vorbi bunelul Nicolai pe altă temă. Cred, că şi voi râdeţi de mine, cum îmi spunea şi Efrim, că râde lumea de mine când mă vede cu câinii. Da lumea, dacă ştiţi, de—aceea şi-i lume ca să-l vorbească pe unul, să-l râdă pe altul. Nu poate nimeni să le închidă gura. Deaceea las' să vorbească, până li s-a întoarce gura la urechi, cum se spune din popor, că pe mine nu mă doare capul de ei. Eu îmi port de grijă doar mie şi de nepoţei, că-s tare deştepţi, nu ca alţii. Şi cred, că fac bine. Ce spuneţi?

-Da ce putem noi să spunem, a răspuns bunelul Grigore, căci mâca s-a obţinut să răspundă ceva, se vede că este de altă părere, şi, ca să nu-i strice inima bunelului Nicolai, mai bine a tăcut. Iar bunelul a continuat gândurile, zicând:

-Câinii dintotdeauna au fost de ajutor oamenilor. Cine n-are câine pe lângă casă? Numai cel care-i leneş şi nu-i gospodar, căci el nici n-are ce păzi, dar nici n-are cu ce-l hrăni, aşa, că bine fac că nu mai ţin câini, că altfel erau nişte fiinţe chinuite. Iaca răspunsul meu, naş' Neculai! Şi a adăugat, privind la mâca:

-Ia toarnă, măi babă, câte un păhăruţ că de-acum s-a încălzit puţin.

Şi mâca, încetişor, cum era ea de firea sa în toate, a umplut două păhare mari pentru ambii bunei, iar ei şi-a rezervat un păhăruţ mai micuţ, din care de când mă ţin minte, mâca cinstea când veneam la ea.

-Fiţi sănătoşi, Oliţă, Grigore, deie Domnul vouă şi la toată lumea pace şi noroc, roadă în casă şi belşug pe masă, a spus bunelul Nicolae un toast, mai lung, căci iubea oricând să vorbească mai mult ca alţii.

-Mulţumim, naş' Neculai, pentru cuvinte bune, şi fii şi matale sănătos, şi odihnă meritată la pensie. Nu mai lucra atâta. Las să lucreze cei tineri, că lor mai mult le trebuie, şi nu matale, -zise mâca, nu atât un toast, cât un sfat bunelului.

-Noroc, bucurie, sănătate, a spus şi bunelul Grigore toastul lui de fiecare dată, care îl ştiam şi noi copiii.

Şi, ciocnind păharele cu fiecare în parte, le-au deşertat pe loc cum şi se cuvenea, doar buneii, mâca doar înghiţind un gât, l-a pus pe masă, de parcă mai trebuia să se mai încălzească. Dar buneii mai gustând din brânza tăiată binişor în hrinci mici, şi aşezate în farfurie cu pâine şi usturoi, au mai cinstit câte două păhăruţe, ca să fie trei, cum spuneau ei. Că neapărat trebuie să bei doar atâtea păhare. De spus ei spuneau că numai trei, dar bunelul Grigore, când nu era mâca pe-aproape, nu le mai număra. Aşa l-am ştiut noi de mici. Aşa şi l-am cunoscut şi când am crescut mai mari. Şi aşa a ajuns şi la o vârstă apreciabilă. Dar şi lucra mereu şi a ajuns şi peste optzeci de ani şi n-a mai avut boala ceea cum îi spunea mâca mereu „ahoric”, adică, care bea mult, şi trebuia lecuit.

-Mulţumesc de masă şi de cinste, a zis bunelul Neculai, şi, ridicându-se de la masă, a mai amintit, mai mult pentru mâca decât tuca:

-Da voi ştiţi, că cu câinii poţi să faci şi multe, multe alte lucruri pentru ajutorul omului, şi privi atent ce va spune mâca, dar văzând că mâca nu ştia ce să spună, i-a zis bunelului Grigore:

-Iaca, băieţii (avea în vedere eu cu fratele), au de gând să vă aducă cu câinii şi cu sania apă de la fântâna noastră, care-i bună de băut. Şi va ajunge pe mai mult timp. Apoi, tot aşa de câteva ori, şi trece şi iarna. Iar vara e-o plăcere să te primbli pân' la fântână să aduci câte o căldare de apă. Cum zici, Grigore?:

-Da ce pot eu să spun, decât mulţumesc!

Iată astfel de convorbire am reţinut, eu din copilăria mea. Iar finalul uneia din călătorii, n-a fost atât de fericit, aşa că mai mult tata nu ne-a mai dat voie să ne mai urcăm şi noi în sanie. Această ocupaţie a rămas pe seama lui tata. El aducea apă cu acelaşi butoi, dar cu sania lui cu calul, cu care era la serviciu zi de zi.

Peste câteva minute, câinii, am ajuns la bunelul Grigore la poartă. Şi a început să se gudure şi să hamăie încet, dând de ştire că cineva este la poartă. A ieşit bunelul, a tras sania cu câinii şi cu fratele în ogradă. A dezlegat butoiul cu apă, şi l-a pus pe prispă, zicându-ne:

-Cum de v-a trecut prin cap să-nhămaţi câinii şi să-mi aduceţi apă?

-Asta, tucă, nu noi, bunelul Neculai s-a gândit, să vă aducem apă de la fântâna noastră. La matale doar apă de băut nu este. Iar acum îi frig, şi-i lunecos, îţi vine greu să aduci apă tocmai de la capătul satului, i-am spus eu, auzind nu odată aceste cuvinte din gura bunelului Neculai.

-Ştie şi tăţâca despre asta, a adăugat bucuros fratele Ion. N-o să ne ocărască, totu-i sub supravegherea bunelului.

-Dacă-aşa, însamnă că-i bine, a răspuns bunelul Grigore. Mergeţi în casă să vă încălziţi, pe urmă o să vă duceţi acasă. Mâc'-ta, v-a făcut măliguţă cu jumere şi cu brânză de oi.

Doriţi, sau nu?

-Da! Ce-ntrebare mai dai şi matale, tucă, cine nu vrea să mănânce? Două bătăi strică, da două mâncări niciodată, am spus eu cuvintele binecunoscute şi de bunel.

-Apu-aşa şi este, mâncarea la nimeni nu încurcă. Este mai greu s-o faci. Da mâc'-ta totuna altă ocupaţie n-are, decât să facă mâncare. Aşa că aţi nimerit tocmai la timp. Mâca ne aştepta de-acum în prag, zicându-ne:

-Aţi îngheţat cu totul. Hai mai repejor, că la mine-i cald şi mâncarea-i gata. Spălaţi-vă mânuţele şi hai la mâncare!

-Ni-i frig..., măcă...., la mâni, au amorţit cu totul, a început fratele a sâcâi şi scânci...

-Treci mai repejor la masă, rupe o bucăţică de măliguţă caldă şi poart-o prin palme, să vezi cum te încălzeşti de-odată. Dar mai întâi spală-ţi mânile binişor. M-ai înţeles, Ionele?

-Da. Am înţeles, mâcă? Dar nu simt nimic cu ele.

După ce şi-a spălat mânile cu apă călduţă din ceaun, fratele s-a mai ogoit puţin, dar oricum îşi freca iute mânile, de-aici, zicând:

-Iaca, mâcă, iaca chiar, îmi trece frigul, şi, zicând astfel, muie mămăliguţa în brânză şi jumerile calde, îndreptând boţul unsuros în gură, după care îndată mai rupe o bucată de măligă, şi o purtă prin palme să se încălzească mai departe, căci cum n-ai da-o, dar foamea era potolită oleacă, mai trebuia să se încălzească.

-Şi cine v-a învăţat să veniţi cu câinii, să ne aduceţi apă? -întrebă mâca, privindu-ne pe ambii cât de ocupaţi eram cu mâncarea, purtând măliguţa dintr-o palmă în alta, căci era numai ce răsturnată pe fund.

-Bunelul Nicolai, el a văzut cum au înhămat câinii alţii de la nord unde-s gheţari, şi a cercat şi el, şi cum vezi, mâcă, s-a primit. Şi tata i-a dat voie, i-am arătat şi lui chiar o carte, unde erau desene cu câinii înhămaţi, şi de-atunci nu ne-a mai spus nimic. Iaca, vezi cum? Aşa că noi acum avem şi oacupaţie. Da matele nu l-ai văzut pe bunel, când trece cu sania cu câinii pe lângă matale?

-Cum să nu? L-am văzut, nu o dată, când mergea cu câinii şi sania la fermă. A trecut de câteva ori şi pe la noi cu câinii. Îi şi el în mintea copiilor. Voi cum ziceţi?

-N-ai dreptate, mâcă, nouă cu bunelul ni-i cu mult mai interesant, decât la alţi copii, el ne găseşte oricând ocupaţie.

-Iaca vezi, chiar şi azi. Nu-i vorbă, ne mai plimbăm şi noi cu sania, dar mai facem şi un lucru important. Iaca ţi-am adus atâta apă că vă ajunge pe câteva zile. Da poate chiar şi pe o săptămână. Nu-i aşa, mâcă, că-i bine? Şi-i chiar de folos pentru matale.

-Aşa-i, aşa-i, mâcă! Aici nu pot să zic nimic.

-Iaca când ne-nturnăm acasă, încăpem amândoi în sanie. Butoiul rămâne la matale, iam spus eu.

-Tata pe urmă îl va aduce cu bidarca, sau poate bunelul Neculai când va trece de la fermă, a adăugat şi fratele.

-Care bunel? Ce vorbeşti tu? Cum poate bunelul să încapă în sanie cu butoiul, dacă încăpeai numai tu, i-am spus fratelui.

Da tu nu te compari cu bunelul. Bunelul este mare şi înalt, că abia încape el singur cu cojocul lui. Nu mai spun de butoi.

???

După ce-am mâncat, ne-am spălat încă o dată mânile unsuroase, şi ne-am îmbrăcat, să mergem acasă. Câinii ne aşteptau cu nerăbdare în ogradă. Bunelul ni-a deschis poarta. Noi am urcat în sanie, fratele dinainte eu în urma lui, şi, dând de ştire la câini că suntem gata, am tras de hăţuri.

Cânii au luat-o la goană, pe drumul lunecos de gheaţă, căci nu mai era butoiul de trei ori mai greu ca mine, şi, astfel lor le era cu mult mai uşor. Nici câinii liniştiţi care ne trăgeau pe noi cu sania, nici viteza mare pe care ne duceau ei, nu prevestea nimic a rău. Până la cotitura de lângă Ghiţă Isaievici, câinii au mers fără a se abate de la drum pe undeva, decât doar la cârmuirea sovetului sătesc, unde câinii, au simţit, că era acolo tata, au cotit de la drum. Dar după ce a ieşit tata, i-a mai netezit pe cap, le-a dat o bucată de pâine, am luat-o din nou la drum.

Şi iată, când aproape de casă, în faţa saniei a apărut un motan, după care s-a început şi goana lor după el. La cotitura din vale, eu am căzut în omăt, în sanie rămânând fratele, care se vede, că a avut noroc, de sania, care unde el şedea era mai adâncă, şi nu putea să cadă. Eu însă fiind pe scaunul din urmă, n-a trebuit mult timp să fiu dus, iute cu cotituri alergând după motan, ca să mă prăval. Şi tot aşa alergând, câinii după motan, cu fratele în sanie, au ajuns tocmai la marginea satului pe gheaţă. Eu am alergat iute acasă, şi i-am spus despre toate ce s-a întâmplat bunelului. Bunelul a luat nişte bucăţi de pâine, pentru câini, se vede, şi s-a dus în căutarea saniei, unde era şi fratele speriat, se vede, de-a binelea. La capătul satului, s-au găsit nişte săteni, care au oprit câinii şi l-au dat jos pe fratele, care era cu obrajii roşii şi vineţi de frig.

Între timp a ajuns şi bunelul, unde erau stopaţi câinii cu sania. Le-a mulţumit sătenilor, pentru ajutor, şi a luat sania, pe fratele şi s-au întors acasă. Bineînţeles, că fratele atunci s-a speriat, dar ce simţea el atunci, poate şti doar el, dacă mai ţine minte, căci vârsta într-adevăr era fragedă, iar câinii, cu toate că erau dresaţi şi învăţaţi, n-au rezistat să nu alerge după motanul, care le-a trecut drumul. Câinele-i câine şi motanu-i motan, instinctul îi impune să alerge unul după altul. În orice caz, eu atunci aşa am înţeles. Dar, şi mai târziu, când am început a pricepe mai multe, n-am văzut nici odată, ca să treacă vreun motan pe lângă câine, ca el să nu hârâie sau să latre la el. Iar dacă-i slobod, numaidecât va alerga după motan. Aşa-i legea între animale. Cineva să fie mai tare şi mare, iar cineva mai slab şi mic. Dar, când scriu acum mi-au venit şi astfel de gânduri, care într-o măsură oarecare m-au mâhnit:

-Dar cu ce suntem, noi oamenii, mai presus, dacă având raţiune, procedăm tocmai cum am menţionat mai sus? Cineva doreşte să fie mai mare şi mai tare. De la care se încep şi toate nenorocirile pe pământ, şi toate zâzaniile între oameni. Iată de unde apar şi războaiele şi toate celelalte nedreptăţi. Şi-mi pare rău că nimeni cu nimic nu poate să mă contrazică, căci am dreptate...

Dar voi cum gândiţi?

Bunelul, Şaric, şi paza de noapte

2013-01-21T14:46:00.000+03:00

Am vorbit mai înainte, cum noi împreună cu fratele şi bunelul Nicolae, într-o zi de iarnă l-am dresat pe câinele nostru Şaric. Însă bunelul a mers şi mai departe cu educaţia şi dresarea câinelui. Dar, spre deosebire de acei câini pe care i-a văzut bunelul (aşa mă gândeam eu atunci), la care sania era-naltă şi de ea se ţineau cu mâinile, iar cu picioarele, se urcau pe ea din urmă, în aşa fel că din când în când se coborau şi o împingeau la dealuri, sau când câinii oboseau, bunelul a făcut o sanie de lemn şi unde puteai să te aşezi în ea, şi înhăma un câinen - când ne plimbam noi cu fratele, sau doi câini - când singur bunelul pleca la paza de noapte de la ferma de porci. În sanie era făcut un loc special, unde şedea, iar acolo era o nişă, unde bunelul punea de toate. Noi când îl întrebam:

-Bunele, da ce-o să pui matale acolo?, răspundea „te miri ce”, dar noi ştiam deja, că el ne aducea de la fermă sfeclă de zahăr şi cartofi coapte. În afară de asta mai avea şi de mâncare pentru el, da şi pentru câini, care şi ei aveau suflet şi trebuiau hrăniţi. Dar despre evenimentele celea o să-mi amintesc mai departe.

Cred eu, bunelul a văzut undeva, cum oamenii cei de la nord înhămau mai mulţi câni la o sanie. Cu mult mai târziu, am văzut şi la televizor cum la Ciucotca vânătorii se foloseau de mai mulţi câni, înhămaţi unul după altul trăgând o sanie.

Într-o zi am adus o carte de la bibliotecă, de Jack London, după care am citit câte ceva în ea, i-am arătat şi bunelului cartea, unde erau nişte desene cu cânii înhămaţi. La care bunelul, privind la ele, mi-a zis:

-Vezi, nu numai eu înhăm cânii, au mai făcut-o şi alţii până la mine, iar tat-to mereu mă dogeneşte:

-Lasă, tătuţă şi matale cânii iştea cu sania, că râde lumea de matale, da şi de mine.

-Unde ai mai văzut un om în etate să se plimbe cu sania înhămată cu cânii prin sat, în văzul lumii? N-ai ce te face când un copil se joacă cu cânii, se plimbă cu sania, şi altele, dar matale? Unde-ai mai văzut una ca asta?

Şi eu atunci neavând argumente (cum iubeşte tat-to să spună), tăceam din gură şi nu-i răspundeam nimic, dar acum am să-i arăt cum şi alţii înhamă cânii, şi nu unul doi, dar o haită întreagă.

-Tu, Vasilică, îmi spune bunelul, până când nu-i arăta cartea lui tat-to. Bine?

-Cum zici, bunele.

Şi nici să n-o duci la bibliotecă. M-ai înţeles?

-Da, bunele. Voi face aşa cum spui matale.

-Hai mai înainte s-o citim, mi-a zis el, apoi când vom fi pegătiţi ca să-l convingem pe tat-to, atunci o vom arăta. Bine?

-Bine. Aşa şi facem.

-Cred că aşa va fi mai bine. Bun?

-Bun!, bunele, eu încă n-am terminat de-o citit, că-i tare groasă, dar şi interesantă. Am citit în ea o povestire despre un câne, am uitat cum îl cheamă, dar voi răsfoi deseară unde am citit, şi-ţi voi spune. El tot era învăţat, cum matale îl înveţi pe Şaric, şi acolo, cânele l-a apărat pe stăpân de nişte hoţi. Iaca vezi, cum ne spuneai şi matale, că cânele poate să lucreze şi-n miliţie să prindă hoţi. Aşa, că tăţâca n-are dreptate. Noi am să-i arătăm cartea asta şi se va muia.

Cum zici?

-Foarte bună ideie, nepoţele... Chiar îmi place. Aşa şi vom face cum zici. Merge?

-Da, bunele...

Şi chiar aşa şi s-a întâmplat, cum noi făcusem planurile cu bunelul.

Într-o zi tata a venit acasă cu bidarca, la amiază, şi tocmai eram toţi in casă, numai ce întrasem de afară şi ne suisem pe cuptor să ne încălzim de la frig. M-am folosit de moment, când a întrat el în casă, şi am coborât cartea de pe horn, şi i-am dat-o bunelului, şi îi zic, de parcă nici n-a fost înţelegere între noi, să-i arătăm cartea tatei:

-Bunele, iaca în cartea asta pe care acum o citesc, am găsit nişte desene, cum sunt înhămaţi cânii la sanie, iar din urmă îi mână un om cu biciuşca. Tocmai cum i-ai înhămat şi matale. Bunelul n-a zis nimic, dar trăgea cu ochii ciulind urechile ce va spune tata. Tata într-adevăr, a atras atenţia la ceea ce eu am spus, şi îmi zice:

-Ian arată-mi să văd şi eu.

I-am răsfoit cartea, pănă am dat de desenul cu cânii înhămaţi (deşi puteam şi să n-o răsfoiesc), doar ţineam minte şi pagina, de câte ori am privit la ea, dar ca tata nimic să nu suspecte, din partea noastră (bunelului cu mine), am deschis-o la desen, şi i-am întins-o tatei. El a luat-o atent în mână, a privit desenul, a mai răsfoit cartea, şi m-a întrebat:

-Da cine a scris-o, Vasilică?. Şi de unde-s oamenii iştea?

-Jack London, i-am spus, a scris-o. El a fost un scriitor american.

-Da de ce spui că a fost? El ce nu mai trăieşte?

-Nu... A murit chiar de tânăr mai demult, i-am spus. Iar evenimentele despre care el a scris în carte, s-au petrecut la Alasca, unde-s troiene numai şi gheţari. Iaca pe-acolo nu departe în mare a făcut armata la marină badea Ion Turtureanu. Poţi să-l întrebi şi pe dânsul. Şi tuca ştie de asta, chiar el şi mi-a spus. Acolo în afară de câini nici n-au la ce înhăma săniile. Mai sunt şi cerbi, dar mai puţin îi înhamă decât câinii. Ei mai mult sunt folosiţi pentru carne, lapte şi blănuri. Iar câinii sunt mai răbdători şi mai iuţi. Dar şi mai devotaţi, i-am spus.

-Eu încă mai citesc cartea, vezi cât e de groasă?. Este tare înteresantă. Dacă o să doriţi, o să vă povestesc, înainte de culcare. Bine?

-Bine!, mi-a zâmbit el, dacă reuşeşti s-o citeşti, că tare-i groasă. Ai de buchit în ea până la Paști. Oare când a dovedit el s-o scrie? Ş-apoi, cred c-a scris-o în limba lor. Cum zici?

-Da... în limba engleză. Ai dreptate, tăţâcă, i-am spus. A scris-o în altă limbă. Apoi au tradus-o în limba rusă cineva care ştie limbi mai multe. Ş-apoi cineva din moldoveni a tradus-o şi în limba noastră.

-Vezi, câţi au trebuit să muncească doar la o carte?

-Dar face, căci, acest scriitor, deşi a trăit puţin, a scris mai multe romane, povestiri şi este citit de toată lumea.

-Da cum poate să-l citească toţi, dacă sunt o sumedenie de ţări?, a intrat în convorbire şi bunelul.

-D-apoi, n-ai înţeles tătuţă?, ia zis tata bunelului. Numai ce ne-a spus băiatul, că sunt oameni care cunosc mai multe limbi, şi traduc cartea dintr-o limbă în alta. Iaca aşa şi ajung în toate ţările...

-Şi-i bine! -a mai adăugat el, căci astfel pot să afle mai mulţi despre lucruri importante şi interesante. Iaca, şi noi, dacă nu era cartea asta, avem să ştim ceva despre el? Cum îi zice la scriitorul aista american?

-Jack London, răspund.

-Apoi cine ştia de London aista, dacă nu erau oameni care să cunoască mai multe limbi? -a continuat tata. Nu-i aşa? Sunt şi la noi scriitori, dar cum puteau să ştie ei despre cele ce se face la polul nord? Ei pot să scrie despre noi, ce se face aici în Moldova. Şi, cred eu, dacă cineva din moldoveni cunosc şi alte limbi, apoi se poate de tradus şi cărţile noastre, astfel şi americanii şi alte naţiuni să ştie ce se face şi pe la noi. Am dreptate, cum spuneţi?

-D-apoi, matale, ce nu ştii că Mihai Eminescu, Ion Creangă şi mulţi alţi scriitori şi poeţi, sunt citiţi în toată lumea? Şi-i clar că-s citiţi nu în limba originală, adică în limba noastră, dar tot prin traduceri.

-De ei am auzit şi eu, a menţionat bunelul. Mai ales, cel cu poveşti, căci mi-ai citit şi tu, Vasilică, nu odată. Vezi că ţin minte?

-Da! -a zis tata iscoditor, cât îi de bine să ştii carte, şi să poţi citi! Aşa că este foarte bine că citeşti cărţi, -şi a tras atenţia înspre mine, ce voi răspunde, căci eram pregătit şi aici din timp să-l conving pe tata în cele ce mai înainte tata le privea suspect. Ba chiar câte odată ne spunea că pierdem timpul cu cânii şi cu alte jocuri, pe care le inventa mereu bunelul. Gândind astfel, tatei i-am răspuns:

-Dar, ei, tăţâcă, şi am dorit să continuu convorbirea despre cei de la polul nord, care înhamă câinii şi m-am grăbit să-i povestesc măcar oleacă tatei, în susţinerea bunelului, -înhamă, nu ca bunelul un câne ori doi, ei înhamă o haită întreagă, căte cinci şi mai mulţi.

Vezi cum îi la dânşii? Da matale îl ocărăşti pe bunel, de parcă face un lucru nedemn de matale, cum spui adeseori. Eu însă am altă părere, i-am spus:

-Şi care-i părerea ta?, m-a întrebat tata.

-Apoi bunelul face un lucru poate neobişnuit pentru unii din sat... Dar le face foarte bine pe toate cu iscusinţă şi dragoste. Iaca cum... Ş-apoi nu la fiecare din sat îi venea ideea să înhame cânii la sanie. Poate de-atâta alţii nici nu înhamă cânii, ei nici nu ştiu, se vede de aşa ceva, sau nu se pricep, cum s-o facă. Căci nu-i chiar atât de uşor, cum se pare la prima vedere. Am dreptate, bunele? Cum matale spui?

-Amu, după ce mi-ai arătat în carte, cred că ai dreptate. Nu se mai pricepe chiar fiecare a dresa un câine, sau şi mai mult, să-l înhame. Iaca cum, la care, tata, neavănd argumente contrarii la celea ce numai ce am spus eu şi bunelul, a răspuns doar:

-Voi vedeţi, să nu vă loviţi cu sania..., că cânii…, dă..., ca cânii..., de unde poţi să ştii ce doresc ei să facă, şi ce zace-n el, că dă, este un animal, cum n-ai da-o. Ei pot s-o apuce şi pe dealuri, sau s-o ia razna pe alte drumuri... Să fiţi atenţi cu ei. Că este şi lume, care o apucă „aiurea pe şleau”, cum spunea tata mereu, de ce-i care fac lucrul „teap-leap”, adică fără suflet şi fără pricepere, da nu mai spun de un câine. Cine poate şti ce minte are câinele şi ce vrea el să facă? Dar dacă o să vă purtaţi bine cu dânsul şi n-o să-l înrăiţi, apoi se poate şi de-l învăţat.

Am văzut şi eu la circ câini învăţaţi, dar cu ei se ocupau oameni specialişti pe câini, şi pe care îi învăţau de mici, când încă-s ţânci. Dar unii gândesc că trebuie doar să-l legi cu o frânghie de gât pe câine, şi tot cu aceeaşi frânghie de sanie, şi gata!, urcă într-însa şi te va duce ca vântul. Nu mai este chiar aşa? Aici, eu nu spun de voi, cred că m-aţi înţeles corect? -şi a continuat:

-Iaca, chiar dăunăzi, am văzut, cum Ion a lui Cozma Pâcălău dresa şi el un câine. Văzând că nu vrea să tragă la sanie pe drumul drept, l-a dus în vărful dealului, nu departe de unde vara erau stânile, şi s-a suit în sanie să-l dreseze, cum ziceţi voi. Şi dă, dacă-i vale mare, sania vrei nu vrei, fără să fie trasă de câine s-a pornit la vale, şi-a luat viteză, târâind după ea şi câinele cu funia de gât şi pe Ion în sanie. Săracul de câine urla şi scheuna, de parcă îl jupuia de viu cineva.

-Vedeţi, ce dresare a făcut el?, că altă dată câinele cum o să-l vadă pe Ion cu sania numai o să-l muşte, altă dată să ştie să nu-şi bată joc de el. Iaca cum eu gândesc despre dresarea câinilor? -şi a continuat vorba ceea „Nu toată pasărea ce zboară, se mănâncă”.

După ce-a plecat tata la lucrul lui dintotdeauna, la cârmuirea sovietului sătesc, unde era şi oficiul lui, ca brigadier, stând de vorbă cu bunelul, -iam, spus:

-Ţi-am zis, bunele, că se va muia. Eu îl ştiu pe tata. Numai trebueşte să-i lămureşti, cum iubeşte el să spună, să-i argumentezi ceea ce spui şi el se-nmoaie. Nu odată m-am convins. Aşa că, mâine pregătim câinii şi sania şi mergem la plimbare. Las' să râdă cei din sat, că nu ne mai doare acum nici în cot. Principalul că tata de-acum este adeptul nostru şi ţine cu noi. Aşa că lumea din sat n-are decât să-şi roadă limba degeaba. Punem şi butoiul cel din lemn, şi-i ducem apă de la fântâna noastră bunelului Grigore Cireş. El totuna n-are apă bună, iar pe frigul ista şi pe omăt lui îi vine greu să aducă cu căldările tocmai din partea cealaltă de sat. Aşa că chiar se va bucura. Bun!

-Bun, a zis bunelul, dar asta va fi mâine, când mă voi întoarce de la lucru (înspre seară bunelul trebuia să plece la paza de noapte), la ferma de porci, care era lângă ferma de vaci, şi iazul numit Valea Işcalăului, undeva vreo trei kilometri de la noi de-acasă după sat pe partea stângă. Numită şi mahalaua Burghelea.

-Avea bunelul o mare dragoste faţă de câini, nu se despărţea de el, practic nicăieri, şi la lucru şi la vânat, la pescuit, căci era un câine dresat tot de bunel (uneori şi tata), după convorbirea cu noi despre Jack London... Noi îi ziceam câne-lup, cumpărat de bunel de la un vânător special pentru a-l dresa, de specie „ovcearcă” aşa-i spunea, şi l-am numit Şaric. De ce anume la numit Şaric, şi nu altfel, nu ştiu. Dar acest nume le-a fost pe plac la toţi. Se vede, că aşa bunelul a dorit...

Înspre seară, bunelul şi-a pregătit toate celea necesare de mâncare, ca să plece la paza de noapte, la ferma de porci a colhozului (fiind la pensie mai lucra paznic).

Îşi lua cu el o bucată de slănină, o căcilie de usturoi, o ceapă, o hrincă mare de pâne coaptă acasă de mama, un burlui cu apă de la fântână şi le punea în sania pregătită deja. Şi înhămând doi câini, căci mai avea bunelul şi o căţea pe care o chema Volga, pe care o înhăma doar pentru el, în nişte hamuri făcute special pentru câini, a scos câinii cu sania în drum, iar noi din urmă îl petreceam. În drum, bunelul se aşeză binişor în sanie, strângându-şi poalele cojocului sub picioare, să nu-i fie frig, dar şi nu să se târăie pe omăt, pornindu-se la drum, zicând:

-Hei...! Hei...! Hei...! fârtaţilor,
Ascultaţi-mă acum
Iute să pornim la drum!
-Hei...! Hei...! Hei...! căluţilor,
Să vă-nhăm eu azi şi mâine,
Voi să mă plimbaţi pe mine!!!

Şi câinii, fără să fie mult rugaţi, sau mânaţi cu biciuşca, s-au pornit din loc la drum împreună cu bunelul. Iar la vale de la poarta noastră, sania nici nu trebuia trasă, căci, luneca iute, atingându-le uşor picioarele dinapoi, că erau nevoiţi s-o ia la fugă, ridicând în urmă spulber de omăt.

Noi îl petreceam pe bunel până la marginea drumului de-vale lângă iaz, până la cotitură. Ajungând acolo pe jos din urma saniei, mai departe îl petreceam cu privirea, până dispărea în zare. În zilele senine îl vedeam chiar şi până la casa buneilor Cireş.

Iată aşa iarna, bunelul, de trei ori pe săptămână pleca la paza de noapte la ferma de porci.

Iar a doua zi când se întorcea acasă, ne aducea sfeclă de zahăr şi cartofi copţi în soba cu jăratic din lemne luate de acasă din vişin, prune, mere special pregătite pentru a coace sfecla şi cartofii în jăraticul de pomi fructiferi. Poate de aceea şi gustul lor era deosebit, în special, a sfeclei de zahăr coaptă.

Ţin minte acel gust şi pân' acum. Atunci pentru noi era o mâncare de delicatesă. Noi îi spuneam la sfecla coaptă marmeladă.

Astfel mi-au rămas în amintire clipele cele petrecute cu bunelul Nicolae Procopciuc, cu lungimea de-o zi doar descrisă cum am reţinut-o şi eu în minte. Dar căte astfel de zile fericite am petrecut noi împreună cu bunelul acasă la frageda noastră copilărie! Căci dacă-mi amintesc de toate, fac o carte. Şi de ce nu? Dacă nu eu, atunci cine poate s-o facă?...

Bunelul, noi şi Şaric

2013-01-21T13:51:00.001+03:00

Într-o zi de iarnă, eram cam la vârsta de 6 ani, încă nu umblam la şcoală, iar fratele Ion mai mic cu doi ani şi şase luni, bunelul Nicolae ne scoală din somn, adresându-se la noi în şoaptă:

-Hai, băieţi, sculaţi, altfel pierdeţi toată frumuseţea de azi. M-am gândit o joacă şi totodată pentru voi va fi şi sport la aer curat. Ia uitaţi-vă afară, cât de frumos a nins! Şi mai ninge încă.

Şi într-adevăr, când am privit afară pe fereastra îngheţată şi ornamentată frumos cu diferite figuri, înainte de a ne îmbrăca, era tocmai cum ne-a spus bunelul. Înseamnă că ceea ce-a gândit el cu joaca de astăzi, va fi interesant. De când aşteptam noi aşa o zi frumoasă de iarnă!

Ne-am îmbrăcat binişor, cum se cuvenea iarna în paltoane cu guler, vreo câteva perechi de pantaloni şi, încălţaţi în pâsle, cu cuşmă cu urechile în jos şi legaţi sub barbă. Şi neapărat ne îmbrăcam mănuşi din lână de oi împletite ori de mama ori de mâca Cireş, căci de când mă ţin minte când am început a înţelege, ele mereu împleteau mănuşi, colţuni, sfitere şi altele. Nu mai vorbesc de stative la care ţeseau covoare toată iarna. Şi doar odată cu sosirea primăverii, nu mult înainte de Paşte, scoteau stativele din casă şi se începea pregătirea de această mare sărbătoare. Într-un cuvânt se începea curăţenia generală prin muruit pereţii cu var şi vopsitul uşilor, ferestrelor, podului şi podelelor, că şi acum simt acel miros proaspăt din casă. Şi o făceau în fiecare an.

Iar înainte de a ieşi afară, bunelul ne mai înfăşura cu fularul, acoperindu-ne gura să nu tragem aer rece să nu răcim, oricând amintindu-ne:

-Să respiraţi aer numai pe nas, altfel puteţi să răciţi şi să căpătaţi „guturai”, aşa-i spunea el la răceală. Şi noi îl ascultam pe bunel, în măsura posibilităţilor, căci când ne porneam la joacă, vrei nu vrei, fularul se deplasa în jos pe barbă, şi nu mai înţelegeam cum noi respirăm aerul în piept, la care când bunelel ne observa, ne spunea:

-Vedeţi, de-amu sunteţi cu nasul plin de muci, eu ce v-am spus? V-am preîntâmpinat doar!

Şi după ce bunelul ne sufla nasul cu degetele lui lungi, că aveam impresia că ne va smulge şi nasaul, din nou ne punea fularul la gură. Bunelul îmbrăcat ca întotdeauna, în cojocul lui legendar lung, că ajungea cu poalele lui omătul, astfel făcându-ne şi pârtie din urma lui când mergea prin ogradă, el înainte iar noi unul după altul din urmă. Bunelul era tot în pâsle, dar mai era încălţat încă cu ceva care noi nu înţelegeam ce sunt şi pentru ce s-a încălţat aşa, la care el în serios ne spunea:

Vedeţi, cum? -Voi ieşiţi numai la joacă. Eu, însă, mai lucrez prin ogradă. Dau mâncare la porci, fân la oi, ciocleji la vacă. Apoi, după care curăţ ocolul la oi, rânesc la vacă şi la purcei, aduc apă de la fântână şi adăp toate animalele. Şi câte şi mai câte altele necesare pentru casă. Iar ca să nu se ude pâslele, încalţ şi „caloşii”, aşa le spunea bunelul, (încălţăminte din gumă nu înalte, doar până la căpută, care se încălţau pe pâsle). Ascultându-l pe bunel ce spune, eu l-am întrebat:

-Bunele, da de ce nu ne-ncalţi şi pe noi aşa? Că la noi de-atăta joacă tot se umezesc picioarele. Cred că-ai văzut şi matale când veneam uzi de afară. Când ne descălţai, chiar ne spuneai că suntem uzi la picioare. Nu mai spun de mama, când ne vedea în astfel hal, ne ocăra:

-Iar, v-aţi udat picioarele? V-am spus să nu umblaţi cu pâslele prin apă?, mereu ne dogenea mama, şi matale, dar mai rar, la care eu răspundeam:

-Mănţâcă, n-am fost prin apă, noi doar ne-am jucat prin omăt. Iar omătul la căldura picioarelor mele se topeşte şi se face apă. Cu ce sunt eu vinovat?

-Văd că multe mai înţelegi, răspundea cu zâmbet mama, şi ne lăsa în pace. Dar nici odată nu uita să ne pună pâslele la uscat pe cuptor. Nouă, la copii, după atâta joacă afară şi obosiţi, câte odată, ne venea greu să ne descălţăm, nu să mai avem grjă de ele. Dar pentru ce mai este bunelul, mama, tata? Căci noi eram mici şi nu înţelegeam multe. Principalul, atunci era ca noi să-i ascultăm. Şi spun acum sincer. Nu ieşeam din cuvântul lor, în orice caz la vârsta copilăriei fragede. Dar să mergem mai departe şi să-mi amintesc ce-a fost în acea zi, care chiar de dimineaţă era atât de frumoasă.

Soarele se ridicase abia puţin deasupra dealului din faţa casei şi părea atât de mare şi puternic, cu raze strălucitoare în jur, prefăcând şi câmpul alb acoperit de omăt într-o culoare fantastică de frmoasă. Dar razele lui căzându-mi pe faţă, nu simţeam acea căldură, pe care o simţeam vara, n-avea el puterea ceea, dovadă, omătul alb şi scârţiitor, care nici n-avea de gând să se topească. Anume această calitate a soarelui de iarnă, şi-mi plăcea mai mult. Astfel, prelungindu-ne nouă jocurile de iarnă atât de frumoase şi interesante, care mi-au rămas pe toată viaţa. Şi nu întâmplător, îmi plăcea cel mai tare acest anotimp. Câte odată, când luam vorba de iarnă cu mama, ea îmi spunea:

-Tu gândeşti că în viaţă totul este întâmplător? Şi tot ea continua să răspundă la întrebarea ei, căci ce puteam eu atunci să-i răspund?. Totul ce se face pe pământ, se face numai cu voia Celui de Sus, cu voia mântuitorului...

-Gândeşti că întâmplător te-ai născut iarna, şi încă într-o zi mare şi însemnată de Sfântul Vasile?

-Nu ştiu, mănţâcă! i-am răspuns.

-Atunci ascultă ce ţi-oi spune eu. El, cel de Sus, ştie totul. Fiindcă el este atotputernic. El ştie, că tu iubeşti iarna. Şi încă mai ştie, că gândeşti mai mult ca alţii. Şi anume, acest anotimp, iarna, îţi place mai mult. Citeşti tot mai mult iarna, şi multe, multe altele…

-Mănţâcă! i-am spus. Cui nui e clar, că citesc mai nult iarna? La fiecare copil îi clar. Căci, când mai poţi să ai atâta timp liber, dacă nu iarna? Iar aici… care şi cu ce se ocupă: care se joacă, care doarme, care citeşte. Aşa că, ceea ce spui matale, nu-i atât de convingător.

-Ce vorbeşti, fecioraşule? Nu spune nimic, dacă nu ştii, sau nu eşti încrezut. M-ai înţeles?. Şi a continuat:

-Cel de Sus ştie totul.

-Iată de aceea a şi făcut să se-ntâmple aşa, ca să vii pe lume iarna.

-Mănţâcă, nu-nţeleg nimic.... Cum el putea să ştie, ce eu gândesc despre iarnă dacă eu nici nu eram încă atunci?

-Doar ţi-am spus, că el nu-i un om simplu, dar atotputernic. El totul ştie despre fiecare. Fără voia lui aici pe pământ nu se face nimic. Nu cade un fir de păr de pe cap la cineva, fără ştirea lui. Acum ai înţeles? -a întrebat încă odată mama, privindu-mă ce voi mai răspunde şi la astă întrebare. Eu însă, n-am răspuns nimic, fiindcă nu ştiam ce să răspund. Dar că cel de Sus ştie totul despre toţi, nu prea m-a bucurat. Căci putea să ne afle ce mai facem noi, ce puneam la cale, cu fratele, cu jocurile şi altele fără ştirea mamei, dar fără ştirea Celui de Sus? M-a pus pe gânduri.

-Am ieşit afară, în faţa casei împreună cu fratele Ion şi sora mai mare Nina. Bunelul ne aştepta, dar de astă dată fără sanie. Noi, curioşi, l-am întrebat:

-Bunele, dar unde-i sania?. Sora Nina, văzând că nu-i sania, i-a spus bunelului:

-Bunele, eu mă duc în casă, că mama mi-a dat de cusut la „canva”, şi am de lucru. Iar când v-aţi duce în drum cu sania să mă chemaţi şi pe mine. Bine?

-Bine, Ninuţă, a răspuns bunelul, noi azi avem cu totul altă ocupaţie. Ca la armată, serioasă. Aşa că fetele nici n-au ce face aici. Du-te la mam'-ta şi ajut-o prin casă. Şi a continuat mai departe:

-Azi v-am spus, va fi mai interesant. Şi, luându-l pe fratele mai mic de mână, ne-a dus în ogradă lângă poartă, unde omătul era curăţit de el, şi ne-a spus aşa:

-Astăzi o să ne ocupăm cu dresarea lui Şaric, câinele nostru. Adică, să-l învăţăm să ne asculte, şi să facă ceea ce noi îi vom spune. Dar până când să fiţi atenţi ce o să facem pentru asta. Trebuie să ne pregătim minuţios. După care va urma operaţiunea principală secretă. M-aţi înţeles?

-Bine, bunele, dar unde-i câinele? De ce ne-ai adus aici la poartă, dar fără câine?, i-am zis eu.

-Priviţi la mine ce-o să fac, şi pe urmă vă pun pe voi să lucraţi şi privi la noi, dacă suntem de acord. Eu n-am înţeles nimic, nu ştiu fratele. Iar bunelul ne lămurea mai departe:

-Vedeţi, asta-i o albie, mam'-ta în ea spală rufele, iar noi vom folosi-o penteu a prinde vrăbii, şi ne arătă cum. Punem albia pe o parte, rezemată de băţul ista, de care legăm o aţă lungă până în şopron.

-Ionel! Mergi la mamă-ta şi adă nişte grăunţe. Ea ştie de unde, se adresă bunelul către fratele. Ion, îndată cum a auzit porunca, s-a dus repede în casă, după grăunţe. Peste câteva minute s-a întors cu un pumn de grăunţe de popuşoi şi i le-a dat bunelului. Bunelul, frecându-le în mână, de parcă trebuiau încălzite, privindu-ne pe noi, ne-a zis:

-Iaca punem grăunţele aici la mijlocul albiei, şi-i gata!

-Vasilică, mi-a zis, apucă capătul aţei şi fugi cu dânsa în şopron. Bine? Iar eu cu Ionel, o să aşteptăm după gluga ceea de ciocleji din grădină, să-ţi dăm de ştire, când vor veni vrăbiile la mâncare.

-Bunele, l-a întrebat Ion, noi ce nu putem să le hrănim şi aşa, fără albie? Să aruncăm grăunţe prin ogradă, şi vrăbiuţele vor veni să mănânce, dacă le va fi foame.

-Nu! Nu putem, pentru că noi nu ne-am pregătit să le hrănim, dar vrem să le prindem prin şiretlic, altfel încearcă şi le prinzi din zbor. Ai să le poţi prinde?. Cum te gândeşti?

-Nu, bunele! Nu putem!

-Iaca vezi? Da tu spuneai. Nu-i atât de uşor să prinzi orice pasăre din zbor…

Nu trecuse mult timp, că vrăbiuţele au făcut câteva zboruri pe deasupra ogrăzii noastre, şi-au venit la mâncare aşa cum o făceau mereu în alte zile, fără ca să-şi mai dea seama că se va întâmpla ceva cu ele. Ciugulind din grăunţe, şi încredinţându-se, se vede, că nimeni nu le încurcă, sub albie s-au strâns mai multe ciupind iute grăunţele. Atunci, bunelul privind în partea mea, mi-a făcut semn cu mâna cum ne-am înţeles. Eu am tras brusc de aţă (cum mi-a arătat bunelul), şi repede am ieşit să privim ce-am prins.

Când am venit afară la faţa locului, albia era cu faţa în jos, iar în jur nici o vrăbiuţă. M-am gândit de-odată, că s-au prins sub albie.

Între timp a venit şi bunelul cu Ion din grădină. Bunelul, încetişor, a băgat mâna sub albie, şi din mulţimea de vrăbii, care venise la mâncare a scos doar una. Când a ridicat albia, celelalte bucuroase c-au scăpat neprinse, şi-au luat zborul în cer de unde au venit. Dar n-au zburat prea departe de locul unde a fost prinsă doar una. Aşa şi învârtindu-se mai mult de asupra ogrăzii, se vede că şi lor le era jale de vrăbiuţa pe care noi am prins-o. Dar n-aveam ce face. Trebuia să fie prinsă. Altfel bunelul nu putea să ne lămurească mai departe ce vom face.

Eu, privind la bunel mirat, dar totodată trăgem cu ochii şi la stolul de vrăbiuţe care zburau de asuipra noastră, parcă dorind să ne zică, că nu facem bine dacă prindem vrăbiuţe în aşa mod şi cu şiretlicuri, l-am întrebat:

-Bunele, da nu ţi-i jale de ea. Căci este şi ea vie. Ia priveşte cum celelalte se învârtesc asupra noastrpă, de parcă vor să ne roage să-i dăm drumul. Cum zici?

-D-apoi, Vasilică, altfel cum vom îndeplini misiunea secretă, despre care v-am spus adineaori, dacă nu vom avea nadă. Iar ca nadă ne va servi vrăbiuţa. Acum este clar?

-Clar, bunele, dar totuşi... parcă mi-i jăle de ea.

-Bunele, da de ce ai prins doar una?, a întrebat şi fratele Ion.

-Mai multe nu trebuie, a răspuns.

-Da pentru ce ne trebuiesc ele. Doar nu-s hulubi, să le mâncăm?, a mai îmtrebat încă odată fratele...

-Iaca şi pentru ce v-am sculat eu din somn asatăzi. Cel mai interesant se începe acum. Iar culminaţia va fi mai departe. Voi aţi auzit vreo dată că sunt câini care lucrează la circ?

-Da de unde, bunele noi nu umblăm la şcoală, cine să ne spună?

-Ascultaţi-mă ce voi spune şi voi demonstra eu, şi ve-ţi şti şi voi, continuă bunelul. Acei câni sunt dresaţi, adică învăţaţi de oameni. Iaca şi eu, şi cu ajutorul vostru, vom 'cerca să-l dresăm pe Şaric. Iaca pentru asta şi ne va trebui vrăbiuţa. Cum vă uitaţi voi la asta? Doriţi să mă ajutaţi?

-Da, bunele! Dorim!

-Dar cum?, am întrebat noi curioşi.

-Iaca, cu această întrebare, voi singuri şi aţi răspuns la întrebarea, de ce ne trebuieşte vrăbiuţa. M-aţi înţeles?

—Nu prea, bunele, -am răspuns noi scârbiţi. Căci într-adevăr n-am înţeles nimic. Deşi, bunelul, ne-a povestit ce doreşte să facă. Dar, oricum, aşa-i era tactica lui, să mai lase loc pentru multe întrebări.

Căci, după cum spunea el, prin întrebări, copilul devine mai învăţat şi mai deştept. Adică, doreşte să afle mai multe. Dar cine doreşte să ştie mai multe?, -decât, doar acel care se interesează, şi deci, doreşte să ştie şi mai mult. Iar interesul către multe altele ce se fac pe lume, vine odată cu vârsta. Şi cu cât creşti mai mare cu atât doreşti să cunoşti şi mai mult

-Atunci, ascultaţi-mă atenţi, fiindcă fiecare dintre voi ve-ţi avea misiune importantă. M-aţi înţeles?

-Da, bunele... Deşi, încă nu ştiam nimic ce se va petrece mai departe. Însă când am auzit de misiune specială, n-am putut să spun că nu înţeleg, căci bunelul, putea să nu ne mai arăte mai departe ce se va întâmpla.

De aceea, când am auzit de misiune, şi mai ales importantă, m-am bucurat, şi aşteptam de-acum cu gurile căscate, ce va spune bunelul. Iar bunelul a continuat, să ne lămurească ce trebuie de făcut, căci mai rămăsese lucru de rutină pănă ni s-a încredinţa misiunea specială. Dar n-aveam ce face! Trebuia să facem tot ce ne spunea bunelul, căci după cum zicea el:

-Nu lucrul final e cel mai important pentru un om, care se străduie să facă un lucru deosebit de altele, deşi omul spre asta şi tinde, dar procesul de pregătire minuţios, gândurile, îndoielile şi altele.

-Pricepeţi ce eu vreau să vă spun?, ne întrebă el a câta oară.

-Câte ceva este clar, dar nu de tot, am răspuns eu ca să nu-l supăr pe bunel.

El însă, privindu-ne, că noi suntem captivaţi de evenementele care se vor petrece mai departe, a continuat să ne dea sfaturi:

-Acum, Ionele, adă ţârnicile (chibriturile) de la mamă-ta. Bun?

-Bun, bunele. Dar mama nu mi le va da. Ea spune că noi, copiii să nu îmblăm cu ţărnicile.

-Spune-i că eu te-am trimis, altfel n-o să ţi le dea, şi va avea dreptate. Copiii nu trebuie să îmble cu chibriturile, fiindcă-i periculos. Vezi că şi voi ştiţi de asta. V-am spus nu odată. M-aţi înţeles?

-Da, bunele!

Fratele atunci repede plecă în casă şi peste câteva minute se întoarse cu chibriturile şi i le întinse bunelului.

Acum mergem la plita de afară şi facem un foc nu mare. Mai departe singuri ve-ţi înţelege.

-Dar pentru ce, bunele, mai trebuie să facem şi foc afară?. Eu nu vreu să mă-ncălzesc, -a zis fratele, privind şi eu la dânsul mirat, căci m-am priceput ce vrea să facă bunelul. Însă nu eram încrezut că aşa este.

-Să pârlească vrăbioara, m-am gândit eu, şi s-o deie lui Şaric s-o mănânce. Dar am dat greş şi eu, căci bunelul avea cu totul alte planuri, despre care am înţeles puţin mai pe urmă. Dar până acum trebuia să facem toate cele necesare, de pregătit totul, pentru operaţiunea principală. După cum spunea şi el, era o misiune secretă, despre care nu trebuia să ştie nimeni, chiar nici mama. Dar n-am mai întrebat-o noi pe mama, dacă ştia ea ce vrea să facă bunelul împreună cu noi. Căci pe noi ne interesa acum procesul de pregătire, cu atât mai mult, că dacă era o misiune specială şi secretă, nici nu trebuia de-o întrebat pa mama. Astfel, cum ne preîntâmpina bunelul, puteam fi demascaţi, şi nu reuşeam să facem operaţiunea pentru care ne-am pregătit o jumătate de zi.

Bunelul a scos câteva cercuri de la plita de-afară, şi a aprins focul cu câţiva ciocălăi, muindu-i dintâi într-o cană cu gaz. Focul s-a aprins de-odată cu pară mare, după care a început a arde încetişor. Dar nouă dintr-o parte nici nu ni se vedea. Procesul cu focul era urmărit de bunel, şi era clar şi pentru noi, fără a mai da întrebări, de ce?

A înţepat vrăbioara pe o sârmă groasă, şi încetişor câte oleacă, atingând-o de para focului o pârlea. Penele au ars repede, împrăştiind miros de pene arse, care cu nimic nu se deosebea de penele arse de alte păsări cănd le pîrlea mama.

Încet cu încet, vrăbiuţa fiind părlită la jăratic, a început a mirosi ca un hulub. Bunelul n-a mai aşteptat mult, şi privindu-ne pe noi miraţi, a zis:

-Gata...!

Acum începem operaţia secretă...

A legat vrăbiuţa de un picior cu o aţă nu mai lungă decât fratele Ion în înălţime, şi dându-i capătul ei lui, i-a spus:

-Te duci cu ea trăgând-o pe jos, peste tot, unde doreşti, dar mergi numai unde-i curăţit omătul, pe părtie, după casă, prin ogradă, poţi să treci şi pe lângă fântână. Mai în scurt cu cât vei merge mai încurcat, cu zigzaguri, cu atâta cânelui îi va fi mai greu de căutat. Iar cu cât îi va fi lui mai greu de căutat, cu atât el va deveni mai învăţat, căci se va strădui cu mirosul să găsească vrăbiuţa ascunsă. Este clar? Se primeşte şi la noi ca la Suvorov. Voi ştiţi ce spunea el la soldaţii lui?

-De unde, bunele să ştim? Noi nici nu ştim cine-i el.

-Apoi ascultaţi ce voi spune eu...

El le spunea la soldaţi, să nu se lenevească şi să muncească cât mai mult şi mai bine, că ei o fac pentru dânşii, să devină mai puternici. Într-un cuvânt, ca să fie clar pentru voi, el spunea aşa: „Cu cât e mai greu la-nvăţat, cu atât e mai uşor de luptat”

-Voi cum gândiţi că el a câştigat atâtea lupte înzădar?, ne-a întrebat bunelul.

-Nu... Nimic n-a fost înzădar, a continuat să-şi expuie gândurile sale bunelul mai departe. Căci pentru ca să învingă, cum vă mai spuneam, ei au muncit foarte mult şi din greu. Prin iscusinţă, prin învăţătură, dar şi prin multă muncă. Iaca cum era Suvorov şi tot secretul pe care îl avea...

-Bunele, am întrebat eu, -fără să-l întrerup până acum, căci bunelul povestea atât de interesant, că noi îl priveam cu gurile căscate, dar nu ştiam cine-i acel Suvorov.

-Da cine-i Suvorov, despre care spui matale? Iaca despre Ştefan Cel Mare, care i-a bătut pe turci, am citit şi în cărţi, şi ştiu că a fost şi Domnitor al Moldovei. Dar cine-i Suvorov nu ştiu.

-Aşa-i că este interesant, a continuat el. El nu mai trăieşte. Asta a fost demult. Încă când erau împăraţi la ruşi. Nu mai ţin minte, cine era împărat atunci. Că atunci erau mai multe femei împăraţi, nu bărbaţi. Şi bunelul enumera vreo câteva pe care le ştia (Elizaveta, Ecaterina, Pavel). Dar atunci când era Suvorov, împărat era Alexandru I, dacă nu mă greşesc. Şi ca orice om, care avea merite mari şi succese în lupte, era invidiat se vede, dar împăratul nu-l stima la justa valoare. Până când n-a înţeles (după un câştig decisiv în luptă), că Suvorov era o personalitate deosebită în iscusinţa militară pe timpurile celea. Iar ca conducător de armată, şi pentru iscusinţa militară şi vitejiile lui a fost numit „generalisimus”, adică cel mai mare pe toţi soldaţii armatei ţariste de pe-atunci. Iaca cum... De aceea a şi rămas în istorie.

-Câţi ani au trecut de-atunci?

-Credem că mulţi, bunele...

-Foarte mulţi, nepoţeilor. Dar memoria despre el nu dispare.

-Vedeţi cum?

-Când ve-ţi merge la şcoală, învăţătorii au să vă povestească. Iar dacă nu, voi singuri să întrebaţi. Sau să citiţi în cărţi. Bine?

-Bine, bunele,-am răspuns eu cu fratele în cor, dar puţin ce am înţeles despre ce ne-a spus el. Însă n-am îndrăznit să-i mai dau întrebări, căci misiunea cea secretă avea să se lungească şi mai mult. De aceea am tăcut. Dar, având şi noi o misiune importantă, dacă şi-a amintit şi bunelul de Suvorov, aşteptam ce ne va spune mai departe. Nu ştiam ce însărcinare îmi va da mie...

-Iaca, acum aţi înţeles? Căci, cu cât mai greu îi va fi cânelui când noi l-om învăţa, cu atât mai dresat şi capabil la lucru va deveni el. Aţi înţeles?

-'Nţeles, bunele! Bine! Voi face cum ai spus, i-a răspuns fratele.

-Iar tu, s-a adresat bunelul la mine, te duci în şopron.

-Acolo este un butoi de lemn deşert cu fundul pe el. Te bagi în butoi, pui binişor fundul la loc să nu fii văzut şi taci chitic (adică ca peştele în apă).

Eu aşa şi am făcut. Şi aşteptam, să văd ce-o să fie mai departe cu misiunea secretă. Aveam frică, chiar să tuşesc mai tare, doar aşa înghiţeam noduri uscate. Dar n-aveam ce face, trebuie să aştept, să nu stric operaţiunea.

Până a îmblat fratele cu vrăbiuţa pe aţă prin locurile ce i-a spus buneleul (mai cădea şi pe jos, de lunecuş), până s-a dus bunelul să dezlege câinele, până câinele a început a zburda prin ogradă de bucurie că i-au dat drumul la libertate, căci el nu ştia de misiunea specială, a trecut o mulţime de timp, că mie de-acum îmi venea să ies, să mă demasc. Dar aducându-mi aminte de bunel, câtă pregătire s-a făcut pentru acest lucru final şi aşteptat de noi, că mi-a mai venit putere să rezist, să nu mă fac de râs. Ş-apoi mi-am adus aminte şi de Suvorov, despre care povestea bunelul, şi m-am mai ogoit oleacă. Eu doar nu ştiam ce face fratele afară. Poate s-a demascat demult, de care pe urmă voi râde eu de dânsul. Da dacă–i invers?. Şi eu voi fi demascat? M-am luat în mâini şi aşteptam ce va fi mai departe. Încă bine că mie nu mi se vedea nimic din butoi, că precis stricam treaba, văzând cum câinele nici n-are de gând să vină în şopron, nu mai spun să mă găseasă în butoi, cu fundul pus la loc, iar fratele mereu se luneca şi cădea pe jos. Şi doar când bunelul l-a apucat de bot, şi l-a atins de locul pe unde a mers numai ce fratele cu vrăbiuţa mirositoare târâind-o pe pârtia de omăt, şi câinele încet, încet, a prins la azart, se vede că i-a venit miros de carne coaptă, a început a se învârti prin jurul casei, pe lângă fântână, prin ogradă, tot pe urmele pe unde a fost fratele. De-acum se auzea cum latră prin ogradă, şi mare mi-a fost mirarea, când m-am trezit cu el lângă butoi, agăţându-se cu labele dinainte să mă vadă. De unde putea să ştie el, că vrăbiuţa pe care fratele a târâit-o atunci, era la mine, şi avea mai pe urmă bunelul să i-o dea, doar după sfârşitul misiunii secrete. Aşa şi s-a întâmplat. Eu am ieşit din butoi, i-am dat vrăbiuţa bunelului, care împreună cu fratele au ajuns cânele din urmă, aruncându-i vrăbiuţa cânelui, pe care a mâncat-o cu gust.

-Iaca şi misiunea secretă, despre care v-am spus eu dimineaţă. Cum, v-a plăcut? Aţi înţeles pentru ce ne-a trebuit numai o vrăbiuţă?

-Da, bunele, am înţeles, după care, l-am întrebat:

-Acum Şaric este dresat? Poate să lucreze şi el la circ?, -la care bnelul ne-a spus:

-Ca să lucreze la circ, trebuie să munceşti mult cu dânşii. Iar, să-l înveţi trebuie de început de mici, când încă-s ţânci. Atunci şi reflexele lor devin mai condiţionate.

-Dar Şaric tot are calităţi bune....?

Vezi cum te-a găsit în butoi.

De-amu poate să lucreze la miliţie, pentru a găsi hoţi. Cum vedeţi, este şi el oleacă învăţat, dacă ne vom ocupa cu el mai des. Vedem noi, ce se poate de făcut cu el. Bunelul avea în vedere să-l înhame la sanie. Dar asta-i altă istorioară, despre care voi povesti mai departe.

Buneii şi noi în ajun de Sfântul Vasile

2013-01-21T11:00:00.000+03:00

Nu întâmplător, mi-am adus aminte, de acele zile de neuitat, în ajunul de Sfântul Vasile, când noi eram mici, şi ne bucram de zilele frumoase petrecute cu buneiii. Părinţii în fiecare an înainte de această sărbătoare, pregăteau un porc pentru tăiat. Aceasta devenise deja o tradiţie. Şi nu numai pentru familia noastră, dar şi pentru majoritatea din sat, care aveau posibilitatea să ţină şi să crească un porc timp de un an de zile. Şi acest lucru, în afară de bunei, n-am văzut să fie făcut de altcineva. Iar noi, ca copiii, fiind in preajmă cu joaca, nu pierdeam momentul, când trebuia să-l pârlească. Râdea inima de bucurie, când în jur vedeam cum toţi gospodarii satului, se pregăteau de Anul Nou pe vechi, anume cu tăiatul unui porc, care l-au aşteptat anul întreg să adauge în greutate. Nu..., nu credeţi, că am greşit, cumva, când am spus anume Anul Nou pe vechi. La noi în sat se sărbătorea anume pe vechi. Ţin minte, că fiind mereu alături de bunei, ei pentru această sărbătoare se pregăteau din timp. Chiar cu câteva zile mai înainte. Iar în ziua, când trebuia să înjunghie şi să pârlească porcul, se pregăteau miniuţios de dimineaţă. Ascuţeau cuţitele. Şi le ascuţeau atât de bine, că aveau teamă ca noi copiii să nu punem mâna pe ele, preîntâmpinându-ne, -zicând:

-Doamne fereşte să puneţi mâna pe cuţite, ca taie mai tare ca briciul, -nu de alta da o să aveţi de furcă cu tat'-to, aşa ne spuneau ei. Şi acum scriind aceste rânduri, retrospectiv, vreau să spun, că cuvintele lor, care ne preîntâmpina că va ştie tata, aveau efectul pozitiv scontat. Deşi, nu numai aceasta era garanţia ca noi să nu ne apropiam de obiectul periculos şi tăios. Dar ştiam de acum şi singur, spun aici de mine, care fără ca să-mi spună cineva, că nu trebuie să umblu cu obiecte tăioase. De aceea, nici nu ne atingeam de ele. Căci, nu cuţitele ascuţite, erau pentru noi, obiectele de joc atunci, cum şi era clar de la sine. Ele trebuiau pentru a junghia porcul. Şi anume înjunghiatul, era pentru noi, poate mai interesant ca toate celelalte proceduri. Dar buneii, ca să ne protejeze de o traumă suplimentară (aşa înţeleg eu acum), şi să nu ne deregleze psihica noastră atât de fragedă, atunci când trebuia să înjunghie porcul, ne trimetea în casă. Dar ştiind, că nouă ne era totul interesant, în ceea ce priveşte porcul tăiat, ne chema când trebuia de-l pârlit cu paie.... Mai apoi de-l stropit cu apă, şi după aceea când porcul era acoperit cu nişte plapume vechi să se menţină căldura, eram chemaţi să ne urcăm pe el, şi să savurăm căldura după pârlit. Astfel se înmuia bine cioricul, şi era foarte uşor de-l curăţit, că rămănea cioricul curat, şi mirositor, că nici n-aveam răbdare să ne dea buneiii, singuri, apucam câte o bucată, şi o băgam în gură, atât de tare şi ademenitor era mirosul porcului pârlit.

-Şi doar, după ce, noi coboram de pe porc, bucuroşi, că ne-am încălzit oleacă în ziua friguroasă de ajun de Sfântul Vasile, se începea cel mai interesant.

Buneii înarmaţi cu cuţitele cele tăioase cum spuneau ei (ca briciul), începeau curăţitul porcului deja înmuiat la temperatura înăbuşită, la care am fost şi noi părtaşi, doar am stat pe el şi ne-am încălzit.

Dacă n-ai văzut nicio dată aşa ceva, nu poţi să-nţelegi, cum se poate un porc, fiind atât de murdar, până la această procedură, şă devină, după ce îl razi binişor cu cuţitaşul, şi spălându-l mereu cu apă caldă, atât de frumos şi atât de plăcut. Căci când cumperi o bucată de carne de porc de la magazin, sau chiar şi de la piaţă, oricum, îţi pare că este curată. Dar mai curată, şi mai bine pregătită cum o făceau buneiii mei, n-am văzut, n-am ştiut. Ceea ce nu pot să uit chiar până acum, este, că, deşi fiind iarnă, câteodată nu erau ninsorile dorite, cum doream noi copiii, dar anume în ajunul acestei zile sau nemijlocit atunci, nu ştiu de unde, dar, apărea un vântişor mai rece, iar cu el şi ninsoarea, care era aşteptată oricând de noi copiii, atât de mult, şi se întâmpla anume la zilele despre care acum scriu. Se vede, că totuşi este o putere mare de Sus, care vine oricând, să ne mângâie pe noi cei mici. Aşa gândeam eu atunci.

Dar şi acum, după atâţia ani, trecut prin vâltoarea vieţii, necătând la instituţiile pe care le-am terminat, la experienţa de viaţă pe care am acumulat-o, nu pot să înţeleg, cum de astfel de lucruri se întâmpla atunci. Nu ştiu..., deşi mai multe ca atunci înţeleg! Dar, cum a fost întrebarea mea atunci fără răspuns, când eram mic şi nu înţelegeam nimic, tot aşa şi a rămas până azi, fără răspuns, căci, cred eu, că nimeni nici nu-i în stare să ştie. Decât doar Cel de Sus, cum mereu ne spunea mama....

-De ce anume de Anul Nou pe vechi să ningă, dacă n-a nins pân atunci, s-au să vină frigurile, dacă nu erau mai înainte? Şi la toate aceste întrebări ne răspundea din nou iar mama, amintindu-ne, că este o putere mare, care nu-i văzută de nimeni. Dar care este, şi trebuie să-ţi aduci aminte de ea în fiecare zi, nu numai atunci când ţi-i rău, şi vreai ca să te ajute cu ceva. Vorba ceea; „Dumnezeu te-ajută, dar nu-ţi pune în straistă!”

-Dar să continuu a-mi dezvălui gândurile, aşa cum le-am reţinut din copilărie.

Bunelul, curăţind porcul binişor, ca să fie curat, căci mai era mama, care primea acest lucru, şi nu era bine, când ea arăta la ceva care nu era făcut pe potrivă. Iar nouă, la cei din jur, care-i ajutam pe bunei (sora, fratele şi eu), ne tăia coada, deja curăţită frumuşel de ei, şi-o mâncam, în semn, că am fost cuminţi şi n-am ieşit din cuvântul lor.

Mai departe, se începea procedura buneilor propriu zisă. Şi pot să mărturisesc, că am fost şi eu martor ocular, când porcul deja curăţit, era trecut pe o raclă curată de lemn, după care se începea, cum spunea buneleul Grigore Cireş, procedura cea mai interesantă, pentru noi, da cred eu că şi pentru bunel, căci el putea să ne facă şi prognozarea iernii, mai ceva ca un profet:

-Iacă mai departe, ce-o să vezi, -şi privea, nu ştiu de ce, oricând la mine, -se cheamă chirurgie. Iaca aşa doctorii, cum umblu eu prin purcelul ista, cu cuţitul, aşa fac operaţii doctorii chirurgi, pe oamenii vii. Eu fiind mic, evident, că nu-mi dădeam seama ce el vorbea atunci, dar cuvintele spuse au fost reţinute de mine în memorie, căci altfel, nu puteam nici să-mi aduc aminte, cu atât mai mult să le mai scriu aici. Deşi ţin minte, cum la toate cele spuse de bunel, privind-ul atent, -îi spuneam:

-Bunele, ce spui matale, nu prea înţeleg, -purcelul de-amu-i tăiet, şi nu simte durere nimic, -dar cum omul poţi să-l tai, fără ca să-l doară?

-Cum?, nepoţele, nu ştiu, nici eu, -că nu-s învăţat. Dar, iaca, când a dus-o pe Oliţa (mâca Cireş), la spital, şi când a operat-o, doctorul mi-a spus, c-o să-i dea narcoză. Ce-i narcoza, nu ştiu?, (bunelul avea învăţate numai trei clase la români). Dar mi-a spus că o să doarmă, şi n-o să simte nimic. Iaca cum! Te-ai gândit vreodată la aşa ceva?

-Nu ştiu bunele, -căci într-adevăr nu ştiam, -şi-mi cătam de treburile mele mai departe. Între timp, bunelul, făcând examenarea organelor interne a porcului, numai ce tăiat, şi cald, -îmi spunea:

-Iaca şi maiera, adică ficatul, după cum ştiu acum. Iaca şi rinichii, plămânii, şi aşa mai departe. Şi trecând cu demonstratul la splină, şi întinzând-o binişor pe o masă, iar el aşezându-se pe un scăunel, şi cu cuţitul în mâna dreaptă, arătându-ne cât este de mare şi configurată, ne spunea, ca un învăţător la şcoală:

-După ea se poate de apreciat cum va fi şi iarna; dacă splina era lungă, iarna neapărat trebuia să fie lungă (şi ne arăta cât de lungă va fi). Dacă era scurtă, ne lămurea tot în felul, după care arăta glanda porcului examenată.

Mai departe bunelul, împărţea tot porcul în patru părţi, adică prin tăieturi alături de coloana vertebrală în lung de la cap spre coadă, apoi, cu o tăietură în curmeziş cu toporaşul ca să străpungă coloana vertebrală la mijloc, astfel împărţind tot porcul în patru părţi egale. Rămâneau patru bucăţi mari, picioarele de dinainte şi cele din urmă, după care le ducea în casa cea mare la rece pe o masă mare, şi le punea aşa cum au fost tăiate afarfă. De pe partea de la spate, bunelul alegea unde este mai groasă slănina, şi o tăia felii, le sărea pentru a le păstra deosebit, pentru mâncare. Dar înainte de asta ne dădea nouă la copii cioricul cel mai moale şi gustos. Mai departe, după ce bunelul tăia din bucăţile enumerate, bucăţele de carne cu slănină nu mari pentru a fi topite, începea a topi carnea, într-un ciaun mare, care se punea afară la un stativ din metal special penru acest ciaun, şi se făcea focul încetişor cu lemne, până când se topea bine. Şi acest lucru important era pe seama bunelului.

-N-am văzut nici odată pe mama sau pe bunica, să se amestece în treaba bunelului, când pregătea porcul de la început până la sfârşit. Cu excepţia, când veneau să ia toate măruntaiele şi prapora porcului, pentru, ca până bunelul va termina lucrul, să fie gata „cighirii”, aşa le spuneau ei la pârjoalele din maieră, rinichi, ş.a. înfăşurate cu „praporă”. Acum înţeleg, că acea praporă, cum o numeau ei, este peritoneumul organelor interne, care este foarte subţire, cu zone de grăsime. Ori, mai lua mama o bucată de carne, s-o pregătească, pentru zeamă cu curechi. Restul, bunelul se ocupa singur cu toate cele ce făcea, din porc, fără să le implice pe mama sau bunica.

-Nouă, însă bunelul ne pregătea vezica urinară (beşica udului), cum îi spunea bunelul, şi prelucrând-o minuţios cu cenuşă din sobă, după care îi punea un stuf, sufla în el şi ne pregătea o minge de nemaipomenit. Şi ca să fie mai răsunătoare, mai puneam în ea şi nişte grăunţe de păpuşoi, aşa că când începeam a ne juca cu ea prin casă, mâca nu mai ştia unde s-o eie de atâta gălăgie răsunătoare, de se-auzea şi afară, -zicându-ne:

-Vasilică, Ionică, lăsaţi beşica asta odată în pace, şi veniţi mai bine să mâncaţi. Iaca ce mai joacă v-a găsit şi tuc'-to, parcă este într-o minte cu voi. Dar mâca sapunea aceste cuvinte, în aşa fel, că nouă ne părea că ne laudă, că însfârşit au şi băieţii o ocupaţie ca băieţii. Adică minge.

Iar, după ce mâca Cireş, ne făcea o măliguţă cu giumere proaspete şi cu brânză de oi, şi ne chema la masă, nu mai aşteptam rugaţi a doua oară, şi ne-aşezam binişor la masă să ne potolim foamea.

Iată, astfel mi s-a întipărit în memorie, zilele de pregătire pentru Sfântul Vasile. Şi mai departe, cum ieşeam din post, cum zicea mâcă (ea şi cu mama ţineau posturile cu sfinţenie), nu se mai răcea tigaia cu giumere de pe plită, şi nu se mai termina brânza cea albă cu găurele din farfurie. Nu mai spun de mămăliguţă, care se făcea la orice masă, şi era oricând atât de fierbinte, că dacă ne nimeream chiar atunci pe-afară, când intram în casă, după ce ne spălam mânile cu săpun, ne încălzeam de la ea mânile, ca de la o sobă. Căci altă mâncare mai bună, nici că era, fie cu giumere, fie cu borş, s-au alte bucate pe care ni le pregătea mâca atunci când eram la ea. Iar dacă porcul era tăiat la noi acasă, acelaş lucru, am în vedere mâncarea, despre care am vorbit mai sus, ne făcea mama. Şi una şi alta, deşi cu diferite mâni, dar făceau aşa o mâncare de gustoasă, încât când scriu aceste cuvinte, îmi apare şi salivă în gură...

La spital

2013-01-21T00:24:00.001+03:00

Vreau să încep cu istorioara, care s-a întâmplat la vârsta de cinci ani (deja înţelegeam câte ceva), şi la care mereu mă gândeam când crescusem mai mare. Mi se depănau gândurile înapoi, ca într-un film, despre toate ce s-au întâmplat atunci cu mine, şi cum am fost transportat la spital cu mâna dreaptă frântă. Iar restabilirea evenimentelor de atunci în memorie putea fi doar datorită particularităţilor creierului uman, care diferă de celelalte vietăţi de pe pământ. Aşa cred eu acum.

Aici vreau să spun, că majoritatea timpului la vârsta copilăriei până la 13 ani, am petrecut-o cu buneii care aveau o metodă originală de educaţie, cu ajutorul căreia, putea să ne îndemne la orice lucru. Când scriu aceste rânduri, îmi vine în gând Makarenko, cum educa copiii orfani în timpurile grele după revoluţie în Rusia, într-o şcoală specială, unde erau aduşi copiii din stradă vagabonzi, care nu aveau pe nimeni. Dar spre deosebire de acei copii, noi nu eram orfani. Aveam şi casă, aveam şi masă. Eram dintr-o familie deplină. Dar părinţii mereu fiind la lucru şi ocupaţi zi de zi, ne lăsau pe seama educaţiei buneilor. Şi nu pot să spun nici un cuvânt rău în adresa lor, căci educaţia buneilor, de rând şi cu a părinţilor, bineînţeles, mi-a fost călăuză pe tot parcursul vieţii. Şi-mi va fi, cât va fi să mai trăiesc.

Nu cred că buneiii să fi ştiut de Makarenko, căci şi eu am aflat, doar când am început a frecventa şcoala. Dar poate şi ştiau. Fiindcă ei ştiau multe. Mai ales bunelul Nicolae Procopciuc, de care m-am convins pe parcursul acelor 13 ani cât a fost el printre noi. Şi numai cel de Sus îmi este martor cât de tare am tânjit eu atunci, când într-o primăvară, în luna lui martie, bunelul ne-a părăsit şi a plecat în lumea celor drepţi. Şi acum ţin minte, că era ziua de 31 martie 1968, căci a fost înmormântat într-o zi cu Iurie Gagarin, despre care bunelul mereu mă ruga să-i citesc despre el câte ceva. Pentru el, Gagarin a fost un om deosebit de ceilalţi. Dar despre acele timpuri şi evenimente, voi scrie într-o nuvelă deosebită, care o veţi găsi în astă carte mai departe.

Acum însă, aş vrea să mă opresc la istoria propriu-zisă, ce s-a întâmplat atunci, la vârsta de cinci ani. Uneori când îmi aduc aminte, îmi apar şi detalii, care, cred eu, pentru cel care mai scrie au o importanţă deosebită. Şi evenimentele şi emoţiile petrecute în ziua aceea, au fost legate de buneii Olga şi Grigore Cireş. Căci când s-a întâmplat nenorocirea, eram la ei, unde cu mai multe rude sărbătoreau hramul satului. Cred eu era în luna octombrie, 1961. Nu mai ţin minte ce zi era atunci, dar acum ştiu precis, că hramul satului nostru se face în fiecare toamnă la 27 octombrie.

Aşadar, să incepem a desfăşura evenementele aşa cum le-am reţinut...

Cum am mai spus era sărbătoarea satului, şi-i evident, că la această sărbătoare în ospeţie veneau rudele nu numai din sat dar şi din alte părţi. Multe din ele erau împrăştiate, care căsătorindu-se, sau care erau statorniciţi cu viaţa acolo mai dedemult. Este vorba de satele Bocani, Burghelea dar şi staţia Făleşti (gara), unde locuia bunelul Ion Cernavcă. Fiind întors din Siberia, unde a fost deportat, ca şi mulţi alţii pe acele timpuri, când s-a întors la baştină, casa era deja confiscată. Şi, neavând acoperişul propriu, şi-a făcut casă acolo la gara de trenuri, nu departe de feciorul lui, moş Toader, fratele mai mic al mamei. Deşi şi mama şi tata, l-au rugat să vină cu traiul la Doltu, el a ales locul potrivit lângă feciorul Toader, care numai ce venise şi el din armata rusească din Sevastopol, unde a făcut cinci ani la marină. Nu mai ţin bine minte, cine dintre ei erau atunci la hram, dar mereu, veneau de sărbători la noi.

Ca regulă, bunelul Ion venea în fiecare an, să-şi viziteze rudele, care majoritatea erau în satul nostru...

Iată şi atunci casa cea mare la buneii Cireş era plină de oaspeţi, cât incăpea la o masă mare de-a lungul odăii cu două ferestre îndreptate cu faţa spre răsătit. Vis-a-vis era tot aşa o odaie de mare, despărţite cu un coridor mai mic, care îi spuneam „tindă”. Acolo, împreună cu buneiii, sora mai mare Nina, fratele Ion şi eu, am petrecut, nu o zi şi nu o noapte, pe cuptorul, pe partea stângă a odăii de-ndată cum întram pe uşă.

Şi, fiindcă mi-a venit în gând cuptorul buneilor, vreau să mă opresc un pic mai detaliat. Odaia era tot cu două ferestre îndreptate spre răsăritul soarelui, şi mai era o fereastră pe partea stângă lângă sobă, unde era o „lejancă”, acolo dormea bunelul. Iar cu el, ţin minte dormeam, nu odată şi eu. La bunei era bine de jucat, căci după sobă, mai bine zis între cuptor şi „lejancă”, în spatele sobei, era o trecătoare nu mare, pe unde încăpeam doar noi cei mici. Cu care ţel a fost ea făcută,-nu ştiu nici până astăzi.

Buneii de mult nu mai sunt, părinţii de-asemenea, iar eu mai înainte n-am întrebat. Şi doar acum, când îmi dezvălui în memorie evenimentele de atunci, mi-au venit în amintire multe..., multe... şi diferite detalii, inclusiv şi despre cele ce numai ce am scris.

Principalul însă, pentru noi cei mici, atunci era, că în timpul diferitor jocuri, inclusiv de-a mijatca, era foarte uşor să trecem dintr-o parte în alta, fără ca să ne coborâm de pe cuptor jos. Iată aceasta anume mi s-a întipărit în minte de-atunci.

Mai era un secret, dar spre deosebire de cel numai ce am spus, era folosit nu numai de noi, pentru jocuri, de-a ascunselea, dar chiar şi pentru a ne încălzi. Când veneam îngheţaţi de afară, bunelul ne scotea hainele şi ne dădea pe cuptor la încălzit, unde lângă sobă bunelul făcuse se vede, special un loc, adică o adâncitură în jos, o „nişă”care se astupa cu câteva scânduri lungi. Astfel acoperea locul într-atât de bine, că dacă mai punea şi o „saltea” cum le ziceau ei, nu se vedea numic. Şi cei care nu ştiiau, nici prin cap să le treacă ce mai este acolo. Şi cum spuneam, era o „nişă” cu adâncimea aproximativ de şaptezeci de centimetri.

Iată acolo şi ne încălzeam noi. Atunci la vârsta care eram, încăpeam în lungime fără să mă ghemuiesc. Dar destinaţia locului secret era alta: de uscat vreascurile înainte de a coace în cuptor, sau în sobă, ca să ardă mai bine, de a usca încălţămintea, care peste zi, mai ales, iarna, primăvara când se topea omătul trebuia făcută în fiecare zi. Apoi dimineaţa, bunelul le ungea cu „dohot”, ca să nu pătrundă apă. Câte odată le ungea şi cu untură de gâscă. Principalul era, că într-adevăr, astfel încălţămintea se păstra foarte bine, iar cel mai important era, că picioarele nu ştiau de umezeală sau frig. Dar asta atunci, la vârsta când puţin ce înţelegeam, era cel mai important, nu atât pentru noi, cât pentru bunei şi părinţi, astfel protejându-ne de răceală şi de alte boli.

Iar, acum, după atâţia ani de viaţă pe care i-am parcurs, când privesc retrospectiv la copilăria mea, nu ţin minte să avut vreodată, vreo răceală serioasă. Mă rog, ca fiecare copil după atâtea ore petrecute la frig, afară, pe gheaţă, prin omăt, câte odată cădeam şi în apa când se spărgea gheaţă (despre care părinţii nu ştiau). Altfel nu mai vedeam noi gheaţa altădată. Şi nu-i de mirare, că după asta ne mai curgea şi nasul, la care buneleul mereu ne spunea:

-Şterge bulbucii, că-ţi întră în gură mucii, -şi ni-i ştergea fără nici o basma, atât de bine, de-mi părea că până în seară nu mai apar. Dar să vezi, că nu trecea mult timp, şi eram din nou cu nasul plin.

Aici puţin m-am abătut de la povestirea de bază, nu întâmplător, căci ceea ce s-a întâmplat mai departe cu mine, cădea totul pe seama buneilor, fiindcă eram la ei şi trebuia să fiu supravegheat de dânşii.

-Dar cu ce puteau ei să fie de vină, când eu, de rând cu ceilalţi copii, cu care ne jucam afară, mă zbânţuiam ca întotdeauna, da poate şi mai tare ca ei.

Era undeva la amiază. Ţin minte precis, căci soarele era cam deasupra capului nostru. Deci dacă nu era umbră pe prispa (casa fiind aşezată, precum am spus şi ferestrele cu faţa spre răsărit în faţa „casei cea mare”), era cam la amiază. Ferestrele la casa cea mare, unde ospătau toţi musafirii, erau deschise, căci era o zi frumoasă cu soare, de toamnă devreme. Prin ferestre se auzeau vorbe, de parcă era un ştiubei de albine. Unii cântau (bunelul Grigore avea şi auz muzical, dar şi o voce frumoasă), păcat că nu s-au reţinut, benzile de magnetofon, unde nu odată cântau împreună: bunelul Grigore şi cu tata. Tata mai cânta perfect şi la muzicuţă, şi, graţie tehnicilor din ultimii ani, care au apărut (videocamera), s-a păstrat un film unde sunt şi părinţii, şi buneii Cireş. Tata cânta la muzicuţă la umbra copacului de vişin. Mai departe am imprimat întâlnirea părinţilor cu copiii şi nepoţii. Au fost filmaţi şi buneii Grigore şi Olga Cireş, la ei acasă, unde venisem noi toţi în musafirie. Sunt imprimate şi convorbirile lor cu noi şi alte momente interesante. Dar D-lor,deja erau la o vârstă, când nu le mai venea a cânta, cum ziceau ei. De-aceea n-am putut să-l convingem pe bunel să ne mai cânte câte ceva. Ş-apoi, bunelul mai mult cânta când era vreo sărbătoare mare, iar atunci, dorea ori nu bunica, trebuia să-i facă chef. Adică să-l cinstească cu mai multe păhare cu vin, ca altădată. Altfel bunelul nu era dispus să cânte. Sau poate nu era momentul, sau noi nu prea am insistat, să ne cânte, dar aşa a fost. Bine, că măcar tata a cântat puţin la muzicuţă. Cu regret, nu pot să spun despre bunelul Nicolae Procopciuc, să fi rămas pe vreo peliculă, decât doar în fotografiile mici, făcute de tata cu un aparat deosebit pe atunci, care era doar la noi acasă din tot satul, „fotocor” îi spunea. Astfel de aparat foto am văzut în oficiile „foto” la Făleşti, când am început a învăţă la şcoala medie moldovenească nr.2. Şi-i evident, că în anul 1968, când bunelul Nicolae a plecat în lumea celor drepţi, în afară de fotografii, făcute de tata, n-avem ca amintire nimic, decât doar memoria nepoţilor, care l-au ştiut, şi care, în măsura posibilităţilor, pot să-şi aducă aminte oral sau în scris. Iată, anume acestea, m-au făcut şi pe mine să-mi răscolesc amintirile, tot ceea ce am reţinut, la acea vârstă a copilăriei mele. Şi să redau în scris, cu speranţa că va fi de folos generaţiilor ce vin după noi (aici mă refer la rudele care au cunoscut aceşti oameni, la copii, nepoţi, strănepoţi).

Nici ziua frumoasă cu soare, nici sărbătoarea satului cu veselie şi cântece, nici zbenguitul copiilor prin ogradă, nu prevesteau nimic rău. Dar totul în viaţa noastră este vegheat de cel de Sus, şi nici nu ştii de unde vine, -fie rău sau fie bine. Totul este neprevăzut, precum s-a şi întâmplat atunci cu mine. Se vede că a fost un ceas rău, cum spunea şi mama, când o întrebam cum s-a întâmplat atunci. Dar cum putea ea să ştie mai bine ca mine, dacă atunci nici nu era la bunei. Dar aşa a fost să se întâmple, cum şi s-a întâmplat. Şi-mi aduc aminte acele clipe tragice, când eu fiind pe prispă, întinzându-mă de sus spre cineva din copii cu care atunci ne jucam, am căzut de sus în faţa casei, răspândind în jur un plâns înspăimântător şi groaznic:

-Aracan de mine!-a strigat alarmată mâca Cireş, -şi s-a repezit ca săgeata afară, unde eram eu întins pe pământ. Chiar în faţa ferestrelor deschise, unde se veseleau şi cântau musafirii. De-odată s-a făcut o linişte că nu se auzea în jur ţipenie de om. Iar mâca, privindu-mă cu jale şi spaimă, mă tot întreba:

-Vasilică, scumpul mâcăi, mititelu, ce-ai făcut?, Unde te-ai pălit?-întrebă plângând şi mâca alături de mine, luându-mă în braţe. Plângând şi oftând de durere, arătam mâcăi mâna dreaptă, care înţepenise pe loc.

-Grigore! Grigore!,-strigă mâca la bunel, cătându-l cu ochii printre musafirii, care încetul cu încetul se pregăteau să plece, să nu încurce celor cu nevoia. Mergi chiar amu la Efrim şi Anica şi cheamă-i cât mai repede la noi. Să le spui să vină într-o fugă. Bun?

-Bun, Oliţă,...chiar acum mă duc ...Şi, ieşind pe poartă, cum putea aşa fugea să le dea de ştire la părinţii mei ce s-a întâmplat...

În acea zi tata cu mama încă nu venise la sărbătoare, dar erau pregătiţi să vină după amiază. Şi mare le-a fost mirarea, când tuca Grigore, venind la ei într-un suflet le-a adus veste rea:

-Efrimaş şi Anicuţă...S-a întâmplat o nenorocire...

-Ce este, moş Grigore?, -Spune mai repede, ce s-a întâmplat?.

Bunelul, trăgându-şi răsuflarea şi vorbind cu greu, obosit de fugă, dar şi de noutatea nu bună, a început a le povesti:

-A căzut Vasilică jos de pe prispă... şi şi-a frânt mâna dreaptă....,-a spus el în grabă, fără să se adreseze concret la mama sau la tata, căci spre fericirea mea erau ambii acasă.

-Cum adică s-a frânt mâna?,-întrebă şi mama la rândul ei într-un suflet.

-Noi n-am văzut cum, dar copiii de-afară au spus că a căzut de pe prispă. Oliţa l-a aşezat pe prispă şi îl ogoieşte cum poate până când veniţi voi. Iaca cum.

Atunci mama repede, venind la mâca, în drum a trecut pe la fratele mai mare al bunelului Nicolae, Vasile, care, în caz de scrântitură, putea pune mâna la loc. Iar tata, a trecut pe la Ion Popşoi, căruţaşul din sat, şi, pregătind caii şi căruţa, în caz de-i ceva complicat, să meargă la spitalul raional din Făleşti.

Fratele bunelului, văzând mâna dreaptă toată neagră (era hematomă), iar în umăr sărită de la loc (luxaţie),-le-a spus părinţilor îngrijoraţi:

-Efrimaş şi Anică! Aici nu pot să fac nimica. Este-un caz foarte complicat, şi eu nu vreau să-i fac mai rău. Plecaţi cât mai repede la Făleşti, acolo sunt chirurgi, care poate să vă ajute.

Între timp m-au aşezat pe prispă pe o pătură, şi mama ţinându-mă de mână şi plângând încet, să nu mă sperie pe mine, că-i rău de tot, şoptea plângând:

-Vasilică, dragul mamei, rabdă mititelu, ne ducem repede la spital şi totul va fi bine. Ţin minte, că eu numai icneam încet, nu mai aveam nici lacrimi, dar nici putere de a plânge. Când a venit tata cu căruţa, pe mine de-acum mă pregătise pentru spital. M-au dus în căruţă, unde era pregătit din timp atâta fân, că îmi părea că sunt pe o căpiţă. Deasupra au pus un ogheal. Şi nu întâmplător au pus fânul (nu pentru mâncare la cai), dar , cum spunea tata, să fie mai moale, să amortizeze căruţa să nu-mi provoace durere mai tare, căci o aveam şi aşa destulă.

Astfel, cu căruţa şi culcat pe fânul mirositor, care tare bine mi-a prins atunci, mergând la o distanţă impunătoare de vreo zece kilometri până la spital. Din tot drumul pe care l-am parcurs atunci, ţin minte doar când ne-am oprit lângă calea ferată (canton) la gară. Tocmai trecea un tren în faţa noastră pe calea ferată, şi trebuia să aşteptăm puţin până va trece. Şi mi-a părut atunci c-am aşteptat o veşnicie până au trecut toate vagoanele după locomotivă, una după alta, auzindu-se hăt departe bocănitul lor specific. Îmi părea că nu se mai sfârşeşte numărul vagoanelor care aveau să treacă pe calea ferată la câţiva metri în faţa mea, unde eram în căruţă însoţit de părinţi. Iată atunci pentru prima dată am văzut tren, deşi sirena lui era auzită mereu şi la noi în sat. Căci gara, se afla undeva la vreo 5 kilometri de sătucul nostru.

Ţin minte bine locul, căci ulterior, după câţiva ani, când crescusem mai mare, veneam la bunelul Ion Cernavcă şi mergeam la vie după poamă şi nuci. Avea o grădina cu vie, şi cu copaci de nuci, ca în poveste, unde nu odată am fost la ajutor, şi de unde, când venea bunelul Ion la noi, ne aducea nuci şi poamă roză cu un miros pătrunzător de plăcut. Tot acolo, pe lotul de vie, era şi o colibă, unde bunelul păzea noaptea poama.

Dar asta a fost mai târziu. Atunci, însă, eu eram preocupat cu alte gânduri, şi scriu acum sincer, nici nu ţin minte la ce mă gândeam concret. Probabil că gândurile-mi erau cât mai repede să ajung şi să uit de durere (cum îmi spunea mama). În rest, nu ţin minte ce-a fost pe drum, dar poate şi dormeam, căci, mă gândesc acum fiind medic, nu eram eu atunci cumva în comă?

Nu ştiu... Părinţii, nu cred, că înţelegeau atunci ce-i coma. Principalul pentru ei era cât mai repede să mă ducă la spital. Şi, cred eu, privindu-mă că stau liniştit, înseamnă că dorm. Dar, principalul, că am ajuns la spital cât mai repede.

La spital am fost însoţit de tata şi mama, pe tot parcursul drumului lung de la Doltu la Făleşti, şi, bineînţeles, căruţaşul Ion Popuşoi.

Numai am ajuns la spitalul centrului raional, că tata îndată a găsit doctorul chirurg de gardă (din spusele părinţilor). Iată din acel moment mai departe, n-am reţinut nimic, decât doar, când în sala de operaţie mi-au pus o mască pe faţă (mi-au dat narcoză), iar doctorii chirurgi mi-au redus luxaţia.

Apoi, după câteva zile, au venit părinţii să mă viziteze.Ţin minte, că atunci pentru prima dată am mâncat napolitane, care mi-au plăcut tare, şi îmi plac şi pân' acum. Dar, să nu anticipăm evenimentele, şi să ţin firul povestirii, cam aşa cum a fost. Auzite de la părinţi, dar şi confirmate de bunelul Ion Cernavcă.

M-au luat în reanimare, (părinţii fiind alături în coridor), şi după ce m-au consultat chirurgii şi anesteziologii (mâna era deja toată neagră), au ieşit, şi le-au spus părinţilor:

-Cu părere de rău, dar este târziu. Trebuie de amputat mâna. Dacă veneaţi mai degrabă, poate se putea de salvat, dar aşa!!!

-Vedeţi mai gândiţi-vă, fiindcă trebuie să semnaţi acordul la operaţie.
Părinţii, scârbiţi de nici n-aveau cuvinte, ce să răspundă, le-au zis, să mai aştepte puţin, până când se vor sfătui ce-i de făcut. Era doar o scăpare, s-au gândit ei, să-l cheme pe bunelul Ion Cernavcă, şi să-i afle părerea. Bunelul, fiind deportat în Siberia a trecut şi prin mai multe greutăţi, şi prin toate a trecut dârz şi cu demnitate, şi-a văzut mai mulţi oameni, inclusiv şi medici, şi când tata şi mama i-au spus ce au de gând să facă doctorii cu mâna mea, s-a indignat cu totul, zicându-le:

-Cum să-i taie mâna dreaptă?, ei se gândesc ce vor să facă?, -Şi aflând, care-i doctorul, s-a dus să-l caute să-l întrebe, care-i situaţia şi ce trebuie de făcut pentru ca eu să rămân cu mâna întreagă..

Nimeni nu ştie (n-au ştiut nici părinţii), ce-a vorbit atunci bunelul cu chirurgul, cu anesteziologul şi ce le-a promis, şi cum i-au convins, dar imediat, am fost luat în sala de operaţie, pe o masă (ţin minte-lămpile rotunde deasupra capului), şi după ce mi-a pus nişte injecţii, apoi o mască pe faţă, am adormit, şi n-am mai ştiut mai departe nimic.

-Chirurgii mi-au pus mâna la loc, adică, au redus luxaţia articulaţiei în umărul drept. Atunci, când am căzut, se vede că s-a luxat capul osului humeral în sus, şi nici nu era necesar de operaţie, ci doar de reducerea luxaţiei, care au şi făcut medicii, sub anestezie generală, datorită insistenţei bunelului Ion Cernavcă.

-Cum el i-a convins? M-am întrebat nu odată şi, nicidecum nu găseam răspuns. Şi poate-i mai bine, că nu ştiu, ce s-a întâmplat atunci, dar ştiu, şi sunt convins, dacă am rămas cu mâna nevătămată, a fost nu întâmplător. Şi de-odată, mi-am adus aminte de mama, ce-mi spunea mereu:

-Te-ai născut în zile mari, şi ai un înger păzitor, dar şi tu pe parcursul vieţii să nu uiţi de aceasta, şi mereu să-ţi aduci aminte, să intri în biserică şi să pui o lumânare pentru asta. La care, nu odată i-am răspuns, când era încă în viaţă...

...Mama avea dreptate, ca întotdeauna. Când am posibilitate, pun şi eu câte o lumânare în biserică, de sănătatea celor de-acasă, dar şi în amintirea părinţilor, buneilor şi rudelor cunoscute. Poate de atâta am şi rămas cu mâna întreagă, ca să ajut zi de zi, pe astfel de pătimiţi, precum am fost eu atunci, să-şi uşureze suferinţele, cu speranţa în viitor şi la viaţă.

Nu-i cunosc, nu i-am ştiut, pe acei medici care atunci m-au ajutat. Dar, oricum, le mulţumesc şi la toţi ceilalţi care au participat atunci la salvarea mea şi m-au ajutat, căci, crescând mai mare, poate şi datorită acestui caz, într-o măsură oricare, am hotărât să îmbrăţişez profesia de medic chirurg. Şi nu numai chirurg, dar anume ortoped. Adică, totuşi mai aproape cu patologia care s-a întâmplat cu mine atunci.

Şi slava Domnului că-i aşa, căci cum puteam eu să fiu chirurg? dacă mi se lua atunci mâna principală a chirurgului?. Mâna dreaptă!

Poate aveam cu totul altă soartă? -Cine ştie?...

Însă acum, nu regret cu nimic, că mi-am alesa profesia de chirurg. Căci mai aproape de starea sufletească a omului, ca profesia de medic, nu poate nimic să fie. Asta-i părerea mea.

Şi nu întâmplător, după atâţia ani trecuţi prin vâltoarea vieţii (şi bine şi rău), nu mă lasă gândul, de copilărie, dar şi de cei dragi care mi-au fost în viaţă, că nu pot ca să nu-mi expun gândurile mele pe coala de hârtie, căci astfel mă ogoieşte şi mă mângâie suleteşte. Dar şi mă îndeamnă, şi la mai multe fapte bune, fără de care omului îi vine greu să supravieţuiască. Însă, cred eu, este prea devreme să le totalizez. Încă n-a sosit timpul...Acum, însă, doresc doar să-mi amintesc nişte cuvinte spuse de marele Vasile Şukşin, care sună cam aşa în traducerea proprie:

„Dacă sufletul îţi cere să te destăinui cu ceva — Înseamnă că ai un suflet bun”.

Doi ţărani

2011-05-30T18:00:00.000+03:00

Un ţăran de la cosit
Încetişor, cu greu venea
Toată ziua a muncit
Obosit, flămând era.

Chiar îndată lângă sat
Alt ţăran l-a întrebat:
„De unde tu vii bădie
Aşa chinuit beteag?”

Cu o voce răspicată
Cel cu coasa îi explică:
„Nu se vede, de la coasă
Dacă sunt cu ea în mână!”

Deşi cel care întreabă
Astăzi n-a lucrat defel
Dar, să vezi, se-nteresează:
Îi pare că-s toţi ca el.

Iată-aşa se-ntâmplă vara
În Moldova pe la sat.
Unul umblă cu-ntrebarea,
Altul nici nu-şi vede capul.

Unul şi altul

2011-05-30T17:55:00.000+03:00

Unu-şi duce crucea vieţii
Şi e demn de viaţa lui,
Altul nimic nu doreşte
Speră doar în bogăţii.

Unu-şi făureşte viaţa,
Mult munceşte, şi pe plac,
Altul doarme dimineaţa
Ca să spună că-i sărac.

Unu-şi curmă chiar şi viaţa
Când amar se poticneşte,
Altul crede în speranţă
El îşi vede sensul vieţii.

Unu-şi face cale-n viaţă
Şi-o parcurge şi cu vise,
Mă împac cu a mea soartă
Chiar de cad – eu mă ridic.

Porcul şi oaia

2011-05-30T17:53:00.000+03:00

Porcul trăind bine-n viaţă
Ba mai mult chiar: huzurind,
Azi în zori de dimineaţă
Stăpânul hotărî: "îl vând!"

Doar a prins în greutate
Nişte fălci de-o frumuseţe
Şi atunci stăpânu-n grabă
Se porni cu el la piaţă.

Iar la piaţă ca să vezi
Tot ce sufletu-ţi doreşte
Oi şi miei, capre şi iezi
Porcului îi dau bineţe!

Şi atunci porcul întreabă
Curios fiind cu foc:
Tu eşti oaie, cine poate
Să te-ngraşe ca pe-un porc?

Tu doar vezi cum arăt eu:
Gras, frumos şi grohăiesc
Nu mă cumpără, cum vezi
Deşi vreau să mai trăiesc.

Oaia, fiind oaie blândă,
I-a răspuns simplu de tot:
„Lapte, lână mai am încă”
Nu-s ca tine un gras porc.

De aceea trag nădejde
Că stăpânul va veni
Nu contează care-i preţul
De acord eu vă voi fi.

Tot aşa şi-n viaţa noastră
Se întâmplă uneori
Cineva nu-şi vede nasul
Ca e plin tot de gunoi!

Leneşul

2011-05-30T17:50:00.000+03:00

Un ţăran a semănat
Popuşoi în „ogorod”
Toată vara n-a lucrat
Aştepta doar roada lor

Zi de zi era-n ospete
Şi dormea pân' la amiază
Se trezea ca să se-mbete
Până când a trecut vara.

Şi cum toamna a sosit
Ce să faci de-ţi este foame?
După roadă a venit,
Roada lui era buruiană.

Şi mă-ntreb aici pe mine
Cel de Sus ne face bine
Să munceşti şi-atunci aşteaptă
Cine-n traistă o să-ţi pună?

Boul şi măgarul

2011-05-30T17:47:00.000+03:00

Peste-un pod în grabă mare
Vor să treacă amândoi:
„Dintr-un capăt e măgarul,
Iar din altul fuge-un bou”

Şi s-au întâlnit taman
La mijlocul podului
„Sunt măgar şi sunt avan
Mie să-mi oferi tu drum”

Atunci boul calm îi spune
Măgarului ce la-ntrebat:
„– Oare chiar nu ţi-i ruşine?
De-acum m-ai ofensat”

Însă boul, dacă-i bou
Sa înfuriat mai tare,
Şi fugind aşa pe pod
A căzut în apa mare

Iar măgarul de-i măgar
Pe bou nu la ascultat
Şi făcând doar câţiva paşi
Şi-a frânt nasul chiar la mal

Tot aşa şi printre lume
Cazuri se întâmplă multe
Şi doar scumpa omenie
Poate relele să-nvingă.

Viaţă grăbită

2011-05-30T17:44:00.002+03:00

- Da dincotro şi unde alergi aşa de iute?
Profesorul pe doctor-asistent l-a întrebat.
- Of, dragă profesore am dat peste păcat
Soţia mea prea tânără a spus că nu mai vrea
De azi şi înainte să mai fiu lângă ea,
Că doar fiind eu doctor şi veşnic asistent
N-am observat că viaţa – trecut impertinent.
De-acea sunt în grabă spre casă cum se cade,
Ca nu cumva chiar astăzi să fiu schimbat cu altul.
Mi-a spus că lecţii să citeşi la doctori şi studenţi,
E lucru bun şi nobil, dar vezi că n-are preţ.
De-acea e mai bine ca timpul ce-ţi rămâne,
De azi şi mai departe să fii tu lângă mine
Iară eu în grabă mare supus la un supliciu
Voi face ce-i posibil ca să îmi schimb serviciul
Să fiu mereu în văzul soţiei mele scumpe,
Ca nu cumva nevasta să-mi facă zile scurte.
Că doar aşa se-ntâmplă la cei care se-nsoară
A doua, a treia sau nu ştiu a câta oară,
Iar când soţia este cu mult mai tinerică,
Ce ne rămâne nouă, decât să avem frică?
Şi vezi dragă profesore, nici nu ştiu ce s-aleg
M-aş potoli acasă şi să nu mai alerg,
La lecţii, de la lecţii şi iar în trei pereţi,
De nu-ţi ajunge timpul nici chiar în două vieţi.
Dar asta-mi este soarta şi n-am ce-alege-acum,
Soţia şade-acasă, iar eu grăbit pe drum,
Ca nu cumva să-ntârzâi c-o oră sau cu trei,
Că-mi face tot bagajul şi pleacă unde vrei.
De-aceea vă cer sfatul ca de la un bun frate:
Ce pot eu întreprinde, om învăţat cu carte?
Să stau lânga nevastă ori tot în grabă mare
La lecţii, de la lecţii - nu mi-a mai rămas răbdare!
Aşa se-ntâmplă-n viaţa asta, de nu eşti hotărât
Şi de-ai făcut un pas la dreapta, să nu uiţi şi de stâng.
De aceea aici sfatul oricui n-ar fi venit,
E de prisos nu alta, rămâne una bună -
Să fii tu chibzuit.

Vis de dragoste

2011-05-30T17:38:00.000+03:00

Te-am dorit,
mi-ai venit
în vis
Te-am iubit,
ai mai vrut
într-adins...
N-am putut
să iubesc
mai mult,
deşi am mai vrut
ca-la-nceput:
Deie Domnul
aşa ceva
într-adins,
să nu se-ntâmple
decât
în vis...

Capra, oaia şi o vacă

2011-05-07T19:37:00.000+03:00

"Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat;
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grîu încărcat."
A.Donici.

Capra, oaia şi o vacă
Întro zi s-au apucat
Pe un deal carul să tragă
El, fiind nici nemişcat.

Şi cei trei atunci în grabă
L-au rugat pe un măgar
Să-i ajute ei să tragă
Încet carul plin la deal.

Un măgar, dar el îndată
Pe cei trei i-a ajutat,
Dar trăgea în altă parte
Carul neclintit rămas.

Au mizat ei doar pe sine
Carul rămănând pe loc.
Şi cine-i aici de vină?
Sunteţi mulţi, dar ce folos.

Tot aşa şi printre lume
Se întâmplă des în viaţă;
Numai când este-o unire
Să mizaţi unul pe altul.

Tu, femeie!

2011-05-07T19:28:00.000+03:00

Tu, femeie, zâmbet dulce
În gând zilnic te admir.
Pe unde nu m-aş mai duce
Tot la tine eu revin.

Tu îmi eşti a mea speranţă
Cea mai scumpă pe pământ.
Fără tine viaţa toată
Nu am rost ca să înving.

Când de tine sunt departe,
În vis eu te văd mereu,
Parcă-mi spune: eşti aproape
Luna când apare-n cer.

Tu, femeie, taină scumpă,
Eşti o rază de lumină,
Pe unde nu m-aş mai duce
Tot la tine voi revine.

Zâmbet în tăcere

2011-05-07T19:26:00.000+03:00

Ce e dorul? Ce e viaţa?
De unde vin oare?
Fiecare om în parte
Îşi iubeşte mama.

Mă aştepta în prag
Cu lacrimi şi durere
Chip frumos şi drag
Zâmbet în tăcere.

În viaţă tot dispare:
Şi cerul şi pământul
De n-o vezi pe mama
Nu-i auzi cuvântul.

Sunt urmărit eu zilnic
De al mamei suflet mare.
Mereu o văd în vis
Cum chipul ei apare.

Ce e dorul? Ce e viaţa?
Cine ştie ce mai este?
Dorul mamei nu mă lasă
A fost, este, va fi veşnic!

Fericirea-n suflet

2011-05-07T19:24:00.000+03:00

Sunt om liniştit
În tot ce eu fac,
Poate de atât'
Duşmanii mă pasc?

Sunt om liniştit
Şi bogat prin fapte,
Poate de atât'
Răii mă încearcă?

Sunt om liniştit
Şi curat în suflet,
Poate de atât'
În jur mă insultă?

Sunt om liniştit
Răul nu doresc,
Poate de atât'
Ei nu mă iubesc?

Sunt om liniştit
Şi doresc la toţi:
Fiţi voi fericiţi
Să aveţi un rost.

Este-o tragedie
Când nu ai noroc
Dar şi fericirea
Nu cade din pod.

Necesar să-ţi faci
Fericirea-n suflet,
Omul pentru asta
Zi de zi se luptă.

Pe cine alegem?

2011-05-07T19:20:00.000+03:00

Să nu-mi spui că nu te vinzi
Altfel cum câştigi tu votul?
De când lumea-i pe pământ
Se cumpără, se vinde totul.

Cel ce se doreşte-n fruntea
Unei ţări la guvernare
E ales prin voturi multe
Şi prin dragostea de ţară.

Şi cinstit să fie-n toate
Să-şi iubească mama, ţara
Şi să fie cu dreptate
Pân la ultima suflare.

Numai doar astfel de oameni
Vor avea succes, izbândă.
Să-nflorească ţara dragă
Şi nicicând să nu se vândă.

Să înveţi e lucru sfânt

2011-05-07T19:18:00.000+03:00

Să înveţi e lucru sfânt
Cât trăieşti pe-acest pământ.
Dar să ştiţi, că doar muncind
Vei atinge visul sfânt.

Cel de Sus unu-i dă minte.
La al doilea s-o conducă.
Cel de-al treilea să şi-o vândă,
Fiindcă el aşa a vrut-o.

Şi aici mă-ntreb pe mine:
-Pentru ce omul trăieşte?
Unul pe nimic se vinde,
Altul zilnic făureşte.

Valorile să-nvingă

2011-05-07T19:15:00.000+03:00

Valorile să-nvingă
Şi nu cei mafioţi,
Din orişice partide
Dar gospodari, nu hoţi.

Noi ştim-avem valori
În ţara noastră mândră
Pe ei să-i promovăm
Spre bine şi izbăndă.

Valorile să-nvingă
Poporu-aşa doreşte.
Cu sfânta doar credinţă
Azi omul făureşte.

Noi ştim-avem valori
Au fost întotdeauna.
Ce-au proslăvit Moldova
Şi ţarina străbună.

Linişte-i afară

2011-05-07T19:12:00.000+03:00

Linişte-i afară
Ceru-i infinit
Ca şi cum îmi pare
Toţi au adormit.

Alb e şi pustiu
Ninge des afară
Fulgii vin şi vin
Lin plutind în zare.

Nici un semn de viaţă
În jur doar natura
Iarna friguroasă
În casă ne adună.

Basarabie, Basarabie...

2011-05-07T19:09:00.000+03:00

Basarabie străbună
Plai-meleag iubit oricând,
De ce eşti din nou străină?
Pe dolari astăzi te vinzi.

Basarabie iubită
Între două răuri care
Apa curge fără tihnă
Amintindu-ne de ţară.

Basarabie cu dor
De pământul strămoşesc
Ai destoinic azi popor
Nu dorim să pătimeşti.

Basarabie umilită
Te iubesc nespus de mult
Pentru sfânta ta credinţă
Vom învinge în curând.

Basarabie, Basarabie...
Gândurile-mi sunt la tine
Mult doresc să fim o ţară
Oameni sfinţi cu buni destine.

Afară-i primăvară

2011-05-07T19:06:00.000+03:00

Afară-i primăvară,
Câtă frumuseţe:
Copacii în floare,
Soarele sclipeşte.

Afară-i primăvară,
În grădină-albine
Au eşit la soare
Florile să-nvie.

Afară-i primăvară,
Soarele-i mai sus.
Nu-i departe vara
Ce-o iubim nespus.

Afară-i primăvară,
Cântă ciocârlia,
În zbor ne-nconjoară,
Câtă bucurie.

Afară-i primăvară,
În jur numai verdeaţă,
E ca prima oară,
Când iubeşti o fată.

Grea e aşteptarea

2011-05-07T19:02:00.000+03:00

Grea e aşteptarea
Atunci când iubeşti.
Aş trece şi marea
Doar să te privesc.

Dar cum eu să zbor?
Dacă aripi n-am.
Greu îmi este dorul
E fără hotar.

Grea e aşteptarea,
Dar mai am speranţă.
Aş trece şi marea
Să te strâng în braţe.

Dar cum eu să zbor?
Dacă aripi n-am.
Fermecat e dorul
E fără hotar.