la un pahar de vorba

Scrisoare pentru Paul

2013-04-06T15:19:00.000+03:00

urasc apelurile telefonice matinale. si stii de ce? pentru ca azi m-au sunat sa imi spuna ca ai murit. incercam sa imi spun ca nu se poate, ca sigur vorbeste de altcineva, ca e 1 aprilie, ca... nu tu ai murit, ca e un cosmar in care nu vreau sa mai stau si vreau sa ma trezesc... dar tu ai murit, nu-i asa?

mai stii cand jucam table, la tine acasa, pe canapeaua aia pe care ati stricat-o, tu cu Dodo cand va arata ce mai invatse el la cursul de karate, si ne scoteam aproape toate piesele de pe tabla si radeam ca prostii cand ne scoteam? ne dadusera lacrimile si ne dureau obrajii de atata ras, dar nu conta, ne simteam bine.

chiar si cand a venit maica-ta sa ne certe ca facem prea multa galagie, ca e programul de liniste pe scara si trezim vecinii...

sau cand am fost la colindat, in anul ala cand chiar a nins de Craciun si ne-au spalat toti tinerii pe noi doi. inca mai aveam parul mare atunci. si tu il aveai mai mare. si cand am ajuns cu colinda la blocuri, eram asa de obositi incat radeam din orice. cate glume si bancuri am mai zis noi doi atunci, incat pe nimeni nu prea mai interesa colinda ci vroiau sa fie si ei langa noi sa rada...

mai stii atunci cand ai venit la biserica, intr-o vineri seara, direct de la unitate si erai imbracat in uniforma? ce mandru am fost atunci de tine. crestea inima in mine cand stateam langa tine. sau atunci cand nu puteam intra in biserica si a trebuit sa sari de la balcon...

stii, poate nu ti-am spus niciodata, dar ai fost un model pentru mine. mi-au placut modestia ta si naturaletea pe care o aveai. modul simplu si fascinant in care puteai desena muzica cu ajutorul chitarii. dar cel mai mult m-a impresionat ca nu te-ai descurajat niciodata in fata greutatilor, sau daca ai facut-o nu ai lasat sa se vada ca sa nu ii deznadajduiesti pe ceilalti...

ai fost si esti o piatra de aducere aminte pe drumul nostru catre Domnul. nu ai trait foarte mult, dar ai trait din plin si ai facut mai multe decat viseaza unii intr-o viata de om. oamenii buni mor de tineri, asa ziceam eu tot timpul, dar nu am vrut ca asta sa se refere si la tine. nu am vrut sa mori.

ai croit o carare dreapta pentru noi si pentru asta iti multumesc. o carare pe care avem datoria sfanta de a pasi cu incredere ca ne va duce mai aproape de Domnul inimilor noastre. m-ai invatat sa cant si te studiam in ascuns, pentru ca eram prea mandru sa accept ajutorul cuiva, dar sa stii ca am invatat asa de multe de la tine...

cand ai plecat din tara noastra, mai stii ce mi-ai spus pe scarile bisericii? erai foarte aproape sa ma faci sa plang cand ti-am vazut lacrima din ochiul drept. mi s-a facut pielea de gaina. sa stii ca am incercat sa fac ceea ce mi-ai spus. dar nu pana la capat. sper ca nu te-am dezamagit prea tare, chiar am incercat, crede-ma, chiar am incercat.

sa ne vedem cu bine Paul si sa ne vedem curand!
mi-e dor de tine!
varul tau,
Mihaita

Privind in urma cu manie...

2012-10-31T16:08:00.001+02:00

Nu mai retin unde am auzit prima data sau poate am citit acest:"Privind inpoi cu manie", dar stiu ca mi-a ramas intiparit in minte. Daca stai sa cugeti la cuvintele acestea si incerci sa patrunzi dincolo de intelesul care izbeste ochiul si mintea, vei gasi ca e foarte profund.

Unii il folosesc ca si un motto pentru incercarea de a-si schimba vietile, de a arunca la gunoi tot ce au trait pana in acel loc si de a incepe totul pe curat. Dar, si asta o spun din experienta mea, oricat ai incerca sa stergi cu buretele, trecutul nu dispare. Poti sa il omiti pentru o vreme, sa il ingropi, sa il scufunzi in Marea Uitarii, dar intotdeauna va ajunge sa te bantuie si sa te traga inapoi.

Imi place fatalismul cuvintelor:"Mergem inainte, ca inainte era mai bine." Nu stiu cum se face, dar atunci cand ne lovim de un obstacol sau traversam o perioada din viata noastra, putin mai fasta, imediat ne refugiem in trecut. Acolo unde era cald si bine. Acolo unde, intr-o seara geroasa de vineri, te retrageai in solitudinea camerei tale, ascultai ceva bun, luai o carte in mana, sorbeai cu pofta dintr-o cana plina varf de lapte si cacao calda, apoi te puneai pe citit, invelit in patura ta preferata, nestingherit de problemele oamenilor mari. Erai copil, totul era mai simplu, mai frumos, mai romantic...

Si suntem multi care ne traim viata, tragand intotdeauna cu ochiul spre trecutul nostru "glorios", incercand sa mai retraim acele sentimente dupa care tanjim. Interesant e faptul ca arareori cand ne amintim trecutul, ne refugiem in clipele noastre cand eram stricati. Ci, aproape intotdeauna, ne refugiem in clipele minunate. E ca un fel de drog... de care nu putem sa ne lasam... sau nu vrem.

Problemele apar cand incercam sa ne cladim viitorul. Cum am putea sa ne construim viitorul daca tot timpul privim spre trecut? Oare asta nu ne face sa gresim din nou? Sa repetam greselile si apoi sa zicem resemnati:"Istoria se repeta", fara sa realizam ca de fapt noi suntem vinovati pentru asta?

Am inceput scoala de soferi. Si unul din primele lucruri care le-am invatat pe propria piele, e ca atunci cand conduci, n-ai voie sa te uiti, sau mai bine zis, sa te lasi uitat privind in oglinda retrovizoare, pentru ca atunci cand te uiti din nou in fata, vei vedea ca masina nu mai merge drept si inevitabil un obstacol iti apare in fata.... si tragi tare de volan, franezi, te panichezi... si trebuie sa pornesti de la inceput totul... ambreiaj, viteza 1, un pic de acceleratie...

Dar, in acelasi timp, cand conduci, trebuie sa arunci cate-o privire in oglinda retrovizoare, sa te asiguri... Daca atunci cand iti cladesti viitorul, mai privesti din cand in cand in urma, nu e problema, fa-o doar ca sa te asiguri ca nu repeti greselile, dar, sub nicio forma, sa nu ramai in contemplare... de-acolo apar problemele....

Cliseu: viata e ca un drum cu doua benzi pe sens, orice ai face, oricat de grabit ai fi sa ajungi la destinatie, inevitabil va trebui sa te intorci pe prima banda, pe banda ta de siguranta... ai grija cand te intorci la locul tau de siguranta, sa nu fie altcineva acolo....

intamplare...

2012-10-06T13:41:00.000+03:00

intr-o zi am fost si eu, ca tot omul, la frizerie, pentru a-mi ajusta podoaba capilara care incepea sa ma transforme intr-o forma fara forme cu apucaturi de singuratic inconjurat de oameni. nu stiu altii cum sunt, dar mie nu imi prea place foarte mult schimbarea. adica, sa nu ma intelegeti gresit, voi renunta la prieteni si prietene dar la tanti frizerita care ma tunde de cand eram prunc imi e foarte greu sa renunt... call me a romantic if you will..

nu stiu de ce dar mi se pare un gest destul de intim ca cineva sa te tunda... mai ales cand auzi foarfeca langa urechi sau simti lama trecandu-ti pe gat, infiorandu-te la gandul ca in orice moment se poate lasa cu o balta de sange sau de .... sa lasam doar o balta de sange.

si stand eu acolo, asteptandu-mi randul, n-am putut sa nu observ ca era si un baiat cu mama lui. el sa tot fi avut vreo 18 ani. si era foarte nelinistit, adica plin de viata. curios, sociabil, saluta pe toti, vorbea cu toti.

cand l-am vazut, am zambit si mi-am spus in mine: uite un om care traieste. nu mare mi-a fost mirarea cand a venit si s-a asezat langa mine si m-a intrebat: " tu ai prietena?" am zambit si i-am raspuns politicos: "nu. nu am."

el scoate telefonul si imi spune:" eu am prietena. in fiecare zi vorbim. cat e ceasul oare? ca trebuie sa o sun la 6. asa ne-am inteles. atunci e ora noastra... de-abia astept"

zambind, il intreb:" si... cum o cheama?", "Melinda" mi-a venit raspunsul imediat. "si... o iubesti?" m-a privit putin pierdut, s-a uitat catre maica-sa, apoi din nou catre mine si n-am sa pot uita privirea ce mi-a aruncat-o. era ceva amestecat intre dezgust si furie.:" pai nu ti-am spus ca e prietena mea?"

atunci am inteles. mi-am cerut scuze, dar era prea tarziu si-a luat telefonul si a plecat inapoi langa maica-sa. lacrima.

eu nu stiu cu adevarat ce inseamna sa iubesti. stiu ce inseamna sa apartii cuiva, sa te indragostesti, sa tii nespus de mult la o persoana... dar daca ma pui sa iti zic ce inseamna sa iubesti, ma voi pierde... dar el stia ce inseamna sa iubesti. el iubea deja. in modul lui stia.

amandoi aveau sindromul Down...

where the streets have no name....

2012-09-19T21:04:00.001+03:00

"suntem doar oameni!", asa imi spunea cineva cu multi ani in urma. nu stiam exact ce vrea sa sublinieze. acum stiu. nu neaparat pentru ca am trait si experimentat mai mult sau pentru ca am ajuns sa cunosc mai multi oameni. pur si simplu inteleg.

e ca atunci cand faci subit un click in gandurile tale si toata ceata se retrage speriata din jurul luminii raspandite de un raspuns care tocmai s-a nascut, dupa multe framantari si scaldari in oceanul ilogic care ne guverneaza deseori gandurile. ~~poate doar cand dormim totul devine logic si cineva ne transmite raspunsul sub forma visurilor pe care nu le intelegem sau pe care le prea uitam.~~

suntem doar oameni. ce simplu e totul acum.

suntem doar oameni. nu demi-zei, nu demiurgi, nu ingeri, nu demoni. suntem doar oameni. nu-i asa ca e mai simplu acum cand intelegi asta?

de ce sa caut perfectiune cand eu insumi sunt o fiinta imperfecta? de ce sa incerc sa devin mai bun cand eu din strafundurile mele sunt deja putred? nu mai bine imi accept conditia si imi traiesc fericirea asta mica, pamanteasca, care indrazneste sa se opreasca in dreptul meu?

ce simplu e sa te ascunzi sub masca asta. sa nu tanjesti la mai mult. sa fi multumit cu cat esti. sa nu mai cresti. sa ramai aici. aici si acum.

mi-ar fi extrem de simplu sa ma predau in fata fatalismului:"suntem doar oameni". dar nu pot. eu vreau mai mult. nu-mi trebuie mocirla mediocritatii in care se scalda cu atata placere toti cei care se multumesc cu nimicuri.

da. nu imi este si nu imi va fi usor. dar de cand am inceput eu sa aleg drumul usor sau lin? ce rost are sa mergi pe un drum fara o destinatie? am auzit ca nu conteaza ce drum alegi, conteaza cine te insoteste. frumos.

dar pentru mine, drumul meu imi e mai important decat persoana cu care il parcurg. pentru ca nu ii asa? la final, fiecare e raspunzator pentru alegerile pe care le va fi facut in decursul vietii...

Testamenul mortului

2012-07-14T12:13:00.000+03:00

„Urmașilor mei Văcărești
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire.”

Este, poate, unul din cele mai cunoscute testamente romanesti. Este o dorinta lasata cu limba de moarte de catre Ienachita Vacarescu, pentru neamurile de Vacaresti care aveau sa ii succeada, dar eu cred ca acest testament nu era destinat doar lor.

Oamenii mari de cultura traiesc dupa un crez interesant: ei nu isi mai apartin doar lor ci intregului neam, intregului popor care i-a zamislit. "De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a..", ei ajung de fapt sa infieze intregul popor.

Datoria pastrarii amintirii si a dorintelor ne revine noua, generatiile nascute dupa ei. Noi suntem cei care ar trebui sa luptam sa ducem pana la capat, aceste testamente lasate cu limba de moarte, nu pentru adulatie ci pentru o ridicare in cultura a neamului nostru.

Dar am uitat lucrul acesta. Am ajuns sa ne batem joc de limba noastra, de originile ca si natiune, de tot ce inseamna unitatea unui popor.

Degeaba avem poezii ca ale lui Alexei Mateevici:

"Limba noastra-i o comoara
În adâncuri înfundata
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata. "

daca am uitat cine suntem.

In loc sa pastram standarde ridicate, coboram standardele ca sa avem generatii de semidocti ce se cred demiurgi si umpluti de genialitate. Toata lumea stie ca pe un prost nu ai ce sa il inveti. El este infinit in ceea ce stie.

Toata lumea asteapta cu nerabdare examenul de Bacalaureat, dar nu pentru a vedea care e promovabilitatea ci ca sa se indestuleze cu "perlele de la BAC". Si rade lumea cu lacrimi. Sunt cele mai bune glume, pentru ca sunt create instant sub presiunea examenului. Si radem de prostia generatiilor...

Pe mine ma cutremura acest lucru. Pentru ca din an in an sunt din ce in ce mai multe "perle". Si asta ma infioara. Acum il inteleg pe fostul meu diriginte din liceu, cand spunea:" ma gandesc cu groaza ca voi si cei care vin dupa voi, vor fi generatiile care imi vor plati mie pensia..." si noi radeam cu pofta...

"Sper că VA plăcut. Cred că o să mai vin şi la anul."... asa a scris un elev la finalul foii de examen....

fara mine, eu

2012-04-26T21:28:00.000+03:00

si mi-am promis candva ca nu voi mai privi in urma. nici macar cu manie. ci cele trecute sa fie trecute si marea uitarii sa le inece, in valuri napraznice sa le zdrobeasca si nimeni, nici macar spumele albe sa nu le mai astearna pe nisipurile vietii mele.

asa mi-am promis.

si m-am tinut tare. am privit cu incredere si chiar cu putina emotie. o emotie a nerabdarii. o emotie a avantarii in necunoscut. acolo unde altii nu au mai fost. si asta pentru ca drumul meu e unic. poate semana pe alocuri cu drumul tau, dar nu te amagi, drumul meu imi apartine intrinsec mie.

am pasit pe noul drum cu dorinta de a fi eu. doar eu. dupa cum spunea un filozof, Heidegger, mi se pare: "Orice om este întotdeauna infinit mai mult decât ce ar fi dacă ar fi numai ce este." am vrut sa testez asta. am vrut sa fiu doar ceea ce sunt.

si lupta mea nu a fost deloc mai usoara. m-am luptat cu mine insumi, sa vad cine e mai tare. ciudat. am invins si am pierdut instantaneu. dar nu am devenit mai eu. ci acelasi eu ma aratam in fiecare oglinda. de le-as fi spart pe toate...

dar am invins. acum e timpul sa ma recladesc din daramaturile inimii si constiintei mele. voi face din mine un eu cum n-am mai fost pana acum. ma voi opri din nou in dreptul tuturor lucrurilor mici ce ma inconjoara. vreau sa fac parte din nou din povestile simple ale dragilor mei.

am lipsit prea mult din lumea mea.

astept cu emotie mainele care va veni. si cine stie poate atunci te voi intalni. si cine stie, poate atunci ma voi intalni cu adevarat....

voi fi un dement

2012-02-18T12:17:00.000+02:00

cu cateva zile in urma, am citit un articol din presa despre un studiu care m-a facut sa imi pun niste intrebari. in urma acestuia, nu mai retin care era scopul lui, se afirma ca mersul incet este un semn de viitoare dementa.

am ramas interzis. cei care ma cunosc, stiu ca una dintre caracteristicile mele e faptul ca nu ma grabesc atunci cand pasesc. umblu incet, cu pasul apasat, avand timp sa privesc in jur, sa urmaresc mediul incojurator, oamenii, cainii, prostia omeneasca in general.

zilele trecute am vazut un tata tanar care isi tragea pe gheata fiul. am zambit. dar apoi am vazut ca nimeni dintre cei care treceau pe langa noi, nu a observat momentul. toti se grabeau sa ajunga undeva. si atentia lor era orientata inspre gheata ascunsa sub praful murdar de zapada, ca nu cumva sa alunece.

oare de ce ne temem sa alunecam pe gheata? ne e frica de cadere? ca ne-am putea lovi? sau, nu cumva ne este teama ca ne va vedea cineva cazuti si va rade de noi? cred ca rusinea ne impiedica de prea multe ori sa facem anumite lucruri, care in alte circumstante, le-am face cu bucuria juvenila de care suntem capabili.

nu stiu daca voi deveni dement. dar stiu ca in aceste momente, toti cei care isi refuza viata sunt niste dementi. toti cei care trec pe langa lucrurile marunte si nu se mai pot bucura de nimic ci stau cu spatele strans de grijuri si ingrijorari, care uita ce inseamna sa fi om, care dau vina pe toti si toate pentru nesansele lor, toti care sunt frustrati ca nu au mai mult decat ceilalti, sunt niste dementi.

nu pot sa imi explic lumea in care traiesc decat prin dementa. asa ca poate, pe finalul vietii, voi reintra si eu in randul oamenilor normali si voi dobandi un pic de dementa....

p.s.: studiul a fost facut pe batrani de 67-75 de ani....

in seara asta, logout everybody!!!

2011-12-24T11:11:00.000+02:00

de cu seara am putut observa oameni harnici care isi carau bradutul in casa, sau altii care isi impodobeau balconul, sau pe altii care ascultau obsesiv colindele lui Hrusca, acest Chuck Norris al colindelor, cu volumul la maxim.

ce mai, toata lumea se pregateste de sarbatoare. brad, beteala, sarmale, prajituri, nuci si mere, aerul festiv impanat cu miros de carnati prajiti serviti musai cu un pahar de moare, asezonat cu multe rasete si voie buna, cu grupuri de copii care si-au inceput colindul mai devreme ca in alti ani. totul e prezent pentru a pregati cadrul Craciunului sarbatorit romaneste.

de dimineata m-am trezit in armonia zgomotelor bataii de covoare de la 3 blocuri. nimic nu te anunta mai clar ca urmeaza o sarbatoare ca si curatenia sau mai bine zis batutul covoarelor. si se intrec batausii de covoare intre ei: care bate mai repede, care bate mai clar, a cui zgomot e mai puternic, a cui zgomot dureaza mai mult.

ma face sa imi amintesc reclama aia veche impotriva maltratarii copiilor, in care o fetita cu dungi vinete pe mana, se uita pe geam si vede pe un om care bate covoare cu foarte multa rautate si fata zice in mintea ei: eu n-am sa bat niciodata covoare... pentru ca le doare..

colindatori din toata tara, uniti-va. inchideti in seara asta messengerul, facebook-ul, dati logout din orice si iesiti afara. duceti vestea buna la toata lumea. lumea virtuala poate sa astepte o noapte. dar noaptea colindului e doar o data pe an. nu o risipiti.

si daca suntem cuminti, poate Domnul ne va intregi bucuria colindului asternand peste noi praf de zapada...

roman din nou....

2011-12-19T13:17:00.000+02:00

sunt din nou acasa. desi in ultima vreme am mai multe acasa-uri decat eram obisnuit. peste tot, se pare ca eu ma simt acasa. stiti cum se zice ca acasa e acolo unde iti e familia sau prietenii? pai la mine se pare ca e un pic diferit. adica eu ma simt acasa acolo unde sunt eu.

si da. cele mai faine revederi sunt cele rare si scurte. alea cand nu ai timp sa iti desfasori pe de-a intregul tot arsenalul din dotare. alea cand se spun doar lucrurile bune si lasi o impresie perfecta despre tine. sau cel putin incerci sa o duci la perfectiune.

la o revedere rara, pana si vechii dusmani se bucura de tine. si iti zambesc si radeti impreuna, glumiti si pare ca vechiul razboi a fost lasat uitarii. e doar o aparenta. daca se intampla sa stai mai mult, au o placere perversa in a scoate armele ruginite si de a le poleia cu manie.

am avut si o intalnire interesanta cu clujul impodobit. mai ales ca am avut o companie deosebita si rara. o domnita cum doar in povestile cu zane mai gasesti. cred ca din cauza ei, imi parea orasul murdar si cu lumini saracacioase. as fi vrut sa ii arat frumusetea orasului. dar tot ce imi parea frumos inainte, palea si devenea urat atunci cand o priveam pe ea.

stiti cand mi-am dat seama ca sunt in Romania? prima data, cand auzeam in autobuzul din aeroport pe un roman plangandu-se ca a avut bagajul de cala de 20 de kg iar cel de mana de "doar" 15 kg... iar al doilea moment a fost in baia din aeroport: nu era deloc lumina. banuiesc ca incercau sa faca economie de craciun...

la revedere, draga mea...

2011-12-10T13:08:00.000+02:00

azi am asistat la moartea ultimei flori.

nu stiu ce floare era. din care familie se trage. stiu doar ca era galbena cu 4 petale mari si crestea alaturi de suratele ei intr-un manunchi mare de plante care cand se odihneau pe pamant, cand se avantau cu o incredere oarba spre cer.

de cand am vazut-o prima data, mi-a ramas intiparita in subconstient. ajunsesem sa o pot pozitiona cu ochii inchisi. atunci cand ma gandeam la ea, inchideam ochii si faceam in gand drumul pana la locul in care a fost asezata cu grija. si nu greseam niciodata.

suratele ei, au avut destine diferite. unele au fost furate de maini indragostite, altele au fost pangarite de cainele administratorului, care facea ce facea si tot in mijlocul florilor isi gasea de lucru. altele n-au fost la fel de puternice ca ea si s-au vestejit la primul vant rece.

ea scapase.n-avea miros, in schimb, avea o petala putin diforma. in mijlocul unei petale, era o pata mare neagra, ciudata. cei care cautau frumosul, au ocolit-o. cine vrea sa dea flori imperfecte fiintei dragi? cainele n-a ajuns la ea. cred ca nici lui nu ii placea.

abia dupa vreo doua saptamani de la instaurarea vremii reci si mult dupa ce toate suratele ei disparusera, am gasit-o fara o petala. in aceasi zi, desi fusese soare si cald, a mai pierdut 2 petale. iar azi, am gasit pe jos ultima petala. floarea isi avea capul plecat. un fel de imi pare rau, greu de deslusit pentru straini. dar eu il simteam.

oare a murit ca ii venise vremea? sa fi fost frigul de vina? sau, poate singuratatea i-a taiat orice pofta de viata.

la revedere prietena draga, sper ca odraslele tale sa incalzeasca inimi tacute, ca tine...

o iubire interzisa mie...

2011-11-26T13:17:00.001+02:00

povestea de azi e cam asa: in camera mea am o musca.

la inceput am fost surprins de ea. camera in care locuiesc e foarte curata si bine intretinuta(doar e camera de hotel si zilnic vine cineva sa faca curatenie), asa ca nu ma asteptam, ca intr-una din zile, pe mana mea sa se aseze o musca.

nu e nici prea mare, nici prea mica. cum sa zic eu, e asa, de marime normala. nu pare a avea defecte vizibile, poate doar ceva probleme psihice. o fi suferind de singuratate si ea. saraca...

la prima intalnire, gandul meu reactiv a fost sa o ucid. asa ca mi-am plesnit una peste mana, de imediat s-au format pe pielea mainii mele, umbra a patru degete. nu-i nimic, mi-am zis, cel putin am eliminat-o definitiv. dar am uitat regula de aur a criminalilor in serie: no body, no crime.

am crezut ca am pulverizat-o, de-aia nu a lasat urme. ah, du-te si vezi-ti de treaba! in timp ce ascultam muzica, am inceput sa aud o tertza zumzaita. imediat mi-am ciulit urechile, mai ceva ca un iepure, ca sa localizez sursa.

cand ma uit mai atent, prin camera mea curata, musca mea dansa pe muzica. cand se oprea muzica, se linistea si ea. cand incepea muzica, isi incepea si ea dansul. eram deja iritat. adica cum? ma face pe mine o musca?

asa ca am inceput un razboi in toata regula cu ea. haine lovind peretii, ziare plesnite... am aruncat chiar si cu apa dupa ea, sperand sa ii ud aripile. niciun succes. am pus apa cu zahar sa o momesc si am asteptat. si am asteptat. si iar am asteptat. nemiscat. asa de nemiscat ca mi-a venit somnul.

m-am dus sa dorm. dimineata, chiar cu cateva secunde sa imi sune ceasul, ce credeti? musca imi defila pe nas...

intr-un final, am renuntat sa ma mai razboiesc cu ea. a castigat. asta nu e o musca lenesa de-acasa. nu e musca ardeleneasca. asta e dinaia italiana. calitate superioara, ce mai!

acum, imi impart singuratatea in 2. eu si musca mea.... pana se va plictisi si ea de mine si va pleca la altul...

nu te grabi, savureaza!

2011-11-19T14:11:00.000+02:00

m-a amuzat un coleg italian, care astepta in capatul scarilor sa urc, pentru a putea el cobori. si eu urcam lejer, ardeleneste. fiecare pas, bine conturat si asezat pe treapta care trebuie, cu incredere, zambitor si impacat. nu ma grabeam, pentru ca stiam unde vreau sa ajung, cat am de urcat si ce trebuie sa fac dupa ce ajung sus. vazusem drumul asta in mintea mea de prea multe ori.

il vedeam cum se macina asteptand sa urc. si cand in final ajung sus, se uita la mine si ma intreaba:"ma, why you not hurry?"(un amestec de italiana cu cuvinte englezesti, norocul lui e ca asa vorbesc si eu engleza, asa ca ne intelegem perfect). i-am raspuns zambind:" if I hurry, I make mistakes. if I not hurry, I make mistakes. so why hurry?"

am auzit un aforism romanesc care spunea ca cine se grabeste va intarzia. eu cred ca lumea se prea grabeste. inspre ce? time is money? pentru cine? sigur nu pentru cei care muncesc...

unul dintre fratii mei, imi zicea cu multa vreme in urma ca banii nu se fac muncind. nu l-am inteles atunci. acum da. daca lucrii si iti dai tot interesul, vei fi platit decent. atat. vei avea bani de la un salar la celalalt. si Doamne-fereste de o nunta...

eu sunt multumit si impacat. vorba unei bloggerite: n-am chior de ban dar mintea mi-e avere. subscriu. desi.... nu stiu ce sa zic de ultima parte, am mari retineri.

am intrebat mai multi oameni zilele acestea:" esti fericit/a?". stiti ce raspuns am primit? aproape de la toti era acelasi raspuns:"nu sunt. dar imi doresc foarte mult." oare de ce avem nevoie pentru a fi fericiti? posesiuni materiale? jumatati de persoane? iubire? pace? liniste?

ce-ar fi daca nu ne-am mai grabi? cred ca daca ne-am face timp sa savuram tot ceea ce ne inconjoara: oameni, lucruri, am fi pusi fata in fata cu o dimensiune noua a existentei din care am avea doar de castigat.

Ps.116:7 "Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine."

o persoana confortabila

2011-11-12T14:22:00.000+02:00

oare ce inseamna sa fii o persoana confortabila?
ca sa ma explic. in acceptiunea mea, o persoana confortabila e acea persoana in preajma careia iti place sa stai, te face sa te simti bine. gasesti placere in a fi in preajma acelei persoane fara niciun motiv aparte. pur si simplu te simti confortabil in prezenta ei.

stateam si ma gandeam zilele acestea, ca am avut ocazia sa cunosc foarte multa lume. sa vizitez 2 tari diferite, sa trec prin alte doua tari, sa intalnesc oameni de la marginile pamantului. si nu glumesc cand zic de marginile pamantului.

chiar am cunoscut oameni din irlanda, anglia, franta, germania, austria, spania, italia, egipt, china, vietnam si chiar din puerto rico. oameni diferiti. cu stiluri de viata diferite. cu infatisari diferite. cu trairi diferite.

si totusi, dupa o vreme, intotdeauna primeam o declaratie care la inceput m-a uimit. si inca ma uimeste. de fiecare data mi se spunea ca sunt foarte de treaba si o persoana confortabila.

nu stiu ce inseamna asta.

cineva mi-a spus chiar ca in prezenta mea se simte frumoasa.(asta poate insemna si ca eu sunt urat si prin comparatie cu mine ea e frumoasa...)

un posibil raspuns pentru intrebarea mea, e prin prisma a ceea ce sunt eu in raport cu ceilalti. intotdeauna imi place sa cunosc omul. sa vad ce strafunduri are. sa vad cum infloreste inaintea mea. eu nu cred ca toti oamenii sunt frumosi. dar cred ca fiecare are ceva frumos in el. si mie asta imi place sa vad si sa scot in evidenta.

unul dintre sefii din birou, unde lucrez aici in italia, in fiecare dimineata ma saluta cu un: "Buna Dimineata", putin stalcit in romaneste. dar care intotdeauna ma face sa zambesc.

oare cum ar arata lumea, daca fiecare din noi am cauta frumosul din celalalt. daca am cauta ceea ce ne apropie si nu ceea ce ne dezbina...? daca am pune persoana celuilalt deasupra persoanei noastre?
dar poate cer prea mult...

am revenit

2011-11-05T12:58:00.000+02:00

au trecut aproximativ 6 luni de cand nu am mai scris pe blog. si poate as fi continuat sa nu mai scriu daca nu ar fi fost o multime de prieteni si cunoscuti care m-au indemnat sa incep din nou sa postez.
recunosc ca mi-au lipsit intalnirile cu voi. mi-a lipsit scrisul acesta. si se pare ca daca nu exersezi un lucru, ai toate sansele sa iti devina strain. nu sunt eu bun la expunerea ideilor mele, sunt altii care o fac mult mai bine, dar eu nu scriu pentru ca sa ma masor cu cineva, ci scriu pentru ca imi place.

am vazut in dimineata aceasta o reclama foarte stupida: o domnisoara draguta sta la un bar uitandu-se dupa barbati. langa ea vine un tip dragut. in fundal se aude o voce care spune:"vrei sa stii daca sunteti compatibili? trimite sms cu textul: "amore, urmat de numele tau si apoi de numele lui"(se pare ca se referea doar la fete) si o sa-ti primesti raspunsul."

intradevar, dupa ce trimite tipa sms-ul, instant primeste un sms inapoi in care i se spune ca au o compatibilitate de 3%. ce se intampla in continuare? domnisoara noastra ia un pahar de pe tejghea, plin(evident), al carui continut il arunca peste baiat. acesta ramane masca. nevinovat saracu`.

ati inteles de ce reclama e stupida? nu? bine, hai ca va spun eu de ce o consider stupida(chiar daca e si amuzanta):
dragostea nu poate fi cuantificata in numere si procente. ea inseamna sa descoperi persoana respectiva, sa o cunosti si sa o alegi ca fiind parte integranta a vietii tale. si dragostea inseamna acceptare. aleg sa te iubesc.

compatibilitatea in dragoste e un termen inventat de cei care n-au stiut vreodata sa iubeasca.

ultima postare

2011-04-30T19:39:00.000+03:00

am decis ca este timpul sa inchid si blogul. dupa doi ani de zile de impartasit ganduri cu voi, bucurandu-va sau intristandu-va, am ajuns la un punct in care consider ca e timpul sa ma opresc aici. nu mai am ce sa va spun.

mi-am sters contul de pe hi5 si mi-am dezactivat contul de pe facebook.

motivatia?

am descoperit ca lumea virtuala ma transforma in ceva ce nu vreau. lumea virtuala e buna intr-o singura directie. te invata sa te vinzi. si sa minti. in lumea virtuala poti fi ce vrei, mai putin ceea ce esti.

sunt doar o fatza in multime. nu sunt mai special ca altii. daca ai trece pe strada pe langa mine, nici macar nu m-ai recunoaste. e prea mare diferenta intre cine sunt eu si cine sunt eu virtual. lucru care consider ca nu e sanatos.

am ajuns sa petrec prea mult timp in lumea virtuala si sa nu mai traiesc real.

de aceea pun punct aici.

eu nu sunt la fel de puternic ca si voi. eu ma pierd prea repede si prea usor. de aceea prefer sa ies din lumea asta. stiu ca o sa fie greu, pentru ca totul e ca un drog. dar sunt increzator ca voi reusi.

renunt acum, pana nu voi ajunge sa fac greseli ireparabile.

voi lasa blogul deschis inca o saptamana, astfel incat sa aiba toti sansa sa citeasca postarea asta si sa nu aiba intrebari tampite. urasc de ce-ul.

toate cele bune,
Mihai Oaida

cine stie cum se vindeca o furtuna?

2011-04-19T21:47:00.000+03:00

de cateva zile tot incerc sa scriu ceva si nu reusesc. oricat as vrea,
nu pot sa imi focalizez ideile. sa le dau curgere si logica. si ma frustreaza
lucrul asta.

nu pentru ca as fi bun in a avea logica sau curgere. mi se intampla prea des ca
ceilalti sa nu ma inteleaga, desi in mine am o logica coerenta si un fir rosu
care trece prin toate ideile care le expun.

ci pur si simplu ma frustrez la incapacitatea mea psihica de a ma exprima. poate e
si din cauza ca, aici, inteleg in italiana, vorbesc in engleza si gandesc romaneste.
poate si asta sa fie un motiv. poate fi altul, mai dureros si mult mai adanc inradacinat.

ascuns acolo in strafundurile mele, unde nu mai caut de prea multa vreme. am renuntat
sa ma mai introspectez. prea ma deprima asta. dar totusi, uneori e necesara introspectia.
fuga de probleme nu le rezolva. poate doar le schimba. sau adauga altele noi.

si ne pricepem, sau mai bine zis ma pricep asa de bine sa adun problemele si sa le
ascund sub pres, in speranta ca voi scapa de ele. dar de fiecare data cand pasesc
peste ele, le simt cum imi inteapa talpa si ma impiedica in a merge mai departe.

unele probleme sunt nerezolvabile.

altele sunt rezolvabile partial. compromisuri.

altele, cum apar, se rezolva de la sine, fara nici cel mai mic efort personal.

de as avea pricepere sa pot sa le diferentiez corect. prea mult incerc sa rezolv
probleme nerezolvabile si sa las nerezolvate cele care s-ar rezolva singure.

si uite asa ma trezesc ca imi complic existenta. macar daca ar fi vorba doar de a mea,
poate nu m-ar deranja prea tare. dar parca prea des, ajung sa complic existenta celorlalti.
sunt ca o furtuna de vara. vin pe nepregatite, stau putin si la plecare las dezastru.

cine stie cum se vindeca o furtuna?

invers...

2011-04-06T21:49:00.000+03:00

aseara,
am admirat
constelatia noastra...
mai stii?
aia de ziceai
tu ca-ii caru`mic,
iar eu ca-ii "m" intors
si ne certam apoi
ca prostii
pe strada,
in drum spre...

mi-a aparut un
zambet cald
la gandurile
noastre mici:"asa-i ca o sa
ne facem mari
si-o sa lucram
si-o sa avem bani
sa ne cumparam
dulciuri
si cola la doza...?"
"asa-i..." inganam...

mai stii cand
am baut prima
noastra cafea impreuna?
stateam mandrii
ca doi oameni mari
si tineam tacticosi
ceasca in mana
cum vazuseram
noi la filmele
alea cu americani..

shugar?
nou, thench iu
si radeam apoi
ca smintitii
si-asteptam
sa ne dea cineva
oscarul pentru ce-am jucat...

dar nu ne-a spus
nimeni
ca nu se acorda
oscaruri
pentru prima iubire...

o sa...

2011-03-24T21:32:00.000+02:00

... si-atunci, m-am asezat jos, mai mult prabusindu-ma. si am tacut cu toata fiinta mea. am incercat sa inteleg. dar n-am putut pricepe. totul se misca cu o viteza ametitoare. diformitatea lucrurilor crestea in juru-mi. normalul meu nu isi mai avea baza. logica se pierduse de mult.

era o priveliste ciudata. un tablou nonconformist in care pictorul incearca sa ne convinga de rotunjimea patratului. totul a devenit mult prea complicat. linii si forme se intre-patrundeau intr-un amestec ciudat de lucruri si viata....

din frunze cresteau copaci care infloreau radacini, apa adunand praful in stanca. pene ce dadeau din pasari...
am fost coplesit. nici nu stiu cand lacrimile au inceput sa imi intre in ochi.

m-am ridicat atunci de jos, am intins mana cu teama si am inceput sa desenez normalitatea mea... o line.. un cerc.. un triunghi, un patrat... un pamant, un cer, o apa, un soare, o luna, un peste, o pasare, un copac, o floare, iar la final am desenat un om.

imi semana. l-am pus stapan peste lumea mea, lumea mea care a inlocuit abnormalitatea asta.
l-am lasat singur sa invete sa se bucure de ea. si am plecat sa transform tot universul. i-am spus ca am sa ma intorc.... ma astepta oare? i-am facut si o ea ca sa nu fie singur. ce s-a mai bucurat. fiinte incomplete fara mine....

oare ce voi gasi la intoarcere? mi-am trimis gandul inainte... dar s-a intors foarte umilit... cred ca e timpul sa dau ochii cu fiinta ce-mi seamana. oare ma va recunoaste? sper ca da. mi-am impregnat chipul in fiecare lucru ce l-am desenat. chiar si in el l-am pus... trebuie sa ma recunoasca.
e timpul sa ma intorc. mi-am terminat treaba. am zabovit prea mult... ma asteapta oare? o sa ma recunoasca? o sa...

dragostea ca un pahar de sare...

2011-02-14T20:34:00.000+02:00

asa. e 14. zi de cosmar. de bucurie. de surpriza. de vis. de cadou. de ce vreti voi. e o zi speciala. pentru unii. dar si pentru altii. poate avea o conotatie pozitiva. sau doar una negativa. trebuie sa fi incult sa nu simti ziua asta. e la fel de importanta ca si facebooku`.. daca n-ai cont nu "ezisti". tot asa, daca nu sarbatoresti ziua asta esti un insensibil si nu iubesti. ever.

ma intreb daca, cei care acum sunt intr-un loc special, avand parte de un moment special, alaturi de cineva special, constientizeaza ce inseamna sarbatoarea asta a lui cupid. fain om cupid asta. nacazul cu el era doar acela ca se indragostea prea repede si de oricine.

sarbatoarea indragostitilor? da. pentru ca multi dintre cei care azi sunt indragostiti, maine nu vor mai fi. indragostiti, evident. cand zic maine nu ma refer strict doar la ziua de 15. si da. sa sarbatoreasca acuma cu persoana actuala... ca la anu` avem prospaturi..

a te indragosti nu e acelasi lucru cu a iubi. si cred ca sunteti si voi constienti de asta diferenta. ca o relatie sa mearga ai doo posibilitati. fie sa iubesti persoana. fie sa te indragostesti de ea in fiecare zi. a doua varianta mi se pare romantica de-a dreptul. si nu imposibila.. ci doar improbabila.

azi, trecand prin centrul clujului, am auzit fara sa vreau, cum ii cununa unu pe doi. si la un moment dat zice:
"cetatean ionel, o iei in casatorie pe timp de o zi pe cetateana cordelia sa iti fie jumatate, sa iti fie sfert, sa iti fie..." si nu mai stiu ce a indrugat acolo. da` mi-a placut progresia inversa:" jumatate-sfert".. cat adevar....

dragii mei, indragostiti-va des, dar sa iubiti o singura data.

un vers din piesa asta:

While poets try to engineer definitions of love
You know all I can think of is you

ma pensionez.... anticipat.

2011-02-01T18:48:00.000+02:00

Cineva m-a intrebat:" ce planuri ai de pensionare?"....

Azi, i-as da un cu totul alt raspuns...

campia turzii

2011-01-27T19:44:00.000+02:00

campia turzii-orasul in care e bine sa locuiesti.

ce afirmatii curajoase fac unii dom`le...

un gest frumos sau doar unul normal?

2011-01-14T19:29:00.000+02:00

azi am fost martor la un gest care m-a pus pe ganduri. eram in autobuz si intr-una dintre statii s-au urcat o gasca de ~~tigani~~ romi. au mers fara nicio discutie in spatele autobuzului. nu si-au cumparat bilete. dar era ceva de asteptat.

la un moment dat, din gasca respectiva, a venit la caserita un prunc. nu cred sa fi avut mai mult de 6 ani. s-a ridicat pe varfuri, tinandu-se cu o mana de tejghea si cu cealalta mana a intins banii si a cerut un bilet. casierita, i-a luat banii si i-a dat biletul.

dar copilul n-a plecat de langa casierita. asa ca, aceasta a inceput un dialog parinteste cu pruncul respectiv:

"da` pentru cine ai luat biletul?"

"pentru mine, tanti."

in acel moment, pentru o clipa m-am gandit ca poate e un inceput de normalitate. ca se poate... ce pacat ca nu se face primavara cu o floare...

oamenii din jur au inceput sa zambeasca parinteste cand l-au auzit pe prunc. casierita i-a luat biletul si i-a dat inapoi banii si o bombonica....

nu stiu daca a procedata bine casierita. insa gestul pruncului de a-si cumpara bilet, chiar daca nu ii trebuia, pentru ca era prea mic, ma face sa cred ca mai este speranta... sau a fost doar ceva de moment?

ridic doar din umeri si ma intreb: a fost un gest frumos sau doar unul normal?

macabru

2011-01-12T19:03:00.000+02:00

o zi cetoasa. un accident stupid. victima a murit. articol in ziar. la final de articol, semnul like de la facebook...

curiosii sa dea un click.

o familie isi va plange moarta. restul... vor transmite condoleante prin like-uri facebookiene?

blestem

2011-01-05T20:36:00.000+02:00

de ce suntem nemultumiti?

chinezii au un blestem. v-am mai spus de el: "fie sa primesti tot ce iti doresti si sa traiesti vremuri interesante.."
la o prima vedere e absurd sa zici ca asa ceva poate fi blestem. e asa de frumos ambalat in ganduri bune si de dorit pentru a le ura cuiva... si totusi.

recunosc ca ma framant cu acest blestem de peste un an de zile. si subtilitatea lui m-a cucerit definitiv. stiti de ce? cand primesti ceea ce iti doresti, renunti cu atata usurinta la ceea ce ai deja. si stim foarte bine ca masuram calitativ un lucru in masura in care il pierdem.

cu alte cuvinte, abia atunci intelegi valoarea "ceva"-ului, doar cand ajunge sa iti lipseasca. pana atunci, obisnuinta te orbeste. nu realizezi cu adevarat prietenia unui om, decat dupa ce o pierzi. nu constientizezi golul care il poate casca in tine absenta cuiva, decat dupa ce renunti cu buna stiinta la acel cineva si inlocuind cu ceva-ul dorintelor tale.

iar despre vremuri interesante... well, cuvantul interesant nu inseamna neaparat ceva bun si de dorit. vremuri interesante pot insemna si zbuciumuri. si morti. si razboaie. si pierderi. si....

de ce suntem nemultumiti? chiar trebuie sa pierdem tot ce avem pentru a realiza profunzimea si plinatatea ce ne-o ofera in stare bruta si fara masura ceea ce avem?

sper sa nu trebuiasca sa ajungem acolo.

desi...

Sa dam ungurilor Ardealul!!!

2011-01-04T20:53:00.000+02:00

s-a promulgat legea educatiei. numa` ce am terminat de urmarit discursul presedintelui. a spus o gramada de lucruri interesante si faine. a fost logic in ceea ce a afirmat. presupun ca sunt mai multe lucruri care raman nespuse. ca asa e la orice lege.

sunt pro? sunt contra? sunt roman? sunt anti-maghiar? ce intrebari stupide. sincer sa va spun, chiar mi-ar placea ca macar 25% din ce a afirmat presedintele tarii sa se indeplineasca. dar mi-e teama ca nu se va intampla asa. si nu doar ca mi-e teama, dar sunt perfect constient de asta.

se tot bate moneda ca daca se face "Ceva", ungurii or sa rupa ardealul de romania. daca nu se face "ceva", ghiciti ce: ungurii vor rupe ardealul de romania. in orice caz: miza e ardealul. sperietoarea e/sunt ungurii sau prin asociere UDMR-ul. care nu e partid politic ci uniune...

sunt ardelean. si stiti ce zic eu? daca minoritatile vor sa aiba scolile lor: sa le aiba. daca vor sa li se predea doar in limba lor si in comunitatile lor sa se vorbeasca doar limba lor: asa sa fie. pe mine nu ma afecteaza. de pierdut eu nu am ce pierde. in schimb ei, vor pierde enorm.

stiti de ce zic asta? pentru ca le va fi apoi f greu sa lucreze intr-o companie romana, asta asa ca exemplu. le va fi greu sa se inteleaga cu romanii care le vor fi colegi. cand vor incerca sa vorbeasca cu un roman, vor fi luati in ras din cauza dezacordurilor grave.

in momentul cand te izolezi ai de pierdut.

iar frica de secesiune... sa fim seriosi. nu noi ne-am unit si nu noi ne tinem uniti. cei care au putere de decizie la nivel mondial sunt aceia care ne dicteaza granitele. niciodata n-am fost stapani pe ceva. apropo, pentru cei care ati mai iesit din tara sau ati vorbit cu straini, nu vi se pare prea mare coincidenta cand ne tot spun ca budapesta e capitala tarii?

alta e motivatia aici. in ardeal sunt bani. in ardeal se munceste. in ardeal se gandeste. in ardeal este aur.... oare cum ar arata ardealul daca ar avea autonomia economica pe care si-o doreste? pentru ca doar un tampit poate crede ca in ardeal se doreste autonomie teritoriala... nu. vrem sa ne administram banii cum dorim.

prin legea educatiei s-au pus bazele separarii universitatii Babes-Bolyai. cel putin asta am inteles eu. asta e teama unora. asa, si? nu o sa mai fie un colos universitar? ghinion. desi eu cred ca daca se urmareste interesul universitatii si nu interesele personale, ea va dainui. din pacate, nu traim intr-o lume idilica ci intr-una umana, in care interesul propriu primeaza interesului colectiv.

stiti ceva? oare il intereseaza pe amaratul care n-are ce manca, faptul ca gyuri si iuan nu mai merg la aceeasi scoala? nu prea cred. in schimb, prin separarea apelor, se poate arata cu degetul spre celalalt ca fiind vinovat pentru situatia mea grea.

e normal. tu esti de vina. pentru ca esti diferit. sau cel putin te percep diferit... si pentru asta te urasc. restul sunt detalii...

imi placea reclama de la Diesel: be stupid! sunt sigur ca nu o sa va placa gandurile mele care lovesc in amorul de roman-verde al unora... dar ce sa zic: hai, fiti Diesel!!!

p.s.: sa dam ungurilor ardealul... sa ne stim scapati de o grija...