Arta portretului și memoria omului

Richard Clayderman

2013-04-08T12:19:00.001-07:00

Minunatele melodii instrumentale ale lui Richard Clayderman. Delectați-vă.

Madona maramureseana

2011-07-10T05:54:00.000-07:00

Este una dintre cele mai frumoase picturi ale maestrului Constantin Dipşe şi, precum orice alt obiect de o frumuseţe copleşitoare pe care-l contempli şi căruia îi dai târcoale pentru a-i admira rotunjimile, îmbinările, selecţiile şi pentru a-i înţelege resorturile creatoare ascunse privirii inocente, el îţi stârneşte o oarecare sfială, datorată măreţiei. Şi spun acest lucru fără sfială: Madona Maramureşeană este o capodoperă. Este o capodoperă pe care am admirat-o în mărime naturală (aproape cât un stat de om), în expoziţia „Esenţe”, organizată în prezenţa artistului nonagenar, în iunie/iulie 2009 în sala „Gh. Focşa” de la Muzeul Naţional al Satului din Bucureşti.

Chiar dacă inocenţa privirii îmi lipseşte, fapt ce mă include în categoria contemplatorului profesionist, nu-mi lipseşte prospeţimea percepţiei. De aceea, voi încerca printr-un discurs descriptiv şi argumentativ, să decodific, pe cât îmi stă în putinţă, estetica Madonei Maramureşene pe care o propun într-o primă lectură picturală.

Tema religioasă este tratată laic, căci pictorul abordează sacrul într-un mod aparent profan, dând Fecioarei cu Pruncul înfăţişarea unei ţărănci din Maramureş. Dar câţi pictori de dinaintea lui, chiar din vechime, nu au făcut oare acelaşi lucru, preluând chipul Mamei şi al Pruncului din preajma vieţuirii lor? De fapt, se petrece o hierofanie, o sacralizare a unui chip din viaţa de zi cu zi. E felul pictorului de a spune că femeia din viaţa lui, poate soţia şi, poate, copilul lui, fac parte din Trinitatea divină; îi preamăreşte ca pe acea Fecioară cu Pruncul. In fond, fiecare mamă, repetă la infinit istoria sacră a Maicii Domnului. Particularul devine astfel, Universal.
În pictura lui C. Dipşe, Mama, şezând, îşi ţine Pruncul în poală, cu mâna dreaptă ca suport, iar cu mâna stângă, cea a inimii, susţine mâna stângă a pruncului, aşezată delicat în palma ei. Este semnul unei rezonanţe delicate între bătăile inimilor lor, cu atât mai mult cu cât copilul este aşezat pe partea stângă a corpului matern. Apropierea obrajilor o regăsim în arta renascentistă (ca la Filippo Lippi, de exemplu) şi chiar în cea bizantină (ştiut fiind că spre deosebire de icoanele catolice, în cele bizantine e permisă reducerea distanţei dintre Mamă şi Fiu). Prin această îngemănare a obrajilor, în pictura lui C. Dipşe, jumătate din faţa Mamei dispare în umbra celei a Pruncului. Copilul Divin caută ochii materni, fără să-i întâlnească în raza privirii lui, căci pleoapele Mamei sunt pe jumătate lăsate, poate sub povara viziunii unui destin ce se împlineşte cu multă durere.

Monumentală, deoarece ocupă aproape trei sferturi din dimensiunea tabloului, Madona este îmbrăcată într-o ie albă, închisă la gât, cu mâneci lungi şi bufante, şi, pe alocuri, cu irizări roz, ce corespund simfonic, carnaţiei rozalii a pruncului ce stă în poala ei, dar şi culorilor complementare rozului (mov sau lila) din motivele decorative ale covoraşului, plasat în partea de jos a tabloului. În fota pe care o poartă, ea însăşi ocupând un mare spaţiu pictural, sunt alternate albastrul (culoare a creaţiei dar şi a imaginaţiei, a divinităţii, dar şi a visului) şi roşul (culoare a vieţii, dar şi a morţii, a patimii, dar şi a pătimirii), culori primare ce se regăsesc, în diferite nuanțe sau valori tonale derivate din acestea (grena, mov), în formele decorative din fundal. Pictorul are o preferinţă marcată pentru culorile esenţiale pure, aproape cristaline (albastrul, roşul, galbenul), pe care le întinde pe pânză printr-o tuşă liniară, amplă, egală. În modul cum întinde culoarea pe pânză, artistul se detaşează aici de impresionismul maestrului său, Nicolae Dărăscu, şi de tuşele foviste ale pictorului Camil Ressu (cum se poate vedea în „Moară în peisaj”), un alt spirit tutelar al lui Constantin Dipşe, din perioada studiilor sale. În modul cum concepe relaţia sa cu aplicarea culorilor, C. Dipşe este mai curând un Gaugin român (şi mă gândesc mai ales tablourile sale cu motive florale). Deseori, culorile din pictura sa creează, prin alăturare, iluziile optice cromatice, ca în acel exercițiu de influență cromatică reciprocă cu pătrate care au centrul gri și marginile luând, rând pe rând, alte culori. Astfel, griul din centrul pătratului se închide sau se deschide, părând să dobândească chiar alte valori tonale din pricina culorii care-l înconjoară, de la roșu, galben, portocaliu, albastru, verde etc
Mai mult, Dipşe iubeşte lumea satului, de care se simte organic şi simbiotic legat. Dovadă a acestei necontenite întoarceri la lumea satului sunt nenumăratele forme decorative ce se împletesc pe fundalul pânzelor sale, inspirate de arta ţărănească a ţesăturilor din gospodăria rurală ori din elementele de arhitectură ale caselor de la ţară.

     Ambianţa tabloului Madona Maramureşeană este creată cu astfel de motive de ţesături, toate lucrate cu migală şi cu o mare pasiune pentru detaliu. Ritmicitatea desenului şi minuţiozitatea repetării, parcă la infinit, a aceleiaşi figuri, indică faptul că C. Dipşe nu se lasă condus de o inspiraţie la voia întâmplării, pentru că este un pictor iubitor de riguroase compoziţii, cu migăloase perfecţiuni geometrice sau poliedrale. Accentul pus pe decorativitate, ca la Gustav Klimt, susţine tema tabloului, şi nu este doar un pretext pentru analiza cromatică sau descompunerile de culoare.
     Pânza are, așadar, o compoziție geometrică migăloasă în care Mama și Pruncul formează un romb uriaș sau două mari triunghiuri suprapuse pe latura de bază, pe un fundal de pătrate bine marchate și dreptughiuri abia vizibile. Eclerajul pare să vină din partea stângă, fiindcă apar, pe alocuri, în îmbrăcămintea purtată de Mamă drapaje abia vizibile ale țesăturii iei și fotei, dar, de fapt, lumina este răspândită în mod egal, subiectul este luminat din plin, nu există clar-obscur în pânza lui Constantin Dipșe.
     Pictura Madona Maramureşană a lui Constantin Dipşe, poate da viaţă unei expoziţii, ea singură, ca unică lucrare, graţie valenţelor sale spirituale atât de măiestrit evidenţiate de talentul compoziţional şi colorisic al artistului.
(Acest articol a fost publicat mai întâi în revista ARTOUT din luna iunie: vezi linkul: http://www.artout.ro/ )

Justyna

2011-07-10T05:20:00.000-07:00

      Dacă eroinele lui Turgheniev, de o frumusețe vaporoasă și delicată, inteligente, modeste, harnice, tari în virtute și în spirit, ar fi coborât în lumea reală din paginile romanelor lui, cel puțin una dintre ele ar fi arătat exact ca Justyna. Mă voi strădui să-mi găsesc cuvintele pentru a o descrie, acele cuvinte care nu se pot naște în fața măreției, pentru că ea, măreția, te lasă mut.
     Mai curând îmi vine a crede că, nu știu cum, Turgheniev a întâlnit-o, cu un secol în urmă, și s-a insiprat, văzând-o. E dovada cea mai clară că realitatea ne inspiră și că, de nenumărate ori, depășește cea mai bogată imaginație.
     Este un suflet mare, cum puține sunt. Este un om de cuvânt și loial, cum, iarăși, și mai puțini sunt. Este plină de calități, de virtuți, și dacă va fi având defecte, eu nu știu care îi sunt, eu nu i-am găsit niciunul.
    Perla din scoică nu se vede din primul foc: te uiți și vezi doar o scoică ca oricare alta, în culori nu prea vii, alb, cenușiu, verzui, cu striațiile circulare obișnuite. Ai putea trece mai departe, la altă scoică, dar ochii ei de un albastru luminos, 'ochi mierâi' cum ar zice bunica mea din Ardeal, te rețin și-ți râcâie stratul de indiferență: sunt ochi clari ca apele mărilor din sud cu irizări solare, iar zâmbetul este luminos, reținut și misterios, în același timp. Rar am auzit-o râzând cu poftă. Privirea ei te trimite la perlele din scoică. Pentru că, să fim înțeleși, e o scoică care produce în continuare perle și nu face parte nicidecum din rândul celor care se mulțumesc doar cu una.

Draga mea Izaro

2010-07-01T13:37:00.000-07:00

Venea din Țara Bască , vestită pentru activitățile teroriste ale E.T.A., aflată în veșnic conflict cu guvernul spaniol, dar, am aflat mai târziu, spaniolii apreciau enorm gastronomia bască reputată pentru modul natural prin care se potența savoarea autentică a mâncărurilor, în care nu se puneau multe aromatizante, ci doar sare și piper. Avea o înfățișare sobră, abordând în vestimenție numai culori terne, lipsite de atractivitate: maro închis, gri, negru, vișiniu foarte închis, bleumarin, parcă erau culori ale gherilei, ale fofilării și prelingerii pe lângă ziduri, deși ea, ca prezență, nu era deloc ternă. Se impunea, era simpatică, destul de prietenoasă, deșteaptă, punea suflet în ceea ce făcea, era pasionată de lingvistică și avea păreri foarte ferme. Intâlnindu-ne într-un spațiu al conviețuirii zilnice (nu vă gândiți la prostii: eram doar vecine de apartament!), împărțeam bucătăria, baia, cât și holul de trecere, am ajuns să ne împrietenim la cataramă. Deoarece era o veșnică coadă la obținerea cheii penru a accede la spălătorie (una singură pe etaj și nu întotdeauna mergeau pe etajul respectiv, fiindcă de cât erau de solicitate, se stricau mașinile de spălat) ca să-ți speli rufele și lenjeria de pat, când primea una dintre noi cheia ne înștiințam reciproc, deși aproape instantaneu, cum ne ajungea cheia în palmă, eram căutate la ușă de diferiți solicitanți, care ne priveau complice și cu priviri de vițeluși de lapte pentru a obține favorul de a primi măiastra cheie înaintea tuturor celorlați. Așa am aflat, ducându-i o dată rufele la spălat, că singurele lucruri colorate viu, vesel și cu modele copilărești (cum i-ar fi stat încă bine la vârsta ei) erau șosetele. Fundalul lor de un roz aprins, cu dungulițe pestrițe; ori de un albastru intens cu fluturași micuți; ori de un roșu pur și puternic cu floricele de câmp și margarete; fie de un verde crud cu baloane și mingiuți viu colorate, toate erau de-a dreptul uimitoare prin diversitate, împestrițare și un freamăt ascuns de veselie și joacă. Așa trebuie că erau soșetele unui copil, nu al unui adult. Și atunci mi-am dat seama că își ținea bine ascunsă latura copilărească, ludică, a personalității ei, că exteriorul asemănător hainelor era grav și sumbru, tocmai pentru că intrase de timpuriu în contact cu o problematică apăsătoare, îndoctrinată (cum se întâmplă atunci când pe umerii unui copil sunt puse poveri grele) prin sistemul instituționalizat al școlii și al mass-mediei. Ca și cum peste un trandafir ai fi turnat apă fiartă sau cenușă și n-ar mai fi rămas din el,vie și neatinsă de contaminare sau de fluidul ucigaș, decât rădăcina.

Florence

2010-03-28T09:54:00.000-07:00

Deși nu era frumoasă, era o franțuzoaică plină de vitalitate și de-a dreptul trăznită. Sau poate numai extravagantă. Era o bună organizatoare de întâlniri și avea excelente idei privitoare la predarea limbii franceze. Era, cred, o foarte bună didacticiană. Iși cunoștea bine meseria și și-o făcea cu plăcere. Era cam egocentristă, ca să nu spun de-a dreptul egoistă, o zgârie-brânză, de fapt prin această atitudine dezvăluia ceva dintr-o caracteristică națională care, nu degeaba, s-a perpetuat pe plan internațional. Era puternic individualistă și-și aronda cu o atitudine seniorială tot ajutorul pe care-l putea primi din partea unora mai mărunți (cum considera ea în mintea-i îngustată de aroganță), sub nivelul ei de trai și de civilizație. Uita, prea adesea, că umanitatea este un tot, o mare inimă care are nenumărate camăruțe pulsatile și care trebuie să învețe, la unison, să se sprijine pentru a susține activitatea globală. Deh, prea individualistă, avea și idei de-a dreptul trăznite. S-a îmbrăcat odată, e drept că și constituția ei scheletică, de vegetariană înveterată, o avantaja, în.... pagini de revistă de modă la o discotecă! A rămas de pomină, de buhul târgului, chiar dacă era un bal mascat la care fiecare avea libertatea să vină cum dorea. Imi amintesc că-și prinsese paginile între ele cu ace de siguranță și cu bolduri, pe care, dansând ca o apucată, le pipăia din când în gând, ca să nu le găsească desfăcute...A fost, ce mai!, de comă, cum dansa cu foile de revistă (era vorba de revista ELLE), prinse una de alta într-un echilibru precar, fiindcă, de ce se mișca mai furtunos, de aceea acele intrau mai adânc în materia paginilor și le puteau sfâșia, fără preaviz, la cea mai fragilă mișcare de dans.

Kseniya Simionova

2010-03-05T04:14:00.000-08:00

Iată pentru iubitorii artei desenului, un spectacol televizat de desen, dat de o tânără, frumoasă și talentată ucraineancă, Kseniya Simionova, câstigătoarea unui important concurs de tinere talente și, spun important, deoarece a câstigat un premiu de 75 000 de lire sterline. Nu-i așa că i-a fost dat pe drept? Admirați-o!

Eric Belgianul

2010-02-28T12:02:00.000-08:00

Când i-am arătat desenul pe care i-l făcusem, îmi amintesc că s-a strâmbat ușor. Nu știu de ce unii pretindeau că am realizat caricaturi și , probabil, Eric se credea la fel de seducător ca și compatriotul său din romanele Aghatei Christie, Hercule Poirot. Minus mustața acestuia și efortul aceluiași de a și-o căni, pentru a înșela, măcar aparent, memoria anilor înscrisă în trupul său rubicond. Eric era slab și osos. Cu niște ochelari ce-i dădeau aerul unui cititor devorator de biblioteci întregi. Nu prea era comunicativ, oricum nu încerca să fie prietenos și zâmbitor, ca majoritatea de acolo, cu puține excepții. Cum era, de pildă, Roberto, un italian, despre care am să vă vorbesc mai târziu. Totuși, când i l-am arătat, s-au nimerit să fie prin preajmă și niște franțuzoaice, care imediat au început să ciripească vesele (mi s-a părut și ușor perfid, ca și cum l-ar fi luat, subtil, peste picior) și să-l convingă că-l suprinsesem bine, așa cum era aici, în desenul ăsta. S-a mai uitat o dată, mai atent, dar impresia i-a rămas la fel, în ciuda îndemnurilor aprobatoare a celor din anturaj. Pentru mine a fost clar: se vedea mai frumos decât îl recreasem eu.

Danuta P. si insusirea timiditatii

2010-02-03T04:57:00.000-08:00

Lucra ca bibliotecară la Institutul de Filologie și o simpatizam cu atât mai mult cu cât observam la ea o 'virtute' pe care o avusesem și eu cândva: timiditatea. De ce ar fi timiditatea o virtute? o să mă întrebați. Ei, bine, cred că răspunsul depinde, ca de obicei, de punctul de vedere din care încerci să pătrunzi problema. De altfel, vedeți bine că am pus niște ghilimele tocmai pentru că nici eu nu sunt prea sigură dacă este sau nu așa cum am zis. Totuși, pentru a fi considerată o virtute, timiditatea trebuie să aibă ceva pozitiv în ea însăși atât pentru persoana în cauză, cât și pentru cei din jur. Pentru individul timid denotă o lipsă de încredere în sine, o teamă de cei din jur (apropiată, uneori, de 'sociofobie') și o sfială față de capacitatea proprie de judecată. Imi amintesc de celebrul scriitor al lui 'Aleph' care făcea elogiul timidității într-o conferință despre orbire, timiditate despre care el însuși credea că este o calitate (nu ne spune de ce) pe când era tânăr, iar la bătrânețe și-a schimbat radical părerea, devenind, deci, dintr-un tânăr timid un bătrân vivace. Trăgând concluziile de rigoare, aș putea susține că tinerețea e a timidității, iar bătrânețea e a siguranței comportamentale, ea fiind dată, de fapt, de factorul 'experiență'.
In măsura în care timiditatea te face să te îndoiești de tine însuți și te stimulează să fii și mai bun decât crezi că ești sau te trage te mânecă discret pentru a te pune să judeci de zece ori un lucru înainte de a te pronunța, atunci cred că este un lucru bun. Și mai poate fi socotită pozitivă, tot în măsura în care se opune tupeului grobian și nesimțirii grosolane ale atâtor ...elefanți care calcă în străchini cu nepăsarea celor ce se cred îndreptățiți să ignore voit sentimentele și emoțiile celorlați.
Dar...
Schimbând perspectiva, nu pot să nu mă gândesc la afirmația lui Baudelaire dintr-un vers celebru: 'Par delicatesse, j'ai perdu ma vie'. In momentul în care timiditatea îți paralizează voința și toate acțiunile ce s-ar naște din ea, atunci ea devine daunătoare pentru omul timid pe care-l face să lâncezească într-o perpetuă smiorcăială de sine depresivă. Deși omul timid este și sensibil și delicat, dacă se menține într-o astfel de postură pașnică și neangajantă, atunci devine victima sigură a tot felul de ipochimene agresive și de o obrăznicie demolatoare.
Timidul se deschide cu greu. E ca un boboc de floare, de care trebuie să ai grijă cu infinită răbdare, ca să se deschidă și să-și dezvăluie comorile sufletești. Un timid are, tocmai din pricinile pozitive enumerate mai sus, o bogăție sufletească și psihică uimitoare.

Din nou Cayetano

2009-12-24T17:08:00.000-08:00

Imi plăcea de el fiindcă avea o calitate rară la bărbați (cu excepția celor care nu practică meseria...ascultatului, cum ar fi preoții și spionii): știa să asculte și nu aveai deloc impresia că nu participă la comunicare. Vorbeam tot timpul verzi și uscate, râdeam unul de altul uneori cu maliție, alteori cu bonomie. El râdea de...limba română, care era, o spunea glumind, o limbă slavă, căci iată: '? Como dices a la 'nieve' en rumano? me preguntaba ello. 'Zăpadă', contestaba yo y anadiaba: 'Pero, de vez en cuando, utilizamos tambien la palabra 'nea' que es de origen latino y mas poetica'. 'Sea como dices, pero creo que lo mas frecuente es 'zapada', no es asi?' Și văzând cum mă încruntam, căci nu-mi convenea să fim făcuți...slavi, de unul care avea tenul alb al vikingilor din nord și scăpase ca prin miracol de amprenta maură asupra feței lui (majoritatea spaniolilor pe care-i întâlnisem aveau fața tuciurie, măslinie, a neamului arab cu care se amestecaseră cândva), izbucnea într-un râs șmecheresc, ca și cum mi-ar fi dat cu tilfa. Și apoi era rândul meu să râd de el, în fața mirărilor exprimate cu glas tare referitoare la cât de nedreptățiți sunt ei spaniolii de opinia internațională, având în vedere cât de cumsecade sunt și cât umanitarism zace în ei, ei, care n-au asuprit pe nimeni, niciodată...Săream ca arsă și-ncepeam să-i enumăr capetele de acuzare cele mai vestite și pe care părea că le ignoră cu bunăștiință: masacrul conchistadorilor spanioli asupra populației băștinașe, a aztecilor și incașilor, din vremea primelor descoperiri teritoriale: Hernando Cortes și Francisco Pizarro etc La asta, era rândul lui să încrunte din sprâncene, iar eu râdeam de mă prăpădeam în fața bosumflării lui, deh, nu mai putea poza și nu mai putea să-și dea aere de mare civilizat în fața mea, care veneam, chipurile!, din sălbăticia și barbaria ținutului scitic.

http://sites.google.com/site/luanaaldor/paginadepornire

2009-11-14T12:31:00.000-08:00

http://sites.google.com/site/luanaaldor/paginadepornire
What means to be child: his behaviour, his thoughts, his hobbies, his questions. Psychological approach of children and a point of view from inside.

Celine - o călătorie la capătul anorexiei

2009-11-03T06:51:00.000-08:00

Era o franțuzoaică micuță și subțirică, simpatică foc, fără fumuri de mare locuitoare a țării hexagonului. Era de loc din Bretania și avea acasă o grămadă de pisici, punct la care am subscris imediat cu elan. Era atât de minionă și fragilă, croită pe calapodul unei miniaturi prețioase lucrată cu migală și cred că ea ar fi intrat pe urechea acului din poveștile arabe despre cămile, derviși și djini. Mă uimea tiparul acestei 'croieli', cu atât mai mult cu cât se opunea celui din care eram eu, așa încât am devenit imediat prietene la cataramă, justificând aserțiunea care vorbește despre uniunea contrariilor. Odată, am întrebat-o ce mănâncă, fiindcă ori de câte ori ne întâlneam, uimirea mea suia, într-un crescendo, spre stupoare, văzându-i puținătatea trupului și întrebându-mă în secret dacă o ființă atât de diafană, cum trebuie că au fost elfii din mitologiile nordice, se mai hrănește și cu altceva decât cu aer. 'N-am mâncat nimic azi ', îmi zicea. 'Și nu ți-e foame?', mă miram eu de pe poziția unei mâncăcioase. 'Deloc', îmi surâdea ea vag încurcată.
Și ca să-mi dovedească că, totuși, nu face parte dintre făpturile aeriene pomenite și că știe ce înseamnă mâncarea solidă, am intrat împreună într-o cofetărie, de unde a luat un pumn de cornulețe (prăjiturile și dulciurile pregătite în bucătăria leșească sunt vestite) cu nucă: pe unul și l-a reținut, l-a ciugulit un pic, și apoi mi-a zis că s-a săturat, iar pe restul mi le-a pus mie în palmă.
De unde să știu eu pe atunci că există și oameni ce suferă de inedia sau care practică acest lucru ca pe un stil de viață sau ca pe o credință, dacă viață se poate numi, faptul de a nu mânca și a nu bea nimic, nici măcar apă?!? Hindușii cred că asceții trăiesc numai din forța lor vitală (prana) și n-au nevoie de mâncare și nici măcar de apă...Ca un fel de Budha.
Poate că Celine era un budha feminin.

9. Cayetano...iarna

2009-09-15T22:32:00.000-07:00

Pe vremea lui Balzac, acum aproape două secole, era la modă o teorie (nu se știe nici azi cât de științifică, dar epistemologia științei a pierdut mult teren) despre corespondența dintre elementele feței, ale unei fizionomii, nas, buze, frunte, obraji, ochi, urechi și tipul de om pe care îl dezvăluie acestea. Balzac a fost influențat de această teorie și chiar din primul său roman, 'Les chouans' (ȘUANII), dezvăluie în portretizările pe care le face personajelor sale aceste corespondențe. Ceva asemănător teoretizează și Cezar Petrescu în romanul său romanțat despre viața lui Eminescu. Parafrazându-l el spune cam așa: jumătatea de sus a feței de la vârful nasului spre creștet reprezintă spiritualitatea omului, intelectul, iar partea inferioară de la nas la bărbie semnalizează despre trup, senzualitate. 'Trupul - fratele nostru porcul' - vorba lui Constantin Noica.
Teoria purta numele de frenologie în timpul lui Honore și etimologic vorbind e o...să-i zicem știință despre mărimea frunții, a calotei capului și, implicit, a dimensiunii creierului.
O frunte mare și lată, va fi semnul unui gânditor profund. Niște buze groase - marca unei persoane hedoniste, dedicată șieși, egocentristă și urmărind satisfacerea propriilor plăceri.
Ați zice că e neserios să te iei după astfel de judecăți și tipologii umane cam abracadabrante.
DAR - de curând am dat peste un manual de criminalistică pe care l-am răsfoit cu mare curiozitate și citit pe alocuri. Peste ce credeți că am dat la capitolul ...fizionomii de criminali și descrieri de semnalmente tipice clasei? Peste frenologia de acum aproximativ 200 de ani, din vremea creatorului lui Eugenie Grandet!

8. Cayetano din Valladolid

2009-08-30T07:28:00.000-07:00

De la el am învățat una dintre cele mai nostime glume legate de specificul onomastic spaniol. Cum știți spaniolii au câte patru nume, de zici că-s moștenitori ai unei dinastii, dintre care: unul este numele de familie al tatălui, al doilea nume este cel de familie al mamei, iar următoarele două (sau numai unul, după caz) sunt prenumele copilului, unul dat de mamă și celalalt de tată. Așa că cineva pe care-l cheamă JUAN ANTONIO LOPEZ GONZALEZ, a moștenit numele de familie ale celor două familii care se reunesc în persoana lui. Ce frumos că, după ce s-a muncit
în durerile facerii, mama își poate pune amprenta legală asupra copilului. A fi purtătorul unui nume de clan matern (în egală măsură în care porți si numele clanului patern) înseamnă că amândoi au drepturi și obligații față de copil și că pot lua măsuri legale spre binele lui, fără să le încurce nimeni ițele cu atitudini adverse. Mama apare ca ființă socială recunoscută prin acest simplu fapt al transmiterii numelui matern. A-ți transmite numele de clan înseamnă, pe de altă parte, o recunoaștere a unui întreg șir de mame, ridicate la rangul de făuritoare de ginte, și nu de obscure genitoare, pierdute în umbra alcovului, a bucătăriei sau a treburilor mărunte și rutinare din gospodărie.
Nu ca prin alte părți, de pildă, ca pe la noi, unde mama odată ce a dat naștere copilului, el trece, ca ființă socială (cu drepturi protejate prin lege), în responsabilitatea (discutabilă) a tatălui. Si știți foarte bine, nu trebuie să vă reamintesc eu, că rolul tatălui în viața de zi cu zi și în interacțiunea cotidiană cu copilul se rezumă la adus bani în casă (atunci când îi aduce și nu-i bea, nu-i dă pe jocuri de noroc sau pe întâlniri extraconjugale), plătit facturi și lansat întrebări superficiale despre ce a mai făcut în cursul unei zile. Pe scurt, vorba lui Caragiale: 'Pupat Piața Independenței'. Dar când se ivește necesitatea ca mama să ia taurul de coarne, ia-l dacă poți. Legal nu poate face nimic, pentru că nu e reprezentanta, tutorele legal, al copilului, pe care EA și l-a dorit mai mult decât 'însămânțătorul', Ea l-a dus și protejat în carcasa burții: când ți-e rău și ai grețuri; când sângerezi și te temi că-l vei pierde; când mici temeri se transformă în catastrofe și te fac să te scoli în miez de noapte cu o sudoare rece pe frunte; când te duci cu inima-n dinți la ecografii, rugându-te să-i fie bine micuțului nenăscut; când nu te poți apleca să-ți legi șireturile de la adidași sau baretele de la sandale; când abia mergi, fiindcă ți s-au umflat picioarele, iar spatele te doare necontenit; când nici nu știi pe care parte să te odihnești și să-ți găsești măcar câteva ore liniștea din tot zbuciumul și frământarea legată de viitor: voi fi în stare să-l iubesc, mă voi pricepe să-l îngrijesc și să-l educ, cum va fi viața mea și a lui, cum va arăta micuțul - va fi întreg...etc, etc.
Ce știu Ei din toate aceste lucruri? Nu știu și nici măcar n-au suficientă imaginație, ca să bănuiască.
Revin la Cayetano, care m-a făcut să mă gândesc la numele date copiilor. Mai în glumă, mai în serios, mi-a spus odată: 'Imaginate que habia en una clase de espanyol un ninyo que se llamaba BENITO BENITO BENITO...!Que dolor de cabeza solamente gritarlo!' Eu am crezut întotdeauna că realitatea depășește de multe ori imaginația omului sau că realitatea e mai neverosimilă decât ficțiunea unui romancier slab, care potrivește detaliile epice, ca să-i iasă niște coincidențe spectaculoase.
Cayetano avea o voce superbă și când avea chef cânta 'sainete' spaniole, un fel de cântece populare glumețe, colinde de Crăciun. Avea o voce de tenor bine articulată, deși nu luase lecții speciale de canto. Făcuse însă școala și seminariul teologal. Avea o soră și o pisică acasă, în Spania.Terminase filologia germană, nu găsise de lucru în țara natală și obținuse, pentru doi ani, un post de educator privat al unui copil cu hadicapuri fizice din Sudul Germaniei. Il apreciam pentru faptul că nu găsea nici o muncă sub demnitatea lui. Ii plăcea să muncească și, din cauză că era puțin cam solitar, avea obiceiul de a dialoga cu sine însuși, cam cum făcea bâtrânul pescar al lui Hemingway, plecat pe mare să prindă peștele cel uriaș. Si, de fapt, cum fac toți cei care trăiesc perioade lungi singuri....Insă nu cânta prea des. Era cam irascibil și orice aluzie făcea vreun conațional, oricât de vagă și nesubstanțială, (și mă refer la Antonio, discjocheiul prezentat deja) la capacitățile lui de procreere, la masculinitatea lui, care însemna, în fond, transmiterea eredității, îl făcea să spumege de furie. N-aveai ce-i face în asemenea momente, trebuia să-l lași în pace, până la epuizarea mâniei.

7. Antonio Lopez

2009-08-17T18:30:00.000-07:00

Mi-a plăcut de prima dată când l-am văzut. Antonio. Era din Almeria, sudul Spaniei. Cunoștea o limbă care mie mi s-a părut dintotdeauna grea,germana, asta poate pentru că ai mei m-au chinuit din fragedă pruncie cu ea, am avut chiar și un repetitor, un domn chiar de atunci în vârstă, dar în ciuda ei (nu era ca toți bătrânii care pe măsură ce se apropie de anii și mai înaintați ai senectuții, se micșorează, se îndoaie spre pământ, ca niște flori ofilite) era foarte înalt. Indiferent de faptul că eram mică, aveam opt ani, tot am realizat că profesorul meu era peste măsură de înalt: ocupa toată ușa,ba chiar mai rămânea ceva din cap pe dinafară, trebuia să se aplece când pășea în interior. Era tobă de carte și nu prea știa să predea unui copil. De la el nu mi-au rămas, din germană, decât niște paradigme înfiorătoare de conjugări de verbe, lungi ca niște zile de post, la conjunctiv și niște reguli. Se străduia, săracul, să mă învețe, dar habar nu avea cum să facă atrăgătoare limba unui copil de opt ani. Ce-mi trebuia mie să știu pe de rost când și cum să aplic nu'ș'ce regulă gramaticală, când abia de deschideam gura în română?
Antonio era sociabil și descurcăreț, contrar opiniei care pretinde ca un intelectual pierdut în sferele înalte ale gândirii să fie inapt pentru partea socială a vieții. Invățase atât de bine limba polonă, încât era unul dintre puținii care aveau două slujbe, chiar străin fiind în oraș: una la Universitate (obținut printr-un contract bilateral universitar între cele două țări, la nivel de minister) și a doua ca DJ într-o discotecă studențească, Pub Academicki, unde îl găseai aproape seară de seară. Era un meloman veritabil, îndrăgostit nu de toate stilurile muzicale, ci de muzica bună cele bune. Pe el, de pildă, nu l-aș fi văzut punând lălăitele manele (ca stil...muzical), la cererea auditoriului și dansatorilor. Simpatic, flexibil, comunicativ, a fost primul care a deschis ușa lumii occidentale pentru mine, invitandu-ne să-i vedem camera și deci să aflăm ceva despre sinele lui, dacă este adevărat că o cameră reprezintă personalitatea locuitorului ei.
Serile studențești în care punea el muzică de la pupitrul de DJ culminau, nu stiu cum se face, cu melodia cunoscută, de lansare, a lui Antonio Banderas: 'Baila morena, baila morena/ Ay la morena de mi corazon...'

6. Arthur Steplewski si chinezii

2009-08-12T15:52:00.001-07:00

Profesor de limba polonă pentru străini. Se confrunta cu aceeași (veșnică) problemă ca a tuturor profesorilor de limbi străine, care trebuie să-și vadă limba maternă în mod obiectiv cu toate greutățile ce le implică pentru non-nativi. Lucru destul de greu de realizat, pentru că asta cere să ieși din tine, să te ec-staziezi (în sens etimolgic vorbind, cel pe care l-am auzit pentru prima dată din gura unui fost profesor de-al meu de la Universitate, Radu Toma). Iar asta n-o poți face așa ușor, decât după niște ani de experiență în care te confrunți cu tot felul de vorbitori, care doresc să-ți invețe limba, dar care au propriile lor obstacole de înțelegere.
Fusese în China și predase limba polonă chinezilor. Chinezii ăștia sunt ubicui, ați observat? S-au împrăștiat ca semnițele unei păpădii suflate de vânt și s-au perfecționat pe locurile unde au prins rădăcini și pe care, să fiți siguri de asta, le-au studiat bine, cu defecte și calități, înainte de a se hotărî să le colonizeze. Au devenit o putere comercială și cum o dai, cu o cotești, tot peste produsele lor nimerești: în materie de îmbrăcăminte, de produse eletrocasnice, de încălțăminte, de obiecte decorative - totul este ieftin, făcut cu economie de materii prime, randament productiv mare prin exploatarea unei mâini de lucru la negru și, uneori, rezultatele fiind de o calitate remarcabilă.
I se vedea uneori plictiseala, la ore. Treceau minute bune până să avansăm spre ceva nou, spre altceva. Băteam apa-n piuă, stând să ascultăm pe unul mai semeț, cum lega fraze de începător în limba lui Witold Gombrowicz și a Slawomir lui Mrozek.
Erau mai bune cursurile de engleză, unde mă duceam din plăcere, pacat doar că am aflat prea târziu de ele. Ce diferență! Unul se pregătea, celălalt nu. Unul avea interes și pasiune - vizibile în felul cum decurgea ora, celălalt - nu, nimic, nici unul.
http://tagore6699.wordpress.com/

Shared via AddThis

5. Me

2009-08-11T17:17:00.001-07:00

Cum aș putea să mă prezint și să mă definesc, din moment dat ce acum mă caut tocmai pentru a mă cunoaște și delimita mai bine? Si nu aș putea vorbi prea mult despre mine însămi, deoarece am credința că omul se prezintă mai grăitor prin ceea ce face și prin ceea ce rodește, în sens biblic - dacă vreți . A zice că ești ceea ce ești nu reprezintă o dovadă, o autentificare în planul realului, ci doar o construire în planul limbajului. De aceea devine și periculos: nu avem la îndemână decât limbajul, limbajele (de programare de exemplu), pentru a ne lupta și a ne cunoaște, cine nu face analize corecte și critice, rămâne păcălit și în margine. Până una, alta, cu toții suntem aici, în mediul virtual, ființe de (și ale) limbaj(ului) și nu și ale realității. Până la autentificarea cerută de realitate, limbajul ne compune și descompune. Pentru a exista aici, în lumea digitală, trebuie să hrănim (to feed) constant conținutul paginilor în spatele cărora se ascunde identitatea noastră. Vă amintiți ce ni se spunea la școală, la orele de română? 'Caracterizați personajul prin limbaj!' Ei, bine, aici suntem cu toții personaje digitale, digiperso, digimoni, a căror existență și esență se suprapun prin limbajul folosit; el ne deconspiră, dar ne și ascunde în același timp. Limbajul ne caracterizează, fără nici o îndoială.

4. Adam and the IQ games

2009-08-07T02:39:00.001-07:00

Nu știam mai nimic despre Adam, decât că lucrează la bibliotecă și chiar dacă nu puteam vorbi în direct cu el, eu nu știam prea bine limba lui maternă, iar el nu vorbea nici o iotă din limbile de circulație internațională care se foloseau acolo zi de zi, mi-a făcut totuși o impresie foarte bună. Era drăguț și serviabil, dar cu o veșnică figură întristată și preocupată. Era bun prieten cu un alt funcționar de acolo, poate tot bibliotecar ca și el, dar mai scund și mai îndesat decât Adam însuși, el fiind un bărbat înalt și slab. Erau într-un fel perechea bizară, pe ecran, al lui Oliver Hardy și Stan Laurel.
Era interesant să-i urmăresc discutând, ceea ce am și făcut o dată, când mă alfam în bibliotecă cu treburi de lectură. Ca să descifrez ceva cu înțeles din modul lor de a interacționa, am 'citit' semnele limbajului corporal. Păreau să se înțeleagă foarte bine, ca doi vechi prieteni, care își cunosc toate dedesubturile, ticurile verbale și de gândire, șmecheriile, întorsăturile de frază.Erau foarte animați și aveau o seriozitate atât de mare încât nici nu le-ar fi trecut prin cap că sunt, fără voie, 'filați'.

Casa Retro SRL Bucuresti Romania,Magazin de jucarii online - Logica, gandire, rabdare, joc, jocuri, solitar, fete, baieti, casa retro, adolescenti, adulti, lemn, metal, casse tete, strategie, algoritm, matematica, IQ, inteligenta, ICESTAR ESENTZO ICESTAR ESENTZO

Shared via AddThis

3. Capete de baiat

2009-07-29T03:23:00.000-07:00

Incep să înțeleg cum de este atât de greu să desenezi copii și chiar să desenezi ca un copil. Eugene Ionesco reușea. I-ați văzut desenele? Dar pe copiii lui Velasquez ori ai lui Caravaggio? Ca să nu mai vorbesc de cei ai lui Gainsborough?
Ei, bine, ori de câte ori am încercat, nu am izbutit să surprind prospețimea și inocența fețelor lor, deși nu toți au aceste caracteristici. Vă amintiți 'Las Meninas' al lui Velasquez? Prim planul tabloului este ocupat de o fetiță, infanta, în apropierea căreia se află un bufon pitic și un câine. Examinând puțin expresia feței ei, mă întreb câtă inocență, în sensul de necunoaștere, am mai putea spune că are. O fetiță cam de aceeași vârstă cu ea, dar aflată la poalele piramidei sociale, unde ambianța este cea de muncă trudnică, violență, agresivitate,dintr-o familie al cărei unic scop este supraviețuirea, este oare mai inocentă decât infanta?
Oricum, suntem obișnuiți să considerăm că inocența este caracteristica cea mai importantă a unui copil și nimeni nu s-ar gândi să-l asocieze cu 'perversitatea' sau 'răutatea voluntară și programatică'. Legat de ceea ce spun acum, fac un salt ușor de la desen/ pictură la literatură, pentru a aduce în prim plan o mică scriere a lui Mario Vargas Llosa, 'Elogiul mamei vitrege', unde, în mod neobișnuit și șocant, personajul mamei vitrege, al adultului deci, este cel binevoitor, cald și inocent, inocență de adult care decurge tocmai din imposibilitatea adultului de a întrevedea măcar urma unei răutăți vicioase în ființa gingașă a unui copil. Este reabilitată moral tocmai mama vitregă, acest personaj negativ și cal de bătaie al atâtor basme (din toate literaturile lumii, dintre care mai cunoscut este cel al lui 'Hansel și Gretel'). Iar copilul, un băiețel de nouă-zece ani, este...cutia cu suprize: de o răutate mefistofelică, hotărât să uneltească și să bage intrigi sub înfățișarea inocenței pe care n-o poți nici măcar bănui. Asta da, lovitură de teatru!

Capete de baiat

3. A beautiful woman

2009-07-24T12:32:00.000-07:00

Credeam într-o vreme că frumusețea e mai ușor de surprins decât caracteristicul (ceea ce este specific și definitoriu pentru o fizionomie), urâtul, caricatura. Dar a trecut o altă vreme până să-mi dau seama că nici frumusețea nu e atât de ușor de fixat în pulsația unui desen. Mai întâi, pentru că un desenator este un pătrunzător și fin observator al trăsăturilor fizionomiei umane, el poate face, în virtualitatea unui gând nerostit, paralelisme între fizionomii animaliere și fizionomii umane, o corespondeță care există dintotdeauna. Pe ea, se bazează, în mare, și corespodențele semnelor zodiacale și lucru curios, m-am întrebat cum de harta cerească reproduce, grosso modo, repere ale naturii pământului și credințele spirituale din mituri. Interesant amestec de simboluri zodiacale care reunesc cele patru elemente fundamentale ale formării materiei - apa, focul, pământul și aerul. Ele sunt atât complementare, cât și antitetice, dar se și grupează supunându-se unui criteriu definitoriu. Animale de pământ (capricornul, taurul), de foc (leul, berbecul)și de apă, acvatice, (racul, peștii, scorpionul), se combină cu reprezentări mitice omenești, precum 'gemenii', 'săgetătorul', 'fecioara', 'balanța', care sunt simboluri ale aerului. Acest tip de distribuție cuaternară era curentă în Evul Mediu și fiecărui element material indispensabil vieții îi era asociat niște caracteristici de temperament, caracter și conduită. Acestora li s-au adăugat anumiți cuantificatori verbali (sau indicatori de acțiuni umane, știut fiind că fără 'Verb'nimic nu există) adică ce face și ce nu face categoria respectivă de oameni clasificați conform simbolului. Un exemplu: Fecioara - semn de pământ, va avea simț practic și critic, pătrunzător spirit de observație de unde decurge un deranjant simț critic - și mai puțin autocritic, desigur. Dar, spuneți-mi, oare criticii adevărați nu se selectează dintre cei mai buni observatori ai fenomenelor, că acestea sunt sportive, politice, literare, istorice etc? Cee ce i se poate reproșa acestui zodiac este prea larga pălărie a simbolului sub care se includ nenumărate individualități, toate născute, să zicem, în zodia Leului, toate persoane dinamice, energice, simpatice (mai mult sau mai puțin), cuceritoare (pe ideea că și leul este un cuceritor), luptătoare, cu dezvoltat simț al posesiei și, chiar, geloziei (să amintim oare că un singur mascul leu e stăpân absolut peste 7-8 leoaice, care îi vânează și îi cresc progeniturile?). Si întrebarea pe care și-o pune fiecare, dintre cei neîncrezători în justețea unor astfel de caracterizări zodiacale, 'eu ce am deosebit, în personalitate, în destin, în viață, dacă mă înglobez în mulțimea zisă 'leu' alături de alte 10 milioane de oameni'??? Nimeni nu dorește să fie doar o 'pietricică' dintr-o mulțime, vrea să fie 'ăl mai...' și 'ăl mai...', ce mai aspirația spre unicitate a vremurilor noastre este reprezentată și de această năvalnică răbufnire de ...individualități creatoare, ce se vor prezenta, vor juca (diferite comedii), își vor da în petic cu multiplele talente ce le posedă sau, pur și simplu, vor căuta să-ți acroșeze atenția cumva, cu ceva de vânzare sau de ...creație originală...
De aceea, e greu să prindem frumusețea azi mai mult ca niciodată în vremuri apuse. Atunci canoanele erau clare, acum canoanele însele sunt puse sub semnul dubiului,iar noțiunea de frumusețe este destul de elastică, ca să includă cunoscuta simetrie și armonie clascică, dar și asimetria provocatoare a unui nas acvilin ori a unor ochi ciacâri sau a unor buze groase. Astăzi nimeni nu se mai mulțumește cu frumusețea caucaziană, a rasei albe, ci caută mai dinadins frumuseți provocatoare și puțin obișnuite arealului cotidian de viețuire, frumuseți cum ar fi cele din țările orientale (China, Japonia), africane sau arabe. Cu cât omul este mai exotic și mai îndepărtat de tiparele obișnuite, cu atât mai atrăgător devine!
Aveam, de pildă, credința că e imposibil să găsești un indian/ indiancă cu ochi albaștri și, să zicem, un iranian cu ochi verzi. Ce dezamăgire plăcută, dacă pot spune așa! Nu numai că le-am văzut aievea aceste întruchipări ale unor fizionomii...de vis, ireale, care mi-au dat fiori dulci pe șira spinării, dar m-au și lăsat mută de admirație.

2. Andrea del Puglia

2009-07-23T05:15:00.001-07:00

Andrea din sudul Italiei, era un student eminent dintr-un an terminal, venit să predea limba italiană studenților de la Institut, în cadrul bursei Erasmus Avea un nu știu ce, care-l făcea să fie bun confident al colegelor sale, venite din patru colțuri ale lumi. In tovărășia lui, nu exista acea crispare involuntară a femininului care dorește să placă sau care este în alertă din pricină că se simte observată, cântărită, judecată, evaluată. Fetele/ femeile se simțeau bine în largul lor când îi vorbeau, se destăinuiau cu ușurință, plănuiau împreună cu interlocutorul tot felul de ...ieșiri în oraș, întâlniri de grup la disco, un bar sau la o berărie. Stia să asculte,calitate feminină prin excelență, și opina asupra celor discutate din perspectivă masculină, ceea ce era socotit un mare atu, ca un fel de breșă ascunsă în tabară adversă. M-am întrebat dacă nu era cumva vreun andre-gide sau un oscar-wilde rătăcit printre 'oițele domnului', căci ori de câte ori îl căutai, era alături de vreo frumoasă sau drăguță...O să-mi ziceți că avea succes la femei, dar mișcările unduioase ale trupului, delicatețea comportamentului, gesticulația de aripi a mâinilor, modul în care ședea picior peste picior și nu cu crăcanele picioarelor desfăcute larg (bărbătește), mă făceau să cred că se simțea 'de-a noastră'.
Mi-a rămas în minte în special titlul unui cântec popular, care, spunea el, se cânta în regiunea lui natală, Puglia (se află chiar în tocul cizmei italice) și care avea titlul următor: 'Ruschita del mare' (se pronunță: Rușita...) și care mi-a amintit, printr-o cvasiomonimie fonetică, de o stradă din capitala românimii - Rușchița, plină primăvara de tufe de liliac în floare. Sau se zice 'lilieci în floare'?

Privire de ansamblu

2009-07-20T14:58:00.000-07:00

Reprezintă un colaj format din toate cele aproximativ treizeci de desene în creion și mină, realizate în 2003, din martie până în mai. O viziune de ansamblul care se deschide spre detaliu, iar elementele componente transmit fludiditate întregului.Au fost realizate pe parcursul a câtorva luni de primăvară ale anului 2003, în liniștea unei camere de hotel, aflat la marginea orașului străin, unde îmi făceam veacul, cu treburi, pe atunci. Dar unele zile erau atât de pustii, eram sătulă să tot citesc și să studiez, ba limbile străine, ba cărțile, încât simțeam nevoia unei alte exprimări. Acesta este rezultatul. S-a organizat o expoziție la universitate, cu toți cei 'instantaneizați' de mine și toți s-au recunoscut în ele. E semn bun? E semn rău? Am admirat întotdeauna capacitatea unor desenatori, cum ar fi Picasso sau Toulouse Lautrec, de a trasa din câteva linii simple, stilizate, un potret complet. Nu este cazul aici. Poate am să reușesc să reproduc o imagine văzută mai demult într-o expoziție la galeria Siameza din...Ilariopolis, ca să vă dați seama la ce mă refer. De fapt, în economia și simplitatea liniilor, se ascunde fascinanta putere de a reproduce esențele, cam în stilul arhicunoscut al lui Brâncuși. (ii)

1. My dear Alexandra

2009-07-18T05:24:00.000-07:00

Sigur că aș putea să vă fac o scurtă prezentare a persoanei, dar cred că o parte din calitățile unui bun desen răsar, ca niște mlădițe fragede, chiar din calitatea executării lui. De multe ori, ce este și cum este omul imortalizat - se vede din desen. Sau ar trebui să se vadă. Dacă se pot deduce cel puțin trei sau patru trăsături distincte și reale ale comportamentului și firii portretizatului, atunci - desenul și-a atins menirea. De ce trei și nu mai multe, chiar cinci? Pentru că, de obicei, ți se cer într-un chestionar asupra personalității, să te definești din trei cuvinte, trei calități și trei defecte. Tu te vezi cu mai multe calități și cu mai puține defecte, dar, mă rog, trebuie să alegi cu atenție calitățile, ca să nu mai vorbim de cât de atent trebuie să fii cu enumerarea defectelor. De pildă, dacă zici "încăpățânat" poate să fie atât o calitate, cât și un defect, depinde din ce punct de vedere privești. Este o calitate în măsura în care nu te dai bătut și insiști să continui o activitate, în ciuda repetatelor dificultăți și ale sfaturilor contrare. Dacă tu crezi în ceea ce faci, atunci insistența, încăpățânarea, te ajută să-ți atingi scopul final. Dar este și defect, dacă te bazezi pe eroare, pe falsitate, și nu-ți dai seama, dar continui să-ți construiești atitudinea, ignorând bunele sfaturi ale celor din jur. Incăpățânarea se naște, cred eu, în cei care au personalitate și pe care ceilalți din jur, cu și mai puternice personalități, îl tracasează și pisează, îl constrâng și înfrâng să facă cum vor ei...Ei, bine așa, sigur, nu merge. Cel constrâns va reacționa instinctiv prin obtuzitate și impermeabilitate, își va astupa urechile, aplecând pavilioanele urechilor și facându-le dop pentru intrările sonore către timpan.
Revenind acum la arta portretului.
Desenul ar trebui sa stârnească în noi și o anumită reacție față de persoana reprezentată. O reacție de simpatie, de admirație, de oroare, de compătimire etc, iată câteva din atitudinile posibile ale unui privitor neutru, neimplicat. Sau pur și simplu să ne facă să contemplăm puritatea liniilor, vigoarea și precizia detaliilor.