Istoria Lumii

Cine a fost cel mai bogat om al tuturor timpurilor. Averea sa, ajustată la inflaţie, este cea mai mare din istorie

2012-10-22T04:00:00.000-07:00

Un rege african din secolul al XIV-lea a fost numit cel mai bogat om din istorie, într-un top al celor mai bogaţi oameni ai tuturor timpurilor, clasament în care averile au fost ajustate cu inflaţia, notează The Daily Mail.
În total, cei mai bogaţi 25 de oameni din istorie au o avere de 4,3 milioane de miliarde. Doar trei dintre cei intraţi în top mai sunt în viaţă, iar cei mai mulţi dintre ei provin din Statele Unite, respectiv 14 miliardari.
Pe lista celor mai bogaţi oameni ai tuturor timpurilor se află şi fondatorul Microsoft Bill Gates sau investitorul Warren Buffett, însă prima poziţie este ocupată de regele Mansa Musa I din Mali.
Regele vest-african a condus imperiul Mali, care se întindea pe teritoriul statelor Mali, Ghana şi Timbuktu. În 1331, anul în care a murit, averea sa era estimată la circa 400 de miliarde de dolari.

Familia Rothschild - 350 de miliarde de dolari. Dinastia Rothschild este cel mai bine cunoscută pentru casele bancare şi financiare întemeiate la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

John Rockefeller - 340 de miliarde de dolari. John Rockefeller a murit în anul 1937 şi a fost primul american a cărui avere a depăşit un miliard de dolari. În 1870, Rockefeller a înfiinţat Standard Oil Company, companie petrolieră care a dominat producţia de carburanţi până când monopolul a fost spart de către guvernul federal, iar compania a fost împărţită în Amoco, Chevron Conoco şi ExxonMobil.

Andrew Carnegie - 310 miliarde de dolari. Carnegie a fost un industriaş american care a contribuit la extinderea masivă a industriei siderurgice din Statele Unite.

Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei - 300 de miliarde de dolari

Emirul Osman Ali Khan - 236 de miliarde de dolari

Wilhelm Cuceritorul - 229,5 miliarde de dolari

Muamar Gaddafi - 200 de miliarde de dolari

Henry Ford - 199 de miliarde de dolari

Cornelius Vanderbilt (industrialist american care a activat în sectorul transportului maritim şi al construcţiei de căi ferate) - 185 de miliarde de dolari

Alan Rufus (strateg militar al lui Wilhelm Cuceritorul) - 178 de miliarde de dolari

Bill Gates - 136 de miliarde de dolari

William De Warene (nobil şi lider militar britanic) - 146,1 miliarde de dolari

John Jacob Astor (s-a îmbogăţit prin comercializarea unor haine de lux din blană, a investit ulterior în imobiliare) - 121 de miliarde de dolari

Richard Fitzalan (nobil britanic) - 118,6 miliarde de dolari

John de Gaunt (al treilea fiu al regelui britanic Edward al III-lea) - 110 miliarde de dolari

Stephen Girard (mogul bancar) - 105 miliarde de dolari

Alexander Turney Steward (fondatorul celui mai mare magazin universal din secolul XIX) - 90 de miliarde de dolari

Henry Duke de Lancaster (nobil englez) - 85,1 miliarde de dolari

Friedrich Weyerhauser (industria lemnului) - 85 de miliarde de dolari

Jay Gould (a fost supranumit "regele căilor ferate") - 71 de miliarde de dolari

Carlos Slim (telecomunicaţii) - 68 de miliarde de dolari

Stephen van Rensselaer (familia sa deţinea o suprafaţă mare de teren în statul New York) - 68 de miliarde de dolari

Marshall Field - 66 de miliarde de dolari

Sam Walton (fondatorul Wallmart) - 65 de miliarde de dolari

Warrent Buffett - 64 de miliarde de dolari

sursa: http://www.gandul.info

Arheologii plănuiesc să descopere secretele cetăţii Troia

2012-10-22T03:57:00.004-07:00

Înarmaţi cu lopeţi şi alte instrumente speciale pentru săpături şi cercetare, arheologii vor să reînceapă săpăturile în cetatea Troia.
„Scopul nostru este de a aduna noi informaţii, pe lângă cele pe care le avem despre Troia. Dacă vom analiza acest mediu cultural cu noi instrumente ştiinţifice, sigur vom descoperi informaţii noi gata să spună povestea acestui site din Patrimoniul Mondial”, a declarat William Aylward, profesor la Universitatea din Wisconsin-Madison.
Cetatea, imortalizată în „Iliada” a lui Homer este aşezată pe actualul teritoriu al Turciei şi a fost redescoperită în anii 1870 de arheologul german Heinrich Schliemann. De atunci, arheologii au săpat periodic aici şi cu toate acestea, doar o cincime din Troa a fost excavată.
„Planul nostru este de a ne extinde spre arii neexploatate ale sitului şi să folosim noi tehnologii pentru a extrage şi mai multe informaţii despre oamenii care au trăit aici cu mii de ani în urmă”, a adăugat Aylward.
Troia a fost ocupată de la începutul epocii bronzului, iar Aylward susţine informaţiile actuale pe care le avem despre troieni sunt extrem de limitate, existând nişte lipsuri majore în istoria lor.
În această nouă cercetare, specialiştii vor utiliza metode noi de analiză chimică pentru a examina resturi de ceramică ce au potenţialul de a indica noi informaţii despre obiceiurile alimentare ale populaţiei din Troia. Mai mult, excavarea ar putea scoate la lumină vestigii umane sau animale ce vor fi analizate genomnic.
Cercetarea va începe în vara anului 2013 şi vor fi realizate în colaborarea cu Universitatea Çanakkale Onsekiz, din Turcia.
sursa: http://www.descopera.ro/dnews/10245812-arheologii-planuiesc-sa-descopere...

Mecanismul din Antikythera, computerul vechi de două milenii

2012-10-18T22:47:00.001-07:00

O echipă de oameni de ştiinţă din SUA şi Grecia întreprinde o nouă expediţie la locul în care, în anul 1901, a fost descoperit un dispozitiv uimitor: mecanismul din Antikythera, botezat de savanţi "cel mai vechi computer analog din lume", scriu cei de la Descopera.ro.

Mecanismul din Antikythera, un aparat construit din bronz, cu un sistem complex de roţi dinţate, datează din secolul I î.e.n., iar specialiştii cred era folosit ca instrument astronomic - pentru a prevedea mişcările planetelor - şi ca instrument de navigaţie. El a fost descoperit în anul 1901 în epava unei corăbii antice, despre care se crede că a fost scufundată de o furtună. Au fost recuperate peste 80 de fragmente din mecanism, datoriă cărora au putut fi construite modele reconstituite ale acestuia. Fragmentele de artefact, împreună cu o astfel de reconstiituire, sunt expuse la Muzeul Naţional Arheologic din Atena.

În literatura antică sunt descrise mai multe mecanisme complexe de acest gen, dar cel de la Antikythera este singurul care a fost găsit până acum.

Mecanismul a suscitat un interes extraordinar printre arheologi şi este şi azi un fascinant obiect de studiu, de vreme ce se pare că omenirea n-a mai construit ulterior ceva comparabil, în ceea ce priveşte complexitatea, timp de cel puţin un mileniu.

Însă arheologii cred că, dacă în lumea antică a putut fi construit un asemenea instrument, e posibil să descopere şi alte artefacte de acest gen, astfel încât au întreprins o nouă expediţie în Antikythera - o mică insulă grecească, situată între Creta şi Peloponez - pentru a căuta noi vestigii în epava în care, în 1901, a fost descoperit uimitorul mecanism.

Specialiştii afirmă că locul nu a fost niciodată cercetat complet şi speră astfel să aibă parte de noi descoperiri.

Vasul pe care a fost găsit mecanismul transporta o încărcătură de valoare considerabilă; au fost recuperate, între altele, numeroase statui şi figurine de marmură şi bronz. Specialiştii cred că o astfel de corabie ar fi avut alături nave de escortă, astfel încât ar putea exista în jur şi alte epave care să furnizeze descoperiri interesante.

Sursa: www.descopera.ro

Minuni ale lumii antice, descoperite în Scoția

2012-10-18T22:45:00.004-07:00

Cu mult inainte ca egiptenii sa inceapa sa ridice vestitele piramide de la Giza, vechii britanici din neolitic au construit un complex misterios de temple la Orkney, Scotia, adevarate minuni ale lumii antice.

Zona monumentelor neolitice este un loc sumbru, misterios, care a facut din Orkney un magnet pentru arheologi, istorici si alti cercetatori, potrivit The Guardian.

Regiunea a fost cercetata, cartografiata si cunoscuta pana la o descoperire recenta, care a atras atentia tuturor. Oamenii de stiinta au trecut pana acum cu vederea o comoara neolitica, practic care eclipseaza toate celelalte monumente gasite la Orkney si in restul Europei.
Descoperirea reprezinta un complex de temple gasite la situl arheologic Ness of Brodgar din Scotia. Dimensiunile si complexitatea monumentelor i-au facut pe arheologi sa foloseasca numai superlative pentru a descrie ceea ce a iesit la iveala.
"Am descoperit un complex de temple neolitice, care este fara precedent in Europa vestica. Timp de decenii am crezut ca este doar un deal.
De fapt, locul este in intregime construit de mana omului, desi zona acopera mai mult de 1,6 hectare", a spus Nick Card, arheolog la Centrul de cercetare Orkney.
Complexul de la Ness are mai mult de o duzina de temple mari. Unele parti ale acestora sunt construite cu mai mult de 5.000 de ani in urma.
Populatia din neolitic a cuprins primii fermieri din teritoriul britanic, care au ajuns la Orkney acum aproximativ 6.000 de ani. Ei au cultivat pamantul, au construit gospodarii si au ridicat un complex urias de cladiri la Ness of Brodgar.
"Aceasta nu a fost o asezare sau un loc unde au trait oamenii. Aici a fost un centru ceremonial, dar credintele religioase ale celor care au construit complexul ramane un mister", a declarat profesorul Colin Richards de la Universitatea din Manchester.
Dimensiunea si complexitatea descoperirii de la Ness este comparabila cu monumentul de la Stonehenge sau cu minunile lumii antice ale Egiptului. Pentru multi arheologi, descoperirea a revolutionat intelegerea structurii vechiului teritoriu britanic.
"Londra poate fi centrul cultural al Marii Britanii de astazi, dar acum 5.000 de ani, Orkney a fost un centru de inovare pentru insulele britanice", a spus Card.

Sursa. http://www.ziare.com

Două așezări dacice care datează din preistorie, descoperite în Bihor

2012-10-18T22:43:00.002-07:00

Descoperiri arheologice marcante pe traseul autostrăzii din Bihor. Oamenii de ştiinţă au găsit două aşezări care demonstrează că civilizaţia dacică s-a dezvoltat cu mult mai mult timp în urmă decât se ştia. Pentru a obţine date cât mai concrete, arheologii au folosit prospecţiunea geofizică, cea mai modernă metodă de cercetare.

Arheologii au săpat încă din 2004 pe traseul pe care va trece autostrada Transilvaniei. Iar acum, când au finalizat săpăturile, oamenii de ştiinţă au cu ce se lăuda. În apropierea localităţii Biharia, ei au găsit urmele unor civilizaţii din patru epoci.

"Au apărut fragmente ceramice. Ceramică lucrată începând cu perioada celtică şi romană. Lucrată la roată şi cu mină. În neolitic au fost descoperiţi într-o locuinţă doi idoli", a declarat arheologul Sorin Bulzan.

Descoperirea celor două aşezării este foarte valoroasă. Ele dovedesc că civilizaţia dacică s-a dezvoltat în Transilvania, încă din preistorie. Specialiştii spun că aşezările au fost populate de un grup de daci timpurii, care au trăit acum 2.600 de ani.

Arheologii Muzeului Ţării Crişurilor au săpat pe tot traseul din Bihor al autostrăzii, pe o lungime de 57 de kilometri. În cei opt ani de săpături au fost descoperite mai multe aşezări cu vechimi între 700 şi 7.500 de ani.

Sursa: www.rtv.net

Documente ţinute la SECRET de Anglia despre Agatha Christie

2012-10-18T22:42:00.001-07:00

Cunoscuta scriitoare britanică de romane poliţiste Agatha Christie nu a putut să obţină în anii '50 echivalentul titlului de Cavaler destinat femeilor pentru că oficialii din Regatul Unit de la acea vreme nu considerau că povestirile sale sunt destul de interesante, potrivit unor documente guvernamentale făcute publice recent şi citate de cei de la Daily Mail.
Creatoarea unor personaje precum Hercule Poirot sau Domnişoara Marple era considerată "o persoană fără pretenţii de intelectual" şi oficialii britanici spuneau că oferirea gradului de Comandor în Ordinul Imperiului Britanic ar fi este suficientă.
Aceştia nu i-au oferit nici actorului Alex Guinness titlul de Cavaler, pentru că luarea unei astfel de decizii a fost considerată a fi "prematură" şi au amânat oferirea unui alt onor scritoarei Iris Murdoch, "până în momentul în care va scrie ceva de mai bună calitate".
Comentariile de mai sus sunt parte a unor documente obţinute de jurnalişti sub legea accesului liber la informaţii.
Agatha Christie a scris 66 de romane poliţiste şi este considerată a fi cel mai bine vândut scriitor al Marii Britanii. Ea a primit titlul echivalent celui de Cavaler, care a fost oferit de regalitate femeilor abia în anul 1971, cu cinci ani înainte de moartea sa.
"Deşi un nou onor ar fi cu siguranţă popular, credem că lucrările doamanei Christie nu justifică mai mult de un grad de Comandor în Ordinul Imperiului Britanic", se mai scria în documentele respective.
"Nu mă pot gândi la niciun alt autor din secolul 20 care să fi oferit mai multă plăcere atât de multor oameni", a declarat nepotul scriitoarei, Mathew Prichard.
Alec Guinness, care realizase deja la acea vreme filme de succes precum "Great Expectations", "Kind Hearts And Coronets" şi "The Lavender Hill Mob" nu a obţinut titlul de Cavaler pentru că oferirea unui astfel de onor era considerată a fi "prematură".
"Oferitea unui titlu de Cavaler lui Alec Guinness ar fi prematură şi cu siguranţă nu merită un astfel de onor în momentul de faţă", se scria într-un document din anul 1954 al oficialilor britanici.
Actorul a primit gradul de Comandor în Ordinul Imperiului Britanic în anul 1955. Patru ani mai târziu, i s-a acordat, în cele din urmă, şi titlul de Cavaler.
Este posibil ca hotărârea să fi fost luată după ce acesta a câştigat premiul Oscar pentru rolul său din filmul "The Bridge On The River Kwai", care a apărut pe marile ecrane în anul 1957.
Scriitoarea Iris Murdoch era "prea tânără" pentru a primi o distincţie din partea Coroanei britanice
Se pare că şi scriitoarea Iris Murdoch a fost trecută cu vederea în anul 1959 la acordarea onorului echivalent titlului de Cavaler destinat femeilor, în ciuda faptului că publicase deja romane de succes precum "The Bell", "The Sandcastle" şi "Under The Net".
"Este foarte tânără şi ar trebui să aştepte, după părerea mea, poate până când scrie ceva de mai bună calitate", scria un oficial britanic de la acea vreme. Murdoch avea pe atunci vârsta de 40 de ani.
Scriitoarea a primit gradul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic abia în anul 1976 şi a trebuit să aştepte până în anul 1987 pentru a putea obţine titlul oferit de Coroana britanică şi scriitoarei Agatha Christie.

sursa: http://www.gandul.info

Cercetătorii spanioli au găsit locul exact unde a fost ucis Iulius Cezar

2012-10-18T22:40:00.001-07:00

O echipă de cercetători spanioli au descoperit locul exact în care a fost înjunghiat Iulius Cezar, confirmând astfel informaţiile furnizate în unele izvoare istorice.

O echipă de cercetători spanioli au găsit punctul exact în care a fost înjunghiat Iulius Cezar: chiar în centrul Curiei lui Pompei, în timp ce prezida o şedinţă a Senatului, transmite EFE.

Mai multe texte romane susţin că Iulius Cezar a fost asasinat în Curia lui Pompei, în anul 44 î.Hr. Complotul a fost pus la cale de un grup de senatori, care voiau să-l elimine pe general.

După 2.056 de ani, o echipă a Consiliului Superior al Investigaţiilor Ştiinţifice din Spania au descoperit punctul în care a căzut secerat militarul, potrivit unui comunicat emis de organizaţie.

O piatră de beton, înaltă de doi metri şi lată de trei metri, creată la ordinul lui Augustus, fiul adoptiv şi succesorul lui Iulius Cezar, a fost cea care le-a oferit cel mai important indiciu cercetătorilor. Acestă descoperire confirmă că generalul a fost înjunghiat chiar în centrul Curiei lui Pompei.

"Ştim cu certitudine că locul unde Iulius Cezar prezida respectiva şedinţă a Senatului şi unde a căzut secerat a fost închis cu o structură dreptunghiulară, formată din patru pereţi care delimitau o dală de beton", a declarat Antonio Monterroso, cercetător al CSIS.

Sursa: www.adevarul.ro

Un mormânt străvechi a fost descoperit în „Stonehenge din Suedia”

2012-10-18T22:37:00.001-07:00

În apropierea monumentului Ale din provincia suedeză Skåne, arheologii au descoperit un dolmen (monument funerar megalitic) vechi de 5000 de ani.

„Descoperirea ne confirmă bănuielile. Este clar că pentru o perioadă foarte lungă de timp, acest loc a fost unul special”, a declarat arheologul Bengt Söderberg. În ciuda ploii şi a vremii nefavorabile, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că locul ascunde ceva inedit. Astfel ei au reuşit să realizeze săpături şi să descopere urmele unui monument ce pare să fi fost un dolmen, un fel de mormânt megalitic alcătuit din trei sau mai multe pietre verticale peste care se aşează o alta orizontală.

Conform raportului eliberat de specialişti, au fost descoperite urmele lăsate în pământ de acest mormânt care trebuie să fi fost construit din roci foarte grele. De asemenea, arheologii au găsit şi urmele lăsate de pereţii dolmenului. „Urmele sunt foarte clare. Ipoteza noastră a devenit mult mai plauzibilă, ea fiind susţinută de aceste componente descoperite”, susţine arheologul Björn Wallebom. Totodată, în urma săpăturilor a fost descoperită şi o dăltiţă din silex, o unealtă standard des întâlnită în epoca pietrei sau a bronzului. Cu toate acestea, în ciuda importanţei pe care o au noile descoperiri, săpăturile la acest site abia au început. Potrivit experţilor, va fi nevoie de o excavare de proporţii pentru a putea oferii o vedere de ansamblu a acestui loc istoric.

„Săpăturile sunt cu atât mai interesante cu cât ele vor avea loc în apropiere de cunoscutul monument Ale”, au explicat arheologii. Pietrele Ale (Ales stenar) reprezintă un monument megalitic supranumit „Stonehenge din Suedia”, alcătuit din 59 de pietre de dimensiuni mari care cântăresc fiecare aproximativ 1,8 tone şi care sunt aşezate în forma unei nave cu o lungime de 67 de metri.

sursa: http://www.descopera.ro

Mayasi

2012-10-18T05:43:00.005-07:00

Mayasii au fost singura civilizatie cunoscuta care si-a circumscris istoria intr-un cadru temporal precis: au consemnat cu exactitate clipa de obarsie, Facerea, si, chiar daca s-au inselat asupra datei, au prevazut si momentul extinctiei 2012 era noastra. Daniel Nicolescu ii surprinde deopotriva supusi vremii si timpului.

Timpul poate fi privit intr-o maniera obiectiva, pentru care avem cuvantul grecesc chronos (din care s-au nascut cronologie si cronometru), si intr-una subiectiva, acoperita de latinescul tempus (din care a derivat si tempestas – furtuna). Acest din urma timp este resimtit, nu masurat. Este un timp variabil, care introduce ideea de meteorologie a sufletului. Exista nu doar un timp care trece, ci si un timp care se manifesta (este) afara. Pe vremuri, omul depindea esentialmente de timpul de afara, de meteorologie, de ciclul mai mult sau mai putin regulat al anotimpurilor, iar viata umana era vazuta, mai ales in zonele cu clima temperata, ca mergand de la primavara tineretii, pana la iarna extremei senectuti. Fiinta umana a conceput timpul, spunea Odon Vallet, specialist in istoria religiilor, „atat in maniera matematica, masurabila, cat si in maniera resimtita, psihologica“.

In spirit si in vant nu exista moarte
Readusa de curand in atentia intregii lumi de catre filmul Apocalypto (regizat de Mel Gibson si asezat sub semnul unui motto tulburator: „O mare civilizatie nu poate fi cucerita dinafara inainte sa se distruga ea insasi dinauntru.“), civilizatia Maya, strident diferita in toate expresiile sale, de la mitologie la arhitectura, de mentalitatile antice cu care am fost familiarizati, si-a articulat intreaga spiritualitate si existenta materiala in jurul ideii de timp. Iata ce spune Popol Vuh despre Geneza: „Timpul Maya s-a nascut si a capatat nume pe cand Cerul inca nu exista, iar Pamantul nu se desteptase. Zilele au pornit la drum dinspre Rasarit. Prima zi a scos din maruntaiele ei Cerul si Pamantul. Ziua a doua a facut scara pe care coboara ploaia. (…) Din vointa celei de-a patra zile, Cerul si Pamantul s-au aplecat si s-au putut intalni. Ziua a opta si-a infipt in pamant mainile si picioarele. Ziua a noua a creat lumile de jos. Ziua a zecea a hotarat ca lumile de jos sa fie ale celor cu suflet otravit. In soare, ziua a unsprezecea a modelat piatra si copacul. Cea care a facut vantul a fost ziua a douasprezecea. A suflat vant si l-a numit spirit, pentru ca in el nu era moarte“ (dupa Eduardo Galeano, Memoria Focului).

Eterna reintoarcere
Fie ca este vorba de razboi, de cult, de agricultura sau de viata cotidiana, totul este legat indisolubil de curgerea timpului. Un timp calculat pe baza a doua calendare – unul ritual si solar, altul, cel mai important, pe care nici o alta civilizatie nu l-a mai dezvoltat – „Indelungata socotinta“, utilizat in perioada clasica (300-800). Pentru mayasi, creatia a inceput, potrivit acestui din urma calendar, in al 13-lea baktun 4 ahau 4 kankin (adica pe 13 august 3114 inaintea erei noastre). Ce pare cu adevarat surprinzator este faptul ca acest bilant al timpului Maya prevede nu doar inceputul, intr-o maniera foarte riguroasa, ci si sfarsitul, care ar fi urmat sa se produca in 2012 era noastra, pe 23 decembrie. Marea grija a mayasilor, dincolo de mizeriile curente legate de mijloacele de trai, au fost rupturile temporale, trecerile de la un ciclu la altul. Asta pentru ca erau convinsi ca lumea lor actuala a fost precedata de alte lumi si ca fiecare creatie e urmata de o distrugere. Prin urmare, totul trebuia anticipat si, pentru asta, se foloseau de divinatii. Interesant de remarcat e faptul ca aceasta ciclicitate, in mare masura asemanatoare conceptiei plurale a hindusilor, prevedea mai multe varste (inaintari pe spirala timpului), spre deosebire de Biblie sau de Coran, care avanseaza un singur sfarsit al timpului. Mayasii se asteptau la repetarea acelorasi evenimente, in fiecare katun cu acelasi nume (deci dupa 256 de ani).
Dincolo de cronicile acestor morti anuntate, aventuri predictive cu conotatii mitice, exista insa faptele. Din ratiuni calificate vreme indelungata drept misterioase, in jurul secolelor IX si X ale erei noastre, cetatile mayase, generos raspandite in centrul peninsulei Yucatán, au inceput sa se goleasca de locuitori. Atunci cand conchistadorii spanioli au invadat pamantul Americii Centrale, la inceputul secolului al XVI-lea, ei au descoperit doar ruine si mlastini intesate de tantari, o terra incognita infestata de paludism. Ce fusese inainte pe aceste meleaguri? Cata stralucire vazusera zidurile acestea acum cenusii, dar care isi pastrau inca semetia dimensiunilor si indrazneala structurii?

Insuportabila stralucire a anului 800
In jurul anului 800, bunaoara, mareata cetate regala Tikal, aflata in nordul actualului stat Guatemala, numara circa 50.000 de locuitori. Imprejurul ei – puzderie de asezari rurale. Strazi de dimensiuni ample leaga cele mai importante cladiri din cartierele rezidentiale, edificii acoperite de stucaturi cu reliefuri bogate si viu colorate. In centrul orasului troneaza o acropola, temple-piramide, mai multe palate si terenuri dedicate jocului cu mingea. La intrarea in aceste stadioane sui-generis, multimile sunt intampinate de niste decoratiuni macabre: capetele nefericitilor invinsi la ultima lupta in arena stau agatate de tzompantli, un soi de gratare sprijinite de ziduri. In toate directiile, monumentele s-au inmultit ametitor: au ajuns, iata, la cifra de 3.000 si sunt presarate pe o suprafata de circa 16 kilometri patrati. De la inceputurile puterii regale (consemnata la anul 292 pe anumite edificii, printr-o stela ornata cu o dantelarie de glife), s-au succedat pana in acest moment de apogeu aproximativ 33 de suverani, cu nume bizare, ca Pasarea Zero Luna sau Cer de Furtuna. In cetatea-stat pe care o carmuieste, monarhul detine puterea absoluta. Este un fel de faraon al Americilor: conducator al armatei, al clerului si al administratiei, e inconjurat, la curte, de numeroase soate, de printi, dregatori, slujitori si preoti. Societatea, cea din exteriorul curtii regale, este riguros ierarhizata, palierele fiind impartite intre artizani (tesatori, olari, sculptori, pictori), negutatori si tarani. In zarva vesela si pestrita a urbei, momentele rituale, ordonate in jurul timpului si focului, capteaza atentia furnicarului de oameni. Pe platforma superioara a templului, se oficiaza sacrificii care imbuneaza zeii, restituind caldura, ploaia si prosperitatea. Un pasaj din Chilam Balam fixeaza momentul mitic inaugural ce va fi repetat prin ritual: „Noptile erau de gheata, pentru ca zeii luasera cu ei focul. Frigul le taia oamenilor carnea si cuvintele. Ei se rugau tremurand, cu glasul spart, dar zeii se faceau ca nu aud. Intr-un tarziu, zeii le-au inapoiat oamenilor focul. Ei au dansat de bucurie si au inaltat cantece de multumire. Dar putin dupa aceea, zeii au trimis ploaie si grindina si au stins vapaile. Zeii au vorbit si au cerut: ca sa merite focul, oamenii trebuie sa-si deschida pieptul cu pumnalul de obsidian si sa-si ofere inima. Indienii quechua le-au oferit zeilor drept ofranda sangele prizonierilor si in felul acesta au scapat de frig. Cakchiqueles nu au acceptat insa pretul. Ei, mostenitorii mayasilor, s-au strecurat prin fum, cu pas usor, au furat focul si l-au ascuns in pesterile lor din munti.“

De la poalele piramidei, care poate ajunge pana la 40 de metri inaltime, oamenii ii pot vedea sus, oficiind, pe preoti. Cu coapsele infasurate de o simpla panza de bumbac decorata cu pene si perle, ori de o piele de jaguar (asa cum au fost unii infatisati pe catre pictori pe peretii cetatii Bonampak), sacerdotii sunt vegheati de suveran, care este acoperit cu somptuoase paruri din pene de quetzal (pasare din America Centrala, cu penaj stralucitor, dominat de culorile rosu si verde smarald).

Cucerirea nimicului
Hernández de Córdoba (1517), Juan de Grijalva (1518), Hernán Cortés (1525) suie calare (atentie, toate civilizatiile mezoamericane au fost ridicate fara ajutorul vreunui animal de povara domestic) pe versantii prapastiosi, strabat padurile tropicale si, dupa ce ii infrang pe azteci (cea de-a doua mare civilizatie a Yucatán-ului), nimeresc in spatiul altadata infloritor al cetatilor mayase. Mayapan (in nordul peninsulei) si-a vazut sfarsitul cu 70 de ani inainte, marii suverani cu cortegiile lor policrome si fastuoase sunt deja istorie, iar conchistadorii nu intalnesc decat mici asezari rurale si o modesta cultura sateasca. In ciuda dimensiunilor marunte ale „trupelor“ si in pofida lipsei de anvergura a uneltelor de razboi, mayasii opun o rezistenta indarjita, asa incat ultima lor reduta se prabuseste, inexplicabil daca e sa privim obiectiv raportul de forte, de-abia in 1697! Rezistenta lor pare mai degraba prilejul de manifestare a orgoliului urias al unei civilizatii defuncte, decat vointa de a-i apara vestigiile. (Iata-i, inca de pe vremea cand erau puternici, vorbind despre ceilalti si instituind bornele unui sentiment al alteritatii sufocat de vanitate: „Arogantul Domn al Melcilor a devenit Luna. Petele de pe Luna sunt semnele acestei pedepse. Dar Soarele stralucitor statea neclintit. Uliul de Obsidian a zburat pana la Micutul Zeu Sifilitic: De ce nu pornesti din loc? Si i-a raspuns dispretuitul, purulentul, cocosatul, schiopul: Pentru ca vreau sangele si regatul. Acest al cincilea Soare, Soarele miscarii, i-a luminat pe tolteci si ii lumineaza pe azteci. Are gheare si se hraneste cu inimi omenesti“ (Benjamin Péret, Antologie de mituri si legende ale Americii Centrale si de Sud). Asa incat spaniolii, vreme indelungata, nu vor avea practic constiinta faptului ca incomozii indieni care le decimau armatele erau mostenitorii celei mai uluitoare civilizatii a Americii Centrale. De-abia spre 1560, un Diego de Landa, calugar franciscan descins in peninsula pe la 1549, incepe sa-si puna intrebari asupra urmelor de civilizatie pe care le intalneste si purcede la consemnarea lor in Relatare despre cele ce-am vazut in Yucatán: „Cate cetati si in ce multime de locuri ridicate… Atat de bine construite din blocuri de piatra, ca ramai cu gura cascata.“ Din pacate, pe peretii templelor padurea isi catara muschiul, iar oamenii disparusera, zoriti parca sa duca la indeplinire infricosatele prevestiri ale nemaipomenitilor lor stramosi.

Este posibil ca „prabusirea civilizatiei maya“ sa nu se fi datorat unei cauze unice (de altfel, o concluzie generica pe care, incepand cu anii ’70, specialistii s-au pus de acord sa o pronunte in legatura cu orice disparitie a unei civilizatii) si ca stergerea de pe fata Pamantului a unui mare numar de situri mayase, intre anii 800-900, sa se fi datorat unui ansamblu de fenomene dispersate in timp si spatiu si foarte diferite ca amploare. Unele dintre ele au afectat regiuni intregi, altele – doar niste cetati. Intai au avut de suferit conducatorii zonali, dupa care, spre anul 1000, orase intregi au fost abandonate. Ultimele mari cetati mayase prehispanice, Chicen Itza si Mayapan, au fost parasite in 1221 si, respectiv, 1450. Dupa secole, nesatula padure tropicala a inghitit, cu noduri, pietrele, desavarsind ceea ce incepusera oamenii cu suflete otravite din lumea de jos si cei Noua Zei ai Noptii.
(http://www.descopera.ro)

Dacia

2012-10-18T03:44:00.002-07:00

Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".Grecii le spuneau dacilor geți, iar romanii daci.
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.

Geto-dacii

Conform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că "dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au socotit pe geți de neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe boii și tauriscii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geții, sunt două denumiri pentru unul și același popor".
Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră, și arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".
De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi,geții mâncând cu linguri și castroane de lemn, iar comandanții capturați mâncând cu tacâmuri și din farfurii de aur, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.
Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful și istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani. O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de porunci". Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa. Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".
Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".
În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".

Civilizație și cultură

Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin, miere, creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă. Dacă la șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, la deal și la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, și mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar cenușa era pusă în urne și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar și din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și grecii.

Religie

Dacii obținuseră deja un grad înalt de civilizație până să ia pentru prima dată contact cu romanii. Ei credeau în nemurirea sufletului și considerau moartea ca o simplă schimbare de țară. Conducătorul preoților avea o poziție importantă ca reprezentant al zeității supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena și sfătuitorul regelui.
Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.^[10]
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.

Societate

Ei erau împărțiți în două clase sociale: aristocrația, numită pileați (pileati) sau tarabostes și agricultorii liberi, comații (comati); un număr mic de izvoare istorice menționează și prezența sclavilor. Primii, care aveau dreptul să-și acopere capul purtând o cușmă și formau o clasă privilegiată. Ceilalți, care formau grosul armatei, erau țărani și meșteșugari și purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica"

Economie

Ocupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie), creșterea vitelor și oilor și cunoșteau apicultura; caii erau folosiți mai ales ca animale de povară, dar caii crescuți de daci aveau și faima de a fi foarte buni în război. Ei făceau comerț cu cetățile grecești care, pe atunci, se aflau pe țărmul Mării Negre.
De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul, constatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. și le imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (județul Vâlcea), Dumbrăveni (județul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existența către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr și primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicația constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monede romane republicane descoperite pot fi explicate și în acest sens, nu doar prin relațiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.
Cele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile contactele cu celții și grecii.

Limbă

Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparținând limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convențional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici și cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană și cu cea iraniano-scitică, precum și cu sanscrita.

Entități politice

Dromihete, conducătorul Geților, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geți alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geți în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbește despre ținuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii și apoi cu romanii (112 î.Hr. - 109 î.Hr., 74 î.Hr.) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic și a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni și pe Boi, orașele grecești de pe țărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, și până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o amenințare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar inițiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în același timp și în circumstanțe asemănătoare(un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărțit în cinci regate la nord de Dunăre și trei in Dobrogea, sub conducători diferiți.

Sarmizegetusa Regia

2012-10-18T03:33:00.002-07:00

Descriere

Cetatea de pe Dealul Grădiștei este cea mai mare dintre fortificațiile dacice. Aflată pe vârful unei stânci, la 1.200 de metri înălțime, fortăreața a fost centrul strategic al sistemului defensiv dac din Munții Orăștiei, și cuprindea șase citadele.
Fortăreața, un patrulater alcătuit din blocuri masive de piatră (murus dacicus), a fost construită pe cinci terase, pe o suprafață de aproximativ 30.000 m². Sarmizegetusa conținea deasemenea o zonă sacră. Printre cele mai importante și mari sanctuare circulare dacice se află și Calendarul Circular.
Zidul cetății avea 3 m grosime și o înălțime de aproximativ 4 - 5 m în momentul finalizării construcției lui. Deoarece zidul care îngrădește o suprafață de circa 3 ha este construit în asa fel încât respectă marginile înălțimii, cetatea are o configurație mai neobișnuită, de hexagon cu laturile inegale. În apropiere, spre vest, se află, pe o suprafață de 3 km, o întinsă așezare civilă, în care se observă foarte multe locuințe, ateliere, magazii, hambare, rezezervoare de apă. La 100 de metri spre est, în dreptul porții cetății, din același punct cardinal, se află sanctuarele, care au forme și mărimi variate. Sanctuarele erau situate pe o terasă, care fusese legată de poarta amintită anterior printr-un drum pavat. Nu se știe dacă erau șapte sau opt sanctuare patrulatere, deoarece ele au fost distruse de romani în timpul ostilităților și nu se poate aprecia dacă era un singur sanctuar mare sau două mai mici construite foarte aproape. Sanctuarele circulare sunt doar două. Se remarcă și pavajul de andezit sub forma unui soare cu razele compuse din segmente de cerc. Obiectele de dimensiuni reduse, găsite la Grădiștea Muncelului sunt de forme și dimensiuni diferite. Ies în evidență un vas cu o inscripție cu litere ale alfabetului latin, „DECEBALVS PER SCORILO”, niște blocuri de calcar cu litere grecești și monedele din aur cu înscrisul „KOSON”.
Civilii locuiau pe lângă fortăreață, pe terasele construite în josul muntelui. Nobilimea dacică avea apă în rezidențele lor, adusă prin țevi ceramice. Inventarul arheologic găsit la sit dovedește că societatea Dacică avea un standard înalt de viață.

Apogeu și declin

Capitala Daciei a atins apogeul sub Decebal, regele dac înfrânt de Imperiul Roman in timpul domniei împăratului Traian. După înfrângerea dacilor, cuceritorii au stabilit o garnizoană militară acolo și au început să dărâme cetatea. Noua capitală romană, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa a fost construită la o distanță de 40 km de Sarmizegetusa Regia. Împăratul Hadrian, voia ca noua capitală construită de Traian să fie percepută ca o continuatoare a celei dacice, de aceea i-a și adăugat numele de Sarmizegetusa. Astăzi, pe locul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa se află localitatea Sarmizegetusa, din județul Hunedoara.

Insula Şerpilor

2012-10-18T01:21:00.001-07:00

Insula Șerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în rusă Остров Змеиный, în greacă antică Leuke, în greacă modernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este o stâncă/insulă din Marea Neagră care aparține Ucrainei. Ea se găsește în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei. Ea a fost ocupată de URSS la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cedată forțat de România comunistă în 1948 printr-un simplu proces-verbal secret semnat de Ana Pauker fără acceptul guvernului și fără consultarea poporului român^[1] și e astăzi parte a Raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina.

Localizare

Insula Șerpilor este o formațiune de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15'15" latitudine nordică și 30°12'12" longitudine estică.
Stânca este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat punct de pe țărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul Bâstroe și Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească este orașul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraș ucrainean este orașul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă.
Stânca are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o suprafață de 0,17 km². Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la 41 m deasupra nivelului mării.

Geografia

Suprafața insulei este de 170.000 m², adică 17 ha, perimetrul ei neregulat, având o lungime de 1.973 m, poate fi parcurs în circa 40 minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 414 m. Urmând direcția NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, avem cel mai lung diametru al insulei, de 662 m.
Altitudinile cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se înregistrează cota maximă de circa 40 m. Țărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăți, înconjurată de ziduri înalte din piatră. Uscatul dobrogean nu poate fi zărit de pe insulă, dată fiind înălțimea redusă atât a ei, cât și a zonei continentale.
Înălțimea maximă a țărmurilor atinge 21 m, mai ales în S și E unde se termină cu faleze, având pante abrupte, prăpăstioase chiar. Atât țărmul de S, cât și cel de E are o linie sinuoasă, cu pătrunderi notabile în uscat, formând fiecare câte un golf, cu deschideri largi. Țărmul estic împreună cu cel nordic se prelungesc în mare, alcătuind în NE insulei o peninsulă, considerată a fi restul unei terase litorale, a cărei altitudine este de 12 m.
Țărmurile de N și de V sunt mult mai joase, abia dacă stâncile se ridică deasupra apelor mării. Țărmul nordic este sinuos, prezentînd un golf cu o mare deschidere, iar cel vestic are o sinuozitate foarte restrânsă, fiind aproape rectiliniu.
Adâncimile apei mării în apropierea țărmurilor sunt în general reduse: în Nord ele sunt de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m.
Insula Șerpilor nu a avut în trecut o importanță deosebită din punct de vedere economic. Ea este formată din gresii silicoase, dure, conglomerate și cuarțite, care îi dau un aspect stâncos, la care se adaugă o vegetație de stepă și o floră sărace. În plus, nu dispune nici de surse de apa potabilă, ceea ce face imposibilă locuirea ei permanentă.
Șarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maximum 2 metri și era complet inofensiv, dar cu o înfățișare dezagreabilă. El a dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza amplelor lucrări secrete desfășurate de sovietici.
Singura utilizare a Insulei Șerpilor în trecut era ca bază de pescuit. Importanța sa economică a crescut la începutul anilor 1980 odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol și gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei.
În noiembrie 2003, autoritățile ucrainiene au declarat Insula Șerpilor zonă de rezervație naturală, ca să demonstreze că locul poate oferi condiții pentru turism.

Legenda lui Achile

Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce - Λευκός („Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani care i-au spus Insula Alba, probabil din cauza faptului că au fost găsite pe insulă ruine de marmură albă.
Insula este pomenită pentru întâia oară în anul 777 înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Neptun (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, erou al Troiei. În conformitate cu un poem epic despre războiul troian al lui Arctinus din Milet, rămășițele pământești ale lui Achile și Patrocle au fost aduse în această insulă de către zeița Thetis, pentru a fi puse într-un sanctuar.
Conform legendelor, în antichitate, grecii au construit aici un templu măreț în cinstea lui Ahile - erou al aheilor. De asemenea, aici ar fi fost și alte edificii în care locuiau preoții. Cercetările efectuate pe insulă în secolul al XIX-lea confirmă legendele, deoarece, în anul 1823, ruinele vestitului templu închinat lui Achile și alte vestigii din insulă au fost descoperite de căpitanul rus Kritzki. Alte descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din țările lor.
Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul închinat eroului Achile. Arhitectura templului și a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia și Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcției o culoare albă. Pe baza fragmentelor de construcție descoperite, templul lui Achille a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru funcționarea oracolului, precum și pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului.
Acest templu este menționat de poetul roman Publius Ovidius Naso (care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum și de geograful grec Ptolomeu și de istoricul grec Strabon. Filozoful grec Maximus din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos), afirmă în lucrarea sa “Discuții“ că: “Achile locuiește într-o insulă drept în fața Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul și altarele lui Achile...“
Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos) menționează în opera sa “Îndreptar geografic“ că: “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute - 47 grade, 40 minute și insula lui Achile sau Leuce (“Albă“)“.
Mai multe inscripții antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un decret olbiopolitan (din orașul Olbia) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos care cere tuturor locuitorilor cetății Olbia să apere insula și să-i alunge pe pirații care locuiau pe „insula sacră”.
Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa “Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană“ (2 vol., București, 1988), afirma prezența unor civilizații antice (ionieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre. “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din “insula Albă“, Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalță în plină mare în largul gurilor Dunării, și se numește astăzi Insula Șerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigației și al comerțului. (...) Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripții scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizației urbane a Greciei antice și populației indigene ale hinterland-ului, geți sau sciți.“
O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un loc paradisiac, o lume în care se refugiau sufletele morților. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici este de Insula Makaron, adică “A fericiților“. Unii cercetători au mers și mai departe cu speculațiile, traducând termenul Atlantis prin Fericire. Această speculație a fost alimentată de faptul că nu departe de Insula Șerpilor, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanților, dar care, ca în multe alte părți ale Mării Negre (inclusiv în dreptul cazinoului din Constanța) sunt de fapt digurile porturilor antice, submerse de ridicarea nivelului mării.

Istoria insulei

Din punct de vedere istoric, apartenența Insulei Șerpilor la o țară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.
După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană și bizantină, Insula Șerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân.
În Cronica de la Nürnberg se afirmă că „românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”.^[3] Prin termenul de Peuce se înțelegea și Delta Dunării.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coastele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Șerpilor. În anul 1484 Insula Șerpilor va intra sub stăpânire otomană.
Din unele cronici ale vremii ce prezintă raporturile lui Ștefan cel Mare cu o serie de colonii genoveze situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era un “lac moldovenesc“, domnitorul stăpânind și insula. De mai multe ori, corăbiile domnitorului moldovean au capturat, în dreptul Insulei Șerpilor, vase tătărești ce duceau în robie tineri genovezi și avuții prădate la Caffa (colonie genoveză din Crimeea, de unde era originară soția domnitorului). Dar, în 1484, insula a fost cedată turcilor odată cu Chilia și cu Cetatea Albă, iar Moldova și-a pierdut flota.
Multe balade și poezii românești, dar și bulgărești sau rusești, conțin mărturii că românii au stăpânit Gurile Dunării, fiind prezenți în Dobrogea și la țărmul Mării Negre. Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul Petru Rareș, se povestește că acesta avea legături cu “frații săi de la Dunăre/Care stăpâneau bălțile și Marea“.
Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul unde “judele“ Athanaric al goților, înfrânt de împăratul Valens (367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniță“.
În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman și Rusia țaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei și a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominația unei țări sau a alteia.
În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi (care înseamnă în limba greacă "Insula Șerpilor"); insula a dat numele Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale Imperiului Otoman și Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul 1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.