Ben's Food Hut

Teoria shawormei

noreply@blogger.com (Ben) — Mon, 13 Feb 2012 08:13:00 +0000

Recunosc că de când am început acest blog, nu m-am aventurat să scriu prea mult despre felul de mâncare sau fast-food (repet, nu junk food) pe care îl tolerez la orice orice oră, cu febră sau nu, cu indigestie sau nu. Cum o zice şi titlul, este vorba chiar de Măria Sa Shaorma. Hulită de unii şi proslăvită de alţii (oare cine!?), shaorma reprezintă deja un cult în societatea românească. Pusă şi pe versuri, reuşeşte să acapareze atenţia şi celor care o mănâncă pe furiş, seara, în faţa televizoarelor, la câte o emisiune de interes naţional. Nu vi s-a întâmplat niciodată să daţi de acei oameni care se uită aşa cu scârbă şi dezgust când muşti din shaorma, dar seara îi vezi din maşină la coadă, la shaormeria de care le-ai zis. Că te şi întreabă "Dar totuşi, de unde zici că e?". Şi stau acolo în frig sau cald, nu contează, să cumpere şi ei bucăţica de calorie pe care o repugnau.

De la un timp, de parcă neajungând caloriile dintr-o shaorma, au apărut shaormele XXL. XXL!!! Cum zice un bun prieten...parcă ţin un nou-născut în mână. Atât sunt de mari că nu ştii cum să le ţii. Eşti ca un virgin care nu nimereşte punctul de destinaţie. Care nu ştie cum să mânuiască racheta sol-sol. E atât de mare că dacă ai mânca o shaorma din asta, gol fiind, nu cred că s-ar mai uita femeile în jos la tine. Ai avea ceva concurenţă. Problema e că, începi la un moment să fii atât de familiar cu ea, încat shaorma mare de altădata parcă e o shaorma mică. Alta decât cea XXL nu ai mai vrea. Vorba aia...once you go black, you never go back.

Pentru cine nu ştia şi trăia în paleolitic, fără shaormerii şi Google, la shaorma, lipia este baza. Lipia este nucleul, centrul universului acestor tip de mâncăruri. În momentul în care ai o lipie la dispoziţie şi tot felul de ingrediente, ai opţiuni nelimitate. Unele mai puţin sănătoase iar altele mai decente din punct de vedere al caloriilor. Poţi să faci shaorma, durum, fajita, quesadillas, taco, tostadas...you name it. Mexicanii au cea mai mare varietate de tipuri de mâncare cu lipii sau tortillas. Dacă vrei, poţi face şi shaorma cu salată de fructe. Sau cu îngheţată.

Varianta pe care o folosesc des implică nişte piept de pui, la gratăr, tăiat felii, dar merge şi cu o friptură de porc, raţă sau alt animal de companie al ogrăzii, legume trase prin tigaie şi un sos de iaurt cu usturoi. Cartofii sunt opţionali, dar dacă sunt musai, optaţi pentru varianta coacerii lor în cuptor în loc să-i prăjiţi. Îi tăiaţi ca pentru cartofi prăjiţi, dar luaţi o tavă, puneţi hârtie de copt şi bang la cuptor cu ei. Mi se pare mai sănătoasă varianta. Cu toate că, toate acestea combinate nu reprezintă o opţiune săracă în calorii. Că cică aici e secretul unei diete, nu ce mânănci neapărat dar cum le combini.

We think fast food is equivalent to pornography, nutritionally speaking.

Steve Elbert

Pitomleta

noreply@blogger.com (Ben) — Sun, 07 Aug 2011 10:43:00 +0000

De fiecare dată după o noapte aspră, mahmur fiind, am două senzaţii. Una de pofte culinare şi una de pofte mai neculinare. Fiind un blog care se vrea culinar, vă povestesc doar de una. De cea de-a doua vă veţi bucura când îmi fac blog cu Laura Andreşan, adică niciodată.

Ca să-mi răsplătesc jumătatea mai bună a vieţii mele, care la ora cinci jumătate spre dimineaţă mă răsfăţa cu spaghete, fructe, algocalmin, aspirină (nu a săracului!) şi apă din belşug rece ca gheaţa, după o noapte băieţească, m-am gândit să o surprind pe când se trezeşte. Adică am plecat de acasă în Ibiza. Pasărea mălai prizează. Dar e interesant că am surprins-o cu ceva ce aveam eu poftă. Nici nu ştiam dacă va aprecia, dar mă bazam pe ochii umezi de căţeluş care funcţionează întotdeauna. Nu chiar tot timpul, dar cam în 80% din situaţii. Şi de fapt şi atunci mai depinde.

Nu ştiu cine a inventat expresia "M-am trezit cu un gust de parcă mi-a fătat căţaua-n gură", dar sigur ăla nu a fost un norocos. Şi de fapt, gustul de vodcă împletit cu cel de bere nici nu e rău. În timp ce deschideam pleoaple greoaie, rotiţele din creier începeau să mă facă să simt un miros şi un gust care mi se părea cunoscut. Am stat cinci minute să-mi dau seama oare de ce mi-e aşa de cunoscut. Simplu. Era vorba de simpla pâine cu ou. Dar pe care o vroiam mai îmbunătăţită.

În cazul în care nu ştiaţi cum se face pâinea cu ou, aveţi noroc cu mine. În situaţii de criză nu veţi mai muri de foame. De acum încolo veţi cunoaşte secretul bucătăriilor lumii. În primul rând începem cu pâinea. Am găsit o pâine bavareză cu ulei de măsline. Nu sună ciudat? Parcă mai mult se potriveşte o ciabatta cu ulei de măsline. Dar dacă tot coacem pâinea bavareză atunci să fie cu bere nu cu oleiuri. Dacă iau o pâine ţărănescă mă aştept să fie impregnată de pălincă. Deci, am bătut separat vreo patru ouă, depinde de cantitatea de pâine câte ouă vă bateţi. Înainte să bat ouăle am pus nişte sare, piper şi ceapă roşie tocată . Puteţi pune cam tot ce vă trece prin minte în omleta asta. Faceţi orice combinaţii posibile şi care vă plac. Puneţi ulei în tigaie, cam cât jumătate din grosimea pâinii. Când s-a încins bine, pac cu feliile în jacuzzi. Când s-au rumenit, scoateţi feliile şi aşezaţi-le pe o farfurie tapetată cu şerveţele, pentru a mai absorbi din cantitatea de ulei. Am ras caşcaval cât au fost fierbinţi şi le-am servit cu măsline, roşii, ceapă roşie şi ardei iute. Ştiu...e o bombă calorică...dar nu-i aşa că-i viaţa mai frumoasă acum?

Do not be afraid of simplicity. If you have a cold chicken for supper, why cover it with a tasteless white sauce which makes it look like a pretentious dish on the buffet table at some fance dress ball?

Marcel Boulestin

Bunica bate doba

noreply@blogger.com (Ben) — Thu, 04 Aug 2011 14:25:00 +0000

Îmi plac numele de localuri care încearcă să inspire mâncare autentică, din belşug şi neapărat bună. Mai ales dacă strecori cuvinte gen mamă, bunică, soră. Adică partea feminină a familiei. Că de taţi numai de bine. Fiind vorba de o reunire a unor beţivani gurmanzi (există şi specia asta) cu state vechi, împreună cu familiile lor mai cuminţi, Casa Bunicii din Timişoara mi se părea cel mai de efect loc.

După cinci apeluri în eter, bag de seamă că dispecerul este şi bucătar şi chelner, reuşesc să fac o rezervare pentru şapte persoane. Am ţinut să specific clar că una dintre cele şapte persoane e de fapt un sfert de persoană. Mai târziu mi-am dat seama că nu mai era nevoie să menţionez.

Intrăm în gangul ce duce spre terasă şi la ieşire aud deodată un zgomot hârşâit din dreapta. Ceva se lovi de mine. Durerea din zona gleznei îmi confirmă locaţia bubei. Mă uit în jos şi o faţă senină cu o vechime de 2 ani în universul ăsta era aţintită spre mine. Am schiţat un zâmbet-grimasă, am întors fiinţa mică în sens opus şi am lăsat-o liberă. Ben Grylls tocmai a supravieţuit unui atac. O junglă plină de fiinţe mici se arăta în faţa ochilor. Lipită de terasa adulţilor, locul de joacă al celor mici, placat cu dale de cauciuc să nu se julească dragii de ei, gemea de copiluţi care nu au putut fi lăsaţi cu bunicii sau doicile.

Pentru o acuitate vizuală mai bună întru citirea meniului, ne-am decis la nişte beri. Am fost surprins să constat servirea berii într-un pahar de Pepsi, mai degrabă potrivit pentru un meci dublu cu Vodkanisevici decat cu Bierhausen. Nu se face să serveşti o bere în pahare neadecvate. Strici tot farmecul şi gustul plin al unei licori extraordinare. L-am rugat pe garcon ca la următoarea bere să încerce să fabrice un pahar mai decent şi am avut plăcuta surpriză de a savura berea într-un recipient mai de Doamne ajută. Aperitivele le-am comandat mai variate să putem degusta din toate bunătăţurile bunicii. Platoul tradiţional ne-a fost adus pe o mini tăviţă de aluminiu, ce îmi amintea de gamela din armată. Nu că aş fi făcut armata, dar aşa am văzut în Star Wars. M-aş fi aşteptat la un platou de lemn dar poate bunica a pus pe foc tot ce e din lemn din cauza pensiei mici. Vedeţi domnule Boc, câte implicaţii au deciziile dumneavoastră. Salata de vinete a fost dezamăgitoare, cu seminţe mari şi foarte din topor pregătită. Poate aşa vor unii, nu mă bag, dar revin cu o reţetă de salate de vinete de o să-mi rugaţi de sănătate.

După vreo două runde de bere, fotomodelele din meniu au început să se perinde pe catwalk-ul culinar. Au defilat cu succes un pui al grădinarului, un gulaş, ciupercuţe umplute, piept de pui cu sos de vişine, cartofi bănăţeni cu hribi cu smântână, cartofi in crusta de sare cu crema de mustar si ceapa cu steak de pui Pomodori, clătite cu brânză dulce. Ţin să remarc cât de bine au fost pregătiţi hribii. Nu au fost lăsaţi prea mult la gătit si s-a combinat perfect fineţea cu fermitatea texturii. Cartofii cu crema de muştar au însoţit perfect steak-ul de pui Pomodori, crema de muştar fiind numai bună pentru o luptă între carne şi garnitură. Am fost dezamăgit în schimb de sosul de vişine care e specific bănăţean şi speram ca şi bunica să fie la fel de bănăţeancă. Un sos fluid, fără un gust pregnant şi o culoare la fel de spălăcită. Numai bine să mă ambiţionez să scriu reţeta şi de sos de vişine. Bunica mea e mai tare decât bunica ta. Înţeleg că un restaurant are un altfel de reţetar, mai ales că trebuie să facă pentru un anumit număr de mâncăi. Dar atunci nu mai daţi impresia că mâncăm ceva autentic sau ţineţi-vă de reţeta bunicii. Că o fi ştiut ea de ce a scris 1 kg de vişine şi o cană de făină. Ca să iasă gustos. Un alt aspect deranjant a fost stăruinţa chelnerului de-a ne lua platourile reci din faţa nasului când erau pe jumătate consumate. Mă gândeam că poate au comandat la altă masă tot un astfel de platou şi trebuiau să completeze, că altfel nu-mi explic graba. Ăsta e tot farmecul la o ieşire, mai pişti o brânzică, mai sorbi un pic de alcool, mai asculţi o poveste.

Ca să ne facem siesta şi să sărim în ajutorul prietenului nostru care era de serviciu la supravegheat odrasla, am înşfăcat berile, le-am lăsat pe doamne la o bârfă mică şi ne-am îndreptat spre locul de joacă. Ne-am tras trei scaune să supraveghem atenţi acţiunile junioarei şi ne-am relaxat sub privirile admirative ale mămicilor ale căror soţi beau la masă. Ce bărbaţi iresponsabili! Adunam la puncte ca şi când Mario sărea să strângă galbenii şi ciupercile de pe fiecare nivel. Dar acel loc doar liniştit nu era. Când se sparse un balon în dreptul nostru, la unu îi sări berea din pahar, altu sări de pe scaun şi pe mine mă apucă sughiţul. Relaxare, ce să mai zic.

Pozele dovedesc cele declarate mai sus.

You can say this for ready-mixes - the next generation isn't going to have any trouble making pies exactly like mother used to make.

Earl Wilson

Muştărilă

noreply@blogger.com (Ben) — Wed, 29 Jun 2011 09:07:00 +0000

A apărut de ceva timp un nou muştar, Crenvurştilă. La început mi s-a părut haioasă denumirea până când...

Până când am realizat că e o denumire rasistă. Muştarul nostru cel de toate zilele îl folosim la atâtea şi atâtea preparate. Să nu uităm de mici. Totuşi înclin să cred că beneficiază mai mult de atingerea muştarului decât cremvurştii. Sau poate raportul este chiar egal. E drept că ar fi fost ciudat să se numească Micilă. Mergi cu Micilă în coş. Ca bărbat, să fii cu Micilă în coş la cumpărături nu e prea măgulitor. Din această cauză, noi bărbaţii cumpărăm pâine de 2 kg, baghete lungi, rude de salam cu şuncă (că ăla de Sibiu e prea mic şi alb iar cel săsesc e prea turtit). Sau cum ar fi să se numească Maionezilă. Să întrebe nevasta prin supermarket "Aveţi Maionezilă?". Privirile vînzătorilor ar spune totul. De fapt nici Crenvurştilă să nu întrebe dacă au. De fapt să nu întrebe nimic. Dacă nu găseşte să treacă mai departe în tăcere.

Şi mai este şi alt aspect. Dacă marca unui muştar se numeşte Crenvurştilă, cum ar trebui să se numească o marcă de prezervative?!

Acest articol nu defăimează un produs şi nici nu constituie reclamă. Nu sunt plin de baxuri de muştar şi nici nu doresc să fiu.

Say cheese and you get cheese

noreply@blogger.com (Ben) — Wed, 01 Jun 2011 07:23:00 +0000

Comand într-una din zile două pizza Roco (pe vatră!) de la Pizza Thalia din Timişoara. Cerinţe de sistem minime: mari şi cu extra cheese. Zis şi făcut. Când eram în pragul ameţelilor datorate scăderii nivelului glicemiei, sună interfonul. Mă târăsc spre el şi dau accesul omului cu pizza. Plătesc, închid uşa şi mă îndrept cu un râs diabolic spre cele două cutii.

Mi se părea mie că sunt cam mici dar când ţi-e foame totul este neîndestulător. Le deschid şi supriză. Nu mă înşelasem. Erau mici. De aia plătisem 24 de lei în loc de 36-40 cu tot cu bacşiş. Dar cireaşa de pe tort era extra cheese-ul. Trei bucăţi mari de caş tronau în semnul Mercedes-ului pe toată pizza. Ceva de genul "Hai ia de aici ţărane!". Eu ştiam că se rade nişte mozarella sau măcar banalul caşcaval înainte de a se arunca pizza pe vatră. Aşa ştiu şi eu să-mi iau brânza din frigider. Mă bătea gândul să sun să le fac scandal. M-am lăsat păgubaş şi m-am gândit să scriu mai bine. Poate ajunge ce am scris şi pe la ochii pizzerului. Oricum aş lua-o, nesimţirea e mare la noi la români.

Să fim sănătoşi, că cinstiţi şi cu bun simţ nu mai avem nici o şansă sa devenim.

La Berarie

noreply@blogger.com (Ben) — Thu, 19 May 2011 08:37:00 +0000

Chiar pe locul unui fost magazin timişorean cu ştaif din vremurile post-decembriste, s-a inaugurat un local destinat bunei dispoziţii. Care se cheamă....surpriză mare doamnelor şi domnilor...La Berărie. Mă gândesc că mulţi copywriteri şi-au dat cu halbele de bere în cap să le vină inspiraţia. Când piaţa Unirii din Timişoara abundă de altare închinate lui Bachus, e foarte inspirată denumirea.

Cu ce ne atrage pe noi, muritorii de rând, pe lângă bere? Cu meniul zilei şi alte bucate care pot fi alese individual. Poate nu-ţi place meniul zilei şi vrei un cheesburger, de exemplu. Sfat de luat aminte: nu comandaţi mâncare cu specialitate diferită de cea a localului. Adică nu comandaţi cheesburger la berărie că nici io nu o să comand sarmale la localul de sushi. Cheeseburger cu chiftea de carne. Pardon, chiftea rece. Doar chifla era încălzită. La rugămininţile insistente, tanti chelner a luat cheesburger-ul aşa muşcat cum era şi l-a băgat la bombardat cu microunde. Speram la o înlocuire a produsului, dar murim sperând.

Meniul zilei e destul de bogat dacă ar fi să ne luăm după oferta scrisă. Realitatea din farfurie este cam diferită. La ciorba din meniu mă pot declara satisfăcut. O ciorbică de văcuţă, suficientă ca să te umfli cu lichid şi pâine cât să nu mai plângi la felul doi. Un fel doi gustos de altfel - escalop de ciuperci cu friptură şi cartofi naturi. Dar care din trei mânuiri dibace ale furculiţei şi cuţitului s-a cam pierdut la orizont. Desertul, gustos şi el dar banal - clătită cu gem stropită cu trei linuţe de sos de ciocolată. Pentru meniul zilei la preţul de 15 lei nu e nici spectaculos, nici îndestulător, nici puţin, nici rău. Supă sau ciorbă multă iar restul de feluri cât să nu zici că nu le-ai avut în meniu.

Cât despre decor, sunt puţin intrigat de sticlele goale de Grolsch care astupă nişele şi acoperă rafturile din local. Îmi aduc aminte de filmele cu canibali când pe o insulă pustie găseşti cranii înfipte în beţe. E o laudă oare? Uite câtă bere s-a băut. Dacă e aşa, înseamnă că aţi avut cam puţini clienţi. Iar nu e bine. Mai bine umpleţi golurile alea cu orice altceva, dar nu cu sticle goale.

Beer is proof that God loves us and wants us to be happy.

Benjamin Franklin

La dama pofticioasa

noreply@blogger.com (Ben) — Wed, 13 Apr 2011 10:58:00 +0000

Timpul a trecut încet şi nu pot să cred că deja s-au scurs doi ani. Ne cunoaştem de destula vreme ca să pot dezvălui toate ce urmează. Sunt înnebunit dupa tine. Sunt flămând după tine. Vreau sa-ţi simt căldura în fiecare zi şi să adorm în parfumul tău. Eşti generoasă şi nu ceri mult în schimbul acestei generozităţi. Te mulţumeşti cu puţinul timp pe care ţi-l acord, dar măcar să fie în fiecare zi. Simt nevoia să te văd în fiecare zi dar la fel simt şi nevoia să-mi fie dor de tine. Ne hrănim amândoi din această relaţie. Dragă La Dama, mulţumesc că exişti.

Acum doi ani am vizitat prima oară localul La Dama. Am fost condus pe acest drum de un grup de colegi binevoitori. Am ajuns la o clădire dreptunghiulară pe care scrie fălos La Dama. Mă aşteptam să fie o glumă. Poate nu mâncăm, poate ajungem la alte plăceri carnale. Aşa am sperat eu. La intrare, gălăgie, fum si voie bună. Lingurile săreau prin ciorbe şi fălcile trozneau de plăcere, sfărâmând pulpe de pui si ciolane de porc. Un spectacol pantagruelic se desfăşura în faţa mea. Eram impresionat de desfăşurarea de forţe. De la muncitori, şoferi, pensionari până la IT-işti, vicepreşedinţi, senior account manageri, toată suflarea se bucura de preparatele damei.

Al doilea aspect care m-a impresionat a fost preţul mic. Insignifiant aş putea spune. Pentru cât mănânci. La calitate nu dau pe dinafară, dar e bună. Exceptând zilele - toate de altfel - în care nu le iasă orezul şi ciupercile. Sau cele în care şniţelul e mai uleios decât de obicei. Sau cele în care cartofii prăjiţi sunt mai tari ca Steaua Sudului. Dar în general, pentru galbenii plătiţi, muşterii sunt foarte mulţumiţi. Păi când dai 11,1 lei pe un felul doi şi un desert, îmi vine să merg acasă, să scot nevasta dintre oale şi să o duc la o masă pe cinste. O mică problemă o reprezintă şi hota defecta sau chiar inexistentă. Sunt unele zile în care mă simt ca în filmul The Fog. Ca să nu mai menţionez de mireasma tricoului. Colegii din birou pot ghici cam care a fost meniul.

În concluzie, sa nu o mai ardem ca ceafa pe grătar, mâncare decentă la nişte preţuri de toată jena. Dacă în alte locuri sărim cu minim 25 de lei pentru ce servim, aici te rezolvi cu 10 lei si pleci balonat. Şi nici în locurile cu minim 25 de lei nu putem garanta că şniţelul e bun sau cartofii nu sunt uscaţi.

"Mărturisesc că nimic nu mă înspăimântă mai tare decât apariţia ciupercilor la masă, în special într-un orăşel de provincie."

Alexandre Dumas

Lloy da de toti pereţii

noreply@blogger.com (Ben) — Fri, 18 Mar 2011 13:49:00 +0000

Dădu căldura pe afară şi strechea în mine că altfel nu pot explica gestul de a mă duce la restaurantul Lloyd. Fal(n)icul restaurant se află chiar în buricul târgului timişorean. Un local care impresionează prin nume dar nu şi prin atitudinea faţă de clienţi sau mai ales prin mâncare. Că dacă maţul nu e plin, nici spiritual nu ne simtem bine. Şi am mai şi nenorocit cinci relaţii de colegialitate şi prietenie. Data viitoare când voi propune un loc sa mâncăm, voi avea ceva sign off-uri de pe reţeaua de comunicare iahuniană.

Am început brusc fără să vă mai ameţesc cu introduceri lungi şi plicticoase ca cele de pe albumele de prost gust...intro, extro, exit...lalalala. Sunt destul de ameţit de foame după masa de la restaurantul Lloyd.

Ce ştiam până să calc pragul localului este că au mai multe variante de meniul zilei şi că este ieftin, adică la 15,5 lei. De fapt ai o lista cu felurile disponibile şi le poţi combina cum vrei. Ceea ce e bine şi e de senzaţie. Chiar dacă azi din cinci salate nu au avut decât salată de varză albă şi salată de varză murată. Iar salata de varză murată era foarte foarte sărată după cum ne-a zis tanti chelner. Şi pe bună dreptate...ne-am riscat şi ne-am deshidratat complet. Mai bine o scoteau din meniu si nu ziceau de ea.

Cred că a fost cea mai proastă - dar să nu folosesc cuvinte atât de dure – cea mai scârboasă ciorbă de pui a la grecque. În primul rând m-a izbit mirosul de carne fiartă cu grăsime pe ea, cu tot cu piele. În al doilea rând, în lichidul ăla zăcea o entitate cu piele despărţită în două bucăţi de un zgârci. Am cerut să mi se schimbe ciorba şi am întrebat ce e chestia aia. „Un puiuţ!” zise candid tanti chelner. Am înţeles că e ciorbă de pui dar mă aştept la un pui puber nu la embrioni. Nu semăn nici pe departe cu Bear Grylls ca să mi se aducă ciudăţenii la masă. Ţinând entitatea în lichid, mai apăsând cu lingura să nu fugă, am reuşit să iau nişte guri de ciorbă să nu zic că nu am mâncat felul întâi. Că de schimbat nici vorbă.

Friptura de porc la tavă cu cartofi sârbeşti mi-a mai ostoit dorul de o mâncare bună. Doar că unii cartofi erau mai arşi. Când serveşti la un restaurant e bine să alegi cartofii care sunt cei mai buni şi aspectuoşi. Chiar recomandat! În intimitatea căminului se mai acceptă, când gătim noi, dar nu când plăteşti pentru o mâncare gătită. La desert din două plăcinte, una cu mere şi una cu dovleac, cea cu mere a fost disponibilă. Bună si aia, dar parcă avea miros de mobilă veche, cum zise un prieten culinar.

Aproape de final, muzichia ne-a încântat urechile. Ritmuri de muzică sârbească se revărsau dintr-un lecedeu. Nu îmi displace muzica sârbească, din purul şi simplul motiv că străbunicul meu a fost sârb. Dar nu o gust la orice oră. Şi nu se pune muzică de un anumit gen într-un local unde nu ştii dacă toată lumea gustă tipul ăsta de muzică. Nici nu mă aşteptam ca în localul Lloyd, un nume cu origini sârbeşti foarte adânci, să fie doar muzică sârbească. Speram cel mult la un cvartet sau un solo de-al lui Brian May.

Din nefericire, nu învăţăm nimic şi nu se schimbă nimic în privinţa servirii şi calităţii bucatelor. În fiecare oraş european pe care l-am vizitat, localurile din centrul oraşului erau un exemplu de rafinament, bun gust şi calitate. Fiindcă acel loc te reprezintă ca oraş. Vom rămâne la un nivel mediocru, continuând să ne lăudăm cu ospitalitatea românească pe care nu ştim sau nu vrem să o arătăm.

"Red meat is not bad for you. Now blue-green meat, that’s bad for you!"

Tommy Smothers

Season of the sandWich

noreply@blogger.com (Ben) — Wed, 19 Jan 2011 00:00:00 +0000

"Chelner, doua sandwich-uri şi-o sticlă de vodcă!
- Scuzaţi, domnule, nu credeţi că-i prea mult ?
Ai dreptate, adu-mi doar un sandwich!!"

Există o vorbă la români care dovedeşte caracterul cirotic al ficatului şi creşterea consumului de Liv52 şi ceai heaptic şi anume "Mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie". Cam din categoria asta face parte şi bancul cu pricina.

Dar să revenim noi la ce ne doare cel mai tare, adică la bucate şi în special la sandwhich-uri.

În vremuri îndepărtate, cam înainte de '89, părinţii noştri nu aveau de unde să se inspire şi să facă tot felul de feluri exotice şi nici nu aveau de unde să cumpăre ingredientele care le trebuiau. Dar s-au descurcat. Părerea mea e că s-au descurcat bine şi nu s-au făcut deloc de ruşine.

Îm aduc aminte că de câte ori simţeam mirosul de sandwich-uri calde la cuptor, ştiam că vine cineva rapid la noi. Nu era timp de fripturi sau salate de toate felurile care să acopere masa. Fac o paranteză scurtă, apropo de salată. Eram mic şi nu îmi plăcea nici o mâncare bazată pe limbă de vacă...sau porc. Ai mei nu ştiau cum să mă păcălească aşa că într-o zi mi-au pus în faţă un bol cu salată de ciuperci cu maioneză. Tăiate finuţ şi mărunt...o adevărată delicatesă. Şi dă-i cu pâine prăjită, haplea de mine băga la greu. În final, aud întrebarea "SmallBen, fu bună salată de ciuperci?". "Da mami, extlaoldinală". "Bine puiule, asta a fost o salată de limbă cu maioneză!" Am căscat ochii mari şi de atunci, SmallBen a început să mănânce şi limbă. No perv comments!

Bun, să revenim din pauza publicitară. Mirosul acela de sandwich-uri calde era demenţial. Pe lângă că se făcea cald în bucătărie, înmiresma totul. Mi s-a făcut o poftă nebună de ele într-o zi. Şi mai îmi era şi dor de copilărie. Timing de nota 10.

Nu există reţete pentru sandwichuri calde. Depinde de gustul fiecăruia ce vrea să pună pe ele. Nu recomand produse gen parizer, salam cu şuncă, mortadella, etc. În contact cu căldura se înmoaie şi nu au nici o savoare. Recomand cu căldură nişte feliuţe subţiri de şuncă de casă, un salam foarte uscat (tăiat feliuţe subţiri şi el), mozarella sau caşcaval afumat. Rondelele de roşii, ceapă roşie şi de ardei gras nu trebuie să lipsească de la petrecere. Un unt bun de uns pâinicile e iarăşi de dorit, pentru a da savoare şi a nu permite ca pâinea să se întărească prea tare. La final, nişte busuioc presărat va încununa potpuriul culinar. Am pus hârtie de copt în tavă şi am aşezat sandwich-urile. Când am văzut că se rumenesc, le-am scos din cuptor, înnebunind vecinii cu mirosul care ieşea pe geam. Mă aşteptam să apară maică-mea să strige să nu mă ating de ele. Dar de data asta...eu eram stăpânul lor. Muhahaaaaaaaaa! Evil me!

“Life is like a sandwich - the more you add to it, the better it becomes.”

Anon

Clătim de zor

noreply@blogger.com (Ben) — Tue, 18 Jan 2011 10:29:00 +0000

Tradiţionalele clătite sau desertul care se află des pe buzele gospodinelor şi nu numai (mă refer la buze!) reprezintă un fel care nu trebuie deloc subapreciat. Necesitând puţine cunoştinţe culinare, de genul stingem praful de copt cu lămâie sau exceptând procesul de separare a gălbenuşului de albuş, clătitele te pot scoate rapid din situaţiile în care telefonul sună şi auzi "Suntem jos...deschide uşa!". Nu mai stau să întreb cât de jos că ar fi o glumiţă de autobază şi nu ne permitem. Sau din situaţiile în care ai chef de ceva dulce, nu vrei să cumperi gata făcut şi să finalizezi repede (nu mă refer la acel "finalizat"!).

Cu umplutură sărată sau dulce, clătitele se dovedesc a fi un bun însoţitor al unei beri reci sau respectiv, al unui pahar de lapte călduţ.

Cu gândul de a-i face o surpriză doamnei Ben, urc în caleaşcă şi mă îndrept spre un magazin în drum spre casă. Pentru umplutură m-am gândit la o pastă de brânză dulce iar problema era să găsesc ceva de calitate. Cum spuneam, există o mare varietate de umpluturi şi fiecare poate face ceva după gust.

Pentru clătite cu umplutură sărată poţi opta pentru o pastă de carne sau ciuperci, şunculiţă uscată, bucăţele reci de friptură, chiar şi nişte salată de fasole verde cu un pic de maioneză iar deasupra putem arunca nişte smântână sau parmezan. Pentru cele cu umplutură dulce, nu cred să existe ceva care să nu se potrivească. De la umila marmeladă până la combinaţii de pastă de ciocolată cu căpşuni sau banane, miere cu nucă, sau câte şi mai câte. Cred că untul de arahide nu ar merge deloc într-o clătită. Dar poate e doar părerea mea.

Spre surprinderea mea, am găsit brânză dulce la primul magazin. Semn că începem să o mai dăm şi noi românii pe dietetice. Restul ingredientelor au fost uşor de smuls de pe rafturi, aşa că mă îndrept spre casă. Strig repede nişte ordine stricte la intrarea în casă, gen "Nu intri în bucătărie că şterg Euforia din lista de canale!" şi mă apuc de treaba. Nu are rost să detaliez procesul de fabricaţie. Pot să zic că am urmat reţeta tradiţională găsită pe o multitudine de site-uri. Ce m-a frustrat într-adevăr este că nimeni nu a dat cantităţile corecte. Am respectat întocmai reţeta dar dacă era să mă iau după ele, mâncam vreo cinci clătite cred. Ca să scot cantitatea de clătite care se vede în poze a trebuit să suplimentez la greu. Cică un pahar de lapte, cum zic toţi...poate de băut înainte să te apuci de treabă. În aluatul de clătite se mai bagă şi nişte coajă rasă de lămâie. Aveţi grijă să radeţi foarte fin, să nu daţi de culoarea albă a cojii. Altfel, aluatul va avea un gust amărui. Acum înţeleg mai bine de ce zic bunicile noastre "...după ochi" când ne dictează reţete.

La final, clătita clătită şi umplutura umplutură. Au ieşit pufoase şi numai bune de testat papilele gustative.

"I feel a recipe is only a theme, which an intelligent cook can play each time with a variation."

Madame Benoit

La Alimentară

noreply@blogger.com (Ben) — Mon, 20 Dec 2010 20:55:00 +0000

E seară şi mi-s obosit. Îmi dau seama că nu mai am pâine acasă şi nu vreau să mă prindă foamea nepregătit şi fără arme. Opresc maşina la o alimentară de prost gust, de genul apleacă capul să nu te loveşti. Amplasată undeva în pivniţa unei case vechi, mai degrabă inspiră o atmosferă de bordel decât de prăvălie.

Intru, iau un coş, că au şi coşuri, rostesc "bună seara" şi caut din ochi colţul de pâine. Nu-l văd, aşa că întreb cu smerenie cam pe unde ar avea pâine. Mustăciosul de după tejghea se uită la mine, mă măsoară din cap până în picioare şi rosteşte sec "Avem pâine acolo, dar nu mai e aşa de multă". Mă duc spre locul indicat, aşteptându-mă să văd o pâine sau două pe raft şi când colo...minune! Două rafturi doldora de pâine se iveau în faţa mea. Bun. Deci aşa. "...nu mai aşa de multă" ce înseamnă? Că mă vede comerciantu' şi se sperie că nu are marfă?! Asta e reacţia când intru într-un magazin? O sa ajung când merg în Metro sau alte magazine de en-gros, să sune furnizorii să le aducă material de băgat la maţ că am venit eu să fac cumpărături.

Nu ştiu ce a vrut să însemne replica asta dată în miez de seară, dar nu e bună deloc. Chiar deloc!

Mă duc să mă culc şi sper că stăpânul viselor să nu se uite la mine să zică "Avem vise...dar nu aşa de multe".

Somn uşor!

Valhalla culinară

noreply@blogger.com (Ben) — Sat, 04 Dec 2010 11:04:00 +0000

Cine nu ştie ce e Valhalla să ridice mâna. Pentru cei ruşinoşi să recunoască că nu ştiu şi nu au ridicat mâna, săriţi pe mouse şi îndreptaţi-vă spre Wikipedia land. Acolo veţi găsi ceva de aflat despre Valhalla.

De câte ori aud sau mă îndrept spre restaurantul Valahia, mi-l imaginez ca pe un paradis unde se adună toţi războinicii culinari. Restaurantul este una dintre cetăţile gurmande care au rezistat în timp, fiind printre primele locuri mai selecte de a îngurgitate bucate alese din Timişoara. Recunosc că nu am fost de multe ori, dar de fiecare dată am fost plăcut impresionat.

Valahia se află pe bulevardul Liviu Rebreanu nr. 52 din Timişoara. Este uşor de găsit fiindcă amplasamentul este pe una dintre marile bulevarde ale Timişoarei şi nici nu e chiar o colibă să nu o vezi. Dimpotrivă. Ca să nu mai zicem de parcarea generoasă care ne scuteşte de stress-ul de a găsi un loc decent şi cât de cât sigur unde să-ţi laşi maşina.

Locul era cam gol când am ajuns pe la orele prânzului, dovada vie a faptului că lumea se orientează pe alt tip de localuri la acea oră sau preferă să mănânce la birou. Poate şi din cauza faptului că nu oferă meniul zilei, care a ajuns o practică tot mai comună şi la noi pe meleaguri. Cred că din cauza asta era cam friguţ pe acolo. Când sunt puţine suflete la masă, nu ai de unde strânge căldură. Mai ales dacă nu e pornită centrala...nu cea telefonică.

Mâncărurile felurite din meniu te îmbie în fel şi chip. De la tradiţionalii cartofi până la savuroasele combinaţii de carne cu fructe, aşa cum nu plac nouă bănăţenilor. Peştele, la loc de cinste, fie întreg cu oase...pentru cunoscători şi anorexici, fie sub formă de file...aşa cum ne plac nouă gurmanzilor, ca să-l putem degusta fără întrerupere.

Decor autentic românesc cu laviţe şi obiecte de artizanat. Aş încerca să fierb o ţuică în bolul ăla dar mi-e frică să nu ia gustul vopselei.

Ciorbă de fasole în pâine. O alternativă perfectă a veselei când ai copii sau suferi de boala Parkinson.

Fasole bătută cu chifteluţe îmbrăcate în susan. Nu ştiu dacă fasolea e bătută împreună cu chitelele dar dă bine acolo.

Salată de crudităţi cu lămâie on top. La cât de greu cade o astfel de salată...se pretează o lămâie.

Coaste şi piept de porc cu cartofi prăjiţi şi varză călită. Nu sunt amator de grăsime, contrar a ceea ce aţi putea crede, dar am zis să le încerc, mai ales că totul era la incredibilul preţ de 14,99. Parcă le-aş face reclamă, cum ar zice unii.

Cartofi prăjiţi aurii însoţiţi de orezul de un alb sclipitor.

Tăiţei cu nucă şi miere, aparent haotici în farfurie, dar priviţi de sus parcă sunt desenaţi.

Dacă tot vin sărbătorile, merele coapte cu nucă te ajută să pătrunzi în atmosfera magică a Crăciunului.

Am plecat satisfăcuţi şi sătui. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult: loc de parcare, mâncare bună, autentică, atmosferă plăcută şi ospătari glumeţi. Nici foarte glumeţi că atunci ar fi sărit calul. Dar nici să fie ca lămâia. Repet...ce să-ţi doreşti mai mult?! Poate o mulatră! Da dragă vin acum să şterg praful...imediat iubire.

Îmi dau seama că ar merge bine aici un citat al Juliei Child:

"You don't have to cook fancy or complicated masterpieces - just good food from fresh ingredients."

La o cărămidă de bere

noreply@blogger.com (Ben) — Tue, 23 Nov 2010 14:57:00 +0000

Se ştie că mâncarea în pub-uri excelează de obicei şi nimic nu poate fi un însoţitor mai bun al berii decât o masă copioasă. Din câte ştiu, o bere face cât două şniţele sau cât un pui. Vorbesc în calorii acum. Dar când bei simţi doar gustul berii şi nici urmă de cărnuri, aşa că trebuie să şi deguşti câte ceva. Când s-au deschis pub-urile pentru prima oară la noi în oraş, sau în toată ţara (dar nu şi pe sate), am fost convinşi că acolo se poate bea numai. Nu eram încă nişte clienţi educaţi pentru lumea acestor crâşme. Aveam impresia că mergem doar să bem şi să jucăm darts. Timpul a trecut, iar proprietarii acestora ne-au învăţat încet ce înseamnă de fapt conceptul de pub. Un loc generos, care abundă de felurite tipuri de bere, dar şi de tot soiul de mâncăruri, unde te poţi întâlni cu prietenii dar şi cu viitorii parteneri de afaceri. Se ştie că o afacere se încheie mai bine cu stomacul plin şi într-o atmosferă relaxată. Şi cu armele la intrare.

Un astfel de loc generos este şi Beer & Bricks din Piaţa Unirii, Timişoara. Am găsit foarte puţine informaţii legate de atmosfera şi meniul de acolo, aşa că m-am decis să rezerv o masă pentru seara de sâmbătă. Cum sărbătoream un eveniment, nu avea să se lase doar cu băutură, ci am orchestrat şi meniurile şi ordinea apariţiei lor. Am avut norocul, sau poate acolo e o chestie obişnuită, să dau de o persoană foarte amabilă care ne-a ajutat în stabilirea porţiilor şi alegerea meniului. Chiar foarte drăguţă, aş putea spune. Atât de drăguţă că a fost nevoie de prezenţa unui pumnuşor în coaste oferit de doamna Big Ben, care să-mi reamintească să revin pe pământ. Aşteptam seara de sâmbătă cu sufletul la gură. Nu am plătit nici un avans şi nici nu am fost condiţionaţi de consumarea unei anumite sume cum se mai întâmplă prin alte locuri, de care sper sa ajung să vă povestesc.

Beer & Bricks are două baruri, ca să deservească mai bine masa de muşterii setoşi şi pofiticioşi. Un bar este amplasat chiar în faţă iar cel de-al doilea este în partea din spate a pub-ului. Am rezervat vreo trei mese în colţul barului din spate, să fim aproape de sursa fericirii şi să fim mai separaţi de restul populaţiei. Am fost impresionat când am văzut mesele aranjate frumos, cu lumânări pe ele iar farfuriile erau stivuite deja în colţurile meselor. Se simţea că s-au pregătit şi nu au pus doar semnul de „Rezervat” pe masă. Aperitivele au ajuns pe la al doilea rând de bere, când am dat semnalul de începere a atacului. Ne-am desfătat cu pâine prăjită, untură, murături şi ceapă. Un astfel de platou costă doar 8 lei, dar vorba reclamei...este nepreţuit! Au urmat celebrii cârnaţi prăjiţi care protejau armata de cartofi prăjiţi. Cârnaţii se pot lua la metru sau la jumătate de metru şi costă 36 de lei platoul, respectiv 25 de lei. Ca să dăm un rafinament mesei, am comandat platouri cu cinci feluri de brânzeturi la preţul de 18 lei/platou. Nu ştiu de unde aduc cârnaţii dar au fost de mare excepţie. Ce m-a încântat în mod deosebit pe lângă gust a fost maţul natural în care erau înveliţi, şi nu plasticăraie de tot felul. Ştiu că sună ciudat "maţ" dar nu pot ocoli termenul. Neapărat trebuie să aflu sursa cârnaţilor. A ajuns deja pe primele locuri pe lista de priorităţi. Care credeţi-mă, nu e mică deloc! Mă refer la listă, obsedaţilor.

Despre băuturi, numai de bine pot zice. Băuturi la draft, la 1 litru sau la sticlă, de care îţi pofteşte inima sau stomacul. Preţurile decente, variind de la 6-7 lei un draft, continuând cu 14 lei la halba de 1 litru până pe la sau trecând de 10 când vine vorba de rafinatele sau nerafinatele germane. Atât de bine ne-am înţeles cu mobilierul pub-ului încât am ajuns să facem poze ba cu maşina de cusut Singer sau cu antica casă de marcat. Aşa e când îmbătrânim, tindem să se ne apropiem de lucruri mai bătrâne să părem noi mai tineri.

Partea cea mai bună dintre toate este că nu are oră de închidere...ci „doar” până la ultimul client. Noi am luat de sfântă această regulă şi nu s-a supărat nimeni. Dimpotrivă...chiar au dansat cu noi.

Sfatul meu este să mergeţi cu încredere, să beţi cu încredere şi să mâncaţi din toată inima...sau cu tot stomacul. Cheers mates!

“Berea este dovada că Dumnezeu ne iubeşte şi de-asta vrea sa fim fericiţi!”

Benjamin Franklin

Atelierul de cozonaci: Making of

noreply@blogger.com (Ben) — Sun, 21 Nov 2010 18:57:00 +0000

Ama şi Camelia s-au decis să ne deschidă poarta spre tainele frământării şi coacerii cozonacilor prin intermediul unui nou atelier culinar, Atelierul de Cozonaci. Poarta deschisă aparţine fabricii Prospero, un nume care deja s-a impus pe piaţa panificaţiei şi a produselor de cofetărie şi patiserie. Invitaţia de pătrunde secretele coacerii unui cozonac nu putea veni într-o perioadă mai potrivită, în special că se apropie Crăciunul şi poate le mai putem ajuta pe mămicile şi bunicile noastre.

Numărul de participanţi a depăşit cele mai optimiste aşteptări şi s-au format două grupe de la ore diferite, de la 10.00 dimineaţa şi de la ora 13.00. Programul a fost după cum urmează: un mic tur al fabricii Prospero, lecţia de preparat cozonaci şi degustarea de produse de patiserie îmbinată cu deliciile artizanale ale Cameliei.

Am început prin a da o tură fabricii, nu înainte de a ne pune şorţurile şi şepcuţele oferite de Boromir, care ne-au pus făina la dispoziţie pentru prepararea aluatului de cozonac. Odată intrat în laboratoarele de preparare m-am simţit ca un copil în fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka. Am plutit parcă pe lângă savarinele pufoase, am zăbovit pe lângă torturile care se decorau şi de-abia ne-am despărţit de fursecurile care ne zâmbeau şmechereşte. Ne-am oprit în sala de frământare şi de coacere unde ni s-au explicat utilajele folosite. Am trecut şi pe la silozurile de făină şi la recipientele de fabricat maiaua. Maiaua este o compoziţie din drojdie, făină şi apă care se introduce în aluatul pâinii.

Lecţia de preparat cozonacii a început cu prezentarea reţetei de aluat. Am ascultat atenţi cu sucitoarele în mână, pregătiţi să ne duelăm cu aluatul pregătit pentru fiecare dintre noi. După prezentare, ne-am apucat să întindem aluatul şi să punem compoziţia cu nucă în el. Partea cea mai grea pentru noi a fost rularea aluatului, fapt confirmat şi de oftatul celor din jur, dar am fost ajutaţi de doamnele pricepute de acolo şi astfel că ne-am văzut cu cozonacii în tavă.

Pe durata coacerii acestora, am fost invitaţi la o degustare de produse de patiserie şi panificaţie. După cum se ştie, pentru mâncare trebuie să munceşti iar Camelia ne-a pus la treabă în tot acest timp. Am învăţat să facem îngeraşi din hârtie pentru Crăciun. Ne-am pus îndemânarea la bătaie şi până la urmă ne-am trezit toţi cu câte un îngeraş care să vegheze asupra noastră. Unii mai reuşiţi, alţii mai puţin reuşiţi. Mă refer la îngeraşi.

La final, cozonacii ne aşteptau fierbinţi să-i revendicăm. Ştiam care sunt ai fiecăruia fiindcă în momentul în care i-am aşezat în tavă, am primit fiecare nişte hârtiuţe de copt cu numele noastre scrise. Am plecat veseli de acolo, fiecare cu cozonacul în braţe. Nu ai fi zis că e o fabrică de panificaţie ci o maternitate, cât de gingaş ţineam cozonacii la piept. Am pus pasiune şi am fost răsplătiţi cu rodul acesteia. După cum zice Hegel:

„Nici un lucru important nu a fost vreodată realizat fără pasiune.”

Beijing sau nu bei jing

noreply@blogger.com (Ben) — Fri, 19 Nov 2010 09:52:00 +0000

Restaurantele chinezeşti au cunoscut un mare succes pe meleagurile noastre în ultimii ani. În mare parte datorită preţurilor decente şi a exotismului pe care îl oferă. Ne-am cam săturat de micii mâncaţi pe faţă de masă de linoleum sau de clasicul piure de cartofi cu ceafă. Nu ca aş avea ceva împotriva lor. Doamne fereşte. Dar ca şi într-o relaţie de amor, şi în relaţia culinară intervine monotonia şi e bine să mai schimbăm ceva.

Pe la începuturile lor, restaurantele chinezeşti erau privite ca locaţii high-class. Acum poate că aşa le priveam eu. Nu aveam venituri sa-mi permită o masă pe acolo. În plus, te speriau maşinile parcate în faţa lor. Toate una şi una. Treceam prin faţa lor, când veneam de la serviciu, şi încercam un sentiment de genul fetiţei cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen. Dar vremurile au trecut, iar Big Ben s-a făcut chiar big. Şi a călcat pragul acestor lăcaşe de cult culinar să se închine la dragonii Gong Bao sau Sichuan.

Localul de care vă povestesc azi se cheamă Restaurantul Beijing din Timisoara. Adică nu se cheamă, că doar nu se strigă pe el însuşi, ci este botezat. Un nume foarte inspirat, care nu mai lasă loc de dubii. Alte restaurante au nume gen: Marele Zid, Marele Chinezesc, Song Du, Intergalacticul Zid, etc. Beijing mi se pare concis şi la obiect. Ce să o mai ardem atât.

Amplasarea nu este una dintre cele mai fericite. Se putea şi mai bine. Ca să ajungi pe strada Romulus (colţ cu str. Giurgiu) trebuie să ai ceva cunoştinţe de străzi cu sensuri unice prin acea zonă sau să primeşti un newsletter de la Drumuri şi Poduri despre evoluţia lucrărilor de "amenajare". Partea bună e că au şi comenzi la domiciliu, nu tarifează transportul şi cutiile în care aduc mâncarea şi poţi plăti şi cu bonuri de masă.

Dar ajunge cu logistica şi amplasarea. Să ne ocupăm de ce ştim noi mai bine, de mâncare şi atmosferă. Ajungem vreo cinci suflete pe la orele amiezii să călcăm pragul localului. Afară...călduţ. Înăuntru...friguţ. Nu ne mai venea sa ne scoatem hainele să ne aşezăm. Dacă ne trage frigu la popou şi răcim. Ne codim noi, întrebăm mai în glumă dacă sunt în regulă cu facturile de căldură. Ni se explică că au ceva probleme. Nu am mai intrat în detalii. Nu ar fi stricat să ne lase să scoatem masa în stradă, era mai cald şi aveam parte de mai multă lumină. Ah da, era şi întuneric de era să-mi sparg genunchiul într-un scaun. Vin meniurile şi ne apucăm să le cercetăm cum cerceta Cousteau fundul oceanului...bâjbâind. Iau două lumânări de la mesele vecine şi le aprind, să fie întru veşnica pomenire a animăluţelor pe care le vom mânca şi pentru a citi mai bine. Parcă începea să fie o atmosferă mai veselă. Dar totuşi lipsea ceva. Muzichia ţinezească. Ţin ţin! Scot arma mortală celulară şi găsesc nişte muzică clasică ţinezească. Acum că am rezolvat cu atmosfera, aşteptăm mâncarea.

Am primit nişte pui Gong Bao delicios cu orez simplu. Sosul îmbina o mulţime de miresme, iar gustul a fost foarte echilibrat. Un pic dulceag ca să atenueze din iuţeala aredeiului. Orezul l-am comandat simplu, dar l-am tunat cu un pic de piper şi sos de soia, cât să-i dau o sclipire de mireasmă. Orezul în sine e destul de fad şi e bine să apelăm la astfel de artificii. A mai urmat un pui "si chan"...aşa scrie în meniu. Puiul "si chan" este în varianta cu sos şi fără sos. "Aşa fac ei" ne zise misterios tanti de ne lua comanda. Ei....care ei? Mă simţeam ca în Independence Day sau Signs. Celebrele spaghete prăjite au încununat festinul. Cât despre prezentarea mâncării, mi-a lăsat impresia de cantină obişnuită. Aşezată direct cu polonicul! Facem mâncarea, o turnăm în farfurie şi o servim. Ca impresie artistică, jalnic.

În concluzie, preţuri accesibile, mai mici decât la concurenţă şi mâncare gustoasă. Pentru atmosferă, sunaţi înainte ca sa fiţi siguri să e pornită căldură şi că au baterii în radio.

Calvin Trillin a spus despre mâncarea chinezească şi înclin să-i dau dreptate:

"When it comes to Chinese food I have always operated under the policy that the less known about the preparation the better."

biDei

noreply@blogger.com (Ben) — Tue, 09 Nov 2010 13:38:00 +0000

Sună ciudat ca pe un blog care se ocupă de gurmănzării şi cuizine să avem un astfel de titlu. Dar e românizarea cuvântului englezesc bDay, care la rândul lui se vrea prescurtarea de la birthday. Şi dacă tot am lămurit aspectul etimologic, lămurim si cealaltă nedumerire "De ce scriem de o zi de naştere?". Răspuns "De ziua lui Big Ben". Doar e patronul iubit al acestei cetăţi mediatice culinare. La fel cum mai nou Caţavencu nu mai scrie urât de Vântu, urmăm exemplu şi aici şi ne proslăvim leader-ul. Ce-mi place a scrie de parcă am colectivul meu.

Am decis ca această zi de naştere să stea sub semnul bio-ului. Nu asociaţi termenul bio neapărat cu mâncatul sănătos. A mânca bio înseamnă a degusta delicatese făcute de mâna ta cu ingrediente din gospodăria proprie, cu îngrăsăminte naturale. Chiar foarte naturale.

M-am trezit dis-de-dimineaţă cu un sentiment de împlinire spirituală. Coşuleţele de rafie stăteau pregătite, burduşite de tot felul de nestemate culinare. Tăviţele se bucurau de ruladele care se lăfăiau în toată splendoarea lor pe toată suprafaţa acestora. Mă îngrozea gândul că trebuie să le transport în deplină siguranţă până în birou. Şi nu că le scap, ci că le îngurgitez.

Ajung în parcarea firmei. Deschid portiera, scot rucsacu, închid portiera, deschid portbagajul, scot lădiţa, scot plasa, scot coşuleţu, închid portbagaju, scap rucsacu, iau plasa, iau rucsacu, iau lădiţa, scap plasa. Venele de la gât începeau să pulseze periculos. Mi-am dat seama că trebuie să fac două drumuri, spre disperarea mea. Până la urmă au ajuns toate cu bine în birou. Si eu la fel.

Am început să le despachetez pe rând. Ruladele, cu branză şi cu ciuperci şi carne, stăteau cuminţi să fie aduse la lumină. Ecleruţele cu pastă de carne şi pastă de caşcaval săreau una peste alta să ajungă în faţă. În cele cu carne scăpasem ceva mai mult alcool. Cu puţin efort, dacă le storceai scoteai de un shot zdravăn. Pentru tortillas am avut o spumă de vinete cu dovlecel, că nu o pot numi salată la cum arăta. Iniţial s-a vrut guacamole, dar fără avocado cred că mai greu reuşeşti. Când ajungi la o vârstă, lista de cumpărături devine o necesitate. Iubitorii de dulce au degustat faimoasele brownies, delicatele fursecuri şi crocantele napolitane de casă din foi de napolitane şi griliaş (cremă de unt în care se pun nuci caramelizate şi măcinate). Din meniu au făcut parte şi alimente non-bio, cum ar fi tortillas, junk juice (Coca-Cola, Pepsi) şi şerveţelele.

Seara, m-am retras cuminte lângă două beri spumoase în compania celor dragi. Am povestit încet şi multe, fiind cuprinşi de liniştea care se lăsa peste casă. Trebuia să mă odihnesc pentru ziua ce urma.

Fiindcă tot e vorba de mâncare şi de vârstă, celebrul comedian Bob Hope a concluzionat bine când a spus:

Middle age is when your age starts to show around your middle.

Bob Hope

Atelierul de pizza: Making of

noreply@blogger.com (Ben) — Mon, 01 Nov 2010 20:44:00 +0000

În regia talentatelor Ama şi Camelia şi urmând cu stricteţe scenariul bine gătit al lui Cosmin Tehei, filmul Atelierul de Pizza, o parte a seriei „Atelierelor” ne-a încântat duminică după-masă din punct de vedere culinar.

Scenele s-au desfăşurat pe platourile de filmare ale pizzeriei La Maria, de pe strada Miron Costin nr. 11 din Timişoara. Participanţii la acest eveniment gastronomic au fost pe rând şi spectatori şi ascultători atenţi, iar apoi au trecut la rolurile de actori principali.

Am fost introduşi într-o scurtă istoriei a pizzei, explicându-ni-se tipurile de pizza şi diferenţele dintre un aluat de pizza şi alte aluaturi sau dintre abundenţa ingredientelor de la o ţară la alta. Noi fiind un popor bogat şi prosper tindem să punem multe ingrediente. Italienii, sărăcuţii de ei, mai finuţ mai răruţ. După aceea, am fost încântaţi de trei feluri de pizza care s-au aliniat în faţa noastră după cum urmează: pizza Margherita (sos de roşii şi mozarella), Pizza lu’ Şefu (sos de roşii, mozzarella, speck, carciofi, zucchini, ou, parmezan, usturoi) şi pizza Ţărănească (sos de roşii, mozzarella, salam, costiţă, ceapă, telemea, roşii). Am tăbărât cu toţii pe bietele platouri, de nu mai conta că sunt calde sau că la unii nu ne plac eu ştiu ce vegetale sau cărnuri. Aşa de bune erau!

Conform zicalei „Cu burta plină se merge la cumpărături”, sau în cazul nostru la făcut de pizza, a urmat şi proba practică unde fiecare dintre participanţi a trecut la acţiune. Printre care şi subsemnatul. Urmând prea îndeaproape instrucţiunile sensei-ului culinar, mi-am înfipt degetele fine atât de spornic că am reuşit să găuresc aluatul. Numai eu ştiu cum, că cică nimeni nu reuşise performanţa asta. Şi când am zis eu că sunt unic...

Ca să nu ne plictisim până să ne vină rândul la fiecare, am avut parte şi de lucru manual. Am învăţat să facem căciuliţe decorative de lână. Materialele şi instrucţiunile ne-au fost puse la dispoziţie de către Camelia iar talentul…fiecare cum a ştiut. Bine că au ieşit căciuliţe la toată lumea şi nu alte obiecte.

Despre pizza care se face acolo am doar cuvinte de laudă, aluatul este crocant şi copt bine pe interior. Exact cum trebuie. Ingredientele sunt proaspete şi foarte bine combinate, astfel că îi dă o aromă nemaipomenită.

La plecare, când m-am pus în maşină eram atât de obosit că nu ştiam de ce simt o căldură în poală. M-am uitat cu mirare în jos...era cutia de pizza. Mi-a venit în minte un citat de-al lui Kevin James, un actor care mă amuză copios: „Nu există sentiment mai plăcut pe lumea asta decât o cutie caldă de pizza în poalele tale.”

Să fredonăm pe ritm de cafea

noreply@blogger.com (Ben) — Wed, 27 Oct 2010 15:04:00 +0000

Piaţa Operei din Timişoara devine un complex de arome şi de localuri de bun gust, unde ne putem petrece din puţinul timp liber care ne rămâne la sfârşitul zilei sau în weekend, printre bucăţile de somn şi sesiunile de clubbing şi de aspirat.

Cafeneaua Segafredo din Timişoara este prima franciză a lanţului italian de cafenele Segafredo Zanetti Espresso din România şi a fost inaugurată la 6 iunie 2008. Ne face o deosebită plăcere să vedem Timişoara trecută pe panoul care face parte din brand-ul Segafredo printre multe oraşe celebre.

Atmosfera m-a impresionat plăcut. Combinaţia de roşu cu alb, aparent stridentă aş putea zice, îţi oferă o stare de dinamism şi optimism îmbinată cu calmul necesar savurării unei cafele de bună calitate. Localul este structurat pe două etaje, cel de sus oferind o privelişte mai bună a ceea ce consumă clienţii de jos. Oferta de băuturi pe bază de cafea este generoasă, aşa cum îi stă bine unei mărci de renume. Nici cu ciocolata nu stăm rău din câte am văzut. Că de sandwich-uri, numai de bine. Pâinici crocante în exterior, pufoase pe dinăuntru şi care ascund mici comori culinare.

Personalul mi s-a părut serviabil şi doldora de cunoştinţe în ale meniului. Exceptând faptul că nu sunt atenţi la mesele pe care le au în grijă, şi ne tot trezim că facem cu mâna la tot felul de necunoscuţi. Deci un pic de atenţie mai multă nu ar strica.

Un aspect care m-a deranjat a fost nedivizarea spaţiului între fumători şi nefumători. Şi vorbesc acum în calitate de fumător. Lipsa unor condiţii de aerisire decente s-a făcut simţită şi simţeam nevoia să ies la o gură de aer curat. Şi noi fumătorii suntem oameni. Se poate să fi fost partea de sus destinată nefumătorilor, dar atunci chiar că dau cu băţul în baltă. Lăsaţi-ne pe noi fumătorii sus şi lăsaţi bieţii nefumători să zburde la parter.

În 1674 s-a scris Petiţia femeilor împotriva cafelei. Surprind faptul că acele femei, semnatare ale petiţiei, au fost complet ignorate de bărbaţi care nu găseau altă scuză să plece de acasă decât că se duc la o cafea. Doar aşa îmi pot explica aceste vorbe cutremurătoare: „Cafeaua face bărbaţii să-şi piardă timpul, să-şi ardă buzele şi să-şi cheltuie banii. Toate pentru o mică, nesuferită, neagră, amară, mirositoare, greţoasă apă tulbure”.

Voi încheia cu un citat de-al meu pe care îmi place să-l zic tuturor: „Îmi place cafeaua să fie de culoarea abanosului, dulce ca mierea şi caldă ca vara…aşa cum îi stă bine unei femei”.

Atelier de pizza

noreply@blogger.com (Ben) — Tue, 26 Oct 2010 05:55:00 +0000

Lume, lume, s-a dat drumul la pizza! Meşteri mari, calfe şi zidari culinari, să ne adunăm de-ndată să facem o pizza pe vatră.

Gazdele noastră binevoitoare, Camelia şi Ama ne vor întâmpina cu drag la pizzeria La Maria de pe strada Miron Costin nr. 11 din Timişoara. Vom învăţa cum se coace o pizza de la un pizzaiolo (adică un pizzer cu o experienţă bogată dobândită în frumoasa Italia).

Ne vom juca cu ingredientele şi vom vedea cu ochii noştri de pofticioşi secretele manufacturării unei pizza de calitate. Vom pleca cu burta plină, căci nu ne lasă gazdele de izbelişte şi ne tentează cu un „all you can eat” de toată splendoarea.
Mai multe detalii puteţi găsi la Ama si la Camelia pe blog.

Casa Dolorosa

noreply@blogger.com (Ben) — Mon, 11 Oct 2010 14:51:00 +0000

Există momente în care ai vrea să fugi şi să nu te mai uiţi înapoi. Există momente în care te întrebi cine sunt bucătarii din spatele meniurilor sau chiar dacă sunt bucătari acei oameni. E bine să ai cât mai puţine astfel de momente, în special într-o zi de luni.

Destinul a vrut să-mi îndrept paşii mari spre Casa de la Rosa cunoscută de acum încolo şi sub numele de Casa Dolorosa, Casa Durerii, House of Pain, 痛みの家 şi aşa mai departe. Al naibii destin, cum ştie el să-ţi strice ziua. După experienţa cu nea Mărin, unde totul e atât de bun, mă gândeam că nu poate fi de rău şi la o pensiune unde sarcina lor este să facă omul să se simtă bine.

Zis si făcut. Bucuros nevoie mare că mai descopăr un local să-l recomand, intrăm făr' d-ezitare să înfulecăm bucata cea mai mare. Trag localu-n poză, minundu-mă de mobilierul rustic care ne întâmpină. Mă uit în jurul nostru, doar noi şi aerul. Nimeni la celelalte mese. V-am mai povestit eu cum stă treaba când doar tu eşti la masă într-un local la ora prânzului. Nu e de bun augur. E ca şi cum ar trece o mâţă neagră prin faţa ta când te strecori sub o scară uitându-te peste umăr într-o zi de vineri 13. Adică...de vis. Ştii că te vei bucura doar tu de bucatele talentatului bucătar.

Răsfoim de zor paginile lucioase ale meniului, oprindu-ne fiecare la câte o ciorbă iar unii şi la felul doi. Nu am fost deloc apărat de steaua mea norocoasă fiindcă ciorba de burtă a fost groaznică. Şi nu cred că-i bucătarul de vină, din simplul motiv că de fapt la Casa de la Rosa nu cred să existe bucătar. Doar aşa îmi pot explica de ce semăna izbitor de mult gustul cu cel al ciorbei de burtă din conserva celor de la Scandia. Într-adevăr, am trăit şi experienţa acelor conserve. În afară de gust, mi se pare plauzibilă explicaţia din varii motive: a) localul nu debordează de clienţi; b) dacă punctul "a" e valabil, de ce să mai faci în fiecare zi o ciorbă de burtă; c) dacă ambele puncte anterioare sunt adevărate, de ce să nu avem vreo trei cutii de ciorbă pentru vreun flamand sau doi, le dregem cu un pic de ou şi le servim calde. Mai cerem pentru două linguriţe de smântănă 2,5 lei şi 1,5 lei pe un ardei iute, care de fapt putea sa-l mănânce şi un copil că era în siguranţă, şi iaca suntem un local cu pretenţii.

Dragii mei, nu prin preţ ridicăm steagul unui local. Primul pas este calitatea, după aceea hai şi cu preţul, că nu ne supărăm să dăm un ban dacă merită. Iar cartofii prăjiţi să-i aduci cu sare şi Vegeta fără a fi menţionat de către client, ne duce deja spre nesimţire. Problema este că s-a şi ofticat doamna chelner când i-am spus de cartofi. "Trebuia să specificaţi că vreţi fără sare şi Vegeta" a vărsat scurt replica. "Aşa e reţeta de cartofi prăjiţi". În tot universul culinar, nu am auzit să fie reţete speciale pentru cartofi prăjiţi şi nici vreun ingredient secret. Dacă vrei să-i îmbunătăţeşti, eşti liber. Dar nu îţi vin direct îmbunătăţiţi şi tunaţi decât dacă vrei să ascunzi vreun anume gust de rânced. Sau specifică în meniu "Cartofi prăjiţi bio cu sare şi Vegeta" ca să ştim să nu-i vrem cu condimentele alea. Şi dacă tot ţi se aduc reclamaţii, ciocu' mic şi ne cerem scuze. Că doar bine se zice: "Prostu' până nu-i fudul, parcă nu e prost destul".

Să aveţi o săptămână de vis...dar fără dolores de burtă!

"I don't like food, I love it. If I don't love it, I don't swallow."

...from the movie Ratatouille

Nea Mărin...miliardarul culinar

noreply@blogger.com (Ben) — Fri, 08 Oct 2010 12:23:00 +0000

Când aud numele de Nea Mărin, fie că e vecinu' de la doi, că e mecanicu' sau că e antrenorul de la echipa de fotbal, îl asociez imediat cu două dintre cele mai bune feluri de mâncare din Timişoara. Incredibila ciorbă de burtă şi magnificul ciolan de porc cu fasole. Şi nu doar că sunt excelente, că poate mai sunt locuri prin oraş unde se mănâncă bine, ci îşi păstrează acelaşi gust de când mănânc acolo. Adică de mulţi mulţi ani. Chiar aşa se şi numeşte La Nea Marin.

La început de tot, de când umblam prin facultăţi, era o bodegă mică încălzită cu sobă iarna şi aerisită de aerul condiţionat de deschiderea uşilor şi a geamurilor. Nu găseai uşor strada şi tot timpul trebuia să mergi cu cineva care a mai fost. Ceva de genul cluburilor de noapte, unde nu ai acces dacă nu cunoşti persoanele potrivite. Eram atunci un neiniţiat în tainele ciorbei de burtă. Mi se părea de neconceput să mănânci burta unui animal. Eh, acum e de neconceput să nu o mănânc. Micul local pe atunci primea cu bucurie tot felul de muşterii, de la avocaţi şi poliţişti până la muncitori. Când intrai acolo era un zumzet continuu şi veselie mare. Toată lumea îmbuca şi se simţea ca acasă. Aşa l-am cunoscut pe Nea Mărin, strecurându-se jovial printre mese şi aruncând o vorbă bună tuturor.

Anii au trecut. Nu am mai fost decât sporadic pe acolo. Se lăsase deja o pauză destul de lungă de când nu mă mai bucurasem de bucatele lui Nea Mărin. Fiind vineri, le-am propus colegilor o masă pe cinste. Aşa ne-am întâlnit iar cu Nea Mărin. De data asta, fiind pe drumul de centură al Timişoarei, strada este asfaltată şi se ajungea mult mai uşor. Sau poate fiindcă deja ştiam drumul. L-am vazut la stradă şi ne-a îmbiat înăuntru. Localul a fost renovat şi s-a mai făcut un etaj. Acum, fostul loc de mâncat este destinat fumătorilor, iar cel de sus celor care au spus nu nicotinei. Dar era rece şi gol. Lumina difuză încerca să creeze un ambient, dar nefiind încălzit, mai mult strica. Parcă nu mai recunoşteam locul. Altădată, armate de cheflii se luptau cu bucatele care veneau în valuri valuri. Acum eram doar noi şi două mese ocupate.

Am comandat celebrele bucate, adică ciorbă de burtă, ciolanul cu fasole şi mai o ciorbă de văcuţă. Eram cu inima strânsă gândindu-mă că poate calitatea mâncării a redus numărul de clienţi. Dar aveam să mă înşel. În scurt timp, au apărut minunăţiile, exact aşa cum le ţineam minte. Ciorbele sunt aduse într-un bol mare de unde te serveşti şi nu e porţie standard ca şi la alte localuri. Şi cam umpli farfuria de vreo trei ori. Despre ciolanul cu fasole, doar cuvinte de laudă. Fiert bine de se desface carnea de pe el, înconjurat de fasolea dulce, te îmbie să te bucuri de el cât mai mult timp. Dacă ştii că vei merge în ziua aia la Nea Mărin, încearcă să nu mănânci nimic de cu seară.

Am plecat toţi cu scobitorile în colţul gurii, rugându-ne să nu punem vreo frână bruscă să ne operăm la măsele. La cât de satisfăcuţi eram, nu mai conta acest lucru minor. Şi totuşi...de ce e gol? Au câştigat atât de mult teren alte localuri în faţa vechilor citadele culinare. Sunt mai tentante ofertele localurilor noi? Rămâne să vedem ce preferăm, noul sau tradiţionalul. Eu zic că este loc pentru toate, dar să le dăm o şansă tuturor.

"Nu există dragoste mai sinceră decât dragostea pentru mâncare"

George Bernard Shaw

Mici...doar vara

noreply@blogger.com (Ben) — Thu, 07 Oct 2010 10:44:00 +0000

Ne trezirăm noi din febra muncii că ne trece timpul de alăptat. Că noi, oamenii muncii, suntem ca şi copii. La doişpe fix ne loveşte foamea de ne chirăie maţele a jale. Ne sucim, ne învârtim, ne codim şi tot nu găsim un local potrivit să-i fericim cu prezenţa noastră. Deodată se aude propunerea - la Grădina Bănăţeană. Dacă tot ni-s în Banat şi mai suntem şi bănăţeni - unii - mi se părea alegerea potrivită.

Ne suim noi în coşie, punem discu' cu Petrică Moise şî duşi pe poceacă am fost. Ajiungem şi noi pă colo, legăm caii de gard şî hopa ţupa în crâşmă. Da' cam friguţ înăuntru, bag dă samă că nu au lemne să bage în şpoierţ. Fuje repede tantili şî ne bagă sub nas catastifu cu bucate de-mi venea să-i zâc "Ogoaie-te lady, că nu dau turşii". Pofteam după nişce mici cu muştar şî îmi exprim pofta cu voşie tare. "Mici...doar vara faşiem" zâsă ea. Apăi, am cam rămas siderat, ca să folosesc cuvince dă domn cult. Poace fi că vara se păstrează mai bine carnea sau poace fi să nu supere muşterii cu fumul. Bună politichia micilor la Gradina Bănăţeană.

Îmi venea să mânc o pită cu picmez, că nimic nu mai avea rost pe lumea asta dacă mici...doar vara. Mă pocicnesc la meniul zilei, că dară nu o fi rău. Ai mei comandă o şiorbă dă păsulă cu costiţă şî şiorbă dă găluşce dă carne. Supliment mai avem şî o porţie dă clătice bănăţene. Meniul zilei s-o compus din zupă dă părădaisă, şniţăl cu crumpi pisaţi şî salată dă curechi. Să ne îndulşim avem salată dă fructe. La şiorba dă păsulă am tot căutat păsula, dară era pă meniu numa'. "Tămbălău faşem aişi" zâc în gând. Când colea, domn bucătar încurcase ciorba. Cu iertăciuni şi plecăciuni, aduseră şiorba care trebe.

Mai şedem noi la o givăneală şî iaca hop clăticele. Dară nu şciu ce să zâc, aşa grozăvie nu am văzut. Să te lupţi cu ele nu alta. Strânjie-le, şuşie-le şi transpiră. Tăt omul a învins pân' la urmă. Zâc io hâtru d'acolo: "Vin dăsară cu muierea, să o învăţ să umple fierea". Sare tanti chelneriţa "Nu după orele 4, sara e o bombă calorică". Apăi nu mai înţălăji nimic, mici doar vara şi clătite să nu dea Domnu' să fie sara. Mulţam dă sfat da' io mânc când îmi pică bine.

Apăi ca să trajem o linie, mâncarea o fo' bună şi când om putea om mai mere acolo. Vara la mici şi înaince dă patru să nu simţi clăticele ca bumbii în stomac.

Cine-i bănăţan ca mine

Ştie să trăiască bine

Mâine îi altu c-o uiagă

Şi cu mândra care-i dragă.

Covridogu'

noreply@blogger.com (Ben) — Thu, 30 Sep 2010 08:55:00 +0000

Dacă tot iubesc animalele, este imposibil să nu-mi placă hotdogu' şi derivatele sale. Îmi plac crenvurştii în toate felurile. De la cei simpli, la cei cu caşcaval în interior, sfârşind cu celebrii câini fierbinţi şi cu mai noul produs covridog de la Simigeria Petru din Piaţa Victoriei, Timişoara.

Mi se par alimentele potrivite pentru o dimineaţă veselă sau posomorâtă. Se încadrează de minune în peisajul unui mic dejun sau al unei gustări scurte între mese. Cu condiţia să fie şi gustoşi. Adică să aibă o consistenţă şi să pocnească în gură când muşti din ei. Iar sună totul de parcă aş face recenzia unui nou film cu Tera Patrick.

Înţeleg că nu sunt tocmai un aliment sănătos. Ştiu că pasta aceea rozalie conţine de la hârtie igienică pentru culoare până la cioculeţe mici de pui pisate. Mi s-a mai făcut oferta să merg să văd procesul de fabricaţie, dar m-am abţinut. Ţin la starea mea de bine şi câteodată este sănătos, pentru psihic, să te amăgeşti că totul este frumos.

Simigeria Petru din Timişoara a început să ne încânte pe noi timişorenii din martie 2010. Au diferite produse, dar la mare căutare sunt covrigii simpli, cu mac, susan, ciocolată, stafide, nuci şi cine ştie ce or mai inventa. Îmi pare rău că nu au şi cu unt. Iei covrigu, îl tai pe mijloc ca pe un hotdog, dacă tot e vorba, şi bagi nişte feliuţe subţiri de unt. Cu o cafea caldă dimineaţa merg de minune. Dar ce străluce mândru printre covrigei este însăşi Măria Sa Covridogu'...

Covridog e noul lor produs lansat. Adică crenvurşt în aluat de covrig, acoperit cu susan. Nu e o mare scofală. Dar prezentarea este în sfârşit una care să ne apropie de vecinii noştri de peste graniţe. Sunt serviţi în nişte suporturi de carton, în culorile firmei şi cu însemnele simigeriei. Nu recomand să-i mâncaţi în maşină în timp ce conduceţi. Susanul ăla e păcătos rău de tot. Intră în toate orificiile. Iar o dau pe ulei. Mai bine las pozele să vorbească de la sine.

"The noblest of all dogs is the hot-dog; it feeds the hand that bites it."

Lawrence J. Peter.

Pizza şi bestia

noreply@blogger.com (Ben) — Tue, 28 Sep 2010 13:29:00 +0000

Bella Italia (franciză, să specific) se remarcă ca o italiancă pieptoasă printre celelalte reprezentate de seamă ale diferitelor culturi culinare, care te îmbie când urci pe terenul Almondo al Iulius Mall din Timişoara.

Cum nu mai încercasem demult o pizza, paşii s-au îndreptat fără să şovăie spre puntea suspinelor. Suspinam de poftă, nu de durere. Ne-am aţintit ochii spre meniul agăţat în faţa noastră. Înţeleg de ce meniurile sunt atât de sus si se scrie mare pe ele. Dacă mănânci la concurenţă, să-ţi sară în ochi meniul iar bucata de mâncare să-ţi rămână blocată în gât când vezi preţurile şi felurile celuilalt. Dar noi care stăm chiar în faţa tejghelei, părem nişte căscaţi cu capetele date pe spate, leşinaţi de poftă, căutând cea mai bună alegere. Şi mai scoatem sunete ciudate "Hmmmm, nnnnnn" "Aaaaaaaa", ca apoi să vedem ditamai rândul din spate de priviri ale unor fiinţe cu glicemia scăzută şi cu saliva în colţul gurii.

Cea mai uşoară alegere a fost pizza casei, pizza Bella Italia care conţine printre altele, fiţi atenţi, chiar şi blat pizza. De obicei dacă nu-ţi place un ingredient menţionezi "Fără ceapă, am arsuri" şi mă întreb cum ar fi să-i spui "Fără blat pizza dacă se poate, sunt intolerant la aluat". Primeşti oare un fel de ghiveci din toate ingredientele? Sună bine, dar să nu încercăm. Am marea rugăminte de a scoate menţiunea "blat pizza", altfel să fiu al naibii dacă nu mă duc şi cer un hamburger fără chiflă, spaghetti fără paste şi filet mignon fără carne de vită.

Deci, am comandat o pizza Bella Italia şi Quattro Formaggi (cu blat inclus). Pizza Bella Italia a avut ceva ingrediente mai multe, dar nu pot zice că abunda de ele. Aluatul este crocant şi bun dar este moale şi lipicios în interior. Semn că au dat focul la mare şi s-a copt totul la suprafaţă. Poate trebuiau să prindă emisiunea "Cum să găteşti o pizza bună" şi noi îi reţineam. La quattro formaggi nu mai ai ce zici decât "Multă apă!". Şi să iei neapărat o gumă de mestecat, să nu fericeşti pe cineva când stai de vorbă. Aşa e când deguşti brânză în general, nu doar la sortimentul acesta de pizza.

"You better cut the pizza in four pieces because I'm not hungry enough to eat six."

Yogi Bear

Micul post alimentar

noreply@blogger.com (Ben) — Fri, 24 Sep 2010 14:40:00 +0000

Prin post nu mă refer la varianta britanică a cuvântului articol, ci la postul culinar care se ţine de obicei pe la sărbători. Dar acum vreau să vorbesc de micul dejun, care în limba engleză este compus din "break" şi "fast". Iar "fast" înseamnă post. Atât de greu le-a fost englezilor să se abţină de la papa de seară până de dimineaţă încât era considerat ca un post. Bun şi aşa.

E adevărat că lungimea acestui post depinde de fiecare dintre noi. Cei mai curajoşi ajung acasă pe la 6 seara şi se desfată cu o salată sau un iaurţel. Cei mai slabi de înger sparg frigiderul în miez de noapte, spărgând ouăle şi sfârâind carnatul în cea mai mare tigaie din casă. Pentru aceştia, acest post devine mic fiindcă ne despart doar câteva ore până la micul dejun.

Dar totuşi, de ce îi spunem noi atunci micul dejun? Bineînţeles că provine din francezul "petit dejeuner". Acolo înţeleg că e petit, că bieţii francezi înfulecă un croissant şi o cafea şi gata! Dar privind lucrurile prin prisma vorbei că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei, nu mai ştiu ce să cred. Ori vorba e greşită, ori termenul în sine e ales prost.

Întotdeauna am fost intrigat de scenele de dimineaţă prezentate în filmele americane. Când se trezesc se spală, fac dragoste, plimbă câinele, fac jogging, gătesc micul dejun, hrănesc copii, pleacă la birou, şamd. Eu când mă trezesc de dimineaţă, de-abia nimeresc uşa de la baie şi adorm sub duş cu capul pe flaconul de şampon. Ce să mai gătim, să mâncăm, să plimbăm, să ...

Dar în weekend se schimbă treaba. Atunci mai avem timp să respirăm liniştiţi şi să stăm relaxaţi de dimineaţă. M-am târât încet spre bucătărie, încercând să nu-mi înfig unghiile în toate pragurile. După 10 minute, cafeaua bolborosea fin. Era timpul ca licoarea neagră să ajungă la mine în sistem. După încă 10 minute, micul dejun era în faza de design.

Pregătirea micului dejun în aşa fel încât să-ţi surprinzi jumătatea este câteodată destul de riscantă. Dacă doarme prea mult, s-a ales praful de surpriză şi ai o droaie de draci pe când se trezeşte. "Te-ai trezit...în sfârşit!" şi începe cearta. Ca să induci efectul de trezire, poţi să apelezi la trucuri ieftine: trântirea unei cratiţe, deschiderea televizorului cu sonorul tare "din greşeală", tragerea apei la baie de cel puţin 5 ori, etc. Dacă se trezeşte repede şi eşti prins cu şorţul în vine....ah, asta era din alt film. Dacă se trezeşte repede şi eşti prins, parcă nu mai e surpriza aia măreaţă. Sincronizarea e importantă ca şi în toate situaţiile. Şmecheria e să pregăteşti ceva rapid, unde nu te bâlbâi, e gustos şi arată frumos în farfurie. E un efort mic iar gestul va fi apreciat. Vă garantez! Dacă nu...dormim toţi pe preş.

Problema căsătoriei este că se termină în fiecare seară după ce faci dragoste, şi trebuie să o reconstruiesti în fiecare dimineaţă înainte de micul dejun.

(Gabriel García Márquez)

...sau după micul dejun.

(BigBen)