Ben's Food Hut

Kiosk!

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 31 Jan 2017 12:30:00 +0000

Știți quote-urile alea de dialog din comics-uri? Am început să vorbesc în romengleză și nu e funny. Știu. Reiau. Știți bulele acelea de dialog din benzile desenate? Și în special cele de uimire, gen Kaboom, Krunch, Sploink? Nah, exact așa am făcut și eu când am ridicat privirea și am văzut numele localului. Eram în drum spre alt loc de pierzanie culinară când am dat nas în nas cu Kiosk. Văzusem, ce-i drept, o reclamă pe Facebook, și cam știam de el dar nu mi-am dat seama că sunt atât de aproape. Știind totodată ca un concurent la Master Chef a făcut meniul, mi-am zis că nu are rost să ratez șansa. Mai ales ca nu mai venisem demult la oraș. Nu știu dacă v-am zis, dar eu lucrez pe o plantație în afara orașului și e normal să mă bucure orice când dau de lume, de la claxoane și înjurături până la cea mai iscusit gătită shaorma.

Locația este una dintre cele mai fericit alese, mai ales dacă ești dispus să plătești niște bănuți să te afli cam prin buricul târgului. Iar când te afli în buricul târgului, cam vin și clienții. Deci un fel de win-win. Localul este micuț, cochet, cu un design modern care deja se conformează trend-ului în materie. Mai exact, lustre cu fir lung, mobilier vintage de lemn, tigai, condimente, oale, care mai de care atarnând. Nu zic de rău acum. Zic chiar de bine. Când auzi și că meniul a fost conceput de mâna lui Petre Buiucă, hai că nu ai ce pierde. Locație faină, design drăguț și meniu conceput de un profesionist. Hai să gustăm și mâncarea, dacă tot am ajuns aici.

Am comandat un meniul zilei, o porție de cheesburger cu cartofi prăjiți și o porție de coaste de porc tot cu cartofi prăjiți. Prima a venit ciorba de la meniul zilei. E și normal. Era anormal să vină ultima. Iar pâinica care o însoțea, de vis. Veți vedea din poze. Nu erau chiflele obișnuite de pâine. E ca un fel de cozonac foarte bun. Ceva între pâine și cozonac dar nu știu nici dacă erau făcute de ei. Când văd mâncare, cam scap din vedere anumite lucruri. La felul doi din meniul zilei a fost spanac cu cârnăciori și ochi de ou. Ochi, nu ochiuri. Că doar găinile sunt cicloape, nu au doi ochi. Uf, nu de acolo vine denumirea de ochi de ou. Iar le-am încurcat. Am mai stat nițel de vorbă și când dau cu ochii spre bucătărie, să leșin. Veneau burgerii. Ați prins ideea? Am zis ca am comandat un cheeseburger. Acum am zis la plural? Știu că sunt subtil și măiastru la vorbe. Erau doi pe platou. Doi burgeri. Cheeseburgeri. Mi-au dat lacrimile si am simțit fluturașii din stomac cum se transformă în lilieci. Eram curios la ce tombolă am câștigat de am primit doi burgeri. Dar nu câștigasem nimic. Toată lumea primește doi. Din cauză sau datorită faptului că sunt mai mici. Și nu e nici o problemă că sunt mai mici. Avantaj la primire. Îi poți îngurgita fără a mai fi nevoie de dușul de după. Iar dacă chiar te saturi cu unul, al doilea îl poți lua la pachet. Cum am mai zis, win-win. Când am dat cu nasul de cartofii prăjiți și am închis ochii, parcă am vazut-o pe bunică-mea cum îi prăjea. Era gustul de cartofi prăjiți pe care numai mama sau bunica îi poate face. Așa mă aștepta în tinerețuri și bunică-mea, cu ditamai vasu de cartofi prăjiți. Ce vremuri. Acum a ajuns rândul meu să o răsfăț cu cartofi duchess și friptură de mistreț și țuică bună. La 90 de ani, nu zice nu la nimic. Doar la vin roșu, că cică îi urcă tensiunea. Deci, cartofii condiment, burgerii si chiflele excelent (http://www.versuri.ro/versuri/jmefh_b-u-g-mafia-cristina-spatar-fara-egal.html). Mă știu cu versurile. Sosul care a venit la cheesburger îmi dădea impresia de proaspăt scos dintr-o sticlă de plastic. Există sute de rețete de sosuri de burgeri. Putem și mai bine. Coastele cică au fost un pic cam uscate, dar le mai stropeai cu bere și se umezeau ele. Acolo se mai poate lucra un pic, dar nu e tragedie. Punem și niște poze, că fără poze viața e pustiu.

Pâinicile de la meniul zilei.

Spanac cu cârnaciori și ciclop de ou.

Frații Cheeseburger si Cartofii de Aur.

Coastele rupte din rai. Mai uscate că se anunțase secetă.

Cheesecake. Okeish!

În concluzie, este loc și de mai bine, cum am zis. Dar merită încercat și se numără printre localurile care pot face cinste Timișoarei. Cu condiția să mergem înainte la calitate și să nu dăm înapoi, cum am văzut atâtea exemple.

Prețuri și comenzi:
http://eucemananc.ro/timisoara/locatie/kiosk/263/
https://www.foodpanda.ro/restaurant/v0az/kiosk

I am sorry for what I said when I was hungry

Everybody

Hai cu noi la Iorgovanu', unde-i mandru banatanu'

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 18 Aug 2016 11:49:00 +0000

Plictiseala parcă plutea prin birou sub forma unor norișori. Se auzeau doar tastele bătând și cateva frânturi de melodii răzbăteau prin căști. În capul tuturor stăruia chinuitor întrebarea Oare unde mâncăm azi? O întrebare care le chinuia fiecare zi din viața lor. Această dilemă se simțea apăsătoare și fără șanse de a o rezolva vreodată. Începea chiar să devină o problemă existențială, iar după cum spune Jean Calvin - dacă privim prin sinoptica parafrazării sinusoidale paranaoidale, aspectele confuze se vor clarifica la un moment dat. Deschise ochii încet să lase lumina să pătrundă ușor fără a-i agresa pupilele. Încet, încet, obiectele din birou deveneau tot mai clare. Sângele începea să curgă năvalnic, iar inima îi bătea tot mai rapid. Mușchii degetelor crispate pe tastatură începeau să se relaxe. Auzi o forfotă ca prin vis. Era un murmur continuu. Se întâmplă ceva. Se chinui să distingă cuvintele cheie din conversațiile celor din jur. Era de ajuns ce aude. Cuvintele masă și pensiune au fost îndeajuns. Se mergea la masă. A venit ora magică.

Pensiunea Casa Iorgovanul din localitatea Urseni se află la o distanță de aproximativ 7 km de Timișoara și 561 km față de Viena. Este ușor de găsit, mai ales ca se găsesc peste tot indicatoare de la drumul principal către pensiune. De la drumul principal din Urseni. Cum am ajuns, am ocupat locurile în tranșee și am așteptat meniurile. Am comandat fiecare câte un fel și ne-am pus pe așteptat. Aveam deja scenarii în minte legat de timpul de așteptare, leșinuri de la glicemia scăzută, ceartă cu chelnerul, etc. Chestii la care te aștepți cînd stăm în câte un loc mioritic. Dar ce sa vezi. Din partea casei, apar subit niște platouașe cu boluri cu untură, ceapă verde și pâine de casă. Dar stați să mai vedeți. Mai vin si păhărele de afinată și vișinată. Ce mai, petrecerea era în toi. Dans, antren și voie bună.

După ce ne-am lubrifiat interiorul corpului cu untură și ne-am potolit un pic foamea, vine și mâncarea comandată.

Gulaș - 22 RON

Pro: Carne proaspătă, bucățile atent alese, fără zgarciuri.
Contra: Sosul foarte apos.

Coaste de porc cu chipsuri de cartofi - 25 RON

Pro: Chipsurile de cartofi.
Contra: Coastele de porc nu erau suculente. Ar trebui ținute în baiț cu o zi înainte.
De neiertat: Vegeta presarată peste carne.

Aripioare de pui crispy cu cartofi prăjiți - 22 RON

Pro: Cartofii prăjiți ca la mama acasă, nu chestii congelate. Sosul cu smântână și nu cu maioneză.

În rest, atmosfera faină și relaxantă. Mai au și o piscină cu șezlonguri și umbrele unde poți să atârni pentru un bronz de calitate. Am avut intenția de a ne da în hinta palinta dar am rămas fideli activității de hinta palinka. Și a fost mai bine.

În concluzie, dacă aveți chef de o ieșire scurtă, între sânii naturii, nu vă cresc alte organe de la Vegeta și vă place stilul rustic, nu ezitați. Alegeți Bahamas! Pe bune, chiar e o locație mișto.

A crust eaten in peace is better than a banquet partaken in anxiety.

Aesop

La Șobolanu Bețîv

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 18 Feb 2016 08:47:00 +0000

Mă încearcă mai multe sentimente când mă gândesc oare cum au găsit un nume de local atât de neospitalier în domeniul culinar. Dar pe cât este de neospitalier, pe atât de funny și intrigant. Și iată cum, dragii mei, acest amalgam de sentimente mă duce să văd ce se întâmplă pe acolo. Dacă ar fi să mă iau după cum se zice la țară la mine, și anume "curiosity killed the cat", probabil că aș fi stat pe fesele mele. Dar la fel de bine, ce nu te omoară te face mai tare. Fără conotații erotice. Iar dacă stau să mă gândesc și mai bine, posibil ca patronul localului să fie gamer și din câte țin eu bine minte, în Bard's Tale era o tavernă care se numea The Drunken Rat. Iar mai jos o să pun o melodie din joc în care berea este elogiată cu patos. Beer beer beer tiddily beer beer beer!

Localul se află în binecunoscuta și proaspăt renovata Piața Unirii din Timișoara și da...pub-ul se numește The Drunken Rat. Ca și design, mă duce cu gândul la un pub irlandez vechi, mobila și podelele scrâșnind din dinți când pășești sau te așezi. E primitor, cald (când nu merge aerisirea) și cu personal amabil. Ne-a întâmpinat o domnișoară blondă și zâmbitoare pe care cred că am obosit-o, cu întrebările despre meniu și bere. Am optat până la urmă pentru pentru meniul zilei și o porție de spanac cu cartofi Drunken Rat, cu toate că am auzit că, încerc să evit cacofonia, coastele sunt delirice. Cică mai bune decât la Jarvis, unde am fost de două ori și despre care nu am scris nici un rând. Shame on me!

La meniul zilei, în acea zi frumoasă de marți...sau miercuri, am avut ciorbică de legume cu afumătură, cotlet la grătar cu cartofi cu praz și castraveți murați. Când am auzit că ciorba este cu afumătură, deja vedeam bucăți de slaninuță sau ceva piept de porc. Dar surpriză, bucățele de carne erau din cel mai fraged ciolan care se putea găti. Atât de moale și de dulce că se topea tot în gură. La felul doi, cotletul a fost excelent și mă bucur să văd că se gătește bine pentru meniul zilei. Trebuie să încercați și cartofii Drunken Rat care sunt un amalgam de chestii bune. Meniul zilei se poate îngurgita la prețul de 19 lei. Era să uit, conceptul de berea casei mi-ar indica o bere artizanală făcută de cineva din local. La Drunken Rat, berea casei era Stella Artois, sau altă marcă în funcție de ziua în care ne aflăm. Cred că berea zilei ar fi mai potrivit ca termen. Nu de alta dar celții chiar făceau bere.

Iar pe final, să curgă melodia...și berea.

Garlic with May butter
Cureth all disease.
Drink of goat's white milk
Take along with these.

A Taste Of Ireland: Irish Traditional Foods by Theodora Fitzgibbon

Masita - legenda luptatorului de Dde Bbo Ghi

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 09 Mar 2015 13:28:00 +0000

Încet încetișor, cu pași mărunți și șovăielnici, Timișoara reușește să acopere cam toate tipurile de papile gustative. De la pantagruelicele shaorme până la delicatele preparate asiatice, începem să avem din nou o varietate destul de bogată pentru un oraș care a cunoscut diferite culturi și a fost influențat de tradiții ale vecinilor noștri sârbi, maghiari și nemți.

Masita este un restaurant coreean cochet așezat chiar în in inima Timișoarei, foarte aproape de fosta celebră cofetărie Violeta, locul de întâlnire al boemilor timișoreni care degustau un profiterol sau un tort diplomat. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu fostele locații, cel mai bun punct de reper este cafeneaua Segafredo. Localul este curat și fără pisici sau câini vagabonzi prin jur. Un lucru destul de comun pentru localurile asiatice care au un meniu variat. Ne-am așezat plini de nerăbdare pe scaune după ce am așteptat să fiu întîmpinat de un salut coreean chiar la intrare. Așa mi s-a povestit și mie că cică țipă la tine când intri. Eram pregătit deja cu două fraze să le răspund, dar se pare că nu am avut noroc. Și nici nu aveam cum să fiu întâmpinat, din moment ce bucătăreasa tocmai ieșea de la baie când ne așezam.

După ce am dat cu ochii prin meniu, am intrat un pic în panică. Mi-am dat seama că nu-s deloc familiarizat cu meniurile coreene și mi-e foarte greu să aleg. Dar am mers pe varianta clasică de tăiței cu pui și sos teryaki. Comesenii mei au ales pui cu curry și orez, somon cu orez și bulgoghi de pui (denumirea seamănă cu rasa aceea de câini - bulldog - dar eu cred cu tărie în coincidențe). Prețurile pleacă de undeva pe la 3,50 la supă și variază între 22 lei și 35 lei sau chiar 39 de lei pentru un singur fel. Nici cel mai ieftin dar nici extrem de scump. Vă las pe voi să decideți. Până să ne vină felurile principale am primit un aperitiv constând dintr-o supă și ... niște chestii pe un platou. Chestiile constau din niște chestii pane, ceapă murată cred și o chestie care semăna cu ghimbirul murat dar nu avea gust de ghimbir. În fine, chestii bune. Nu am întrebat fiindcă îmi place să dau impresia că știu ce am in farfurie. Asta e similară cu situația în care iei un taxi într-un oraș străin și ca să lași impresia că ești de pe acolo spui "...și mă lași acolo la colț unde s-a deschis recent brutăria aia în locul librăriei ăleia de pe vremea lui Ceaușescu." Hai că v-am vândut un pont, să nu ziceți de rău de mine.

După ce am terminat aperitivele, am mai stat preț de 20-30 de minute și au ajuns și felurile principale. De foame, mi se păreau mici. Doar par. Că sunt foarte consistente. Mai ales dacă nu ajută nici îndemânarea în a folosi bețele, chiar par mari porțiile. Ce mi-a plăcut cel mai mult și cel mai mult a fost că am simțit nu neapărat condimentele, care oricum trebuie să te transpună culinar în acea cultură de unde provine preparatul, ci prospețimea legumelor și suculența lor. Am găsit destul de rar combinația asta ideală la un preparat asiatic și toți am fost foarte încântați de alegerile făcute. La plecare am fost salutați în coreeană de bucătari. Ce să vrei mai mult?

Bulgoghi de pui cu sos teryaki

Somon cu orez

Pui cu curry și orez

Tăiței cu pui si sos teryaki

Aperitiv

Supa de la aperitiv

Timp de o oră și jumătate m-am simțit că am evadat undeva la Viena sau în alt oraș european unde mă refugiam de obicei să degust o mâncare asiatică de calitate.

Keep calm and eat Korean food.

Big Ben

Risotto ca la DAF Junior...

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 21 Jan 2015 16:25:00 +0000

...ca făcut de-un minor.

Aveam pretenții mai mari de la un restaurant ca DAF Junior din Giroc. Am mâncat de multe ori și am fost încântat de unele feluri. Dar de la un timp, am remarcat tot felul de tâmpenii culinare, cum ar fi micii și cârnații cruzi sau orez simplu cu titlu de risotto. Cu ultima aberație culinară, că nu-i pot spune altcumva, m-am întâlnit chiar zilele astea. Să comanzi risotto și să primești orez simplu cu niște legume din conservă, mi se pare deja nesimțire și batjocură. Iar răspunsul chelnerului, că la noi la Daf așa se face risotto, reprezintă un șut în muia ta de consumator și de gurmand. Înțeleg că batjocura aia de bucătar nu știe să facă risotto, dar tu ce cusură ai? Nu ai voie să dai așa un răspuns. Nu ți-e permis din cauza respectului pe care trebuie să-l ai pentru banii care îi las acolo. Pentru bacșișul zilnic pe care-l iei și nu-l meriți. Nu am făcut de multe ori risotto, dar țin minte perfect rețeta și m-aș fi dus în bucătărie să-l încep și să-i las pe ei să-l termine. Și următorul client care cere risotto, să mănânce risotto.

Ar fi trebuit să am coaiele destul de mari ca să fac asta. Problema e că și dacă făceam asta, cred că ar fi crezut că-s vreun nebun sau un aspirant la titlu de master chef care se umflă în pene. Nu ar fi învățat nimic și ar fi continuat să facă la fel. Și doar fiindcă scrie risotto pe punga de orez, nu înseamnă că ăla e risotto. Pentru risotto trebuie să muncești și trebuie să echilibrezi bine ingredientele să iasă ceva cu adevărat bun. Dar nu ai cum să-i ceri unuia care învârte doi mici și o ceafă să știe asta. Hai pa și la orezărie cu voi!

Pleskavita ca la Lera...

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 28 Oct 2014 08:12:00 +0000

...nu găseşti pe toata Terra! Sau hai să zicem pe jumătate de Terra. Că sigur mai sunt şi alte "spurcăciuni" - aşa le alint eu - pe lumea asta.

Tot la recomandarea aceluiaşi coleg care trebuie să-şi spele cele cincizeci de păcate pe care le-a făcut recomandând pocnitori de localuri culinare în momentele lui de rătăcire, am plecat să vedem de ce toată lumea salivează după o pleskavita. Care pleskavita e ca si cartofii prăjiţi la americani...se găseşte peste tot.

Localul este micuţ şi total neimpresionant şi se numeşte Lera's Food. Se găseşte pe str. Mărăşeşti, cea pietonală, lângă Consulatul Austriei. Deocamdată este şi o terasă afară dar cred că va fi dezafectată în curând dacă se pun zăpezile. Când nu o mai fi terasa nu cred că există altă soluţie decât la pachet. Nici nu ştiu cu se să încep, fiindcă încă îmi stau gândurile vraişte în cap de la ce bucătate am mâncat. Cel mai bine încep cu chifla care a fost unsă cu ceva sos de la carne cred şi apoi pusă pe grătar să se rumenească un pic. Atât am observat din procedeul de fabricare pentru că am plecat să lenevim cu burţile la soare până a fost gata. Dar când ne-a pus-o în faţă, mai mare minune nu am văzut şi mirosit. Carnea încă sfârâia în chiflă şi avea o crustă rumenă, numai bună de muşcat din ea. Ca şi ingrediente mai avem ceapă, castraveţi muraţi, sos de maioneză şi sos picant la alegere. Preţul unei pleskavite standard este de 7 lei dar eu, fiind mai cu moţ, am cerut să fie dublă. Adică cu două felii de carne şi la preţul de 12 lei.

Multe mi-au fost date să văd pe lumea asta, dar aşa o pleskavita mai rar. Ori am fost eu flămând ori ăştia sunt demenţi de buni. Vă las să trageţi concluziile singuri.

The only time to eat diet food is while you're waiting for the steak to cook.

Julia Child

Yamy, biliBISTROcizant de bun

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 13 Oct 2014 06:40:00 +0000

Am fost prin luna mai pe la Suppa Bar şi tot în aceiaşi zi am luat felul doi de la localul de lângă ei, Yamy Bistro. De Suppa Bar am scris aici fiindcă facusem nişte poze mai reuşite. Articolul cu Yamy Bar l-am tot amânat dar nu din cauză că e complex sau necesită imaginaţie. Ci din cauză că am luat la pachet şi mi se părea că nu dau bine pozele. Aşa că am zis că sigur mai trec şi fac nişte poze decente. Nu am trecut spre ruşinea mea. Dar, după cum zice vorba noastră veche...mai bine mai târziu decât niciodată.

Localul este cochet şi micuţ dar cu multe bunătăţuri. De la salate şi sandwichuri până la tot felul de dulciuri cum ar fi renumitele waffles. Care pe mine mă dau pe spate de fiecare dată. Şi acolo rămân...pe spate.

Fiind foarte flămânzi şi grăbiţi am ales să luăm două sandwich-uri la pachet ca să le degustăm în faţa monitorului. Şi fiindcă Killer era cel mai mare şi mai scump, am zis să ne facem de cap. O viaţă avem. Bunică-mea mai adaugă ceva la replica asta dar mă gândesc că sunteţi prea sensibili să auziţi continuarea. Sandwich-urile sunt delir, de vis şi spectaculoase. Mai ales că sunt în varianta P+M aşa cum îmi plac mie. Adică parter şi mansardă. Sau double orgasm. Le ziceţi cum vreţi voi numai să le gustaţi că rămâneţi marcaţi. Preţurile la sandwich-uri variază de la 8 la 12 lei iar salatele sunt la 9 lei. Doar cea cu căpşuni şi pui este la 13 lei din cauza combinaţiei. Rar mai găseşti căpşuni care să se joace de-a chicken sau pui cărora să le placă căpşunica. Waffles e delir, ca să mă exprim manelistic vorbind. Ai putea fi chiar bulimic din cauza lor. Purjezi...continui, purjezi...continui şi tot aşa. Aş încerca o dată toate variantele şi după aceea să le iau de la capăt. Să văd cât rezist. Oricum aş muri de plăcere. Din câte îmi amintesc preţul pentru o waffle este vreo 10 lei dar nici poza care am făcut-o nu mă ajută deloc să-mi amintesc. Nu ştiu dacă mai serveşte aceiaşi fată drăguţă care nu şi-a pierdut zâmbetul în ciuda privirilor noastre de lupi flămânzi.

Too few people understand a really good sandwich.

James Beard

Filiberto. Ma certo!

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 10 Oct 2014 12:58:00 +0000

Am profitat de ultimele raze de soare şi am plecat spre o locaţie mai liniştită pentru a lua prânzul. Era o dupa-amiază normală şi însorită iar faptul că era vineri şi zi de salariu o făcea maxim de atrăgătoare. Traficul se desfăşura în condiţii decente, cu multe tiruri şi feţe zâmbitoare care fluturau degetele a salut călduros. Chiar foarte călduros. Chiar îmi părea rău că parchez şi las în urmă această oază de bucurie.

Restaurantul Filiberto din Timişoara se află pe o stradă liniştită, aproape de ieşirea din oraş. Chiar dacă se află la vreo o sută de metri de o mare arteră de circulaţie, traficul nu se auzea şi recomand locaţia pentru câteva ore de linişte. Am venit la recomandarea unui coleg care zicea că pizza e bună. De obicei recomandările lui ne cam pun în dificultate dar acum a reuşit să scape cu scalpul intact.

Am comandat doar pizza şi am stat în linişte, scăldaţi de razele soarelui. Sub o umbrelă mare şi generoasă. Nu cred că au trecut zece minute şi a apărut doamna cu pizzele. Mari şi rumene, rânjeau la noi din toate ingredientele lor. Din partea casei am primit ulei picant, ulei de măsline şi oţet balsamic din care doar cel picant cred că-l puteţi folosi la pizza. Am început să ne înfigem furculiţele şi mi-a plăcut că aluatul este subţire. Cred că jumătate din succesul unei pizze e dat de aluat. Restul de jumătate de ingredientele proaspete şi de combinaţiile folosite. După părerea mea, pizza de la Filiberto este una dintre cele mai gustose. Este genul de pizza după care nu te scoli balonat de la atâta aluat şi de la care nu ţi-e rău de la tangajul maşinii. Se simte că un italian stă la baza ei la fel cum şi la alte restaurante se simte când pizzerul nu este italian. Preţurile pornesc de la 12 lei şi se termină pe la 29 de lei.

Vă las cu pozele şi cu părerea de rău că nu am putut să degust mai multe specialităţi de la Filiberto. Dar nu au intrat zilele în sac aşa că avem timp.

After exercising I always eat a pizza...just kidding.

I don't exercise.

Meniul zilei - un concept ademenitor

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 09 Oct 2014 13:06:00 +0000

Dacă sunteţi amatori ai meniurilor zilei, probabil că ştiţi multe localuri unde se servesc. La fel de probabil aţi trecut prin dezamăgiri sau surprize plăcute. Mă refer la cele culinare. Doar de câţiva ani a început să se dezvolte prin România şi asta datorită ţărilor vecine. Nu că am fi ştiut noi să aducem ceva nou. Dar e bine că totuşi ne mişcăm. Din fericire pentru ei, calitatea este cu totul alta. Cred că se tem de o publicitate negativă sau de a fi stigmatizaţi din cauza meniului zilei. Dacă este gătit prost, nu cred că te mai duci seara să mai încerci altceva.

De obicei, pe la orele prânzului căutăm să mâncăm repede, bun, mult şi ieftin. Nu am zis nimic de sănătos. Respectând filtrele astea de căutare, în afară de shaorma, nu găseşti altceva decât meniul zilei. Dar nu mulţi înţeleg că meniul zilei nu înseamnă să dai două sau trei feluri de mâncare la un preţ accesibil. Mai înseamnă să ai parte de calitate, ingrediente proaspete şi de o servire rapidă. Că vorba aia...ca şi bucătar nu eşti surprins că se cere meniul zilei. "Eji nebun, ăia de la masa şapte vor meniul zilei. Toţi!". Serveşti repede, cald şi gustos. Cam astea sunt principiile de bază. În ceea ce urmează sunt concluziile pe care le-am tras de-a lungul celor multe luni petrecute în faţa meniurilor mai mult sau mai puţin reuşite.

De obicei, ciorbele sau supele sunt nişte zeme ciudate pline de grăsime la care se serveşte şi un coş de pâine. Ca să facă un strat viguros pentru felul doi. La supe şi ciorbe există tot felul de combinaţii pe care nu ţi le-ai imaginat vreodată. Ce a crezut bucătarul că nu mai foloşte a aruncat acolo şi se cheamă ciorbă ţărănească. Dacă adaugi şi nişte ulei, ai şi petele de grăsime aferente supei de la ţară. De găină. Crescută natural. Felul doi este de obicei mai decent dar nici de aici nu lipsesc unele ciudăţenii cum ar fi mezeluri pe grătar. Cred că singurul lucru cu care sunt de acord este că desertul e nesatisfăcător. După ce ai băgat atâtea grăsimi, tot ce-ţi lipseşte este un aport de zahăr sau un aluat necopt.

Încă un lucru pe care nu-l înţeleg este lipsa unei variante şi pentru vegetarieni. Cred că şi ei merită să mănânce bun, ieftin, mult şi rapid. Dar dacă şi ei sunt la fel de dezamăgiţi, spre ce s-ar mai îndrepta? Măcar noi avem o opţiune, să devenim vegetarieni.

Încerc să fac un clasament al localurilor pe unde am mai fost prin Timişoara. Ce am scris mai sus este destul de comun pentru toate.

1. Paradisul Piraţilor
Două feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate îndestulătoare
Servire rapidă
Personal amabil
Atmosferă plăcută
Preţ: 15 lei

2. Restaurant TRIO
Trei feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate îndestulătoare
Servire rapidă
Personal amabil
Preţ ~~imbatabil~~: 13 14,50 lei

3. Restaurant Casa Bunicii I
Trei feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate îndestulătoare
Servire ultra-rapidă
Personal amabil
Preţ: 19.99 lei

4. Pub Oxford
Două feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate medie
Servire rapidă
Preţ: 19 lei

5. Drunken Rat
Două feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate mică
Servirea rapidă
Preţ: 18 lei

6. Curtea Berarilor Timisoreana, Calea Buziaşului (sens giratoriu)
Un singur fel de mâncare - 3 variante
Mâncare bine gătită
Cantitate medie
Servire rapidă (depinde de numărul celor care înfulecă)
Personal amabil (depinde de nivelul de stress din ziua respectivă)

Preţ: 10 - 12 lei

7. Tunnel Pub
Trei feluri de mâncare
Mâncare prost gătită
Cantitate mică
Servirea de la lent spre repede în funcţie de spaţiul dintre mese
Preţ: 18 lei

8. Restaurant Casa de la Rosa
Trei feluri de mâncare
Mâncare prost gătită
Cantitate mică
Servire rapidă
Personal cam acru

Preţ: 20 lei

9. Restaurant Da Vinci
Trei feluri de mâncare
Mâncare prost gătită
Cantitate mică
Servire rapidă
Preţ: 16 lei

Ca să finalizez la finalizare, aş înţelege dacă nu am avea acces la reteţe şi proceduri sau tehnici de gătit, dacă nu ar exista interes pentru domeniul culinar, dacă nu ar exista bloggeri şi emisiuni. Dar când toate acestea există, cred că e vorba de dezinteres, goană după profit şi un pic de batjocură la adresa pofticioşilor din noi.

Sus pe bar la Suppa Bar

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 06 May 2014 14:48:00 +0000

Dacă mi-ar fi zis cineva prin anii 90 că suntem în spatele celorlalte naţii cu vreo 20 de ani, nu l-aş fi crezut. Timpul m-a făcut să cred că am greşit. Suntem chiar mai în spatele lor. Dar ceva azi m-a făcut să sper că măcar în domeniul culinar, poate reuşim să ne redresăm rapid.

Am fost reticent când am auzit că s-a deschis un local în care se serveşte doar supă. Am o experienţă tristă legată de supele din localurile noastre care se fac cu cuburi de mixuri de legume, tăiţei din plastic sau decorate cu pătrunjel congelat.

Am plecat spre orele pânzului către Suppa Bar. Un local micuţ, cochet şi aranjat cu bun gust. Supele sunt cam de şase tipuri şi cred că în fiecare zi variază meniul. De la supe clasice până la asiatice sau portugheze, cred că reuşeşc să satisfacă toate gusturile. Preţul mai mult decât decent pentru cantitatea oferită. Doar 7 lei. Acum nu vreau să fiu cârcotaş dar un pic nu se prea potrivesc paharele acelea în care se serveşte supa. Am mai văzut prin magazinele de en-gros tot felul de recipiente din carton destinate industriei alimentare şi care pot fi personalizate la fel de bine ca şi acele pahare. Când ajungi la jumătatea porţiei, e cam greu să pescuieşti ingredientele. Până am ajuns cu linguriţa la gură, nu prea mai aveam ce să degust. Cred că paharele ar trebui oferite numai persoanelor care doresc la pachet. Altfel, nu prea sunt utile. În rest numai de bine. Gustul supelor mi s-a părut bun şi am impresia că folosesc ingrediente proaspete. Pentru iubitorii de iute, au un borcănel de chilli flakes de unde te poţi servi cât te ţine limba.

De fiecare dată când am chef de o supă sau ciorbă bună, rapidă şi ieftină, ştiu că am un loc în Timişoara de unde să o procur. Dacă o ţinem tot aşa, poate ajungem şi noi undeva.

I feed on good soup, not beautiful language.

Moliere

nu Vinci

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 29 Apr 2014 13:47:00 +0000

Am eu un citat scornit de mine că cică lumea ar fi mai bună fără restaurante proaste şi ar fi mai rea fără restaurante bune. Fără laudă de sine, cred că e şi adevărat. De aia suntem atât de schimbători, noi oamenii, că de fapt nimerim în locuri care ne pot strica ziua sau care ne-o pot face mai bună.

Restaurantul Leonardo da Vinci din Timişoara se încadrează undeva pe la mijloc, deocamdată. Zic deocamdată fiindcă am degustat doar meniul zilei. Şi aş vrea să cred că nu toată mâncarea este la fel.

Ca şi amplasament, nu este cel mai fericit loc dar iubesc zona pieţei Traian. Am crescut în zonă şi ştiu de câte ori eram fugărit de oamenii de culoare de pe acolo. Nu că aveau ceva cu mine, doar cu sandwich-urile mele şi cu banii de buzunar. Dar acum lucrurile s-au mai schimbat şi nu cred că mai sunt probleme. Locuri de parcare am găsit ziua în amiaza mare. Poate o fi din cauza zonei şi oamenii preferă să vină pe jos. Vorba aia...nu există asigurare mai bună pentru furt decât să o laşi în curtea ta. Şi nici acolo nu e în siguranţă. Parcă văd că mă dă careva în judecată pentru rândurile astea. Ori de la vreo asociaţie a minorităţilor ori de la restaurant că îi defăimez.

Ca şi design, de cum intri te loveşti de atmosfera da vinciană. Vitraliile de la intrare şi scaunele solide şi înalte sunt primele care îţi lovesc ochii. Frescele italiene cu peisaje şi schiţele lui da Vinci te introduc în ambientul florentin. Mare a fost surpriza când am încercat să urnesc un scaun să-mi pot aşeza dosul pantagruelic pe el. Dacă eram o femeie gravidă cred că năşteam instant de la efort. Dar fiind un atlet, doar un testicol am reuşit să-l desprind de la efort. Oameni buni, vorba lui Bănică junior, păi ăsta e testul suprem pentru un cuplu la prima întâlnire. Dacă vine un sfrijit cu iubita lui să mănânce o salată? La aşa ruşine să-l supuneţi! Să nu poată el trage scaunul pentru aleasa inimii lui. Tzzzzz!

Ne-am aruncat cu mic cu mare pe meniul zilei, unde ai de ales la felul I printre mai multe supe sau ciorbe. Am mers pe ciorbă de pui a la grec si pe una de fasole. La meniul zilei de obicei încerc să nu comentez foarte mult la cantitate şi calitate. Mă aştept ca pentru 15-18 lei să nu fie mare răsfăţul. Dar nici să îmi dai lături sau trei picături de ciorbă. Dar să revenim. Ciorba a fost medie, bună la gust, orez destul cât să mai existe şi lichid. Felul doi a fost dezastruos. Carnea de porc a fost un pic mai moale decât o talpă iar cartofii copţi erau arşi la capete. Iar dacă nu erau arşi, se sfărâmau în furculiţă. Salata verde cred că a fost culeasă chiar înainte ca turma de dinozauri să iasă la păşunat. Ca desert, celebrul tiramisu şi-a făcut apariţia. Bun la gust dar foarte mic la stat. O să vedeţi poza de fapt. Ca să nu credeţi că exagerez.

Poate doar la meniul zilei au fost atâtea scăpări. Dar nici asta nu ar fi o scuză, fiindcă asta înseamnă că îţi baţi joc de banii munciţi ai unor oameni flămânzi. Şi e păcat şi e valabil pentru toate restaurantele care îţi oferă meniul zilei doar că se practică. Dacă nu-ţi permiţi să faci zilnic un meniu decent, nu-l găti. Nimeni nu te obligă.

Lumea ar fi mai bună fără restaurante proaste şi mai rea fără restaurante bune.

Big Ben

Casa Antinori

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 17 Apr 2014 12:50:00 +0000

Recomandat ca fiind unul dintre cele mai bune restaurante cu specific mediteraneean, merita să ne încercăm papilele gustative si aparatele foto. Drept urmare, am purces spre ceas de seară către restaurant.

Restaurantul Casa Antinori din Timişoara este amplasat într-una din cele mai mari intersecţii din oraş. Ceea ce nu-l recomandă pentru o seară de vară pe terasă. Asta dacă nu vreţi să auziţi înjurături, claxoane şi diferite melodii din boxele participanţilor la trafic. Dar atmosfera din interior este în maximă contradicţie cu ce se întâmplă afară. Nici un sunet nu razbate prin geamurile generoase, ceea ce mă face să aleg acest loc în caz de incidente nucleare. Design-ul este unul de bun gust şi îţi lasă impresia de comfortabil şi de casa bunicilor...mai bogaţi aşa.

Ca să nu conspectăm meniurile pe uscat, ne decidem la băuturi. Unii la vin, unii la bere, ceilalţi la bere fără alcool iar unii sucuri naturale şi ciocolată caldă. Dar spre mirarea noastră, sucurile naturale şi ciocolata caldă nu erau disponibile. Am aflat că aparatele nu funcţionează. Aparate?! Nu ştiu de ce ai avea nevoie de aparate pentru băuturile de genul ăsta. Şi dacă sunt stricate şi ştii că ai clienţi, mergi dragă la A****n, că eşti lângă el, cumpără cu 3 lei un storcător din ăla manual şi bagă muşchiul la treabă. Ca să nu vorbim de ciocolata caldă. Nici nu vreau să cred că ar fi fost din plic. Topeşti nişte ciocolată caldă amară, adaugi lapte şi...surpriză! Avem ciocolată caldă. Până la urmă, aceste delicatese au fost înlocuite cu produse din gama C**a. Bio!

Meniul este foarte bogat şi oferă o mare varietate de preparate bazate pe fructe de mare. M-ar fi bucurat să existe mai multe aperitive care să fie potrivite pentru un grup mai mare. Dar din partea casei am primit un fel de grisine cu usturoi şi sos pesto. Am mai comandat şi două porţii de croistini cu somon şi brânză ricotta.

Pentru felul principal, cred că e mai potrivit să pun o descriere la fiecare poză de mai jos.

"Grisine" cu sos pesto...dacă s-a vrut să fie un fel de sos pesto. Oricum, vin din partea casei. Aşa că, bucuraţi-vă de ele.

Crostini cu somon şi ricotta.

Bere Leffe brună, turnată cu deosebită îndemânare şi pricepere de chelner. Nu ştiu unde te-ai şcolit, dar de la ţară de unde vin eu, berea nu se bea aşa.

Salată de rucola cu roşii cherry şi parmezan.

Polo Farcito. Rulou de pui cu muguri de pin cu brânză şi sos brun. Bun şi îndeajuns.

Spinaci con buro. Din câte ştiam, corect este spinaci al buro dacă este un sos de unt. Dar nu mă pronunţ în materie de terminologie culinară.

Broccoli. Simplu şi eficient.

Calamarata. Paste cu calamar şi roşii cherry.

Somon cu sos de piper verde.

Somon la grătar cu sparanghel şi sos de brânză. Aranjamentul de vis. Cred că aducea cu o insulă cu trei palmieri inundată de lavă albă.

Penne cu somon şi creveţi.

Desertul nu m-a dat pe spate. Având o oarecare experinţă în degustatul dulciurilor, nu am fost foarte impresionat. Să nu mă înţeleagă nimeni greşit, de bun a fost bun. Doar că la astfel de restaurante te aştepţi ca chef-ul să te surprindă cu ceva. Hai să vedem ce a fost la desert:

Semifreddo amaretto.

Crostata cu smochine.

Inimă de ciocolată. Înainte să comand, am tot încercat să extrag definiţia inimii de ciocolată de la chelner, ca să ştiu la ce mă aştept. Chocolate lava? Tortino fondante? Nu, este inimă de ciocolată. Asta mi-a dovedit că există şi termeni româneşti pentru deserturi simandicoase.

Per ansamblu, experienţa a fost una plăcută. Chiar dacă mai sunt unele scăpări, nu înseamnă că nu te simţi bine. Am râs mult şi am mâncat la fel de mult. Pentru restul, de aia s-a inventat hazul de necaz. Dacă ai şi o companie plăcută, garantat iese bine.

“Seize the moment. Remember all those women on the 'Titanic' who waved off the dessert cart."

Erma Bombeck

Tartă cu fructe

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 20 Mar 2014 12:33:00 +0000

După cum vă spuneam într-un articol trecut, cele mai bune deserturi sunt cele care se fac uşor. Şi mai sunt şi gustoase pe deasupra. Sau pe dedesubt. Nu vi s-a întamplat niciodată ca după ce aţi gătit să nu mai aveţi chef de mâncat? Mie da. Tot timpul. Nu înţelegeam până acum când maică-mea îmi zicea că este atât de obosită că nici să mănânce nu poate. Mi se părea ciudat. De neînţeles. Era şi normal. Mie îmi chiorăiau maţele după atâtea jocuri pe calculator sau după ce veneam din oraş cu o gagică. Că aveam bani numai de ciocolată caldă, nu şi de croissant.

Să nu o mai lungim şi să trecem la treabă. Cum ziceam, aveam o poftă maximă să facem ceva dulce. Sunt înnebunit după tarte. Că sunt cu fructe, nucă, ciocolată....orice. Numai tartă să fie. Dacă ştii aluatul şi îţi iese bine eşti un norocos. Combinaţiile pe care le poţi face sunt nenumărate. Poţi să te joci cum vrei cu ingredientele. Reţeta de aluat am luat-o de la Jamie Oliver. În el mă cam încred în ceea ce privesc reţetele. O postez aici în cazul în care nu o aveţi la îndemână. Reţeta care urmează este pentru o tartă rece, unde ingredientele se pun după ce aluatul a fost copt. Mai există varianta să pui cu tot cu ingrediente şi să se coacă în întregime.

Aluat

500 g făină albă

250 g unt

100 g zahăr pudră

2 ouă

1 lingură de lapte

Cremă de vanilie

3 gălbenuşuri

2 linguri de făină albă

1 cană de lapte

1 plic zahăr vanilat

Aluatul. Bateţi cele două ouă împreună cu laptele şi lăsaţi-le deoparte. Luaţi un bol mare de plastic sau sticlă. Puneţi făină în bol. Tăiaţi untul în bucăţi mai mici şi aruncaţi-l peste făină împreună cu zahărul. Amestecaţi încet cu mâna până se face un fel de aluat sfărâmicios. Încorporaţi ouăle bătute cu laptele şi amestecaţi până începe să se transforme într-un aluat mai elastic. Puneţi un pic de făină pe suprafaţa de lucru şi răsturnaţi aluatul. Nu frământaţi deloc. Aduceţi-l doar într-o formă compactă de bilă şi puneţi-l la frigider pentru 30 de minute. După ce s-au scurs cele 30 de minute, îl scoateţi din frigider şi rupeţi o bucată din el care să corespundă cu suprafaţa tăvii. Răsturnaţi-l pe suprafaţa de lucru şi începeţi să-l întindeţi cu un sucitor aproximativ în forma tăvii. Încercaţi ca aluatul întins să depăşească mărimea tăvii pentru a rămâne pe margini. Dacă aveţi o tavă antiaderentă nu mai ungeţi marginile. Eu am avut surpiza să cadă marginile. După mai multe încercări recomand să puneţi hârtie de copt. Întindeţi aluatul în tavă şi tăiaţi marginile în exces. Împungeţi aluatul de pe fundul tăvii cu o furculiţă ca să nu se umfle. Lăsaţi la copt până se rumeneşte. Îl scoateţi din cuptor şi îl lăsaţi la răcit.

Crema. Adăugaţi toate ingredientele într-o oală. Amestecaţi continuu la foc mic până începe să fiarbă şi se îngroaşă. Puteţi să le amestecaţi şi pe un bain-marin şi măcar sunteţi siguri că nu se prinde. În cazul în care vreţi ca să subţiaţi crema, adăugaţi mai un pic de lapte. După gust, puteţi adăuga puţină coajă rasă de lămâie.

După ce crema s-a răcit, o întindeţi pe toată tarta şi aşezaţi fructele. Tadaaaaa! Dacă nu aveţi cremă la tartă, aşezaţi fructele direct pe aluat, mai tăiaţi nişte fâşii de aluat, faceţi un model de grilaj deasupra şi la cuptor cu ea. Asta dacă v-aţi întrebat ce e în primele poze.

Sfatul meu este să fiţi creativi. Puneţi ce fructe vreţi, fie naturale fie din compot. Faceţi orice combinaţii care vă plac. Dacă ştiţi bazele unui aluat bun şi ştiţi cum să jonglaţi cu o cremă...sky is the limit!

Dacă am învaţat un lucru în bucătărie de la doamna Big Ben a fost să am răbdare şi focul mic. Când mă enervez că nu-mi iese ceva, mereu aud în spatele meu "Răbdare şi foc mic".

Răbdare şi focu' mic.

Mrs. Big Ben

Hasselback - cartoful cu atitudine

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 11 Mar 2014 19:10:00 +0000

Cartofi Hasselback. Când am văzut prima oară cum este gătit cartoful ăsta, m-am gândit că numai un bănăţean i-a dat numele. Fălos, mândru şi cu atitudine. Dar totuşi, cred că numele lui nu provine de pe meleagurile mioritice.

Mă cam săturasem ce e drept de cartoful clasic care îl servim duminica în familie. Ori avem de-a face cu clasicul puree de cartofi ori băgăm nişte cartofi prăjiţi. De obicei când facem un grătar în curte, prefer varianta de cartofi copţi în folie de aluminiu. Aruncaţi direct pe jar, cu un pic de unt şi ceva verdeţuri cred că sunt un companion de nădejde la carne. Dar, dacă ţineţi la siluetă, păstraţi rucola şi salata verde la îndemână şi uitaţi de cartofi.

Reţeta e mai mult decât simplă. Luaţi un cartof în mână şi asiguraţi-vă că e plin de pământ. Cu un burete de inox, frecaţi cu nădejde până ce coaja străluceşte de curăţenie. Dacă sunteţi maniaci, folosiţi cu încredere A**x cu miros de lămâie. Că să alunge greaţa. După ce sunteţi siguri că e curat, îl ştergeţi şi începeţi să tăiaţi felii, dar nu până la capăt. Ca şi cum tăiaţi chifla de hot dog. Cu un cuţit. Acum avem două variante. Eu am ales să-l fac in friteuză că muream de foame şi în cuptor s-ar fi făcut mai greu. Dacă îl coaceţi în friteuză, tot ce aveţi de făcut este să aveţi grijă să-l scoateţi la timp. Dacă îl puneţi în cuptor, băgaţi nişte bucăţele de unt între formele lui voluptoase şi ceva căţei de usturoi. Când îl scoateţi, puteţi da frâu liber imaginaţiei. Ori faceţi un sos de brânză, ori un sos barbeque ori amândouă. Vă este permis orice. Aşa se zice că nimic nu este pervers într-o relaţie dacă amândoi sunt de acord. Aşa şi aici. Dacă cartoful nu zice nimic...nu iertaţi nimic.

Eu zic că e o variantă faină la clasica garnitură, când vine vorba de cartofi.

My idea of heaven is a great big baked potato and someone to share it with.

Oprah Winfrey

Shaworma Nazi

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 20 Feb 2014 11:55:00 +0000

Nu-s enervante persoanele care întreabă: "Ai vazut episodul ăla din serialul cutare?". Iar serialul are tone de episoade. Azi, parcă nu mă deranjează atât de tare. Pentru că de data asta întreb eu. Mai ştiţi episodul cu Soup Nazi din Seinfeld? Dacă nu, aveţi video mai jos cu cele mai bune momente legate de soup nazi.

La fel mă simt şi când mă duc să cumpăr shaworma de la fast food-ul libanez Beirut din Timişoara. Când deschid uşa fast food-ului, mă apucă aşa o panică că nu mă descurc. Încep să clipesc invers şi simt că mi se opreşte lactaţia, bărbat fiind. Totul decurge exact ca în Seinfeld. Plăteşti, dai bonul la şeful arab, intri în modul silenţios, faci un pas la dreapta şi...aştepţi. Totul în jurul tău se închide. Toate simţurile sunt concentrate să nu faci o prostie. Nu vorbeşti decât dacă te întreabă. Singurele cuvinte permise sunt: dulce, picantă, fără, da, dacă se poate. Nu am văzut pe nimeni să încerce să facă o glumă. Poate toţi ştiu ceva şi eu nu. Dar nici eu nu încerc. Prefer să plec fericit cu shaworma mea, decât să fac pe deşteptul că nu e prea picantă.

Oricum ar fi, toate chestiile ce le mănânci de acolo sunt bune. Că vrei humus, că vrei falafel, sigur nu dai greş. Singura problemă a fost că acum nu mai pune roşii şi salată verde în shaworma. Eram obişnuit să fie o altfel de shaworma. Acum are doar cartofi, sos, carne de pui si varză. Cea mai tristă shaworma. Poate a fost Elaine înaintea mea şi l-a enervat.

"You're pushing your luck little man."

Soup Nazi

Je ne m'en fous de Mon Choux...

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 12 Nov 2013 20:38:00 +0000

...adică mai pe româneşte, nu are cum să nu-ţi pese când vezi aşa minunăţii rafinate şi delicate. Pe cuvânt de gurmand, aşa delicatese nu pot trece neobservate şi nici nu poţi zice că este ceva banal. Cine zice asta minte şi să-i crească nasul. Deja văd că aveţi ochii picior peste picior să detectaţi mărimea organului olfactiv. În fine, să nu mai tărăgănăm lucrurile.

Macarons de la Mon Choux. Astea sunt. Cineva drag mie s-a decis să deschidă un laborator din ăsta măiastru de dulcegării. Şi a început cu ce e mai greu....cu macarons. Deci antenă, nu că le importă îngheţate sau alte giumbuşlucuri. Minunăţiile astea mici sunt chiar făcute aici, de la prima lingură de făină de migdale până la ultima firimitură când sunt coapte.

Aromele de tot felul, de la cafea până la levănţică, te îmbie să faci cunoştinţă cu fiecare dintre ele. Sunt unice ca şi gust şi în ceea ce priveşte textura cremei. Am aflat că există şi o regulă în a le degusta dacă au stat la frigider. Trebuie să le laşi cincisprezece minute înainte de a le ataca tocmai ca să profiţi din plin de gustul lor minunat. Eu am înşfăcat caserola şi am fugit de m-am ascuns în cuşca câinelui. După cinci minute, o perecehe de ochi mă privea din întuneric. Uitasem că nu am scos câinele din cuşcă înainte să intru. Glumesc. Aş fi vrut să fug cu ele la cât de bune sunt. Din păcate a rămas la stadiul de vis. E ca şi cum visezi la un threesome cu două mulatre. Tot la stadiul de vis rămâne.

De la Mon Choux vă mai puteţi bucura în ediţie limitată şi de muffins şi eclere. Care sunt la fel de bune ca şi macaroanele a.k.a macarons. Dar macarons reprezintă o noutate. Iar pentru mine noutatea înseamnă ceva bun. Repet, nu e vorba că nu am mai vazut macarons. Noutatea constă în faptul că în fiecare macaron se regăseşte un pic din sufletul celui care le face. Iar sufletul ăsta e cam mare, credeţi-mă.

Chocolate lava

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 24 Sep 2013 08:21:00 +0000

După părerea mea, cele mai bune deserturi sunt acelea care sunt rapid de făcut. Dacă sunt şi gustoase înseamnă că ai îndeplinit cu succes misiunea. Iar dacă le şi reuşeşti din prima, înseamnă ori că un cofetar ca tine nu s-a mai născut ori sunt uşor de realizat. La mine a fost vorba de a doua parte.

Cu desertul de care vă povestesc m-am întâlnit prima oară în deltă şi se numea...vulcănei de ciocolată. La Corsarul se numea tortino fondente. Oricum ai numi-o, lava de ciocolată nu poate fi decât gustoasă. M-am decis să fac şi eu ca să pot mânca pe săturate. Fiind prima oară m-am orientat spre cantităţi mici. Din ingredientele de mai jos, veţi avea cam 8-12 vulcănei. Depinde şi de mărimea formei.

Ingrediente:

400 g ciocolată menaj
200 g unt
2 linguri de făină
2 linguri de zahăr
2 ouă

Acţiunea e simplă de tot. Topiţi ciocolata menaj împreună cu untul în bain-marin. Puteţi folosi şi ciocolată amăruie sau orice fel de ciocolată doriţi. Eu am găsit ceva ciocolată menaj la magazinul din colţ. Deci nu era ceva fancy. Lăsaţi cicoloata topită un pic la răcit. Între timp, amestecaţi ouăle, făina şi zahărul într-un bol mare până se face o cremă densă şi cremoasă. Încorporaţi incet ciocolata şi mixaţi bine.

Ungeţi formele de brioşe sau tava specială de brioşe cu unt şi turnaţi amestecul cam până la 3/4 din formă. Băgaţi formele în cuptorul preîncălzit timp de 10 minute. În toate reţele din care m-am documentat scrie că trebuie să fie încălzit la 200 de grade şi lăsate 10-12 minute. Eu neavând cuptor care să-mi indice temperatura le-am lăsat 10 minute şi bine am făcut. Un minut dacă stăteau mai mult, brownies deveneau. Ceea ce nu era rău dar nu ăsta era scopul. În concluzie, după 10 minute daţi un ochi la ele şi dacă au crăpat un pic în partea de sus...scoateţi-le!

Mărețul Stejar

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 22 Sep 2013 16:52:00 +0000

A fost odată ca niciodată, o nuntă ca-n povești. Nu din cauză că ar fi durat trei zile și trei nopți sau că am fi priponit purceii la proțap. Ci din cauză că ești personajul principal și toată lumea povestește. De bine sau de rău. Depinde de fiecare. Și ca orice poveste, în fiecare an încercăm să o facem cât mai interesantă. Iar la împlinirea a doar șase anișori de când verighetele nu au mai părăsit degele, cum putem sărbători mai frumos decât să umplem stomacul. Că de sex, fie vorba între noi, așa ca să nu audă nimeni, ne-am cam săturat. Hai că am dat cu romantismu-n bară!

Pe la zece jumătate dimineața, când zorii zilei pătrund cu încăpățânare printre draperii, doar doar se mai trezește omul, m-am gândit să-mi scot doamna la o shaorma cu de toate la Abdul, shaormarul din colț. Ca tot omul care merge la shaormărie în zi de duminică, am petrecut două ceasuri în activități de dușuire, epilare, tăiat unghii, ombilic, dat cu gel și masat vena stânga de la gât. După ce pregătirile au luat sfârșit, ne-am aruncat în mașină și pe drum i-am dezvăluit unde mergem. La Parcul Dendrologic Bazoșu Nou. 'Staaaai' se auzi strigătul disperat. Se dă jos, intră la farmacie. Se întoarce în maşină fericită "Ţi-am luat Alerid ca să nu te apuce strănutul". I-am explicat că mergem să mâncăm şi nu să ţopăim ca doi turbaţi tineri pe pajişte, printre miile de flori de ambrozii.

Într-un final am ajuns la restaurantul Stejarul din Bazoşul Nou. Care se află chiar în parcul dendrologic pe care l-am menţionat. Indicaţiile spre acest local le găsiţi aici. Un han care se respectă nu poate să se afle decât într-o pădure. Fiindcă erau cam spre douăzeci de grade, ne-am retras la o masă pe terasă. Era păcat să pierdem bunătate de căldură. Muzica lui Michael Buble se auzea pe fundal iar ciripitul păsărelelor completa atmosfera.

Rolul lui Vettel fiind jucat de mine, am comandat un suc natural de portocale iar doamna o limonadă. Meniul nu abundă de tot felul de preparate, ceea ce poate fi un lucru bun. Dar dacă pofteam un orez sălbatic, poate era o problemă. Interesant este că pe prima pagină avem două meniuri gourmet, Stejarul şi meniul pescăresc, compuse din cinci feluri. Preţurile sunt de 100 de lei si respectiv 110 lei. Dar, ca să evit vreun fel de mâncare care nu mi s-ar potrivi, m-am decis la un piept de raţă umplut cu muşchi de cerb care mai conţinea crochete de cartofi şi o pară mălăiaţă...cu vin (45 de lei). Interlocutoarea mea a ales un cordon bleu cu smochine (28 de lei). Am un fost un pic reticent cu carnea de vânat. Dacă nu se lasă destul la marinat şi nu este gătită bine poate păstra un miros şi gust specific. Dar am fost uimit de prospeţimea şi frăgezimea cărnii. La cordon bleu, combinaţia cu smochină a fost deosebită. Noi bănăţenii suntem mari amatori de combinaţii de dulce cu sărat şi o astfel de mâncare e pe gustul nostru. La desert ne-am desfătat cu o porţie de Peaches Melba şi clătite bănăţene. Peaches Melba sunt de fapt nişte piersicuţe, după cum le zice şi numele, un pic caramelizate şi cu o cremă fină de mascarpone. Clătitele bănăţene au avut acea faimoasă spumă de ou, dar spre deosebire de alte localuri a fost foarte fină şi nu foarte dulce. Ceea ce a uşurat ingerarea cu succes a unei porţii. Dacă tot vorbim de porţii, nu asistăm la un ospăţ pantagruelic. Sunt de bun simţ, aşa cum îi stă bine unui restaurant cu patru stele. Mai pot zice că am întâlnit şi chelneri fericiţi. Chelneri care ştiu să te facă să te simţi bine, care sunt atenţi când termini un fel de mâncare şi care ştiu să răspundă la o glumă cu altă glumă, poate chiar mai bună decât a ta.

Am plecat liniştiţi, încărcaţi trupeşte şi sufleteşte. Stejarule, păcat că te-am întâlnit atât de târziu dar mai bine mai târziu decât niciodată.

P.S. De foame, pozele au iesit cam 'arse' de la soare, dar se cam vede ce am mâncat.

First we eat, then we do everything else.

M.F.K. Fisher

Yo-ho-ho, şi-o comoară culinară! - Part II

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 02 Jul 2013 11:49:00 +0000

Nu ştiam când voi mai călca pragul Corsarului, mai ales că autobuzul de Oradea nu circulă pe traseul meu obişnuit. Dar soarta a fost darnică cu mine. Sau cu poftele mele. Cu ocazia unui weekend burlăcesc, nu puteam rata şi o mâncare de excepţie.

După o sesiune nebună de shopping, care s-a lăsat cu sânge din cauza unui fermoar de sliţ nefinisat, foamea a pus stăpânire pe noi. Am lăsat maşina să dormiteze în faţa blocului şi am închiriat un şofer. Vorba aceea din popor: nu amesteca condusul cu mâncatul. Nici nu a oprit bine taxiul în faţa restaurantului că eu deja ieşisem pe geamul pe jumătate deschis. Am sărit în braţele generoase ale lui Eugen şi Ciprian, implorându-i să mă înfieze sau măcar să mă închidă în bucătărie pentru vreo săptămână. Cu tot cu mâncare.

După ce am reuşit să mă desprind de ei, ne-am aşezat la o masă şi l-am lăsat pe Ciprian să ne vrăjească cu meniurile. Două beri reci au poposit pe masa noastră cât ai zice halbă. Nu puteam gândi corect dacă lubrifiantul nu era adecvat unei nopţi de vară. Ne-am lăsat pe mâna lui Ciprian în ceea ce priveşte meniul şi nu am făcut rău deloc. Ca şi aperitiv, am avut un platou de fileuri de anşoa pane şi baby caracatiţă. Cu două feliuţe de pâine încinse în ulei de măsline şi oţet balsamic, ne-am astâmpărat foamea şi ne-am asigurat că nivelul glicemiei este unul normal. Ca şi fel principal...calamar umplut. Se pune acum întrebarea cu ce era umplut. Cu multă dragoste pot zice. Adică cu speck şi mozzarella. Cum să nu iubeşti speck-ul şi mozarella. Right? Iniţial, când am văzut că am trei bucăţi de calamar am zis că sigur mă scol flămând de acolo. Problema e că la cât de consistent a fost, mă mir că am reuşit să termin ce aveam în farfurie. Iar pe lângă calamar am mai degustat o porţie de fasole verde trasă prin cratiţă cu nişte usturoi. Când am călcat pentru prima dată la Corsarul, m-am delectat cu o porţie de calamar picant. Când ajunsesem iar acolo, eram setat să iau o porţie de calamar picant. Dar Ciprian ne-a întors din drum cu această porţie de calamar umplut şi bine a făcut. A treia oară când ajung la ei măcar o să fiu focusat pe două meniuri diferite. Calitatea pozelor nu reflectă nebunia culinară pe care am savurat-o. Aparatul foto luat la ofertă cu discount de CitiBank de la un magazin cu nume de avion sau bloc de locuinţe zăcea acasă pe canapea.

A fost o seară minunată, în compania unor oameni de excepţie. Atmosfera şi mâncarea bună au făcut ca aerul să fie mai respirabil şi viaţa mai uşor de digerat. Am zis că de fiecare dată când mănânc la Corsarul mi se adaugă cinci ani în plus de trăit. Am deja zece. And still counting...

“One cannot think well, love well, sleep well, if one has not dined well.”

Virginia Woolf

Prea artificial...prea ca la Mec

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 07 May 2013 11:20:00 +0000

Şi am vazut-o şi pe asta. Să vină McDonalds la noi, românii, ca să ne servească mici şi senviş cu porc cunoscute ca și McMici și Sandviș cu Porc. La noi, aici pe plaiurile astea unde şi prinţul Charles se crede în Narnia, unde micul şi porcul e frate cu românul, să vii tu, ditamai lanţul de fast/junk food, ca să îmi arăţi mie cum se face micu'. Păi asta e ca şi cum s-ar duce o româncă în Tailanda să le înveţe pe amărâtele de acolo să facă un masaj. Nu contest că aici nu ar exista profesionalism. Doamnele care nu sunt de acord cu mine să lase un comment şi numărul de telefon de la salon.

În al doilea rând, că primul rând a fost expus mai sus, doar conceptul de fast food şi junk food este în antiteză cu degustarea de mici şi grătare de porc. Păi ai văzut vreo acţiune de grătăreală pe fugă? Ai văzut pe cineva să vină la tine la grătar, să înşface micu şi să zică "Las' că-l mănânc pe maşină"? Totul începe cu pregătirea cărbunilor, ungerea cu clisă a grătarului şi lăsarea micilor să respire fără celofan pe ei. De-abia după aproximativ trei beri începe procesul de frigere. Apoi cel de mâncat, când îţi ridici tricoul peste burtă că nu mai ştii ce să faci. Fac o paranteză mică legată de tricourile ridicate pe burtă. Nu am înţeles gestul ăsta niciodată. Care e scopul, de fapt? Aerisirea sau lauda de sine? E la modă one pack-ul şi nu six pack-ul? Are burta ochi şi vrei să-i arăţi ce mai e pe masă? Poate se uită prin buric. Dar să revenim la procese. După procesul de mâncat, urmează procesul de râgâială. Aburirea geamurilor maşinii de la atâta bicarbonat râgâit reprezinta un moment de neuitat. Iar încununarea vine în clipa în care în care sughiţi şi râgâi. Monumental!

Păi şi tu vii şi îmi arunci aşa la repezeală nişte simboluri naţionale?! Ruşine McDonalzilor.

Mi-am călcat pe mândria de român, de parcă ar exista aşa ceva, şi am purces spre drive-in. Sunt un neiniţiat al drive-in-urilor. Un virgin al comenzilor la geam. Nu ştiu că un meniu implică şi o găleată de cola. Ba mai mult. Drept bonus că am comandat meniu, am mai primit câte o sticlă de 2 l de Coca-Cola Zero. Am întrebat-o pe fata de acolo de ce primim Zero şi nu de aia obişnuită. Cică aşa e promoţia. Zău?! A stat mult unu de la marketing să gândească faza asta? Să mergi la McDonalds ca să bei şi să mănânci sănătos e ca şi cum te-ai duce la curve pentru o îmbrăţişare. Nu mai ştiu unde am auzit poanta asta, dar e geniala. Am plecat din universul junk-food-ului cu paharele de cola bălăngănindu-se în braţele mele, rugându-mă să nu curgă pe blugii proaspăt spălaţi.

Sfatul meu este să nu vă luaţi nici McMici şi nici Sandviș de Porc. Gustul e acelaşi aproape ca la orice produs de genul ăsta. La McMici, carnea e tocată iar la sandviş...se încearcă imitarea texturii cotletului. Nu sunt mari diferenţe între cele două produse. Amândouă conţin o chiftea de carne de fapt. Nimic special. Nici măcar gust de mici nu are chifteaua aia. La culoare, chifteaua de la sandviș e mai pală iar în cea de mici au băgat mai mult saturation în compoziţie. Mai bine luaţi o caserolă de mici şi îi faceţi în bucătărie pe aragaz, dacă nu aveţi unde. Şi atunci întrebarea firească...de ce? Pentru ce vă chinuiţi să lansaţi şi să promovaţi un produs care oricum se vinde în orice formă aţi prezenta-o? "Că putem", ar fi răspunsul lor.

"Junk food drags you down."

Miranda Lambert

Sangre del diablo

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 07 Mar 2013 08:19:00 +0000

...sau sânje dă drac, mai pe românește. Dar mi s-a părut mai fancy să scriu titlul în spaniolă. E mai dramatic.

Dacă ar fi ca sângele de drac să aibă un anumit gust, atunci ăsta ar fi. Am găsit minunea asta de sos în lanțul de magazine Edeka din Germania. Iar eticheta cam spune totul - 100% Pain. La așa reclamă, așa client. M-am aruncat cu coșul direct în standul de sosuri. După ce făcusem slalom printre cinci cărucioare conduse de femei gravide şi bătrâni. Ce mi-a fost dat să văd acolo în materie de sosuri iuți întrecea și magazinele locale de la granița Mexicului. Dar ăl mai hot dintre toate îmi făcea cu ochiul. Pe de-o parte mă gândeam la icnete, patruzeci de minute de meditat pe tron, gemete, suspine și multă suferință. Pe de cealaltă parte, mă gândeam la un tranzit intestinal mai rapid, o transpirație sănătoasă și la un libidou ridicat. Că vorba aceea, mâncăm iute ca s-avem ce...rima cu toată chestia asta.

După ce am stat cu sufletul la gură să nu se spargă sosul prin bagaje, că direct arse ar fi fost hainele, a venit și momentul ceremoniei de deschidere. Săbii de samurai, armuri, tequila și...pâine prăjită. Cică seara să mâncăm mai ușurel. Ca să gust, am băgat un pic vârful cuțitului în sticlă. Doar l-am înmuiat, dacă se poate zice așa. În următoarele două secunde am crezut că gingiile au ars şi s-au evaporat în aer. Ochii au ieşit un pic din orbite, dar au revenit la puţin timp. Am încercat să-mi menţin calmul şi să nu mă reped sub duş cu gura deschisă. Şi asta doar cu ce era pe vârful vârfului unui cuţit. Sunt sigur că sosul ăsta mă va ţine vreo cinci ani de acum încolo.

Cel de-al doilea sos cumpărat nu se ridică la înălţimea iuţelii primului. Pe el scrie într-adevăr că e Hot Mustard Sauce. Dar nu am simţit nici o iuţeală. Sau poate că îmi sunt anihilate toate papilele. Cum se zice de o ţuică că e băubilă când nu e prea tare, aşa şi sosul ăsta e comestibil. Cu celălalt, sânjele de drac, parcă nu m-aş juca atât de mult.

Mă duc acum să cumpăr un ceaun şi să încep pregătirile la un gulaş pe cinste. Acum am cu ce. Problema e să nu dizolve carnea. V-am pupat cu foc!

What is food to one, is to others bitter poison.

Adam Le Mesurier

Hanul Pescarilor

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 04 Mar 2013 14:14:00 +0000

Cred că toată lumea şi-a dat seama deja că am fost la Oradea. Şi cum nu am putut mânca doar într-un singur loc în cele două zile, m-am mai bucurat de un loc frumos.

Hanul Pescarilor din Oradea se remarcă prin multitudinea de gusturi pe care le poate satisface. Păi să vedem şi să le luăm pe rând. Dacă vrei să fii haiduc, cum am fost noi de exemplu, alegi hanul vechi. Blănuri, bănci de lemn, borcane imense de murături, orice ca să te simţi cât mai sălbatic cu putinţă. Dacă te simţi mai domnos, iaca atunci de pofteşte la sala de evenimente. În caz că simţi o sete năprasnică, trage o tură pe la crama de acolo. Nu am încercat daca au şi vinuri, dar bag de seamă că aşa o fi. Vara de o fi călduroasă, sari în piscină de te răcoreşte. E un fel de Jack of all Trades din punct de vedere al entertainment-ului.

Cum spuneam, noi am luat masa în hanul vechi. Blănuri de la sesiunile de epilat ale multor animale zăceau pe băncile din lemn lăcuit iar borcane imense de murături păzeau intrarea în restaurant. Ce-i drept, nici ai mei nu se joacă când pun murături, de ai nevoie de doi membri ai familiei să ridici un borcan şi îţi intră mâna până la cot când cauţi după o ceapă murată. Dar în astea mai un pic şi intram de tot. Chiar dacă nu sunt un mare fan al muzicii populare, melodiile care se auzeau în surdină mergeau perfect cu atmosfera de acolo.

După ce ne-am aşezat la masă, înainte să ne gândim la mâncare, trebuia să avem grijă şi de ficatul nostru. Am comandat două ţuici de-ale casei. Nu am fost dezamăgiţi deloc. Primele două lucruri pe care le-am remarcat au fost culoarea şi modul de servire. Ţuica era de o culoare arămie, care îmi şoptea că ar fi ţinută în butoaie de stejar şi era servită în pahare ţinute la frigider. Nici mierea nu a alunecat vreodata atât de bine pe gâturile noastre fine. Cât despre mâncare, iar pot spune doar de bine. Am luat ca aperitiv nişte jumări de peşte şi inele de ceapă prăjite. Mi-am adus aminte de concediul de la Sulina când am mâncat jumările. Combinate cu ţuica rece, au reuşit să ne dea o stare de comfort mai rar întâlnită. Cât să ne pregătească pentru ce a urmat. Un gulaş picant cu mămăligă, ciolan cu varză călită şi friptură de porc acoperită de ciuperci la grătar şi creier, servită cu cartofi natur. Toate prezentate pe nişte platouri de lemn care au sporit autenticitatea atmosferei. Şi toate stropite cu vin alb demisec. La butelcuţă. Ce mă deranjează mai nou prin unele localuri şi am observat şi aici este omniprezenţa lămâii în cazul decorării farfuriei. Nu prea dă bine la gulaş. La peşte este chiar recomandat. Dar să nu exagerăm. La final, la cât de ghiftuiţi am fost, nu îndrăzneam să ne uităm peste partea cu deserturi. Dar suntem nişte învingători, ce naiba! Pe jumătate. Am comandat o clătită umplută cu...surpriză. Aşa ne-a spus chelnerul. Am aşteptat cu sufletul la gură venirea pe lume a clătitei şi nu degeaba. Clătita avea umplutura similară cu cea de plăcintă de mere dar era inundată jumătate în sos de ciocolată şi jumătate în sos de caramel. Iar deasupra era presărată cu nucă. O multitudine de simţuri prin cavitatea bucală.

Spre ruşinea noastră, chiar dacă am îmbucat la un han al pescarilor, nu ne-am îndreptat spre peşte. Mai ales că ai voie să şi pescuieşti. Poate o fi fost vremea de vină. Aş vrea să am mai multe stomacuri să vă pot povesti de mai multe feluri de mâncare. Din păcate, rămâne pe data viitoare. Cel mai bine e să mergeţi voi şi să scrieţi impresii la comentarii. În cazul în care vreţi să vedeţi ce vă aşteaptă, iaca şi meniul aici.

We all eat, and it would be a sad waste of opportunity to eat badly.

Anna Thomas

Yo-ho-ho, şi-o comoară culinară!

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 24 Feb 2013 18:14:00 +0000

...cam aşa cântau piraţii descriși în cartea Comoara din insulă (Treasure Island) de Robert Louis Stevenson. Doar că la ei suna diferit, fiindcă băutura era temelie - Yo-ho-ho, şi-o sticlă de rom! În carte se povesteşte despre aventurile unui grup de marinari şi ale unui grup de piraţi care încearcă să găsească o comoară.

Eu am fost norocosul să găsesc o astfel de comoară culinară. De fapt, e impropriu spus că am găsit. Bunul meu prieten şi naş m-a ghidat spre restaurant. El înainte şi eu după. Localul cu pricina se află la Oradea şi poartă numele de Corsarul. Chiar venisem de pe drum, după o călătorie cu trenul şi după o perioada de răceală de cea mai fină calitate. Ce putea fi mai bun decât o masă copioasă. Zis și făcut.

Cum am călcat pragul restaurantului, am fost întâmpinaţi de o faţă prietenoasă care ne-a condus spre o masă liberă. Îl cheamă Ciprian şi e şeful de sală. Şi încă unul adevărat. Ştie cum să te facă să te simţi confortabil şi de-al casei. Ceea ce e foarte important în momentul în care ajungi într-un local.

Fiindcă şi eu şi naşul suntem nişte carnivori de clasă, nimic nu ar putea înlocui o carne de vită. Drept urmare, o tagliata de vită cu rucola şi pecorino (brânză de oaie tare, maturată cel puţin 7-8 luni) şi un pfefferseak urmau să sosească cu următorul transport. Între timp, ne-am întreţinut cu un vin rosé. Şi cu Ciprian, care ne-a îndulcit aşteptarea bucatelor. Uitasem să zic că am mai comandat ca şi garnitură nişte păstăi de fasole verde cu usturoi. Pe care nu le voi uita niciodată şi despre care vorbesc şi în somn. Atât de fragede și de dulci nu mai mâncasem niciodată. De friptură, cum se zice în popor, numai de bine. De la prezentare, textură, gust şi miros, doar calificative superioare. Friptura am cerut-o să fie medium. Încă nu am ajuns atât de nobil să pot să savurez carnea de vită în sânge. Sau poate că nu am afinităţi de vampir descoperite încă, deşi mă uit la Vampire Diaries şi la Twilight. La desert, nu ne-am putut abţine şi am comandat tortino fondente care este un fel de chocolate lava. Incredibil de aromat, cu un gust puternic de ciocolată, a încheiat o masă copioasă. Până să vină desertul, am apucat să îl cunosc pe Eugen, proprietarul şi totodată chef-ul de la Corsarul. Un om care a înţeles cum se face un business, cât de importanţi sunt clienţii şi oamenii cu care lucrează şi cât de mult contează calitatea şi prospeţimea preparatelor.

A doua zi am făcut aceeaşi mişcare dar de data aceasta însoţiţi de doamnele noastre. Ciprian, diplomat ca întotdeauna, după ce a luat comanda doamnelor, s-a îndreptat spre noi "Şi domnii? Ca de obicei...limonadă?" Maxim de spiritual. De data asta am ales paste mare e monti (surf & turf), mai o porţie de tagliate de vită și calamar el clasico (cu sos iute). Cred că mai mâncasem calamar de vreo trei ori până acum. Nu mănânc des fiindcă de câte ori l-am încercat era ca și elasticul de la haine. Dar acum, am trăit să gust ceva cu adevărat senzațional. Iar sosul iute a scos toată urma de răceală din mine. Am fost norocos să gust din toate bucatele și zic cu mâna pe inimă că nu mă așteptam la atâta delicatețe și finețe în prepararea lor.

De când am aşternut primele cuvinte pe blog, mi-am dorit să găsesc acel local despre care nu voi putea scrie nimic de rău. Acea părticică de rai, cum am scris şi în descrierea blogului. Unde eşti tratat cu respect, unde te simţi la fel de confortabil ca şi în sufrageria ta, unde poţi uita de problemele din ziua aceea, unde ştii că orice ai comanda va fi excepţional. Unde totul îţi va încânta papilele gustative. Şi acel prim loc pe care l-am găsit este Restaurantul Corsarul.

One of the very nicest things about life is the way we must regularly stop whatever it is we are doing and devote our attention to eating.

Luciano Pavarotti and William Wright, Pavarotti, My Own Story

Bugar'D - muşchetarul culinar

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 28 Jan 2013 13:24:00 +0000

Întunericul era tot mai copleşitor şi dura de ceva luni. Ochii i se obişnuiseră cu negrul de nepătruns şi stătea resemnat şi trist în singurătatea lui. Lumina soarelui era doar o amintire. La fel şi momentele în care era înconjurat de atâtea persoane, veselie şi bunăstare. Nu înţelegea de ce, dintr-o dată, toată lumea l-a părăsit. Era idolul lor, era zeul la care toţi se închinau. În fiecare seară erau în jurul lui, cântând, mâncând şi degustând beri. Era stropit cu apă când devenea prea încins şi lăsat în tihnă după ce ofrandele erau aranjate pe masă. Oare mai vin astfel de vremuri? Ce s-a întâmplat cu toţi acei oameni?

Cred că dacă gratarul meu ar avea un suflet, astfel de trăiri ar trece prin mintea lui metalico-lemnoasă. Îl cred şi eu. După ce o vară întreagă a fost iubit şi idolatrizat, acum stă cuminte sub o prelată. Dar e spre binele lui. Acuşi va fi dezvelit cu mare fast si stropit iar cu bere, grăsimea curgându-i printre dinţii metalici. Ce-i drept, îmi era şi mie dor de nişte mici clasici, fără prea multe fiţe. Doar cu muştar şi nişte cartofi prajiţi. De când iarna şi-a intrat în graţii, nu am mai făcut nici un grătar. Unde să te duci atunci decât într-un pub. Că doar nu o sa mă duc la teatru.

Ieşisem într-o seară, la câteva beri, într-un pub care mi-a placut. Şi ca mâncare şi ca băutură. Denumirea era mai ciudată şi înca nu am înţeles de unde vine - Bugar'D. Numele are ceva influenţe gen Alexandre Dumas, dar doar atât. Localul e foarte cochet aranjat şi se simte mâna de designer la multe lucruşoare pe acolo. Principala calitate este că te face să te simţi cumva ca acasă, nu ai impresia că ai fi undeva în oraş. Sau cel puţin aşa am simţit eu.

Şi cum ziceam, am plecat cu o poftă de mici de zile mari. Sau poftă de zile mari de mici. Oricum aş întoarce-o sună ciudat. Şi am comandat mici, vreo cinci bucăţi. Însoţiţi de o ploaie de cartofi prăjiţi. Tovarăşii mei de suferinţă au avut cartofi Bugar'D cu usturoi - un soi de cartofi fierţi, un piept de pui la grătar, iahnie de fasole şi coaste de porc. Totul bun şi timp de aşteptare cam mediu, aproximativ 20 de minute. Deci nu am leşinat de foame. Mâncarea a fost bine gătită şi, sincer să fiu, nu am ce să-i reproşez. Pofta de mici mi-a fost satisfăcută. Un singur lucru am de comentat dar nu se referă la mâncare. Se referă la abilitatea chelnerilor/iţelor de a şti să comunice cu tine în ceea ce priveşte modalitatea de plată. Nu e o situaţie unică, multe localuri au problema asta. Când cer să mi se facă nota, în caz că ar fi anumite probleme în emiterea notei de plată, mă aştept să fiu întrebat dacă plătesc cu un card sau în numerar. Ei bine, dacă nu sunt întrebat, înseamnă că modalităţile de plată sunt multiple. Teoretic da. Practic, doamna chelner s-a bosumflat şi s-a iritat toată, ca după o epidemie de varicelă, că trebuia să specific că plătesc cu cardul, fiindcă acum nu mai poate emite alt bon. Serios?! Sau poate nu ai chef sa-l anulezi. Noroc că am reuşit să facem o chetă mică şi să ne salvăm de la "ruşinea" de a nu avea numerar.

În rest, numai de bine!

De aici...poze cu mâncarea...

Ca să reflect şi mai bine pofta ce-am poftit-o de mici, am creat un mic poster pe care să-l afişez la următoarele sesiuni de grill.

Ca sa moara fibrobarili!

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 17 Jan 2013 12:52:00 +0000

Îmi sticleau maţele de foame şi stomacul mormăia de parcă înghiţisem un urs şi încă nu murise de la sucul gastric. Se făcea de ora şase jumătate piem. În mod normal te îndrepţi acasă la un piept de raţă la cuptor sau la nişte paste cu gorgonzola. Apropos de gorgonzola, mă tot pregătesc să mă laud ce sos bun de gorgonzola am făcut dar încă nu-mi iese ce vreau. Nici prea prea nici foarte foarte. Să revin. Deci, în mod normal, după serviciu, te îndrepţi spre o masă liniştită. Cum aveam programare la o sesiune de masaj fără finalizare, nu aveam mari speranţe să îmbuc ceva în următoarele două ore.

În drum spre sesiunea de terapie musculară, o minunată idee se naşte în mintea jumătăţii mele. "Hai să ne oprim la magazinul ăla naturist *********** **********. Bună idee, mai ales că trebuia să îmi reîntregesc stocul de Permen, Laba Ursului şi Sprânceana Crocodilului. Ca să nu uit de ceaiul din celulă de libelulă, bun la orice.

Când am intrat în magazin, mare minune că nu am făcut pagubă mare. Orice îmi dădeai puteam mânca. Cred că aş fi reprezentat o privelişte mirifică tot uns la gură de cremă anticelulitică cu ardei iute în timp ce ţineam în mână un borcan de ceaiuri de slăbit. Dar am rezistat tentaţiei şi am mers la secţiunea de fibrobaruri. Bar fără alcool eu nu am mai văzut, ce-i drept. Cu fibre, hai da. Că sunt tot felul de fiţoşi fitneişti cu tricouri în V, privire de măgar proaspăt masturbat şi epilaţi pe piept. În fine. Şi când am văzut multitudinea de fibrobaruri de astea, am ştiut că asta e chemarea mea. Ce să mai dau banii pe kebap sau alte prostii. Plus că face bine şi la trup. Şi la psihic. Mă arunc eu şi îmi iau aşa vreo patru feluri diferite. Unul era Milk and Egg...pe care-l ţin cel mai bine minte fiindcă am început cu el. Pe celelalte le-am ars când am ajuns acasă. Gust îngrozitor e prea puţin spus. Şi prostia mai mare era că l-am deschis în timp ce conduceam. Don't eat Milk and Egg and drive. Aşa ar trebui să sune un avertisment.

La început gustul a fost destul de acceptabil. Ceva gust de ciocolată şi cereale pisate şi digerate deja. Dar am ajuns la nota finală. Ca la un parfum. Se zice că la un parfum ai trei note. Aia finală îl defineşte de fapt. Aşa a fost şi aici. Un gust de leşie (cu toate că nu am mâncat niciodată) îmbinat cu un gust de untură stricată. La creme de la creme. Sentimentul pe care l-am avut a fost îngrozitor. Îmi doream moartea în timp ce mă feream să nu lovesc maşinile parcate, că nu reuşeam să merg drept datorită zvâcnelilor capului şi a icnetelor scoase. Niciodată, dar niciodată nu am aruncat nimic din maşină. Nu mucuri de ţigară, nu prezervative, nu conserve de cola. Dar acum goneam cu geamul deschis, scuipând în stânga resturile din gură. Şi nici nu aveam vreo maioneză să-mi clătesc gura. Vă rog, cei ce vreţi să slăbiţi, faceţi mişcare şi mâncaţi salată şi carne pe grătar. Nu mai încurajaţi pseudo soluţiile astea. Dacă nu ar fi cine să le cumpere, nici nu s-ar mai fabrica. Amin!

Fotografia este preluată de pe site-ul www.redis.ro. Drepturile de autor nu-mi aparţin.

Precizare: Acest articol nu se doreşte a fi o defăimare a firmei producătoare sau a produsului în sine. Nu este un articol plătit şi reprezintă doar părerea personală a autorului.