Biserica Romanilor

Predică la Duminica a XVI-a după Rusalii - Despre înmulțirea talanților - Pr. Ilie Cleopa

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 11 Feb 2024 15:16:00 +0000

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanți a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea și cel cu doi a câștigat alți doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și a făcut socoteala cu ele. Și, apropiindu-se cel care luase cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel cu doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat. De aceea, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă. Luați, deci, de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncați-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă! ( Ev. Matei 25, 14-30)

“Și a zis Domnul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune“ (Matei 25, 21)

Iubiți credincioși,

Una din învățăturile ce le putem trage din Sfânta Evanghelie de azi este aceea că fiecare dintre noi avem datoria de a înmulți talantul cel încredințat nouă de Dumnezeu. Fiecare om are talantul său de la Dumnezeu și nici unul nu este fără talant. Înmulțirea lui îi aduce mântuirea cea veșnică a sufletului său, precum și intrarea lui în Împărăția Cerurilor, după cum zice Domnul în cuvântul Său către cel ce a înmulțit talantul său: “Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău“ (Matei 25, 21).

Ce este "bucuria Domnului", dacă nu Împărăția Cerurilor. La fel vedem că cel ce nu a înmulțit talantul său, s-a osândit în munca cea veșnică, după cum ne arată iarăși Domnul zicând: “Iar pe sluga cea netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai de afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților“ (Matei 25, 30). Iată deci, frații mei, cât de luminat și cât de clar ne arată Mântuitorul nostru, că cel ce înmulțește talantul său, se mântuiește și intră întru Împărăția Cerurilor, iar cel ce nu se silește a-și înmulți talantul său, se osândește.

Poate va zice cineva: "Eu nu am talant!" Mare minciună spune unul ca acesta și nu trebuie nicidecum ascultat. Noi vedem din Sfânta Evanghelie de azi, că toți au primit talanți, unul cinci, altul doi, altul unul, dar nici unul nu a rămas fără de talant. Dacă ar fi fost vreunul fără de talant, ar fi zis Domnul că altuia nu i-ar fi dat nici un talant. Dar arătând că toți au luat talanți, nimeni nu se poate încumeta a zice: "Eu n-am nici un talant!" Putem zice că nu toți au primit la fel talanții, că unii mai mulți, alții mai puțini și că nu toți au primit același fel de talant, aducându-se aminte de mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Duhul este unul, iar darurile felurite“ (Romani 12, 6; Efeseni 4, 7; I Corinteni 7, 7; 1, 24).

Iubiți credincioși,

Așa de exemplu, unul este patriarh, altul conducător de țară, altul mitropolit, altul episcop, altul preot, altul stareț de mânăstire,altul conducător de oști, altul mare dregător în societate, altul scriitor, altul judecător, altul dascăl bisericesc, altul pictor sau zugrav, altul filosof, altul mare cântăreț, altul astronom, altul croitor, altul meșter dulgher sau tâmplar, altul cizmar, altul zidar, altul învățător, altul lucrător de pământ, altul păzitor de vite sau de oi și așa mai departe. Dar să nu uite fiecare că, pe cât dregătoria lui este mai mare, cu atât mai mare răspundere are în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, căci are datoria a-și înmulți talanții încredințați lui, aducându-și aminte de cuvântul Domnului care zice: “Căruia i s-a dat mai mult, mai mult se va cere de la dânsul“ (Luca 12, 48).

Marii dregători și păstorii de suflete trebuie să-și înmulțească talanții primiți spre folosul de obște al poporului, fie prin scris, fie prin cuvânt, dar mai ales prin pilda cea bună a vieții lor, deoarece mai mult zidește cineva pe alții prin trăire decât prin cuvânt. De aceea și Mântuitorul a cerut mai înainte de învățătură, trăirea, lucrarea duhovnicească, zicând: “Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema“ (Matei 5, 19), iar unul din sfinți a zis: "Taci tu, să vorbească lucrurile tale" (Filocalia X, Cuvântul 23).

Marele Apostol Pavel îndeamnă pe ucenicul său Tit să se facă în toate pildă bună de urmat, zicând: “Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune“ (Tit 2, 7). Dacă cineva este păstor de suflete în Biserica lui Hristos, trebuie să predice neîncetat Sfânta Evanghelie (Marcu 16, 15; Fapte 15, 7); pe toți trebuie să-i învețe calea mântuirii (Luca 1, 17; Fapte 13, 26; 16, 17); să-i convingă pe cei necredincioși și rătăciți de la adevăr (Fapte 20, 21; Romani 1, 5; 10, 8); să împrăștie întunericul necredinței (Matei 5, 14-16; Fapte 26, 18; II Corinteni 4, 6); să vegheze asupra sufletelor și să le călăuzească spre Hristos fără interes (I Corinteni 9, 18; II Corinteni 11, 7).

Păstorul de suflete are datoria de a predica cuvântul Domnului cu stăruință și în toată vremea (II Timotei 4, 2); a învăța cu blândețe (II Timotei 2, 25: I Timotei 5, 20; Tit 1, 13); a păstra cu scumpătate dreapta credință (I Timotei 6, 20; II Timotei 1, 14); a nu da nici o pricină de sminteală credincioșilor (II Corinteni 6, 3; Romani 14, 13-14; I Corinteni 8, 13); a suferi pentru credincioși (II Corinteni 1, 8; Coloseni 1, 24); a nu se rușina și a nu se înfricoșa de amenințările oamenilor (Ieremia 1, 8; 1, 17; Iezechiel 2, 7-9; 3-9; Fapte 4, 19-23); a opri pe femei să predice în Biserică (I Corinteni 14, 34-35); a păstra în întregime învățătura Sfintei Evanghelii (I Timotei 1, 3) și altele.

Acestea și încă multe altele, dacă le vor face păstorii și credincioșii Bisericii lui Hristos, atunci se vor afla în toată vremea lucrând la înmulțirea talanților lor, pentru care vor primi plată de la Dumnezeu, în ziua cea mare a Judecății de apoi. Dacă toți se vor sili să-și înmulțească talantul lor dat de Dumnezeu, plată și răsplătire vor lua de la El și cinste de la oameni, care se vor folosi de hărnicia și dragostea lor de a lucra spre binele obștesc al tuturor.

Dar și în altfel poate creștinul și mai ales preotul a-și înmulți talantul său spre slava lui Dumnezeu și folosul de obște al oamenilor. De exemplu, dacă cineva are darul propovăduirii și predică Evanghelia după măsura credinței sale; dacă altcineva are slujbă și o săvârșește cu evlavie; dacă altul are darul învățăturii și se sârguiește a învăța cele sfinte pe alții; dacă unul face milostenie cu voie bună, dacă altul lucrează în orice fel spre binele aproapelui său, toți aceștia își înmulțesc talanții lor (Romani 12, 8).

Dacă unii se silesc a duce viață sfântă în feciorie, în post, în rugăciune, în înfrânare de la toate, în privegheri și citirea Sfintelor Scripturi, unii ca aceștia se află înmulțindu-și talanții lor (Tit 2, 7). Dacă alții au darul răbdării, al tăcerii, al blândeții și al smereniei, al îndelungatei răbdări și prin aceste fapte bune sunt pilde pentru cei din jurul lor, ca niște lumini în sfeșnicul Bisericii lui Hristos, spre folosul tuturor, și aceștia se află înmulțind talanții lor (Matei 5, 14-15). Dacă altul are darul trezviei, al bărbăției, al dragostei, al nerăutății, al evlaviei, al supunerii și al ascultării, slujind tuturor cu bucurie și cu dragoste, acesta luminează cu pilda vieții sale pe toți cei din jurul lui și plinește cuvântul Domnului care a zis: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cer“ (Matei 5, 16). Astfel, cei ce luminează și zidesc pe alții prin viața lor, unii ca aceștia pururea se află înmulțind talanții lor, spre slava lui Dumnezeu (I Corinteni 10, 3-10; Filipeni 1, 11).

Dacă altul are credință tare și nefățarnică și lucrează cu dragoste spre mântuirea și folosul tuturor oamenilor; dacă rabdă cu vitejie de suflet toate necazurile, ispitele, bolile, scârbele și pagubele, fără a cârti împotriva lui Dumnezeu și mulțumește în toate încercările cele grele Preabunului Dumnezeu, unul ca acesta aduce Domnului roadă prin răbdarea sa, după cuvântul Domnului (Luca 8, 15), și în toată vremea vieții sale își înmulțește talanții dați lui de Dumnezeu, spre dobândirea fericirii veșnice în Împărăția Cerurilor.

Dacă alții își petrec viața în frică și în dragoste de Dumnezeu, în smerenie și blândețe, dacă nasc și-și cresc copiii în dreapta credință și evlavie, în post și rugăciune, în umilință și nerăutate, unii ca aceștia dau pildă bună celor care îi văd, și așa se află înmulțind talanții lor, spre slava lui Dumnezeu și spre folosul oamenilor (Matei 11, 29; 21, 5; Coloseni 3, 12; Isaia 66, 2).

Cei ce ostenesc și îngrijesc de bolnavi, de bătrâni și neputincioși, sprijinindu-i cu dragoste și jertfindu-se prin răbdare și osteneală, pentru ajutorul și sprijinul lor, purtându-le neputințele și îngrijind de sănătate și nevoile lor, unii ca aceștia împlinesc cuvântul Domnului, care a zis: “Bolnav am fost și M-ați cercetat“ (Matei 25, 36; Iov 22, 6-7). Astfel și aceștia se află înmulțind talanții lor, spre slava lui Dumnezeu și a lor mântuire (I Corinteni 10, 31; Filipeni 1, 11). Dacă altul este bogat și se milostivește să ajute din dragoste pe săraci, pe bolnavi și neputincioși, împărțindu-le cu dragoste cele de trebuință, și acesta își înmulțește talantul său prin milostenie și va câștiga mila lui Dumnezeu în ziua cea de apoi, dobândind fericirea veșnică de la Hristos, Care a zis: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5, 7).

Iubiți credincioși,

Am arătat că toți oamenii au primit talanți de la Dumnezeu și că fiecare este dator a-și înmulți talantul său spre a intra în bucuria Împărăției Cerurilor. Am arătat și ce pedeapsă vor lua cei leneși și nelucrători care nu s-au silit în viață la înmulțirea talanților lor.

Noi știm că toți sfinții și drepții lui Dumnezeu de la începutul zidirii lumii s-au silit fiecare, prin cuvânt și fapte bune, a-și înmulți talanții lor. Dacă vom citi cu atenție dumnezeiasca Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți, vom înțelege luminat că patriarhii, proorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii, mărturisitorii, cuvioșii și toți sfinții Vechiului și Noului Testament s-au silit în viața lor să împlinească cu toată sârguința poruncile lui Dumnezeu spre slava Lui și spre mântuirea sufletelor lor. Astfel cu osteneală, prin lucrarea faptelor bune ei și-au înmulțit talantul dat lor de Dumnezeu. Ei aveau pururea în minte că Preabunul Dumnezeu, în ziua cea mare a judecății de apoi, va răsplăti fiecăruia după faptele lui, precum scrie: “Că toată fapta o va aduce Dumnezeu la judecată, cu tot lucrul trecut cu vederea, ori bun, ori rău“ (Eclesiast 12, 14). Și iarăși că: “Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său cu îngerii Săi și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Matei 16, 27).

Deci nimeni să nu creadă că îl va mântui credința cea moartă, care nu este urmată de fapte bune. Ci având în vedere că este muncă și pedeapsă pentru nelucrarea faptelor bune, precum și mare răsplată pentru cei care se îngrijesc de mântuirea sufletului, înmulțind talanții dați lor de Dumnezeu, fiecare să se silească cu toată sârguința în această viață trecătoare, la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu și la toată fapta bună.

Spre sfârșitul acestei predici, vă spun o istorioară adevărată, din care fiecare poate înțelege cât de mare bucurie și fericire are în ceasul morții și în ziua Judecății de apoi, cel ce s-a silit în viață la înmulțirea talantului său, spre folosul sufletesc al altora și spre slava lui Dumnezeu.

A fost un dascăl și propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, care în toată viața sa predica, învăța și îndemna pe oameni la părăsirea păcatelor și la lucrarea faptelor bune. Pe unii îi îndemna să se ducă la spovedanie, pe alții îi îndemna să facă milostenie, pe alții care erau învrăjbiți îi sfătuia să se împace cu frații lor; pe alții îi îndemna să meargă regulat la biserică și să citească sfintele cărți, iar pe alții îi îndemna la post, la rugăciune, la curățenie și înfrânare. Astfel, bunul dascăl nu se lenevea la mântuirea sa și a fraților săi creștini.

Ajungând la bătrânețe și în clipa morții era ca orice om în mâhnire și frică de ceasul acela, în care și Mântuitorul S-a întristat, zicând: “Întristat este sufletul Meu până la moarte“ (Marcu 14, 34). Dar, pe când își dădea sufletul, fiindcă se silise toată viața la îndreptarea și mântuirea multora, deodată a văzut o ceată mare de șaizeci de mii de suflete, strălucind ca soarele, care l-au întâmpinat cu mare veselie și i-au spus: "Fratele nostru iubit, tu ne-ai luminat pe noi cu cuvântul lui Dumnezeu și prin tine am părăsit păcatul și ne-am îndreptat a sluji lui Hristos Care cu a Sa milă și îndurare ne-a trecut din moarte în viață. Acum am fost trimiși de Dumnezeu să te întâmpinăm întru ieșirea ta din această viață, și să călătorim cu tine, petrecându-te până la cer, după cum avem porunca Ziditorului nostru". Această mare ceată de suflete mântuite, au însoțit la cer cu mare bucurie pe cel care s-a ostenit la mântuirea sufletelor lor.

Iată deci, fraților, cum și-a înmulțit talantul acest dascăl fericit și câtă bucurie a avut în vremea sfârșitului său, pentru osteneala ce a depus-o la mântuirea atâtor suflete. Și cu dreptate s-a întâmplat acest lucru, că iată ce zice Apostolul Iacob: “Frații mei, dacă unul din noi va rătăci de la adevăr și îl va întoarce cineva, să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui, își va mântui sufletul său de moarte și va acoperi mulțime de păcate“ (Iacob 5, 19-20).

Vedeți, frații mei, dascălul mai sus amintit nu a întors numai un suflet la calea mântuirii, ci după cum ați auzit, șaizeci de mii de suflete care, după mila și dreptatea lui Dumnezeu, au fost trimise să-l întâmpine în vremea ieșirii lui din viață și să-l conducă până la cer.

Deci, la fel să facem și noi. Cel mai mult ne ajută la mântuire și la înmulțirea talanților rugăciunea, postul, milostenia, smerenia, spovedania, Sfânta Împărtășanie și iertarea din inimă a tuturor. Să ne rugăm cel mai mult ca să ne ierte Dumnezeu păcatele. Să ținem cu râvnă posturile în zilele rânduite, ca rugăciunea să aibă har și putere. Să fim smeriți și blânzi la inimă cu ce putem ca să fim și noi miluiți la cer. Să avem duhovnici buni și să ne apropiem cu mare evlavie de Trupul și Sângele lui Hristos. Să iertăm din inimă pe toți cei ce ne fac rău și să ajutăm după putere la mântuirea celor din jurul nostru.

De vom face așa, și păcatele ni se vor ierta, și anii vieții ni se vor binecuvânta, și talanții ni se vor înmulți, și sfârșit bun vom dobândi, iar în ceasul morții, îngerii cei buni și sufletele celor pe care i-am călăuzit la mântuire ne vor întâmpina și la odihna cerească ne vor însoți, de care să ne învrednicească Hristos Dumnezeu, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Sale. Amin.

Domnul meu și Dumnezeul meu!

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 01 May 2022 14:35:00 +0000

”A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut.” (Matei 20; 28-29)

Frați creștini!

Iată că după o săptămână de bucurie duhovnicească, de când am aflat de Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos și am prăznuit cum se cuvine această mare sărbătoare, am ajuns în a doua duminică după Sfintele Paști, cunoscută în popor ca Duminica Tomii.

Ne spune Sfânta Evanghelie că după opt zile de la Învierea lui Iisus, deci tot duminica, în timp ce ucenicii Lui se aflau închiși și încuiați de frica iudeilor în foișorul unde se întâlneau adesea cu Domnul la rugăciune, pe timp de seară, a venit Iisus în mijlocul lor și li s-a arătat din nou spunându-le: Pace vouă!

Vă întrebați poate cum a fost posibil ca Domnul să intre la ei, în mijlocul lor, la fel ca în Ziua Învierii, ușa încăperii fiind foarte bine zăvorâtă? Cum a fost posibil? Era normal ca ucenicii să fie uimiți și speriați crezând că este o nălucă. Însă urarea Sa - Pace vouă! i-a liniștit și au devenit curioși. Răspunsul la aceste întrebări firești, raționale, omenești sunt explicate de sfinții părinți prin aceea că Domnul a intrat la ei prin ușa zăvorâtă exact cum s-a născut în această lume ieșind din pântecele Maicii Sfinte la Bethleem, astfel încât aceasta a rămas Pururea Fecioară. Trupul său omenesc dar și dumnezeiesc poate învinge legile fizice ale naturii, pentru că El le-a stabilit și tot El le poate anihila.

Domnul le-a adresat aceste cuvinte deoarece prin Pace El S-a adresat la Sine, deoarece prezența lui Hristos întotdeauna aduce pace sufletului. Această pace este de fapt Duhul lui Iisus Hristos, care umple pe cei care se împărtășesc cu El cu fiecare binecuvântare. Acesta este harul pe care Pavel l-a dorit pentru credincioși, atunci când a scris: pacea lui Hristos, care covârșește orice minte, să păzească inimile şi cugetele voastre (Filipeni 4, 7)

De această dată erau prezenți toți ucenicii, deoarece în Duminica Învierii, când Domnul Iisus Hristos a venit între ei în același foișor, tot spre seară, Apostolul Toma nu era prezent alături de ceilalți.

De ce a venit Domnul între ei în timpul serii? Probabil că atunci ucenicii erau înfricoșați cel mai mult, deoarece iudeii îi căutau pe toți cei care l-au însoțit pe Iisus în toată perioada de misionarism a Sa în lume, iar Pacea dăruită de El îi liniștea și le dădea încredere în imprevizibilul viitor apropiat și chiar în perspectiva mântuirii.

Apostolul Toma nefiind de față și auzind de la frații săi că Domnul a Înviat și că fost între ei, nu s-a hazardat să creadă imediat, ci a avut un moment de îndoială și le-a mărturisit că ”Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Acest gest de îndoială nu trebuie înțeles ca un semn al necredinței lui, ci mai degrabă ca o atitudine de prudență în a nu fi supus unei înșelări, o atenție mărită în a deosebi duhurile și a face distincție între efectele produse de acestea. Domnul nu se supără când suntem îndoielnici la orice minune sau fenomen ce ține de extrasenzorial, tocmai că apreciază atenția pe care o acordăm pentru a nu ne lăsa înșelați de duhurile necurate, ce pot lua chiar și chip de duhuri îngerești de lumină. În popor a rămas de atunci sintagma de ”Toma necredinciosul”, cu toate că dacă analizăm un pic situația vom ajunge la concluzii uimitoare.

Toma a fost necredincios? Cu ce a greșit Toma prin această atitudine?

În primul rând îndoiala sa era firească, omenească. Nici ceilalți ucenici nu au crezut-o pe Maria Magdalena care a venit în dimineața duminicii învierii și le-a vestit că Domnul a înviat și că L-a văzut. Ba chiar au acuzat-o că de supărare și oboseală aceasta a avut o vedenie, considerându-o bolnavă. Putem spune că singura ”greșeală” a lui Toma a fost că în prima zi după înviere acesta nu era împreună cu ceilalți ucenici, că nu era în Biserică, în comuniune cu frații săi. Dar acest fapt nu a fost din vina sa, ci din rânduiala lui Dumnezeu, pentru ca așa trebuia să se întâmple, spre a da pildă celorlalți că în viitor nimeni nu trebuie să se mai îndoiască de Învierea lui Iisus.

În bisericile din India, unde Apostolul Toma se bucură de o evlavie deosebită, fiind încreștinătorul acelor ținuturi, acesta este numit de fapt ”Toma curajosul”, deoarece el a dat dovadă de curaj în prima zi după Învierea Domnului să iasă din casă și să meargă în piață pentru a cumpăra alimente pentru ceilalți frați. În acea vâltoare ce avea loc în Ierusalim, când toate gărzile lui Irod căutau pe toți cei care erau împreună cu Iisus pentru a-i prinde și ucide, Toma a dat dovadă de credință în Domnul că nu i se va întâmpla nimic și a mers în mijlocul mulțimii orașului.

După opt zile de la aceste întâmplări, în timp ce ucenicii Domnului erau tot înăuntru, fiind și Toma cu ei, Domnul a venit din nou seara în mijlocul lor spunându-le același salut: Pace vouă! Apoi adresându-se direct lui Toma i-a zis: ”Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.” Iar Toma făcând cum i-a zis Domnul a exclamat cu bucurie: ”Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

De ce nu S-a arătat lui Toma imediat, ci după opt zile? El face aceasta pentru ca între timp, fiind înștiințat continuu de ucenici şi auzind același lucru în mod repetat, să poată fi cuprins de o şi mai mare înflăcărare şi să poată fi pregătit pentru ca pe mai departe să creadă. Iisus se arată din nou lor şi nu așteaptă să fie întrebat de Toma sau să audă asemenea lucru. Mai degrabă, înainte ca Toma să poată vorbi, Iisus L-a împiedicat şi i-a împlinit dorința, arătând că chiar şi atunci când Toma spunea acele cuvinte ucenicilor, El era prezent cu ei. Pentru că El a folosit aceleași cuvinte, însă într-un fel prin care să mustre, adăugând sfaturi pentru vremurile ce aveau să urmeze.

Iubiți frați!

Se cuvine a ne întreba cum un trup ferit de stricăciune a arătat semnele cuielor şi a fost cu putință a fi atins de niște mâini muritoare. Ceea ce a avut loc s-a întâmplat din bunăvoință, pentru că ceea ce a fost atât de mic şi ușor, de transcendent încât să intre prin ușile încuiate, a fost cu totul lipsit de orice densitate. Această minune a fost arătată pentru ca învierea să fie crezută şi pentru ca oamenii să știe că El era Însuși Cel răstignit, şi nu altul, care a înviat în locul Său. De aceea, El a apărut purtând semnele şi de aceea şi mănâncă în fața ucenicilor pentru a-i îndreptății de aceasta. Cel puțin apostolii au făcut aceasta în mod repetat ca o dovadă a învierii, spunând: noi, care am mâncat şi am băut cu El. Așa cum atunci când vedem pe Hristos mergând pe apă înainte de răstignire, noi nu spunem că trupul Lui este de altă natură, ci de aceeași ca a noastră, tot așa și după înviere, când vedem pe Hristos cu semnele cuielor, nu spunem că este muritor.

Așadar, să-și mărturisească greșeala cei ce mai înainte tăgăduiau că Cel răstignit era Dumnezeu. Pentru că dumnezeiasca Scriptură le-o poruncește şi îndeosebi Toma, care, după ce a văzut pe El urmele cuielor, a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

În cartea proorocului Isaia în capitolul 53, versetele 4-5, aflăm că: ”Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferințele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.” De aici înțelegem că practic noi l-am rănit, l-am răstignit pe Hristos și nu credem că El a luat rănile noastre și ni le vindecă. Încredințarea că aceste răni ca efecte ale păcatelor noastre au fost luate de Iisus se aseamănă cu încredințarea lui Toma și exclamăm și noi ”Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Problema este nu că noi îl rănim, ci este aceea că noi nu-i dăm rănile noastre. Noi nu mergem la El să ne vindece, ci lâncezim în băltoaca împuțită a păcatelor și patimilor, în loc să mergem încrezători la El să ne vindece și să ne curățească.

Mai trebuie să înțelegem din evanghelia citită astăzi că la rândul nostru și noi trebuie să-i credem pe cei care s-au întâlnit cu Domnul, fie prin teofanii, fie prin întâlnirea duhovnicească sau chiar prin unirea euharistică cu El și care mărturisesc prezența Lui în viața lor.

Să avem încredere în mila lui Hristos că ne va ierta și vindeca neputințele. Iuda nu a avut încredere în mila Lui, Toma a avut! Greșind în fața Domnului acesta a căzut în deznădejdea lipsei de încredere în mila lui Iisus și spre deosebire de Petru care s-a căit și a cerut iertare, el a ales să își pună singur capăt vieții pământești. Toma în schimb, dându-și seama de ezitarea sa și că s-a îndreptățit că este Domnul cu adevărat a cerut îndurare și iertare prin această exclamare a dragostei sale pentru Iisus strigând: ”Domnul meu și și Dumnezeul meu!”, ca și cum i-ar fi spus ”Te iubesc Doamne al meu!”

Credința este reciprocă, atât cea a omului în Dumnezeu, dar și credința lui Dumnezeu în om, știind că există riscul ca omul să-L trădeze, dar Domnul își asumă acest risc din dragoste față de noi. Chiar dacă ne bat la ușa sufletului atâtea ispite, precum cele ale îndoielii, să le risipim, repetând cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt: „Dumnezeu în care spui că nu crezi, crede El în tine. Credința este acest simplu pas către întâlnirea cu Dumnezeul care crede în tine.”

Când Toma a atins trupul Mântuitorului, spunând Domnul meu şi Dumnezeul meu, a crezut cu adevărat că L-a atins pe Dumnezeu. Pentru că ei toți au mărturisit un singur Hristos, astfel încât să nu-L facă doi.

Așadar, tu îl crezi pe Toma? Şi crezi în acest fel că Iisus Hristos, Domnul a toate, Singurul Născut şi în același timp primul născut, este Ziditorul tuturor lucrurilor şi Mântuitorul lumii şi că aceeași persoană este în primul rând Ziditorul lumii întregi şi după aceea Mântuitorul lumii întregi?

Frați creștini!

După ce Toma și-a exprimat credința și dragostea față de Domnul, toți ucenicii și implicit toată umanitatea a primit o învățătură de la Mântuitorul care a spus: ”Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut.”

Ce înțelegem noi din aceste sfinte cuvinte?

Când Apostolul Pavel spune: credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute (Evrei 11, 1), este limpede că dovada acelor lucruri care nu pot fi făcute evidente este credința. Lucrurile care sunt evidente nu mai implică credință, ci recunoaștere.

De ce atunci când Toma a văzut şi când L-a pipăit, Domnul i-a spus: pentru că M-ai văzut ai crezut? Pentru că a văzut un singur lucru şi a crezut un altul; divinitatea nu putea fi văzută de un muritor. El a văzut o ființă omenească şi L-a mărturisit ca Dumnezeu… Dar noi ne bucurăm și de ceea ce urmează: fericiți cei care n-au văzut şi au crezut. Cu siguranță, această spusă se referă la noi, cei care păstrăm în mințile noastre pe Acela pe care nu Îl vedem în trupul Său. Se referă la noi, doar dacă îmbrăcăm credința cu fapte. Crede cu adevărat doar acea persoană care își exprimă credința în lucrările sale.

Ca de obicei, Hristos trebuia să fie răbdător cu Toma când a spus că el nu va crede, şi cu ceilalți ucenici când au crezut că au văzut un duh. Datorită dorinței Sale de a convinge întreaga lume, El de bună voie le-a arătat semnele cuielor şi rana din coasta Sa. Pentru că El, fără îndoială, îi dorea și pe aceia care aveau nevoie de asemenea semne ca sprijin pentru credința lor.

Și chiar a și mâncat în fața lor, deși nu avea nevoie de aceasta… Cel care se încrede în ceva ce nu a văzut, crezând în cuvântul învățătorului său, prin credința prin care el cinstește pe cel pe care învățătorul său îl proclamă lui, este vrednic de mare cinste. Așadar, fericit este cel care crede mesajul sfinților apostoli care, așa cum spune Sfântul Evanghelist Luca, au fost martorii faptelor lui Hristos şi slujitorii lumii. Dacă noi dorim viaţa veșnică şi tânjim după un lăcaș în Cer, trebuie să-i ascultăm.

Doar pentru mințile adânci şi pentru sufletele întărite de lumina credinței este posibil să creadă fără a ezita ceea ce nu este văzut cu vederea trupească şi să-și îndrepte simțurile unde nu-și pot direcționa privirea. De unde s-ar mai fi ridicat aceasta în inimile noastre sau cum ar mai fi fost cineva motivat prin credință, dacă mântuirea noastră s-ar fi bazat doar pe acele lucruri care se află înaintea ochilor noștri? Pentru aceasta, Domnul nostru a spus lui Toma, care părea să se îndoiască de învierea Sa până când nu a verificat prin vedere şi nu a atins urmele pătimirilor Lui chiar pe trupul Său: pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiți sunt cei care nu au văzut şi au crezut.

Iubiți frați!

Ne mustră Domnul necredința și mințile noastre excesiv de raționale, care caută mereu să despice firul în patru și care iscodesc tainele Sale fără a pune ceva și la inimă, și parcă ne spune Domnul: "Doar am făcut atâtea minuni în viața ta, iar tu treci nepăsător și nemulțumitor pe lângă ele în fiecare zi, zicând mereu în sinea ta că a fost o coincidență sau un fenomen straniu, sau că ți se cuvine."

Învierea Domnului este dovada supremă și de necontestat că Hristos este Dumnezeu, că El este stăpân peste viață și moarte, că El este sensul existenței noastre. Dacă Hristos nu ar fi înviat atunci probabil că ar fi rămas în amintirea apostolilor și a noastră drept un mare prooroc și învățător, ca și Sfântul Ioan Botezătorul, dar învierea Domnului i-a schimbat radical pe apostoli și i-a făcut alți oameni, din fricoșii ce se ascundeau de iudei în cei mai curajoși oameni, alegând să trăiască în prigoniri și să moară în chinuri de neînchipuit, pentru noi cei de astăzi, toate acestea de dragul Adevărului.

În zilele noastre, când necredința a pătruns în toate casele și se înmulțește cu repeziciune în continuare, dacă am fi un pic mai atenți la șuieratul vântului, pentru cine are urechi de auzit, încă mai răsună cuvintele Mântuitorului "Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputință." (Ev. Matei 17:20)

Duminica Sf. Ap. Toma este duminica dojenirii necredinței noastre, a tuturor, iar noi știind aceasta să nu stăm blocați în limitele rațiunii noastre ci să cădem la picioarele Domnului zicând: "Iertare Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

Să-l rugam pe Domnu Hristos să ne schimbe din temelie, ca pe sfinții apostoli, să devenim și noi din păcătoșii și neputincioșii de ieri, drepții și sfinții de mâine.

Hristos a înviat!

BIBLIOGRAFIE:

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1
Sfântul Grigore cel Mare, A patruzecea Evanghelia, Omilie 26
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 87. 1
Sfântul Leon cel Mare, Predica 74, 1
Sfânta Scriptură, Evanghelia după Ioan

GHEORGHE ANDREI IUSTIN

Student la Facultatea de Teologie Ortodoxă - Iustinian Patriarhul, Bucuresti

LIVE 🕯️ MINUNEA POGORÂRII SFINTEI LUMINI - MORMÂNTUL SFÂNT, IERUSALIM 2022 / HOLY FIRE JERUSALIM

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sat, 23 Apr 2022 09:56:00 +0000

Lumina Sfântă (Greek 'Αγιος Φως, "Lumina Sfântă") este un miracol care se întâmplă în fiecare an în Biserica Sfântului Mormânt în Ierusalim în Sâmbăta Mare, Ziua de dinaintea Sfintelor Paşti. Este considerată de unii oameni ca fiind cea mai lungă minune anuală atestată în lumea creştină, cu toate că evenimentul este documentat consecutiv doar din 1106. În multe ţări ortodoxe din lumea întreagă, acest eveniment este televizat.

Ceremonia începe la amiază când patriarhul Ierusalimului sau alt arhiepiscop ortodox spune rugăciunile cuvenite. Mulțimea adunată acolo cântă apoi "Doamne miluieşte" (Kyrie eleison în greacă) până când Lumina Sfântă coboară şi aprinde o lampă cu ulei de măsline ținută de patriarh în timp ce el este singur în camera mormântului Mântuitorului. Apoi, patriarhul iese din această cameră, spune rugăciunile şi apoi aprinde 33 sau 12 lumânări pe care le împarte credincioșilor.

De asemenea, focul aprinde spontan alte candele şi lumânări din biserică. Pelerinii povestesc că Focul Sfânt nu arde părul, fețele etc. în primele 33 de minute după ce este aprins. Înainte de a intra în Mormântul Domnului, patriarhul sau arhiepiscopul slujitor este inspectat de autoritățile Israelului care probează astfel că el nu are mijloacele tehnice necesare pentru aprinderea focului. Mai demult, această investigație o făceau soldații turci.

Prima dată, Lumina Sfântă a fost menționată într-un document din secolul IV. O descriere detaliată a miracolului este inclusă în jurnalul de călătorie al egumenului rus Daniel, care a fost prezent la slujba din 1106. Daniel menționează o incandescență albastră care coboară din dom către edicula unde patriarhul așteaptă lumina. Există persoane care pretind că au văzut această incandescență şi în timpurile moderne.

De-a lungul multor secole de apariţie a acestei minuni, se spune că Lumina Sfântă a coborât în câteva alte ocazii, de obicei când clerul heterodox încerca să-l obțină. În concordanță cu tradiția, în 1099, de exemplu, eșecul cruciaților de a face să coboare focul a dus la revolte de stradă în Ierusalim. Se spune că în 1579, patriarhul armean s-a rugat zi şi noapte pentru a face Lumina Sfântă să coboare, dar, miraculos, Lumina a țâșnit dintr-o coloană de lângă intrare şi a aprins candela ținută de patriarhul ortodox care stătea alături. După intrarea în biserică, mulţi creștini ortodocși cinstesc această coloană, care poartă semne şi o crăpătură largă atribuită trecerii prin ea a fulgerului Focului Sfânt.

BARABAS

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Fri, 22 Apr 2022 19:49:00 +0000

"Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei" (Ioan 12;15)

Frați creștini!

Iată că am ajuns cu mila lui Dumnezeu să prăznuim cu bucurie și momentul intrării în Ierusalim al Fiului lui Dumnezeu și al Omului, atunci când Cerul și pământul se bucurau văzând pe Domnul tuturor celor văzute și nevăzute ajungând în orașul sfânt călare pe mânzul asinei. Suntem în Săptămâna Patimilor și rememorăm în fiecare zi a acesteia toate pătimirile Domnului, culminând cu Sfântă Învierea Sa din morți.

Sfântul prooroc Zaharia prevestea cu patru sute de ani înaintea acestui eveniment că Dumnezeu întrupat în om va intra în Ierusalim și va veni șezând pe ”mânzul asinei” (Zaharia 9;9), un măgăruș “pe care nimeni din oameni niciodată n-a șezut” (Luca 19;30), neîmblânzitul mânz îmblânzindu-se atunci când a fost încălecat de Cel ce l-a creat. Sfinți Apostoli și-au pus hainele pe mânz și Domnul a încălecat, mânându-l încet să intre pe poarta cetății lui Dumnezeu.

La sfârșitul misiunii sale de propovăduire a venirii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, după trei ani de pelerinaj în țara Israelului, unde a săvârșit mulțime de minuni ce nu au putut fi consemnate în scris de nimeni, cu excepția celor câteva amintite de sfinții evangheliști, Mântuitorul Iisus Hristos venea pentru ultima oară în Ierusalim, fiind întâmpinat cu bucurie și mare entuziasm de oamenii care auziseră de El și de faptele Sale.

Întreg orașul era electrizat, toți cetățenii s-au îndreptat spre poarta sfintei cetăți purtând în mâini flori și ramuri de finic, simbolizând biruința, strigând cu bucurie către Domnul “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3-8). Mulțimea L-a întâmpinat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după știința și voia omenească, exact ca pe un mare Împărat Biruitor care intra în cetate, precum era obiceiul acelor vremuri. Poporul era entuziasmat și deosebit de bucuros să-L vadă pe Blândul Iisus cu ochii lor, după ce auzise despre el timp de trei ani numai lucruri minunate și ce fapte de negândit cu mintea omenească a săvârșit. Aclamau cu putere și aruncau înaintea Sa hainele lor să treacă peste ele și îl umbreau cu ramuri mari de finic și flori, făcând înaintea Sa un culoar înflorat prin care Domnul trecea agale călare pe mânz privindu-i cu milă și compasiune, știind că același popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: “Răstignește-L, răstignește-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; Ioan.19, 15).

Cum a fost posibilă această întoarcere radicală a poporului de la bucurie și extaz la ură și respingere față de Mântuitorul Iisus Hristos? Cum au reușit acești oameni să-și manifeste sentimente ostile și de dizgrație față de Domnul, când doar cu câteva zile înainte erau entuziasmați și bucuroși sa-L vadă intrând în cetate?

După o judecată rațională, urmărind strict aparențele, acest lucru ține mai mult de patologic decât de o manifestare normală.

Iubiți frați!

Aș dori ca de acum să mă refer mai mult la acest aspect al întoarcerii omului cu fața de la Dumnezeu spre lucruri întunecate, fără ca acesta să fie conștient, crezând că acțiunea sa este bună și că face bine.

După cum citim în Sfânta Evanghelie, în joia următoare intrării Domnului în Ierusalim, deci după patru zile, guvernatorul roman al Iudeii Pilat din Pont ținea în curtea pretoriului, zisă Gavata, adică pavată cu pietre, o adunare publică în care, după ce îl audiase pe Iisus adus la el spre judecată de sinedriu prin fariseii și cărturarii Ierusalimului, dorea să ofere poporului posibilitatea să aleagă dintre doi condamnați la moarte, pe cine dorea să îl grațieze și pe cine dorea să îl dea morții.

În temnița Ierusalimului se afla un criminal, un luptător iudeu care făcuse mai multe atentate și crime în rândul soldaților romani, membru al unui partid subversiv de zeloți care luptau pentru eliberarea Israelului de sub ocupația romană. Acesta era o căpetenie zelotă și fusese condamnat la moarte pentru mai multe crime în rândul romanilor. Numele lui de ocară era Barabas.

După ce Iisus a fost audiat de Pilat, acesta din urmă rămânând foarte impresionat de atitudinea corectă și dreaptă a Domnului, a hotărât să îl prezinte poporului, împreună cu acel zelot criminal, pentru a cere mulțimii să hotărască ea pe cine să grațieze și pe cine să execute, conform unui obicei mai vechi al acelor locuri care se ținea în săptămâna premergătoare Paștilor evreiești. Pilat era convinsa că mulțimea va alege pe Iisus, știind cât este de iubit de popor și că numai cu câteva zile în urmă îl primiseră în cetate cu osanale și ovații.

Pilat prezentându-i pe cei doi în balconul pretoriului, aducând mai întâi pe Iisus și anunțându-L cu cuvintele: ”Ecce Homo!”, l-a arătat mulțimii, apoi prezentându-l și pe criminalul Barabas, mulțimea confuză a avut la început o ezitare, ca și cum nu se aștepta la o astfel de situație neprevăzută.

Și acum vedem un fenomen straniu la prima vedere. Întrebați fiind de Pilat pe cine să elibereze, mulțimea dintr-o dată a început să exclame: ”Pe Barabas, pe Barabas, pe Barabas!”. Pilat îi privea stupefiat neînțelegând ce se întâmplă, știind că în urmă cu câteva zile aceiași mulțime a cetățenilor Ierusalimului îl aclamau pe Iisus ca pe un Împărat Biruitor.

Atunci a întrebat mulțimea extaziată, cu Iisus ce să facă? Și un răspuns prompt a venit din partea lor:”Răstignește-L, Răstignește-L, Răstignește-L!”. Ce întorsătură bizară a părerii mulțimii despre Iisus?

Pilat ascultând aclamațiile mulțimii le-a spus că nu vede nici-o vină în acest om, așteptând reacția poporului. Însă acesta și mai hotărât striga sa-L răstignească. Atunci guvernatorul a mers și spălându-se pe mâini a spus că el nu se face vinovat de această faptă, cu toate că avea puterea să-L salveze pe Iisus, dar la cuvintele mulțimii care spuneau că aceasta nu îl recunoaște de împărat decât pe Cezarul, lui Pilat i-a fost frică să nu cumva ca împăratul să audă că a susținut un eventual rival politic și a hotărât să facă voia poporului. Atunci mulțimea a început să strige din nou spre Pilat: ”Răstignește-L! Răstignește-l! Sângele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!”

Ce spectacol deplorabil! Ce situație stranie!

Frați creștini!

Să analizăm puțin care a fost mecanismul social care a schimbat radical obțiunea poporului. Cum s-a ajuns în această situație?

De-a lungul întregii sale activități misionare, timp de trei ani în care Domnul Iisus Hristos a mers prin poporul iudeu și nu numai, propovăduind Împărăția lui Dumnezeu, iar poporul israelit fiind ocupat de Imperiul Roman, în urma uimitoarelor minuni pe care Domnul le făcea a început să creadă că Mesia cel mult așteptat venise și că îi va elibera din robia romană și va împărăți pământul întreg, iar toate neamurile i se vor închina. Acesta este fundamentul credinței iudaice tradiționale care se consideră poporul ales și în consecință va fi poporul care va conduce întreaga omenire. Peste tot pe unde Domnul Iisus mergea era înconjurat de mulțimile care voiau să ceară de la El diferite vindecări de boli. Pe unde trecea El oamenii simțeau o putere ce ieșea din El și mulți bolnavi se vindecau numai stând în preajma Sa. Aceia care intrau în dialog cu El cerându-I milă erau binecuvântați cu vindecări miraculoase, primind pe lângă acestea și multe cuvinte folositoare și mântuitoare. Printre oamenii de rând care veneau să îl întâmpine erau amestecate și multe iscoade ale sinedriului sau ale fariseilor și cărturarilor, care încercau în permanență să-L ispitească cu întrebări mai mult lumești decât duhovnicești, iar în urma răspunsurilor Lui să-L prindă în cuvânt cu răspunsuri prin care să-L incrimineze și să poată fi arestat. Aceștia fiind sub stăpânirea întunericului, o castă coruptă, trădătoare, care doreau numai avantaje materiale, nu doreau ca Iisus să fie considerat Mesia, deoarece acesta îi condamna mereu în cuvinte, îi demascau în ce privește corupția și imoralitatea în care trăiau.

Se organiza în ascuns un complot nevăzut împotriva Lui prin care să-L prindă și să-L ucidă. Toate acestea se ascundeau și se ascund până astăzi în dosul unei evlavii prefăcute și fățarnice. Și ce a ieșit la sfârșit la iveală din această pseudo-evlavie? – Răstignirea Mântuitorului. Din gura arhiereului Caiafa auzim:„…Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan, 11, 49-50). În loc să iasă din gura lui sfințenia, a ieșit la iveală ceea ce zăcea în asemenea oameni: dorința de răzbunare și duhul de răzvrătire, dorința de a pune mâna pe dregătorii înalte. În permanență Mântuitorul era supravegheat și ispitit de acești șerpi prefăcuți.

Și iată că în ziua în care Pilat L-a prezentat oamenilor în piață pe Iisus, în mulțimea adunată erau infiltrați toți acești pizmași fățarnici și vicleni. Ei ca oameni erau cunoscuți și respectați în Ierusalim, iar locuitorii orașului îi vedeau ca o elită evreiască care de fapt voia binele cetății și a locuitorilor ei. Ocupația romană era umilitoare și apăsătoare, iar evreii vedeau în această elită și în partidul zeloților o speranță prin care va veni eliberarea. În schimb această elită era vândută sau mai bine zis cumpărată total de către romani, având beneficii și multe avantaje materiale din partea acestora. Ei nu aveau ca scop decât înavuțirea proprie și avantaje materiale pe care le putea primi de la romani dacă erau obedienți și trădători.

În momentul în care mulțimea a fost întrebată de către Pilat ce să facă cu Iisus, acești infiltrați în mulțime a început să strige puternic: Răstignește-L, Răstignește-L, Răstignește-L!, iar efectul de turmă al mulțimi și-a făcut efectul ca un ecou în mase și toată mulțimea a început să strige același lucru, mai ales când au văzut starea deplorabilă în care arăta Iisus cel biciuit și plin de răni, speranța lor se năruise subit. Au văzut în schimb în Barabas o speranță de om puternic și luptător care putea să organizeze acțiuni de eliberare națională.

Astfel, mulțimea manipulată și instigată a clamat răstignirea Lui, cu toate că putea să ceară să-i taie capul sau altă formă de execuție, răstignirea fiind în acele vremuri cele mai umilitoare execuții, rezervate de obicei, tâlharilor, hoților și criminalilor.

După aceea știm ce s-a întâmplat și mai ales știm că de fapt Iisus e Biruitorul morții, înviind a treia zi după execuție.

Subiectul acestor rânduri este de fapt Barabas. Ce a făcut acel om după ce a fost eliberat? A continuat să ucidă și să tâlhărească.

Barabas e un simbol al omului care dorește să fie conducător, să aibă putere de decizie în mase, să poată controla pârghii de conducere și mai ales să aibă foloase financiare și materiale în urma acțiunilor lui, aparent justificate, dar care produce multe victime în rândul celor ce se află în preajma lui.

După Învierea lui Iisus, după Înălțarea Sa la Ceruri, cei care l-au iubit, respectat și ascultat au continuat să-I fie credincioși, mergând pe Calea pe care El ne-a indicat-o, pe Legea cea Nouă pe care ne-a dat-o. Ierusalimul a fost distrus de romani și toți evreii din Palestina și Iudeea au fost împrăștiați în lume, amestecându-se cu popoarele care îi găzduiau, învățând limba lor și luând nume ale popoarelor gazdă, pe tot pământul. Pe lângă sinagogile lor în care se rugau și-au înființat organisme de conducere autonome de puterea statului în care locuiau, numite cahale, care decideau legislativ, politic și social ce acțiuni să întreprindă aceștia, astfel încât să profite cât mai mult material și financiar de pe urma popoarelor gazdă.

Până în zilele noastre aceste tribunale din umbră decid infiltrarea mulțimilor cu iscoadele lor care la nevoie să influențeze din nou răstignirea Adevărului și triumful lui Barabas.

Și-au infiltrat iscoadele acoperite în toate neamurile, țările, partidele acestora și mai ales au profitat de pe urma gazdelor lor și s-au îmbogățit prin diverse inginerii financiare ce aveau la bază înșelăciunea, manipularea, șantajul și șperțul, că doar nu degeaba Mântuitorul îi numeau ”cuiburi de vipere”.

Azi, în toate țările lumii au Barabași pe care îi scoate la rampă în campanii electorale și pe care prin manipulare, instigare și false sondaje determină neamurile care îi găzduiesc să-i vadă ca pe niște speranțe spre mai bine și îi aleg la conducerea țărilor, trimițând la răstignire pe Adevărul cel mântuitor.

De aceea fraților, vă îndemnăm să nu vă depărtați de Iisus Hristos, să nu-l părăsiți și mai ales să nu-L condamnați la uitare și moarte spirituală, alegând Barabași care vă duc spre prăpastia iadului veșnic.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Cu Hristos înainte și noi după El!

Gherasim Ogheru

TAINA IUBIRII - Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 03 Apr 2022 15:47:00 +0000

„TAINA IUBIRII Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe”,

de Paul Evdokimov
(sinteză)

Paul Evdokimov a surprins în lucrarea sa „TAINA IUBIRII Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe” sensul sacramental al harismelor specifice bărbatului și femeii și Tainei iubirii umane, știut fiind faptul că erosul nu și-a aflat locul în învățăturile creștinismului. El pune în lumină distanța foarte mare dintre ordinea divină și instituția umană a familiei, dintre rânduiala lui Dumnezeu la facerea omului și situația actuală a omenirii, „la început nu a fost așa” şi „cine poate înțelege cuvântul acesta să înțeleagă” (cf. Mt. 19,1-12)

În lucrarea lui Evdokimov sunt prezentate principalele mituri și concepții deformate despre familie, care au dat naștere unor reguli de conviețuire conjugală uneori bizare sau chiar crude. Doresc să prezint ideile principale ale lucrării, poziția în societate a membrilor unui cuplu conjugal raportat la legea lui Dumnezeu și la legile omenești, precum și modul cum ortodoxia a repus pe locul ce i se cuvine instituția familiei creștine.

Autorul descrie faptul că doar creștinismul a reușit performanța înălțării unirii conjugale de la utilitatea sa sociologică, din perspectiva drepturilor și responsabilităților, la demnitatea de Taină, luptându-se cu moravurile și obiceiurile omenești sedimentate într-un ”humus mental” sedimentat de milenii în conștiința colectivă, care încearcă și în zilele noastre să reziste cu strășnicie la „metanoia” (răsturnare, convertire) evanghelică, la „răsturnarea minții” cerută de ea. Orice minte care încearcă să se opună acestei conștiințe colective este imediat suspectată și acuzată de o hipnoză a ”credințelor vechi”, înapoiate, ceea ce este de fapt greșit deoarece o credință veche poate deraia de la ”ce a fost la început”, însă rânduiala lui Dumnezeu este mereu actuală și neîncastrată în timp. Presiunea acestui ”supra eu” colectiv a dat naștere unor mituri precum masculinitatea virilă, mitul fecundatorului, al semincerului, fapt care a dus la subordonarea femeii bărbatului, cuplul subordonat necesității speciei şi iubirea procreației.

Pe de altă parte, autorul ne prezintă și exacerbarea extremă a problemei celibatului, care poate duce la curente de gândire periculoase precum condamnarea căsătoriei (Saturnil, Taţian, Marcion, Evanghelia egipteană, mai târziu chiar și Ioan Cassian) sau chiar la o reminiscență a ”gnosticismului” pentru care „mântuire” înseamnă „eliberarea de sex” şi unde femeia este redusă la sexualul pur şi, prin aceasta, la demonic, ajungându-se pană la limită şi declararea căsătoriei o nelegiuire satanică (catarii).

Exacerbarea celibatului a dus de asemenea la afirmații gratuite chiar a unor mari dascăli ai Bisericii. S-a ajuns pană acolo încât s-ar părea că între vârful omenirii, Fecioara Maria, cea „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”, şi o ființă feminină nedesăvârșită şi demonizată nu mai există o a treia posibilitate. O impresionantă alienare s-a instalat în istorie ca situație normală.

Perioada patristică bogată în tratate de ascetică a dus la o exorcizare lăuntrică a omului de puterile demonice, dar cu un preț care ajunge până la dezumanizarea raporturilor dintre bărbat și femeie, cuplul fiind privit doar din punctul de vedere al înmulțirii și al creșterii copiilor. Problema iubirii în sine și a sensului ei rămâne deschisă până astăzi, dezvăluind o mare neliniște: scolastica favorizează procreația, dar castrează iubirea.

În unirile armonioase şi a căror viziune este nedeformată prin false teorii, are loc o spiritualizare progresivă a sexualității pană la atingerea castității conjugale. Astfel autorul conchide această idee foarte frumos astfel: ”Sfântul Augustin spune: „cel ce nu este duhovnicesc pană în trupul său, devine trupesc pană în sufletul său”. Parafrazând acest cuvânt am putea spune: cel ce nu este duhovnicesc pană în sexul său, devine sexual pană în sufletul său. Oprirea la jumătatea drumului este un eșec care nu iartă şi produce monstruoasele confuzii ale erotismului mistic sau ale sufletului devenit trupesc.” Mai mult ca oricând şi mai mult decât oriunde, aici se impun clarviziunea şi vigilența duhovnicească, trezvia, o adevărată cultură ascetică proprie vieții conjugale.

În vremea Vechiului Testament, poligamia facilita repudierea femeii. Legea „leviratului” asigura continuitatea rasei. Legea lui Manu în India (DC, 81) rupea legăturile în caz de sterilitate. Grecia o abandona pe tânără viitorului ei stăpân absolut; la Roma, femeia cădea din puterea nelimitată a tatălui, în puterea altuia, in manum alterius, ceea ce explică denumirea antică a acestei căsătorii de supunere fără condiţii: matrimonium in manu. Legea Poppeea îi supunea deja la impozite grele pe celibatari şi pe soţii fără copii. Matrimonium vine de la matris munus, iar termenul grec γάμος vine de la rădăcina γεν, naştere. În concepția antică două persoane se asociau în vederea unei bune administrări a menajului şi a educației copiilor pentru a asigura recrutarea cetățenilor cetății. Apoi, unii părinți ai Bisericii au emis unele teorii şi justificau căsătoria doar pentru că „dă naștere la fecioare”, populează mănăstirile şi împlinește numărul sfinților. Sfântul Vasile, de altfel mare contemplativ al Tainei Sfintei Treimi, vorbește aici ca Părinte al rânduielilor monastice: „Căsătoria este onorabilă dacă este făcută nu în vederea plăcerii, ci cu scopul de a avea copii”.

Evdochimov redă cu multe referințe din gânditori antici și părinți creștini două mari idei directoare în gândirea teologică cu privire la rolul căsniciei și locul femeii și bărbatului în cadrul instituției familiei.

Prima idee directoare este aceea că „Femeia a fost necesară ca parteneră pentru opera de procreație şi câtuși de puțin pentru vreo altă activitate, cum pretind unii, dat fiind că în orice altă lucrare bărbatul este mai bine ajutat de un alt bărbat decât de o femeie” și „prin natură, femeia este inferioară bărbatului” (Sf. Toma d'Aquino).

Cea de a doua idee directoare ne duce la Sfântul Augustin, la influența sa, pană astăzi preponderentă, asupra gândirii teologilor. Ascetic vorbind, căsătoria este un paliativ al concupiscenţei, tolerat şi legitimat în vederea binelui procreației. Căsătoria nu este decat o concesie făcută naturii şi o stare căreia îi sunt inerente păcatele uşoare. Stabilește o ierarhie descrescătoare a celor trei bunuri ale căsătoriei: bonum prolis, bonum fidei, bonum sacramenti. Deşi căsătoria e o instituție eclezială, cei desăvârșiți sunt totuși chemați să-i limiteze folosirea şi să se orienteze spre abstinența totală. Senzualitatea constituie deci nucleul raporturilor conjugale, căci ea este instrumentul transmiterii păcatului originar. Instinctul sexual este identificat cu dorința necurată.

Aceste doua idei directoare cu diferitele nuanțe diferențiate de diferitele confesiuni creștine stau la baza multor derute de gândire când vine vorba de căsătorie. Astfel, se lasă de o parte un fapt psihologic fundamental: când se naște iubirea, orice gând carnal este cu desăvârșire absent, exclus. Sfântul Ioan Gură de Aur a înțeles bine acest lucru, spunând că singurul remediu eficace împotriva depravării şi concupiscenței este magnus amor (marea iubire). Dar ascetul mediocru, ars de o surdă şi neîncetată ispitire, nu poate privi niciodată cu ochi buni libertatea şi bucuria de a face ceea ce lui i se pare a fi singura atracție a vieții conjugale.

Într-o lume în care totul este pus sub semnul patriarhatului, bărbatul raționalizează conform rațiunii sale și își pierde legăturile cosmice cu cerul, cu natura și, de asemenea, cu femeia ca taină complementară propriei sale ființe. Eliminând tot iraționalul care nu-i este pe plac, alunecând spre abstracțiuni, bărbatul trasează marile bulevarde ale civilizației, curate, spațioase și măsurate, în care locul femeii, dinainte pregătit este cel al unei ființe minore. Din instinct de autoapărare, bărbatul înlănțuie femeia, ca pe o putere malefică, ca pe o amenințare permanentă pentru libertatea lui. În aparență bărbatul va acorda femeii toate onorurile, dar o va plasa într-o condiție din care ea nu va putea niciodată să-i facă rău. Ea este supusă puterii supreme a șefului, autorității indiscutabile a bărbatului, stăpânul și domnul ei. Bărbatul o posedă așa cum își posedă pământurile, cu atât mai mult cu cât femeia simbolizează pământul, elementul teluric, dacă nu lunar, iluzoriu. Principiul solar, claritatea aparțin bărbatului. Fiziologia femeii, însăși feminitatea ei, darurile și harismele ei, sunt transformate de bărbat în blesteme.

Evdokimov arată că în toate codurile de legi antice femeia este considerată o ființă inferioară și fără drepturi. De asemenea amintește în acest sens și scrieri din filosofi antici, din sfintele scripturi, din apostoli, care amintesc de rolul inferior al femeii în societate, minimizând capacitățile intelectuale ale acesteia și incapabilitatea acesteia de a învăța înțelepciunea. Aceste mituri mai vechi sau mai noi bântuie gândirea umană, femeilor li se aplică chiar și în zilele noastre prescripțiile ritualice din epoca rabinică. Acesta este „complexul lui Adam”, un complex masculin: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Evdokimov concluzionează foarte frumos că ”s-a profanat iubirea mai înainte de a se descoperi ce este ea. Nu găsim niciunde atâta minciună şi ipocrizie, pentru că iubirea este chiar setea cea mai adâncă de adevăr, glasul însuși al ființei. Masa, gloata colcăie din ce în ce mai mult în vâltoarea erotică, pe care o străbate repede pentru a sfârși în „greață”.” Sfântul Ioan Gură de Aur se ridică violent împotriva acestei triste realități: „Acest dar al lui Dumnezeu a fost acoperit de infamii pană la rădăcină. Să-l curățim așadar... Vreau să purific căsătoria şi să o readuc la noblețea care îi este proprie, pentru a închide gura ereticilor...”

Autorul insistă într-un capitol asupra tainei ființei și harismelor femeii, pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul „vălului”. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită”, descifrată pentru a înțelege destinul „conjugal” al femeii, în strânsă legătură cu cel al bărbatului. Evdokimov conchide că relatarea biblică a creării Evei (care este mai mult o naștere, căci Eva se desprinde, iese din Adam) se ridică la nivelul de arhetip originar al consubstanțialității principiilor complementare. Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam-Eva. Căderea protopărinţilor este cea care a împărțit-o în masculinități rele şi feminități rele: cupluri făcute din două individualități polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una față de cealaltă, puse totuși una lângă cealaltă. De atunci există toată această distanță dintre cei doi poli ai existenței umane care sunt sau contrarii ce se crispează într-o disonanță şi o luptă fără ieșire, sau diversități ce se acceptă sau complementarii care se iubesc, coincidență a opușilor. A doua soluție presupune harul care recapitulează în Hristos celula inițială şi se plasează în inima căsătoriei, „Taină a iubirii”, după minunatul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur. Comuniunea conjugală este înălțată la rangul de imagine profetică a Împărăției lui Dumnezeu: unitatea universală refăcută, comuniunea Masculinului şi Femininului devenite una în Dumnezeu.

Autorul lucrării dedică un capitol distinct Mamei, punând femeia într-o lumină harismatică, iar Arhetipul Magna Mater determină toate formele femininului; el sălășluiește în adâncul oricărui suflet feminin; pururea fecioară, eternul feminin provine din „veșnicia maternă”, singura adevărată, căci pretutindenea este şi toate le plinește.

De asemenea Evdokimov descrie sublim într-un capitol distinct femeia ca organul duhovnicesc al naturii umane. El prezintă maternitatea Fecioarei în lumina paternității divine: „Tu L-ai născut pe Fiul fără tată, pe Fiul cel mai înainte de toți vecii născut de Tatăl fără mamă”. Analogia este clar indicată: maternitatea Fecioarei reprezintă chipul uman al paternității divine. Dacă paternitatea este categoria vieții divine, maternitatea este categoria religioasă a vieții umane. Făgăduința mântuirii i s-a dat femeii, ea a primit Vestea cea bună, ei i s-a arătat mai întâi Hristos cel Înviat, femeia învesmântată cu soarele este cea care închipuie Biserica şi Cetatea cerească în Apocalipsă. Dacă pe toate celelalte planuri femeia este o ființă inferioară bărbatului, în plan harismatic, dimpotrivă, se vede egalitatea desăvârșită dintre bărbat şi femeie. Didascalia, vorbind de preoție, precizează referințele reciproce ale celor două naturi: „Diaconul are locul lui Hristos şi îl veți iubi, pe diaconiţe le veți cinsti în locul Duhului Sfânt”. Afirmația este limpede: bărbatul este legat ontic (în ființa lui duhovnicească) de Hristos, femeia este legată ontic de Duhul Sfânt. De aceea, în simbolistica adunării liturgice, femeile sunt numite „altar” şi reprezintă rugăciunea. Femeia este oranta, rugătoarea, imaginea sufletului în adorație, ființa umană devenită rugăciune.

Un capitol distinct este consacrat de asemenea femeii ca loc de întâlnire între Dumnezeu și om, aducând elogii Fecioarei Maria și pururea fecioriei ei. Bărbatul, legat de Hristos-Preotul, pătrunde sacramental elementele acestei lumi, o sfințește şi o transformă în Împărăția lui Dumnezeu. Violent, el cucerește Împărăția. Or această comoară este hagiofania, sfințenia ființei, şi femeia este cea care-i dă chip. Femeia strivește capul șarpelui nu prin fapte, ci prin însăși ființa ei, prin curăția ei. Pentru demoni, tocmai această sfințenie a ființei este ucigătoare. Astfel, masculinul războinic, ucigaș, poate fi acordat, sublimat prin feminin şi schimbat în viață, cultură, cult, liturghie eshatologică. Taina căsătoriei unește harismele complementare şi condiționează o formă cu totul specială a Preoției credincioșilor.

Autorul descrie o concepție personalistă despre căsătorie, pornind de la vechile mituri ale ”binelui comun” ale utilitarismului conjugal, concluzionând că perpetuarea speciei sau plăcerea carnală fac din partener un simplu mijloc şi îi distrug demnitatea. Numai iubirea conferă un sens spiritual căsătoriei şi o justifică înălțând-o la viziunea chipului iubit în Dumnezeu, la aceeași înălțime cu Unicul Chip. Biserica, instituind monahismul, afirmă fără îndoială valoarea absolută a persoanei umane mai presus de întregul social şi o mai face o dată sfințind ființa unică a celor două persoane care se iubesc, așezând această sfințenie în inima Tainei Cununiei. Fiziologicul singur, în afara Edenului, prostituează. Dacă monahul consumă, arde durata, timpul, cuplul creștin pune început transfigurării şi integrării lor în eternitate. O scurtă precizare este necesară pentru a trasa principalele linii ale antropologiei, pentru a preciza vocația Preoției împărătești a credincioșilor şi, în lumina monahismului, să înțelegem căsătoria ca Preoție conjugală. Numai printr-o înălțare la nivelul gândirii lui Dumnezeu despre om, la amețitoarea demnitate a noii făpturi, se poate înțelege esența comuniunii conjugale.

Biserica este miracol şi sanctuar. Aici este vorba de metanoia, de schimbarea, convertirea ființei tuturor credincioșilor. Monahismul şi Preoția împărătească a credincioșilor pun începutul sintezei creștine a vremurilor de pe urmă. Dacă vrem să îl vedem pe Dumnezeu să privim omul din noi, deoarece acesta este creat după chipul lui Dumnezeu, însă trebuie numai să îl descoperim. Tertulian ne spune că atunci când Dumnezeu îl modela pe omul Adam Îl privea pe Hristos-omul, pe Hristos cel ce avea să fie într-o zi acest lut şi acest trup.

Biblia nu cunoaște dualismul grec al celor două substanțe care se luptă intre ele: trupul, temniță a sufletului. Ea cunoaște doar conflictul moral dintre dorința Creatorului şi dorințele creaturii, între sfințenia-normă şi păcatul-perversiune. Opoziția intre homo animalis şi homo spiritualis se exercită în omul întreg, în totalitatea ființei sale.

Autorul ne prezintă o frumoasă definiție a inimii, în paralel cu rațiunea omului. Inima de care vorbește Biblia nu coincide cu centrul emoțional al psihologilor. Evreii gândeau cu inima. Centru metafizic, ea integrează toate facultățile ființei umane; rațiunea, intuiția, voința nu sunt niciodată străine de opțiunile şi simpatiile inimii (logica şi rațiunile inimii de care vorbește Pascal). Radiind şi penetrând totul, ea este ascunsă în propriul şi tainicul ei adânc. „Cunoaște-te pe tine însuti” se referă înainte de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul tău şi vei afla acolo pe Dumnezeu, pe îngeri şi Împărăția” spun Părinții duhovnicești.

Un interesant capitol despre persoana umana este sintetizat în câteva cuvinte astfel: ”Revelația persoanei este fapta Creștinismului. Ea vine de Sus, din dogma Treimii. Fiecare Persoană dumnezeiască este o dăruire reciprocă care subzistă ni relația față către față şi în perihoreza (intrepătrundere reciprocă a Celor Trei Persoane divine în unitatea esenței şi a vieții Lor) Celor Trei. În acest co-esse (a fi cu), Persoana este pentru comuniune, ea este prin ea în mod esențial. În sensul strict al cuvântului, Persoana nu există decât în Dumnezeu. Omul are nostalgia înnăscută de a deveni „persoană”, şi nu o realizează decât în comuniune, în participarea la personalismul trinitar al lui Dumnezeu.”

În Hristos, divinul se unește cu umanul şi locul comuniunii lor este Persoana divină a Cuvântului. În această comuniune, conștiința umană a lui Iisus se așază „înăuntrul” conștiinței divine. În om, persoana sa umană este locul comuniunii cu divinul şi în interiorul conștiinței umane sălășluiește conștiința divină: „Vom veni la el şi vom face locaș la el” (Ioan 14, 23).

Omul poate să întrețină flacăra iubirii vădind asemănarea cu Dumnezeu, dar poate, de asemenea, şi să aprindă focul gheenei, clădind locul neasemănării, adică infernul. El poate să-și fărâmițeze ființa în infernale despărțiri printr-un „nu” dar poate şi să-și convertească „da”-ul în infinitul comuniunii cu ceilalți.

Evdokimov dedică un capitol distinct Tainei Iubirii, în care analizează liniile armonice ale iubirii, revelațiile profetice și prezentul etern al acesteia, precum și finalitatea proprie a acesteia ca biserică familială, casă a lui Dumnezeu.

Orice har, în plinătatea sa, este la capătul unei jertfe. Soții îl primesc din momentul când se angajează, în demnitatea lor sacerdotală, să se prezinte înaintea Tatălui ceresc şi să-I ofere în Hristos jertfa, Jertfă cuvântătoare”, ofranda întregii lor vieți conjugale. Harul slujirii sacerdotale a soțului şi harul maternității sacerdotale a soției formează şi modelează ființa conjugală după chipul Bisericii. Iubindu-se unul pe celălalt, soții îl iubesc pe Dumnezeu. Fiecare moment al vieții lor izbucnește într-o doxologie împărătească, slujirea lor în cantare liturgică neîncetată. Sfântul Ioan Gură de Aur aduce această minunată concluzie: „Căsătoria este icoană tainică a Bisericii”.

Sfântul Clement al Alexandriei spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut pe om: bărbat şi femeie; bărbatul îl reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica”. Iubirea lui Hristos şi a Bisericii se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistând astfel cuplului, căci Adam este creat după chipul lui Hristos şi Eva după chipul Bisericii. Se înțelege acum de ce primul cuplu uman şi toate cuplurile se referă la acest Unic chip. Astfel, căsătoria își are obârșia dincolo de cădere; arhetip al raporturilor nupțiale, ea ne lămurește numele lui Israel şi apoi pe cel al Bisericii: „mireasa lui Dumnezeu”. Nici căderea şi nici timpul n-au atins-o în realitatea ei sfântă. Ritualul ortodox precizează: „Nici păcatul originar, nici potopul n-au stricat cu ceva sfințenia unirii conjugale”.

Bogăția puțin obișnuită a numeroaselor ritualuri ale Tainei Cununiei în Biserica Ortodoxă, bizantine şi nebizantine, grija acordată „cântării Tainei cu vrednicie” arată limpede locul privilegiat pe care îl acordă Răsăritul iubirii conjugale.

GHEORGHE ANDREI IUSTIN

Student la Facultatea de Teologie Ortodoxă - Iustinian Patriarhul, Bucuresti

Predica Parintelui Cleopa la Duminica dinaintea Nasterii Domnului

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 19 Dec 2021 07:29:00 +0000

Adevarat, adevarat zic tie: De nu se va naste cineva din apa si din Duh,

nu va putea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5)

Iubiti credinciosi,

Intrucit cu mila lui Dumnezeu sintem in ajunul prea luminatului praznic al Nasterii Domnului, ne-am gindit sa vorbim astazi despre nasterea noastra cea duhovniceasca. Fara de aceasta nici un crestin nu poate sa se mintuiasca, dupa cuvintul Mintuitorului care zice: De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Fiindca, ce este nascut din trup, trup este, si ce este nascut din Duh, Duh este (Ioan 3, 6).

Dar, fratii mei, cind si cum primim noi aceasta duhovniceasca nastere prin apa si prin Duh? Negresit, aceasta nastere o primim toti la Sfintul Botez. Dar ce dobindim noi crestinii ortodocsi prin aceasta nastere de la Sfintul Botez? Intii, prin Sfintul Botez sintem iertati de pacatul stramosesc si ne facem fii ai Bisericii lui Hristos (Efeseni 5, 26). Prin Sfintul Botez sintem imbracati impreuna cu El la o viata noua (Romani 6, 4). Prin Sfintul Botez primim inaintea Sfintului Duh innoire (Tit 3, 5). Prin Sfintul Botez primim libertatea de a trai in comuniune cu Dumnezeu, odata ce am fost izbaviti de pacat si ne-am facut robi ai lui Dumnezeu (Romani 6, 22).

Prin Sfintul Botez ne-am lepadat de satana si de toate lucrarile lui, dupa rinduiala Sfintului Botez; ne-am lepadat de omul vechi (Coloseni 3, 9), am facut marturisirea dreptei credinte; ne-am facut fii dupa dar ai lui Dumnezeu (Galateni 4, 5); ne-am imbracat cu Hristos (Galateni 3, 27). Stim cu totii ca exista un singur Botez (Efeseni 4, 5). Cel ce boteaza a doua oara pe cel botezat in numele Preasfintei Treimi, acela a doua oara rastigneste pe Hristos, dupa Sfintul Ioan Damaschin. Au fost cazuri in Biserica, cind, in vederea iconomiei, s-a primit botezul schismaticilor si chiar al ereticilor (Canonul 2 al Soborului 6 Ecumenic).

Din cele spuse pina aici am aratat despre nasterea duhovniceasca a crestinului prin Sfintul Botez si ca in Biserica lui Hristos este un singur Botez. Sa vorbim acum si despre alte nasteri duhovnicesti care sint inainte si dupa Botez, si in ce conditii se poate totusi repeta Botezul.

Nasterile spirituale dinainte si de dupa Sfintul Botez se pot repeta ori de cite ori este nevoie, spre folosul sufletelor omenesti. Care sint aceste nasteri spirituale care se pot repeta? Intii este nasterea spirituala care se face prin cuvint, prin care se trezeste omul la o viata noua in Hristos, spre a parasi pacatele si credinta lui ratacita. Cu acest botez al cuvintului, Sfintii Apostoli, mai inainte de a boteza pe catehumenii din pagini, si din iudei, ii trezeau la credinta cea adevarata in Hristos prin predica cuvintului lui Dumnezeu.

Asa vedem ca marele Apostol Petru, dupa pogorirea Sfintului Duh, a propovaduit Evanghelia in Ierusalim, adeverind despre Invierea Domnului si pogorirea Lui in iad. Prin aceasta predica au crezut in Hristos in acea zi ca la trei mii de suflete (Fapte 2, 4). Vedeti ca si aici credinta a venit prin auz, iar auzul prin cuvintul lui Dumnezeu? Dupa aceasta a urmat si Sfintul Botez al celor ce au fost treziti la credinta in Hristos Iisus prin cuvintul adevarului. Aceasta a fost o nastere duhovniceasca inainte de primirea Sfintului Botez. De aceasta nastere duhovniceasca prin auzirea cuvintului lui Dumnezeu vorbeste si Sfintul Apostol Pavel, zicind: Caci de ati avea zeci de mii de invatatori in Hristos, totusi nu aveti multi parinti. Caci eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos (I Corinteni 4, 15; 9, 1; Ioan 1, 4).

Dar si in alt loc Sfintul Apostol Pavel numeste copii ai sai pe cei ce i-a nascut prin cuvint, zicind: O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii pina ce Hristos va lua chip in voi (Galateni 4, 19). Mai arata ca si pe Onisim l-a nascut prin cuvint cind era in temnita si in lanturi si zicea: Te rog pe tine pentru fiul meu pe care l-am nascut fiind in lanturi, Onisim (Filimon 1, 10). Din aceste marturii ale Sfintei Scripturi si din altele pe care nu le mai insemnam aici pentru scurtime, sa cunoastem ca este si o nastere spirituala prin cuvintul lui Dumnezeu.

Insa, fratii mei, sa stim ca mai este si a doua nastere duhovniceasca ce se face prin Taina Spovedaniei si prin canon de pocainta, numita si "al doilea botez", dupa rinduiala tainelor crestinesti.

Deci prin adevarata spovedanie si pocainta cea cu lacrimi se face o nastere spirituala. Despre aceasta zice Sfintul Grigorie Teologul: "Lacrimi de pocainta varsindu-se, este asemenea cu botezul" (Hexaimeron, op. cit., p. 156). De aceea si Biserica Ortodoxa, avind marturiile Sfintei Scripturi si ale dumnezeiestilor Parinti, intelege ca "Spovedania curata este al doilea botez" (Molitfelnic, rinduiala Sfintei Spovedanii). Insa sa nu uitam ca nasterea duhovniceasca de la Sfintul Botez prin apa si prin Duh nu se mai repeta, iar nasterea prin cuvint, prin spovedanie si pocainta cu lacrimi o putem face oricind este nevoie, spre folosul sufletelor omenesti, spre indreptarea si spre luminarea lor. Caci daca Preabunul si Preainduratul Dumnezeu n-ar fi rinduit nasterea duhovniceasca prin spovedanie si pocainta, cu adevarat nimeni din noi nu ar putea sa se mintuiasca. Caci nici un om nu este fara de pacat inaintea lui Dumnezeu. De aceea toti avem nevoie de spovedanie si pocainta si facerea canonului.

Este inca si alta nastere duhovniceasca care tot prin spovedanie si fagaduinta de indreptare se face. Este tunderea in monahism sau calugaria pe care Sfintii Parinti o inteleg ca un al doilea Botez. Ultimul si cel mai mare botez si deci nastere duhovniceasca este mucenicia, adica botezul singelui pe care l-au primit toti martirii care au fost chinuiti si ucisi pentru credinta cea dreapta in Hristos. Prin aceste chipuri de nastere duhovniceasca aratate pina aici, si mai ales prin Botez si spovedanie Biserica lui Hristos aduce Mirelui ei mare si nemasurata multime de suflete, care prin darul si mila lui Dumnezeu dobindesc mintuirea si mostenesc imparatia lui Dumnezeu.

Acest adevar il arata luminat dumnezeiescul parinte Efrem Sirul, zicind: "Pocainta este dar de multa roada aducator, caci in tot felul aduce lucru imbunatatit lui Dumnezeu. Pocainta este tarina mult roditoare care in toata vremea se lucreaza. Pom al vietii este, ca pe multi care au murit prin pacate ii inviaza. Pocainta zice pacatosilor: dati-mi mie greutatea pacatelor. Aceasta imi este mie dobinda pentru fapta. Ai credinta? Da-mi dobinda credintei, adica pocainta! Printr-insa se face credinta ta lucratoare. A vazut Dumnezeu ca pe neamul omenesc il tulbura vrajmasul diavol si a pus impotriva lui pocainta spre curatie. Acela indeamna sa pacatuiasca, iar pocainta este gata sa primeasca pe cel ce pacatuieste. Vrajmasul sileste pe om sa nelegiuiasca, iar pocainta il sfatuieste sa se intoarca. Acela se sileste sa deznadajduiasca pe om, iar aceasta nadejde de mintuire ii fagaduieste..."

A zis Isaia Proorocul: Cind te vei intoarce si vei suspina, atunci te vei mintui. Iata iti aduce tie marturie, numai pocaieste-te. De va suspina cel ce a pacatuit, indata cu suspinul si greutatea balaurului a iesit. Pocainta il povatuieste pe om spre mintuire si atunci nu numai ca vei suspina, ci si lacrimi vei varsa cu multa durere. Caci sufletul vazind ca pe un tata pe Dumnezeu, dupa o vreme se porneste catre lacrimi. Si lacrimi varsa pentru doua pricini: ca sa plece pe Dumnezeu spre iubire ca pe un Parinte si sa se curateasca de rautatea sarpelui.

N-ai auzit ce zice David? Spala-voi in toate noptile patul meu. Insa intii a suspinat si apoi a lacrimat. Iti arat tie din firea cea prea mare ca intii se face vint si apoi vine ploaia. Intii tunetul trasneste si apoi norii pica ploaie. Acelasi prooroc David zice: Ostenit-am intru suspinul meu (Psalm 6, 6). Iar osteneala suspinului este multimea lacrimilor de pocainta. Osteneala suspinului este durerea inimii. Drept aceea s-a dovedit ca si lacrimile se inmultesc cind suspinurile inainte povatuiesc. Deci nu se cuvine sa ne deznadajduim de mintuire, fratilor, avind maica pocainta" (Sfintul Efrem Sirul, Cuvint pentru pocainta, tomul III, 1823, p. 197- 207).

Iubiti credinciosi,

Am socotit de cuviinta sa arat din cuvintele Sfintului Efrem Sirul cit de mare este Taina Pocaintei si a Spovedaniei si cit de mare multime de suflete se apropie de Dumnezeu prin aceasta nastere duhovniceasca a adevaratei pocainte.

Dumnezeiasca Evanghelie ne spune ca si in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15, 7). Si daca pentru unul care se pocaieste se face atit de mare bucurie in cer, oare cita bucurie se face la Dumnezeu pentru nenumarate multimi de suflete care se intorc catre El din toata inima lor? Stim si din alta marturie a Sfintei Scripturi ca Dumnezeu nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu (Iezechiel 18, 22-32).

Deci fericiti si de trei ori fericiti sint acei oameni care se intorc catre Dumnezeu cu adevarata pocainta, parasind pacatele. Ca daca Botezul este spalare de pacate si sfintire pentru om (I Corinteni 6, 11), tot asa si pocainta adevarata este curatire si spalare de pacate, care face pe om renascut si reinnoit inaintea lui Dumnezeu. Aceasta o spune si Sfintul Grigorie Teologul. "Stiu inca si al cincilea botez, al lacrimilor, dar este mai ostenicios" (Psalm 6, 6).

Mare este pocainta si lui Dumnezeu foarte iubita, caci voia Lui cu adevarat o face. Aceasta este masa lui Dumnezeu ca printr-insa vine mintea oamenilor. Zice si Mintuitorul: Mincarea Mea este sa fac voia Tatalui Meu celui din ceruri. Deci pocainta este piinea lui Dumnezeu cea minunata. Iar bucatele cele de multe feluri ale lui Dumnezeu sint infrinarea, postul, privegherea, rugaciunea intinsa si supunerea cu smerenie. Ca de aceasta se indulceste Dumnezeu mai mult decit de celelalte jertfe. Zice si Sfintul Apostol Pavel ca lucrarea faptelor bune este "piinea Stapinului". In continuare zice: "Dreptii prin mici fapte bune mai mult imblinzesc pe Dumnezeu decit unii care lucreaza multe. Ca nu la fapta priveste Dumnezeu, ci la punerea inainte si la vointa. El nu cauta la ceea ce se face, ci la osirdia cu care se savirseste. Vaduva cu banisorii, pe cei multi cu bani de aur i-a biruit". Zice iarasi Sfintul Efrem: "Mare topitoare este pocainta, fratilor, caci primeste arama si o schimba in aur, plumb primeste si da argint". Iarasi zice: "Mare folos a adus oamenilor pocainta, ca prin ea pe Dumnezeu Il facem milostiv. Mare este pocainta pe pamint. Ca sufletelor se face scara catre cer, ridicindu-le acolo de unde au cazut prin pacat..." (Sfintul Efrem Sirul, Cuvint pentru pocainta, tomul III, 1823, p. 197- 207).

Iubiti credinciosi,

Duminica de astazi este numita "Duminica dinaintea Nasterii Domnului". Ea are rolul de a ne pregati duhovniceste pentru marele praznic al Intruparii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, in pestera din Betleem, pentru mintuirea lumii.

Cea mai buna pregatire a crestinilor si a noastra pentru intimpinarea Mintuitorului este pocainta, marturisirea cu cainta a pacatelor si inceperea unei vieti duhovnicesti noi in Iisus Hristos. Iata Mesia vine, Fiul lui Dumnezeu este trimis de Tatal in lume, fecioara Maria cu batrinul Iosif cauta loc de nastere in Betleem dar nu gaseste. Steaua se pregateste sa rasara pe cerul lumii. Arhanghelul Gavriil, care a slujit la taina Intruparii, se bucura. Lumea asteapta, diavolii se cutremura, iar lumea se pregateste sufleteste sa primeasca pe Pruncul Iisus.

Dar noi, fratii mei, cum ne pregatim sa primim pe Hristos? Vine in lume Domnul pacii, va afla El loc de odihna in inimile noastre? Oare noi ne-am impacat prin pocainta cu Dumnezeu si fiecare unul cu altul prin iertare?

Vine la noi Mintuitorul lumii, sa impace popoarele, sa linisteasca mintile, sa spele pacatele si sa mintuiasca sufletele noastre, dar noi oare ne-am pregatit sa-L primim pe Hristos? Ne-am marturisit pacatele la duhovnic? Am plins pentru ele? Am facut canonul cuvenit? Ne-am innoit duhovniceste prin rugaciune, prin milostenie si impacare? Ne-am unit cu Hristos prin Sfinta Impartasanie? Sau tot aminam pocainta pina va veni fara veste vremea sfirsitului?

Fecioara Maria a gasit loc de nastere Fiului lui Dumnezeu, in pestera din Betleem, ca nimeni n-a vrut s-o primeasca. Oare noi ne-am pregatit sa-L gazduim pe Hristos in inimile noastre? Dar El nu intra sa se salasluiasca in inimile pline de ura, de rautate, de mindrie si desfrinare. Hristos nu intra in casele unde stapineste betia, uciderea de copii, desfriul si necredinta. Hristos nu se naste prin Duhul Sfint in inimile robite de patimi si mai ales de duhul mindriei si al deznadejdii.

Asadar, fratii mei, sa ne pregatim ca vine Hristos in lume s-o impace si s-o innoiasca, caci lumea nu mai poate trai fara El. Vine in casele si inimile noastre sa ne nasca din nou, sa ne ierte pacatele sa ne daruiasca Trupul si Singele Sau, sa ne prefaca inima impietrita in Biserica vie, in altar de rugaciune si de jertfa. Deci, nimeni sa nu fie trist si tulburat! Nimeni sa nu-I inchida usa sufletului sau. Nimeni sa nu mai zaca in betii si desfriu, in nepasare si necredinta. Ci sa ne curatim si sa ne impacam, sa ne innoim duhovniceste si impacindu-ne unii cu altii, impreuna cu ingerii sa cintam: "Hristos se naste, slaviti-L; Hristos din ceruri, intimpinati-L; Hristos pe pamint, inaltati-va. Cintati Domnului tot pamintul!" Amin.

Concepția Martorilor lui Iehova despre Crăciun.

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Wed, 15 Dec 2021 12:05:00 +0000

Concepția Martorilor lui Iehova despre Crăciun.

„Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume.” (1 Ioan 4.1 )

Probabil ați întâlnit până acum, fie pe stradă, fie prin parcuri sau chiar au venit și la ușa dumneavoastră unele persoane care arată îngrijit îmbrăcate, vorbesc frumos despre Împărăția lui Dumnezeu și care oferă broșuri cu numele de ”Turnul de Veghe”, ”Treziți-vă” sau ”Ce ne învață în realitate Biblia?”, dar de câte ori v-ați întrebat, cine sunt aceștia și de unde vin?

În continuare o să aflați câteva informații despre acești oameni și Organizația (nu Biserica) din care aceștia fac parte, lucruri pe care nu o să le aflați de la ei.

Aceștia fac parte din Organizația ”Martorii lui Iehova” care este o sectă^¹, lucru despre care Sfântul Apostol Petru ne avertiza că ”...au fost în popor și prooroci mincinoși, după cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri^² pierzătoare, și tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat^³, își vor aduce grabnică pieire...”^⁴. La fel și Sfântul Apostol Pavel ne spune că eresurile se află în rând cu aceste păcate ca: ”Adulterul, desfrânarea, necurăția, destrăbălarea, închinarea la idoli, fermecătoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, ... pizmuirile, uciderile, bețiile, chefurile, ...”^⁵

Întemeietorul acestei grupări religioase a fost americanul Charles Taze Russel (1852-1916), care a fost o perioadă prezbiterian^⁶, iar mai apoi a mers o perioadă la congregaționaliști^⁷ pe care de asemenea i-a părăsit. La vârsta de 24 de ani îl întâlnește pe Nelson Barbour, dizident al adventiștilor, de la care Russel împrumută ideea că Iisus Hristos urma să vină invizibil pe Pământ în 1874 și că în 1914 va fi anul în care lumea va fi distrusă, după care va începe împărăția de 1000 de ani a lui Hristos pe pământ, ceea ce nu s-a întâmplat desigur și mulți adepți au fost dezamăgiți și au părăsit secta.

Al doilea președinte a fost Josph Franklin Rutherford (1876-1942), care are două proorociri false referitoare la anul 1918 în care va fi sfârșitul lumii și 1925 când vor învia drepții Vechiului Testament Avraam, Isaac și Iacov, care iarăși nu s-au împlinit. Sub conducerea lui organizația își schimbă denumirea din ”Studenții în Biblie” în ”Martorii lui Iehova” la Congresul din Columbus, Ohaio 1931.

Al treilea președinte a fost Nathan Knorr (1905-1977), care aduce organizației trei lucruri importante: 1. Înființează școala ”Galaad” pentru misionari; 2. Organizează școala teocratică; 3. Editează versiunea Bibliei ”Traducerea Lumii Noi” prin care modifică multe versete pentru a-și susține ideile organizației.

Având în vedere faptul că ”proorociile” martorilor din 1874, 1914, 1918 și 1925 nu s-au împlinit, demonstrează că Organizația ”Martorii lui Iehova” este o organizație mincinoasă și respectiv nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol, care este ”...mincinos și tatăl minciunii.”^⁸

Puncte doctrinare importante ale iehoviștilor:

-Numele lui Dumnezeu - Iehova - este prezent în traducerea lor eretica a Bibliei (New World Translation) de 7210 ori;

-Nu cred în Sf. Treime;

-Hristos e „cel mai mare om care a trăit vreodată”. Anterior întrupării, dar și după aceasta, e confundat cu Arhanghelul Mihail;

-Duhul Sfânt este o energie impersonala;

-Calculează neîncetat parusia și susțin mileniul - împărăție pamântească de 1000 de ani;

-Nu cred în suflet, nici în iad și chinuri;

-Împart în clase pe cei mântuiți: 144.000 de „martori” vor guverna în cer cu Hristos, restul pe pământ;

-Nu cinstesc pe Maica Domnului, sfinții, moaștele;

-Nu au sărbători și sunt foarte ostili atât celor creștine (Paște, Crăciun), cât și celor laice;

-Nu au Sfinte Taine;

-Prozelitismul este o cerință expresă; ridicat la rang de dogmă;

-Interzice transfuziile, tratamentele medicale, vaccinuri, transplanturi;

-Întâlnim refuzul exercitării dreptului la vot și refuzul contactelor cu „nemartorii” în afara întâlnirilor prozelitiste.

După ce am prezentat câteva informații referitoare la această organizație religioasă și am reiterat principalele puncte doctrinare ale acesteia, să ne întoarcem la subiectul acestui material și să vedem care este concepția Martorilor lui Iehova despre Crăciun.

Studiind învățăturile lor eretice^⁹ aflăm că aceștia mărturisesc în mod tendențios faptul că ”Isus a poruncit să-i comemorăm moartea, nu să-i serbăm ziua de naștere”, conform (Luca 22:19, 20), fapt eronat, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos nu s-a referit la comemorarea morții sale ci la pomenirea Sa ca Răscumpărător.

De asemenea acești eretici sectari învață pe oameni faptul că ”Apostolii lui Iisus și creștinii din secolul I n-au ținut Crăciunul. Într-o enciclopedie se spune că „sărbătoarea Nașterii Domnului a fost instituită după anul 243 [e.n.]”, la mai bine de un secol de la moartea ultimului apostol. (New Catholic Encyclopedia)^¹⁰”.

Acest fapt este irelevant, deoarece se știe că Biserica s-a sedimentat și s-a organizat în timp, încercându-se uniformizarea cultului prin sinoadele ecumenice. Astfel, chiar dacă nu sunt dovezi scrise directe că Sărbătoarea Crăciunului nu se serba pe 25 decembrie în secolul întâi, imediat după răspândirea credinței în lume de către Sfinții Apostoli, totuși există dovezi că Sărbătoarea Nașterii Domnului se prăznuia în Răsărit pe 6 ianuarie până prin a doua jumătate a secolului IV împreună cu Botezul Domnului, numită Arătarea Domnului, iar în Apus se sărbătorea pe 25 decembrie, de prin secolul III. Data de 25 decembrie a fost fixată ca zi de prăznuire a Nașterii Domnului, numită popular ”Crăciun”, deoarece prin această sărbătoare se dorea înlăturarea mitraismului. Sărbătoarea centrală mitraică era strâns legată de solstițiul de iarnă (22-23 decembrie) fiind privită ca ziua de naștere a zeului Soare. Este momentul în care zilele încep să crească, iar nopțile să scadă. Astfel, ziua de naștere a zeului Mitra, introdusă la Roma de împăratul Aurelian, în anul 274, a fost înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului, Care fusese numit de către prooroci "Soarele dreptății" (Maleahi 4, 2), "Răsăritul cel de sus" (Zaharia 6, 12; Luca 1, 78-79). Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, a fost prima persoană care propune în anul 221, ziua de 25 decembrie ca zi pentru nașterea lui Iisus. Mai există și ipoteza că împăratul Aurelian a dorit prin această sărbătoare închinată zeului Mitra să înlocuiască praznicul Nașterii Domnului, prezent în acea vreme la data de 25 decembrie. Cei care împărtășesc această ipoteză, afirmă că în trecut creștinii aveau credința că apariția lumii vazute a avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie. Deci, noua creație prin „întruparea lui Hristos“ trebuia să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni se obținea data de 25 decembrie.

Chiar dacă ziua de 25 decembrie a devenit sărbătoare eminamente creștină, totuși mai întâlnim și astăzi rămășițele cultului păgân al soarelui: focurile care se fac în dimineața de Crăciun, colacii de Crăciun care imită forma soarelui, mersul cu capra etc.

Martorii iehoviști mergând pe principiul biblic următor: ”Isus a afirmat: „Lui Iehova, Dumnezeul tău, să te închini și numai pentru el să îndeplinești un serviciu sacru”. (Matei 4:10) Ascultând de această poruncă, Martorii lui Iehova nu sărbătoresc Crăciunul, Paștele sau 1 Mai, deoarece, spun ei, aceste sărbători își au originile în închinarea la alți dumnezei, nu la Iehova. Datorită acestor lucruri Martorii lui Iehova nu acceptă sărbătoarea Crăciunului deoarece ar avea la bază sărbători și ritualuri păgâne. Însă, adevărul istoric este că aceste ritualuri și sărbători păgâne s-au dorit a fi suprimate din conștiința oamenilor prin suprapunerea peste ele a sărbătorilor creștine de către Biserică, și nu însușirea lor ca atare în cult. Este tendențios a considera că Sărbătoarea Crăciunului și alte sărbători creștine au la bază sărbători păgâne, deoarece aceste ritualuri străvechi păgâne au fost înlăturate din șirul de sărbători anuale, folosindu-se doar datele calendaristice ale acestora pentru sărbătorirea noilor sărbători creștine, urmărindu-se înlăturarea din tradițiile oamenilor a vechilor sărbători și prăznuirea cultului creștin.

De asemenea martorii iehoviști declară că Biblia nu spune cu exactitate când s-a născut Iisus. „Nici din Noul Testament și nici din vreo altă sursă nu putem stabili cu certitudine ziua nașterii lui Cristos”, se spune în Cyclopedia de McClintock și Strong^¹¹. ”Dacă Iisus ar fi vrut ca discipolii lui să-i celebreze ziua de naștere, s-ar fi asigurat că aceștia cunosc data nașterii sale.” O învățătură rea și greșită deoarece există dovezi în Istoria Bisericii care atestă faptul că Biserica celebra Nașterea Domnului, iar studiind cu atenție Sfintele Scripturi putem afla cu certitudine și data Nașterii Domnului.

În continuare vom demonstra scripturistic dovada că data nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este 25 decembrie. La întâlnirea Maicii Domnului cu verișoara sa Elisabeta, aceasta era însărcinată, având în pântece pe Sfântul Ioan Botezătorul, fiind în luna a șasea^¹². Data de 24 iunie nu a fost fixată într-un mod întâmplător ca zi a nașterii Sfântului Ioan Botezatorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl său, a tămâiat în sfântul altar - loc în care numai arhiereul intra o singură dată pe an, în luna a șaptea, ziua a 10 a^¹³. Această lună din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie și alta din octombrie. Având în vedere cele descoperite în Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți au rânduit ca ziua zămislirii Sfântului Ioan să fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de naștere. Deci, dacă întâlnirea Maicii Domnului cu Sfânta Elisabeta a avut loc imediat după zămislirea lui Iisus în pântecele său, iar Sfânta Elisabeta era în luna a șasea, născând pe 24 iunie, dacă facem un calcul simplu vedem că zămislirea Mântuitorului a avut loc pe data de 25 martie de Bunavestire, rezultând ca pe 25 decembrie s-au împlinit cele nouă luni de sarcină și s-a născut Iisus în peștera din Bethleem. Deci, ziua de 25 decembrie este cu certitudine ziua Nașterii Domnului, combătând ideile sectare ale martorilor iehoviști care spun ca data de 25 decembrie nu ar fi data de naștere a Mântuitorului Iisus Hristos.

Martorii lui Iehova justifică nesărbătorirea Crăciunului, a Nașterii Domnului prin faptul că „primii creștini nu celebrau nașterea [lui Isus] deoarece considerau că sărbătorirea zilelor de naștere era un obicei păgân.“ (The World Book Encyclopedia)^¹⁴¹⁵

Martorii Iehoviști propovăduiesc faptul că Biblia ne îndeamnă să ne folosim „puterea rațiunii” pentru a lua decizii^¹⁶, că ea ne învață să prețuim adevărul^¹⁷, o concepție protestantă care duce în extrem modul de închinare la Dumnezeu, eliminând forma acesteia, ritualurile și obiceiurile practicate în cultul creștin, totul bazându-se doar pe o componentă gnoseologică izvorâtă doar din lecturarea Sfintelor Scripturi, neînsoțite de gesturi, fapte, ritualuri, obiecte liturgice, etc.

Martorii lui Iehova considerându-l pe Iisus Hristos ca fiind „cel mai mare om care a trăit vreodată”, anterior întrupării, dar și după aceasta, fiind confundat cu Arhanghelul Mihail, îl dezbracă pe Mântuitorul Iisus Hristos de dumnezeirea Sa, nu îl consideră Persoană Treimică și astfel îi minimizează rolul său mântuitor și de răscumpărător în istoria omului, considerând neimportantă ziua nașterii Sale. De aceea sunt în general ostili tuturor sărbătorilor creștine (Paște, Crăciun), dar și a celor laice, considerându-le un balast care denaturează credința creștină.

Chiar dacă sărbătorile creștine s-au suprapus calendaristic peste vechi sărbători păgâne sau precreștine, iar unele dintre acestea au menținut din inerția conștiințelor oamenilor unele obiceiuri și ritualuri din vechile sărbători, aceasta nu știrbește cu nimic sensul și semnificația sărbătorilor creștine și nici nu umbrește adorația și închinarea față de Dumnezeu, ba chiar a oferit noi sensuri și interpretări creștine acestora, îmbogățind strălucirea și frumusețea praznicelor. Însă acest lucru este un motiv de respingere și desconsiderare a sărbătorilor religioase de către Martorii lui Iehova și de către lumea neoprotestantă în general.

Un alt motiv din cauza căruia Martorii lui Iehova nu sărbătoresc Crăciunul este acela că din calculele lor ar rezulta faptul ca Iisus Hristos s-a născut în prima jumătate a lunii octombrie și nu pe 25 decembrie. Faptul acesta îl demonstrează ei cu o relatare biblică din acea sfântă seară, când păstorii se aflau cu turmele lor afară. Dacă analizăm puțin condițiile meteorologice din Palestina din perioada când se celebrează în prezent Crăciunul, spun ei, am vedea mari discrepanțe între relatarea biblică și vremea în acea perioadă a anului. Mai exact, din punct de vedere al vremii, în preajma Crăciunului, în Palestina temperaturile scad și vremea este în general ploioasă. Acest fapt determina ca turmele să fie ținute în țarcuri și nu afară pe câmp. Ori, acest argument nu este plauzibil, deoarece oile nu stau în grajduri nicăieri, ci sub cerul liber, sau sub unele acoperișuri speciale în stână. Palestina fiind un ținut de câmpie, iar în acea zonă nu are loc procesul de transhumanță ca în zonele muntoase, e normal ca turmele de oi să fie în câmp, păzite de păstori. Un argument pueril și chiar ludic, ținând cont de clima din acele zone, unde temperaturile nu scad mult pe timpul iernii.

Parcurgând principalele cauze care determină organizația Martorii lui Iehova să nu serbeze Crăciunul, observăm faptul că aceștia urmează trendul neoprotestant de desacralizare a Sfintelor Taine creștine și a sărbătorilor sfinte, urmărind milenarismul^¹⁸ și crearea unei societăți sterpe din punct de vedere al prezenței sfințeniei harului Duhului Sfânt, contribuind intrinsec la crearea unei noi societăți globale uniforme nivelate ce favorizează instaurarea împărăției antihristice proorocite în Sfintele Scripturi.

Student: Gheorghe Andrei Iustin

Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Iustinian Patriarhul” - București

BIBLIOGRAFIE:

Bruno Würtz DOCTRINA DESPRE TEOCRAŢIE A ”MARTORILOR LUI IEHOVA” https://mirem.ro/pdf/wurtz-iehova.pdf
Pr. dr. David Prestroiu, ”Ortodoxia în fața prozelitismului Martorilor lui Iehova”, Editura Insei Print, 2005
Ieromonah Petru Pruteanu, preot misionar în Portugalia, ESTE IEHOVA NUMELE LUI DUMNEZEU? AI CUI „MARTORI” SUNT MEMBRII SOCIETĂŢII „TURNUL DE VEGHE”? https://www.teologie.net/data/pdf/PP_despre-iehova.pdf
Diac. P.I. David, Călăuza creștină. Sectologie, Editura Episcopia Argeșului, Curtea de Argeș, 1994.
Situl oficial al Martorilor lui Iehova, https://www.jw.org/ro/
Sfânta Scriptură
Pr. conf. dr. Radu Petre MUREȘAN - ”Universul religios al Martorilor lui Iehova. Repere ale unei relații ambivalente cu societatea contemporană”, Editura Andreiana, Sibiu, 2017, 154 p. (prefață: Pr. Prof. Dr. Aurel Pavel, postfață: Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, apărută cu Binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Prof. Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului), ISBN 978-606-989-017-2

Note de subsol:

1 În limbajul Bibliei se întâlnește sub sinonimul „eres”, a se vedea 1 Cor. 11.19; Gal. 5.20; 2 Petru 2.1

2 Explicare greșită a Sfintei Scripturi care duce la pierzare, nu la mântuire, a se vedea 2 Petru 3. 16

3 Conform învățăturii Martorilor lui Iehova, Mântuitorul „Iisus Hristos este prima creatură a lui Dumnezeu”, adică, El nu este Dumnezeu, ci prima creatură a Sa. Aceasta este una din ereziile de bază a Martorilor lui Ieova despre Domnul Iisus Hristos. Deci, ei „tăgăduiesc pe Stăpânul (Iisus Hristos) care i-a răscumpărat… aducându-și lor grabnică pieire…”

4 2 Petru 2.1

5 Galateni 5.19-21

6 Prezbiterianismul – este o formă a calvinismului, care este tot o sectă, ce respinge imaginea crucii, liturghia, citesc doar rugăciuni personale.

7 Congregaționismul – iarăși este o formă a calvinismului, în care fiecare congregație își recunoaște doar autoritatea sa.

8 Ioan 8. 44

9 https://www.jw.org/ro/martorii-lui-iehova/intrebari-frecvente/de-ce-nu-sarbatoresc-craciunul/

10 https://archive.org/details/newcatholicencyc0013unse_2003

11 https://archive.org/details/cyclopediaofbibl0000mccl

12 Luca 1; 36

13 cf. Levitic 16, 29-34

14 https://www.jw.org/ro/invataturi-biblice/intrebari/biblia-despre-craciun/

15 https://www.worldbook.com/world-book-encyclopedia-2021.aspx

16 (Romani 12:1, 2)

17 (Ioan 4:23, 24)

18 https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/patristica/milenarismul-78156.html

Sfântul Nicolae, bucurie și nădejde în această lume desacralizată.

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 05 Dec 2021 22:52:00 +0000

“Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru din ceruri milostiv este” (Lc. 6,36).

Frați creștini!

Iată că am ajuns din mila lui Dumnezeu să ne bucurăm din nou de marea sărbătoare creștină îndrăgită mai ales de copii, când îl comemorăm pe marele și iubitul Sfânt Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei.

Puțini creștini cunosc viața Sfântului Ierarh Nicolae, însă cu toții îl recunosc ca sfântul blând, milostiv, grabnic ajutător în necazuri și lipsuri, care alină suferințele celor bolnavi sau în nevoi. Sfântul este întotdeauna aplecat către cei suferinzi către cei nevoiași și este cunoscut ca un ierarh milostiv având aureola unui om bun. Sfântul Ierarh Nicolae din Mira Lichiei este cunoscut drept ocrotitor al celor acuzați pe nedrept, al comercianților și al călătorilor, al fetelor nemăritate și al mireselor și, în mod special, al copiilor mici.

Nicolae este unul dintre numele personale cele mai îndrăgite și mai răspândite în lume. El este format din cuvintele grecești: nike - victorie, biruință și laos - popor, și are înțelesul de "om ce face parte dintr-un popor victorios". Sărbătoarea lui are și numele de Sin Nicoară, o posibilă derivație din "Sanctus Nicolaus".

Iubiți frați,

Astăzi prăznuim cu bucurie un mare sfânt al ortodoxiei, care este cinstit atât de Biserica noastră dreptmăritoare creștină, dar și de biserica catolică, de mulți protestanți și neoprotestanți. Este un sfânt universal, am putea spune, iubit și așteptat cu bucurie mai ales de copii. Pentru aceasta se cuvine să aflăm câte ceva din viața sa plină de sfințenie și să identificăm anumite valențe sufletești ale sale, care ar putea fi însușite de tinerii din ziua de azi.

Născut în jurul anului 280, în localitatea Patara Lichiei, și trecut la cele veșnice în jurul anului 345, în localitatea Mira (astăzi Kocademre, Turcia), acest sfânt ierarh s-a făcut pe sine chip al smereniei și al sărăciei, slujind lui Dumnezeu și semenilor săi nu numai până în ultimul ceas al vieții sale, ci și până astăzi.

Fiul unei familii înstărite, Teofan și Nona, a beneficiat alături de educaţia părinţilor şi de îndrumările unui unchi distins, Nicolae – episcop al locului, care, la momentul potrivit, îl va hirotoni preot. Viața aleasă și lucrarea Sfântului Ierarh Nicolae au fost descoperite de Dumnezeu credincioșilor prin alegerea sa minunată ca Arhiepiscop al Mirelor Lichiei. Se spune că după moartea episcopului de la Mira Lichiei, credincioșii se întrebau cine le va fi episcop în locul său. S-au gândit că cel mai bine este să-L lase pe Dumnezeu să aleagă, și anume, cine va veni primul la biserică, acela să fie ales episcop. Prin lucrarea lui Dumnezeu, primul care a venit la biserică a fost tocmai Sfântul Nicolae și așa a fost ales nou Episcop al Mirelor Lichiei.

În timpul împăratului Constantin cel Mare, care a biruit pe Liciniu și a devenit singurul împărat al întregului Imperiu Roman, s-a iscat o erezie mare, o rătăcire de la dreapta credință, făcută de preotul Arie din Alexandria, care învăța că Iisus Hristos nu este egal cu Dumnezeu Tatăl, spunând că Fiul este o creatură, o făptură, nu este Dumnezeu de aceeași ființă cu Tatăl.

Astfel, împăratul Constantin cel Mare a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat apărător al dreptei credințe și l-a mustrat pe Arie. Împreună cu Sfântul Spiridon al Trimitundei și cu Sfântul Atanasie al Alexandriei, au apărat credința ortodoxă și au mărturisit că Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Veșnic, este de o ființă cu Tatăl și este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

În perioada cruciadelor, nenumărate Sfinte Moaște au fost luate din Răsărit și duse în Apus. Astfel, în secolul al XI-lea, un grup de șaizeci și doi de cruciați din localitatea italiană Bari au luat din Mira cinstitele Moaște ale Sfântului Nicolae. Pentru a fi întâmpinate cum se cuvine, episcopul Nicolae din Veneția ridică doua biserici mărețe închinate sfântului, una în Bari (1036) și alta în Veneția (1039); ambele biserici au fost sfințite în data de 9 mai 1098. De aceea, mai există o sărbătoare a Sfântului Nicolae, mai ales în Biserica Rusă, în data de 9 mai.

La Bari, deasupra raclei cu sfintele sale moaște se află o candelă cu două făclii. Aceasta în mod special făcută ca fiind o candelă cu două lumini care ard, pentru ca să arate că el este sfânt iubit atât în Răsărit, cât și în Occident. La noi, în București, mâna Sfântului Nicolae se află la Biserica Sfântul Gheorghe - Nou. Ea a fost cumpărată de Mihai Viteazul și ulterior adusă la această biserică, ctitorie a Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu. De asemenea s-a constatat recent o foarte mare evlavie a clerului și credincioșilor din București pentru Sfântul Nicolae. În parohiile din Capitală, din cele șase sectoare, s-a constatat cu mare bucurie că 44 de biserici din București, numai din oraș, au hramul Sfântului Nicolae, fie primul, al doilea sau al treilea hram. Aceasta înseamnă că în capitala țării noastre sfântul cu cea mai mare popularitate este Sfântul Nicolae. Nici un alt sfânt nu are atâtea biserici închinate.

Sfântul Nicolae a săvârșit minuni în timpul vieții sale pământești, dar a continuat să își arate dragostea față de oameni și după trecerea sa la cele veșnice. Astfel, la rugăciunile sale a potolit o furtună puternică pe mare care punea în pericol de scufundare corabia pe care se afla. Însă un marinar care era la catarg, a alunecat și a căzut pe punte mort. Toți s-au mâhnit că s-a pierdut viața unui om. Dar prin rugăciunile puternice ale Sfântului, marinarul a înviat ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc.

De asemenea, fiind invocat în rugăciunile sale de un om cu mare evlavie la Sfântul Nicolae, care pe timpul unei furtuni în timpul nopții a căzut în mare de pe corabia pe care călătorea, sfântul în chip minunat l-a salvat de la înec, iar acesta s-a trezit ca dintr-un somn în casa sa strigând după ajutor la Sfântul Nicolae. Vecinii săi s-au alertat la auzirea strigătelor și mergând în casa creștinului l-a găsit ud cu apă de mare strigând după ajutor. Toți s-au mirat pentru că știau că acesta se îmbarcase pe corabie, unii dintre vecini chiar conducându-l în port la suirea pe corabie.

Tot în același chip minunat a salvat din robie pe un tânăr pe nume Vasile din Antiohia, care fiind luat rob de către saracini și dus în insula Creta, l-au dat lui Amira, dregătorul insulei. Tatăl tânărului pe nume Agricola, împreună cu soția sa s-au tânguit timp de doi ani și hotărându-se să ceară ajutorul Sfântului Nicolae au mers la biserica cu hramul sfântului de ziua praznicului său și sărbătorind și rugându-se Sfântului Nicolae, după ce s-au întors acasă, prăznuia cu mai mulți creștini în casa sa. Și iată că în timpul nopții câinii din curte lătrau puternic, și ieșind Agricola cu o făclie a văzut în mijlocul curții un tânăr îmbrăcat turcește ținând în mână un pahar cu apă. Privind mai atent l-a recunoscut pe fiul său Vasile, crezând că este o nălucă. Apropiindu-se și văzând că este chiar fiul său, întrebându-l ce caută acolo cu paharul de apă în mână, acesta i-a răspuns că în timp ce se afla în fața stăpânului său Amira ținând paharul de apă pentru a i-l da, a fost răpit de o forță mare și adus cu putere până în acel loc, recunoscându-l pe Sfântul Nicolae ca fiind cel care l-a adus în zbor. Toți s-au minunat și au mulțumit sfântului cu lacrimi de bucurie.

Prin altă minune acest mult iubit sfânt a apărut în vis Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe cei trei tineri nevinovați care urmau a fi omorâți a doua zi. Sfântul a eliberat din temniță trei ofițeri care erau acuzați de trădare față de împărat de către un conducător de provincie romană, Avlavie. Sfântul Nicolae l-a mustrat pe acesta în vis și i-a spus împăratului Constantin cel Mare că cei trei tineri care urmau să fie condamnați la moarte sunt nevinovați și astfel i-a apărat, deoarece ei au fost învinuiți din invidie.

Multe, mari și preaslăvite minuni a mai făcut Sfântul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat și pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare și scoțându-i din adâncul marii la uscat; răpindu-i din robie și aducându-i la casele lor; izbăvind din legături și din temnițe, apărând de tăierea de sabie și scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; șchiopilor, umblare; surzilor, auz; muților, grai. Pe multi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogățit, iar celor flămânzi le-a dat hrană. Și la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor și sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă și din primejdii îi izbăvește. Ale cărui minuni precum este cu neputință a le număra, tot asa cu anevoie este a le descrie.

Frați creștini!

Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae este așezată în timpul Postului Nașterii Domnului, de aceea copiii îl confundă pe Moș Crăciun cu Moș Nicolae, De fapt, Moș Crăciun este personificarea iubirii milostive a lui Dumnezeu Tatăl, care trimite pe Fiul Său în lume să se nască, să crească și pe noi să ne mântuiască. Aceeași bunătate, iubire milostivă, darnică și smerită a lui Dumnezeu Tatăl, care s-a arătat în Iisus Hristos, s-a arătat și în Sfântul Nicolae.

Nu am insistat în amănunțime asupra minunatei vieți a Sfântului Ierarh Nicolae și nici asupra minunilor sale atât din timpul vieții, cât și după adormirea sa în Domnul până în zilele noastre, dar am dorit să mă refer la modul său sfânt de viață.

Sfântul Ierarh Nicolae a fost un om de o foarte mare cultură teologică, o autoritate în domeniu şi un om cu un profil moral model. Din acest motiv, adesea este pus alături de apostoli.

Personalitatea sa cumulează trei elemente principale: ascetismul sirian, noblețea romană şi inteligența greacă.

Sfântul Nicolae este modelul desăvârșit prin care dăruirea, fie şi materială, duce la împlinirea conceptului biblic: mai fericit este a da decât a lua. Concept care astăzi pare total inutil şi naiv, într-o lume ce divinizează din ce în ce mai mult treimea ”economie – profit – piață”.

Sfântul Nicolae ne învață că dăruirea nu este doar actul mecanic prin care oferi un dar cuiva. În fiecare act de dăruire trebuie să depui un pic din tine, din inima ta, din valorile tale. Sau, şi mai bine spus, o fărâmă de suflet. Simțim aceasta pentru că pe oameni îi bucură mai mult apropierea sufletelor, nu doar apropierea trupească, acest lucru fiind adevărata și sfânta bucurie. Practic, un dar nu este nimic altceva decât un mijloc prin care ne exprimăm dragostea creștinească a unuia către altul. Şi, așa cum este şi firesc, la ziua de cinstire a Sfântului Nicolae, arătăm dragostea noastră către cei mai mici, căci Sfântul, așa cum viaţa lui o dovedește, a fost un mare iubitor şi dăruitor către copii, dar și către săraci în general.

Dacă la Sfântul Andrei în casele creștinilor se punea la încolțit grâul pentru a vedea cum va fi anul care vine, de Sfântul Nicolae se pun în apa crenguțe de pomi fructiferi, pentru ca acestea să înflorească, dovada iertării greșelilor, după cum spun tradițiile populare.

Tradiția de a ne face daruri unii altora, de a bucura pe copii în noaptea de Sfântul Nicolae se păstrează încă din secolul IV. Contemporanii Sfântului Nicolae au preluat de la Sfântul Nicolae obiceiul de a oferi daruri. În fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii știu că trebuie să-și lustruiască ghetuțele sau cizmulițele deoarece Mos Nicolae va veni pe la ei să le aducă daruri. Copiii mai neascultători primesc lângă dar şi o nuielușă să le aducă aminte că trebuie să asculte de părinţii şi bunicii lor.

Azi, la fel ca oricând, există mulţi oameni necăjiți şi bolnavi, semeni de-ai noștri care suferă şi care au obosit să mai ceară ajutor. Aproapele nu este numai cerșetorul întâlnit la colt de stradă, ci fiecare om care are nevoie de ajutorul nostru, indiferent de religie, naționalitate sau stare socială. Noi, oamenii, formăm societatea, iar aceasta se fundamentează pe egalitate de șanse, evitând excluziunea socială, marginalizarea. Ca atare, urmând exemplul Sfântului Nicolae, să manifestăm compasiune şi răbdare față de semeni şi să venim constant în sprijinul celor copleșiți de necazuri, dar statornici în credința lor în Dumnezeu. Către el se îndreaptă rugăciunile părinţilor pentru creșterea şi ocrotirea copiilor. Pe el îl așteaptă copiii cu nerăbdare în fiecare an, să le aducă daruri în timpul nopții. Mulți creștini îi poartă numele şi i se roagă cu credință, primind ajutorul său.

Să urmăm dar pilda vieții lui şi, în special, iubirea lui de aproapele, manifestată prin fapte de milostenie.

Sfântul Ierarh Nicolae a păstorit turma sa cu aceeași grijă şi dragoste părintească până la adânci bătrâneți. Când și-a simțit sfârșitul aproape, s-a retras în Mănăstirea Sion unde în tinerețe fusese stareț, şi acolo, slăbit de muncă, de nevoințele pustnicești cu care-și strunise toată viaţa trupul firav, s-a stins ca o lumânare trecând la Domnul, în ziua de 6 decembrie 345 cu cuvintele: “Doamne, în mâinile Tale încredințez duhul meu”.

Mărite Sfinte Nicolae! Cu puterea şi harul pe care l-ai câștigat înaintea feței lui Dumnezeu, ascultă glasul celor care îți poartă cu vrednicie sfințitul tău nume! Ajută şi ocrotește pe toți cei care s-au adunat astăzi în sfintele biserici, pentru a-ți aduce prinos de laudă şi se roagă cu credință! Ferește Biserica noastră, țara noastră şi lumea toată de pustiirea războaielor, de foamete, de boală şi de tot răul! Fă să se aprindă în sufletele tuturor oamenilor virtuțile tale cu harul lui Dumnezeu, pentru ca astfel să se stingă vrăjmășia, neînțelegerea dintre oameni şi popoare şi să se realizeze astfel împărăția păcii, a înțelegerii şi a iubirii pe pământ.

Amin!

Student Gheorghe Andrei Iustin

Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Iustinian Patriarhul” - București

Teologie Pastorală

BIBLIOGRAFIE:

Minuni ale Sfântului Nicolae, Traducere din limba rusă de Evdochia Savga, Editura Sophia, ISBN: 978-973-136-047-8
Viata Sfântului Ierarh Nicolae. Făcătorul de minuni, ocrotitorul și dăruitorul. - 2015, Editura Meteor Press, ISBN:9789737286789
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/sfantul-nicolae-intruchiparea-darniciei-lui-dumnezeu-63062.html
Protos. Vasile Vasilache (din volumul ''Dumnezeu este Lumina'' – Predici rostite la Iasi intre anii 1936-1939)
Sinaxar 6 Decembrie

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie06.htm
Site dedicat Sfantului Nicolae http://www.sfantulnicolae.info/
Gheorghe Anghel, Peste 100 lăcaşuri de cult din Arhiepiscopia Bucureștilor îl au ca ocrotitor pe Sfântul Ierarh Nicolae, 5 decembrie 2018, Basilica.ro, accesat 6 decembrie 2019 https://basilica.ro/peste-100-lacasuri-de-cult-din-arhiepiscopia-bucurestilor-il-au-ca-ocrotitor-pe-sfantul-ierarh-nicolae/
Patriarhul Daniel: Sf. Nicolae este cel mai popular sfânt în Capitală. Lumea simte iubirea lui Hristos prin oamenii milostivi https://basilica.ro/patriarhul-sf-nicolae-este-cel-mai-popular-sfant-in-capitala-lumea-simte-iubirea-lui-hristos-prin-oamenii-milostivi/
Pr. Constantin Necula: Viața Sfântului Ierarh Nicolae, Editura: Agnos, Anul publicării: 2016, Pagini: 192, Categoria: Crestinism ortodox

De ce sărbătorim Schimbarea la Față pe 6 August?

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Tue, 03 Aug 2021 11:05:00 +0000

Biserica Ortodoxă Română prăznuiește pe 6 august Schimbarea la Față a Domnului. Această sărbătoare ne pune în fața momentul schimbării minunate la față a Domnului, în Muntele Taborului, în prezența ucenicilor Petru, Iacob și Ioan. Din Evanghelii aflăm că atunci când fața Lui strălucea ca soarele și hainele erau albe ca lumina au apărut deodată Moise și Ilie, Moise care reprezenta Legea și Ilie care reprezenta prorocii Vechiului Testament.

Prezența lui Moise și a lui Ilie alături de Hristos este dovada clară, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, că Hristos nu putea fi vinovat de acuzele care îi erau aduse de farisei: că nu păzește sâmbăta (Ioan 9, 16) și că este hulitor de Dumnezeu (Ioan 10, 33). "Moise a dat Legea, iar iudeii trebuiau să tacă aici, că Moise n-ar fi trecut cu vederea ca aceasta să fie încălcată și, desigur, n-ar fi arătat stimă călcătorului Legii și vrăjmașului Dătătorului de Lege. De asemenea, ei trebuiau să știe că Ilie, acest râvnitor pentru cinstea lui Dumnezeu, nu s-ar fi arătat la chemarea lui Hristos dacă Acesta S-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu și cu nedreptate S-ar fi numit pe Sine Dumnezeu și deopotrivă cu Tatăl".

Schimbarea la Față a Domnului a avut loc cu puțin timp înainte ca El să fie răstignit. Hristos ia cu Sine trei ucenici pentru a-i întări în credința că El este Fiul lui Dumnezeu, că are putere să biruiască moartea. Era o pregătire a ucenicilor pentru momentul răstignirii Domnului, ca atunci când Îl vor vedea suferind să nu cadă în necredință, ci să aibă convingerea că va ieși biruitor din moarte. Având în vedere timpul când ea are loc, Schimbarea la Față a Mântuitorului ar fi trebuit să fie prezentă în calendar înainte de Sfintele Paști. Însă pentru că Sfinții Părinți au dorit să ne descopere că slava Domnului de pe muntele Taborului are legatură nu numai cu Învierea Lui, ci și cu a doua Sa venire întru slavă la sfârșitul lumii, s-a stabilit că ea să fie prăznuită în luna august, ultima lună a anului bisericesc. Ziua sărbătorii este data de 6 august pentru că în ziua a șasea a fost făcut omul. Ținând seama de faptul că Adam și Eva au căzut în păcat și au pierdut slava Împărației Cerurilor, Hristos vine acum să o redea întregului neam omenesc.

"Schimbarea la față a Domnului ne arată și chipul luminos al primului om, al protopărinților noștri înainte de cădere. Slava Taborului este și slava chipului omului celui dinainte de cădere. Această taină a Schimbării la față nu arată numai slava chipului celui dintâi, ci arată și slava asemănării omului cu Dumnezeu. Omul dintâi, Adam, înainte de cădere avea slava chipului, dar trebuia să asculte de Dumnezeu, să conlucreze cu El, cu harul lui ca să ajungă la o treaptă mai înaltă și anume slava asemănării cu Dumnezeu sau sfințenia desăvârșită cât este posibilă pentru om. Iisus Hristos, noul Adam, nu numai că a redat slava chipului celui dintâi, ci a arătat desăvârșirea chipului prin asemănarea totală cu Dumnezeu, el fiind și Fiul lui Dumnezeu" (Preafericitul Părinte Patriarh Daniel)

Lăsata secului pentru Postul Sfintei Mării

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Wed, 28 Jul 2021 12:09:00 +0000

Lăsata secului pentru Postul Sfintei Mării se face pe data de 31 iulie. În cazul în care 31 iulie este în zi de miercuri sau vineri, se lasă sec în seara zilei de 30 iulie.

Cuvântul sec, din sintagma "lăsatul secului", este înțeles de noi ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. Însă, secul pe care îl cere postul ortodox este seculum (saeculum), adică lumea împătimită.

De multe ori ne este dat să auzim că nu postul alimentar este important, ci cel spiritual.

Dar nu este așa! Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfinții Părinți au rânduit să ne înfrânăm de la anumite bucate pentru o vreme, au făcut-o cu bună știință. Credinciosul nu trebuie să se mulțumească cu jumătăți de măsură. Nu cu o parte din el trebuie să se apropie de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ci cu întreaga sa natură: trup și suflet.

Postul Adormirii Maicii Domnului nu a fost dintru început de aceeași durată în Biserica Răsăritului. Astfel, credincioșii din părțile Antiohiei posteau o zi, pe 6 august - de praznicul Schimbării la Față, cei din Constantinopol patru zile, iar creștinii din Ierusalim opt zile.

Uniformizarea datei și duratei postului pentru toată Ortodoxia, s-a făcut în anul 1166, la Sinodul din Constantinopol, în vremea patriarhului Luca Crysoverghi. Aici s-a hotărât ca postul închinat Sfintei Mării să înceapă pe 1 august și să se încheie cu 15 august.

Postul Sfintei Mării este un post aspru, dacă ținem seama de faptul că Biserica Ortodoxă ne cere ajunare pana la ora 15:00, în zilele de luni, miercuri și vineri, iar după această oră, ne cere să consumăm mâncare uscată. Nici în celelalte zile, nu avem parte de un post ușor: marți și joi se mănâncă fără ulei, iar sâmbăta și duminica avem dezlegare la untdelemn și vin. Facem mențiunea că în Pravila Mare se precizează că în acest post avem dezlegare la untdelemn și vin și în zilele de marți și joi.

In Postul Sfintei Mării avem o singură dezlegare la pește, pe 6 august, când prăznuim Schimbarea la Față a Domnului, pe Muntele Tabor.

Pentru liniștea acelor creștini, care din motive binecuvântate, nu se pot abține de la mâncare pana la ora 15:00 și nici nu pot urma recomandarea Bisericii de a manca fără ulei, adică o mâncare cat mai uscată, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Stăpânul nostru e blând și cu omenie, nu ne cere nimic peste puterile noastre!"

Postul Sfintei Mării este un post cu dată fixă, începe în fiecare an pe 1 august și se termină în ziua Adormirii Maicii Domnului (15 august).

Cum te pregătești pentru postul Adormirii Maicii Domnului

Trebuie să cunoașteți foarte bine ce însemnă un post, ce trebuie și ce nu trebuie să faceți în această perioadă. A cunoaște însemnă a te documenta din surse sigure.
Motivația trebuie să fie una puternică. Nu renunța ușor la prima tentație apărută în cale.
Nu te lăuda cu postul tău sau cu intenția de a ține post. Poți vorbi despre asta cu persoane apropiate dar nu face din post un motiv de laudă.
Nu te lăsa copleșit de gânduri sau de teama că nu vei putea ține întreg postul.
Retrage-te treptat din lucrurile care îți distrag atenția de la rugăciune.

10 reguli în Postul Sfintei Marii

Nu posti doar de bucate, postește și de păcate.
Nu dormi în zilele de post negru pentru ca diavolul să nu râdă de tine că ai vrut să treacă mai repede și mai ușor ziua de post.
În ziua în care ajunezi și ții post, nu mânca nimic toată ziua.
Nu te certa, nu blestema, nu înjura, calcă-ți pe inimă și iartă-ți aproapele.
Iartă din toată inima!
Roagă-te cu smerenie dimineața și seara, roagă-te pentru tine și pentru toți cei apropiați.
Citește zilnic în post un capitol din Sfânta Scriptură.
Nu te mândri cu postul tău și cu nimic bun din ceea ce faci.
Spovedește-te cât mai degrabă la preotul tău duhovnic.
Urăște păcatul și fugi de el, dar nu urî pe păcătos

În biserică nu se îngenunchiază oricând și oricum!

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 20 Jun 2021 20:21:00 +0000

În biserică nu se îngenunchiază oricând și oricum!

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: „Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca „a sedea” nu este acelasi lucru cu „a sta”. „A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce „a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: „Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: „Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Perioadele de „ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Toate duminicile anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);

– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);

– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;

– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie );

– La citirea Sfintei Evanghelii cuvintele ”Intelepciune, drepti!” ne indica faptul ca trebuie sa ramanem in picioare.

În celelalte zile, de luni pana sambata, se poate îngenunchea si chiar este de trebuinta lucrul acesta, aratand prin aceasta pocainta pentru pacatele pe care le savârsim în fiecare clipa a vietii noastre, cerând astfel, prin atitudinea smerita a îngenuncherii, milostivirea lui Dumnezeu, iertarea si izbavirea noastra din moarte. Duminica însa, fiind ziua bucuriei pentru învrednicirea noastra de Împaratia lui Dumnezeu, prin Învierea Mântuitorului, îndraznim a privi catre cer, prin pozitia verticala a trupului, asteptând împlinirea fagaduintei lui Dumnezeu catre noi, si deci nu mai îngenunchem.

Cu toate acestea, hotarârile Sinoadelor la care am facut referire au un caracter disciplinar, urmarind uniformizarea practicii crestine în toate comunitatile crestine. Asa încât, daca unii credinciosi doresc sa îngenuncheze la momentele mai importante ale Sfintei Liturghii, chiar si în ziua Duminicii, ei trebuie întelesi si îngaduiti, nefiind mustrati si judecati din aceasta pricina. Aceasta întrucât se întâmpla ca unii dintre credinciosii nostri sa nu aiba în timpul saptamânii râvna sau timpul necesar pentru a-si pleca genunchii la rugaciune, simtind aceasta nevoie a îngenuncherii macar acum, în ziua Duminicii, în vremea sederii lor la Sfânta Liturghie.

Iar perioadele de „ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: „Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.

– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;

– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);

– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);

– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);

De asemenea se ingenuncheaza in timpul tainei sfintei spovedanii si la rugaciunea dinainte de Impartasanie; Rugaciunea de dupa Impartasanie se rosteste in picioare

Surse: crestinortodox.ro, Ziarul Lumina

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt de Arhimandrit Ioanichie Bălan

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 20 Jun 2021 18:19:00 +0000

Iubiţi credincioşi,

Puţină întristare şi iarăşi bucurie. Puţină tăcere şi iarăşi cuvânt de laudă. Puţină linişte şi iarăşi glas de bucurie. Iarăşi prăznuire pe pământ, iarăşi veselie, iarăşi podoabă de sărbătoare, iarăşi dangăt de clopote, iarăşi bucurie a creştinătăţii.

Cât de mari sunt tainele lui Dumnezeu şi cât de nepătrunse judecăţile Lui! Cât de mare este mila Lui spre noi! Să nu se tânguiască deci pământul, să nu se întristeze omul, căci multor taine l-a făcut părtaş şi din toate l-a împărtăşit Atotmilostivul Dumnezeu.

Ieri S-a înălţat la ceruri Fiul, azi S-a pogorât pe pământ Duhul Sfânt. Ieri Iisus Hristos ca un Dumnezeu S-a suit întru strigare şi în glas de trâmbiţe (Psalm 46, 5), azi Preasfântul Duh S-a coborât în chip de limbi de foc ca o suflare de vifor ce vine repede (Fapte 2, 2). Ieri Fiul a intrat întru slava Sa, azi Duhul Sfânt Şi-a arătat slava.

Prăznuire în cer, prăznuire pe pământ, cântare de îngeri, trâmbiţe de arhangheli, mirare de heruvimi, înnoire pe pământ şi mirare în cer. Iarăşi îngerii văd lucruri minunate, iarăşi trâmbiţele lor sună şi umplu de bucurie şi cerul şi pământul. Cărbunele dumnezeirii pe tron de serafimi Se aşează, iar văpaia Duhului în inimi de pescari Se odihneşte. Soarele se înalţă, dar lumina lui la noi se întoarce. Luceafărul dimineţii peste ceruri Se suie, iar raza Lui la noi rămâne. Iisus Hristos Se suie la Tatăl, iar Sfântul Duh Se trimite la oameni.

Cât sunt de mari minunile lui Dumnezeu! Fiul trup S-a făcut, iar Duhul porumbel S-a văzut! Fiul în pântece de Fecioară S-a sălăşluit, iar Duhul în inimă de creştin Se sălăşluieşte. Fiul petrece cu trupul puţini ani cu noi pe pământ, iar Sfântul Duh cu noi petrece în veac. Fiul în taină a venit, iar Duhul în văzul lumii S-a arătat. Fiul în iesle de dobitoace Se culcă, iar focul Duhului pe tronul inimii Se aşează. Fiul S-a făcut Mucenic pentru om, iar Duhul Sfânt ne face pe noi mucenici pentru Hristos. Fiul ne-a vestit Cuvântul vieţii, Duhul Sfânt ne tâlcuieşte înţelesul Lui. Fiul ne-a adus tainele, Duhul Sfânt ne descoperă adâncul lor. Fiul seamănă sămânţa cea bună, iar roua Duhului o face să răsară. Semănătorul puţină arătură face şi numai într-un loc aruncă sămânţa, iar văpaia Sfântului Duh, prin Sfinţii Apostoli, toată lumea cu plugul cuvântului o răscoleşte şi sămânţa Evangheliei o înmulţeşte.

Cât de mari şi preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu!

Hristos este făgăduit omului de Tatăl, iar Duhul Sfânt arată prin prooroci vremea întrupării. Fiul este vestit Fecioarei, iar Duhul Sfânt săvârşeşte taina. Fiul în peşteră Se naşte, iar Duhul Sfânt pe îngeri şi pe păstori îi învaţă să cânte. Fiul ca prunc în Egipt Se coboară, iar Duhul Sfânt pe cale Îl umbreşte. Fiul în Iordan Se botează, iar Duhul Sfânt peste El Se odihneşte. Fiul la propovăduire iese, iar Duhul Sfânt peste El rămâne (Isaia 61, 1). Fiul învaţă adevărul, iar Sfântul Duh îl întăreşte cu minuni. Fiul este răstignit de oameni, iar Duhul Sfânt lângă cruce Îl păzeşte. Fiul în mormânt Se pune, iar Duhul Sfânt lângă piatră veghează. Cerul se tulbură, zidirea se întristează, catapeteasma se rupe, iar Duhul Sfânt pe morţi îi înviază (Mt. 27, 52). Piatra se dă în lături, Hristos înviază, iar Duhul Sfânt pe toate le umple de lumină.

Iisus Hristos deci răscumpără pe om, iar Duhul Sfânt desăvârşeşte taina mântuirii. Iar după înviere, Fiul cu linişte la ceruri Se înalţă, iar Duhul Sfânt, ca un vifor ce vine repede, pe pământ Se revarsă. Uşile cele închise se deschid, pescarii devin Apostoli, cei fricoşi se îmbărbătează, inimile cred, minţile se luminează, limbile propovăduiesc fără teamă, paşii solilor pornesc la drum, Cuvântul vieţii cu tărie se vesteşte, uliţele se umplu iarăşi de freamăt, Ierusalimul din nou se cutremură, arhiereii se mânie pe pescari, bătrânii se întristează pe galileeni, cărturarii iarăşi vor să facă sfat, templul iarăşi tresare.

Dar pentru ce se tulbură Ierusalimul şi arhiereii şi bătrânii şi cărturarii şi templul lui Solomon?

Pentru că astăzi se împlineşte sorocul făgăduinţei. Astăzi Se coboară pe pământ Duhul Sfânt, Mângâietorul, în chip de limbi de foc. Astăzi cerul din nou se deşartă pe pământ. Astăzi văpaia Duhului Se revarsă peste tot ca o lumină de foc. Astăzi pescarii galileeni devin apostolii lumii. Astăzi tainele credinţei se desluşesc, crucea se înalţă, Biserica se întemeiază, sămânţa cuvântului se seamănă, neamurile se apropie, păgânii se îmblânzesc, străinii se întorc, cei pierduţi se află, copiii iarăşi vin acasă.

Astăzi neamurile devin popor ales. Astăzi zeii lumii se sfărâmă, capiştile se dărâmă, orbii văd lumina vieţii, cezarii aud de Hristos, înţelepţii vor să audă pe pescari. Atena şi Roma se smeresc. Astăzi cuvântul vieţii se grăieşte de pe case şi toţi ascultă, toţi cred, toţi se bucură cu bucurie mare. Numai Ierusalimul singur se tulbură din nou? S-a tulburat când S-a născut Hristos în Betleem (Mt. 2, 3). S-a tulburat când a înviat Iisus din morţi şi căuta cu arginţi să-şi acopere uciderea sa (Mt. 28, 12). S-a tulburat şi acum când S-a coborât peste apostoli Preasfântul Duh. De ce s-a tulburat? Pentru că el nu mai vrea să audă de Hristos. Pentru că se ruşinează de ceea ce a făcut. Se ruşinează, dar nu se smereşte. Se tulbură, dar nu crede. Se mânie, dar în zadar se aprinde.

Toţi ascultă pe pescarii lumii, numai Ierusalimul se tulbură, evreii se îndoiesc, numai templul rămâne necredincios. Cei vestiţi în cuvinte de hulă, iarăşi hulesc, iarăşi împotrivă grăiesc: Au nu sunt aceştia ce grăiesc toţi galileeni? Cine i-a învăţat pe ei atâtea limbi, ca să grăiască pe înţelesul tuturor măririle lui Dumnezeu (Fapte 2, 7-11).

Toate marginile lumii cred, iar fiii lui Israel se spăimântă şi se miră zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? (Fapte, 2, 12). Toţi ascultă pe Petru grăind, iar ei în bătaie de joc zic până în ziua de astăzi: Că sunt plini de must (Fapte 2, 13). Dar mustul fierbe şi vin nou se face. Adierea vântului se porneşte şi vifor mare devine. Scânteia cea mică se aţâţă şi văpaie de foc se face. Izvorul cel mic se porneşte şi şuvoi de apă iute ajunge. Cine dar va opri mustul să nu fiarbă, vântul să nu sufle, scânteia să nu se aprindă sau izvorul de apă să nu curgă în vale? Cine va putea să oprească pe Duhul Sfânt să nu vină pe pământ? Sau pe Petru să nu grăiască şi pe Pavel să nu propovăduiască?

Ierusalimul se tulbură, dar în zadar se tulbură. De acum este prea târziu. Umbra Legii vechi apune şi o altă lege se vesteşte. Vinul cel vechi se sfârşeşte şi altul nou în vase de lut se toarnă. Bătrânul templu se părăseşte şi alături de el Biserica nouă şi veşnică se înalţă. Biserică vie, biserică măreaţă, aleasă şi frumoasă – Biserica Creştină!

De acum în zadar se mânie Sionul. Cât de preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu! Ce lucruri minunate s-au petrecut astăzi în Ierusalim! Că deodată s-au întâlnit faţă în faţă două biserici, două praznice, două legi, două feluri de credincioşi. O biserică care se dărâmă şi alta care acum răsare. Un praznic care încetează şi altul care acum se întemeiază. O lege care se lasă şi alta care cu văpaie de foc se scrie.

De astăzi praznicul Legii vechi se părăseşte şi Rusaliile creştinătăţii se împodobesc. Tulburările Ierusalimului se potolesc şi bucuriile Sionului nou cuprind pământul. Ultimii farisei se risipesc şi primii creştini se întâlnesc. Ultimii cărturari adorm şi primii apostoli pornesc la propovăduire. Ultimele întristări de astăzi mor şi primele bucurii acum se nasc.

Cât de mari sunt isprăvile Duhului Sfânt! Căci astăzi toate cu foc se botează, toate se schimbă, toate se înnoiesc, toate din nou se nasc. Şi la această mare transformare a lumii contribuie şi Dumnezeu şi omul, şi cerul şi pământul, şi Duhul şi materia. Dumnezeu dă Duhul şi omul dă inima. Dumnezeu aţâţă focul şi omul suflă văpaia. Dumnezeu dă vinul şi omul dă vasul.

Pământul dă apa, Cerul dă pe Duhul Sfânt. Lumea dă pescarii, Dumnezeu darul apostoliei. Omul dă mintea, iar Dumnezeu revarsă peste ea Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Omul dă inima şi Dumnezeu o umple pe ea de Duhul temerii de Dumnezeu. Omul dă voinţa, iar Dumnezeu pogoară asupra lui Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe (Isaia 11, 2-3). Omul dă tot ce are, Dumnezeu îi dă ceea ce îi lipseşte. Omul dă tot ce poate, Dumnezeu îi dă ceea ce nu poate avea – pe Duhul Său cel Sfânt. Omul dă pe cele de jos, Tatăl aduce pe cele de sus. Şi astfel taina se săvârşeşte, minunea se împlineşte, Mângâietorul vine pe pământ, apostolii lucrează, lumea se înnoieşte, Biserica se întemeiază, toate se schimbă, toate se îmbracă în lumina lui Hristos, care luminează tuturor.

Iubiţi credincioşi,

Dar ce este Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este al treilea Ipostas, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, care purcede din Tatăl, Se odihneşte în Fiul şi prin El ni se face cunoscut şi nouă, oamenilor. Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu, care împodobeşte toate cele de sus şi cele de jos. El este pretutindeni şi pe toate le împlineşte.

Duhul Sfânt este Văpaia care aprinde inimile, Lumina care luminează ochii, Dulceaţa care mângâie auzul, Înţelepciunea care umple toată mintea. Duhul sfânt este Puterea care ne întăreşte, Tăria care ne îmbărbătează, Pâinea care ne hrăneşte sufletele, Izvorul care ne adapă, Făclia care ne călăuzeşte, Veşmântul care ne acoperă. Duhul Sfânt este Apa cea vie, Comoara cea nefurată, Mărgăritarul cel de taină, Izvorul care dă viaţă tuturor. Duhul Sfânt este Vântul care adie în lume, Norul care rourează, Căldura care face să crească toate. Duhul Sfânt este Sufletul Bisericii, nădejdea mântuirii noastre, adâncul înţelepciunii, bărbăţia apostolilor, curajul mucenicilor, bucuria cuvioşilor, mângâierea mamelor, tăria soţilor, veselia pruncilor, frumuseţea fecioarelor, podoaba călugărilor.

Iar de voiţi să ştiţi şi cum lucrează El în lume, ascultaţi: Duhul Sfânt face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Lui pară de foc (Psalm 103, 5). Duhul Sfânt umple de foc arzător pe serafimi şi de ochi mulţi pe heruvimi. El vesteşte taine negrăite arhanghelilor. El a trimis pe Gavriil la Fecioara Maria în Nazaret. El a insuflat pe prooroci, El a dat pocăinţă lui David şi înţelepciune lui Solomon. El vesteşte cele neştiute şi arată pe cele viitoare. Duhul Sfânt face din pescari Apostoli, din păgâni face creştini, din fricoşi alege mucenici, dintre cei slabi pe cuvioşi, din împăraţi face cerşetori şi din cei săraci ridică împăraţi, din capişti ruinate înalţă biserici măreţe, din oameni simpli alege prooroci şi preoţi.

Duhul Sfânt zideşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate cele văzute şi cele nevăzute.

Duhul Sfânt sfinţeşte toate, şi cerul şi pământul şi cele de sus şi cele de jos şi cele dedesubt. El sfinţeşte pe îngeri în cer şi pe preoţi pe pământ. El umple de dar pe arhierei şi Se revarsă prin mâinile lor. El sfinţeşte şi alege pe duhovnici, El sfinţeşte Preacuratele Taine, la Sfânta Liturghie, El sfinţeşte agheasma, untdelemnul, bisericile, casele, icoanele, roadele câmpului, veşmintele, vasele, izvoarele. El umple toate de sfinţenie şi binecuvântare.

Duhul Sfânt curăţeşte şi vindecă toate. El leagă şi dezleagă păcatele oamenilor. El curăţeşte inimile de patimi, trupurile le vindecă de boli, văzduhul, pământul şi casele le izbăveşte de diavoli, mintea o fereşte de uitare, conştiinţa de împietrire. El vindecă boli nevindecate, El alină dureri nepotolite, suspinuri neştiute, răni greu de vindecat. El arde toată întinăciunea.

Duhul Sfânt împodobeşte toate. Şi ochii cu lacrimi, şi trupul cu frumuseţe, şi inimile cu frică de Dumnezeu, şi mintea cu înţelepciune, şi conştiinţa cu remuşcare, şi sufletul cu dor de rai. El împodobeşte cerul cu îngeri, universul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu verdeaţă, munţii cu izvoare, natura întreagă cu flori, cu grâu, cu nenumărate feluri de vietăţi.

Duhul Sfânt păzeşte toate. Şi popoarele de războaie. Şi oamenii de ură şi de tot felul de păcate. El păzeşte aştrii cereşti şi sufletele omeneşti. El păzeşte casele de dezbinare, trupurile de boli, sufletele de diavoli. Peste tot rânduieşte îngeri păzitori.

Duhul Sfânt dă celor mari milă, celor mici supunere, celor bolnavi răbdare. El dă mamelor dragoste spre copii şi copiilor iubire de părinţi. El dă creştinilor ascultare de Biserică. El dă bărbăţie mucenicilor, bucurie cuvioşilor, nădejde celor din ispite. El dă lacrimi ochilor, blândeţe inimilor, pricepere minţii, gingăşie sufletului, tărie trupului.

Duhul sfânt naşte, creşte, luminează, udă, spală, înţelepţeşte şi păzeşte. El acoperă ce este bun, arde ce este rău, taie ce este putred, mângâie inimi zdruncinate, adună suflete risipite. Toate le face, toate le creşte, toate le desăvârşeşte Duhul Sfânt.

Iubiţi credincioşi,

Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în lume. Duhul Sfânt este viaţa şi nădejdea mântuirii noastre. Fără de El niciun om nu poate fi creştin, nu poate dobândi viaţă veşnică. El Se dă fiecărui om la botez, prin taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. Ajutat de faptele cele bune ale creştinului, Duhul Sfânt creşte, Se înmulţeşte în inima lui, umplându-l de daruri dumnezeieşti. În mod deosebit Duhul Sfânt Se reînnoieşte în om prin pocăinţă adevărată, prin rugăciune şi mai ales prin primirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos.

Duhul Sfânt Se păzeşte în inima omului printr-o viaţă curată, fără de păcate, sporeşte prin smerenie, Se descoperă prin rugăciune, Se desăvârşeşte prin dumnezeiasca dragoste. El Se arată în noi prin darurile cele sufleteşti şi trupeşti, Se proslăveşte în noi prin minuni de taină, Se propovăduieşte de noi prin cuvânt viu şi printr-o viaţă duhovnicească.

Invers, Duhul Sfânt din noi Se întristează prin lucrarea păcatului, Se depărtează de inimile noastre prin deprinderea tuturor păcatelor de moarte şi mai ales ale desfrânării şi mândriei. Se retrage de tot din inimile noastre, prin necredinţă, hulă şi deznădejde, de care să ne păzească darul Preasfântului Duh.

Creştinul ce are în el văpaia Duhului Sfânt, îşi păzeşte cu sfinţenie cele cinci simţuri ca să nu greşească lui Dumnezeu. El îşi păzeşte limba să nu osândească, ochii să nu vadă cele deşarte, urechile să nu audă cele rele, gândurile să nu poftească cele necuvioase, trupul să nu se aprindă de cele necurate, sufletul – comoara cea mai de preţ – să nu i se fure de vrăjmaşi.

Iar creştinul cel leneş, uşor slăbeşte în ispite, alunecă degrabă, îşi face trupul casă a desfrânării, se umple de patimi, pierde darul Duhului Sfânt, ajunge rob al diavolului şi, de nu se va pocăi, îşi pierde sufletul său.

Creştinul care face voia lui Dumnezeu, nu este singur, căci poartă pe Duhul Sfânt în inima lui. În toate este mulţumit, oricând are pace în suflet, de nimic nu se teme, pe toţi îi iubeşte. El este un înger în trup, căci Duhul Sfânt trăieşte în el. El este un apostol, căci nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru binele altora. El trăieşte pentru a-L slăvi pe Hristos, pentru a vesti tuturor măririle lui Dumnezeu, pentru a sluji Biserica, pentru a folosi pe aproapele. El trăieşte deci în inima fraţilor lui. Fericit este un asemenea creştin plin de Duhul Sfânt şi de putere, căci va petrece cu Hristos în veac. Iar cel păcătos să se teamă de munci şi cât mai are vreme să se pocăiască.

Spre încheiere, vă rog încă o dată, fraţilor, să nu întristăm pe Duhul Sfânt care petrece în noi, prin păcate, prin desfrânări, prin ură, beţii, certuri, pofte de tot felul, căci Duhul sfânt Se roagă pentru mântuirea noastră cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26). Ci mai degrabă să-L bucurăm cu faptele noastre cele bune.

Nimeni să nu mai zacă în întuneric, căci lumina din cer a venit. Nimeni să nu se socotească sărman pe pământ. Căci Duhul Sfânt la noi S-a pogorât. Nimeni să nu se simtă orfan, căci astăzi Biserica lui Hristos ne-a înfiat.

Iar de ne simţim încă sărmani, răi, părăsiţi de mângâierea Domnului ceresc, să ne pocăim mult, să primim mai des Preacuratele Taine ale lui Hristos, să ne iertăm, să ne unim, să ne iubim unul pe altul mai mult şi, adunându-ne cu toţii la sfintele biserici, aşa să ne rugăm din suflet: “Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin!

[1] Predică extrasă din cartea: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Predici la praznice împărăteşti, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2008, pp. 28-38

Predică la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) - Părintele Ilie Cleopa

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Wed, 09 Jun 2021 13:17:00 +0000

Părintele Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,
Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos are un brâu; un brâu falnic, cu care se încinge în fiecare an. Brâul aceasta poartă pe dânsul douăsprezece semne, adică douăsprezece mari sărbători cu praznice împărăteşti.
Brâul acesta cu un capăt ajunge la Buna Vestire şi cu celălalt ajunge până acum, până în ziua de azi, la Înălţarea Domnului.
Toate dumnezeieştile taine care sunt însemnate pe brâul Bisericii îşi au originea lor dogmatică şi tainică în dumnezeiasca Scriptură. Ele sunt: Buna Vestire, Naşterea Mântuitorului, Botezul, Întâmpinarea, Răstignirea, Învierea şi celelalte toate.
Aşa şi dumnezeiescul praznic de astăzi al Înălţării Domnului a fost proorocit cu o mie de ani mai înainte de către marele şi dumnezeiescul prooroc David în psalmi, de două şi de trei ori zicând aşa: „Înalţă-te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta” (la fel şi la Iov 22, 12). N-a zis să se înalţe peste cer, că nu S-a suit Mântuitorul nostru numai peste un cer, ci peste nenumărate ceruri.
Dar şi dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Şi acest Iisus Care S-a pogorât până la temeliile cele mai de jos ale pământului (adică până la iad), Acesta este Care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, de-a dreapta măririi, întru cele înalte”. Deci, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu S-a suit în cer, nici peste cer, ci peste ceruri. Nimeni nu ştie numărul cerurilor; unii au spus că-s şapte, alţii că-s nouă. Dar Scriptura nu ne arată. Nenumărate sunt cerurile şi nemăsurat este Dumnezeu cu vechimea, cu puterea, cu înţelepciunea şi cu toate. Aşadar Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a suit mai presus de toate cerurile.
Însă pentru ce S-a înălţat Domnul? Pentru care pricină S-a înălţat? Aţi auzit cântându-se aseară, în stihurile de la strană: „Şi S-a suit Mântuitorul în ceruri, ca să ne trimită nouă pe Prea Sfântul Duh” (vezi Marcu 16, 19; Efeseni 4, 10).
Deci prima pricină pentru care S-a înălţat Domnul de la pământ la cer este ca să ne trimită nouă pe Duhul Sfânt. Aşa a spus şi El în dumnezeiasca Evanghelie: „Trebuie să Mă duc Eu, că de nu Mă voi duce Eu la cer, nu va veni la voi Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 14, 26; 15, 26).
A doua pricină pentru care S-a înălţat Mântuitorul la cer este pentru ca să plinească rânduiala cea pentru noi. Auziţi ce scrie la condacul acestui prealuminat praznic: „plinind rânduiala cea pentru noi” (se face-n cer şi pe pământ) şi toate celelalte (vezi condacul praznicului).
Care-i rânduiala aceasta? Iată care: Dumnezeu Tatăl a trimis pe Mântuitorul în lume, căci zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan: „Aşa a iubit Dumnezeul lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său l-a trimis” pentru răscumpărarea ei. Şi l-a trimis nu numai aşa, ca să vie şi să se ducă, ci cu o misiune mare pentru cer şi pentru pământ.
Şi această misiune s-a împlinit astăzi.
A venit Cuvântul lui Dumnezeu sau S-a întrupat. Căci zice: „Şi Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1, 14). S-a întrupat, s-a născut, s-a botezat, a petrecut în taină 30 de ani, iar trei ani şi jumătate a predicat Evanghelia. După aceea a primit înfricoşatele şi preamântuitoarele patimi, pentru noi păcătoşii şi pentru a noastră mântuire. Căci a spus Isaia mai înainte: „Şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Pentru vindecarea noastră a trebuit să sufere El răni şi cu rana Lui să vindece rănile noastre cele sufleteşti. Şi după aceea a înviat din morţi, a biruit moartea prin moartea Sa, iar acum biruinţa Lui se desăvârşeşte prin Înălţarea la Cer.
Deci, astăzi s-a împlinit rânduiala cea pentru noi, adică misiunea cea mare pe care a avut-o Cuvântul lui Dumnezeu de la Tatăl Său; să vie, să se nască, să trăiască împreună cu noi, să sufere şi să învie pentru noi şi să Se înalţe la cer, de unde S-a coborât. Aceasta e rânduiala pe care a plinit-o Iisus Hristos.
Astăzi, în ziua de Înălţare, Hristos împlineşte deci toată rânduiala cea pentru noi. A împlinit tot ce-a fost scris pentru Dânsul în sfatul cel veşnic al lui Dumnezeu.
A treia pricină pentru care S-a înălţat Iisus Hristos este ca să ne înalţe pe noi de pe pământ la cer, din iad la rai, din moarte la viaţă. Asta-i ultima pricină. Că a spus în dumnezeiasca sa Evanghelie: „Şi când Mă voi înălţa, pe toţi vă voi trage la Mine” (Ioan 15, 5). Dar cum se înalţă oamenii la cer? Cum îi trage Iisus în fiecare minut?
Aţi auzit aseară, la ultima paremie, ce a spus proorocul Isaia? „Dintre vii Te-ai pogorât la ei şi Te-ai înălţat ca să înalţi pe toţi fiii întru toate zilele veacului” (Isaia 42, 6).
Ai auzit pentru ce S-a pogorât Iisus Hristos? Pentru dragoste.
Ai auzit pentru ce s-a înălţat? Ca să înalţe pe toţi fiii omeneşti, nu într-o zi, nu în două, nu într-un an, nu într-o sută de ani, nu într-o mie sau zece mii de ani, ci „întru toate zilele veacului”, adică cât va fi lumea.
Dar cum se înalţă oamenii la cer? Prin darul Sfântului Duh, prin darul şi mila lui Dumnezeu. Când este omul în păcat de moarte şi este călduţ, ştiţi unde este cu sufletul? În iad. E mai jos decât toate dobitoacele câmpului, decât toate păsările cerului, decât toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad. Dar prin pocăinţă adevărată şi prin darul Sfântului Duh, care dezleagă prin mâna duhovnicului păcatele, se ridică din iad în rai, se ridică din moarte în viaţă, şi din om păcătos ce era, asemenea cu dracii, se face asemenea cu îngerii.
Şi nu numai cu îngerii, ci asemenea cu Dumnezeu, pe cât este cu putinţă. Căci auzi ce zice proorocul: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi. Dar voi ca nişte oameni muriţi (adică prin păcat) şi ca nişte boieri (adică asemenea unor draci) cădeţi” (Psalmii 81, 6).
De ce se cheamă păcatul cădere? Căci se zice: a căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie, sau în lăcomie, sau în beţie, sau în iubire de argint, sau în ură. Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace.
Căci a zis proorocul: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor ”(Psalmii 48, 12, 21). Deci din oameni ne facem dobitoace şi mai răi ca dobitoacele, ne facem draci. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în faţă, dar omul cu mintea sa Îl huleşte. Deci iată unde ne coboară păcatul. Păcatul ne trage mereu în jos, în fundul iadului, asemenea cu dracii, iar darul lui Iisus Hristos şi darul Sfântului Duh mereu ne înalţă şi mereu ne ridică.
Căci zice proorocul: „De şapte ori de va cădea dreptul, de şapte ori se va ridica”. Şapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă veşnicie, la nesfârşit. Adică mereu se repetă căderea şi ridicarea omului. Deci de va cădea omul în toată viaţa sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, să se înalţe iarăşi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinţa cea adevărată.
Dar înălţarea aceasta a omului din iad şi din rânduiala dobitoacelor, şi din rânduiala păgânilor şi a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodată? Nicidecum.
Aşa ne învaţă dumnezeieştii Părinţi. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfânt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte; cei ce se străduiesc pe calea mântuirii vor merge dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: „Merge-vor din putere în putere” (Psalmii 83, 8). Ei capătă mai întâi o putere din darul Sfântului Duh în inima lor, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o măsură din virtute – şi după aceea păşesc pe alte trepte.
Care sunt treptele acelea, ne arată dumnezeieştii Părinţi. Treptele urcuşului duhovnicesc sunt trei. Care? Aţi auzit în Scriptură la Levitic (22, 1-17), unde se vorbeşte de sâmbătă, de sâmbete şi de sâmbetele sâmbetelor; şi iarăşi: de seceriş, de secerişuri şi de secerişul sufletului raţional; şi iarăşi de tăierea-împrejur, de tăierea tăierii-împrejur şi de tăierea inimii în duh, cum zice marele apostol Pavel (Romani 2, 29).
Acestea arată tainic în legea veche şi în cea nouă urcuşul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, arată urcuşul, sau cum se înalţă un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt simbolizate, după Scripturi, de ziua a şasea, a şaptea şi a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, contemplaţia naturală în duh şi teologia mistică, adică cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. II, cap. 37, 38, 39 – p.136).
Dar ce este sâmbăta sufletului raţional? Sâmbăta în legea veche înseamnă odihnă. Sufletul nostru, zbuciumat de păcate, de cădere, având conştiinţa pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos şi se ridică din păcat şi se înalţă puţin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârşire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să ştii ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumnezeiescul Maxim: sâmbăta e nepătimirea sufletului raţional care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.
Să vă dau o pildă. Un om a fost beţiv, a fost desfrânat, a fost ucigaş, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine ştie ce a făcut săracul în viaţă, că toţi suntem păcătoşi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curăţit şi s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul beţiei să pună înfrânare, în locul lăcomiei de pântece – postul, în locul iubirii de argint şi zgârceniei – milostenia, în locul desfrânării – curăţenia, în locul somnului mult – privegherea. Şi a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârşise mai înainte.
El se află acum pe treapta întâi a urcuşului duhovnicesc, dar de-abia cu faptele, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: „Sâmbăta sufletului raţional este nepătimirea sufletului raţional care prin făptuire a lepădat de-abia semnele păcatului”. N-a spus rădăcinile, ci semnele. Acest om care se sileşte să facă fapte bune în locul celor rele şi pune început bun de faptă numai cu lucrarea din afară, de-abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său raţional. El află o oarecare mângâiere, dar încă e chinuit de gânduri, încă păcătuieşte cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Şi lupta lui cu mintea este groaznică, căci lupta cu patimile cele trupeşti, cele cu lucrul, ţine până la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, ţine până la moarte.
Şi despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dumnezeiescul Maxim: „Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Şi se tâlcuieşte aşa: slobozenia sufletului raţional, care îşi retrage mintea sa din simţire, părăsind lucrarea după firea simţurilor prin contemplaţia naturală în duh, adică prin cugetarea la Dumnezeu din zidiri, prin raţiunile lucrurilor”.
Cum se întâmplă asta? Noi, păcătoşii, în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului, fie al făţărniciei, fie al vicleniei, fie al desfrânării, al zavistiei, al urii, al mândriei, al iubirii de slavă, al răutăţii, al mâniei, al răpirii şi nu ştiu mai care din patimile sufleteşti. Unele sunt care se văd, altele care nu se văd, dar sunt mai rele şi mai vătămătoare decât cele care se văd.
Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe curvă, nici pe vameşi sau curvari, pe cei ce făcuseră păcate trupeşti. Oare aţi auzit în Evanghelie: „Vai de tine, curvo!”? „Vai de tine, tâlharule!”? „Vai de tine, vameşule, că eşti păcătos şi faci nedreptate!”? Nu! Ci a zis: Vai vouă făţarnicilor, vai vouă fariseilor, vai vouă cărturarilor nebuni şi orbi! Şi cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care priveşte în sufletul nostru. „De milioane de ori – cum spune Solomon – ochii lui sunt mai luminoşi decât soarele”. El era Dumnezeu şi poporul de jos Îl iubea, că simţea puterea Dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Unul ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar şi El, văzând credinţa sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El pe munte, şi pe jos, flămânzi, când a înmulţit pâinile în pustie (vezi Matei 17, 19-23; 23, 16).
Căci a zis: „Milă Îmi este de popor, că sunt ca oile care n-au păstor”, risipite. Dar pe cei dintre mari, pe cărturari, pe farisei şi pe saduchei îi mustra, căci vedea într-înşii toate vicleniile şi făţărniciile lor. La curve, la tâlhari, la vameşi, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei şi căinţa, umilinţa şi hotărârea de îndreptare. Iar pe cărturari şi farisei, la care vedea patimi grele sufleteşti, ca ura, zavistia, făţărnicia, pizma, viclenia şi altele, care sunt mai grele ca patimile cele trupeşti, pururea îi mustra şi le zicea: „Vai vouă!”, ca un Dumnezeu Care cunoaşte inimile.
Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele şi mai rele decât cele cu trupul.
Am ajuns deci la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc. Auzi în ce constă această treaptă: „Sâmbetele însemnează slobozenia sufletului raţional care a părăsit chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor prin contemplaţia naturală în duh”. Aceasta este treapta a doua pentru suflet. Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea.
Prin ea se ajunge la contemplaţia naturală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteşte. Când vede o fiinţă frumoasă, se mută cu mintea şi zice: dacă fiinţa aceasta e frumoasă, dar un înger cât este de frumos? Dar Heruvimii, dar Serafimii, dar Cel ce i-a făcut pe dânşii? Îşi mută mintea de la frumuseţea cea de aici la frumuseţea cea din ceruri şi, în loc să se smintească, se foloseşte. Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea şi sufletul. Pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseşte.
Căci zice: dacă oamenii pot să cânte din fluier şi din trâmbiţe şi din organe aşa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri, cum cântă îngerii, ce dănţuire este acolo? Căci se spune astăzi: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă” (Psalmii 46, 5). Când puterile cereşti L-au văzut pe Mântuitorul Care ridica porţile cele de sus, toţi îngerii trâmbiţau, toţi cântau şi în glas de sunet mare şi în mare cântare S-a suit Hristos şi a ridicat – n-a deschis – porţile cerului. Le-a ridicat pentru toate veacurile. Şi dumnezeiescul Ioan-Gură-de-Aur zice: „Vezi că nu le-a deschis, ci le-a ridicat de tot?”.
Prin urmare, cel ce a ajuns la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc aşa cugetă când aude o cântare lumească sau un om cântând, sau o femeie, sau o trâmbiţă, sau un fluier. Iar când vede soarele, cugetă aşa: „Dacă aici soarele luminează aşa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soarele Dreptăţii?” (Filocalia, vol. II, p. 136).
Astfel, omul, pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, prin contemplaţia naturală în duh, adică privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite şi nevăzute, căpătând slobozenie din ispite, cum spune dumnezeiescul Maxim.
El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ la cântările cele din cer şi zice cu mintea sa: „Dacă oamenii aceştia de ţărână ştiu să cânte aşa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în Cer?”. Tot aşa şi de va mirosi ceva frumos, se gândeşte la mireasma florilor raiului; şi aşa mută cu mintea şi celelalte simţiri, prefăcând prin contemplaţie toate cele auzite – sau văzute, sau gustate, sau mirosite, sau pipăite – în cugetări duhovniceşti.
Iar treapta a treia a urcuşului, adică a înălţării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeşte în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. Cel ce a păşit pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc nu mai are nevoie de trepte, nu mai are nevoie să vadă frumuseţea cea de aici ca să se suie cu mintea la frumuseţea cea de sus, sau să audă o cântare de aici ca să se ducă la cântarea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos de aici ca să gândească la mireasma raiului.
Cel care a ajuns cu darul lui Iisus Hristos pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc a devenit un Dumnezeu după dar. El are îndumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică el are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el trăieşte Hristos, cum grăia Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Romani 5, 16), sau cum spune în altă parte: „Aşadar – noi avem mintea lui Hristos” (I Corinteni 3, 15; Galateni 4, 6). Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos şi Hristos trăia într-însul, şi deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.
Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcuşului duhovnicesc – de care foarte puţini şi foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre –, este fiul lui Dumnezeul după dar. Acesta a ajuns ziua a opta, cum zice dumnezeiescul Maxim: „Ziua a opta după Scripturi este egală cu treapta a treia a urcuşului duhovnicesc”.
Ea se numeşte şi sâmbăta sâmbetelor, nu se mai cheamă slobozenia sufletului, sau nepătimirea de pe treptele cele mai de jos. Sâmbetele sâmbetelor se numesc: „odihna duhovnicească a sufletului raţional care părăseşte chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor şi-şi întoarce mintea sa chiar şi de la cugetările cele mai duhovniceşti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care o leagă cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei”. Acela nu mai ştie nimic decât să-L iubească pe Dumnezeu.
Unul ca acela ajunge la Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: „Nu mă mai tem de Dumnezeu”. Şi l-a întrebat unul: Dar de ce ? „Pentru că-L iubesc”. Simţind dragostea lui Iisus în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. De ce? Pentru că trăia în Hristos şi Hristos în el, şi astfel era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Aşa e omul care s-a înălţat cu sufletul său pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc.
Fraţii mei, sunt lucruri cam grele pentru dumneavoastră, cei de la ţară. Călugării le înţeleg mai bine. Dar ne întoarcem la o povestire uşoară, ca să vă folosim pe toţi. Oare dacă Mântuitorul S-a înălţat la cer, au fost şi sfinţi care s-au înălţat? Da. Dumnezeiasca Scriptură ne spune de Enoh, că s-a răpit şi nu s-a mai aflat, dar nu se ştie dacă chiar în cer. Ilie nu s-a înălţat nici el chiar la cer. Dar unde? S-a înălţat „ca la cer”, deci cam spre cer.
În hronografe şi alte cărţi se păstrează o istorie despre unul din sfinţii care s-au înălţat la cer. Ştiţi cine? A fost fiul lui Adam, Set. Istoria sfântă spune că Set a fost foarte iubit de Dumnezeu. Pe acest fiu i l-a dat Dumnezeu lui Adam în locul lui Abel care a fost ucis de fratele său, Cain. Şi acest fiu a fost blagoslovit cu mari daruri de la Dumnezeu, că a fost plăcut lui Dumnezeu. Şi spune o istorie sfântă că acest Set s-a răpit la cer. Dar pentru ce? Ca să înveţe astronomia de la îngeri. De aceea, bine a zis Marele Vasile că: „mult vestita astronomie, pentru cel credincios, e o a doua teologie”. Pentru că precum auzim, astronomia îşi are originea de la Dumnezeu; căci chiar îngerii au învăţat pe om astronomia.
Se zice că Set a stat la cer 40 de zile şi 40 de nopţi şi a învăţat astronomia în cer, mişcarea astrelor cereşti, întunecarea soarelui, a lunii şi celelalte semne care se arată pe cer ca să le cunoască oamenii, când Dumnezeu e supărat, când vrea să schimbe vremea şi celelalte. Dar Sit, care a fost răpit, zice Scriptura şi istoria, sau când a fost dus la Dumnezeu, a uitat şi de foame şi de sete, ca şi Moise pe Muntele Sinai.
Acesta a vorbit cu Dumnezeu şi a postit de două ori câte 40 de zile, numai în gândire de Dumnezeu stând, fără să mănînce şi să bea. Aşa a făcut şi Set. Fiindcă se afla în convorbire cu Dumnezeu şi îngerii îl învăţau semnele astrelor şi mişcările lumii şi celelalte, când s-a coborât la pământ, copiii nu-i mai ziceau tată. Dar cum? Dumnezeu! Aşa de tare strălucea faţa lui (vezi Hronograful lui Gheorghe Chedrenos).
Iar de Moise zice Scriptura că a primit pe Muntele Sinai atâta lumină de la Dumnezeu, care i-a dat tablele legii, încât fiii lui Israil nu puteau privi la el (Ieşirea 24, 17; 34, 29-30). De aceea îşi punea un văl pe faţă, căci îi strălucea faţa prea tare. Dar de Moise spune Scriptura că a fost numai pe Muntele Sinai, pe când de Set spune că a fost la cer.
Se zice că fiii lui Set de aceea se cheamă, în Scriptură, fiii lui Dumnezeu, iar fiii lui Cain fiii dracilor şi fiii oamenilor; pentru că au început să-i zică tatălui lor Dumnezeu. Atâta slavă şi frumuseţe şi podoabă a adus Set, când s-a pogorât de la Dumnezeu. Şi l-au întrebat fiii: „Tată, nu cumva te-ai făcut Dumnezeu?”. Iar el le-a răspuns: „Nu dragii mei, nu m-am făcut Dumnezeu. Eu sunt rob al lui Dumnezeu şi om stricăcios asemenea vouă, dar eu am fost acolo unde e Dumnezeu”. „Şi ce ţi-au spus, tată?”. „Iată ce mi-au spus: «Să păziţi legile lui Dumnezeu, învăţate de la Adam, pe care le-a primit de la Dumnezeu în conştiinţă, şi să băgaţi de seamă să nu vă căsătoriţi cu odrasle din neamul lui Cain, că este blestemat»”. Căci Scriptura spune că Dumnezeu a blestemat pe Cain.
Dar ce mai spune Scriptura? Că s-au rănit fiii lui Set de frumuseţea fiicelor lui Cain şi le-au plăcut şi le-au luat în căsătorie. De aceea mânia lui Dumnezeu a venit asupra lor. Sit le-a spus: „Dragii tatii, să nu cumva să vă căsătoriţi cu urmaşe din neamul cel blestemat al lui Cain. Căci a spus Dumnezeu că atunci când vă veţi amesteca cu neamul acela, se vor naşte uriaşi şi va veni potopul pe faţa pământului şi va pierde pe tot poporul. Căci voi sunteţi neam sfânt, sunteţi ramură din rădăcină sfântă; să nu vă amestecaţi cu blestemaţii aceia de sălbatici!”.
Şi a trăit Set 812 ani. În timpul cât a trăit Set, fiii săi nu au călcat porunca lui Dumnezeu. Dar dacă a murit Set, copiii au zis unul către altul: „Ei! Tata a zis să nu iau cutare fată în căsătorie, dar el a murit, şi dacă mie îmi place, de ce să n-o iau? Că-i din neamul lui Cain?”. Şi au călcat porunca tatălui lor. Şi au început să-şi ia femei din neamul lui Cain.
Dar ce s-a întâmplat? Cum au început să-şi ia neveste din neamul lui Cain, se năşteau uriaşi. Aceştia creşteau de-o palmă în fiecare zi, creşteau mari ca chedrii Libanului, de 70-80 de stânjeni înălţime. Şi erau cei mai sluţi şi mai spurcaţi oameni de pe faţa pământului, cum spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, încât condeiul nu poate să descrie ce făceau aceia. Că mâncau şi pruncii pe care îi lepădau muierile lor, aşa de spurcaţi erau. Şi sute de ani i-a aşteptat Dumnezeu la pocăinţă, până ce a venit potopul. Împărăţia uriaşilor a fost înainte de potop şi a ţinut aproape 200 de ani. Şi dacă nu s-au îndreptat ei de fărădelegile lor, Dumnezeu a zis: „Nu va locui Duhul Meu întru aceşti oameni”. Şi a hotărât să-i piardă de pe faţa pământului.
Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. Astăzi nu s-a suit Set la cer. Cine S-a suit astăzi la Cer? Hristos, Cel ce a zidit toate cerurile, El S-a suit. Şi ce ne trimite El de acolo? Ce le-a spus El apostolilor? „Voi să staţi în Ierusalim până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Adică: Eu nu vă las sărmani, cum vi se pare vouă. Ci voi fi cu voi până la sfârşitul veacului. Căci vă voi trimite vouă pe Mângâietorul, adică vă voi trimite altă faţă a Sfintei Treimi.
Are să vină Duhul Sfânt, Mângâietorul. Şi când va veni Acela, are să vă deschidă vouă mintea, să înţelegeţi toate Scripturile. Şi vă va spune vouă toate, ca să înţelegeţi mai limpede tainele iconomiei în trup, sau pentru care pricină am venit Eu pe pământ şi am stat până azi, când Mă înalţ la cer. Căci apostolii şi evangheliştii, cât au stat cu Hristos, nu-l cunoşteau desăvârşit pe El. A zis el Petru că crede, dar mai târziu s-a lepădat, căci nu era sigur. Odată mergeau într-un sat al Samariei şi acolo nu i-a primit pe ei, fiindcă faţa Lui era îndreptată spre Ierusalim, iar apostolii au zis: „Doamne, voieşti să pogorâm foc din cer asupra acestora care n-au voit să ne primească, precum a făcut Ilie?”.
Iar Mântuitorul le-a spus cu blândeţe: „Voi nu ştiţi al cui duh sunteţi...”. Ei nu ştiau că se află cu Dumnezeu şi vorbesc cu El, şi stau la masă cu El, şi umblă cu El. De aceea le zice: „Fiul Omului a venit să mântuiască şi să caute pe cel pierdut”. Altă dată, fiilor lui Zevedei li s-a năzărit să zică: „Dă-ne nouă să stăm unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta”. Altă dată, Petru se certa cu ceilalţi, care ar fi mai mare. Altă dată Filip cerea: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl!”. Iar Iisus îi spune: „De atâta vreme, Filipe, eşti cu Mine şi nu ai cunoscut că Tatăl este cu Mine şi Eu sunt cu Tatăl?”. Aţi văzut? Apostolii nu cunoşteau pe Stăpânul lor, nu cunoşteau pe Hristos, pe Mântuitorul lumii Care făcea atâtea minuni, şi învia morţii, şi înmulţea pâinile, şi gonea pe draci. Ei totuşi nu-L cunoşteau că-i Dumnezeu adevărat.
Cine le-a descoperit taina venirii pe pământ a lui Dumnezeu, a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Duhul Sfânt. Căci a zis Iisus: „Când va veni Acela, vă va spune vouă toate”.
Ştiţi cum a făcut Hristos? Cum ar veni un împărat mare, care-i cel mai vestit în toată lumea, şi şi-ar ascunde coroana, şi hlamida, şi toate semnele împărăteşti, şi s-ar duce să stea undeva la un ţăran, undeva la ţară. S-ar duce ca un om sărac şi acolo, neştiind nimeni cine-i, ar începe să-l batjocorească, să-l ocărască. Nu L-au ocărât evreii? Nu I-au spus că e samaritean, nu I-au spus că are drac şi că scoate dracii cu Belzebut?
După o vreme, însă, împăratul acela şi-ar aduce coroana, sceptrul şi hlamida şi le-ar spune: „Iată cine sunt eu; am stat la voi ca o slugă, dar eu sunt împărat peste tot pământul”. Câtă frică şi câtă căinţă şi câtă părere de rău n-ar avea oamenii aceia care l-au bătut pe împăratul, că a fost ca o slugă şi nu l-au cunoscut!
Aşa au păţit apostolii astăzi. Plângeau – zice – şi mâhnire mare era peste ei: „Acesta-i Dumnezeu, dar noi am umblat cu Dânsul şi I-am răspuns de multe ori obraznic, şi de multe ori n-am crezut în minunile Lui. De multe ori am vrut să facem altfel decât îi plăcea Lui”. Şi le părea rău apostolilor, fiindcă acum au cunoscut cu adevărat că El este Însuşi Dumnezeu.
Căci le spusese Mântuitorul: „Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Fiul Omului Care S-a pogorât din cer”. Căci numai El S-a suit la cer; ceilalţi, cum v-am mai spus, nu s-au suit la cer, ci „ca la cer”. Auzi ce spune David: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul să fie slava Ta” (Psalmii 107, 5).
Deci Iisus Hristos S-a suit astăzi mai presus de toate cerurile şi v-am arătat pricinile pentru care: întâi, pentru ca să ne trimită pe Duhul Sfânt; a doua, ca să plinească rânduiala cea pentru noi; şi a treia, ca să ne înalţe pe noi din moarte la viaţă, din iad la rai, din păcat la virtute. Să ne facă din oameni nu îngeri, ci dumnezei după dar. Deci omul, fiind după chipul şi asemănarea Lui, se înalţă cât îi este lui cu putinţă. Dacă crede şi se înalţă pe treptele urcuşului duhovnicesc, despre care v-am amintit, se face şi el un dumnezeu după dar, dar nu după fiinţă. Că auzi ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Dumnezeu l-a pus pe om împărat peste tot pământul şi l-a făcut dumnezeu al celor făcute de Dumnezeu”.
Auzi? Omul e împărat al pământului şi Dumnezeu peste toate lucrurile lui Dumnezeu! Aşa a voit El să-l facă. Dar omul se amestecă cu dobitoacele, se face asemenea cu ele, se deprinde cu viaţa dobitocească şi se face mai rău decât dracul Şi aceasta-i căderea care ne coboară pe noi: păcatul. Iar ceea ce ne suie este darul lui Dumnezeu, care înalţă sufletele. Căci auzi ce spune proorocul Isaia: „Ca să înalţe pe fiii Lui întru toate zilele veacului”.
Nu s-au înălţat numai Enoh şi Ilie, nu s-au înălţat numai patriarhii şi proorocii, ci o dată cu înălţarea lui Hristos, s-au înălţat toţi sfinţii şi toţi pe care i-a scos Hristos din iad. Dar nu în cer, ci în rai, căci în cer numai El a intrat. Iar după judecata viitoare, toţi vor intra în cer. Căci zice în Evanghelie: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor!”. N-a zis „a raiului”. Că se zice că unde a prisosit păcatul, sau unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit darul lui Iisus. A fost izgonit Adam din rai, dar venirea lui Hristos împotriva satanei mai multă fală dă neamului lui Adam. Nu-l mai aduce iar în rai; în rai stau toţi sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu numai până la judecata viitoare, iar după judecata cea de apoi nu mai duce Dumnezeu pe sfinţi în rai, ci în cer.
Deci, s-a izgonit omul din rai, dar dacă cu darul lui Hristos sporeşte şi se mântuieşte, locuinţa lui va fi în cer, în împărăţia cerului.
Aşa a prisosit darul lui Dumnezeu dat firii omeneşti. Şi se întreabă Sfântul Ioan Damaschin: Pentru ce? Pentru trup! De ce nu i-a miluit şi pe draci tot aşa? Că şi dracii au căzut din cer şi s-au făcut draci. Au căzut fără trup şi ce este pentru om moartea, aceea este pentru îngeri căderea. Îngerii după cădere nu se mai pot întoarce, iar omului din cauza trupului i s-a dat pocăinţă până la moarte, până la ultima suflare.
Dacă se pocăieşte, îl primeşte Dumnezeu şi poate să-l facă din om asemenea cu dracii, înger şi dumnezeu după dar, să-l ridice în cer. Căci pentru neputinţa trupului S-a răstignit Dumnezeu şi a venit şi S-a îmbrăcat în trup, ca să ridice firea noastră nu până la îngeri, nu până la Heruvimi, ci până la dreapta Tatălui. Pe scaunul Dumnezeirii stă firea omenească, acolo unde este Iisus Hristos. Aceasta în ciuda satanei. Căci ce a zis Dumnezeu? L-ai scos pe om din rai? Am să îndumnezeiesc firea omenească şi am s-o ridic în cer, şi am să Mă îmbrac în firea lui şi am să stau pe scaun cu Tatăl, şi ai să vezi floarea aceasta, pe care ai stricat-o în rai şi ai corupt-o, că stă pe tronul Dumnezeirii! Acesta-i lucrul lui Dumnezeu şi răzbunarea Lui pentru pizma satanei.
Fraţii mei, când era Adam de 700 de ani, cum se spune în hronograf, ca om bătrân, căci a trăit 930 de ani, cum spune Scriptura, a adormit lângă un stejar. Şi dormind el acolo, a venit la el Arhanghelul Uriil. Căci şapte duhuri mari, şapte Arhangheli au comanda cetelor îngereşti: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahil, Salatiil, Gudiil şi Uriil. N-am să vă spun tâlcuirea acestor şapte nume, dar vă spun pe a lui Uriil că se tâlcuieşte „foc şi lumină dumnezeiască”.
Acest al şaptelea Arhanghel a venit deci când dormea Adam lângă un stejar, obosit. Şi când s-a trezit, s-a trezit cu îngerul la cap: „Adame! Ce faci?” (Adam nu se mai temea de îngeri, că a stat cu ei în rai). Acesta zise: „Doamne, mă odihnesc”. „Adame, ia ascultă, ştii ce are să păţească neamul tău?”. „Nu, Doamne, dar să-mi spui ce are să facă Dumnezeu cu neamul acesta al meu, fiindcă văd că tare s-a mai înrăit. Că am atâtea mii de nepoţi şi strănepoţi, şi s-au înrăit. Şi pe mine, Doamne, pentru un singur păcat m-ai dat afară din rai, dar ei că s-au făcut curvari şi beţivi şi răi şi s-a umplut lumea de ei, cu aceştia ce ai să faci? Căci ştiu că Dumnezeu urăşte păcatul şi niciodată nu poate să fie prieten cu cel păcătos şi spurcat, ca să-i ierte păcatele lui fără de pocăinţă.
Căci ştiu că nimic necurat nu va intra întru împărăţia cerului. Ce are să facă Dumnezeu cu neamul meu?”. Şi a zis Arhanghelul Uriil: „Iată, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu să-ţi spun. Să ştii, Adame, că oamenii au să se înmulţească mult, şi din ce se vor înmulţi, vor fi tot mai răi. Şi are să trimită Dumnezeu două potopuri”.
Şi a întrebat Adam: „Ce-i aceea, Doamne, potop?”. „Potop, Adame, înseamnă apă multă şi foc mult. Are să vie o apă care să acopere lumea şi are să vie un potop de foc care să ardă lumea”. „Dar – l-a întrebat Adam – când au să fie acestea?” (Hronograful lui Chedrinos). Şi i-a zis îngerul : „Culcă-te şi dormi şi te odihneşte, că voi veni în altă zi”. Şi s-a odihnit Adam, şi altă dată, când era odihnit, a venit Arhanghelul Uriil şi îi zise: „Adame, ce vrei să ştii?”. „Doamne, spune-mi când are să fie potopul şi care potop are să fie întâi, cel cu apă, sau cel cu foc?”.
Şi i-a spus lui Uriil Arhanghelul: „Ia seama, Dumnezeu îţi spune aşa: fă un stâlp de piatră, de 45 de coţi înălţime. După ce vei face stâlpul acela de piatră, să pui deasupra lui un vas cu apă, iar la rădăcina lui să faci un foc mare. După ce vei termina lucrarea aceasta, are să vie somn peste tine. Şi dacă ai să dormi, când te vei trezi, ia seama: dacă focul s-a atins de piatră şi va mistui stâlpul de piatră, focul va veni întâi. Iar dacă vasul cu apă se va vărsa şi va stinge focul, să ştii că apa vine întâi”. Şi a întrebat Adam pe Uriil: „Doamne, dar alte semne nu mai sunt?”. Uriil mai zise: „Mai sunt şi altele. Ia seama că înainte de a veni potopul cel cu apă, oamenii vor bea apă fără saţ, şi ziua, şi noaptea, apoi înainte de cel cu foc vor scoate fum”.
Şi a zidit Adam stâlpul acela de care a vorbit Arhanghelul Uriil. L-a zidit de 45 coţi înălţime. Şi le-a spus fiilor şi nepoţilor lui: „Poruncă a venit de sus să facem stâlp mare şi deasupra lui să punem un vas cu apă, iar la rădăcină să punem foc, că ne va arăta nouă care potop vine întâi: cel cu apă sau cel cu foc”.
Şi după ce a terminat Adam stâlpul cel de piatră şi a pus vasul cu apă deasupra şi a aprins foc la rădăcină, a venit somn peste el şi a adormit. Şi când s-a trezit, apa se vărsase peste stâlp în jos şi stinsese focul. Şi a ştiut Adam în chip sigur că potopul cu apă va veni întâi. Şi aşa a şi venit. Că după cronologia veche a unor popoare, au trecut 2642 de ani de la zidirea lumii până ce a venit potopul. Dar îngerul mai spusese că înainte de potopul cu apă mai este un semn.
Şi s-a împlinit şi acesta. Că se spune în istoria biblică şi în hronograful cel vechi că oamenii înainte de potop beau apă mereu. Mâncarea era [sau] nu era, dar beau şi ziua, şi noaptea, şi purtau apă în burdufuri de capră şi în vase de lut şi în vase de lemn. De câte ori se întâlneau, întrebau: Ai apă? Am. Beau apă şi nu se mai săturau. Era un semn că firea omenească va cere de la Dumnezeu pedeapsa prin beţia de apă. Şi astfel, la venirea potopului apa i-a înecat pe toţi. A rămas numai Noe, cu cele 7 suflete care au fost cu el în corabie. Şi din 8 suflete s-a înmulţit lumea din nou. El a fost astfel al doilea părinte al neamului omenesc, al doilea Adam al omenirii, care a fost izbăvit cu celelalte vieţuitoare în corabie.
Iar acum oamenii cer foc şi fum. Ai o ţigară? Ai un foc? În tren, în tramvaie, în troleibuze, în căruţe şi pe drum, se tot întreabă: Ai foc? Dă-mi un foc! Auzi? Foc caută. De aceea cu foc ne va pârjoli Dumnezeu. Să luăm aminte! Oamenii nu ştiu ce caută, nu ştiu ce cer cu focul şi cu fumul acesta. Cu focul se culcă şi cu fumul se scoală dimineaţa. Nu zic rugăciunea, ci zic: Adu o ţigară, măi femeie, dă ţigara încoace! Măi băiete, adu încoace ţigara! Foc şi fum cer, foc şi fum o să vie. Dar noi să fim cu luare aminte şi cu mare grijă şi să ne pocăim de păcatele noastre şi să ne lăsăm de răutăţile noastre. Să luăm aminte că de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie.
Aşa a spus Mântuitorul în Evanghelie, că de ziua aceea nimeni nu ştie, nici îngerii. Iar când apostolii l-au întrebat, zicând: „Doamne, au oare întru acest an ai să aşezi împărăţia lui Israil?”, El le-a zis: „Nu-i treaba voastră să ştiţi anii şi vremile, pe care Tatăl le-a pus sub a Sa stăpânire!”; „Duhul Sfânt va veni peste voi” şi „vă veţi îmbrăca cu putere de sus” şi „veţi fi martori în Ierusalim şi până la marginile lumii”.
Dar prin pilde le-a spus de altă împărăţie, de cea duhovnicească. Căci Apostolii nici după Înviere nu-L cunoşteau pe El desăvârşit, că este Dumnezeu şi om. De aceea cu iconomie a trebuit să le vorbească şi să mănânce cu ei. Şi le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”.
Petru şi Ioan şi Iacov şi ceilalţi mai de aproape socoteau că Hristos va întemeia o împărăţie pământească şi pe cei 12 apostoli îi va pune pe 12 scaune să fie miniştri, să conducă lumea. Dar nu pentru aceea a venit Hristos. El a spus în faţa lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Împărat sunt Eu; adică mai mare peste împărăţia de sus, şi peste cer, şi peste iad. Deci împărăţia Mea nu-i de aici. Hristos a venit să întemeieze împărăţia cea duhovnicească despre care a proorocit Arhanghelul Gavriil la Buna Vestire a Prea Curatei Fecioare Maria, zicând: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. (Luca 1, 32-33).
Împărăţia Mântuitorului – cum se spune în Crez – nu va avea sfârşit, ea nu are sfârşit nici în veacul acesta, nici în veacul veacului. Despre această împărăţie le-a spus: „Veţi lua putere de sus”, adică vă veţi îmbrăca cu puterea Duhului Sfânt.
Veţi vorbi în toate limbile de sub cer, veţi predica Evanghelia la toată lumea, vă trimit fără de toiege şi toată lumea veţi păstori, vă trimit fără de traistă, dar toate averile veţi moşteni – cum arată Efrem Sirul. Veţi lua putere de sus, veţi predica în numele Meu în tot pământul şi veţi întemeia împărăţia Mea duhovnicească, ce nu va avea sfârşit nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Aceasta le-a spus Hristos. Iar altă dată le-a spus: „De ziua şi de ceasul acela (când o să vie sfârşitul) nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36)
Dar cum se poate aceasta: să nu ştie Fiul, dacă-i de o fiinţă cu Tatăl? Se poate? Desigur, Hristos a avut şi suflet omenesc, şi sufletul lui Hristos a fost amestecat cu trupul Lui ca focul cu fierul. Dar dacă proorocii au avut atâta înţelepciune duhovnicească în trup şi au ştiut viitorul, cum nu putea Hristos să ştie sfârşitul lumii? Iată ce spune Sfântul Andrei şi dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în privinţa neştiinţei Fiului despre sfârşitul lumii: „Că nici Fiul nu ştie, luat după firea omenească, adică după firea simplă, aşa cum o purtăm noi, fără Duhul Sfânt şi fără sufletul Lui cel îndumnezeit”. Cum nu ştim noi ce o să fie mâine, aşa nu ştia Hristos ca om.
Şi altă pricină pentru care a zis Hristos că nu ştie nici Fiul a fost aceasta: Antihrist, când va veni, se va da pe sine că e Fiul lui Dumnezeu, iar oamenii or să zică: „Iată că vine sfârşitul, că nu plouă, că-s necazuri, că-s chinuri”. Şi atunci, cei credincioşi să nu se lase înşelaţi de Antihrist, care va zice că el este Fiul lui Dumnezeu şi că el ştie de sfârşitul lumii, ci să zică: „Noi ştim din dumnezeiasca Scriptură că despre sfârşitul lumii nici Fiul nu ştie, şi tu de unde ştii?”. Aşa zice Sfântul Andrei. Adică de aceea a zis Fiul că nu ştie, nu pentru că nu ştia, că nu se putea să nu ştie, dacă El Însuşi e Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar, fraţii mei, gândindu-ne la sfârşitul lumii, să ne gândim la sfârşitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârşitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1000… Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi? Dacă eu mă duc la groapă mâine, pentru mine lumea s-a terminat şi eu mă duc în lumea veşnică. Cu ce mă duc? Cu ce-am pus în traistă!
Când porneşti la drum, ţi-ai pus merinde de acasă, ţi-ai pus ceapă, ţi-ai pus cozonac, ţi-ai pus o sticlă de vin, ţi-ai pus încălţări, ţi-ai pus brâu, ţi-ai pus căciulă, ţi-ai pus bundiţă de frig. Ţi le-ai pus toate în traistă. Când stai la popas, ce scoţi din traistă? Ce-ai pus, nu? Aceea şi găseşti. Vom găsi un pahar de apă dat în numele Domnului, o vorbă bună, o milostenie făcută. Dacă am ajutat pe fratele nostru, dacă ne-am rugat pentru cei ce ne-au necăjit, să le facă Dumnezeu bine, nu rău; dacă n-am pomenit numele diavolului, dacă ne-am rugat, dacă am postit, dacă am privegheat, dacă am citit dumnezeieştile Scripturi, dacă am ajutat pe cel necăjit, pe cel sărman, dacă am îmbrăcat pe cel gol, dacă am primit pe cel străin – toate le vom găsi, dacă le-am pus în traistă, pe drumul cel veşnic.
De la naştere la mormânt – zice un filozof grec – este o clipă. Cel ce a văzut naşterea vede şi groapa, negreşit. Ne-am născut, trebuie să murim în chip sigur. Pornim de la naştere şi numai până la groapă ajungem. De aceea suntem siguri. A răsărit soarele, merge la amiază, merge la apus, aceasta este viaţa noastră. Am răsărit în naştere. Înaintăm negreşit şi asfinţim în moarte.
Aceasta să ne fie pururea în minte! „Toţi murim”, cum zice Isus Sirah. Toţi murim, dar avem un drum la mijloc, nu ştim cât. De aceea Hristos a spus: „Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme” (Marcu 13, 33;24, 42). Eu ştiu că am să mor, dar nu ştiu când. Acesta-i marele lucru înfricoşat. Poate acum, poate peste un ceas… şi ce am să iau cu mine? Îngerul păzitor, care m-a îndemnat să fac bine, şi faptele mele, bune sau rele, acelea merg cu mine – şi prin vămi, şi la Hristos, şi la judecată. Deci, fraţii mei, sunteţi un grup de oameni, nu ştiu de unde aţi apărut. Hotărât, îngerul vostru v-a adus aici. Aţi auzit o predică.
Am voit să vă spun şi eu ceva, să spuneţi şi la alţii. Fericit şi de trei ori fericit este creştinul acela care în fiecare ceas şi în fiecare zi pune ceva în traistă pentru veacul viitor! Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune. Când vom călători, când vom merge la vămi, când vor veni dracii să spuie cuvintele şi lucrurile şi gândurile noastre, să putem arăta şi noi: Da, am făcut rău, dar m-am spovedit la duhovnicul.
Cine se spovedeşte la duhovnic, Duhul Sfânt şterge de la el tot ce a făcut. Să arătăm la judecată: Da, am făcut rău, dar am făcut şi milostenie, am făcut şi metanie, am făcut şi post, m-am spovedit, am făcut şi milă cu cel sărac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a greşit. Să le arătăm şi noi acestea, ca să se puie în cumpănă cele bune şi cele rele. Astfel, de trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregăteşte pentru drumul cerului.
Ce spune Hristos? „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. Care e pârâşul? Conştiinţa noastră. Nu vezi? Dacă ai făcut un lucru mic, dacă ai greşit cu cuvântul, conştiinţa te mustră de ce ai zis rău de altul. Dacă ai bătut, dacă ai minţit, dacă ai furat, dacă ai blestemat, dacă ai luat lucrul altuia, în orice te mustră conştiinţa. Conştiinţa îţi spune tot ce ai făcut. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este „pârâşul”. El ne pârăşte încă de pe acum şi dacă ne împăcăm cu el, e bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu, că-i glasul Lui. Şi cu el ne putem împăca dacă ne spovedim, dacă ne pare rău pentru cele ce am făcut şi ne hotărâm să nu mai facem şi dacă ne hotărâm să facem fapte bune şi să le punem în locul celor rele de mai înainte, aşa ne împăcăm cu pârâşul.
Zice Domnul: „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. O cale este viaţa de acum. Viaţa de aici se numeşte cale pentru că într-una călătorim pe ea. Milioane de milioane de oameni călătorim pe ea, de la naştere la groapă. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a şaptesprezecea? „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului” (Psalmii 117, 1). Auziţi pe cine-i fericeşte Duhul Sfânt: pe cei ce în această cale, adică de la naştere până la groapă, sunt fără prihană, adică fără păcate, pe cei ce călătoresc în calea Domnului. „Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte” (Psalmii 111, 1). Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vieţii acesteia, se teme să gândească rău şi să vorbească rău şi să facă rău mai departe. Cel ce are frică de Dumnezeu, are toată înţelepciunea. Căci spune Solomon: „Frica Domnului este înţelepciune”. David o numeşte „începutul înţelepciunii” (Psalmii 110, 10).
Iar Isus Sirah zice: „Frica Domnului mai presus de toată înţelepciunea a covârşit”. Omul care se teme de Dumnezeu e mai presus de toţi înţelepţii veacului. Dar zice dumnezeiescul Ioan Gură-de-Aur: „Du-te, omule, la mormânt, stai acolo şi cugetă la cel ce a murit! Că mâine să ştii că te vei face ca el”. La mormintele din cimitir vei învăţa mai mult decât în toate şcolile filosofilor din lume. Cel mai înţelept om din lume este cel care cugetă la moarte. Dar de ce? Căci spune Isus Sirah: „Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi” (Isus Sirah 41). Dacă cugetăm că vom muri, sigur că ne măsurăm cuvintele, gândurile şi faptele noastre, şi n-avem nevoie de frica oamenilor.
Ştim că Dumnezeu e pretutindeni şi ştie şi gândurile noastre. Şi de frica Lui noi facem fapta bună. De trei ori fericiţi sunt aceia care în viaţa aceasta scurtă se îngrijesc de suflet şi se împacă cu Dumnezeu.
A trăit Adam 930 de ani şi la moarte l-a întrebat îngerul: „Adame, cum ţi s-a părut viaţa?”. „Doamne, cum ai intra pe o uşă şi ai ieşi pe cealaltă”. Şaptezeci de ani ai noştri ca un păianjen s-au socotit. Căci ce e oare mai slab ca pânza păianjenului? „Zilele anilor noştri şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere” (Psalmii 89, 10-11). Aţi auzit aceasta în Psaltire. Viaţa noastră trece în foarte scurtă vreme. Drumul nostru e foarte scurt. Deci, de trei ori sunt fericiţi care în calea aceasta scurtă îşi strâng merinde pentru drumul spre cer. Amin!

IMNUL ÎNVIERII de Mucenicul Valeriu Gafencu

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Mon, 03 May 2021 10:51:00 +0000

IMNUL ÎNVIERII de Mucenicul Valeriu Gafencu

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

Sfanta si Marea Sambata

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sat, 01 May 2021 09:21:00 +0000

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea Mantuitorului si pogorarea Sa la iad. Sambata Mare este o taina, pentru ca desi sambata inseamna odihna, ea este totusi o lucrare. Apostolul Petru spune ca S-a pogorat la iad si "a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare" (I Petru 3: 19). Deci, in rastimpul dintre moarte si inviere, cand trupul Sau zacea in mormant, Hristos a coborat cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiti, tinuti pana atunci sub stapanirea celui rau, si le-a propovaduit cuvantul Evangheliei. Insa nu toti mortii au raspuns la chemarea lui Hristos. Au fost multi care nu puteau sa inteleaga cuvintele Sale din cauza invartosarii lor spirituale, sau auzindu-L, nu voiau sa-I primeasca indemnul.

In iad, Hristos vesteste eliberarea celor legati de diavol, a celor care au crezut in cuvintele Sale. Sfantul Epifanie al Ciprului graieste: „Ieri L-au lovit, astazi loveste El locuinta iadului cu fulgerul dumnezeirii. Ieri L-au legat, astazi El strange in obezi pe tiranul diavol cu legaturi nedezlegate. Ieri L-au osandit, astazi daruieste libertate celor osanditi. Ieri slujitorii lui Pilat L-au batjocorit, astazi portarii iadului L-au vazut si s-au cutremurat. (Sfantul Epifanie al Ciprului, Cuvant la ingroparea Trupului Dumnezeiesc al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos).

Cand se spune ca Iisus a coborat la iad nu trebuie sa se creada ca este vorba de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparatia mortilor, unde zaceau dreptii si pacatosii. Este acel seol biblic, unde salasluiau sufletele celor adormiti, indiferent de comportarea lor in viata (Natalia Manoilescu, Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii).

Taina Sambetei celei Mari este redata in Sinaxarul acestei zile astfel: "In mormant cu trupul, in iad cu sufletul ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron impreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, toate umplandu-le, Acela ce esti necuprins Hristoase, Dumnezeule!". Fiul lui Dumnezeu care s-a facut Om pentru mantuirea noastra, nu s-a despartit de trupul Sau din mormant si nici de sufletul Sau coborat la iad.

Trupul Sau fiind unit cu dumnezeirea Sa, trecere printr-o schimbare desavarsita de induhovnicire. Din acest motiv, trupul Mantuitorului nu intra in descompunere si poate trece cu el prin usile incuiate, dupa Invierea Sa.

Iar sufletul Mantuitorului coboara la iad, dar nu ca sufletul unui simplu om, ci ca sufletul lui Dumnezeu-Omul, deci unit cu dumnezeirea Sa. Si prin puterea Sa dumnezeiasca ridica din iad pe toti cei care l-au asteptat cu credinta. Coborarea la iad este o lucrare mantuitoare, o lucrare de zdrobire a portilor iadului.

Biserica marturiseste ca Hristos prin pogorarea Sa la iad a sfaramat portile iadului, ca aceasta inchisoare sa ramana neputincioasa. Nu spune ca le-a deschis, pentru ca acest lucru lasa sa se inteleaga ca ele pot fi inchise din nou. Insa, zdrobirea ne descopera ca nimeni nu mai poate reface acel lucru nimicit de Hristos.

Sfantul Ioan Damaschin, autorul Canonului Sfintelor Pasti, spune: "Desi Hristos a murit ca un om, iar sufletul Sau S-a desprins din preacuratul Sau trup, dumnezeirea Lui a ramas nedespartita de amandoua, adica atat de trup, cat si de suflet". Astfel, Hristos se pogoara in iad nu in postura de rob, ci de Stapan al vietii si al mortii, Biruitor al iadului, Izbavitor al celor aflati aici.

Sursa:CrestinOrtodox.ro

BUNĂTATEA - între vorbire şi făptuire

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Mon, 19 Apr 2021 12:38:00 +0000

,, Bunătatea este lumina sufletului!”

Sava Bogasiu

Mă întrebam într-o zi pandemică ,,Mai ştim noi astăzi să dovedim bunătate, dărnicie?” A existat chiar în februarie( pe data de17) Ziua Bunătăţii Spontane. Am citit su satisfacţie cuvintele: Îmi place să cred că fiecare zi este o zi a bunătății și că bunătatea nu este doar spontană, ci este o caracteristică nobilă a persoanelor cu suflet mare. Nu trebuie să aștepți o zi anume pentru a fi bun. Ei şi? A trecut ziua aceasta neobservată, precum altele. O cunoştinţă auzind vestea acestei sărbători, m-a şi luat la rost: Dumneata chiar eşti culmea! Pe ce planetă eşti? Nouă de ,,Ziua Bunătăţii Spontane” ” ne arde? Avem treburi mult mai importante. Cată-ţi de drum! Am înghiţit în sec, privind cerul noros. Cu obstinaţie mi-am zis : ,,Da, chiar dacă ne dor aceste timpuri vitrege, se cuvine să vorbim cu fruntea sus şi despre BUNĂTATE.

Încercând să mă dezmeticesc, am mers la izvoare să văd dacă spusele înaintaşilor mai sunt vii. Câteva afirmaţii ale unor înţelepţi din antichitate m-au convins că nimic nu este depăşit. Aristotel ne sfătuia: Când vezi un om bun, gândește-te să-l întreci. Când vezi un om rău, cercetează-ți inima. Confucius aprecia practicarea bunătăţii drept una dintre cele cinci caracteristici ale virtuţii perfecte şi ne îndemna: Uită jignirile, dar niciodată să nu uiți bunătatea.

Se ştie că între bunătate şi dărnicie există o relaţie biunivocă. Omul cu bunătate în suflet este animat de dărnicie. Calitatea „de a fi darnic” este specifică omului generos şi mărinimos. În cugetările moştenite de la strămoşi, cele două concepte morale ocupă un loc important. Unii bătrâni şi astăzi ne mai spun: De omul bun şi de vreme bună nu te mai saturi. Un proverb albanez are înţeles asemănător: De la omul bun niciodată nu vezi rele. Într-adevăr, omul bun este aceala împodobit cu dărnicie. Lui îi place să dăruiască nu de ochii lumii, ci din dorinţa de a aduce un strop de bucurie semenului său.

Şi modul în care dăruim, şi ce oferim în dar contează, producând efecte în interiorul fiinţei semenului nostru. Să ne amintim ce spun proverbele din vechime, când societatea nu cuoştea efectele progresului ca în zilele noastre: Lucrul la timp dăruit preţuieşte îndoit. (proverb românesc); Micile daruri întreţin prietenia. (proverb francez). Iată şi un adevăr care a rămas neclintit de sute de ani: Cine dă repede dă de două ori. (proverb latin).

Mai sunt oare valabile în prezent aceste apoftegme?

Ei bine, şi astăzi observăm că în preajma sfintelor sărbători, ne vizitează imboldul de a fi iertători, iubitori şi cu bunătate în suflet. Frumos, însă cât şi cum îl finalizăm? ! Se manifestă bunătatea aşa cum este ea concepută ,,ca rod al prezenţei Duhului” Sfânt în fiinţa noastră? Poate aţi auzit aceste sfinte cuvinte: „…roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blîndețea, înfrînarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23).

Teoretizăm concepte, vorbim foarte mult, ne lăudăm, suntem orgolioşi…, însă ne scapă ceea ce este prioritar de tradus eficient în comportamente, anume fapta bună. Dăm sfaturi tinerilor, dar nu realizăm că nu e suficient să le vorbim doar despre bunătate şi dărnicie între pereţii sălilor de clasă, dacă nu-i şi convingem să probeze zi de zi, prin fapte, insuşirile morale. Să-i convingem prin exemple personale de necesitatea bunătăţii dovedite prin fapte e doar un prim pas.

Bune sunt argumentele pilduitoare venite de la înţelepţii lumii, nimic de zis. De pildă , anticul Epictet afirma că nimic nu poate fi mai presus decât mărinimia, bunătatea, omenia şi fapta bună. Vor înţelege tinerii valabilitatea enunţului în contemporaneitate? Dar convingerea lui H. Mann că Forţa e puternică, dar bunătatea e şi mai puternică.? Cu ce şanse vom reuşi să-i lămurim pe şcolari citindu-le din cartea „Fii om de caracter”, semnată de S. Smiles, că Bunătatea nu constă în a face daruri bogate, ci în blândeţe şi bunăvoinţă. ? Însă de real folos sunt formarea deprinderilor comportamentale probate nu ocazional, ci cu oportunitate, zilnic. Nu e uşor, dar merită să încercăm.

Să recunoaştem că avem copii, tineri minunaţi (excluzând excepţiile) care pot înţelege, dacă li se demonstrează convingător, că bunătatea nu este un moft, ci un bun preţios care schimbă faţa societăţii. Cât de folositor ar fi un front comun în care să fie implicaţi factorii educaţionali, familia, preoţii, dascălii! Dar ţinta demersului acestora este transformarea poveţelor în atitudini, abilităţi şi comportamente în rândul educabililor. Astfel urmaşii noştri vor descoperi roadele bunătăţii lor şi ale bucuriei de a dărui. Şi ei vor pricepe că putem fi oameni buni dacă vom proba din impuls interior bunătatea şi dacă vom şti cum, când şi cui să dăruim.

Desigur, aţi obvservat cu luciditate, stimaţi cititori, cum se manifestă sentimentul bunătăţii în cotemporaneitate. Cred că uneori v-aţi întrebat: “Suntem buni atunci când dăm de pomană gândind că poate vom avea nevoie cândva de persoana respectivă sau pentru că ne va face un serviciu? Este bună persoana care înparte alimente, bunuri ca să i se voteze partidul? Cel care dăruieşte şi apoi se laudă cu fapta lui poate fi considerat om călăuzit de bunătate? Se poate numi om bun cel care, dăruind, se aşteaptă la o mică favoare sau tânjeşte intim să i se întoarcă darul? Şi interogaţiile de acest tip pot continua. Nu vi se pare că se mimează abundent bunătatea şi că interesul meschin îi schimonoseşte semnificaţia?

Ştiind că din vechime şi până în prezent, primim excelente pledoarii pentru necesitatea bunătăţii şi dărniciei dezinteresate în viaţa omului cumsecade. Vă invit să le comparaţi cu ceea ce se petrece în jurul nostru şi să trageţi concluziile.

Un tablou sintetic, realizat excelent de Andrei Pleşu cu ani în urmă, privind manifestarea sentimentului de b u n ă t a t e, este concludent. Iată opiniile eseistului: Toate "talentele" sînt preţuite mai mult decît bunătatea. De vreme ce bunătatea trece tot mai des drept o specie a prostiei, ziaristul bun e ziaristul arţăgos şi dur, politicianul bun, cel care "înţelege politica", e politicianul combativ, care ştie să-şi joace muşchii, să strîngă maxilarele şi să manevreze, dezlănţuit, dejecţii, televiziunea bună e cea care face rating pe bază de hărţuială şi caft.” ( ,,Despre bunătate”, aparut in Dilema veche, nr.207, 2 feb 2008). S-o fi schimbat ceva de când a apărut articolul?

Mozaicul pandemiei din zilele noatre ne zbuciumă şi încearcă să ne zbârcească sufletele. Bunătatea din interiorul nostru se clatină, este asaltată de frică; dă năvala egoismului bazat pe “scapă cine poate!”

Din păcate persistă în aceste vremuri aspecte dureroase pe care observatorii contemporani, cu un profund spirit realist, le-au scos în evidenţă. Acelaşi scriitor (filozof, eseist) amintit mai sus spunea: În România de azi, bunătatea e o marfă rară. Vocea preotului Ovidiu Bârsan (în articolul “Fenomenologia Bunătăţii”) nu este mai puţin convingătoare, când cuvântă despre relaţia dintre bunătate şi iubire: Atunci cînd iubirea conferă regalitate bunătății, bunătatea oferă fervoare iubirii, stă să o apere de orice plictis patogen sau sterilitate cronică.

Dintre cauzele care contribuie astăzi la corodarea sentimentului de bunătate face parte şi aceea de a poza bine potrivit vremii, cutumiar, fără prea multe „ifose“ de „om deștept”.

Care este profilul moral al omului contemporan ne spune acelaşi autor: De fapt, omul a fost redus la o imagine care se comercializează. Dacă aduce profit e promovat, iar dacă nu se cîștigă nimic de pe urma lui e ignorat, ba chiar lepădat. (Ovidiu Bârsan)

Ne sperie exemplele uricioase din peisajul cotidian. Vedem scene, imagini televizate, menite parcă să ne pună sare pe răni. Copilului care a intenţionat să-şi servească prietenii cu bomboane învelite în poleială i s-a dat peste mână, azârlindu-i-se cutia, de frică virusului. Ce-o fi fost în sufletul acelui prunc?

Dar bieţii bunici care nu-şi mai pot exprima bunătatea şi iubirea faţă de nepoţi de teamă să nu-i infecteze, ştie cineva câte lacrimi au vărsat? Mai mult, sunt opinii îngrijorătoare despre bătrâni, precum afirmaţiile unei persoane suspuse din domeniul farmaceutic. După a sa părere, bătrânii trebuie lăsaţi în plata Domnului, că, de! au trăit destul şi nu mai produc nimic. Să main adăugăm că restricţiile şi indiferenţa, lipsa de empatie, dezinteresul faţă de suferinţele lor cu siguranţă le-au răpit ani de viaţă sau le-a cauzat moartea. Ce părere aveţi?

Memorabila pledoarie a Preşedintelui Academiei Române în favoarea reprezenanţilor senectuţii a fost şi va rămâne un semn dumnezeiesc. Căci, iată, s-a găsit cineva să-i apere pe bătrânii cărora le datorăm respect, cinstire şi recunoştinţă.: ,Bătrânii sunt (încă) oameni ca toți oamenii. Acum sunt și ei primejduiți de molimă, dar nu sunt periculoși. Nu-i mai „protejați” peste măsură, fiindcă le striviți umanitatea și le pătați demnitatea. Omenia nu le-o puteți distruge și nici păta, deoarece o au din belșug și o revarsă neîncetat asupra acestei lumi bolnave.” (http://www.ziaristionline.ro/2020/04/15/ioan-aurel-pop-lasati-batranii-inpace/?) Acest suflet minunat de roman, cu merite incontestabile în domeniul ştiinţific, civic şi patriotic a spus un NU! categoric umilirii vârstnicilor, dând înţelepte sfaturi cârmuitorilor şi semenilor: ,,Nu le mai spuneți bătrânilor și nu ne mai spuneți, obsedant, tuturor că vom muri catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, că starea de urgență va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca odinioară. Lăsați grija asta excesivă, că de viața și de moartea noastră se ocupă Dumnezeu și noi înșine, după puterile noastre omenești.”

Din ceaţa acestor vremuri tulburi, avem credinţa că bunătatea va ieşi biruitoare, pentru că românii o au în sânge şi în suflet.

Am convingerea, precum alţii ca mine, că oamenii în inima cărora palpită bunătatea, sunt frumoşi, iubitori aşa cun ne spune un cucernic părinte: Bunătatea este lumina sufletului! şi fiind creatura lui Dumnezeu, din naştere Omul este bun…” Când aceasta ne locuieşte, vedem şi primim din jurul nostru bunătate şi iubire. Cu bunătate şi iubire, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndemnă să-l urmăm: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt bun şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre! Acelaşi propăvăduitor al bunătăţii, făptuind binele şi dărnicia, spunea: Îmi place să lucrez pentru oameni şi cu oamenii. Trebuie să oferim bucurie, zâmbet şi lumină celor din jur. (Sava Bogasiu- ,,Gânduri printre rânduri”)

Bunătatea nu poate pieri, ea este izvorâtoare de optimism şi dăruieşte omului puterea de a învinge. Dacă vom fi buni cu inima mereu, nu doar din când în când, vom simţi porţile luminii deschizându-se.

Bunătatea este coroana de aur a sufletului omenesc. Aşa cum lumina, aerul şi apa hrănesc viaţa, aşa bunătatea hrăneşte sufletul semenilor care îi simt mireasma. Căci în ograda bunătăţii, vieţuiesc în armonie cele trei fiice ale ei: plăcerea de a face bine, dorinţa de ajuta, bucuria de a-i bucura pe semeni.

Închei cu aceste poveţe care vin din negura îndepărtatelor vremuri: Ai grijă cu ce îţi uzi visele. Dacă le uzi cu îngrijorare şi frică tu vei produce buruieni care vor sufoca viaţa din visele tale. Udăle cu optimism şi soluţii şi vei cultiva succesul. Să fii mereu în căutare de căi pentru a transforma problemele în oportunităţi pentru succes. Să fii mereu în căutare de modalităţi pentru a-ţi hrăni visul tău. Omul înţelept nu-şi calculează şansele. El îşi fixează ţelul şi apoi îl atinge.” Cuvintele aparţin filozofului LAO ZI (supranumit BĂTRÂNUL MAESTRU - a trăit în veacul al VI-lea, înainte de Hristos) şi am certitudinea că au izvorât din bunătate şi înţelepciune.

Oricum, să nu uităm, BUNĂTATEA nu are vârstă; ea rămâne pururi tânără şi binecuvântată.

Traian Gh. Cristea

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 28 Mar 2021 15:53:00 +0000

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit și Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale și-a săvârșit studiile și a fost de mare folos mamei și fraților săi, pe care-i ținea din ostenelile sale.
Văzând deșertăciunea lumii acesteia, ia venit în gând să se facă călugăr, îndemnând și pe mama și frații săi la aceasta.
Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mănăstire de maici, iar el și cu frații săi s-a dus în Muntele Athos, unde punându-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rânduielile vieții monahale. Câtva timp a fost și în Lavra cea mare; dar dorind liniștea, s-a sălășluit în pustie și ducea viața cea mai aspră.
Întâmplându-se să treacă pe acolo Varlaam din Calabria, care învăța că strălucirea dumnezeirii este creatură, a fost combătut de sfântul pentru acele erori. Asemenea și pe Ațuindiu și Polichindin, care au fost sinodicește condamnați pentru învățăturile lor cele greșite.
Pentru luptele sale cu ereticii s-a învrednicit de marele dar al arhieriei, ocupând însemnatul scaun al Tesalonicului și păstorindu-l cu multă demnitate. S-a învrednicit a purta rănile Domnului pe trupul său, ca dumnezeiescul Pavel și după multe suferințe din partea turcilor, pentru că le arăta cu multă îndrăzneală rătăcirile lui Mahomed, a adormit în Domnul în vârstă de 63 de ani, la 1340.

Predică la Duminica a II-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) - a Sfântului Ioan Gură de Aur

"Cine eşti tu?" (Ioan 1, 19)
Folosul mărturisirii şi al cercetării conştiinţei în toate zilele.
De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta? Din cuvintele Psalmistului, precum şi din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ţie?” (Psalmi 6, 6). El cu aceasta voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic.
Acelaşi lucru ne-a învăţat Hristos într-o pildă (Luca 16, 19). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin ele bube şi ele umflături, şi cuprins de o boală nevindecată. Şi era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoaşteţi cu desăvârşire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar şi nevoia şi foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta.
Aşa s-a petrecut cu dânşii în viaţa aceasta. Iar după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânul lui Avraam. Şi ce a zis? „Părinte Avraame”, a zis el, „trimite pe Lazar să-şi întingă vârful degetului său în apă, şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Luca 16, 24). Vezi răsplătire? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile şi ele aceea acum nu primeşte nici o picătură ele apă; „căci cu ce măsură veţi măsura, zice Hristos, cu aceeaşi vi se va măsura şi vouă” (Marcu 4, 24). Şi ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viaţa ta, iar Lazăr cele rele. Iar acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti (Lucq 16, 25).
Dar să ne întoarcem iarăşi la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viaţa aceasta. Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă conjur, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele.
Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit. Aici ne arde dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iar aceia care aici trăiesc în desfătari şi cu uşurătatea minţii şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă şi să se vaiete şi să scrâşnească din dinţi.
Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25).
Aşadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurtă pe nişte bunuri şi bucurii veşnice şi nepieritoare, decât a se desfăta cineva şi a fi uşuratic la minte în această viaţă scurtă şi trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veşnică.
Dar poate că te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale? O, ce nebunie! Mai vârtos trebuie să te ruşinezi de a săvârşi păcatele! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârşim păcatul fără nici o ruşine şi fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne ruşinăm şi stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioşi şi gata la aceasta. Căci nu este ruşine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă şi îmbunătăţită.
Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă şi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru
dânsa. Iar, cum că mărturisirea păcatelor se răsplăteşte ele Dumnezeu, poţi a te încredinţa de la Profet, cand zice: „Spune tu faradelegile tale întâi, ca să te îndreptezi” (Isaia 43, 26). Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi?
Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru ca să ne poată ierta. La judecătoriile lumeşti, într-adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăţiei, urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale şi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: „Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veşnică” (Psalmi 106, 1).
Nu cumva El nu ştie păcatele tale, dacă tu nu I le mărturiseşti? Iar dacă El le ştie, atunci ce-ţi foloseşte tăcerea? Sau poţi tu oare să te ascunzi cumva ele ochii Lui? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El totuşi le ştie. Iar dacă le mărturiseşti, El le uita. „Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce şterg fărădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai pomeni” (Isaia 43, 25).
Vezi? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomeneşti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, ştiind aceasta, totdeauna amintea păcatele sale deşi Dumnezeu nu le mai pomenea şi zicea: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 9); şi: „Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15). El nu zice „am fost cel dintâi”, ci „sunt cel dintâi”: deşi Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuşi la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le ştersese, el însuşi le făcea cunoscute. Dumnezeu 1-a numit pe Sfântul Pavel „vas ales”, (Faptele Apostolilor 9, 15). Iar el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoşi”.
Deci, fiindcă el însuşi necontenit pomenea păcatele sale, poţi tu să judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătăţite. Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.
Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu.
Cine ne spune aceasta? Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dus îndreptat de dânsele; iar celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorât mai jos decât vameşul. Vezi câtă vătămare se aduce cand cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cât folos se pricinuieşte cand cineva nu uită păcatele sale? Si aceasta nu este de mirare.
Căci cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mândrie şi semeţie, dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală aşa de mare şi n-ar fi zis: „nu ca ceilalţi oameni” (Luca 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul şi zeciuielile sale.
Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, si prin cumpătare ne dobândeşte bună voinţa lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne porunceşte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: „Când aţi făcut toate, ziceţi: robi netrebnici suntem” (Luca 17, 10). El vrea să zică: mărturiseşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa.
Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ţi-am înfăţişat, că pomenirea păcatelor noastre ne este ele folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiţi dacă nu vom pomeni păcatele noastre şi că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune?
Trebuie oare să vă mai arăt şi în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună? Ascultă pe cucernicul Iov! Cum el, printre altele, a fost mărit şi strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, când zicea: „Nu m-am ruşinat de mulţimea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele” (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voieşte să zică: nici când mulţimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă ruşinez de mărturisirea păcatelor. Şi ce ar folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, când Judecătorul ştie toate? Şi ce poate vătăma, când oamenii ştiu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă? Chiar de m-ar osândi toţi, iar Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osândirile lor! Şi iarăşi, de m-ar lăuda şi m-ar admira oricine, iar Acela, Judecătorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotarârea cea priitoare a tuturor celorlalţi.
La El, la Judecătorul cel Dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şi noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puţin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi. Aşa sa facem şi în privinţa faptelor noastre.
Să chemăm conştiinţa noastră, ca să ne dea socoteală de-spre vorbele şi faptele, despre gândurile şi poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre ruşine şi spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în alt chip.
În locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul şi milostenia.
Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta şi nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului şi ne vom arunca în osânda focului celui veşnic. Când e vorba de averea noastră, noi adeseori dimineaţa facem socoteală, când suntem singuri şi nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură. Atunci să dăm noi înşine socoteală de toate cele ce am făcut şi am vorbit ziua.
Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinţei, pentru ca după ce ne vom scula iarşi, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeaşi prăpastie a păcatului, căci se vor simţi încă urmele pedepsei din ziua trecută.
Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conştiinţei ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: „Cele ce ziceţi întru inimele voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi” (Psalmi 4, 5).
Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară din toate părţile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri si în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie şi stârpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stârpeşte păcatele sale, când cu osârdie gândeşte la dânsele.
Iar Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, care şterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşelele noastre şi să ne facă părtaşi Împărăţiei Cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Sâmbăta morților – Moșii de iarnă

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Mon, 01 Mar 2021 10:47:00 +0000

Biserica Ortodoxa se afla pe 6 martie 2021 in ziua de pomenire a celor trecuti in vesnicie, ziua "mosilor de iarna", asa cum mai este cunoscuta in popor. In aceasta zi, in toate bisericile ortodoxe se va oficia Sfanta Liturghie si slujbe speciale de pomenire a celor care au trecut la cele vesnice.

Slujba in care se pomenesc cei adormiti intru Domnul poarta numele de Parastas. Parastasele sunt ierurgii speciale ale Bisericii, la care credinciosii aduc coliva, ce simbolizeaza trupul mortului, coliva facuta din boabe de grau. Sa nu uitam ca bobul de grau, asa cum spune Mantuitorul Iisus Hristos, este simbol al Invierii - daca nu este ingropat in pamant si nu putrezeste, acesta nu rodeste, nu inviaza spre o rodire multipla (cf. Ioan 12, 24).
Parastasul este slujba prin care preotul si crestinii se roaga pentru cei trecuti la viata vesnica, aducand inaintea lui Dumnezeu cereri pentru ca El sa le ierte pacatele si astfel sufletele celor adormiti sa aiba parte de mantuire.
Biserica a consacrat ziua de sambata pentru pomenirea mortilor. Sambata e ziua in care Mantuitorul a stat in mormant cu trupul, iar cu sufletul S-a pogorat la iad, ca sa elibereze din el pe toti dreptii adormiti. Biserica face pomenirea celor adormiti sambata si pentru ca aceasta zi premerge duminicii - ziua Invierii - numita si cea dintai zi a noii creatii sau a opta zi, ziua vesniciei.
In calendar avem și sambete speciale de pomenire a tuturor mortilor: sambata dinaintea Infricosatoarei Judecati, Sambata Rusaliilor si prima sambata a lunii noiembrie, zile care poarta denumirea de mosii de iarna, mosii de vara si mosii de toamna.
In Postul Sfintelor Pasti exista si randuiala sarindarelor, adica a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserica, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face in Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor.
Dupa traditia Bisericii se face rugaciune pentru cei morti la urmatoarele termene: ziua a 3-a, ziua a 6-a, ziua a 9-a, ziua a 40-a, la 3 luni, la 6 luni, la 9 luni si la 12 luni, apoi in fiecare an pana la implinirea a 7 ani de la moarte. Insa, nu trebuie sa asteptam doar aceste zile pentru pomenirea lor. Ci in fiecare zi ne putem ruga lui Dumnezeu pentru ei. Nicolae Iorga spunea ca "Oamenii nu mor cu adevarat cand sunt coborati in mormant, ci cand sunt uitati de catre noi, cand ii ingropam nu in pamant, ci in uitare".
Sa rugam pe Dumnezeu sa-i odihneasca si sa le daruiasca odihna intru fericire.

Predică la duminica a XVII-a după Rusalii – a femeii cananeence și a stăruinței în rugăciune

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 14 Feb 2021 07:57:00 +0000

Și ieșind de acolo, a plecat Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și iată o femeie cananeeanca din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. El însă nu i-a spus niciun cuvânt; și apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozește-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!”. El însă, răspunzând, i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor”. Dar ea a zis: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești”. Si s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela (Matei 15,21-28)

Nimeni nu poate gusta din dulceața binelui dacă nu stăruiește în bine pentru că pe calea binelui gustam la început amărăciune si abia dupa aceea dulceață.

Întreaga fire ne învață stăruința. Ar mai ajunge puieții de brad padure daca s-ar înspăimânta de amenințarea furtunii și a zăpezii? Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu și-ar săpa albii adânci? Aleargă cumva furnicile să-și ia viața când căsuțele lor sunt strivite de roți în drum? Nu, ci îndată, cu stăruință, încep să-și facă altele. Dacă vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se duce, fără să cartească, la altă casă și își face acolo alt cuib. Orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor și animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverența cu care duc la bun sfârșit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să creasca din nou, crește. Câtă vreme animalul ranit are o cât de mică scanteie de viață, trăiește.

Viața de zi cu zi ne învață stăruința. Soldatul stăruitor câștigă batalia; meștesugarul stăruitor își desăvârșește iscusința; negustorul stăruitor se îmbogățește; un preot stăruitor își aduce pe calea cea dreaptă enoriașii; un rugător ajunge, prin stăruință, la sfințenie; un artist stăruitor arată frumusetea lumii; un savant stăruitor descoperă legile firii. Nici cel mai isteț copil n-are să învețe vreodată să scrie dacă nu deprinde scrisul prin staruință; și poate să aibă cineva cea mai frumoasă voce din lume, n-are sa ajungă un bun cântăreț dacă nu exersează. Nu este zi în care să nu ni se aducă aminte și să nu amintim și noi altora câtaă nevoie este de perseverență în orice lucru. Perseverența este, am putea spune, singura faptă bună de care nu se îndoiește nimeni, pe care o recomandă oricine. Dar stăruința aceasta în lucrare, atât de lăudată și de pomenită, e doar o școală a stăruinței pe tărâm duhovnicesc. Toată staruință dinafară întru a înfrumuseța și cultiva lucruri, întru a strânge avere, știința și iscusința, e doar o icoană a minunatei stăruințe pe care trebuie să o avem în a ne înfrumuseța și cultiva inima, în a ne îmbogăți sufletul, ființa noastră launtrică, nemuritoare.

Sfanta Scriptura ne invata, cu fiecare pagina, staruinta pe taramul duhovnicesc; ne invata si cu cuvantul si cu pilda staruintei si nestaruintei omenesti. Doua preainfricosate pilde de nestaruire in bine le avem in Adam, stramosul neamului omenesc, si in Iuda, care din apostol a ajuns vanzatorul lui Hristos. Amandoi fusesera asezati, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in cea mai stransa apropiere de El; Adam era cu Dumnezeu in rai, Iuda cu Hristos pe pamant. Amandoi au inceput cu ascultare si au sfarsit cu necredinta, insa starea lui Iuda a fost cu mult mai rea decat a celuilalt, pentru ca Iuda avusese in fata pilda lui Adam si a nesocotit-o. Saul nu a staruit si si-a pierdut mintile; Solomon nu a staruit si regatul s-a frant in doua. Dar ce staruinta la Avraam in credinta! Ce staruinta la Iacov in smerenie, la Iosif in castitate, la David in pocainta, la dreptul Iov in rabdare! Ce pilda preaminunata la preacurata Fecioara in feciorie, la dreptul Iosif in ascultare, la apostoli si la urmatorii lui Hristos in dragostea de Domnul! Sfanta Scriptura este plina de atatea pilde care ne arata ca staruinta e biruitoare si se incununeaza, incat nimeni din cei ce o citesc n-are sa poata spune ca nu a stiut, ca nu i s-a spus. Cum de au stiut atata multime de sfinti si mucenici, de la intruparea lui Hristos si pana astazi, iar noi nu? Dar nu stiinta ne lipseste, ci indrazneala. Sa cunosti ce este staruinta in bine si sa fii lasator aduce dupa sine indoita osanda. Cine nu a urmat calea aceasta pentru ca nu a auzit de ea, putin va fi batut, dar cine o cunoaste si nu o urmeaza va primi bice multe.

Cararea binelui duce in sus, de aceea e foarte anevoioasa la inceput pentru cel obisnuit sa mearga pe drum neted sau sa coboare. Cine o ia pe calea binelui si se intoarce apoi din drum, nici macar nu ramane in locul de unde a pornit la inceput, ci se prabuseste tot mai adanc in intuneric si pierzanie. De aceea spune Domnul: „Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru Împaratia lui Dumnezeu” (Luca 9,62).

Evanghelia de astazi vorbeste despre uimitoarea pilda de staruinta pe care a dat-o o femeie de rand, si aceea dintre păgâni. Fie aceasta pilda foc viu in cugetul tuturor celor ce zic ca sunt credinciosi, dar sunt invartosati si reci la inima ca piatra.

„Și iesind de acolo, a plecat Iisus în părțile Tirului si ale Sidonului. Si iata o femeie cananeianca din acele tinuturi, iesind striga, zicand: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon”.

De unde venea Iisus? Din Galileea, din tinutul locuit de israeliti coboratori din binecuvantatul Sem. Si unde se ducea? Se ducea in tinuturile locuite de cananeenii coboratori din Ham, cel blestemat. Domnul, asadar, pleca de la cei binecuvantati si Se indrepta catre cei blestemati. De ce? Pentru ca cei binecuvantati uitasera pe Dumnezeu si astfel ajunsesera blestemati, iar dintre cei blestemati unii marturisisera pe Dumnezeu si ajunsesera binecuvantati. Dupa ce i-a certat pe carturari si farisei pentru ca tineau obiceiurile dinafara incalcand poruncile lui Dumnezeu privitoare la milostenie si la cinstirea parintilor, Domnul impreuna cu ucenicii sai a trecut in partile acestea pagane.

De ce S-a dus între păgâni de vreme ce abia mai inainte le poruncise ucenicilor sa mearga mai degraba catre oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6)? Mai intâi pentru ca, precum zice inteleptul Gură-de Aur, El nu este legat de nici o porunca pe care le-o da ucenicilor. Apoi, fiindca a vazut ca iudeii isi intorc fata de la El si a stiut ca pana la sfarsit se vor lepada de Dansul. Dumnezeu e credincios fagaduintei Sale. A fagaduit ca va trimite poporului iudeu pe Mantuitorul si L-a trimis. Dar poporul iudeu, prin capii sai, s-a lepadat de Mantuitorul. Insa Dumnezeu e bogat in caile Proniei Sale; lucrarea mantuirii nu s-a zadarnicit prin lepadarea iudeilor de Mantuitorul. Mantuitorul a trecut hotarele iudeilor si s-a dus la alte neamuri. Credincios fagaduintei Sale, Domnul a trimis pe apostoli mai intai la iudei insa, dupa Rastignire, Domnul inviat i-a trimis la toate neamurile (Matei 28,19). In al treilea si ultimul rand, Domnul a vrut sa-i rusineze inca o data pe iudei prin credinta paganilor, ca sa-i aduca astfel la pocainta si la intoarcerea catre Dumnezeu. Mai intai a cautat sa faca acest lucru prin sutasul roman din Capernaum, care, fiind roman, tinea de semintia iafetitilor, si a carui credinta in Hristos a fost cu adevarat pilduitoare. Iafetitii si hamitii vor fi asadar chemati la masa Imparatului, pe cand semitii, alesii, intaii-chemati, nu vor sa vina. Domnul a cautat sa-i mustre si sa-i intoarca pe iudei dar, pentru ca au ramas de piatra, au fost lepadati de Cel de care S-au lepadat.

Priviti acum la credinta cea mare a femeii cananeence. A iesit in intampinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! si: Fiul lui David! Auzise, fara indoiala, despre acest Hristos Facator de minuni, pentru ca faima Lui se raspandise pana departe, la popoarele invecinate. Auzind ca trece prin tinuturile lor, a alergat la El cu mare credinta si bucurie. Dupa Evanghelistul Marcu, Domnul a intrat intr-o casa, pentru ca voia ca nimeni sa nu stie (Marcu 7, 24). E limpede ca prin aceasta urmarea sa se vada si mai bine cat de mare este credinta intre pagani. El nu li S-a aratat, dar ei L-au descoperit. El s-a ascuns, dar n-a putut sa ramana tainuit. L-a gasit credinta cea tare a femeii cananeience. Poporul chemat nu a venit, pe cand poporul care locuia intru intuneric… si… in latura umbrei mortii (Isaia 9, 1) a iesit sa-L caute. A fost gasit de catre cei de care S-a ascuns.

Vedeti ca femeia nu-i spune Domnului: „Ai mila de fiica mea”, ci „Ai mila de mine!”. Fiica acestei femei era nebuna, era chinuita de diavol; mama insa a cerut mila pentru ea insasi. De ce? Pentru ca fiica, in nebunia ei, nici nu mai stia de sine; nici nu-si mai dadea seama de grozavia chinurilor pe care le incerca, precum isi dadea seama mama. De aici se vede si dragostea cea mare a acestei femei pentru copilul ei. Mama suferea de raul fiicei de parca ar fi fost al ei. Cel care are mila de fiica ei, de ea are mila, de nefericita mama. Cum sa ai mila de ea fara sa ai mila de fiica ei? Fara indoiala ca nebunia fetei indurera intreaga casa, pe toate rudele, pe toti prietenii. Vecinii ii ocoleau, dusmanii se bucurau. Mormant era acolo, nu casa. Nu rasuna dintrinsa decat planset si hohotele nebunesti ale fetei bolnave. Putea mama sa vorbeasca despre altceva, sa ceara altceva? Se poate sa fi avut pe suflet si vreun pacat pentru care se fi abatut asupra fetei asemenea nenorocire. De aceea a spus: Miluieste-ma!

El insa nu i-a spus nici un cuvant. Nu obisnuia Hristos sa nu raspunda la intrebarile si cererile oamenilor. I-a raspuns pana si Satanei, ispititorului din pustie. A tacut numai la intrebarile nedreptilor Sai judecatori, Caiafa si Pilat. Atunci de ce n-o ia in seama pe aceasta biata femeie? Pentru ca ochii celor care nu vad nici sa nu se deschida; pentru ca femeia sa dea si mai mult glas credintei sale, si toti cei dimpreuna cu Hristos sa vada si sa inteleaga.

„Și apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeste-o, ca striga in urma noastra. Iar El, raspunzand, a zis: Nu sunt trimis decat numai catre oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

Vedeti cu câtă intelepciune lucreaza Domnul neimplinind dintr-o data ruga femeii, ramanand tacut in fata cererii ei? Ucenicilor li s-a si facut mila de ea. „Slobozeste-o” poate sa insemne fie „da-i ce cere”, fie „scapa de ea” numai sa nu mai strige atat. La rugamintea ucenicilor, Domnul a raspuns ca este trimis doar catre oile cele pierdute ale casei lui Israel adica la iudei.

De ce a dat Domnul un raspuns ca acesta? Mai intai, ca sa arate ca Dumnezeu e credincios fagaduintei Sale; si apoi, ca sa le dea de gandit ucenicilor asupra faptului ca si paganii sunt copiii lui Dumnezeu, ca si ei au nevoie de mantuire. A vrut totodata sa le arate ucenicilor, prin aceasta sarmana femeie plina de credinta, cum sa se scuture de ideea ingusta cu care se incantau iudeii, cum ca Dumnezeu are grija numai de iudei, ca si cand ar fi numai Dumnezeul iudeilor. Anume a vorbit asa Domnul, pe limba iudeilor, ca sa le deschida ucenicilor mintea asupra a cat de gresit e acest fel de a gandi inradacinat in mintile acestei natii, tot atat de gresit si de stramb ca si apostazia acestui popor, ca si lepadarea lui de Hristos. Mantuitorul invata pe ucenici nu numai prin cuvant ci si prin pilde vii, luate din viata. De asta data, in loc de cuvinte a lasat ca insasi intalnirea cu aceasta femeie sa le fie ucenicilor o invatatura de neuitat. Pentru aceea a si trecut in partile pagane, ca sa le dea ucenicilor invatatura prin aceste mari intamplari. Dar vedeti cum isi arata cananeianca nezdruncinata ei credinta in Hristos:

„Iar ea, venind, s-a inchinat Lui, zicand: Doamne, ajută-ma”. Era incredintata ca nimeni pe lume nu poate s-o ajute afara de Hristos. Fara indoiala ca trecuse in zadar pe la toti doctorii si vrajitorii din paganatatea aceea. Fata tot nebuna ramasese. Acum insa era aici Vindecatorul tuturor chinurilor, tuturor bolilor. Auzise de El si crezuse mai inainte sa-L vada. Iar acum, cand Il vedea, crestea intrinsa credinta in puterea Lui dumnezeiasca. Acesta putea face ceea ce nimeni nu putea sa faca; putea sa faca orice voia. Cananeianca credea ca Hristos poate, si toata stradania ei era sa-i castige lucrarea pe care nimeni altul in intrega lume n-o putea savarsi. Deci, vazand ca nu-i raspunde si ca nici la rugamintea insotitorilor Sai nu o baga in seama, i-a alergat in fata, a cazut in genunchi si a strigat: Doamne, ajuta-ma!

„El insa, raspunzand, i-a zis: Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor”. Cumplit cuvant! Aici Domnul nu vorbeste de la sine, ci pe limba iudaismului din vremea aceea, dupa care numai iudeii erau copiii lui Dumnezeu iar cei de alt neam, caini. Mantuitorul voia ca ucenicii sa-si dea singuri seama cat de rea era aceasta exclusivitate si sa apropie mintea lor de gandul pe care-l va rosti mai tarziu asupra fariseilor si carturarilor: „Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati, si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati” (Matei 23,13). Vedeti ca cei numiti copii s-au facut asemenea cainilor, iar cei socotiti caini au ajuns copiii lui Dumnezeu. Acestora din urma iudeii le ziceau caini din rautate, insa lucrul era in mare parte adevarat. Paganii din Tir si Sidon, la fel cu cei din Egipt si de prin alte parti, trecusera cu vederea pe Dumnezeul cel viu, punandu-se in slujba demonilor care erau mai rai decat cainii. Aici Hristos nu o mustra pe femeie ci neamul ei intreg, si cu acesta toate popoarele pagane care se inchinau dracilor in statui si lucruri moarte, cu felurite vrajitorii si jertfe necurate.

Dar iata ce raspunde aceasta femeie, mai tare in credinta si decat iudeii cei alesi si decat paganii cei dispretuiti: „Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor”. Câtă smerenie! Ea nu tagaduieste ca ar fi facand parte dintr-un neam ce poate fi numit de caini. Nici nu se da in laturi sa-i numeasca pe iudei stapani — cu toate ca era mai buna decat ei. A prins repede intelesul cuvintelor figurative ale Mantuitorului. Credinta te face intelept; credinta gaseste cuvantul potrivit.Smerenia fata de Domnul, dragostea pentru copilul ei o face surda la faptul ca i s-a spus caine. Dar cine nu se simte ca un caine necurat in fata preacuratului Domn? Nimeni care are o scanteie de credinta intr-insul.

„Nu sunt vrednic ca sa intri sub acoperamantul meu”, I-a spus Domnului sutasul păgân (Luca 7,6). Nici aceasta femeie pagana nu se rusineaza sa fie numita caine inaintea Domnului. Cata vreme omul nu-si simte pacatosenia nu poate face nici un singur pas spre mantuire. Multime de sfinti, mai curati si mai luminati decat milioane de alti oameni, nu s-au dat in laturi sa se socoteasca caini.

Toti oamenii cu adevarat treji, care s-au dezmeticit din betia pamantului si a patimilor trupesti si si-au dat seama cat de adanc s-au cufundat in mlastina pacatului, inteleg lucrul acesta. Pana atunci, prins in imbratisarea mortii, omul nu numai ca nu are credinta, dar nici macar nu vede trebuinta de a avea. Cata vreme cainelui nu-i e rusine ca e caine nici nu-si doreste sa fie leu; cata vreme broasca nu se ingretoseaza de noroiul in care traieste nici nu vrea sa iasa din el si sa zboare ca un vultur. Femeia despre care citim astazi simtea adanc mizeria lumii pagane cu decaderea, cu ticalosia si cu tot noroiul ei respingator. Ea nazuia spre ceva mai puternic, mai curat, mai stralucitor. Si toate acestea i s-au dezvaluit in Hristos cu nemasurat mai multa slava. De aceea nu da inapoi, indura a fi socotita intre caini, si nu numai ca indura, dar recunoaste singura ca este. Asa fiind, cerseste doar o faramitura din painea cea de viata datatoare trimisa lui Israel de Dumnezeu. Painea este Hristos, iar faramiturile sunt pana si cele mai marunte milostiviri ale Sale. Cainii flamanzi, care nu au nici macar atat, sunt multumiti sa le primeasca.

„O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti. Si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela”. Abia dupa ce lucrurile au ajuns aici vorbeste Domnul. Nici sa fi fost aceasta femeie fiica a lui Avraam, n-ar fi putut arata mai multa credinta. Cine are ochi de vazut si urechi de auzit, vede si aude. Acum ajunge. Pana si Iuda a vazut ce credinta tare are aceasta cananeianca. Asemeni si Petru, putin credinciosul. Si Toma. Domnul nu a laudat niciodata atat pe vreun apostol. Cui i-a mai spus El: Mare este credinta ta? Tuturor le-a spus macar o data: O, voi putin credinciosilor! Dar numai o data? „Neam necredincios si indaratnic!”, i-a mustrat candva (Matei 17,17). De aceea ii si luase in tinutul Canaan: ca sa-i invete, prin pagani necunoscatori de Lege si de profeti, credinta tare si puterea ei. Ii trecea prin scoala credintei. Le dadea invatatura temeinica tocmai aici, in paganatate. Cata credinta la aceasta femeie care nu invatase de la ai sai nimic bun! Fusese invatata sa se inchine la luna si la soare, la dobitoace si la pietre. Se nascuse si traise in intuneric, nestiinta si rusine. Mai tinea si de neamul nelegiuit al cananeienilor, pe care Dumnezeu ii izgonise din Pamantul Fagaduintei ca sa le faca loc evreilor, alesii Sai. Cu adevarat, multe temeiuri pentru apostoli si pentru cei din neamul lor ca sa chibzuiasca asupra cailor lui Dumnezeu, sa se rusineze si sa se caiasca.

Apostolii au inteles invatatura si si-au insusit-o, daca nu chiar pe data, cu siguranta mai tarziu. Au semanat credinta in Hristos pe tot pamantul. Si-au dat viata pentru ea. S-au slavit prin ea. Dar noi oare am inteles, ne-am insusit lectia credintei? Astazi Biserica lui Hristos este poporul ales al lui Dumnezeu in lume, imparatia cea noua si preotia cea noua. Vedeti insa ce nesocotit, ce dispretuit este Hristos intre popoarele crestine! Vedeti cum cei botezati au ajuns sa fie nu numai „putin credinciosi”, ci cu totul lipsiti de credinta, un popor stricat. Cred in orice altceva numai in Hristos nu. Cauta ajutor oriunde in jur, la stihiile si materiile oarbe si surde, numai la Hristos Domnul cel Atotputernic, nu. De aceea si-au atras cumplita pedeapsa asupra-le, ajungand putrezi, rai, slabi si ticalosi precum erau iudeii in vremea venirii lui Hristos pe pamant. Au in mana cheia imparatiei cerurilor, dar multi nu intra, nici nu-i lasa pe altii sa intre. Se arata mai rai, mai ticalosi, mai iubitori de sine si mai legati de pamant decat celelalte popoare. Ei indeparteaza astfel de la Hristos neamurile care nu sunt crestine, le impiedica sa intre in mult dorita imparatie. De la masa imparateasca a lui Hristos le cad acelora doar faramiturile: le aduna si se hranesc cu ele. Dar cum sa se sature acesti pagani cand europenii si americanii care se lafaie la masa ca stapani, sunt atat de lipsiti duhovniceste? Oare rabdarea lui Dumnezeu nu va ajunge odata la capat? Nu se va lepada curand Domnul de cei ce se leapada de El, precum a mai facut odinioara? Nu vor fi lepadati cei alesi si alesi cei lepadati? Nu vor fi blestemați binecuvântații de mai inainte, iar cei blestemati vor primi binecuvantare?

Ce ne ramane de facut noua in neamul acesta fara Dumnezeu? Nimic altceva decat ce a facut femeia cananeianca: Sa ne rugam cu staruinta lui Hristos Dumnezeu cel viu si atotputernic, sa strigam catre El cu credinta: Doamne, miluieste-ne pe noi pacatosii! Daca e voia lui Dumnezeu sa inlocuiasca poporul ales cu un altul, daca e voia Lui cea sfanta sa ia imparatia de la neamurile crestine si s-o dea altora, daca pedeapsa pentru pacat este aproape — chiar si asa fiind, nu toti crestinii vor fi lepadati odata cu lepadarea nemurilor lor, dupa cum nu toti evreii au fost lepadati odata cu lepadarea neamului evreiesc.Intre evrei s-au mantuit cei care, dupa darmarea Ierusalimului, L-au marturisit pe Hristos, precum s-au mantuit si cei care L-au marturisit in vremea vietii Sale pe pamant. Multi evrei s-au botezat, si multi au ajuns mari sfinti in Biserica lui Dumnezeu. Se mantuiesc si astazi toti cei ce se intorc la El, cum s-au mantuit stramosii lor mai inainte de a fi incetat sa fie poporul ales. Dumnezeu s-a uitat intotdeauna mai putin la state decat la popoare, si mai putin la neamuri decat la sufletul fiecarui om. Sa nu ne infricosam asadar, sa nu spunem: „Statele si natiunile crestine de astazi vor fi distruse, si vom fi nimiciti cu totii”. Nu. Fie cu statele si cu natiunile ceea ce trebuie sa fie; nici un om care crede in Domnul nu va pieri. Dumnezeu a gasit in Sodoma un singur drept — pe Lot — si pe acela singur l-a salvat, la nimicirea Sodomei.

Sa urmam si noi asadar rugaciunii si credintei celei tari a femeii cananeience, sa nu dam inapoi nici o clipa. Sa avem credinta staruitoare, necontenit straduindu-ne sa nu lasam focul credintei sa se raceasca. Sa inaltam cu staruinta rugaciune la Dumnezeu, pentru noi insine, pentru intreaga Biserica si pentru tot neamul omenesc. Iar credinta — numai credinta —va intari sufletele noastre si va scoate de la noi toata frica si toata indoiala; rugaciunea va limpezi sufletele si ne va umple de bucurie, de ganduri bune si de iubire. Fie ca milostivul si de oameni iubitorul Iisus Domnul nostru sa ne intareasca in credinta si sa auda rugaciunile noastre. A Lui fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si vecii vecilor. Amin!

Sfântul Nicolae Velimirovici

IN MEMORIAM - ÎPS Bartolomeu Anania - Duminica a 32-a după Rusalii - a lui Zaheu

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 31 Jan 2021 13:18:00 +0000

IN MEMORIAM - ÎPS Bartolomeu Anania - Duminica a 32-a după Rusalii - a lui Zaheu

Bartolomeu Anania

"Asta am făcut toată viaţa. Am învăţat să folosesc arma răbdării şi a iertării. Fără aceste arme, aş fi fost cel puţin nebun. [...] În faţa răbdării şi a iertării, totul păleşte şi se aşază încet la pământ. Răbdarea şi iertarea îl ajută pe om să ajungă la bătrâneţe negârbovit moral."

Născut: 18 Martie 1921
Locul nașterii: Glăvile, Vâlcea
Ocupația la arestare: ieromonah
Întemnițat timp de: 6 ani
Întemnițat la: Jilava, Pitești, Aiud
Data adormirii: 31 Ianuarie 2011
Locul înmormântării: Cripta Ierarhilor, Altarul Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca
Site-uri:
Carți:
- Străinii din Kipukua
- Valeriu Anania, scriitorul
- Memorii
- Amintirile peregrinului apter
- Despre noi și despre alții
- Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape
- Poeme
- Starea de excepţie. Valeriu Anania - omul şi destinul (1946)
- Teatru I
- Teatru II
- Cartea deschisă a Împărăției: De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii
- Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania
- Corupția spirituală. Texte social-teologice
- Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania
- Misterele orientale și creștinismul
- Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții

Darwin, deschizător de drumuri înfundate.

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Thu, 21 Jan 2021 18:10:00 +0000

La 24 noiembrie 1859, Charles Darwin a publicat celebra sa lucrare intitulată “Originea speciilor prin selecție naturală”, stabilind astfel baza dezvoltării biologiei evolutive. În această lucrare Darwin explică teoria selecției naturale, care susține că toată viața de pe Pământ a evoluat de-a lungul generațiilor succesive, dezvoltându-se fiecare specie de la generație la generație, evoluând până în momentul actual. El a pus de asemenea accent și pe ideea ca omul se trage din maimuță, mergând spre idee că la un moment dat o specie de maimuțe s-a dezvoltat spre Homo Sapiens.

Această teorie a structurat o adevărată paradigmă, o viziune asupra lumii și a vieții. Practic nu există o arie a cercetării științifice care să nu fie influențată de gândirea evoluționistă. Miza ideologică a premiselor teoriei dezvoltate de Darwin a fost amplificată de efortul de explicare naturalistă și autonomă a universului și a omului. Cercetătorul american Hermann Joseph Muller, laureat în 1946 al Premiului Nobel pentru medicină, estimează că teoria evoluționistă a lui Darwin constituie cea mai revoluționară teorie din toate timpurile.

Contextul ideologic în care a apărut această teorie. În 1830, fondatorul geologiei moderne, naturalistul Charles Lyell, a confirmat teoria conform căreia suprafața Pământului s-a schimbat în timp, în funcție de fluctuațiile climatice, de activitatea vulcanică și de alți factori. Lyell a fost primul care a sugerat că lumea organică nu a fost întotdeauna aceeași. Ideea sa a fost confirmată de cercetările paleontologice ale naturalistului francez. Aceste premise pentru apariția teoriei lui Darwin au dat naștere unor noi cercetări.

În 1836, la scurt timp după întoarcerea din îndelungata călătorie la bordul lui Beagle, Darwin începe să-și formuleze teoriile. În acea perioadă, majoritatea specialiștilor în științele naturii aparțineau clerului. Aceștia vedeau cunoașterea ca fiind o revelație a planurilor divine. Darwin a găsit trei aliați care să îl susțină:

Charles Lyell, geolog, ale cărui cărți au fost atent studiate de Darwin în timpul expediției maritime;
Joseph Dalton Hooker, fiul celebrului botanist Sir William Jackson Hooker;
Thomas Huxley, naturalist, care avea să devină unul din marii susținători ai teoriei evoluționiste.

În acea perioada, în Anglia, cultele religioase se aflau în plină dispută. Criticismul istoric, curent de origine germană, considera Biblia ca fiind un simplu document, ceea ce stârnea indignarea fundamentaliștilor, care considerau fiecare cuvânt din Sfânta Scriptură ca fiind de inspirație divină. Benjamin Jowett, unul din susținătorii mișcării evanghelice din cadrul Bisericii Anglicane, scrie, în 1855, The Epistles of St Paul în care face referință la relația dintre dogme și moralitate. Și această acțiune generează un val de proteste din partea clericilor conservatori¹ . Subliniind faptul că speciile evoluează, se schimbă, Darwin zdruncină din temelii vechi concepte ca Marele lanț al existenței, în cadrul căruia fiecare ființă vie își avea propriul loc, într-o ordine prestabilită de către divinitate. Selecția naturală, teoria propusă de Darwin, în 1842 și enunțată în Originea speciilor, nu lasă loc existenței vreunei divinități. Conform acestei teorii, speciile înregistrează, în mod aleator, o serie de variații; supraviețuiesc numai indivizii care sunt mai bine adaptați. Acest caracter aleator al variațiilor, dar și aparenta risipire de mijloace de care natura dispune în mod inexorabil, toate acestea se opun unei presupuse morale divine.² Opozanții acestei teorii erau atrași de lamarckism, o teorie evoluționistă pre-darwinistă, care punea accentul pe trăsăturile moștenite de indivizi.

După părerea mea Darwin a identificat un mecanism al evoluției speciilor, pe care el l-a numit „selecție naturală”. Aceasta înseamnă că, dacă un membru al unei specii dezvoltă o nouă caracteristică, atunci descendenții săi vor moșteni acea caracteristică și dacă această caracteristică este favorabilă supraviețuirii, atunci membrii acelei specii care nu aveau acea caracteristică vor dispărea treptat. Prin urmare, viața evoluează vreodată doar către ceva mai bun.

Cu toate acestea, progresele în știință – în special în biologie, biochimie și genetică – și descoperirea și decodificarea ADN-ului în ultimele două decenii, au pus la îndoială teoria lui Darwin, deoarece au dovedit că unele sisteme par prea complexe pentru a fi rezultatul unei selecții naturale.

Evoluţionism vs Creaţionism

Oricum exista o mare verigă lipsă din teoria lui Darwin și anume faptul că teoria acestuia nu rămâne în picioare în fata descoperirilor de fosile. Și anume, deși exista o sumedenie de fosile descoperite dintr-o anumită specie ce se vede clar că provin din perioade diferite, la distanțe de la zeci, la sute de mii de ani, și în unele cazuri milioane de ani, acestea nu au caracteristici diferite, ci se vede clar că specia respectivă nu a suferit niciun fel de modificare. Aceasta constatare a determinat majoritatea evoluționiștilor să-și fi retras sprijinul teoriei lui Darwin.

Un articol interesant al lui Brian Thomas din 2011, intitulat „Un nou studiu demonstrează că enzimele nu pot evolua”, arată că enzimele, care sunt mașinării miniaturizate foarte bine proiectate, trebuie să fi fost create într-un fel intenționat în loc să rezulte din progresia aleatorie a combinațiilor chimice. În concluzie, nu există suficiente dovezi care să susțină teoria lui Darwin ca fapt, și evoluția este încă sub control științific, explicând unele schimbări evolutive în viața de pe Pământ, dar nu pentru toate creațiile.

Ca urmare a acestei lipse de dovezi pentru teoria evoluției și a descoperirii complexităților ADN-ului nostru – tot mai mulți oameni de știință se întorc la ipoteza „Dumnezeu” a creației, și anume la faptul ca ceva, cumva, ne-a proiectat pe toți, știind clar ceea ce face, iar fiecare dintre noi suntem produsul final al creației.

Ca orice creștin eu personal cred că lumea a fost creată de Dumnezeu și prin urmare este „proiectată inteligent”. Dumnezeu în mod sigur ar fi putut folosi procese darwiniste pentru a crea lumea vie și pentru a o dirija în mersul ei. Prin urmare evoluția în sine nu implică faptul că nu ar exista o direcție în istoria vieții. Ceea ce implică acel lucru nu este teoria evoluției în sine, evoluția nedirijată, ideea că nici Dumnezeu nici vreo altă persoană nu a intervenit în a ghida, direcționa sau orchestra cursul evoluției. Teoria științifică a evoluției nu afirmă nimic despre ghidarea divină sau lipsa ei. Ea nu afirmă că evoluția ar fi ghidată divin și nici nu susține că nu ar fi așa. Ca aproape oricare alt teist, resping evoluția nedirijată; dar teoria științifică de azi a evoluției — spre deosebire de adaosurile ei filosofice sau teologice — nu afirmă că evoluția nu ar fi dirijată. La fel ca știința în general, evoluția nu face afirmații despre existența sau activitatea lui Dumnezeu. Părerea mea este că Evoluționismul nu este știință, ci o ideologie non-religioasă, îmbrăcată în straie de știință.

La 150 de ani după publicarea cărții lui Charles Darwin, „Despre originea speciilor”, vedem efectele fatale, negative ale acestei gândiri. Ideile lui Darwin au dus la o schimbare radicală a percepției despre lume. „Orice şi totul poate fi justificat de îndată ce îl scoți pe Dumnezeu din ecuație.” (Melvin Rodes)³ Aşa se pot justifica curente ideologice ce pot duce la sfârșitul speciei umane sau la apariția unor efecte ale teoriei evoluționiste în istoria omenirii, ce au dus la abrutizarea ființei umane. Efectele cele mai periculoase sunt: Avortul; Perceperea lumii ca fiind pradă hazardului; Fascismul; Comunismul; Eugenia rasială / Igiena rasială; Revoluția sexuală.

Acolo unde Dumnezeul Creator, Autorul tuturor formelor de viață, este respins, omul decide asupra vieții şi a morții.

Un studiu de mare anvergură, efectuat de către cercetători implicați în Programul pentru studiul mediului dezvoltării umane de la Universitatea Rockefeller și de geneticieni de la Universitatea din Basel, răstimp în care cercetătorii au izolat 5 milioane de coduri de bare ADN de la peste 100.000 de specii de animale dezvăluie faptul că peste 90% dintre speciile de vietăți existente pe Terra au apărut aproximativ în același timp!⁴ O atare descoperire științifică poate pune rapid sub un grav semn de întrebare teoria evoluționistă a lui Charles Darwin.

Concluzia a fost năucitoare. Așa cum afirma unul dintre conducătorii programului de cercetare, s-a descoperit ca 9 din 10 specii de animale de pe planeta au apărut în același timp cu oamenii, în urma cu aproximativ 100.000 și 200.000 de ani:
“Aceasta concluzie este foarte surprinzătoare”, a ținut să precizeze David Thaler, de la Universitatea din Basel, “și am luptat împotriva ei cât de greu am putut.”

În concluzie, eu cred că Darwin a enunțat o teorie greșită, a indus în eroare, până astăzi, o mulțime de intelectuali și a inspirat mișcări politice și sociale cu ideologii dubioase. Împreună cu Marx, a devenit unul din pilonii cei mai trainici și de lungă durată al secularismului. A generat o religie seculară, a dat argumente noi în sprijinul ateismului şi a influențat, pe alocuri în mod profund, creștinismul, religia și teologia.

În ultimii 50 de ani evoluționismul și darwinismul s-au metamorfozat în “neo-darwinism”, o reinterpretare constantă a darwinismului original pentru a-l face compatibil cu descoperirile științifice contemporane. Asta denotă că darwiniștii și-au pierdut încrederea inițială privind veridicitatea evoluționismului și a teoriilor lui Darwin. Faptul că se vorbește despre “neo-darwinism” mai mult decât despre “darwinism” dovedește ca darwinismul originar a fost ajustat și continuă să fie reajustat și explicat pentru a-l face compatibil cu descoperirile științifice din ultimele decenii, descoperiri care în mare măsură contrazic învățăturile inițiale ale lui Darwin.⁵

În zilele noastre geneticienii şi virusologii încearcă să se joace de-a Dumnezeu, implementând în medicină un vaccin absolut nou, care are la bază structuri de ARN mesager, capabile să se inserteze în genomul uman, să-i copie structura şi să modifice semnătura originală a Creatorului, în numele științei atee. Abia acum vom vedea ce evoluție va avea în următorii ani un posesor al unui astfel de vaccin. Este posibil ca această intervenție genetică ce încalcă bioetica să deschidă noi orizonturi de evoluție a omului, dar într-un sens deraiat de la creația originală a Creatorului. Să sperăm că această modificare genetică a semnăturii lui Dumnezeu în Om nu se va răzbuna împotriva celor care s-au supus acestei impietăți.

Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârșitul, prin care toate s-au făcut! Ce e în afara Lui, este deșertăciune!

Gheorghe Andrei Iustin
Student anul III, Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul", Bucureşti.

1 Josef L. Altholz, Professor of History, University of Minnesota (1976), "The Warfare of Conscience with Theology". The Mind and Art of Victorian England, Victorian Web.

2 George P. Landow, Evolutionary Theory before Darwin

3Creaționism contra evoluționism, Editor: Bruno Schwengeler, Şcoala Particulară Ethos, Craiova, 2012, pp. 9-16

4 http://www.techtimes.com/articles/228798/20180530/massive-genetic-study-reveals-90-percent-of-earth-s-animals-appeared-at-the-same-time.htm

5 “Darwin was wrong” (“Darwin a gresit”). A.N. Wilson, Charles Darwin, Victorian Mythmaker (“Charles Darwin, fauritor de mit”) https://www.washingtontimes.com/news/2018/jan/31/book-review-charles-darwin-by-an-wilson/

Bibliografie

APOLOGETICA ORTODOXĂ, Volum 2, Adrian Lemeni, Editura Basilica, 2014
Josef L.Altholz, Professor of History, University of Minnesota (1976), "The Warfare of Conscience with Theology". The Mind and Art of Victorian England, Victorian Web.
George P. Landow, Evolutionary Theory before Darwin
Creaționism contra evoluționism, Editor: Bruno Schwengeler, Şcoala Particulară Ethos, Craiova, 2012
http://www.techtimes.com/articles/228798/20180530/massive-genetic-study-reveals-90-percent-of-earth-s-animals-appeared-at-the-same-time.htm
“Darwin was wrong” (“Darwin a gresit”). A.N. Wilson, Charles Darwin, Victorian Mythmaker (“Charles Darwin, fauritor de mit”) https://www.washingtontimes.com/news/2018/jan/31/book-review-charles-darwin-by-an-wilson/
Civilizaţia foametei, de Amalia Diaconeasa – biochimist. Editura Sitech, 2018
Darwin şi darwinismul, de Petru Derewenco, Casa Cărții de Ştiinţă, 2011

Predică a Parintelui Cleopa Ilie la Duminica după Botezul Domnului (Despre propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu)

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 10 Jan 2021 10:36:00 +0000

De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17). Acelaşi cuvânt l-a spus şi Sfântul Ioan Botezătorul când a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2). Acelaşi cuvânt au primit şi Sfinţii Apostoli, când au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 10, 7).Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: De atunci a început Iisus a propovădui... (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă "de atunci"? Adică de când a fost prins şi pus la închisoare Sfântul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfânta Evanghelie de azi, zicând: Şi Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniţă, a plecat în Galileea (Matei 4, 12). Dar oare Mântuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeţia proorocului Isaia care zice: Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare. Şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a strălucit (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).

Iată, deci, care a fost pricina venirii Mântuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioşi care nu numai că aud cuvântul, ci îl şi împlinesc cu fapta, după cuvântul Mântuitorului, care zice: Fericiţi cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe dânsul (Luca 11, 28). Cuvântul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în practică. Altfel, cuvântul Evangheliei ne aduce osândă în loc de mântuire.

Dar, fraţii mei creştini, cine sunt datori să predice cuvântul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă? Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvântarea ierarhilor respectivi. Aşadar, nimeni din clerici şi laici nu pot predica cuvântul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicând: Cum vor propovădui de nu vor fi trimişi (Romani 10, 15). Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dând totală libertate laicilor să predice cuvântul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfânta Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte căci toate acestea predică cuvântul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpânite de mândrie.

Nu putem tăgădui că au fost în Biserică şi misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvântul lui Dumnezeu şi care nu au fost nici preoţi, nici episcopi. Aşa au fost marii misionari şi apologeţi creştini, oameni învăţaţi care au apărat cauza creştinismului în faţa împăraţilor şi filosofilor păgâni, din secolele II-III, începând cu Ţuadrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numeşte "părintele apologeticei", între anii 125-126. Apoi a fost Aristide de Atena, între anii 125-130. Apoi Ariston de Pella, cel mai vechi apărător în scris al creştinismului contra iudeilor, pe la 134-135. Alţi apologeţi de mare renume au fost: Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (anii 140-170); Taţian Asirianul, către anul 170; filosoful Hermia, care a trăit la mijlocul secolului al II-lea; Atenagora, filosoful creştin din Atena (170); Minucius Felix la începutul secolului al III-lea; Tertulian din Cartagina, între anii 160-240, şi alţii. Toţi aceşti mari apologeţi creştini şi misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos au fost mireni, dar fiind foarte învăţaţi au contribuit mult la propovăduirea Evangheliei şi la apărarea dreptei credinţe apostolice.

Aşadar, fraţii mei, vedem că încă de la început Biserica lui Hristos a avut şi misionari laici care au predicat cuvântul lui Dumnezeu înaintea împăraţilor şi a filosofilor şi au apărat creştinismul cu preţul vieţii lor, cum a fost Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. Însă aceştia au fost foarte bine orientaţi în adevărul dreptei credinţe şi de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învăţăturile lor cele luminate şi pătrunse de lumina adevărului.

Care erau condiţiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credinţă? Prima condiţie a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvântul lui Dumnezeu să fie un creştin verificat, evlavios, cu viaţa curată şi să cunoască bine dogmele credinţei Ortodoxe, deoarece dogmele sânt orientate după Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură şi după Sfânta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostoleşti, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, deoarece Sfintele Canoane sunt norme ce rânduiesc şi reglementează viaţa Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioşi pe calea mântuirii. Apoi, cei ce predicau cuvântul lui Dumnezeu dintre creştinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimişi, controlaţi şi subordonaţi ierarhilor în eparhia cărora acţionau. Fără respectarea acestor condiţii principale şi obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte şi eresuri, dezbinând unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.

Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor şi a preoţilor. Mai puţin în sarcina diaconilor şi a călugărilor care ajută şi ei la propovăduirea cuvântului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfânta Evanghelie în lume a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pământ şi se cheamă Cuvânt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvânt Evanghelia mântuirii, a întemeiat Biserica şi cele şapte Taine, şi şi-a dat viaţa pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morţii, a necredinţei şi a osândei. Apoi, înălţându-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredinţat datoria propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari şi celor şaptezeci de apostoli, numiţi mici, cărora le-a poruncit, zicând: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă... (Matei 28, 19-20).

Apostolii sunt cei dintâi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoţi şi episcopi, pe care i-au rânduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune şi punerea mâinilor, până astăzi şi cât va fi lumea.

Iubiţi credincioşi,

În Biserica lui Hristos preoţii propovăduiesc cel mai mult cuvântul lui Dumnezeu pentru că sunt toată viaţa în mijlocul credincioşilor. Ei sunt martorii vieţii noastre de la naştere şi până la moarte. Ei sunt părinţii duhovniceşti ai satelor şi parohiilor noastre. De felul cum preoţii de parohie îşi îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpânesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfânta Liturghie, şi de felul cum propovăduiesc cuvântul Sfintei Evanghelii şi, mai ales, cum îşi duc viaţa în marea familie a credincioşilor noştri ortodocşi, depinde mântuirea lor şi a păstoriţilor lor.

În marea lor misiune evanghelică, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu are un rol foarte mare. Un preot bun trebuie să fie şi un predicator bun, ştiind că prin predică vie, caldă, plină de har şi lumină preotul poate transforma total parohia şi masa enoriaşilor săi. Dar pentru ca predica sa să poată ajunge la inima credincioşilor şi să aibă puterea Duhului Sfânt de a transforma sufletul şi a-l întoarce la pocăinţă, preotul trebuie să îndeplinească câteva condiţii duhovniceşti absolut obligatorii.

Prima şi cea mai importantă condiţie care încununează activitatea pastorală a preotului este viaţa morală exemplară a lui şi a familiei sale. Fără o viaţă curată, model, a preotului, predica sa nu va reuşi să ajungă la inima credincioşilor, nici nu va putea câştiga multe suflete pentru Împărăţia Cerurilor.

A doua condiţie obligatorie unui preot şi predicator bun este sfânta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfânta Liturghie, cântarea în comun a credincioşilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului unită cu a credincioşilor săi, îi sporeşte credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, îl face mai înţelept în gândire şi predică, îi deschide inima pentru milostenie şi îi dă multă putere şi har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate şi un bun predicator al cuvântului lui Dumnezeu.

A treia condiţie principală a unui bun preot şi predicator este necesitatea cunoaşterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie şi un teolog bun şi un apărător al dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar. Fără cunoaşterea dreptei credinţe, preotul nu poate fi predicator şi apologet.

Cine nu ştie că un preot bun transformă sufleteşte pe credincioşii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare şi prin predici bune şi pline de căldură duhovnicească? Cine nu ştie că predica bună umple bisericile şi mănăstirile de credincioşi, apără şi sporeşte dreapta credinţă, risipeşte prozelitismul sectar şi întoarce la pocăinţă multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase şi fără predici pline de duh şi putere se golesc de credincioşi şi nu pot vâna suflete pentru Hristos.

Sau cine nu ştie cât de mult ajută şi mănăstirile noastre prin slujbele lor atât de înălţătoare, prin predică şi prin duhovnicii lor, la întărirea credinţei ortodoxe şi la creşterea evlaviei în satele şi oraşele noastre? Pelerinajele locale pe la mănăstiri, în sărbători, în posturi şi mai ales la hramuri, sunt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta mănăstirile şi duhovnicii lor colaborează cu preoţii de la sate şi oraşe la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinţei ortodoxe şi la mântuirea bunilor noştri credincioşi.

Cu Duminica de astăzi se încheie marile praznice ale Naşterii şi Botezului Domnului. Am încheiat cu pace încă un an din viaţa noastră şi am început un nou an, pentru care mulţumim lui Dumnezeu de toate darurile Sale şi cerem să ne întărească cu har, cu milă şi binecuvântare ca să trecem întreaga viaţă cu pocăinţă şi fapte bune pe calea mântuirii.

Am vorbit azi despre datoria preotului de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi condiţiile principale care îl ajută să fie un preot vrednic şi un bun predicator.

Cunoaştem câţi preoţi buni şi predicatori vestiţi sunt în parohiile noastre din Moldova, Transilvania şi din alte părţi ale ţării. Însă şi credincioşii sunt datori să-i ajute pe preoţi, să-i asculte, să se roage pentru ei şi să nu-i judece, că mare păcat fac credincioşii care gândesc şi vorbesc de rău pe slujitorii lui Dumnezeu şi pe părinţii lor sufleteşti. Oare nu preoţii vă botează, vă cunună şi vă înmormântează? Oare nu preoţii vă spovedesc şi vă unesc cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie? Oare nu săvârşesc ei Sfânta Liturghie în fiecare Biserică şi se roagă lui Dumnezeu pentru pacea, sănătatea, iertarea şi mântuirea sufletelor celor vii şi a celor adormiţi? Oare nu ei învaţă dreapta credinţă pe credincioşi?

Deci să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoţească şi să ne rugăm mult pentru ei. Este foarte bine şi necesar ca fiecare preot să aibă şi un mic grup de mireni credincioşi, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi credinţei ortodoxe. Ei îl ajută mult pe preot în desfăşurarea activităţilor sale misionare, la combaterea şi îngrădirea prozelitismului sectar, la vizitarea şi ajutorarea credincioşilor bătrâni, orfani, bolnavi şi a celor slabi în credinţă; la înfrumuseţarea slujbelor şi înnoirea sfintelor noastre biserici.

Şi acum, fraţii mei, să ascultăm cuvântul Domnului cât mai avem timp de pocăinţă. Iată Hristos Mântuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfântul Ioan Botezătorul propovăduieşte pocăinţa în pustiul Iordanului; Sfinţii toţi ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoţii, călugării şi ierarhii Bisericii ne învaţă calea mântuirii şi apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viaţă nouă în Hristos, zicând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Deci să ne deşteptăm, să venim şi să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.

Parintele Cleopa Ilie

Părintele Patriarh Daniel – mesaj pastoral cu prilejul Anului Nou

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Fri, 01 Jan 2021 13:40:00 +0000

Sfantul Stefan, primul diacon si martir al Bisericii

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Sun, 27 Dec 2020 08:12:00 +0000

Sfantul Stefan, primul diacon si martir al Bisericii

Sfantul Stefan este praznuit pe 27 decembrie, in a treia zi dupa Nasterea Domnului. Parintele Nicolae Steinhardt, facand diferenta intre cele doua verbe vecine, dar nu identice, "a sedea" si "a sta", ne descopera de ce Sfantul Stefan este sarbatorit dupa Nasterea Domnului si Soborul Maicii Sale. "A sedea", spune parintele, inseamna in limba romana a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita ... ), iar "a sta" inseamna a se tine in picioare, vertical. In textul de la Fapte, 55-56 se spune: "A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu". Observam ca in textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adica a se afla in picioare, si nu a sedea. In iconografie, Hristos e mereu reprezentat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc, iar in textele liturgice se face referire la Iisus sezand in slava, niciodata stand. Parintele Nicolae Steinhardt explica de ce s-a folosit verbul "a sta": "Pentru a primi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire". Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca Sfantul Stefan sa fie cinstit in a treia zi de Craciun.

Cu prilejul sarbatorii Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor, moastele Sfantului Apostol, Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan au fost aduse in Romania de o delegatie a Bisericii Ortodoxe a Greciei pe22 octombrie 2016. Este pentru prima data cand moastele Sfantului Arhidiacon Stefan ies din tara.

Sfantul Stefan - primul diacon

Marindu-se numarul crestinilor dupa intemeierea Bisericii, a crescut si numarul cererilor pentru diverse slujiri ale apostolilor. Astfel, au fost alesi din cadrul comunitatii, sapte barbati "plini de Duh Sfant si de intelepciune" care sa slujeasca atat in cadrul slujbelor religioase cat si sa supravegheze buna oranduiala la mesele comune. Primul dintre acestia a fost Stefan, iar ceilalti sase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Rolul lor in Biserica primara depasea cu mult rolul pe care il iau diaconii in zilele noastre. Ei predicau cuvantul Evangheliei, botezau si ajutau la desfasurarea cultului apartinand organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.

Sfantul Stefan - primul martir

Sfantul Stefan s-a aratat un aparator al credintei adevarate cu privire la persoana lui Hristos, marturisind ca El este Fiul lui Dumnezeu, care S-a nascut, a murit, a inviat si S-a inaltat la ceruri pentru mantuirea noastra. A fost acuzat ca a adus blasfemie lui Moise si lui Dumnezeu. Atunci cand Caiafa a intrebat daca cele ce se marturisesc despre El sunt adevarate, Sfantul Stefan a rostit o lunga cuvantare in care a aratat ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeti si ca iudeii sunt vinovati pentru uciderea Lui. Furiosi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre. Dupa ce L-a vazut pe Mantuitorul Hristos in chip minunat in slava, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, s-a rugat pentru sine si pentru cei care il omorau: "Doamne nu le socoti lor pacatul acesta" (Faptele Apostolilor VII, 59-60). Locul uciderii Sfantului Stefan a fost in valea lui Iosafat. Avand in vedere ca in vremea aceea cei care erau ucisi cu pietre nu puteau fi inmormantati in cavoul familiei, se presupune ca trupul Sfantului Stefan a fost pus in mormantul unui crestin. Moastele sale au fost descoperite in anul 415, atunci cand preotul Luchian din Kefar-Gamala a avut o intreita viziune. Cand i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria "chiliel", care in limba ebraica inseamna "cununa", pentru ca intr-adevar el a luat, cel dintai dintre crestini, cununa muceniciei.

Semnificatia numelui Stefan

Numele este de origine greceasca - Stephanos - si inseamna "coroana", "ghirlanda", "cununa" (cu care erau incununati invingatorii). La noi, formele curente au fost si sunt Stefan si Stefan(i)a, diminutivate mai ales Fane, Fanel, Fanica, Fanita, Fana, Fanica, iar uneori - sub influenta straina - Fanny. Destul de des se folosesc si diminutivele Stefanel sau Stefanita, mai rar Stef(i). Mai recent a aparut si forma feminina Stefanela (ce pare sa fi prins mai bine decat vechea Stefanida - numele unei mucenite trecute in calendar).

Adrian Cocosila

Sursa: click aici!

Cuvânt pastoral la praznicul Nașterii Domnului, 2020, al Înalt Preasfințitului Părinte Episcop Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

noreply@blogger.com (Gheorghe Marius) — Fri, 25 Dec 2020 13:49:00 +0000

Pruncul dumnezeiesc – mângâierea creștinilor

† C i p r i a n

prin harul lui Dumnezeu

Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei

Cinstitului nostru cler, cinului monahal

și dreptcredincioșilor creștini din Eparhia noastră,

har și pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți frați și surori în Domnul,

În cuvântul pastoral de anul trecut, îmi exprimam speranța și vă îndemnam să puneți în inimile frățiilor voastre „hotărâre statornică pentru anul următor, ca, la același praznic al Nașterii Domnului, să ne bucurăm de amintirea unui an încheiat cu fapte ale iubirii creștine, în care pacea, dragostea și armonia să fi fost virtuțile principale ale neamului nostru, bine știind că schimbarea de obște începe cu schimbarea fiecăruia dintre noi”. Conștientizând pericolul dezbinării dintre frați și multele necazuri ce s-au abătut asupra noastră din pricina acestui mare flagel, simțit și trăit cu profundă durere, îndeosebi pe parcursul ultimilor cinci ani, m-am străduit să vă tâlcuiesc, cu argumente biblice și patristice, semnificația teologică a Întrupării în istorie a Cuvântului lui Dumnezeu, din perspectiva filantropiei Preasfintei Treimi, tocmai pentru a vă arăta cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu, în pofida grozăviei păcatelor de tot felul în care se afla scufundată omenirea, în urmă cu două milenii. Atunci a binevoit Dumnezeu să-L trimită în lume pe Însuși Fiul Său Cel Unul-Născut (cf. Ioan 3, 16), ca să-Și jertfească viața pentru răscumpărarea noastră din blestemul Legii (cf. Galateni 3, 13) și, mai ales, pentru restaurarea comuniunii de iubire cu Părintele ceresc, ce fusese întreruptă, cândva, în zorii creației văzute, din pricina întreitului păcat adamic, manifestat prin lăcomie, mândrie și neascultare. Și, de vreme ce ne-am botezat în numele lui Hristos și am devenit fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12) și mădulare vii ale Trupului Său răstignit și înviat (cf. I Corinteni 12, 27), adică membri ai Sfintei Sale Biserici, Mântuitorul așteaptă din partea noastră să ne trăim viața cu demnitate creștină, în iubire jertfelnică unii față de alții, mărturisind dreapta credință prin facerea de bine și cultivând pacea, bunătatea, blândețea, frățietatea și solidaritatea cu aproapele aflat în suferință (cf. Galateni 5, 22-23), pentru că numai atunci când sunt frații în unire pot fi realizate proiecte frumoase, durabile și de folos nouă și urmașilor noștri.

Însă nimeni nu și-a imaginat că anul pe care îl așteptam va fi marcat, la nivel planetar, de un fenomen inedit și inexplicabil generațiilor actuale, ce va rămâne adânc întipărit în conștiința umană, și anume pandemia de coronavirus, care avea să pună la încercare tăria în credință a tuturor oamenilor, indiferent de religie, inclusiv pe cea a creștinilor ortodocși din România anului 2020. Deși apăruseră anumite semne de îngrijorare încă din luna noiembrie 2019, pătrunderea și în țara noastră a acestui microorganism invizibil, periculos și necruțător ne-a luat prin surprindere, găsindu-ne totalmente nepregătiți în a-i face față, din punct de vedere sanitar, în ciuda faptului că personalul medical din țara noastră a beneficiat de o pregătire profesională corespunzătoare, pentru îndeplinirea misiunii asumate, aceea de îngrijire a sănătății oamenilor. Am experimentat cu toții „exilul babilonic” determinat de pandemie, înțeles ca izolare la domiciliu a tuturor cetățenilor, ca urmare a măsurilor restrictive severe impuse de autoritățile statului, în lunile martie și aprilie, cu scopul de a limita răspândirea temutului virus și, respectiv, consecințele contaminării cu acesta. Iar din punct de vedere spiritual, ne-am străduit să intensificăm rugăciunea, pentru noi și pentru aproapele nostru, îndeosebi în perioada Postului Mare, întărindu-ne unii pe alții cu speranța ieșirii din „exil” și cu credința că Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce a biruit moartea pe Crucea Golgotei și a zdrobit puterea celui rău, prin Sfânta Sa Înviere, ne va ajuta să depășim toate greutățile apărute în acest context și, mai ales, să biruim, la rândul nostru, panica, spaima și frica de moarte, ce ne-au tulburat în mod constant pacea socială și liniștea sufletească, timp de aproape zece luni.

A fost necesară o mobilizare a tuturor categoriilor profesionale cu responsabilități în buna chivernisire a treburilor obștești cotidiene, dintre care cea mai expusă pericolului a fost comunitatea medicilor, a asistenților medicali și a ostenitorilor din domeniul sanitar, a căror misiune este încă departe de a se fi încheiat. În aceste circumstanțe, Biserica Ortodoxă Română a făcut încă o dată dovada vocației și identității sale de „mamă spirituală a neamului românesc”, împletindu-și slujirea sacerdotală din sfintele lăcașuri cu lucrarea social-filantropică, de sprijinire concretă a instituțiilor sanitare și a oamenilor săraci sau abandonați, aflați realmente în situații dificile, cărora le-a oferit hrană, medicamente, îmbrăcăminte sau aparatură medicală, îndeosebi în primele trei luni de pandemie, activități caritabile ce au presupus cheltuieli financiare pe măsură, din partea centrelor eparhiale, a parohiilor și mănăstirilor din cuprinsul Patriarhiei Române. Încât, din perspectiva săvârșirii faptelor concrete de milostenie, la nivel instituțional și individual, ne bucurăm că anul 2020 ce se apropie de final, în ciuda numeroaselor umbre de tristețe abătute asupra oamenilor, a fost, totuși, luminat de frumusețea faptelor de milostenie ale românilor sensibili și generoși, drept pentru care Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să împlinim, după putință, îndatoririle creștinești față de aproapele nostru, bolnav, necăjit și întristat.

Cât despre pacea socială și armonia cooperării firești, obligatorie în situații de criză sanitară, din nefericire, nu putem face aceleași afirmații. În primul rând, suferința fizică și psihică pe care au trăit-o în spitale nenumărați semeni ai noștri, din pricina îmbolnăvirii de COVID-19, soldată cu decesul a mii de oameni, a produs multă întristare și îngrijorare, în rândul tuturor românilor, care, în cele din urmă, au înțeles că inamicul cu care ne confruntăm este unul real, atipic, invizibil și irațional, că acesta „lovește fără milă și fără discriminare” oriunde întâlnește vulnerabilități, ceea ce înseamnă că respectarea măsurilor minimale de igienă sanitară și de profilaxie în fața unei eventuale contaminări, prin purtarea măștii de protecție și păstrarea unei distanțe fizice față de omul de lângă noi, nu este doar o obligație legală, ci, mai curând, expresia respectului și dragostei creștine față de acesta. Iar din acest punct de vedere, ne exprimăm bucuria că dreptcredincioșii noștri creștini au înțeles corect apelul ierarhilor și preoților cu privire la necesitatea respectării noilor îndatoriri, și le-au asumat cu maximă responsabilitate și au demonstrat tuturor că ordinea și disciplina sunt proprii și Bisericii Ortodoxe, motiv pentru care îi felicităm și le mulțumim, încă o dată.

Încât deciziile autorităților de stat de a limita, în mod discriminatoriu, participarea credincioșilor ortodocși la cele trei mari pelerinaje din Moldova, Muntenia și Dobrogea, prilejuite de sărbătorirea Sfintei Cuvioase Parascheva la Iași, a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București și a Sfântului Apostol Andrei la Peștera ce-i poartă numele din județul Constanța, au fost neinspirate și de natură să provoace nemulțumiri și incidente sociale, de care nimeni nu avea nevoie, mai ales într-un astfel de context, când rugăciunea și procesiunile cu icoane și moaște de sfinți, pentru însănătoșirea celor bolnavi, sunt și trebuie să fie privite ca mijloace spirituale complementare și necesare luptei zilnice duse de personalul medical cu virusul ucigător. De bună seamă, medicii și asistenții din spitale fac tot ce le stă în putință pentru a salva cât mai multe vieți omenești, dar ei înșiși conștientizează că, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu-și pot duce la bun sfârșit misiunea încredințată. Nu tăgăduim faptul că știința medicală, grație ultimelor descoperiri și a performanțelor sale în cercetare, poate salva viața biologică a unui om ce suferă de o boală trupească, dar tot atât de adevărat este că aceasta nu ne poate salva de la moartea spirituală, care înseamnă despărțirea sufletului de Dumnezeu, ceea ce pentru un credincios ar fi o tragedie existențială. Singurul Care a învins moartea o dată pentru totdeauna, oferind omului șansa de a trăi veșnic în Împărăția lui Dumnezeu, și Care are puterea de a tămădui orice boală și orice neputință provocată de orice fel de virus este Hristos Domnul, Doctorul prin excelență al sufletelor și al trupurilor noastre, Izvorul și Dătătorul vieții veșnice. Prin urmare, ființa umană, fiind alcătuită din trup și suflet, are nevoie atât de oxigenul din aer, pentru respirația plămânilor, necesară vieții biologice, cât și de oxigenul spiritual, înțeles ca energie divină sau har dumnezeiesc împărtășit creștinului care se roagă cu inimă înfrântă și smerită, iar rugăciunea este respirația sufletului, după Fericitul Augustin, absolut indispensabilă vieții duhovnicești, fără de care omul creat de Dumnezeu după chipul Său (Facerea 1, 27) nu poate trăi cu adevărat. Dar și numai cu rugăciunea, creștinul autentic nu se simte împlinit, deoarece, fiind legat organic de Biserica lui Hristos Cel răstignit și înviat, are nevoie de „medicamentul nemuririi”, adică de Sfântul Trup și Scumpul Său Sânge, pentru a trăi în chip deplin, aici și în veșnicie.

Dreptmăritori creștini,

Prin mila și harul lui Dumnezeu, după cele 9 săptămâni ale stării de urgență, o perioadă de grea suferință sufletească, trăită atât de slujitorii sfintelor altare, cât și de dreptcredincioșii creștini, din pricina faptului că n-am putut să ne rugăm împreună în sfintele lăcașuri, începând cu Duminica a 5-a după Sfintele Paști, ne-am reluat slujirea liturgică, potrivit rânduielilor canonice bisericești, cu participarea firească a creștinilor la viața Bisericii, nutrind speranța că nu vom mai trece prin experiența nefastă, din punct de vedere duhovnicesc, a „bisericilor goale de credincioși”. Iar marea sărbătoare spre care tânjeam cu toții, pentru tainica unire cu Fiul lui Dumnezeu întrupat în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, era praznicul de astăzi, pe care românii, oriunde s-ar afla, înțeleg să-l petreacă după datina strămoșească, în primul rând, în sfintele biserici, deoarece Nașterea Domnului sau Crăciunul este sărbătoarea bucuriei și a recunoștinței, ziua în care Se naște duhovnicește, an de an, Pruncul dumnezeiesc, în sufletele credincioșilor conștienți și responsabili de identitatea lor creștină, pentru că așa dorește Dumnezeu, „să lucreze pururea și în toți taina Întrupării Sale”[1].

Cu inimile îndurerate de pierderea multor persoane dragi, jertfite pe frontul medical al luptei cu virusul SARS-CoV-2, dar și cu sufletele pline de speranță în Pronia divină, ne-am pregătit duhovnicește, prin post, rugăciune și fapte bune, prin pocăință și mărturisirea păcatelor, pentru întâmpinarea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care, din iubire infinită față de oameni, „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4), „S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14), coborând în chip smerit în peștera Bethleemului, pentru ca, mai apoi, să ne înalțe pe toți la ceruri, așa cum reiese dintr-o cântare liturgică: „Din înălțimea cerului, Împăratul vine la noi, din curata Fecioară, Dumnezeu fiind, dar în vremea din urmă Cuvânt întrupat; ca să cheme la Sine din stricăciune pe omul zidit întâi”[2].

Desigur, anul acesta este cu totul diferit de cei precedenți, comparabil, poate, doar cu anii de război, dar și atunci, creștinii găseau în adâncul sufletului lor resursele necesare pentru a se bucura de sărbătoarea Crăciunului. Acum, din pricina atacurilor necontenite ale acestui inamic invizibil și neobosit, care a umilit întreaga lume, în frunte cu „preaputernicii ei conducători”, se cuvine să fim totdeauna vigilenți, inclusiv în zilele de sărbătoare, dar, totodată, să avem grijă să nu ne întristăm ca cei ce nu au nădejde (cf. I Tesaloniceni 4, 13), ci să fim încrezători și bucuroși de faptul că Fiul lui Dumnezeu vine la noi și în vreme de pandemie, dorind să-Și facă sălaș în sufletele noastre și să-Și reînnoiască chipul imprimat în ființa noastră (cf. Galateni 4, 19), prin Taina Sfântului Botez. Chiar dacă sărbătoarea Nașterii Domnului n-a putut fi vestită prin colindele copiilor, cu același entuziasm ca în anii precedenți, stă în puterea și voința noastră, ca fii ai lui Dumnezeu după har, pecetluiți cu numele lui Hristos, să ne primenim sufletele și casele, să priveghem în rugăciuni și cântări duhovnicești în sfânta noapte de Crăciun, să participăm cu bucurie sfântă la Ospățul euharistic din sfintele biserici, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, în ziua de prăznuire a Nașterii Sale, apoi să ne strângem toți membrii familiei în jurul mesei de Crăciun, cântând noi înșine colinde și cântări bisericești, prin care Îi mulțumim lui Dumnezeu-Tatăl, „Părintele luminilor”, de la Care ne vin „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (Iacov 1, 17), pentru Darul neprețuit făcut întregii omeniri, în Persoana Pruncului Iisus, speranța și mângâierea noastră în vremuri de restriște, fără de Care nu putem face nimic bun pe pământ (cf. Ioan 15, 5).

Fiind, prin excelență, sărbătoarea familiei creștine, praznicul Nașterii Domnului, așteptat cu nerăbdare de toată suflarea creștinească, ostenită și împovărată de efectele dramatice ale pandemiei, este popasul duhovnicesc cel mai potrivit pentru a medita la binele pe care L-a făcut Părintele ceresc fiilor neascultării lui Adam (cf. Coloseni 3, 6) și de a-I mulțumi că, astăzi, „ni S-a născut Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 11). Iar pentru acest bine imens făcut umanității, se cuvine să-i mulțumim, de asemenea, Maicii Domnului, cea mai curată ființă odrăslită de neamul omenesc, căreia Dumnezeu-Tatăl îi transmisese, prin solie cerească, vestea cea bună a nașterii lui Mesia, cerându-i acceptul de a coopera la împlinirea planului dumnezeiesc de izbăvire a oamenilor din robia păcatului, a stricăciunii și a morții, iar Sfânta Fecioară a avut înțelepciunea să rostească mântuitoarele cuvinte: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). „Și împreună cu cuvântul [ei, n.a.] – spune Sfântul Simeon Noul Teolog – a intrat întreg Cuvântul ipostatic și de o ființă al lui Dumnezeu și Tatăl în pântecele Fecioarei, și prin venirea și împreună-lucrarea Sfântului Său Duh, Cel de o ființă, a luat trup înzestrat cu minte și cu suflet, din sângele curat al ei, și S-a făcut om. Aceasta este, deci, unirea de negrăit și nunta de taină a lui Dumnezeu; și așa s-a făcut schimbul lui Dumnezeu cu oamenii, unindu-Se în chip neamestecat cu ființa și cu firea noastră stricăcioasă și săracă Cel mai presus de fire și de ființă. Deci Fecioara a zămislit și a născut din două firi, în chip minunat, adică din dumnezeire și omenitate, pe Fiul Cel Unul, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care n-a stricat nici fecioria ei și nu S-a despărțit nici de sânul părintesc”[3].

Se cuvine, totodată, să cinstim oștile îngerești, care, văzându-L pe Cel Atotputernic sub chipul unui Prunc plăpând, înfășat în scutece și culcat în iesle de animale, și neputând pricepe taina chenozei, adică actul de smerenie desăvârșită, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slava Sa dumnezeiască, „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7), s-au mulțumit să-L preamărească în imne de laudă pe Cel ce ține universul în palme, cântând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Apoi, să ne bucurăm împreună cu păstorii din preajma Bethleemului, care, văzându-L și ei pe Pruncul dumnezeiesc culcat în iesle și ascultând de îngeri, au vestit tuturor oamenilor minunea Nașterii Domnului (cf. Luca 2, 16-17), ce avea să fie istorisită, an de an, de către urmașii lor, colindătorii din orice neam creștin, prin cuvinte simple, dar pline de conținut teologic, prin care este actualizat duhovnicește cel mai important eveniment din istoria umanității. „Veniți, așadar, să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față – ne îndeamnă Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului. Zidul cel despărțitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzește pomul vieții; iar eu mă împărtășesc din dulceața din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare. Căci Chipul Cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veșniciei Lui, înfățișare de rob primește, ieșind din Maica ce nu știe de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind, și a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni”[4].

Iubiți fii sufletești,

Sărbătoarea Crăciunului ne cheamă de fiecare dată să ne înnoim existența pământească, în perspectiva dobândirii mântuirii și a vieții veșnice. De aceea a venit Hristos în mijlocul nostru, ca să ne învețe să trăim frumos, în armonie cu poruncile evanghelice, în ascultare de Sfânta Sa Biserică și cu iubire față de semenii noștri, „pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu” (I Ioan 4, 7).

Este adevărat că pandemia actuală a schimbat paradigma relațiilor dintre oameni și modul de viață cu care eram obișnuiți, însă, chiar și în asemenea condiții, este posibilă nașterea Pruncului dumnezeiesc în ieslea sufletelor noastre; este de ajuns să ne deschidem inimile și să ne arătăm disponibilitatea de a-L primi, cu credință și cu dragoste, și Domnul Hristos va picura balsamul mângâierii Sale peste rănile noastre pricinuite de „tâlharii veacului acestuia”, dându-ne puterea de a ne continua călătoria vieții pământești, dar și înțelepciunea de a înțelege că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El (cf. Romani 8, 28). Încât nu este o tragedie faptul că nu ați mai avut posibilitatea de a participa, ca în anii precedenți, la concerte, spectacole și alte manifestări publice organizate în această perioadă – care, oricum, erau artificiale și impregnate de spirit mercantil –, însă ar fi o mare neîmplinire să vă îndepărtați de sensul autentic al Crăciunului, lipsind sărbătoarea tocmai de Cel Care îi dă conținut, de Însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat; El pururea bate la ușa inimilor noastre (cf. Apocalipsă 3, 20), dorind să cineze împreună cu noi la Dumnezeiasca Liturghie, în casa lui Dumnezeu, adică în sfânta biserică, aici fiind locul în care Se oferă pe Sine Însuși nu numai ca să-L vedem, ci chiar să ne atingem de El, să-L mâncăm și să-L primim înlăuntrul nostru[5] sau, cum spune Sfântul Macarie Egipteanul, Dumnezeu „S-a îmbrăcat în trup, pentru a deveni hrană duhovnicească”[6] tuturor celor ce cred în El.

Așadar, să nu ne pierdem nădejdea și să nu ne lăsăm copleșiți de gânduri întunecate, induse de vrăjmașul diavol, ci să ne rugăm cu credință și stăruință lui „Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul” (II Corinteni 1, 3-4). Să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne păstra sănătatea mentală și spirituală, prin rugăciune și priveghere, prin citirea Sfintei Scripturi și a cărților cu conținut duhovnicesc, dar și prin împărtășirea suferințelor cu cei dragi, rude și prieteni (cf. Filipeni 4, 14), care, cu certitudine, ne pot ajuta să convertim frica în optimism și îndoiala în încredere în restaurarea deplină a sănătății. Totodată, să reflectăm la răbdarea în suferință a milioanelor de martiri și mărturisitori ai Bisericii, din toate timpurile și din toate locurile, care nu s-au înfricoșat de chinurile la care au fost supuși, nici nu s-au lepădat de Hristos, din pricina bolilor trupești dobândite în lagăre și în temnițe, ci și-au păstrat dreapta credință, cu luciditate și fermitate, până la sfârșitul vieții, fiind convinși că nu pe pământ avem cetate stătătoare, ci în ceruri, și pe aceea trebuie să o căutăm (cf. Evrei 13, 14). Urmându-le exemplul, să rămânem fideli Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos și să păstrăm legătura strânsă cu Sfânta Sa Biserică, pe care „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Să nu cedăm ispitelor durerii și îndoielii cu care ne războiește vrăjmașul diavol, înfricoșându-ne cu acest virus, ci să ne ancorăm cu nădejde tare în Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea și pe diavol, prin puterea iubirii Sale jertfelnice, și ne-a dăruit viață veșnică.

În încheiere, vă îndemn să aveți grijă de frățiile voastre și să sporiți în rugăciune și fapte bune, pentru că rugăciunea oferă pace sufletească și ne ajută să îndepărtăm frica de moarte, care este mai periculoasă decât orice boală. Să ne păstrăm calmul și să înfruntăm cu bărbăție și demnitate creștină greutățile și pericolele apărute în viața noastră, luând aminte la cuvintele de încurajare ale Mântuitorului: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), precum și la încredințarea pe care ne-o dă Sfântul Apostol Pavel, că numai întru Hristos, Cel ce ne întărește (Filipeni 4, 13), vom putea birui ispitele, necazurile și încercările acestei vieți. Cu aceste gânduri și îndemnuri părintești, Vă îmbrățișez în Hristos Domnul și vă doresc tuturor să petreceți sfintele sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou și Botezului Domnului cu sănătate și bucurie sfântă, iar Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea Bethleemului „să mângâie inimile voastre și să vă întărească la tot lucrul și cuvântul bun” (II Tesaloniceni 2, 17). Amin.

Sărbători fericite! Întru mulți și binecuvântați ani!

Al vostru de tot binele doritor și către Hristos-Domnul rugător,

† C i p r i a n

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul”, în: coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 80, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, p. 87.

[2] Cântarea a treia din Canonul Utreniei Nașterii Domnului, Mineiul pe decembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 438.

[3] Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cuvântări morale”, cap. 9, în: Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 6, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, pp. 177-178.

[4] Stihiră la „Doamne, strigat-am…”, glasul al II-lea, Vecernia Nașterii Domnului, Mineiul pe decembrie, p. 426.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei. Omilia LXXXII, IV”, în: Scrieri, partea a III-a, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, traducere, introducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 934.

[6] Sfântul Macarie Egipteanul, „Alte șapte omilii. Despre înălțarea minții, 7”, în: Scrieri, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, introducere, indici și note de Prof. Dr. N. Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 317.

Biserica Romanilor

Predică la Duminica a XVI-a după Rusalii - Despre înmulțirea talanților - Pr. Ilie Cleopa

Domnul meu și Dumnezeul meu!

LIVE 🕯️ MINUNEA POGORÂRII SFINTEI LUMINI - MORMÂNTUL SFÂNT, IERUSALIM 2022 / HOLY FIRE JERUSALIM

BARABAS

TAINA IUBIRII - Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe

Predica Parintelui Cleopa la Duminica dinaintea Nasterii Domnului

Concepția Martorilor lui Iehova despre Crăciun.

Sfântul Nicolae, bucurie și nădejde în această lume desacralizată.

De ce sărbătorim Schimbarea la Față pe 6 August?

Lăsata secului pentru Postul Sfintei Mării

Cum te pregătești pentru postul Adormirii Maicii Domnului

10 reguli în Postul Sfintei Marii

În biserică nu se îngenunchiază oricând și oricum!

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt de Arhimandrit Ioanichie Bălan

Predică la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) - Părintele Ilie Cleopa

IMNUL ÎNVIERII de Mucenicul Valeriu Gafencu

Sfanta si Marea Sambata

BUNĂTATEA - între vorbire şi făptuire

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

Predică la Duminica a II-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) - a Sfântului Ioan Gură de Aur

Sâmbăta morților – Moșii de iarnă

Predică la duminica a XVII-a după Rusalii – a femeii cananeence și a stăruinței în rugăciune

IN MEMORIAM - ÎPS Bartolomeu Anania - Duminica a 32-a după Rusalii - a lui Zaheu

IN MEMORIAM - ÎPS Bartolomeu Anania - Duminica a 32-a după Rusalii - a lui Zaheu

Darwin, deschizător de drumuri înfundate.

Gheorghe Andrei Iustin Student anul III, Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul", Bucureşti.

Predică a Parintelui Cleopa Ilie la Duminica după Botezul Domnului (Despre propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu)

Părintele Patriarh Daniel – mesaj pastoral cu prilejul Anului Nou

Sfantul Stefan, primul diacon si martir al Bisericii

Cuvânt pastoral la praznicul Nașterii Domnului, 2020, al Înalt Preasfințitului Părinte Episcop Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

Pruncul dumnezeiesc – mângâierea creștinilor

† C i p r i a n

† C i p r i a n

Gheorghe Andrei Iustin
Student anul III, Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul", Bucureşti.