Ganduri si pasiuni

Schimbări

noreply@blogger.com (Anonymous) — Thu, 24 Apr 2014 18:54:00 +0000

Îmi dau seama că am cam uitat cu ce se mănâncă chestia asta cu blogul, că trebuie să fac niște modificări pe aici, dar sper să reușesc "din mers" . S-au cam schimbat treburi, dar nu e nici o grabă... acum că tot am revenit, le aranjez eu cumva.

I'm back, baby!!

noreply@blogger.com (Anonymous) — Thu, 24 Apr 2014 08:53:00 +0000

Stau pe terasă, cu laptopul în brațe, alături de mine am o cafea pe jumătate nebaută și ma gândesc de ceva vreme de unde să încep. Nu știu, așa că le voi înşira ușor pe toate.
Ok, se pare că am revenit, așa cum am promis cândva! Știu, a trecut atât de mult timp... doi ani și cinci luni, mai exact. Am vrut de multe ori să scriu, dar din lipsă de timp, de inspirație și din alte motive, nu extrem de importante, mă opream înainte de a demara.
Ce să vă zic?! Sunt aceeași tipă puternică, cu aceeași sete de iubire, mereu în căutare de ceva mai mult. De șapte luni m-am mutat la Roma și încă nu sunt convinsă că aici e locul meu, așa că nu e exclus ca într-o zi să mă apuce dorul de ducă.
Sper să vă bucure revenirea mea, la fel de tare cum mă încântă pe mine și sper să nu mai abandonez curând blogosfera!
Cam atât pentru moment, pentru că trebuie să îmi pun gândurile în ordine și să scriu punctual, de unde am rămas...
Să aveți o zi minunată!

La mulţi ani!!!

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sat, 31 Dec 2011 18:36:00 +0000

(sursa foto)

Vă doresc tuturor un an nou mai bun, mai frumos, mai bogat din p.d.v. material, dar si sufletesc, cu multă voie bună, sănătate şi cât mai multe vise îndeplinite!!!

La mulţi ani!!! Vă pup şi vă îmbrăţişez pe toţi!!!! :)

Soldier of love

noreply@blogger.com (Anonymous) — Thu, 27 Oct 2011 22:05:00 +0000

Vis abandonat...

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sun, 23 Oct 2011 22:59:00 +0000

Oricât de intensă ar fi dragostea mea, indiferent de ce aş face sau cum aş face, indiferent de cum i-aş vorbi sau cum aş tăcea, dacă aş face sau nu sacrificii, niciodată nu vom fi îndeajuns de buni unul pentru celălalt... Mi-a luat timp să realizez, dar niciodată nu voi fi ceea ce îşi doreşte aşa cum nici El nu va fi vreodată ceea ce visam. Și nu vreau să se schimbe, ar fi altcineva, vreau doar să rămână aşa...fascinant, pasiunea mea, iubirea mea neîmplinită. Și nu vreau să mă schimb...nu i-aş mai fi atât de dragă.

Ȋncepând din noaptea asta, fac curat printre sentimente, le încui pe toate cele care mi-au invadat sufletul pe neaşteptate, începând din ianuarie, le ascund de mine, de El, nu le mai vreau. E o bătălie pe care nu se merită să o port, e inutilă si nu face decât să rănescă într-un fel sau altul pe unul din noi.

Renunţ doar la un vis, dar am multe altele pe care să le ating!!!

Someone like you

noreply@blogger.com (Anonymous) — Mon, 05 Sep 2011 22:32:00 +0000

Strategii

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sun, 28 Aug 2011 21:10:00 +0000

Am purtat un război psihologic cu un bărbat (cel care mă iubeşte) , pentru că vroiam să aflu un secret destul de urât, din trecutul lui, şi pe care îl ţinea ascuns în sufletul lui. M-am înarmat cu tot ce am putut, am uzat de toate slăbiciunile lui, i-am “forţat mâna”, am şantajat şi după două zile ...mi-a povestit ce vroiam să aud. Poate nu ar trebui(date fiind strategiile aplicate), dar sunt mândră că am reuşit să îl fac să îşi calce peste orgoliu, să cedeze, că a fost cam ca la skandenberg (cel mai slab e doborât), că l-am subjugat şi mă simt mai puternică decât credeam, a naibii de puternică... Ȋmi place senzaţia asta, mereu mi-a plăcut!

Mă întreb de ce cu El nu pot să fac la fel, de ce nu aplic strategii din astea, cum fac de fiecare dată când vreau să obţin ceva? De ce El e diferit, de ce cu El vreau să obţin totul fără a mă folosi de tot felul de tertipuri? Mi-ar fi atât de uşor...sau poate nu, poate e mai puternic decât cred!

Pentru El

noreply@blogger.com (Anonymous) — Mon, 15 Aug 2011 21:57:00 +0000

Când am realizat că am început să te iubesc, cu ani în urmă, am fugit...mi se parea că e imposibil, că niciodată nu vei putea să mă iubeşti, nu aşa cum vroiam eu. Niciodată nu am reuşit să înţeleg ce ai simţit pentru mine sau dacă ai simţit ceva. Am preferat să fiu o laşă, să te îndepărtez, de frică să nu îmi frângi inima. Credeam că nu aş fi putut îndura...eram un copil naiv, nu ştiam că rănile se vindeca în timp. Desigur, uneori rămân cicatrici, dar poţi supravieţui cu ele.

Mi se părea, la fel cum cred şi acum, că eşti intangibil!

Am crescut, m-am schimbat, m-am maturizat, deşi păstrez în mine o parte din copilul care am fost, şi tot nu am puterea să te ating. Și tot nu înţeleg ce vrei, ce simţi şi tot mi-e frică să mă apropii...

Mi-e atât de ciudat să observ cum, femeia puternică care sunt, în apropierea ta dispare aproape total, se face mică, ascunsă într-un colţ de inimă şi refuză să iasă, să arate de ce e în stare.

Nu mai ştiu cine sunt, când eşti aici parcă mă transform şi mă întreb: până când?!

Vreau ca nopţile mele să fie la fel ca ultima în care ai rămas aici, vreau ca liniştea aceea de pe chipul tău, în timp ce dormeai, să o pot vedea mereu, vreau ca zâmbetul tău să fie primul pe care să îl zăresc dimineaţa, vreau să ştii că te ador, vreau să mă ţii în braţe când adorm, la fel ca atunci, te vreau aici pentru totdeauna...

Sunt atât de slabă, nesigură, defectă cum nu am fost niciodată! IUBESC!

Necunoscutul

noreply@blogger.com (Anonymous) — Tue, 26 Jul 2011 23:29:00 +0000

Omul ăsta e un mister pentru mine! El, căci despre El scriu din nou, e unicul bărbat care face parte din viaţa mea şi pe care nu reuşesc deloc să îl citesc. Ȋl cunosc de 17 ani şi, de fapt, nu ştiu mai nimic despre el.

Da, există amănunte din astea mărunte: că îi place îngheţata de caramel, că adoră Bacardi-ul Silver şi J&B-ul combinat cu Sprite, uneori bea ceai de mentă, îi plac mult cartofii prăjiţi cu piper şi caşcaval ras deaupra, mănâncă un anumit fel de pizza... Mai ştiu cu ce se ocupă, îi ştiu maşinile, ştiu unde locuieşte, că e workaholic şi că iubeşte banii.

Știu că multe femei sunt topite după el pentru că este extrem de frumos, că nu are spirit de aventură, că are inhibiţii cu carul şi câteodată ceva probleme de comunicare, că şi-a început viaţa sexuală cu mine ( ar fi fost chiar culmea să nu ştiu asta :)) ), că asta ne leagă cumva...

Uneori se fereşte de mine, uneori mă minte, pentru că i-a trecut prin mintea aia a lui că s-ar putea să mă doară anumite chestii. La naiba, mai rău mă doare că nu îmi spune, că se ascunde!

Deci cunosc detalii care construiesc o parte din El, în schimb, nu reuşesc nicicum să îmi dau seama ce vrea de la mine, să înţeleg cum şi ce simte, nu ştiu ce anume l-ar face fericit, cum şi-ar dori să fim. Nu reuşesc să îi ating sufletul, să intru pentru câteva clipe şi să scot de acolo tot ce e ferecat.

Am nişte simţuri incredibile în ceea ce priveşte bărbaţii, îmi pot da seama dintr-o privire, dintr-un gest ce vor, ce gândesc, însă, când e vorba despre El, îmi amorţesc total şi nu mai sunt capabile în a-mi da nici cel mai mic indiciu.

E, parcă, invizibil şi îl privesc, fără a-l putea vedea...

Cred că, de fapt, asta mă fascinează atât de mult. El, pentru mine, reprezintă necunoscutul!

Noaptea

noreply@blogger.com (Anonymous) — Mon, 25 Jul 2011 21:48:00 +0000

Ȋntotdeauna am adorat noaptea, mai mult decât ziua... Atunci dau totul din mine, atunci iubesc mai intens, atunci gătesc, am timp să îmi pun gândurile în ordine, să visez cu ochii deschişi, atunci scriu sau desenez...

Și pentru că îmi place atât de mult, sunt total decalată, adorm aproape spre dimineaţa, de ani de zile, şi mă trezesc undeva pe la ora 9.00 AM. Nu sunt foarte multe ore de somn şi câteodată resimt oboseala, dar chiar şi aşa, e o oboseală plăcută şi tot o iubesc.

Sunt o fire extrem de agitată, mă mişc încontinuu, mereu trebuie să fac ceva, nu stau o clipă şi noaptea îmi dă o energie specială.

Noaptea îmi place să fiu ţinută în braţe, noaptea îl vreau lângă mine mai mult decât oricând, noaptea vorbesc cu El la telefon, noaptea are o magie a ei, noaptea se cuibăresc în mine ideile după care îmi conduc viaţa, noaptea este, de fapt, ziua mea.

Noaptea, sunt cea fără măşti, cu care sunt uneori nevoită să îmi acopăr chipul, sufletul şi gândurile! Noaptea sunt eu, cea reală, orice aş face, oriunde şi cu oricine aş fi!

Din nou, prima dată!

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sun, 24 Jul 2011 23:01:00 +0000

A venit în seara asta pe la 9.30, aşa că nervii de sâmbătă s-au şters. Nu m-au interesat nici motive, nici altceva, ci că era aici... A stat o oră şi s-a decis să plece, pentru că îl luase somnul şi risca să adoarmă pe canapeaua mea, ceea ce ar fi fost un pericol maxim :)))

A plecat şi, în timp ce cobora pe scări, i-am trimis un sms, pe care nu l-a observat decât când a ajuns acasă. M-a sunat în secunda următoare şi în cinci minute era din nou lângă mine. Am reuşit, cu câteva cuvinte, să îl readuc şi să îl fac să uite cât de somn îi era.

Câteva jocuri intime s-au strecurat printre discuţiile noastre şi, la un moment dat, m-a rugat să îl las să mă privească în timp ce mă masturbez. L-am lăsat... m-a satisfăcut atât de mult privirea şi mimica feţei lui, mai mult decât ar fi făcut-o vreo partidă de sex. A fost incitant să îi văd reacţiile, zâmbetul, să văd omul, care nu am foarte des ocazia, să mi se arate. Și mi-a plăcut că în sfârşit a reuşit să îmi ceară să fac ceva...

Apoi am aflat că a fost prima dată când a stat să analizeze absolut orice gest, orice geamăt şi orice sclipire din ochii unei femei, care se autosatisface, a fost prima dată şi tot cu mine, la fel cum şi-a început şi viaţa sexuală.

E fascinant cum, cu doar cu câteva cuvinte sau din câteva gesturi, femeile au capacitatea de a năuci.

Plictisită

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sat, 23 Jul 2011 23:04:00 +0000

E sâmbătă noaptea şi El ar fi trebuit să fie acum, aici... şi nu e! Sunt plictisită şi fără vreun chef de a face ceva.

Aş fi băut nişte Bacardi, am luat sticla, mi-am scos un pahar şi mi-am dat seama ca nu are nici un farmec de una singură, aşa că am pus sticla la loc, fără ca măcar să o încep.

De ce naiba nu e aici, de ce nu a fost nici aseară, aşa cum a zis?! Nu, nu ar trebui, nici măcar o clipă, să mă gândesc la asta, dar se întâmplă, nu reuşesc să îmi controlez întrebările...

Aş dormi, dar nu am nici somn...

Daa, e o noapte stupid de nereuşită!!!

Umbră

noreply@blogger.com (Anonymous) — Wed, 20 Jul 2011 22:03:00 +0000

A trecut 20 iulie şi pentru că abia acum mi-am dat seama de asta, pentru că l-am adorat pe poetul Adrian Păunescu şi o să îi iubesc mereu poeziile :

Eu, umbra pe care

O semeni în sufletul meu,

Cu milă şi tristă mirare,

Voi duce-o cu mine mereu,

Iar într-o zi oarecare

Ȋn care-mi va fi cel mai greu

Voi pune-o în vechi calendare

Duminica trupului meu.

Fiori prin mine umblă

Și nu am trebuinţă

Te rog pe tine umbră

Să redevii fiinţă.

Flămând de iubirea întreagă

Pe vremi cu amurg mohorât

Când zorile noaptea-şi dezleagă

Mă satur c-o umbră şi-atât.

Și sufletul meu te mai roagă

Magnetic catarg doborât

Tu, umbră tăcută şi dragă

Aşează-ţi fularul la gât.

O umbră se-nchide în mine

O umbră prin mine trecu

E-atât de mult rău că e bine

E-atât de mult da că e nu.

Bacovia-şi iese din sine

Și râde în A şi în U

O umbră se-nchide în mine

Și umbra aceea eşti tu.

Enjoy it!

noreply@blogger.com (Anonymous) — Wed, 20 Jul 2011 21:20:00 +0000

Pentru că acum am terminat de vorbit la telefon cu El, pentru că totul mi se pare mai frumos de când a reapărut în viaţa mea şi pentru că şi Lui îi place la nebunie piesa asta, la fel de mult pe cât o iubesc eu, m-am gândit să o postez.

Sper să vă placă şi vouă, celor care treceţi pe aici...

O noapte liniştită tuturor!

El, din nou...

noreply@blogger.com (Anonymous) — Tue, 19 Jul 2011 23:35:00 +0000

Ȋi rămâne parfumul impregnat pe perna mea, îmi inundă simţurile, îmi ameţeşte sufletul şi mi-e greu să îl am atât de puţin lângă mine...

Nu am vrut să devenim din nou doi străini şi după ce m-am calmat, nu am putut să mă abţin să nu îl sun, să nu îl doresc. Am trecut peste toate... pasiunea a învins raţiunea!

A revenit, după aproape o lună, am vorbit, mi-a zis că nu îşi doreşte să mă supere nicicum sau să mă facă să sufăr în vreu fel, tocmai de aceea a crezut că e mai bine să nu ne mai vedem. Nici nu mai conta, deja trecuseră toate, nu mai vroiam explicaţii, îl vroiam doar pe El, aici... Pentru că vocea lui îmi îmblânzeşte nebuniile. Pentru că imaginea zâmbetul lui, ce mi se întipăreşte pe retină, îmi face nopţile albe mai uşor de suportat. Pentru că nu reuşesc să înţeleg ce vrea şi asta mă incită. Pentru că uneori are câte o doză de ticăloşenie dulce şi, în momentele alea, îl ador. Pentru că nu e doar amintirea anilor trecuţi, cum credeam iniţial, ci chiar e pasiune.

Vine o dată la câteva zile, vorbim la fel de mult la telefon, însă nu am mai avut nici un contact sexual de atunci, nu pentru că aş fi dorit...nu ştiu de ce, dar nu s-a mai întâmplat.

Am totuşi senzaţia că se teme de ceva, în ceea ce mă priveşte, că îi e frică cumva de mine şi nu reuşesc să decsopăr cauza încă, să înţeleg care sunt motivele...

Oricum, ceea ce contează, e că îi pot privi chipul preţ de câteva ore şi asta mă face să trec peste orice!

Amintiri...

noreply@blogger.com (Anonymous) — Mon, 18 Jul 2011 22:11:00 +0000

Azi a fost ziua în care m-au invadat amintirile, au apărut din senin şi m-au lovit din toate părţile... şi dacă tot m-au răscolit, m-am apucat de triat scrisori, poezii, notiţe, jurnale etc. Am recitit parte din ele şi mi-a plăcut tare mult ce am redescoperit prin cutiile alea vechi, în care erau depozitate şi pe care nu le mai deschisesem de foarte mulţi ani...

Mi-a plăcut felul în care simţeam atunci, mi-am dat seama că acum trăirile sunt diferite, mult mai intense, că am crescut, că m-am schimbat şi că îmi place femeia care am devenit! La naiba, sună ca şi cum aş fi o narcisistă, dar ce să fac dacă mă ador?! :)))

Am cotrobăit prin unghere ascunse ale sufletului, unghere încuiate. Amintirile ascunse acolo nu sunt dureroase, nicidecum, doar sunt parte din trecut şi îmi place să le uit acolo şi din când în când să le regăsesc şi să îmi bucure simţurile... Nu, nu trăiesc hrănindu-mă cu ele, de asta le şi ţin inchise, dar am nevoie câteodată să le revăd, să nu uit cum am fost!

Tot recitind am dat peste niste versuri pe care mi le-a scris, in 1997, unul dintre bărbaţii pe care i-am iubit cândva şi mi-au plăcut şi acum, la fel de mult cum mi-au încălzit sufletul şi atunci.

Sper să vă placă...

Iartă-mă şi uită-te în ochii mei,

Doar tu din lumea asta mi-ai rămas

Nu vreau nimic: nici bunuri, nici idei,

Ci doar iubirea noastră ceas de ceas.

Eu stau în preajma ta

Și am şi-o umbră

Eu, cel de faţă, n-am ce da

Am doar un chip, un suflet şi o umbră sumbră.

Mă văd pe mine şi gândesc:

Mai sunt copil sau nu?...

Ce a rămas din mine eu privesc,

Trecutul s-a desprins!

Te uiţi la mine şi mă cercetezi,

Ȋncerci să îmi spui totul din priviri

Și-aş vrea să ştiu dacă visezi?!

Acum mă mir de tine cum te miri...

Și ochii mei adună clipa

Și clipa se transformă-n lacrimi

Eu nu mai sunt ce-am fost cândva,

Mă simt pierdut în patimi.

Descopăr tinereţea mea în dragoste şi în simţiri

Și n-aş putea să las trecutul în priviri,

Dar totuşi las acum să stea

Un trandafir, în calea mea.

Te vezi în ochii mei cuprinşi de griji

Și râzi şi luminezi şi-acum mă mângâi,

Iar eu mă oglindesc în ochii tăi,

Mă văd un suflet care pleacă pe furiş

Din preajma ta, durerea mea, dintâi!

Observ acum că raiul nu e-n cer

Ci e aici, pe lângă tine

Acolo unde pasul meu, acum,

Ȋţi bântuie şi somn şi gând.

Noapte bună, iubire!

Noapte bună, noapte!

Eu nu mai dorm, incep:

Bună dimineaţa, iubito!

Și iarăşi cred că raiul nu e-n cer,

E jos aici,

Acolo unde pasul tău

Spre mine-aş vrea să se întoarcă-n veci...

Bună dimineaţa, iubito!

Gata cu amintirile, le bag la loc în cutii, le încui în suflet şi o să le caut altădată! Acum nu le mai vreau! :)

Marcare de teritoriu :))

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sun, 17 Jul 2011 22:21:00 +0000

Azi-noapte, cu chiu cu vai, după ce m-am sucit pe toate părţile, m-am învelit, m-am dezvelit, m-am ridicat din pat, am mai fumat o ţigară şi tot aşa, am reuşit să adorm pe la 5. Și dacă tot am scris în postarea anterioară că urăsc să fiu trezită, s-a întâmplat din nou...

Dimineaţă, la 8 fără ceva sună telefonul. Ȋnjur printre dinţi, apăs pe display şi resping apelul (nici nu l-am ridicat de pe masă, astfel încât nici nu ştiam cine mă sunase), adorm instantaneu la loc. La ora 8 din nou, i-au telefonul să văd cine e aşa insistent şi vrea să mă enerveze de dimineaţă. Ȋn următorul moment m-a buşit râsul, mi-au trecut istericalele, tot...

Era El, agitat, vroia să ştie ce s-a întâmplat în noaptea ce trecuse şi am început să îi povestesc cum o domnişoară cu un simţ al proprietăţii extrem de dezvoltat, găsind un sms trimis de mine către dumnealui (e drept cu oareşce conotaţii sexuale, printre rânduri) a simţit nevoia imperioasă, la 2.37 AM, de a-şi marca şi apăra teritoriul. M-a sunat, s-a recomandat a fi prietena/iubita lui şi a început să pună diverse întrebări.

Noroc că nu dormeam la ora aia ( că nu o mai spăla nici apa Prutului) şi că era şi vorba despre El, în toată ecuaţia asta, astfel încât am vorbit cât am putut de civilizat, i-am spus că nu mă interesează cine e, ce a găsit şi nici ce crede şi că nu sunt dispusă, dat fiind ora târzie, să port astfel de conversaţii. A înţeles şi nu a mai insistat.

Ȋn fine, m-am hlizit toată ziua pe motivul telefonului primit, l-am întrebat dacă nu are vreun ochi vânăt sau ceva şi am făcut tot felul de miştouri. El era oarecum jenat că s-a întâmplat aşa ceva şi tot îşi cerea scuze, dar a fost atât de nostim...

Stau şi mă întreb: oare ce gărgăuni să ai în cap să te apuci să dai astfel de telefoane, ce crezi că rezolvi, ce crezi că afli, nu faci decât să îţi strici relaţia pe care o ai, făcând gesturi de aşa natura. Să îi violezi intimitatea omului, să îi umbli printre mesaje, să îi ceri socoteală, în condiţiile în care îl cunoşti abia de câteva săptămâni?! Copilării...

Ce să zic, a fost amuzant pentru mine, am reuşit cumva să îl fac şi pe El să râdă şi să nu mai fie îngrijorat, dar e clar că nu i-a fost tocmai ok...

La mulţi ani, nouă!

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sat, 16 Jul 2011 23:57:00 +0000

Urăsc să fiu trezită de cineva, indiferent de oră, dar în special dimineaţa e un adevărat coşmar, devin de-a dreptul isterică. Trebuie să mă trezesc singură, fără să fiu sunată, fără să strige sau să tragă cineva de mine... să fiu lăsată să îmi beau cafeaua şi să fumez o ţigară în linişte şi abia apoi sunt deschisă în a purta un dialog, abia după tot ritualul ăsta încep să funcţionez în parametri normali.

Pe 15 iulie s-au împlinit ceva ani de la căsătoria mea cu fostul soţ şi, ca de fiecare dată, m-a sunat la prima oră ( deşi ştie cum reacţionez) să îmi ureze “La mulţi ani!” . I-am spus “asemenea şi ţie” scrâşnind din dinţi, apoi ca o fiară ce sunt am început să vociferez vrute şi nevrute la telefon. M-a lăsat să îmi termin repertoriul, a început să râdă şi mi-a spus să mă bag la somn din nou.

Nu trec câteva minute şi primesc un sms. Iau telefonul (mai că îmi venea să îl izbesc de pereţi) să văd cine şi ce mai vrea de la mine, la ora 8 dimineaţa... Era tot fostul meu soţ care îmi scrisese: “ Te pup înfoiato! La mulţi ani sănătoşi nouă!” Am bufnit în râs, mi-au trecut şi nervii şi tot când am văzut textul. Și cum să nu mă apuce râsul, suntem divorţaţi, dar tot ne facem urări de fiecare dată: că e ziua căsătoriei, că e ziua când ne-am cunoscut, că e ziua unuia dintre noi, că e ziua în care m-a cerut de nevastă şi mai amuzant e că ne spunem La mulţi ani şi pe 31 noiembrie, ziua când am divorţat. :)) Și mai şi sărbătorim, ieşim undeva, ori să bem un suc, ori să mâncăm o prăjitură, ori să luăm masa împreună.

Și pentru mine par câteodată ciudate toate astea: ne cunoştem atât de bine încât nu e nevoie de cuvinte dacă vrem să exprimăm ceva, ştim fiecare ce o să zică celălalt în momentul următor, ştim cum şi ce gândim. Felul în care ne înţelegem şi ne purtăm acum, după ce am trecut prin atâtea împreună...nu credeam că va fi aşa, dar e frumos şi mă bucur nespus că suntem cei mai buni prieteni (asta în momentele când nu ne scoatem ochii unul altuia, că există şi din astea :)) )

Deci La mulţi ani, nouă, dragul meu fost soţ şi actual cel mai bun amic!

P.S. : Tocmai am fost sunată de prietena/iubita pasiunii mele (de a cărui existenţă nici nu ştiam, doar o bănuiam), care la ora 2.37 AM s-a gândit să mă ia la întrebări, pentru că a găsit un sms de-al meu pe telefonul lui. E amuzant... sunt curioasă ce va avea El de spus legat de toată chestia asta! :))

Oare sunt normală?!

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sat, 16 Jul 2011 00:03:00 +0000

Am intrat în concediu şi, pentru că în perioada asta nu plec nicăieri în vacanţă, m-am gândit să mă destind, numai că mă cam plictisisem de toate şi nu mai ştiam ce naiba să fac să îmi treacă stările astea...

Mi-am zis să vizionez “Supernatural”, un serial cu nu mai puţin de 126 de episoade pline de monşti, îngeri, demoni şi alte din astea. Ori am citit prea multe poveşti când eram copil ori sunt o ciudăţenie a naturii, nu de alta dar mă topesc după filme cu vrăjitoare, vampiri, poveşti cu tot felul de minunăţii. Cred că am văzut toate filmele posibile de genul ăsta... Și, prin urmare, am stat "călare" pe laptop vreo 10 zile şi am văzut serialul cap- coadă. Fireşte, nu continuu, au existat şi câteva pauze de ieşit la vreo două concerte, la un grătar, la vreo două- trei terase, un drum până la firmă pentru nişte acte, vreo câteva vizite d-ale lui etc., dar cum aveam timp şi nu trebuia să fac ceva anume săream ca o nebună să mai văd un episod, două. De asta nu am mai scris nici pe blog, am fost tare ocupată! :))

Nu am mai citit nici o carte, nu am mai desenat, dar important e că m-am relaxat.

Acum stau şi mă întreb de ce naiba sunt atât de ahtiată după genul ăsta de filme?! Oare sunt eu prea dereglată, o fi vreo remineşcenţă din copilărie, oare ce-o fi? :))

Pun şi trailer-ul, deşi filmările au început în 2005 şi s-au finalizat în 2011, dar poate mai interesează şi pe alţii care nu l-au văzut şi sunt pasionaţi...

E blogul meu şi scriu ce vreau

noreply@blogger.com (Anonymous) — Tue, 05 Jul 2011 00:58:00 +0000

După ce am postat “Prima dezamăgire a săptămânii” am primit tot felul de reacţii. Unii mi-au “aplaudat” curajul, alţii m-au criticat, m-au catalogat ca fiind ciudată (ăsta e cel mai blând termen dintre toate), că nu se cade să scriu despre cum îi fac sex oral unui bărbat, mi-au zis că am o anumită vârstă şi că ar trebui să mă comport ca atare etc. Să fiu a naibii dacă am înţeles-o pe asta... ce legătură are vârsta mea cu faptul că am scris ce mi s-a întâmplat?!

Sex facem cu toţii, fie că e oral, anal, normal sau altfel. Ȋmi place să o sug, îmi dă o anumită stare, mă face să simt o altfel de putere asupra bărbatului, decât cea pe care o simt de obicei...

Unii sunt mai pudici, eu nu, unii se oripilează, eu ador să discut pe subiectul ăsta.

Recunosc că m-au intrigat unele dintre comentarii, dar fiecare gândeşte cum crede şi face ce crede de cuviinţă cu viaţa lui. Ȋn schimb, eu, când am hotărât să îmi fac blogul ăsta şi să scriu despre mine, am decis că voi nota absolut tot ceea ce îmi doresc şi cum doresc, tot ceea ce mă reprezintă, tot ce înseamnă pasiune pentru mine şi dacă printre pasiuni se număr sexul oral, de ce să nu scriu... pot să şi strig despre asta, să audă o lume întreagă, dacă aşa îmi vine.

Cei care îmi sunt apropiaţi ştiu că aşa am fost mereu, directă, sinceră, fără să mă ascund după deget vreodată, că sunt ca o carte deschisă, că aşa îmi doresc să trăiesc, că nu pot, de fapt nu vreau să fiu altfel.

Poate e bine, poate nu, dar îmi place cum sunt, mă simt bine cu mine, chiar dacă sunt incomodă pentru unii sau în anumite momente, chiar dacă am defecte cu carul, dar tind spre perfecţiune :)) ... Aşa că voi continua să scriu tot ce îmi va trece prin mintea asta pe care o am şi cu care îmi place să defilez!

Ahh, iar m-a prins ora 4.00 dimineaţa nedormind! Gata, bag somn că adorm pe tastatură...

Idei despre bărbatul “perfect”

noreply@blogger.com (Anonymous) — Fri, 24 Jun 2011 23:07:00 +0000

Știuuu, nu am mai scris de ceva timp, dar în toată perioada asta am avut vreo două zile în care am fost întoarsă pe dos, iar în celelalte ajungeam atât de obosită şi stresată acasă, încât nu mai aveam dispoziţia necesară...Reuşeam, cu energia pe care o mai aveam în dotare, şi asta ca să mă mai deconectez, să citesc postările celor pe care îi urmăresc, dar atât...

Acum, după ce mi-am făcut mea culpa, să revin la subiectul despre care vroiam de fapt să scriu :

Am fost întrebată acum o săptămână, de către un amic, cum mi-aş dori să fie bărbatul de lângă mine...

Frumos, deştept, cu bani şi devreme acasă! :)) O fi ăsta idealul meu sau cel pe care îl visez e în vreun anume fel?! Nu m-am gândit la un ideal, de fapt, dar în unele momente din viaţa mea, când eram singură, mi-am pus şi eu intrebarea: oare cum ar trebui să fie ca să fiu pe deplin mulţumită sau poate fi el perfecţiunea întruchipată şi mie tot să nu îmi fie suficient?

Cred că toate fetiţele visează la un făt frumos pe un cal alb, în copilărie. Toate puştoaicele vor dragostea perfectă, în adolescenţă şi toate femeile, la maturitate, visează la un gen de bărbat, construit de imaginaţia lor. L-am visat şi eu, până când am învăţat că niciodată nu voi întâlni individul din mintea mea, el nu poate exista...Ȋn timp, am învăţat că fiecare are o parte frumoasă, pe care să o pot descoperi şi explora; că fiecare are defecte, care se pot sau nu corecta; că toţi avem o parte mai întunecată în noi, care poate cândva să iasă sau nu la iveală.Am învăţat să accept realitatea şi să fiu cât mai practică, în aşa fel încât să îmi fie bine. Sună puţin a egoism, dar aşa e...

Dar ca răspuns, despre cum aş dori să fie, am să încerc să expun câteva idei:

Ca aspect fizic:

Ȋmi plac mai mult cei cu părul închis la culoare. Poate fi şi uşor grizonat, unora le dă un aer mai senzual... dar am avut şi bărbaţi blonzi, şaten deschis, deci nu e o regulă, e doar o preferinţă.

L-aş vrea mai înalt decât mine sau cu o înălţime apropiată de a mea.

Trebuie să aibă ceva care să mă atragă: ochii, zâmbetul, mimica feţei atunci când vorbeşte, felul în care merge, fundul, senzualitatea pe care o emană...

Ȋntotdeauna mă uit la mâinile bărbaţilor, îmi place să aibă unghiile îngrijite şi degetele frumoase, să nu fie butucănoase, noduroase, etc. Poate sună ciudat, dar asta chiar contează! :)

Ȋn ceea ce priveşte etatea, există nişte limite:

Poate să fie mai “bătrân” decât mine cam cu 10 ani sau poate avea mai puţin cu vreo maxim 8 ani.

Ȋn rest:

Nu aş vrea să fie fetiţa mamei (pentru că am întâlnit şi specimene de genul ăsta).

L-aş vrea Bărbat, l-as vrea puternic (psihic vorbind), să fie direct, să comunice, să fie apt să poarte orice fel de discuţie în orice fel de situaţie.

Prefer să îmi spună adevărul, indiferent dacă va fi dureros sau nu, pentru că oricum iese la iveală întotdeauna şi cred că sunt destul de matură şi cerebrală să pot suporta.

Să ştie să fie romantic când trebuie, să ştie să mă ţină lângă el, astfel încât să nu mă plictisesc de relaţie sau să intervină monotonia, că s-a dus naibii totul...

Să mă lase în pace când am draci( asta în cazul în care nu se pricepe să îi alunge).

Să nu mă interogheze la fiecare mişcare sau să îmi ceară explicaţii pentru fiecare chestie pe care o zic sau o fac. Asta mă irită maxim! Dacă am ceva de comunicat, o fac şi fără să fiu întrebată, iar dacă nu am spus nimic, înseamnă că nu prezenta nici un fel de importanţă...

Poate să fie gelos, dar cu măsură, deşi aş prefera să nu...

Să îmi ofere libertatea de care am nevoie, să nu îmi impună reguli sau să încerce să mă constrângă în vreun fel!

Să nu încerce să mă schimbe. Asta sunt, dacă mă placi aşa- bine, dacă nu- la revedere!

Să ştie să mă facă “să zbor” atunci când facem sex, să simtă fiecare vibraţie a mea, să îmi accepte fanteziile, să îmi dea senzaţia că sunt într-un vis magic, când e în mine!!!!

Cam asta e o parte din bărbatul creat de imaginaţia mea şi pe care ştiu că nu îl voi găsi vreodată...

Parcă am scris un anunţ la matrimoniale, doar că ceva mai detaliat :))), trebuia să mă mai descriu şi pe mine şi era exact din “filmul” ăla. Dar am fost întrebată şi m-am gândit că e posibil să existe şi alţii care să fie interesaţi de chestia asta şi...de ce să nu postez?!

Jar of hearts

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sun, 19 Jun 2011 11:43:00 +0000

Seară cu cântec

noreply@blogger.com (Anonymous) — Sun, 12 Jun 2011 11:51:00 +0000

Da, printre altele, iubesc şi folk-ul!

Ieri am fost, într-o cafenea micuţă din Iaşi, la un concert susţinut de doi artişti minunaţi: un prieten drag, Liviu Nechita, a cărui voce şi muzică le ador şi pe care nu îl mai văzusem (face to face) de 14 ani, de când s-a stabilit în Italia şi Marius Matache (zis Mache şi care este, cu siguranţă, ştiut de cunoscători).

A fost minunată atmosfera, caldă, plină de trăiri pe care aceşti oameni au putut să le transmită prin vocile, pasiunea şi chitările lor. M-am simţit extraordinar şi mi-aş fi dorit să fi durat o săptămână concertul sau mai mult...

Mă bucur tare mult că am putut să îl revăd pe Liviu, să îl ascult live din nou, să aflu că începe nişte proiecte în ţară şi că va veni să concerteze mai des...

Și nu mă pot abţine să nu postez una dintre piesele preferate, care azi-noapte mi-a încălzit sufletul pentru a nu ştiu câta oară...

Mulţumesc Liviu, mulţumesc Mache pentru un concert superb şi pentru o seară fantastică!

Celelalte dezamăgiri din săptămână

noreply@blogger.com (Anonymous) — Fri, 10 Jun 2011 22:40:00 +0000

Am promis că o să le postez şi, deşi am trecut peste ele, o să încerc măcar să fac un rezumat...

Luni noapte, când eram cu El, a sunat bărbatul care mă iubeşte, i-am zis că am musafiri şi că ne auzim mai târziu. Nu eram nici foarte veselă, aveam şi starea de nervozitate şi i-am răspuns poate un pic prea sec, un pic prea rece, nu ştiu...cert e că a doua zi, dimineaţă, m-a contactat din nou să mă anunţe că va trebui să discutăm.

Spre seară a intrat pe mess şi mi-a scris asta: „iţi urez o viaţă plăcută în continuare, dar fără mine” . WTF???Ce naiba, s-au tâmpit toţi, oare l-a lovit o cărămidă în cap, ce o fi însemnând urarea asta?

Ȋmi spun să îl iau uşor, o fi de la căldură, cine ştie...şi îl întreb care e problema? Ȋmi răspunde că nu are rost să lungim conversaţia, că e inutilă şi că el s-a hotărât să nu mai aibă nici un fel de contact cu mine, că e mai bine aşa.

Ok, poate, din anumite puncte de vedere, într-adevăr e mai bine (pentru el în special) , dar măcar să ştiu şi eu motivul deciziei, nu că nu l-aş fi bănuit...Până la urmă reuşesc să scot de la el că l-a deranjat faptul că aveam musafiri, un motiv stupid de altfel, şi că nu vrea să fie „ a cincea roată la căruţă” (asta în condiţiile în care noi nu suntem împreună sau cel puţin eu aşa ştiu). Mi-a venit să râd instantaneu sau mai degrabă să plâng din cauza puerilităţii lui.

...Si ce dacă aveam musafiri/şi ce dacă era o oră târzie/ şi ce dacă nu am avut chef să port o conversaţie telefonică în momentul ăla...nu formăm un cuplu şi, de-ar fi aşa, nu îmi poţi impune cu cine să mă văd, cine să îmi fie prieten şi cine nu, mă accepţi aşa cum sunt sau nu. Dacă vreau eu să mă schimb pentru tine, să fac compromisuri şi să renunţ la anumite chestii din viaţa mea bine, dar să îmi impui să o fac deja e prea mult...

Am înţeles că l-a durut că eram cu altcineva, l-a durut că i-am spus, dar nu vreau să îi ascund adevărul, pentru că la un moment dat îl poate lovi mai tare.

Dezamăgirea mea a fost că s-a purtat exact ca un copil, care nu-şi mai vroia jucăria preferată, pe motiv că altul i-a atins-o. Parcă era un puşti de 17 ani şi, sincer, îl credeam mai matur, mai cerebral. Discuţia dintre noi a fost lungă şi obositoare. Nu am încercat să îl împac, să îi intorc decizia, doar i-am explicat încă o dată cum stau lucrurile. Ȋntre timp (şi mă refer aici la ziua următoare) şi-a revenit, şi-a dat seama că a fost o prostie, deci totul e la fel ca înainte acum...

Ahh, uitam ce era mai important!! Din discuţia asta, am mai aflat, după 13 ani, că am fost prima femeie şi din viaţa lui. Asta a fost tare!!! De ce nu mi-a zis până acum? Cum naiba de nu mi-am dat seama atunci? E adevărat că nici eu nu aveam cine ştie ce experienţă la capitolul ăsta, am observat că nu era tocmai expert nici el, dar să fiu prima şi să aflu asta după atâta timp...asta da surpriză!!!

Mă întreb oare a cui primă femeie am mai fost şi nu ştiu?Cred că îmi voi lua agenda, voi contacta bărbaţii care mi-au trecut prin pat să îi intreb...cine ştie ce minuni mai aflu!:))

Următoarea dezamăgire a fost să descopăr că fostul meu soţ s-a apucat de gătit şi zic dezamăgire, pentru că în cei aproape 11 ani, cât am fost împreună, nu a fiert nici măcar un ou şi mi-ar fi plăcut să îi văd şi latura asta...Exceptând frigerea cărnii pe grătar, la picnicuri, pe care tot eu o pregăteam în prealabil, nimic nu a trădat că ar avea asemenea veleităţi... Bine, recunosc, a fost amuzant să îl văd în ipostaza asta, dar totuşi m-am întrebat: de ce acum, de ce nu atunci şi de ce nu pentru mine ?!

După câteva zile, nu mai par aşa supărătoare, dar au fost (destul de...) în momentele în care s-au petrecut! Acum par amuzante, mă fac să zâmbesc, exceptând ceea ce a făcut El!

El care m-a sunat miercuri, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am vorbit puţin şi atât. De atunci nici un semn, absolut nici unul (ceea ce e destul de ciudat, având în vedere că vorbeam în fiecare seară, măcar o oră) şi eu nu am de gând să îl caut. Vreau să văd ce se întâmplă dacă nu o fac, cât va sta aşa...Punct.

Prima dezamăgire a săptămânii...

noreply@blogger.com (Anonymous) — Wed, 08 Jun 2011 23:07:00 +0000

Ce naiba se întâmplă?! Ori sunt eu prea pretenţioasă ori unii oameni sunt extrem de superficiali. Nu mai înţeleg...

Am avut un început de săptămână aiurea total! Am primit tot felul de “lovituri”, de la oamenii de la care nu mă aşteptam, nişte motive stupide, care puteau fi cu uşurinţă evitate...

Prima dezamăgire şi cea mai urâtă a venit de la El! A fost un şoc pe care, sincer, nu m-aş fi gândit vreodată că o să îl am, nu din partea lui.

Am crezut că e altfel, că se diferenţiază de ceilalţi bărbaţi, că îi pasă cumva, dar am constatat cu stupoare că e, poate, mult mai ticălos decât mulţi dintre ei. Câteodată am senzaţia că tot ceea ce face e ca o răzbunare pentru şuturile în fund, pe care afirmă că le-a primit de la mine...că vrea să simt şi eu aceleaşi lucruri. Dar, ce D-zeu, eram nişte copii atunci şi eu şi el.

A venit luni seară, am comandat o pizza, ne era poftă la amândoi, am mâncat, am stat de vorbă...de fapt eu am vorbit (ca de obicei) el a ascultat, pe motiv că e prea obosit să avem un dialog. Chestie pe care iar nu o înţeleg: cum mama naibii la telefon vorbim cu orele şi când suntem faţă în faţă, parcă îşi înghite limba, parcă i-ar fi frică să comunice?! Și-a luat telecomanda şi a început să schimbe canalele, a găsit un film vechi şi prost şi a înţepenit în faţa televizorului, fără să mai scoată vreun cuvânt. Dar oare acasă la el nu putea face asta?

Parcă eram doi pensionari şi, din lipsă de ocupaţie, ne uitam la telenovele...WTF????

La un moment dat am început să îmi pierd răbdarea, mă luaseră nişte nervi de îmi venea să smulg tv-ul din priză, să arunc telecomanda pe geam şi pe El totodată. A sesizat, ceea ce mă miră la cât de absent era, şi mi-a propus să mergem în bucătărie să fumăm o ţigară. Am zis: “asta e, gata, l-am scos din faţa televizorului, poate îl corup cumva şi facem ceva înteresant, poate chiar o partidă de sex”.

Fumăm câte o ţigară, eu mă fâţâiam dintr-o parte în alta a încăperii (nu am stare niciodată, trebuie să fac încontinuu ceva...şi asta era soluţia pe care o găsisem atunci, dată fiind imposibilitatea de a-l face să fie acolo). Mă apucă de mână, mă trage înspre El şi începe să mă atingă, îmi ridică rochiţa mov şi scurtă, cu care eram îmbrăcată, începe să mă mângâie, îmi scote bikinii...Totul era perfect, mă îmfierbântasem şi eu, îl simţeam şi pe El cât era de excitat , i-am dat pantalonii jos şi am coborât, gândindu-mă să încep cu un oral. Proastă idee am mai avut... pentru că într-un timp, nu foarte lung, a ejaculat. Mi-am spus “ok, s-a întâmplat, i-a plăcut prea mult, urmează partea a doua, în care ne satisfacem reciproc”, dar nu am terminat de gândit că m-a şi anunţat că trebuie să plece, că e târziu şi a doua zi avea programul încărcat. Și m-a lăsat aşa nesatisfăcută şi şi-a luat zborul...

Am rămas perplexă în cadrul uşii, fără cuvinte, fără să înţeleg ce s-a întâmplat. Ce naiba, oi fi câştigată la loto şi eu încă nu am aflat?? M-am simţit oribil, folosită, umilită, aproape imposibil de descris, mai ales că niciodată, de când mă ştiu, nu am păţit aşa ceva şi mai ales că El făcuse asta.

I-am trimis un mesaj, i-am scris cam ce am avut pe suflet şi m-a sunat imediat să mă întrebe de ce m-am supărat. Ori sunt nebună ori nu mai ştiu ce să zic... Cum să îmi pui asemenea întrebare?!

A zis că îi pare rău şi că, de fapt, nu a vrut să se întâmple aşa, dar orice ar fi spus nu ar fi putut să îmi înlăture dezamăgirea şi starea înfiorătoare pe care le simţeam.

Și am stat zilele astea, m-am gândit, am întors totul pe toate părţile şi am ajuns la concluzia că nu e cu nimic mai special decât alţii, că e superficial, că nu merită iubirea mea şi că e incapabil să vadă că există şi altceva în afară de el.

Nu ştiu cât de coerentă am fost, dată fiind ora înaintată la care scriu şi având în vedere că din ultimele 48 de ore am dormit doar 3, dar sper să se fi înţeles ceva din ce am îndrugat aici...

Asta a fost prima deziluzie din săptămână, mâine sau când o să am puţin timp liber o voi posta pe următoarea şi mă rog să nu mai apară şi altele...:)