Bântuind printre amintiri

643. Portița cu suflet

2025-07-22T13:29:00.004+03:00

Când casa a fost vândută, ea și-a spus că nu-i mare lucru. Oricum nu o mai vizita prea des. Doar că, într-o zi, a primit o fotografie. În ea – mama ei și frații mamei zâmbeau lângă... ea. Portița. Era încă acolo. Neschimbată, de parcă ar fi așteptat pe cineva care nu mai vine. S-a uitat lung la poză și a spus cu voce tare: „Eu o vreau.” Nici nu știe cui i-a spus. Poate sieși, ca să fie sigură că se va ține de cuvânt. Mama a sunat, noii proprietari s-au mirat, iar ea s-a urcat în mașină și s-a dus după ea.

A ajuns în fața casei noi, cu etaj. A bătut la poartă, a întrebat frumos, a zâmbit... și a luat-o acasă, ca pe o regină pensionată. Sau, mai degrabă, ca pe o bătrânică simpatică și cumsecade, cu multe povești de spus.

Pentru ea, portița nu era doar o bucată de lemn. Era hotar și amintire, umbră și memorie. Era singurul lucru care mai rămăsese acolo, după ce oamenii plecaseră, casa fusese dărâmată și timpul trecuse nepăsător.

Portița de la casa bunicilor. Mică, ușor strâmbă, cu balamalele scârțâind când se deschidea. Dar ce sunet frumos avea acel scârțâit! Semăna cu un oftat vechi, de dor după cei petrecuți spre plecare. Ca al bunicii, în picioare, petrecându-ne cu ochii în lacrimi și șoptind: ”Dragii mei, o să-mi fie dor de voi!”

Nu era o poartă impunătoare, din fier forjat. Era doar o portiță de lemn, cu o bară în diagonală care trosnea ușor când o închideai. Simplitatea ei întregea frumusețea. Era prinsă între doi stâlpi bătrâni, care uitaseră de mult verticalitatea, dar nu și rostul: să vegheze.

Portița văzuse multe. Pași grăbiți, pași de duminică, pași de înmormântare. Ținuse piept vântului și plânsului. Scârțâise de bucurie când o mână mică o deschidea cu grijă, trântind-o apoi cu nesăbuință. Fusese martoră și confidentă.

Când casa nu a mai fost, când pământul s-a vândut și o vilă cu etaj a crescut în locul pridvorului plin de roade puse la uscat, portița a rămas. Modestă, sfidătoare și încăpățânată, a stat acolo ca o amintire care nu se lasă dusă.

Portița nu vorbește. Dar spune.

Spune despre drumuri care nu se închid niciodată. Despre oameni care pleacă, dar nu dispar. Despre rădăcini care nu cer pământ ca să crească. Despre viață, și despre cum nu poți merge înainte fără să duci cu tine ceea ce ai iubit.

Soțul ei a privit lemnul acela vechi și crăpat și n-a zis nimic. A oftat. Iar în limbajul lui, oftatul însemna: „Mă apuc de treabă, o să înțeleg pe parcurs de ce e așa importantă pentru tine.” A șlefuit-o, a întărit-o, a lăcuit-o. I-a redat demnitatea. Iar ea i-a pus din nou numărul 643 – semn că, dacă sufletul are o adresă, pe acolo e intrarea.

Acum portița stă între două camere. Nu mai desparte curtea de stradă, ci livingul de dormitor. Dar tot paznic e. Al memoriei. Al copilăriei. Al rădăcinilor.

În fiecare dimineață, când trece pe lângă ea, o atinge ușor cu vârful degetelor. Nu e vreo ceremonie. E doar un reflex. Ca un „bună dimineața” spus cuiva care a văzut-o crescând.

Uneori o privește și-și spune că poate e puțin nebună. Cine salvează o portiță? Cine o aduce în casă? Dar apoi își amintește ce spunea bunica, cu zâmbetul acela blând:

„Fiecare om are un lucru bun în el... Găsește-l și ține-te bine de el!”

Portița nu mai scârțâie. Dar e acolo. Și e de-ajuns.

Jurnalul din cutie

2025-07-22T10:32:00.003+03:00

Înfășurată în pătura ei moale, ghemuită în fotoliul comod de sub grindă, Eliza citea. Alesese colțul acela discret, care mirosea a timp, a ceai de mentă și a povești spuse în șoaptă.

Ziua aceea de iarnă o prinsese cotrobăind prin dulapul în care obișnuia să-și țină lucrurile „de suflet”. O cutie veche de carton, legată cu o sfoară de cânepă, stătea uitată într-un colț. Cutia nu atrăgea atenția cu nimic. Înăuntru, între scrisori, fotografii și câteva foi îngălbenite de timp, găsise un caiet vechi cu coperți tocite. Îl deschisese cu sfială, ca pe o ușă care nu i se cuvenea. Era jurnalul mamei. Într-un caiet fără linii, mama ei înghesuise niște poezii și niște cântece din timpurile când cânta în corul bisericii din sat înainte de-a pleca de-acasă. Mai la urma caietului, Eliza a descoperit câteva rânduri, scrise cu același scris ușor aplecat, cu litere mari și rotunde. A recunoscut scrisul mamei ei. Primul rând a lovit-o în plin: „Nu mi-am dorit copii.” Nu era o mărturisire dureroasă, ci una sinceră, scrisă într-o seară probabil grea, poate în tăcerea după un moment de singurătate.

Eliza nu se mai mira. Știa că mama ei nu era genul de femeie drăgăstoasă și tandră. Nu-i spusese „te iubesc” până pe la 40 de ani, dar dragostea ei se vedea în altfel de gesturi: în uniforma călcată și lăsată pe scaun, pregătită de cu seară, în mâncarea caldă lăsată pe aragaz, în sărutarea lăsată tăcut pe frunte când credea că Eliza doarme.

Acum, în liniștea casei, în prag de seară, Eliza citea din nou acele rânduri pe care le știa pe de rost. Și totuși, parcă azi le înțelegea mai altfel. „Mihai s-a supărat. A zis că am ucis un suflet. Și poate așa a fost. Dar eu... eu doar am vrut să fie mai bine. Pentru noi. Pentru copilul care va veni cândva.”

Ea era acel copil. Și venise. Într-un mijloc de ianuarie rece, într-un oraș care nu era al lor, străjuit de furnale înalte și întunecate și străbătut din timp în timp, ca de un fior, de zgura fierbinte vărsată din gălețile uriașe pe mormanul de steril de la intrarea în oraș.

Eliza atinse cu degetele pagina jurnalului, ca și cum ar fi mângâiat obrazul unei amintiri. Mama ei nu scrisese mult. Dar în câteva pagini apăreau toți anii aceia grei în care încercase să fie și mamă, și femeie, și soție, fără să aibă nicio rețetă pentru vreuna dintre ele.

Eliza își amintea perfect tăcerile ei. Acel fel în care Ileana clipea des când era obosită, acel „mmm” monosilabic când era tristă, acel „lasă, mamă, tu vezi de ale tale” rostit aproape șoptit când n-avea putere să explice nimic, acel fel încordat în care stătea cu picioarele întinse pe pat când croșeta, acel vârf al limbii odihnindu-se între buze când se concentra la ceva, exact ca bunica.

Dar mai presus de toate, își amintea privirea. Încă o putea simți în ceafă: grea de îngrijorări și plină de sensuri nerostite.

Și-o imagina la lumina palidă a unei lumânări pâlpâinde, aplecată peste caietul ei cu cântece și poezii dragi, ruptă de casa de la țară cu mama ei iubită, trăind alegerea de a se fi mutat la oraș, obosită și îngândurată, dorind să-și lase să curgă gândurile, ca și cum asta i-ar curăța toate vinovățiile.

Părinții ei nu-i oferiseră o copilărie perfectă. Nici nu-și dorise una. Îi oferiseră, în schimb, prezență, chiar și atunci când nu erau acolo. O prezență încăpățânată, muncită, modestă, dedicată.

Își întoarse privirea către fereastră. Fulgi mari și leneși cădeau ca niște tăceri peste oraș.

Închise jurnalul cu gest blând și îl așeză înapoi în cutie, peste celelalte amintiri: o poză cu mama tânără, cu un zâmbet reținut, o scrisoare în care Mihai îi spunea că „viața lor o să fie mai bună cândva, numa’ să țină tare amândoi”, o poezie pe care el i-o scrisese și i-o dedicase în prima lună când s-au cunoscut, poza cu tatăl lui Mihai militar, poza cu grupul de la biserică în care mama ei cu codițe împletite stătea chiar în față.

Se ridică din fotoliu și păși încet prin casă, cu pătură cu tot. Fiecare cameră părea să o absoarbă înapoi, ca un decor de teatru pregătit pentru o altă scenă. Într-un colț de bibliotecă, pe o poliță joasă, era un caiet cu copertă de pânză. Îl deschise instinctiv. Pe prima pagină scria cu litere mari, tremurate: „Eliza - Clasa I-a B”.

Zâmbi.

Apoi, fără să vrea, mintea i se scufundă înapoi, în anii de școală, în mirosul de cretă și sandviș cu margarină și parizer, în drumurile zilnice printre blocuri, în gălăgie și agitația de pe holurile școlii din timpul pauzelor, în grijile mici care păreau pe-atunci uriașe.

Rădăcini

2025-07-22T10:28:00.000+03:00

Era într-o iarnă rece, pe la mijlocul lui ianuarie. Când au început durerile, Ileana nici nu și-a dat seama ce se întâmplă.

Venise de la țară cu vreo șase ani în urmă să locuiască cu fratele tatălui ei, căsătorit la oraș cu o unguroaică trasă din ceangăi. A muncit din greu în primii ani, mai întâi la ”gostat”, cum numeau pe atunci gospodăriile agricole de stat. Apoi s-a calificat barmană și a început să muncească la un restaurant mare din oraș. I-a fost greu.

Avea doar patru clase primare. Școala care era chiar peste drum de casa ei de la țară fusese închisă și era părăsită, așa că trebuia să meargă preț de câteva poște peste deal, în satul vecin, Bădăcin. A aflat mai târziu că acolo își petrecuse mare parte din viață Iuliu Maniu. I-a plăcut să învețe, era mereu printre primii în clasă. În iarna când era în clasa a patra a nins mult. Se lupta cu nămeții să ajungă la școală și atunci s-a întâlnit cu un lup. Nici nu-și amintea cât a stat încremenită în loc până când lupul, probabil înduioșat de copila mică și firavă, sau poate deja sătul, și-a văzut de drum. Fata a rupt-o la fugă înapoi acasă și de atunci nu s-a mai întors la școală.

Mama ei, o femeie măruntă dar aprigă, cu șapte ani mai în vârstă decât bărbatul ei, se trăgea dintr-o familie înstărită. Cum era obiceiul pe vremea aceea, au vrut să o mărite la 17 ani. A refuzat. A vrut să se mărite din dragoste. Așa că a ajuns ”fată bătrână” și, când l-a cunoscut pe tânărul falnic ce-i dădea târcoale când avea vreo 25 de ani, n-a mai stat pe gânduri și s-au luat. Au făcut șase copii, din care trei au murit înainte de doi ani. Ileana era a doua la rând și singura fată. Își amintea de frații născuți după ea și cum s-au stins, în somn. Părinții eu s-au încreștinat când au venit niște baptiști în sat. Le muriseră copii și nu înțelegeau de ce. Poate asta o fi fost voia lui Dumnezeu! Era printre primele valuri de creștini neoprotestanți în țară, din câte își amintea Ileana, părinții ei se botezaseră printre primii din sat. Creadeau că așa Dumnezeu nu le va mai lua copiii și așa a fost. La șapte ani după Ileana și după trei frați dispăruți, s-a născut ultimul dintre frați. Și acesta a avut parte de încercări, dar a supraviețuit. Atunci mama Ilenei a suferit o operație și nu a mai putut face copii.

Ileana auzise în serile de clacă, la gura sobei, cam cum se întâmplă la facerea de copii. Dar încă nu se aștepta. Era prea devreme. Răcise spălând covoarele de sărbători, așa cum fusese obișnuită acasă: udate bine și frământate cu picioarele. Unde locuia acum, la oraș, aveau doar o cameră ponosită și înghesuită într-un loc numit de toți ”barăcile”. Fuseseră ridicate pentru oameni ca ei - veniți de la țară în căutarea unui rost. Nu aveau nici baie, nici bucătărie. Pentru cele necesare mergeau în fundul curții. Se spălau într-un lighean.

Junghiurile puternice au trezit-o din somn. Fusese agitată toată ziua, dar a pus totul pe seama oboselii. Șeful și colegii au trimis-o acasă în ziua aceea, dar n-a vrut să meargă. Știa că va putea sta acasă doar câteva luni după naștere și și-a dorit să meargă la muncă până în ultima zi.

Nu și-a dorit copii neapărat. Soțul ei își dorea foarte mult. A rămas însărcinată imediat ce s-au căsătorit. A întrerupt sarcina fără să-i ceară părerea, dar i-a spus mai târziu. S-a supărat tare pe ea. Cum să ucizi un suflet nenăscut? S-a întristat și ea puțin când i-a auzit părerea, dar a rămas neclintită: cum să aduci pe lume un copil în condițiile alea, cu toaletă în curte, ca acasă la țară? Doar venise la oraș pentru o viață mai bună! De atunci, ani la rând, de câte ori mergeau pe stradă și el vedea o familie cu copii mici îi reproșa: vezi?... așa ar fi fost și al nostru!

La poarta spitalului, în ger, Mihai aștepta sosirea copilului, cu gândul departe, acasă.

Orfan de tată, dispărut în război la Sevastopol, Mihai a crescut cu mama și doi frați. Rămasă văduvă, femeia nu s-a mai recăsătorit niciodată. Cine ar fi luat-o cu trei copii după ea? Dar nici nu și-a dorit. L-a iubit pe bărbatul ei. Începuseră o viață bună împreună. Construiau case. Dar nu luau bani, ci pământ. S-au vrut un fel de moșieri, chiar dacă erau țărani săraci. S-au priceput să muncească și au muncit. La intrarea în război, jumătate satul era al lor. Și bărbatul nu i s-a mai întors. Au zis că-i dispărut după un bombardament, când el se afla pe un vas de luptă. Dar nu i s-a găsit trupul, n-a avut ce să îngroape. Își făcea speranțe că a fost luat prizonier și se va întoarce. Nu s-a întors. Băiatul era născut între cei doi frați. Și-l amintea pe tatăl lui doar în uniforma militară, cum a coborât în curte din deal, cu ranița în spate, cum i-a strâns pe toți trei în brațe, cum și-a salutat nevasta de la distanță, că nu se cuvenea să se apropie prea tare de ea în fața copiilor! A scos din raniță câteva conserve. Aur curat. O duceau tare greu. Femeia, cu trei copii sub patru ani nu mai putea munci. Rațiile de război erau mici. Mihai le povestea mai târziu fetelor lui cum ajunseseră să cojească scoarță de pe copaci și o umezească în apă, ca să aibă ce mînca. Soldatul nu a stat mult acasă și, când a plecat, dus a fost. Mihai nu l-a mai văzut niciodată. Măcar le lăsase o poză cu el în uniforma de militar.

După război, mama lui a ajuns primăriță în sat. Au ales-o oamenii pentru că era puternică, pentru că se pricepea la toate, pentru că era gospodină și isteață. Dar, mai ales pentru că stăpânea jumătate de sat. A fost bine o vreme. Până a venit naționalizarea și le-a luat tot. Cam tot pe atunci au ajuns în sat niște adventiști să-și promoveze religia, așa că mama lui Mihai s-a făcut adventistă. Ba chiar a ajuns printre liderii bisericii. Oarecum din respect, oarecum de frica mamei, Mihai s-a botezat și el la 17 ani, dar nu i-a plăcut. Așa că a plecat de-acasă să stea cu fratele lui mai mare care se căsătorise de tânăr și locuia la Hunedoara. Se construia combinatul, așa că Mihai și-a găsit repede de lucru. S-a calificat ca zidar roșu și era mulțumit.

Într-o duminică, cu câțiva colegi de seama lui, s-au dus la Deva să bea o bere la restaurantul de la poalele cetății. Acolo lucra Ileana. Un an mai târziu s-au căsătorit și ea a rămas însărcinată imediat. Mihai s-a bucurat tare, dar când a văzut că burta nu crește a întrebat-o ce se întâmplă și ea i-a spus ce-a făcut. S-a supărat rău pe ea. Știa că le e greu, dar știa și că s-ar fi descurcat. Așa că a tot învinuit-o și a tot mustrat-o repetând mereu că el vrea un băiat, ca să aibă cu cine să joace fotbal.

Însă Ileana n-a mai rămas însărcinată trei ani. Așa că atunci când s-a întâmplat și-a zis fie ce-o fi! A dus greu sarcina. A slăbit îngrozitor. Cădea din picioare la muncă și au dus-o cu salvarea de două ori la spital. Medicii i-au spus că trebuie să întrerupă sarcina sau moare și ea și copilul. A refuzat. De două ori. Decât să mai audă reproșurile bărbatului ei s-a decis că mai bine moare. N-a murit. Acum abia trecuse de opt luni și-au trezit-o din somn durerile. Și-a trezit soțul și au pornit către spital. Se temea să nască acasă, la oraș spitalul îi era la îndemână.

Au ajuns și, surpriză: spitalul era în carantină. I-au urcat într-o salvare și au gonit spre cel mai apropiat oraș. Dar fata se grăbea să vină pe lume, aproape că s-a născut în salvare. S-a născut atunci, într-un oraș care nu-i aparținea, dar care avea să-i devină, peste ani, cămin.
Hunedoara. Un oraș de fier și furnale, plin de fum și oameni grăbiți, obosiți și încrâncenați, în care venirea ei pe lume s-a datorat unei carantine. Ea era prima. Un copil venit pe lume din teamă și multă vinovăție.

Până la doi ani, fata a crescut la țară, cu bunicii. De acolo i-a rămas o parte din suflet, care nici astăzi nu și-a cerut buletin de oraș. Când mama a venit s-o vadă, copila a respins-o. Nu o cunoștea. Nu o iubea. Și mama s-a supărat și-a luat-o acasă. De atunci, apropierea lor a fost mereu una construită cărămidă cu cărămidă, ca o casă fără plan, dar cu nevoie de adăpost. În luna nașterii fetei a căzut ca fulgerul un decret: avortul este interzis! Așa că, alăptând, Ileana nici nu și-a dat seama că e însărcinată din nou și n-a avut de ales, a mai născut o fată. După nașterea surorii ei cu un an mai mică, mama Ilenei și-a adus în casă o verișoară de la țară a soțului, care avea vreo 17 ani, să vadă de fete cât era ea la muncă. Întoarsă acasă într-o seară, vreun an mai târziu, a găsit fata plină de vânătăi, cu hăinuțele lipite de piele și pline de sânge. Îngrijitoarea o bătuse, zicând că a fost neascultătoare. A dat-o afară și a chemat-o pe soacra ei să aibă grijă de copile. Nu au trecut decât câteva zile și întorcându-se de la muncă, în seara aceea a găsit copila legată fedeleș de piciorul bufetului din bucătărie. Și-a trimis soacra acasă și a început din nou căutările. În satul ei, pe deal, peste drum de casa unei mătuși, era o șatră de țigani cărămidari. Mătușa i-a recomandat o fată cuminte și pe aceea a luat-o fată în casă. Fata a îngrijit copilele până cea mare a împlinit șase ani și-a mers la școală. Atunci s-a măritat și a plecat. Fetele au crescut singure, cu cheia la gât, ca cei mai mulți copii de la vremea aceea.

Te iubesc şi-atât!

2016-10-18T12:53:00.002+03:00

George Şovu, în declaraţia lui de dragoste, exprimă simţirile mele mai bine decât aş putea eu s-o fac:

Tu eşti dimineaţa albă care-şi lipeşte
trezirile reci şi moi de geam,
tresărindu-mi tăcut în perdele...
Tu eşti soarele cu fruntea fierbinte
stinsă într-un apus de nedesluşit,
Rostogolindu-şi visător chemările spre alte chemări...
Tu eşti noaptea cu iubiri necunoscute de nimeni înaintea mea,
care te stăpânesc

şi pe care-ncerc îngenunchiată s-o aleg în cuvinte...

Tu eşti tăria ce se ridică în copacii mei
şi le înfloreşte crengile,
în ciorchini grei de culoare
cu un zâmbet copilăresc.
Tu eşti cerul meu senin
spre care-mi întorc cu dragoste privirile,
în fiecare noapte când caut răspuns întrebărilor mele,
dincolo de fărâma de lună oprită în geam.....

.........................................................................................

de aceea, îndrăznesc şi-ţi spun că

te iubesc

cum iubeşte valul malul pe care se sparge în mii de picături spumoase

ca să-şi încheie glorios plimbarea-n larg...

te iubesc

cum iubeşte pasărea ramul pe care se-odihneşte

cât să-şi tragă sufletul, până pleacă iar spre zări senine...

te iubesc

cum iubeşte fereastra desenul îngheţat al iernii care poposeşte

cât să se facă adorat şi apoi îşi lasă admiratorii-n urmă şi pleacă...

te iubesc

cum iubeşte artistul pânza albă pe care o mângâie duios

ca să-şi verse preaplinul colorat de vise ne-mplinite...

te iubesc

cum iubeşte pruncul vocea mamei şi se răsfaţă în braţele ei calde

căutându-şi culcuş devenirii sale...

te iubesc

cum iubeşte pădurea vântul ce-o străbate smulgându-i oftat de plăcere

până la apus, când noaptea aşteaptă, liniştită, în tăcere...

te iubesc

cum iubeşte iarba dimineaţa ce-i aduce roua dătătoare de viaţă

că să-şi înceapă călătoria prin zi până-nserarea-i aduce odihna...

te iubesc

cum iubeşte tânărul viaţa, inspirând speranţa

până senectutea îi aduce ghioceii albi ai experienţei la tâmple...

te iubesc

cum iubeşte mama tresărirea din pântecul ei

despre care ştie că fiinţă fi-va, sânge din sângele ei...

te iubesc...

cum n-am iubit până la tine

eşti viaţa care curge-n mine

eşti soartă-mi şi destin,

mi-e bine...

îmi eşti... îţi sunt...

te iubesc şi-atât!

Cât la sută…. ne hotărâm siguri soarta?

2011-02-17T14:42:00.000+02:00

Uneori mi se pare că n-am nimic a face cu propria mea viaţă. Şi că privesc totul din afară ca un spectator curios. Nu prea înţeleg ce cu ce se mănâncă, parcă-mi vine mereu să „consult” un manual de funcţionare. Pe când să cred că am ieşit din „groapă” mă trezesc iar înapoi! Ca într-un cerc vicios. Şi acum mă întreb iar: cât la sută fac parte efectiv din propria-mi viaţă? Şi cât este doar iluzie?

Nici măcar nu mă cred mare filozof…. nu aştept răspunsuri savante! Nici măcar nu pot evada pentru că nu am unde să mă duc… Mă simt blocată în propria-mi fiinţă ca într-o haină prea strâmtă. Mi se pare totul superficial şi inutil. Ştiu ce ar spune un psihiatru: e doar depresia de primăvară! Yeah! Right! So what? Fie. Cu ce schimbă diagnosticul lucrurile?

Tot acolo sunt. Poate veni oricine să-mi spună că trebuie să ridic fruntea pentru că de acum drumul merge numai în sus. Pentru că nu mai cred în himere. Am picioarele adânc înfipte în pământ şi am lăsat norii mult deasupra capului meu. Chiar şi aşa simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu găsesc explicaţie. Pentru că nimic nu are sens. Mă trezesc că, după o viaţă de statistici, clasificări şi scheme nimic nu se mai încadrează nicăieri. Totul e anapoda.

Nici măcar nu caut vinovaţi. Nimeni nu e de vină. De ce ar fi? Nici măcar eu…. Ce vină am că m-am născut? N-am putut controla nici asta, cum nu pot controla nici ce se întâmplă acum şi nici plecarea mea de aici.

Ce e soarta? Dicţionarul nu mă mulţumeşte. Nu e răspunsul pe care îl aştept. Vreau adevărul. Unde să-l găsesc. Dar, oare, există pe undeva adevăr? Sau totul este relativ. Depinde din ce unghi priveşti lucrurile.

Gata! Am zis ce am avut de zis. Chiar şi asta e relativ: până la urmă nu am zis nimic.

În ce gaură neagră s-a ascuns optimismul? Unde sunt motivele pentru care ar trebuie să mă declar mulţumitoare? Realitatea e aşa cum e. Şi nu-mi place cum e. Frustrant este că nu pot face nimic să o schimb.

Cât la sută fac parte efectiv din propria mea viaţă? Şi cât la sută este decis de altcineva? De cine? De ce?

Vârtej

2010-04-29T10:58:00.000+03:00

Hai să-i spunem o reprezentare grafică a sufletului meu…

De ce? Pentru că ai stârnit o furtună acolo unde eu credeam de multă vreme că e „teren arid”. Ştiu, există şi furtuni în deşert, dar, cu mine sigur nu e cazul.

Mă gândesc mereu la tine. Adică în tot timpul când nu eşti lângă mine şi chiar în timpul când eşti lângă mine, asta pentru că aş vrea să-ţi transmit gândul meu curat, fără să-l las să se piardă în cuvinte.

Am atâtea pe cap, s-au adunat atâtea, dar chiar când mă simt pierdută în hăţişul lor, te simt aproape, de parcă ai fi cu mine.

Stranie senzaţie!

Şi atunci când te aştept (adică acum…) erupe din mine un sentiment de panică: oare mai vine, oare se gândeşte la mine, oare mă mai vrea?

Nu mă critica. E timpul prea scurt spre a mă fi obişnuit cu tine, încă trăiesc cu teama de a te putea pierde.

Vreau să scriu… să-ţi scriu… până arunc afară tot ce simt… Sunt atât de încărcată cu toate… iar când îţi scriu mă liniştesc… nu mai există nimic în afară de tine şi de mine.

Bănuiesc că aştepţi răspuns la o întrebare. Ador scrisorelele, bileţelele, răvăşelele… pentru că pot să-ţi spun tot fără să fiu nevoită să mă… bâlbâi sub privirea ta.

Dacă te iubesc? Grea întrebare. Un „da” hotărât la întrebarea asta însemna totul. Nu, nu mă pot pronunţa încă. Dacă teama ca relaţia noastră să nu-ţi facă rău vine din iubire, atunci da, te iubesc. Dacă doresc să fii mereu lângă mine, să te ţin în braţe vine din iubire, atunci, da, te iubesc. Dacă reuşeşti, cu pasiunea tinereţii tale, să mă duci pe tărâmuri de visuri împlinite şi atunci îmi vine să strig, să mă audă toată lumea „tu eşti dragostea mea”, atunci, da, se cheamă că te iubesc.

Uneori o fărâmă de gând încearcă să-şi facă loc şi să răzbească la lumină şi el seamănă cu o întrebare: ştii ce faci? Dar alte gânduri îl înăbuşă sub o stivă de argumente că „da, fac bine ce fac”. Merg cu nădejde şi hotărâre înainte fără nici o reţinere. Uneori simt cum raţiunea-mi pune frână, dar sufletul zâmbeşte. Înseamnă că e O.K.

Însă, te rog tu să fii la fel ca până acum, nu mă dezamăgi. Trebuie să discutăm, să punem la punct amănuntele, am intrat cam forţat în „rodaj” şi mi-e teamă să nu ne blocăm motoarele. Nu ni s-a dat prea mult timp de gândire şi de acum suntem noi.

Te simţi în stare să iei viaţa de piept şi să dai cu ea de pământ?

Dragostea, ce e ea? Poate îi vom da noi definiţia.

De ziua mamei

2010-03-12T07:46:00.002+02:00

Chiar dacă a trecut, ne bucurăm mereu când copiii ne cântă!

Sărbătorile vin.....

2009-12-22T07:38:00.003+02:00

Cea mai frumoasă perioadă a anului! Pentru mine.
Serbările copilaşilor, costume din epoci biblice, felicitări idilice cu căsuţe înzăpezite şi luminiţe la ferestre, mirosul de pădure adus de brad în case, aromele de cozonaci şi sărmăluţe, toate mă duc cu gândul la Cel care a venit, de bunăvoia, acum 2000 de ani pentru scoate lumea din robia păcatului.
Bucurie, colinde, zâmbete pe feţele tuturor, daruri şi dragoste, asta înseamnă pentru mine sărbătoarea Crăciunului.
Un an greu, de lupte mari, de lipsuri şi mai mari, vine parcă acum să-şi ceară scuze şi să ne dea zăpadă pentru sanie, bucuria unui Crăciun alb, vis împlinit al tuturor copiilor şi nu numai a lor. După toate farsele acestui an, după toate jocurile politice la care am asistat neputincioşi, parcă simt aşa, o descătuşare... parcă-mi vine să respir liber şi să spun: ce-a fost mai greu, a trecut. Să dea Dumnezeu.
Tuturor celor care mi-aţi trecut pragul în acest an şi nu prea înţeleg cum se face pentru că am stat mult timp deoparte.... tuturor vă urez un An nou muuuuult mai bun şi mai îmbelşugat, mai plin de pace în suflete, în inimi, în familii şi în buzunare. Şi să aveţi căldură-n case de aceste sărbători minunate în care parcă legătura cu Dumnezeu se înoieşte în fiecare an. Bilanţul să vă fie pozitiv şi planurile pentru anul care vine mari. Pentru că, ştiţi cum se spune: cine nu-şi face planuri nu împlineşte nimic, cine-şi face planuri, chiar dacă nu le împlineşte toate, merge înainte. Vă doresc să mergeţi înainte şi umblarea voastră să vă fie curată şi biruitoare.
La mulţi ani, Lia, Quasi, Daniel, Andreea D, Fratele, VerSdinCer, Claudiu N, Florentina, Sorina, Mărguţa, Beth, Evelina, Rodica, Claudia, Diana, Vindecătoru, C ălătorru, Ciprian, Valentina, Stargates.... iar cei pe care i-am omis, trageţi-mă de urechi să vă trec! :)

Bunicul

2009-05-28T11:18:00.004+03:00

Vară. Soare canicular. Curtea bunicilor. Noi, cocoţate pe o grămadă de lemne, ne luăm micul dejun: legume proaspăt culese din grădină lângă nelipsita felie de pâine cu untură.
Mâncăm în linişte, privind în jur la găinile care ciugulesc cuminţi boabele abia aruncate de bunica. Încă îşi mai ţine poalele şorţului cu o mână iar cu cealaltă aruncă boabe găinilor. Ele aleargă bucuroase, ciripind fericite şi dau roată în jurul ei să apuce cât mai multe boabe. Câinele stă tolănit la umbra căsuţei lui, legat în lanţ, ca să nu sară la găini. Se aude grohăitul de satisfacţie al porcilor abia hrăniţi iar de undeva, de departe un cocoş îşi anunţă existenţa şi câinii de prin curţi îşi mai dau câte un mesaj unul altuia că a mai trecut cineva pe uliţă. În târnaţ, bunicul se bărbiereşte. Îi urmărim atente ritualul obişnuit: îşi cară oglinda şi-o agaţă în cui, la lumină, la înălţimea potrivită, îşi aduce ligheanul cu apa încălzită, săpunul, pămătuful şi briciul pe care nu uită să-l treacă de câteva ori, cu mişcări leneşe şi atente, peste cureaua de ascuţit. Apoi îşi umple barba aspră de spumă albă, ca frişca bătută din smântâna proaspătă a bunicii şi o freacă bine de obraz ca să-l înmoaie. Ia apoi briciul şi-l trece tacticos şi lin peste obraz, lăsând în urmă brazde de piele curată. Terminând, îşi spală pămătuful trecându-l prin apa din lighean şi scuturându-l bine. Când dă să-şi clătească obrazul, se dezlănţuie în curte iadul. Cotcodăcit de găini înspăimântate, mâţa miorlăind şi câinele lătrând de zor ne lasă cu îmbucătura neînghiţită şi gura căscată. Ce s-a întâmplat? Pisica şi-a permis să treacă prin faţa câinelui care stătea paşnic, tolănit la umbra căsuţei lui. Bunicul râde de uimirea noastră, îşi şterge obrazul şi ne spune: „Haideţi, dragele bunicului, să vă spun de ce nu se înţeleg câinele cu pisica. Voi ştiţi de unde a început cearta dintre ei?” Bineînţeles că nu ştiam. Aşa că s-a aşezat pe un butuc din curte, ne-a luat lângă el şi a început să ne povestească.
„La începutul timpului, toate animalele locuiau în casa omului. Câinele şi pisica erau prieteni. Dar omului i s-au născut copii şi s-a înţeles cu nevasta lui să mai scoată afară din animale. Însă, nu se puteau pune de acord pe care să îl dea afară. Nevasta susţinea că pisica e bună în casa omului pentru că e curată şi prinde şoareci, iar bărbatul spunea că prietenul lui de vânătoare şi paznicul locuinţei, câinele, nu ar fi trebuit scos afară şi expus intemperiilor, pentru că era un animal credincios. Aşa că şi-au propus un test: vor duce cele două animale departe de casă şi le vor lăsa acolo, dincolo de râu. Cel care se va întoarce primul acasă, va rămâne înăuntru iar celuilalt i se va găsi un loc în curte. Zis şi făcut: au luat animalele şi le-au trecut râul şi lăsându-le acolo, s-au întors acasă să aştepte. Pisica ştiindu-se slabă înotătoare, s-a … pisicit pe lângă câine zicându-i: până acum am fost prieteni, de ce să ne stricăm prietenia…. rrrrrrr…. Hai să ne întoarcem împreună acasă…. rrrrrrr…. Uite, eu nu ştiu să înot, aşa că tu mă vei purta pe spatele tău până pe celălalt mal şi de acolo vom merge împreună acasă…. rrrrrr…. Ce zici? Ce să zică, bietul câine? Că e de acord…. Poate de atunci a apărut expresia „a pus botul” când te referi la cineva care este naiv! Aşa că bietul nostru câine a luat pisica în spate, a dus-o pe celălalt mal şi când au ajuns acolo, şmechera a ţâşnit pe mal şi a rupt-o la fugă, odihnită şi uscată, ajungând, evident, înaintea bietului câine în curte. Până s-a scuturat de apă, până şi-a întins picioarele, până şi-a tras sufletul după înotul obositor, pisica ajunsese deja si se freca linguşitoare de picioarele stăpânei, ştiind că-şi atinsese scopul: acela de a dormi în continuare cu stăpânii în casă. Iar bietul câine stă şi azi afară, legat în lanţ, păzind curtea şi pe noi, iar ori de câte ori are ocazia şi prinde pisica o fugăreşte ca s-o smotocească pentru că l-a minţit şi l-a înşelat ca o perfidă ce e. aşa că, dragele moşului, nu mai fiţi supărate pe câine când fugăreşte pisica prin curte, pentru că acum ştiţi de ce o face!”
Acestea fiind zise, bunicul se ridică şi se apucă să-şi strângă lucrurile din târnaţ, îşi goli ligheanul şi-l spălă, îşi duse oglinda la loc în casă cu un aer satisfăcut şi zâmbind în barbă, privind la noi cu coada ochiului. Noi, uimite de cele auzite aveam o expresie de mirare neprefăcută, pe jumătate amuzate şi uimite de isteţimea pisicii, iar pe jumătate înduioşate de povestea „tristă” a bietului câine naiv. Ce e sigur, e că de atunci nu am mai privit niciodată cu aceiaşi ochi nici pisica, nici câinele. Iar pe bunicul ni-l amintim mereu ca pe bărbatul falnic şi drept ca bradul pe care-l aducea iarna din pădure, puternic şi spătos şi cu aerul acela uşor amuzat, zâmbind în sinea lui de naivitatea noastră.

Amintiri din... copilăria fiului meu

2009-05-17T11:23:00.003+03:00

Printr-o întâmplare am descoperit prin casă un carneţel vechi de peste 20 de ani. Am strâns acolo câteva poezii pe care le-am folosit de-a lungul a 20 de ani, pentru a-mi învăţa toţii copiii să vorbească corect.
Pe când fiul meu era mic, am găsit aceste poezii afişate pe peretele unei grădiniţe din oraşul meu şi le-am copiat în carneţelul meu ca să le am şi eu. Eu le-am numit poezii de dicţie. Iată-le:

Iepuraşul meu de pluş

Tare-i necăjit, că uite:

A-mplinit un an acuş’

Şi nu are nici un dinte.

.............................

Azi pisica mea e tristă

Că nu are o batistă

Să-şi şteargă cu ea mustaţa

Că i-a murdărit-o raţa.

Pisicuţo, stai niţel!

Îţi dau eu un prosopel,

Dar, până mă-ntorc cu el,

Ai grijă de şoricel!

...........................

Tic-pitic găseşte-n lac

Ierburi bune pentru leac

Şi-n cămară le agaţă

(Nu le ţine reci la gheaţă).

..............................

Tam-Tamtam hipopotam

S-a-ngrăşat un kilogram

De la pâine cu salam.

Tam-Tamtam cel dolofan

A spart cana şi-un pahar.

...............................

Pisicel a spus: „Nu vreau

Lapte dulce să mai beau.

Merg la frigider să-mi iau

Un iaurt cu zahăr. Miau!”

................................

Năsturelul cel frumos

La rochiţă eu mi-l cos.

Vrei să-nveţi şi tu să coşi

Năsturei aşa frumoşi?

.............................

Eu un brad îţi desenez

Şi cu verde-l colorez.

Tu o floare-mi desenezi

Şi cu roz mi-o colorezi.

...............................

Uite-o poză cu un peşte.

Veronica o lipeşte.

Şi o poză cu trei peşti

Îţi dau ţie să lipeşti.

..............................

Pui de pernă, mic, de puf,

Vino după ce fac baie

Pe salteaua mea de paie

Să te joci cu mine! Buf!

..................................

Ştiu un urs de catifea

Care nu ştiu ce avea

Cu o ceaşcă de cafea:

Toată ziua o lovea!

...............................

Un covor, pe coridor,

Ţipă la aspirator.

Toată ziua ţipă dacă

Nu-l mai baţi puţin să tacă!

...................................

- Moş Martin, te lingi pe bot?

Bei un butoiaş cu bere?

- Ba eu beau compot de pere

Cu lămâie, dacă pot!

.............................

Are puiul de canar

Un sirop de tuse-amar

Şi un termometru mare.

Dar, temperatură n-are!

.................................

Îl cunoaşteţi? El e Ham,

Căţeluşul năzdrăvan.

A-mplinit abia un an

Şi vorbeşte: ham, ham, ham.

Ce căţel deştept mai am!

...................................

Două raţe, sub un fag

Ce mai gălăgie fac!

C-au găsit un rac în lac

Şi mărgele în şirag.

.............................

Ursuleţ găseşte-o fragă

Şi nu ştie ce să facă.

O să-i placă…. n-o să-i placă…

S-o mai lase… s-o culeagă…

..................................

Ursuleţ şi Ursufleţ

Au mâncare-n săculeţ.

Ursuleţ a scos budinci

Ursufleţ a scos vreo cinci

Ouă fierte şi fierbinţi.

..................................

Pisicel în spate cară

Doi saci mari pe după gât

Că vor puii lui, la gară

Să mănânce nu ştiu cât….

...................................

Trei găini şi-au pus în gând

Să gătească trei gogoşi

Să le dea la masă când

Vin acasă trei cocoşi.

....................................

Azi îmi repara un unchi

Zmeul mare în triunghi

Când l-a apucat un junghi

Dintr-odată la genunchi.

.....................................

Ştiu doi fraţi, doi melci pribegi

Tare moi şi tare blegi.

Niciodată nu sunt treji,

Dar ei cred că sunt viteji!

......................................

Chiţ Chichiţ pe două ghete

Are două etichete.

Pe cea stângă scrie „gheată”

Pe cea dreaptă „descheiată”.

.......................................

Plânge lângă geam Lucica.

Plânge c-a pierdut mărgica

Şi-a lăsat-o-n frig şi ger

Printre fulgi căzuţi din cer.

....................................

În cuptor sunt cinci budinci.

Pisicel, să nu le lingi!

Şi cârnaţi sunt tot vreo cinci.

Pisicel, să nu-i atingi!

...............................

E bolnavă păpuşica.

Singurică să n-o laşi!

Fă-i un ceai de tei, Lucica,

Dacă te pricepi să-i faci.

.................................

Trenuleţul Mărăcine

S-a rostogolit pe şine (aici fiul meu spunea mereu: s-a rogostolit.... )

Şi-acum plânge de ruşine:

„Cine mă ridică, cine?”

...............................

Cocoşeii-s răguşiţi

C-au mâncat cartofi prăjiţi.

Prea-s fierbinţi şi plini de coji

Şi seminţe de la moşi.

..................................

Într-un lift, pe covoraş

Plânge-un pui de iepuraş.

Plânge că n-are curaj

Să se urce la etaj.

..................................

O cămilă cu cocoaşă

Tare-i rea şi nărăvaşă.

Nu vrea strugurii cu coajă.

Vrea numai să facă plajă.

......................................

Şapte porci aşteaptă-n şir

Şapte saci umpluţi cu jir

Şapte ghinde de stejar

Şi felii de gogoşar.

..................................

Dacă fac un singur pas

Pot să prind un fluturaş

Dar de ce să-l prind? Îl las

Că e mic şi drăgălaş.

................................

Vine, vine, pe Siret

Un pantof fără şiret

Şi în el găseşti un peşte

Care-ţi spune o poveste.

...............................

Vezi ce are Pisicel?

Are ceai de muşeţel

Şi friptură de purcel

Învelită-n şerveţel.

.................................

Spune puiul: cip, cip, cip,

Dacă vine Radu ţip!

Că mă bate şi mă-nţeapă

Şi-mi aruncă coji de ceapă.

.......................................

Cuţu ţine-n dinţi o plasă

Cu fasole şi verdeaţă

Şi ţelină din piaţă.

Ţi le duce şi acasă

Dacă-i faci şi lui, din oase

Supe calde şi gustoase

Că s-a săturat de ros

Oase goale, fără sos!

..................................

Ursuleţ şi Ursufleţ

Mure coapte au cules.

Dar, de ce plângi, Ursuleţ?

A! Acum am înţeles!

Te-ai pătat pe şorţuleţ.

Nu se pretind nişte... valori, sunt câteva poezioare care ajută dicţiei copilaşilor şi nea muză şi pe noi, părinţii mai puţin snobi!

Delectaţi-vă cu ele în timp ce vă învăţaţi copiii să distingă între ghi şi chi, între ş şi j....

Dacă aş avea capuri galbene, aş pune aici unul!

Răsfoind file de jurnal… 3

2009-05-13T11:12:00.002+03:00

2 mai 1983
Dragă Monica,
Am atâtea să-ţi povestesc de nici nu ştiu de unde să încep! Abia am puţin răgaz să-ţi scriu, abia au plecat de aici câţiva prieteni de pahar de-ai lui taică-meu şi mi-au lăsat dezastru în casă, aşa că nu ştiu de ce anume să mă apuc întâi. Mă frământă gândul că stă să plouă aşa că nu ştiu dacă se va ţine carnavalul deseară. M-am tăiat rău la un deget aşa că acum mi-e amorţit, noroc că-i la mâna stângă.
Dac-ai şti ce singură mă simt! Soră-mea a fost la film cu prietenele ei şi eu – singură! Mă bate gândul să mă încreţesc. Orice, numai să scap de mutra asta ponosită! Iar sar de la una la alta fără noimă ca să apuc să ţi le spun pe toate. Chiar acum a venit soră-mea şi mi-a zis că nu se ţine carnavalul. Eram sigură! Lucrurile bune ori nu durează ori nu se ţin deloc! Acum mă bate la cap să-i spun cum se face laptele din praf…. Ce mă enervează! Nici atâta nu ştie! Aşa rău ne înţelegem câteodată… nimic nu înţelege, parcă ar fi băiat! De aia te-am ales pe tine confidenta mea. Mi-a adus azi o ciocolată să mă îmbuneze pentru că a plecat la film fără mine. Am urmărit la tv un program umoristic şi mi-au mai trecut gândurile negre. Mi-e tare somn, o să dorm un pic. Am să revin.
Am revenit. În timp ce dormeam s-a întors prietenul lui tata, Ghiţă. Mi-a pus mâna pe cap şi m-am trezit, ca Frumoasa adormită. A vorbit vrute şi nevrute, cum că ce rău îi pare că s-a însurat, că n-ar vrea, etc. nu ştiu dacă ar fi bine să-ţi spun, dar la un moment dat, cum stăteam aşa, întinsă, s-a aplecat şi m-a sărutat. A zis că sunt dulce. Nu e adevărat, aşa e?

3.05.83
Prima oră am avut mate. N-am ştiut nimic. Ne-a adus lucrările le geome, am luat 7, m-am scos, nu? Am fost pe afară după-masă şi m-am plictisit.

5.05.83
Azi am dat lucrare la baze şi am copiat tot. Sper să-mi înţelegi scrisul că în clasă miroase îngrozitor a spirt şi tu ştii că nu suport porcăria asta de miros. Mă doare capul din cauza lui. Parcă sunt acasă după ce se bărbiereşte tata! I-am tot spus să-şi ia un after shave că spirtul acesta îmi scoate pete peste tot, dar vezi să nu…!
Ne-au spus că la ora de agro ieşim în parc, ar fi fain dar e cam rece.
Am fost şi în parc. După ore am rămas la curăţenie cu Crist. Îi zic aşa pentru că-i place.
Uf! Abia am intrat în casă. Am umblat după şcoală tot oraşul că m-a trimis mama de acolo-acolo de mi-am tocit tocurile la pantofi! Mi-am luat DEX-ul. Am dat 63 de lei pe el. O să-mi fie de mare folos. Fir-ar să fie că mi-a fugit firul de la ciorapi şi nu ştiu dacă-l mai pot repara!
Te-am dat Monicăi adevărate şi te-a citit. Îmi place tare mult de ea. Avem aproape acelaşi fel de a fi. Şi ea e retrasă şi cuminte, ca şi mine.
După-masă am ieşit în curtea şcolii şi am jucat tenis la perete până la epuizare. Cred că mâine n-am să scriu pentru că vei fi la Monica, să te citească, sper să nu te superi. Bine?
Salut!

5.05.83
Dragă Monica,
Astă-seară nu am atâtea să-ţi spun, doar un singur lucru: acela că l-am văzut pe faimosul R. mă vei întreba cum vorbesc aşa. Simplu! Dragul de el, nici nu l-am văzut când a venit în curte, doar am auzit pe cineva strigându-l. când m-am întors, s-a făcut că nu mă cunoaşte. El, pentru care mă perpelesc atât, s-a făcut că nu mă cunoaşte. Frumos din partea lui! Doar odată mi-am întâlnit privirea lui dar am întors capul. Cum de ce? Pentru că am şi eu mândria mea! Nu mă crezi? Ştiu de ce. Pentru că, până acum n-am prea arătat asta. M-am milogit de el ca de Dumnezeu (dacă ar exista!) când a spus că s-a terminat totul între noi, numai nu m-am târât pe jos ca să-l implor să-mi spună de ce….
În sfârşit, cred că am terminat-o cu el! Am încheiat acest capitol umilitor. Şi îmi promit mie că n-am să mai fac greşeala să mă las călcată în picioare. De nimeni. Niciodată! Am zis!
Era să uit: mi-au scris prietenii mei de la ţară. Poate dau o fugă la Paşti până la ei, cu ai mei.
Şi acum te las. Imaginea idolului mei păleşte pe zi ce trece, aşa că am tot mai multă putere să mă concentrez asupra examenului care mă aşteaptă. Să ştii că mi-a trecut astenia. Foarte bine! Voi deveni mai realistă. Viaţa înseamnă mai mult decât eşecuri şi dezamăgiri. Draga mea, te-am plictisit destul cu lamentările mele. Ştiu că nu-ţi vine să crezi, pentru că m-ai cunoscut o plângăcioasă.
Te pup.

Notă de final:

Monica, colega care şi-a împrumutat numele jurnalului, a intrat la Facultate în Cluj şi apoi s-a căsătorit acolo. Cele două prietene au ţinut legătura câţiva ani, chiar şi după ce s-au căsătorit. Apoi legătura s-a întrerupt.
Cea numită Crist este Cristina, altă bună prietenă. A terminat medicina la Cluj. A devenit medic.
Ghiţă, prietenul tatei, a alunecat pe panta alcoolului şi a sfârşit ucis într-o încăierare lăsând orfani doi băieţi.
Cu R. este o poveste mai lungă, promit să revin asupra ei. După 12 ani....

Răsfoind file de jurnal… 2

2009-05-12T18:15:00.000+03:00

1 mai 1983

Dragul meu jurnal, nu mai merge aşa! Cred că de acum mă voi adresa ţie ca unei prietene. Şi pentru că prietena mea cea mai bună este Monica, am să-ţi spun Monica. Aşa că:

Dragă Monica,

Azi e duminică şi, pur şi simplu, nu ştiu unde să mai ies din oraşul acesta sufocant. Acum am terminat de citit „Jurnalul Annei Frank” şi-am rămas cu o melancolie cam pronunţată. A! Era să uit: l-am visat azi noapte pe R. a fost întregul timp petrecut împreună concentrat într-un vis. Să-ţi spun cum era. Se făcea că m-a trimis mama după nu ştiu ce cumpărături. L-am întâlnit pe el şi am intrat în vorbă. M-a luat de mână şi ne-am plimbat. Am ajuns în curtea şcolii. Acolo se uitau toţi miraţi după noi. Pe urmă s-au obişnuit şi nu ne-au mai dat atenţie. Am plecat de acolo şi nu mai ştiu pe unde eram când mi-a dat drumul de mână. A plecat şi eu mă uitam după el cum se făcea tot mai mic, până a dispărut, ca măgaru-n ceaţă (că-mi arde acum şi de glume). După mine, interpretarea e cam aşa: l-am întâlnit din întâmplare (la ziua Cristinei - la care nu voia să vină, dar a apărut până la urmă), apoi plimbările, adică timpul pe care l-am petrecut împreună, zilele în care ne întâlneam şi lucram la chimie, apoi îşi lua un rămas bun atât de duios, el spunea că îi e atât de greu să se despartă de mine, eu nu-l mai lăsam să plece, apoi au venit zilele din curtea şcolii în care se făcea că nu mă mai cunoaşte şi îmi sfâşia inima. Mi se umplu şi acum ochii de lacrimi când îmi amintesc acele zile. Clocotea în mine furia fără nici o putinţă de a mă calma! Nu ştiu cum pot fi băieţii ăştia aşa! După ce-ţi spun: „Pot să-ţi spun că te iubesc” (vorbele lui pe care nu le voi uita niciodată şi la auzul cărora am rămas „perplexă”), îşi petrec atâta timp cu tine şi apoi te aruncă de parcă ai fi o haină uzată de prea multă folosire. Nu am talente de scriitor, dar în cazul meu comparaţia asta este cât se poate de potrivită. Tu, care îmi cunoşti toate frământările sufleteşti, ce mă sfătuieşti să fac? Acum am nevoie de sprijin, mă aflu într-o perioadă crucială a vieţii, sunt conştientă de asta, dar nu ştiu cum mă voi descurca. Şi câtă nevoie aveam de sprijinul lui! Şi câtă încredere am avut în el! Vai! Dacă n-ar fi venit la ziua Cristinei, ce bine ar fi fost! Ba, n-ar fi fost bine deloc! Ba, ar fi fost mai bine…. Nici eu nu mai ştiu cum ar fi fost mai bine! Nu mai sunt stăpâna inimii şi a sufletului meu. Cu atât mai puţin, a gândurilor mele. Toate îmi sunt acaparate de el, toate îi aparţin lui şi el habar n-are de asta şi, chiar dacă ar avea habar, tot puţin i-ar păsa. Singura dorinţă a mea, mai presus de toate, este aceea ca el să se întoarcă în drumul meu. Dar el a plecat şi mi-a lăsat toate astea pe cap fără nici o mustrare de conştiinţă. Nu-i aşa că te plictisesc? Ce te interesează pe tine toate nimicurile astea care rod sufletul unei fete de 16 ani? Aşa cum nu-l interesează nici pe el. n-are de unde ştii. Toţi băieţii au suflet de piatră şi asta nu o pot înmuia nici cele mai calde şi sincere sentimente. Iartă-mi exprimarea cam nelalocul ei, dar a dat soră-mea drumul la muzică şi mă bruiază. N-ai să poţi înţelege nimic din scrisorile mele din cauza scrisului şi datorită exprimării nu prea corecte. Ca să revin la ale mele, nu mă mir că nu-l mai interesez. Pe băieţi îi interesează doar aspectul şi, cum acesta e un capitol la care nu stau prea bine, ba deloc bine, nu mă mai mir că nu vrea să mai ştie de mine! Numai atunci când i se vorbeşte de mine întoarce capul în altă parte. Şi acum mă frige privirea lui de duminica trecută. De atunci o port în mine fără putinţa de a mă debarasa de ea. Când am trecut pe lângă el s-a uitat cu ochii ăia albaştri la mine de mi-a venit să intru în pământ de ruşine că arăt aşa cum arăt…. Chiar acum oglinda e în faţa mea şi îmi vine să o sparg. Uneori mă gândesc că viaţa are şi bune şi rele şi ar trebui să mă mulţumesc cu ce mi-a dat natura. Nu Dumnezeu, că niciodată nu voi crede în ceva sau cineva care stă undeva deasupra şi priveşte suveran la noi. Am hotărât: voi fi mereu o antireligioasă convinsă, fără frică de „cel de sus”. R., care înjură toată săptămâna şi duminica merge la biserică, se poate crede mai bun ca mine, dar uite ce e în stare să facă! Îmi vine să râd până la lacrimi! Politica “socialistă” şi religia: termenii mei favoriţi. Îmi doresc mai bine să trăiesc în pădure decât între oameni religioşi sau activişti de partid. Cu toţii au creierele spălate de ideologii şi fanatisme! Porcării. Programe care slăvesc partidul comunist şi pe conducătorul lui iubit! Norocul lor că sunt prea mică să mă iau de piept cu ei, aşa că le ţin pentru mine. Tu mi le suporţi pe toate şi nu spui nimănui. Vezi, de aşa o prietenă aveam eu nevoie! Te las pentru azi, ai auzit destule!

P.S. Am fost la pădure şi mă dor picioarele de mor! Măcar nu mă mai gândesc la R. şi tot e o realizare.

Răsfoind file de jurnal…

2009-05-06T09:32:00.001+03:00

Am primit şi eu un carneţel de la Neli şi încă nu ştiu la ce îl voi folosi. Poate va fi un al doilea jurnal… sau nu… cine ştie?
26.03.83
am fost la Cristina. Ne-am întâlnit cu tipul care ne făcuse pozele la cascadă. Abia aştept să le văd. L-am văzut şi pe R. era cu o tipă.
27.03.83
şcoală. Ora de agro. Îl ascultă pe Cristi. Băieţii îi fac galerie dar el nu ştie mai nimic. ieri, la ora de chimie, am făcut experienţe. Chestii cu albuş de ou, NaOH şi CuSO4. cui nu-i ieşea primea 4. eu cu Simi am pus cât scria în reţetă dar ne-a ieşit brun în loc de violet. Am repetat experienţa fără să mai încălzim albumina şi am scăpat ca prin urechile acului de 4. acum suntem la ora de informare politică şi n-am chef să scriu, aşa că mâzgălesc carneţelul acesta. Floarea de pe pupitru, pe care mi-a dat-o Monica ieri, mai miroase şi acum a căpşuni. Ea a zis că e ananas sălbatic. Ni se dictează despre nuş’ ce plenară şi despre munca ideologică marxist-leninistă. Acum începe al 3-lea punct: MAN a analizat proiectele şi decretele din domeniul agriculturii şi zootehniei! N-am de gând să mă fac agricultor. Dacă tre’ să dau diferenţe la treaptă, ce mă fac?
28.03.83
pauza dinaintea orei de biologie. Nu mi-am învăţat nimic. Ne tot completăm unul altuia caietele de amintiri, că se gată anul acuşica. Până la 6 trebuie să-mi învăţ la chimie ca să pot merge la spectacol. Nu ştiu să rezolv problema. Iar sar de la una la alta fără să-mi termin ideile. Am un cap greu, ca de plumb. Tot felul de idei şi de dureri îmi trec prin el. azi la germană am învăţat despre proverbe. Era unul care mi-a amintit de R: „Ce-i prea mult, nu-i sănătos!” cred că mai ţin la el, deşi mi-am zis de multe ori că nu mai are rost. Îmi tot doresc să-l văd, dar când îl văd parcă aş vrea să nu-l mai văd. Dacă ar şti el în ce stare sunt…. Naiba ştie de ce, dar de când l-am cunoscut, m-am schimbat total. Am devenit o melancolică visătoare de toată greaţa! La ora de fizică era să iau un fasconal, dar m-am abţinut. Nu ştiu de ce mi-au slăbit în halul acesta nervii… de fapt o ştie bravul meu jurnal… a devenit caiet de confesiuni. Dacă R. nu mai e lângă mine, cui să mă confesez? Poate peste câţiva ani, când voi citi aceste rânduri voi râde la gândul că am avut şi eu cândva 16 ani şi atâtea „griji”. Acum mi se par infernale, deşi nu e chiar aşa. Mă frământă gândul la examen, apoi din nou mă întorc la R. ce nasol e să te gândeşti mereu la aceeaşi persoană, mai ales când ştii că ei nu-i pasă ( nu trebuia să scriu lui?) În trecut mă gândeam cât de îndrăgostită eram.. de.. diverşi. Dar abia de 10 săptămâni ştiu ce înseamnă ca cineva să nu-ţi împărtăşească sentimentele, gândurile. De multe ori mă obsedează ideea morţii, o idee prostească, desigur, dar care dăinuie (să fie o coincidenţă?) de vreo 6 săptămâni încoace. De când R. a regăsit-o pe frumuseţea vieţii lui. Să fie asta o obsesie care va dispărea cu timpul? Poate! Aş vrea să fie aşa… Când mă gândesc că bietul O. aştepta resemnat despărţirea mea de R. ca să putem fi împreună… Când am aflat ce simţea pentru mine nu mi-a mai plăcut nici ca amic de joacă. Nu i-am spus asta şi nici nu cred că va afla. Nu concep ca cineva să mă iubească din moment ce eu îl voiam numai pe R. chiar dacă el nu mă vrea! Când mi-a spus că eram prima lui prietenă de genul acela nu l-am crezut. Dar apoi am ţinut la el ca una care nu mai avea pe nimeni pe lume. Pe soră-mea o certam mereu şi o goneam de lângă mine pentru că nu mai avea ochi decât pentru el… Dar când ne-am despărţit… m-am trezit mai singură ca niciodată după ce mi-am gonit toţi prietenii din jurul meu… iar acum sunt singură… toţi sunt supăraţi pe mine… nu mi-a mai rămas decât şcoala. Nu-mi place starea asta. Nu vreau să fiu izolată. Când mă gândesc că toate s-au întâmplat din cauza unei singure persoane… să nu-ţi vină să-ţi iei câmpii? Ba să-ţi vină… Şi aşa a ajuns să mă obsedeze idee morţii şi a inexistenţei… îmi doream să nu mai exist… ca să nu mai simt… să nu mai sufăr. Iar el habar n-are… nici nu i-ar putea păsa mai puţin. Nu cunoaşte cât poate trage cineva de pe urma purtării lui. Şi dacă s-ar întoarce cândva… nu-mi vine să cred că-mi trece prin cap să mai trec odată prin asta… l-aş primi cu braţele deschise, ca să păţesc încă odată la fel… ce să fac? Acum nu mai pot deveni băiat să-mi iau revanşa. Cum asta nu e posibil, mă resemnez să rămân fată. Când mi-a spus că nu ştie cum să se descurce cu mine pentru că sunt prima lui prietenă, i-am spus că nu sunt şi ultima. S-a uitat urât la mine, ca şi cum l-aş fi jignit şi a spus: „niciodată”. Dar presupunerile mele s-au adeverit. El o duce bine, are o nouă prietenă, sper să se poată „descurca” cu ea că acum are experienţă şi eu stau singură aici mâzgălind foi albe… Dacă ar afla vreodată gândurile mele de acum m-ar urî şi mai tare. Nu acceptă ca cineva să vorbească despre el. E orgolios şi mândru. Dacă face ceva rău nu-şi cere iertare şi să ştie că i-ar fi fatal. Când îi îngăduiam orice cum n-am îngăduit nimănui până la el (am şi eu mândria mea), credea că orice i se cuvine. Şi n-am mai fost bună. A trecut mai departe. Acum îl urăsc şi îl iubesc în acelaşi timp. Câteodată una mai tare ca alta şi invers. La radio cântă Smokie. Tari. Dar să mă întorc la ale mele. Eu cred că dacă l-aş vedea acum nu aş mai fi atât de impresionată. Cred că mi-a rămas doar o vagă amintire despre acum 10 săptămâni. R. este acum doar un gând obsesiv. Nu-l regret atât pe el cât clipele petrecute împreună. Am în gând doar mitul lui. M-am îndrăgostit de dragoste. Mi-am făcut în minte o imagine şi când el s-a potrivit acolo am crezut că el e alesul. Şi acum îmi închei confesiunile puţin mai liniştită şi mă duc la spectacol.
29.04.83
suntem la fizică. A trecut mai departe, sper să nu mă asculte că nu ştiu nimic. pentru mine e un fel de chineză. Am citit în pauză „Jurnalul Annei Frank”. E excelentă. Azi mi-am luat la şcoală sandalele noi. A fost mişto spectacolul de ieri. I-am dat lui Lia carneţelul să-mi scrie şi i l-a luat profa de mate. Am îngheţat! Îmi bătea inima ca o tobă gata să-mi iasă afară. Mi-era frică să nu citească rândurile astea, că, neavând alt caiet ei mi-au scris amintirile pe capătul celălalt al carneţelului. Dar mi l-a înapoiat. Mi-a plăcut ce-a scris Lia. „My darling E., am început cu o formulă în engleză deoarece detest simetria. Ce-aş putea să-ţi scriu ca să-ţi aminteşti de mine peste ani şi ani? Deşi sunt o fire realistă şi mai mult meditativă, am încercat să fiu veselă ca să alung tristeţea şi crisparea de pe chipurile colegilor. Nu ştiu dacă ţi-am plăcut ca fire, dar precis îţi vei aminti, dacă nu de mine, atunci de frământările mele. Eşti o fată minunată, mi-ai plăcut de la început, încă de când ne-am cunoscut. Îmi place că ai şi preocupări extraşcolare. În general îmi plac oamenii cu viziune largă, care nu sunt ursuzi şi nu tocesc toată ziua. Cred că timpul va şterge urmele creionului şi peste ani vor rămâne doar câteva hieroglife indescifrabile. Dar vor rămâne visele. Este tot ce are omul mai scump în viaţă şi fără de care viaţa ar fi monotonă. Eu îţi doresc un drum presărat cu flori deşi toată lumea are de înfruntat şi greutăţile vieţii. Îţi doresc succes în viaţă şi împlinirea tuturor dorinţelor. Lia”
pe mâine nu prea am de învăţat. Am aţipit un pic după amiază dar m-a trezit mama să fac baie. A intrat, ca de obicei, peste mine. Am fost puţin în curte şi am jucat tenis. A fost şi F. A picurat puţin dar s-a oprit. Mâine sigur plouă. Azi nu am gânduri negre, doar mă doare puţin capul. Am împrumutat puţin din liniştea lui Dănuţ din „La Medeleni”. Uneori mă mir cum îmi pot trece atâtea prin cap. iar trec de la una la alta, devin incoerentă, ca de obicei, dar nu reuşesc să-si stăpânesc învălmăşeala din minte. Mă doare piciorul, am alunecat pe nisip şi-am tras o căzătură.
30.04.83
ultima zi din aprilie. Am dat lucrare la mate. Am scăpat la 11 de la şcoală dar m-a prins ploaia pe drum. M-a făcut mâţ plouat. Când am ajuns acasă nu era nimeni şi apoi a apărut soră-mea. Am vrut să înregistrez câteva melodii vechi dar porcul de casetofon n-a mers. M-a apucat somnul şi m-au năpădit amintiri mai vechi. N-am scăpat fără câteva lacrimi şi dureri de cap. My first kiss… mă doare capul de nu văd în faţa ochilor… îmi pierd vremea în faţa desenelor animate că n-am altceva mai bun de făcut. Curios cum Anne Frank are aceleaşi gânduri ca mine! Sau eu ca ea? Poate aşa gândesc toate fetele de vârsta mea şi a ei! Dragă jurnal, scuze că am întrerupt scrisul, dar am fost pe afară şi m-am întors prea târziu ca să mai am timp să scriu.

Powder

2009-04-14T16:01:00.002+03:00

Azi am plâns. Am revăzut un film pe care, ori de câte ori îl văd, plâng. Nu ştiu ce mă înduioşează atât de tare. Faptul că e diferit, faptul că e... alb... răutatea oamenilor, lipsa lor de omenie sau, poate, felul în care atingerea lui schimbă vieţi...
Mă face să merg cu gândul la sensul nostru pe pământul ăsta. Suntem aici pentru că...
.........
-L-ai citit pe Einstein? Nu? Ei bine, cred cã ţi-ar plăcea. Einstein credea în viaţa de apoi, deoarece energia, spunea el, nu dispare, ci se transformã continuu. Şi mai spunea cã, dacã ne-am putea folosi creierul în totalitate ...am deveni energie purã şi n-am mai avea nevoie de trupuri.
Ce-ar fi dacã ţi-aş spune cã, graţie unei întâmplări neobişnuite, absolut ieşitã din comun, tu eşti mai aproape de nivelul acela de energie decât orice fiinţă omenească?
-Eu zic: şi ce dacã?
-Şi ce dacã? Jeremy, viaţa ta de pânã acum s-a limitat la casa aceea, ai trăit doar în lumea cãrţilor. Acum eşti pe punctul de a afla cã rãul descris în cãrţi e real.
Tragedia vieţii este realã. Credeai cã nu? ... Vânătoare... crezi cã asta este latura întunecatã a omului? Sã ucidã animale de plăcere? Îmi pare rãu cã trebuie sã-ţi spun, dar n-ai vãzut nimic încă! Oamenii bâjbâie printr-o epocă întunecatã, încercând sã nu se ucidã unii pe alţii. De aceea mã doare când spui "şi ce dacã?". Nu numai tu eşti altfel, Jeremy, dar mintea ta e la un nivel la care omenirea nu va ajunge, probabil, nici într-o mie de ani. Poate vii din viitor...
Nu vreau sã te rãnesc. Jeremy, Vreau sã-ţi fiu prieten. Vreau sã discutãm. Ai avut vreodatã un prieten?
- N-am nevoie de prieteni.
- Chiar aşa? Te credeam un tip genial... Ştii cã e adevărat ce-ţi spun. N-ai dat mâna cu cineva pânã acum?
- Bunicilor mei le era teamã sã mã atingã. Se speriau de mine.
- Teamã sã te atingã? Jeremy, asta nu e drept!
...............
-"Este evident cã tehnologia de azi a luat- o înaintea omenirii".
- Albert Einstein.
- Privindu-te, îmi vine sã cred cã într-o bunã zi ..... omenirea va ajunge sã depăşească tehnologia.
...........................
Oare va ajunge?
După felul în care merg lucrurile, mă îndoiesc....
Atâta răutate, atâta făţărnicie, atâta egoism...
.............
- Să nu-mi spui, că iar vezi înăuntrul lor? Cum arată oamenii pe dinăuntru?
- Cei mai mulţi oameni se simt separaţi. Separaţi de orice.
- Şi...?
- Şi nu e aşa. Sunt parte din toţi, şi orice.
- Orice? Adică eu sunt parte dintr-un copac… parte din Zack, care latră peste gard? Sunt parte din pescarul italian, din apele unui ocean de care n-am auzit?! Un condamnat la moarte... Sunt parte şi din el?!
- Nu mă crezi...
- E greu de crezut... toate astea.
- Pentru că mintea ta nu te lasă să vezi adevărul. Bunica şi bunicul făceau la fel. Fuseserã învăţaţi să creadă că sunt rupţi de tot.
- Şi ce ar fi văzut, dacă ar fi putut? Că sunt conectaţi?
- Da. Şi cât de minunaţi sunt. Şi nu e nevoie să se ascundă sau să mintă. Poţi vorbi cu cineva fără să minţi, fără să fi sarcastic, fără să înşeli, fără să exagerezi, fără nimic din ce folosesc oamenii ca să distorsioneze adevărul.
- Eu nu ştiu pe nimeni care să vorbească aşa.
................
Poţi vorbi în zilele noastre fără să te temi? Fără să vrei să pari altcineva decât cel care eşti? Să fii tu însuţi, cel adevărat? Care sunt rezultatele? Eşti minţit... eşti înşelat... eşti batjocorit... mai ales când nu eşti ca... restul. Eşti ridiculizat, ajungi ţinta batjocurii "cocălarilor" şi "piţipoancelor". Te decizi să iei atitudine. Ca într-un şir imaginar în care te-ai afla, toţi vor face un pas înapoi, trezindu-te singur în linia întâi. Opinia publică, respectul, bunul simţ, sunt noţiuni de mult detronate de nepăsare, obrăznicie, lipsa bunei creşteri. Ce vedem când dăm drumul televizorului sau răsfoim un ziar? Crime, violuri, incesturi, probleme peste tot şi cam asta este ceea ce ne oferă societatea de azi la capitolul cultură şi educaţie. Lehamite este singurul lucru pe care-l mai pot simţi.... şi plâng până mi se usucă lacrimile când văd un film ca acesta.
Ce înseamnă a fi curajos în lumea de azi? A fi diferit într-o lume care te respinge dacă nu te identifici cu ea. A fi educat într-o lume de piţipoance şi cocălari. A avea ceva de spus acolo unde toţi tac. Uniformizare, intoleranţă, ostilitate, ipocrizie. Cuvinte de ordine a lumii în care trăim.
Am pierdut valori. Am pierdut educaţia. Am "câştigat" nonvaloarea, incompetenţa, nepriceperea şi slăbiciunea. Nu suntem în stare să facem nimic. Suntem mici şi slabi în faţa banului şi gurilor mari şi spurcate. Nu ne rămâne decât să ne ascundem sub propriul bolovan. Nu ne rămâne decât să ne plângem neputinţa înaintea celor ca noi, nu ne rămâne decât să turnăm cu pâlnia în capetele copiilor noştri valori cu care nu vor avea ce face când vor creşte. Ascundem capul în nisip imitând un animal cu gâtul lung... uitând că restul trupului va rămâne expus.
........
Şi cât de minunaţi sunt. Şi nu e nevoie să se ascundă sau să mintă. Poţi vorbi cu cineva fără să minţi, fără să fii sarcastic, fără să înşeli, fără să exagerezi, fără nimic din ce folosesc oamenii ca să distorsioneze adevărul.
- Eu nu ştiu pe nimeni care să vorbească aşa.

La "matcă"

2009-03-18T10:59:00.003+02:00

Mi-am dat seama azi că blogul meu s-a blocat la Anul Nou. Cum azi-mâine e Paştele pe noi, m-am gândit să pun ceva aici ca să nu fiu singura caraghioasă de pe blogger care urează "La mulţi ani" de Paşte.
Pentru că nu am timp să "sap" în "arhivele" mele (scrise de mână în viaţa anterioară), mă mulţumesc să pun o poveste care mi-a plăcut şi care spune multe despre caracterul nostru, al oamenilor.

O pereche de tineri căsătoriţi s-a mutat recent într-un cartier foarte liniştit.
În prima seară, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia vede pe fereastră o vecină întinzandu-şi rufele.
-Murdare cearşafuri întinde vecina noastră! Poate are nevoie de un săpun nou sau poate ar trebui să o învăţ să şi le spele.
Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Şi aşa femeia repeta observaţiile la doua-trei zile în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.
Dupa vreo lună de zile, femeia observă mirată cum vecina întindea rufe mult mai curate.
-Priveşte, îi spuse soţului, rufele vecinei sunt mult mai curate. O fi învăţat-o altă vecină cum să le spele?
Soţul răspunse:
-Nu! M-am trezit dis de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre.
Şi în viaţa este la fel! Totul depinde de curăţenia sufletului nostru cu care observăm faptele celorlalţi.
Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar puritatea sufletească a celorlalţi.

LA MULTI ANI!

2008-12-23T12:28:00.000+02:00

Sarbatori binecuvantate si un an nou mult mai bun va doresc tuturor!

Dileme 4

2008-11-17T13:38:00.000+02:00

Mergând alături una lângă alta, cu mâinile bine înfipte în buzunare Anca se uita după pietricelele care puteau fi deranjate din odihna lor cu vârful pantofului. Diana continua să asculte şi Anca să vorbească.

- Ştii, Diana, Andrei nu m-a mai căutat o vreme. Mi-a spus că-i place grozav să stea de vorbă cu mine, că a întâlnit în mine o femeie cu care să-şi dorească să împărtăşească cele mai intime gânduri, care să-l poată înţelege şi sprijini atât de bine, dar ar fi fost bine dacă ar fi fost bărbat, pentru că partea bărbătească din el nu se poate stăpâni să nu mă dorească, urlă şi-şi cere drepturile, dar cum nu se poate lega afectiv de mine, nu-şi poate permite să se lase antrenat într-o legătură care i-ar distrage atenţia de la altele. Aşa că ţine să păstreze distanţa. Diana, n-am întâlnit încă un om ca el. Îmi amintesc o noapte când am dansat cu amicii până la epuizare şi el şi-a propus să mergem până la capăt în dimineaţa următoare. Dar n-a făcut asta. M-a ţinut în braţe ore în şir, fără nici o altă pretenţie şi nu-mi amintesc să mă fi simţit vreodată mai bine, mai protejată, mai în siguranţă. Îmbrăţişarea lui curată, castă, a fost ceva ce nu mai experimentasem şi după tot zbuciumul din viaţa mea de până atunci, parcă era tot ce aveam nevoie. Relaţiile mele agitate, furtunoase, mă epuizaseră şi toţi mă credeau puternică, biruitoare, învingătoare, aşa încât oricine se teme să-mi ofere o îmbrăţişare. Numai el a înţeles nevoia mea neexprimată. Am stat în braţele lui cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, aşa cum, probabil, stă copilul în braţele mamei sale.
Şi pe urmă am convenit să rămânem în faza asta de prietenie, că e mai bine aşa, că el are nevoie de mintea mea, de prietenia mea şi eu la fel. Apoi a continuat să vină şi în timp ce încerca să-şi stabilească ce doreşte de la mine, s-a întors Mihai şi tocmai ţi-am povestit cum a fost! Aşteptam momentul potrivit să-i spun lui Andrei. Pentru că îl consideram cel mai bun prieten al meu şi aş fi preferat să ştie de la mine.
Mihai, îl ştii, e posesiv, mă vrea numai pentru el, numai a lui, aşa că am început să-mi împrăştii prietenii dragi de pe lângă mine, ca atunci când vine Mihai să pot fi numai cu el. o parte din ei, pe care el i-a cunoscut la mine, n-au mai revenit de când l-au văzut, pentru că ştie să fie al naibii de intimidant când vrea. Unii s-au retras, pe unii i-am risipit eu, până a rămas doar Andrei, care a venit într-o seară hotărât să-mi spună că vrea să meargă mai departe în relaţia noastră, că vrea să încetăm cu jocurile şi să facem lucrurile mai serioase. Dar n-a apucat să spună mare lucru că a venit Mihai şi l-a făcut să se simtă îngrozitor atunci când s-a purtat ca „stăpânul domeniului”. Andrei a crezut că am vrut să-i fac o farsă urâtă, dar i-am explicat că nu fusese vorba de o farsă. Era acum prea târziu. Dacă s-ar fi întâmplat mai devreme… dar cine putea ştii?
De ce, Diana, bărbaţii devin interesaţi de o femeie doar atunci când sunt pe cale de a o pierde? De ce nu sunt ei în stare de a ne accepta şi de a ne vedea aşa cum suntem decât atunci când altcineva este interesat de noi? Orgoliul lor masculin să fie de vină? Spiritul acela de competiţie care a făcut din ei cavaleri şi soldaţi cu secole în urmă? Sau o fi doar vanitatea care nu-i lasă să cedeze ceea ce cred că le aparţine?
Şi atunci, în acea seară, Andrei a plecat şi Mihai a rămas şi mi-a spus că se gândea serios să plece din ţară. Credea că posibilităţile pe care le are aici sunt prea mici faţă de pretenţiile pe care le are de la viaţă. Ştiam că vrea să facă asta, dar nu m-am aşteptat să facă aşa ceva tocmai acum, când părea să ne fi regăsit. Dar când am auzit ce spune, m-am îngrozit. Zicea că pleacă două săptămâni din oraş la ţară şi că în acest timp se va gândi ce să facă cu mine. Când s-a întors am petrecut cel mai bun timp împreună din câte avusesem, am simţit amândoi cum ne aparţineam unul altuia şi mi-a spus că s-ar putea să fim ultima oară împreună pentru cine ştie câtă vreme, pentru că nu-mi poate cere să plec cu el. şi nici nu-mi poate cere să-l aştept. Dar eu intenţionez să-l aştept. Dar, ce să fac, Diana? E bine? Andrei a crezut în mine, are nevoie de mine şi nici eu nu vreau să-l pierd. Atunci când am vorbit să fim împreună, chiar înainte să reapară Mihai, am ştiut că eu urma să fiu doar o etapă în viaţa lui, o etapă de care are nevoie în ascensiunea lui şi atunci când va ajunge unde doreşte, eu am să mă retrag din calea lui şi am să-l las să-şi urmeze drumul fără să mă agăţ de el ca o piatră de moară.
Diana, Andrei e minunat ca prieten, dar nu e el omul meu. Omul meu e Mihai, oricâte piedici am avea în cale, dar atunci când am crezut că l-am pierdut, Andrei mi-a fost alături şi nu m-a lăsat să mă prăbuşesc, nu crezi că-i sunt datoare? Mihai ştie de Andrei, ţi-am spus că s-au cunoscut, chiar mi-a spus că se teme că Andrei mă va câştiga. M-am amuzat, cum să mă câştige? Nu sunt scoasă ca premiu la vreun concurs! Dar Mihai spunea că nu mă poate obliga să rămân singură după plecarea lui. Oare de ce, Diana, nu putem avea noi totul? Oare de ce întotdeauna trebuie să intervină ceva?
Andrei are o concepţie interesantă despre relaţii. El spune că atunci când spiritele comunică la un nivel atât de înalt, „carapacele” acelea care le poartă nu se pot întina unindu-se. Atracţiile sunt de mai multe feluri: strict între spirite şi strict între „carapace”. Cele între carapace nu durează daca la nivel spiritual lucrurile nu se leagă. Dar când principala atracţie este la nivel spiritual, „maşinile materiale” pot simţi şi ele o atracţie. Pentru că trebuie să ţinem cont şi de motoarele acestea, trebuie hrănite şi ele. Nu vreau ca Andrei să se simtă ca o rezervă! Aici e problema. Ce să fac? Mihai pleacă. Dacă voi continua să mă văd cu Andrei, cât va mai dura până să-şi dorească ceea ce eu nu-i pot oferi? Există riscul ca Andrei să se îndrăgostească de mine însă eu sunt a altcuiva acum. Se putea să iese mai rău decât aşa? Andrei nu merită jumătăţi de măsură. Nu vreau să-l fac să sufere, înţelegi? N-o să fiu tot eu cea care va fi din nou învinsă? Spune-mi tu, care ştii totul!
Privind-o pe Diana de parcă ar fi căutat răspunsul la dilemă în ochii ei, simţi fiorul frigului nopţii şi zise:
- Hai să ne întoarcem acasă, s-a lăsat frigul!
- Mda. Anca, ai şi nu ai dreptate. Părerea mea este că tu complici puţin lucrurile. Mihai este al tău. N-o să te lase în pace niciodată. Aşa o fi scris. Să suferiţi ca apoi să fiţi fericiţi. În ce-l priveşte pe Andrei, nu-ţi fă griji. Ştie că numai tu îl poţi ajuta să treacă prin perioada asta grea, ştie că viitorul tău este cu Mihai. N-are să sufere că nu te va avea. Crezi că nu-ţi va mulţumi că l-ai ajutat în devenirea lui?
- Haide…. interveni Anca…..
- Lasă, nu-mi spune că nu ai nevoie de asta. Voi acum aveţi nevoie unul de altul şi nu veţi suferi nici unul.
- Fiecare trecere a cuiva prin viaţa mea a lăsat urme adânci. Dar ştii ce? Am să iau din fiecare ce a fost bun. N-am să las bucăţi din mine să fie purtate spre nicăieri. Cine spune că fiecare relaţie rupe o bucată din noi şi ne lasă mai săraci, are dreptate. Dar eu aleg să nu fie aşa. Eu voi lua înapoi ce mi s-a furat şi am să devin din nou întreagă. Dar dacă lui o să-i fie cald şi bine o să uite drumul spinos care-l aşteaptă. Anii de şcoală pe care îi mai are, apoi facultatea…..
- N-o să-l laşi tu. O să-l ajuţi să-şi urmeze drumul. N-o să-i dai voie să abandoneze. Şi când va avea putere destulă, îşi va lua singur zborul, fără să se uite îndărăt şi tu o să fi tare mândră de asta.
- Ce simplu şi corect vezi tu lucrurile, Diana. Ce bine-mi face să stau de vorbă cu tine! Acum ştiu ce am de făcut! Nu am să mă mai lamentez de strâmbătatea lucrurilor şi a lumii. Ar trebui să învăţ şi eu să iau lucrurile aşa cum sunt şi să nu le mai complic.
- Din câte te ştiu eu, n-ai să alergi niciodată să găseşti cărări bătătorite de alţii. A dărui fără rezerve este ceva de neconceput în lumea în care trăim. A da fără să aştepţi răsplată, la fel. Nu complica lucrurile. Stai de vorbă cu Andrei şi spune-i. Şi adună-ţi puterile. Şi aşteaptă să vezi ce va face Mihai. Însă ieşi din dependenţa de el. Nu o lăsa să-ţi controleze viaţa. Mai dă o şansă iubirii voastre dar nu-ţi opri viaţa în loc. Viaţa e scurtă. N-o lăsa să treacă pe lângă tine! Nu renunţa la luptă tocmai acum, nu te opri înainte să treci linia de sosire. Toată viaţa e o luptă, noi, toţi suntem luptători, trebuie să-ţi amintesc viaţa mea? Ştii că am avut şi eu un Mihai….. Scena asta de luptă pe care ne aflăm cere cele mai bune resurse ale noastre, dar trebuie să promitem că noi nu vom face parte dintre acei care, răpuşi de ani, privesc în urmă şi văd că nu au făcut nimic în viaţa lor ci au aşteptat mereu ca alţii să facă primul pas. E drept, mai pierdem câte o bătălie, nu contează, schimbăm tactica sau îmbunătăţim armele pentru că trebuie să câştigăm bătălia, pentru realizarea noastră ca oameni. Trebuie să ne învingem slăbiciunile, să ne autodepăşim mereu. Cam asta e, draga mea. Ce-aş putea să-ţi mai spun decât fruntea sus, ia-ţi inima în dinţi şi luptă mai departe.

Epilog:

Toate acestea se întâmplau în 1994. Mihai nu a plecat în străinătate, dar relaţia lor nu s-a îmbunătăţit, aşa că s-au despărţit. Andrei s-a ţinut de cuvânt şi a rămas bun prieten cu Anca, legătura lor a fost specială şi unică, au demonstrat că teoria conform căreia un bărbat nu poate fi prieten cu o femeie nu este adevărată. În 1995 Anca l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soţ. În 1997 s-au căsătorit. După câteva luni s-a căsătorit şi Mihai cu cea care avea să devină mama fetiţei lui. Au divorţat după 10 ani şi acum este din nou singur. În 2001, cu câteva zile înainte de a fi împlinit 30 de ani, Andrei s-a stins din viaţă în urma unei hemoragii cerebrale. A căzut încă o stea înainte să-şi fi împlinit ascensiunea.

Dileme 3

2008-11-17T11:44:00.000+02:00

Anca tăcu deodată, privind încă departe în lumea ei interioară. Diana se ridică uşor, să n-o tulbure şi prevăzând o zi lungă pentru o confesiune şi mai lungă, se precipită spre bucătărie, pregăti repede două cafele şi se întoarse la Anca cu ele. O găsi în aceeaşi poziţie parcă nici nu observase mişcarea ei prin casă. Abia când aburii cafelei atinseră nările Ancăi, ea păru să revină în prezent, în realitate. Zâmbi uşor în semn de mulţumire către Diana şi zise:

- Cum ştii tu, întotdeauna, chiar mai bine decât mine, ce am eu nevoie!

- Ei, şi tu acum, la ce-s buni prietenii, îi întoarse Diana zâmbetul.

- Da, zise Anca, cu un aer misterios. Dacă mi-ar cere cineva să dau un exemplu a ceea ce este un prieten, te-aş prezenta pe tine etalon!

- Hai, lasă, ştii că nu-mi plac măgulirile. Nu mai încap între noi laude şi mulţumiri de genul acesta, nu mai suntem două şcolăriţe care au nevoie de confirmări….

- Ştiu, draga mea, ştiu, dar ar trebui să mă cunoşti că atunci când simt ceva, ţin s-o spun şi cum se acumulase de mult timp recunoştinţa pentru ce faci pentru mine, trebuie să-i dau drumul, ca să aibă loc alta. E ca o supapă pe care o mai deschizi din când în când, ca să respire!

După o mică pauză, Anca zâmbi din nou şi reveni asupra discuţiei.

- Ce bine mi-e când vorbesc cu tine, Dumnezeu te-a scos în calea mea! Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu te-aş fi avut lângă mine, e îngrozitor să fii singur, ştii, uneori am certitudinea că sunt cea mai afurisită fiinţă! Omul e cea mai afurisită fiinţă, oricât ni s-ar oferi, niciodată nu suntem mulţumiţi. Mă gândeam că oricât de împlinit ai fi într-o relaţie, adică să ai lângă tine omul iubit cu care să împarţi totul, să te înţelegi perfect şi tot ţi-ar mai trebui un prieten cu care să discuţi pe alt nivel decât cu partenerul de viaţă, vezi, nu suntem noi suciţi, răzvrătiţi? Poate de aceea suntem mereu nemulţumiţi, oricât de mult avem, tot mai mult am vrea….

Se abandonă acestui gând şi se trezi zâmbind, iar apoi se încruntă amintindu-şi propriile dileme cărora nu le mai găsea rezolvare.

- Există în viaţa fiecăruia dintre noi diferite etape. Suntem diferiţi de la o etapă la alta, avem stări diferite de la o clipă la alta, de la o oră la alta, de la o zi la alta şi nu e de mirarea că avem perioade când ne schimbăm radical încât devenim de nerecunoscut, uneori chiar şi pentru noi înşine. Stau deseori şi mă întreb ce resorturi interioare ne împing înainte atunci când pare că nimic nu ne aşteaptă acolo? Şi în viaţa mea a fost un moment în care am simţit nevoia să-mi complic existenţa. Simţeam că singurătatea mă secătuieşte, şi că resemnarea se strecoară ca o otravă lentă în venele mele şi mă ucide şi atunci am adunat în jurul meu o mulţime de prieteni. Am crezut cândva că sunt un „element” antisocial – da, nu râde, nu la modul la care te gândeşti tu, nu sunt certată cu legea – ci pur şi simplu nu-mi plăcea societatea, o suportam greu, îmi era teamă că nu sunt acceptată, îmi era groază la gândul că o replică de-a mea ar fi putut părea ridicolă, mi-era lehamite de acea superficialitate făţarnică, de acea „păstrare a aparenţelor” cu orice preţ, de teama aceea de a spune ce gândeşti ca să nu fi judecat şi toate astea s-au adunat laolaltă în fuga de semeni. Dar acum, erau mai buni amicii mei decât să fi rămas singură cu mine. Aveam nevoie de gălăgie în jurul meu, de agitaţia aceea care să mă ţină ocupată, să mă obosească, să mă distragă de la problemele mele, să mă binedispună, aşa încât seara să cad de oboseală imediat ce pun capul pe pernă şi să nu mă mai gândesc la nimic. A fost obositor, dar într-un fel plăcut să văd că eu, persoana care se simţea cu 20 de ani mai bătrână decât vârsta biologică, eu care mă temeam de oglindă, eu, care încercam să mă conving că încep să-mi apară iluzorii riduri în colţul ochilor, trăgând semnalul de alarmă că trece tinereţea pe lângă mine, zic, era plăcut să văd că în condiţiile astea reuşeam să ţin mereu pe lângă mine prieteni cu 5-10 ani mai tineri, că reuşeam să ţin pasul cu ei, era minunat să-mi simt din nou pulsând în vine sângele amorţit, să mă simt mai caldă, mai vibrantă, mai vie.

Asta se întâmpla pe vremea când, ţin să-ţi reamintesc, intra vijelios în viaţa mea cel care avea să devină cea mai deosebită persoană pe care o cunoscusem vreodată. Tu ştii traiectoria mea. Ştii cum m-am îndrăgostit la 16 ani de visul meu cu ochi albaştri. Apoi omul matur, stăpân pe sine, dar care s-a dovedit a fi slab în faţa băuturii, apoi cel care a devenit tatăl copiilor mei, omul care întruchipa exact opusul a ceea ce căutam eu. Contradicţiile au început să apară în curând, nepotrivirile îşi spuneau tot mai des cuvântul aşa că ne-am despărţit, iar în cea mai neagră perioadă, când eram supărată pe viaţă şi mă resemnasem cu traiul oribil pe care-l duceam, a apărut el, soarele, lumina vieţii mele, care mi-a schimbat definitiv cursul vieţii, alături de care am învăţat să merg drept şi sigur înainte, m-a învăţat să mă cunosc, să mă descopăr, mi-a arătat că omul nu e numai trup ci şi spirit, mi-a demonstrat cum spiritele noastre se pot împleti devenind unul, m-a făcut femeie, mi-a arătat ce e dragostea, mi-a arătat cum două trupuri pot deveni unul aşa cum spiritele deveniseră unul şi totul a fost perfect până am fost nevoită să-l las să se refugieze înapoi în lumea lui îngustă de unde venise, să-l pierd şi să-l las să fugă de mine, speriat de amploarea pe care o luase relaţia noastră.

Tu ştii cum m-a aruncat în braţele disperării dezertarea lui, tu ştii ce dezamăgire a fost pentru mine să descopăr că nu era omul care îl crezusem eu a fi. Tu ştii cum s-a sfâşiat sufletul meu în bucăţele atunci când am constatat că semizeul pe care-l adoram a devenit om obişnuit şi avea picioare de lut. Iar statuia lui a căzut de pe piedestalul pe care o înălţasem şi s-a făcut ţăndări.

De ce, Diana mea blândă şi înţelegătoare, trebuie să fiu eu atât de diferită de cei din jurul meu? De ce cred eu că lumea trebuie să fie cu mult mai bună şi o învălui mereu în petale roz de trandafir, dar duhoarea insuportabilă pe care o emană putreziciunea ei distruge rapid mantaua mea de trandafiri şi petalele mele se ofilesc imediat, oricât încerc eu să le menţin vii cu lacrimile neputinţei mele? De ce nu m-am născut eu în vremea domniţelor romantice care trăiau în castele şi pentru care viaţa se desfăşura între un bal şi o plimbare în grădină? De ce mă sperie atât de tare lumea asta de oameni realişti, cinici şi stăpâni pe ei, care nu dau doi bani pe sentimentele altora şi trăiesc hrănindu-se cu dispreţ şi ură faţă de semenii lor, ca puii de vultur care-şi aruncă din cuib fraţii mai slabi?

Bărbatul – copil a apărut lângă mine, în momentul în care aveam atâta nevoie să fie cineva acolo, ca picat dintre filele unei cărţi şi m-am trezit oferindu-mă fără ca el să mi-o fi cerut. M-am trezit revenind la viaţă atât de repede încât a fost aproape ca un şoc, dar, impactul cu viaţa, deşi neaşteptat, nu a fost dur, nu mi s-au tăiat genunchii şi nu m-am prăbuşit pentru că el a fost acolo şi m-a susţinut. Mi-a oferit totul şi nu mi-a cerut nimic în schimb.

Am vrut suport moral în suferinţa mea, l-am obţinut. Am vrut să fie cineva care să mă ajute să-mi pun ordine în gânduri şi în viaţă, a fost un bun ascultător şi sfătuitor. Şi mă lăsa să-l descopăr în fiecare zi puţin câte puţin şi mă fascina mereu cu complexitatea firii lui, cu adâncimea gândirii lui, cu ascuţimea inteligenţei lui, cu spiritualitatea lui misterioasă şi mai apoi cu puterea lui de seducţie cu care m-a copleşit făcându-mă, dacă nu să uit, măcar să ignor experienţele anterioare, lăsându-mă după fiecare strângere în braţe cu o şi mai mare dorinţă de a-l avea. Toate acestea combinate cu înfăţişarea lui de tânăr neîncercat, cu privirea lui curată şi dulce, mă făceau să nu-mi doresc altceva decât să-l cunosc mai bine şi totul pălea în comparaţie cu această dorinţă.

După două luni, în care ne tatonam unul pe altul în căutarea siguranţei, într-o seară când aveam casa plină de musafiri, sună la uşă el, adonisul meu pierdut. Inima a început să-mi bată năvalnic pompând sângele spre venele tâmplelor mele. Simţeam cum îmi scade puterea şi devin din nou mică şi slabă în faţa lui. Cu greu m-a stăpânit şi el mi-a cerut să stăm de vorbă. M-a acuzat că îl povesteam pe la prieteni comuni şi nu erau prea măgulitoare vorbele mele. Am negat dar nu m-a crezut. A încercat să mă atingă şi m-am retras ca şi cum m-ar fi ars. În sinea mea urlam de dorul lui şi îl vedeam lipit de mine, dar nu puteam face asta. Aş fi vrut să-i arunc vorbe urâte, să-i spun că nu-mi pasă de el, că nu mai există pentru mine, dar când i-am citit furia în privire i-am spus că se înşela, că îmi vedeam de trebuirile mele, fără să mă mai gândesc la el. şi atunci mi-a întins o cursă în care am căzut ca o muscă proastă care nu vede pânza păianjenului înfometat. A spus că despărţirea noastră nu a fost oficială, că voia să vină într-o seară să discutăm despre ceea ce s-a întâmplat, pentru că tensiunea dintre noi îl distrugea şi nu suporta ca după atâta timp petrecut împreună să nu ne dăm bună ziua pe drum.

După ce a plecat, am cântărit mult propunerea şi am hotărât să ţin cont de dorinţa lui. Am crezut că timpul care trecuse a cicatrizat rănile, am crezut că voi putea sta în aceeaşi încăpere cu el, să respir acelaşi aer cu el, să văd lucrurile cu detaşarea pe care ţi-o dă distanţa. Am văzut în ochii aceia pe care îi cunoşteam atât de bine altceva decât spunea el. am văzut scris acolo „hai să ne împăcăm, hai să fim iar împreună, mi-a fost dor de tine, nu pot trăi fără tine”. Dar n-am vrut să recunosc ce am văzut. Aşa că, cu fiecare vizită a lui, ne întorceam tot mai mult către locul din care plecasem, ci fiecare atingere mă făcea să-mi amintesc dulcile senzaţii trăite împreună şi îmi veneau lacrimi în ochi pentru că era lângă mine şi totuşi, atât de departe! Am început să recâştigăm ceea ce abandonasem atunci când i-am strigat „să uiţi unde stau”.

E minunată, Diana mea, căldura aceea pe care o simţi în suflet când ştii că cel pe care-l iubeşti e lângă tine, simte la fel ca tine şi nu e nevoie de cuvinte. Doamne, prietena mea dragă, ce copleşitor este sentimentul acela când îl privesc şi aş vrea să mă fac una cu el, ca împreună să cucerim lumea prin forţa iubirii noastre! Doamne, ce simte sufletul meu atunci când îl privesc întins între cearceafuri ca un motan leneş după ce ne găsim împlinirea şi în modul fizic… cât îl ador atunci când îi străluceşte pielea de sudoarea împlinirii noastre şi atunci când are ochii atât de calzi când îşi trece degetele prin părul ciufulit! Ce neputincioase sunt cuvintele atunci când sufletul îţi zboară sus… în imensitatea cerului şi zburdă de fericire ca un mieluţ scăpat pe pajiştea primăverii. Nu se poate spune totul în cuvinte şi o parte din mine se teme că vor fi vremuri în care voi fi vrut să fi spus tot!

E frumoasă dragostea, Diana, deşi ascunde în ea multă suferinţă, dar poate că e mai bine aşa, lupta care trebuie să o ducem pentru a o câştiga face mai dulce izbânda. Fără dragoste am fi săraci şi anoşti, inumani şi sălbatici, urâţi şi meschini, dragostea ne face buni şi luminoşi, frumoşi şi sinceri, devotaţi şi îngăduitori, generoşi şi încrezători, fără ea am fi pustii.

Când am văzut, Diana, cât de minunat se simţea că m-a regăsit, am înflorit. Era atât de fericit, de calm, de liniştit, era acelaşi pe care îl cunoscusem şi-l iubisem la început, teama mi-a pierit şi aveam din nou încredere, a înţeles şi el că nu-i era bine fără mine şi chiar dacă nu-i plăceau vorbele mari, faptul că era aici era o declaraţie, a înţeles că avusesem dreptate şi că fără mine ar fi luat-o vertiginos în jos şi nu voia să se piardă. Dar lucrurile s-au complicat iar tu ai fost atât de prinsă de problemele tale în ultimele luni încât nu mai ştii nimic.

Vino să ieşim puţin, uite, s-a făcut seară, e răcoare afară şi e senin, mi-ar prinde bine să ne mişcăm puţin, am înţepenit stând într-un loc.

- Că bine zici! Hai să mergem!

Dileme 2

2008-11-17T11:40:00.002+02:00

- Tu ştii, Diana, cum l-am cunoscut, începu Anca, încă cu privirile duse departe, înapoi în timp, cu o voce domoală, lină, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Era singur şi disperat. Se căuta pe sine în hăţişul ghimpat al realităţii şi nu se găsea. Parcă-şi pusese ochelari de orb şi nu mai ştia unde este ieşirea din labirintul în care intrase. Conştiinţa valorii lui încătuşată de oamenii care îl înconjurau devenise supărătoare. Oscila între nevoia stringentă de a merge înainte spre realizarea lui personală şi datoria faţă de familie şi copil. Debusolat, îngreţoşat de viaţă şi la capătul puterilor m-a întâlnit pe mine. Şi eu nerealizată sufleteşte, implicată într-o relaţie neproductivă, neroditoare, încătuşată într-o căsnicie ratată încă de când spusesem „da” în faţa ofiţerului stării civile. De aceea am înţeles atât de bine ce se întâmpla cu el. am văzut în el împlinirea tuturor visurilor mele. Am desfăcut fundele sclipitoare ale perfectului lui ambalaj şi am pătruns direct şi în trombă, ca o ploaie torenţială, în sufletul lui, smulgându-l din mocirla în care se complăcea. Am reuşit, l-am eliberat, dar m-am legat definitiv de el. sunt sigură că mi-a fost sortit mie. Sunt sigură că e unul din spiritele acelea rătăcitoare, trimise pe pământ în căutarea desăvârşirii. Şi cum se poate atinge desăvârşirea decât prin dragoste, suprema, sublima dragoste din care, prin care şi pentru care am fost cu toţii creaţi. Dragostea care poate îmbrăca diferite forme, de la dragostea pentru aproapele tău, la dragostea pentru trecătorul de pe stradă, pe care trebuie să-l ajuţi dacă are nevoie, chiar dacă nu-i cunoşti numele, apoi dragostea pentru cei care ţi s-au dat în viaţă, cei care te-au ajutat în devenirea ta, ca om, până la dragostea oarbă, dusă până la pierderea conştiinţei de sine, care aduce cu ea nevoia de a te contopi până la identificare cu acel care ţi-a fost sortit. Aşa văd eu lucrurile, Diana. De când l-am cunoscut pe el, Diana, ştiu că el e acela lângă care vreau să merg spre lumină, mână în mână, spre polul acela care ne atrage ca un magnet, de care nu ne putem desprinde privirile, absolutul, perfecţiunea. Acum mă simt aproape de prăpastia ratării, pierderii de sine, ca fiinţă umană şi spirituală, unde am încurcat cărările? Atunci când am simţit amândoi asta, la început, s-a agăţat cu amândouă mâinile de mine, ca un om gata să se înece şi am continuat împreună drumul împletindu-ne vieţile. Apoi, nu ştiu cum, am început să-l pierd. Simţeam că-mi alunecă printre degete, nu-l mai puteam reţine. Trupul lui s-a răzvrătit împotriva spiritului, care voia prea mult şi, simţindu-se nerealizat a început să tragă spiritul după el, într-o cădere în material. Ştiu, o să-mi spui că suntem datori să trăim aici şi acum, cât mai bine, cât mai comod, să luăm de la viaţă tot ce ne poate da, să trăim din plin, dar viaţa trebuie să aibă o anume calitate, nu trebuie să ne mulţumim să trăim oricum. Cădem în cursele trupului şi uităm să ne hrănim spiritul până, uneori, este prea târziu. Aşa s-a întâmplat şi cu el. a început să se dărâme tot ce construisem împreună, ca în legenda meşterului Manole: noaptea distrugea tot ce ei construiseră ziua. Ziua noastră a fost zi până a existat comunicare între noi. Dar acum parcă a rămas doar noapte, vine acasă mereu obosit, nu mai vrea nimic de la mine, cred că vine în virtutea obişnuinţei, nu ştiu daca cel de demult va mai avea putere vreodată să iese la iveală, sau a mai rămas doar acel de acum. Ne pierdem vremea cu fleacuri, nu mai avem îndrăzneală să vorbim despre noi, nopţile noastre se adună până zilele nu se mai văd. Relaţia noastră trage tot mai mult a întuneric. Am obosit, vreau să abandonez. Am început să-i spun că a luat-o singur pe alt drum, că eu am rămas în urmă, dar pare să nu mai înţeleagă. Vorbesc în vânt, zadarnic, se uită la mine ca şi cum aş vorbi altă limbă, încerc să-i spun că eu nu-l pot urma pe drumul pe care a pornit, dar nu înţelege nimic, mă priveşte ca pe o ciudată. Am considerat că m-a dezamăgit, că nu era ce crezusem eu că e şi că trebuia să-l las în plata Domnului să-şi urmeze propriul drum în jos. Şi ne-am despărţit. Şi atunci s-a schimbat totul. A intervenit în viaţa mea alt om, pe care nu l-am putut ignora. Drumul lui era în sus şi m-am agăţat de el, să mă ducă cu el în ascensiunea sa. Şi, uite-aşa mi-am complicat viaţa!

Dileme 1

2008-11-17T11:39:00.003+02:00

- Ce să mă fac cu el, Diana? Întrebă Anca, tresărind când îşi auzi propria voce, i se păru că vocea plecase din adâncul fiinţei, răscolind-o, rostind marea ei dilemă.
- Ce să-ţi spun eu, Anca? Tu ştii părerea mea, dar dacă vrei să ţi-o mai spun odată, iat-o: mai ai răbdare, mai aşteaptă!
- Ştiu, Diana, răbdare, înţelegere, dar până când? Simt că încep să mă răzvrătesc împotriva lui, împotriva iubirii care-mi apare, atunci când îi dau deoparte aura de romantism, de un cinism înfiorător.
- Draga mea, eşti supărată, te înţeleg, dar ştii şi tu prea bine că nu aşa simţi. Lasă lucrurile în voia soartei, măcar o dată. Ai să vezi că va fi bine.
Strigătul care ieşi de pe buzele Ancăi, odată cu vijelioasa ei ridicare de pe scaun, aproape o înspăimântă pe Diana. Nu era în fire ei să-şi piardă calmul prea des. Şi atunci Diana înţelese că Anca ajunsese la capătul puterilor.
- M-am săturat să mă bat cu morile de vânt, înţelegi tu asta? Zise Anca ţintind un deget acuzator spre Diana, de parcă ea ar fi fost pricina tuturor necazurilor ei.
Diana era gata de acum să suporte revărsarea valurilor de venin pe care prietena ei cea mai bună le acumulase.
- Nu sunt Don Quijote! Continuă Anca. De când dragostea se oferă fără să primeşti nimic în schimb? Ştiu părerea ta: spune-mi iar că dragostea e oarbă, că pentru a primi trebuie întâi să oferi… trebuie să dai ce ai mai bun în tine! O fi, fata mea, dar eu nu mai pot, am obosit, înţelegi? Şi glasul ei ajunsese aproape de isterie. Diana înţelese că dacă nu se va întâmpla nimic în viitorul apropiat, se putea întâmpla ceva rău cu prietena ei. Încercare să fie alături de prietena ei în tot supliciul prin care trecuse în ultimii ani şi încercase să-i insufle putere şi răbdare în cea mai mare încercare a vieţii ei. Îi dorea să câştige. Să primească ce-şi dorea.
După un lung moment de tăcere în care Anca încerca să-şi recapete controlul, după ce se plimbă îndelung, agitată, se aşeză pe marginea unui fotoliu cu aşa o grijă, de parcă ar fi vrut să-şi păstreze gândurile, să nu facă nici cea mai mică mişcare pentru a nu le deranja. Simţea că dacă s-ar fi trântit pe fotoliul ăla ar fi stârnit un şi mai mare haos în mintea ei.
Diana urmărea în tăcere tot ce se întâmpla cu prietena ei şi apoi, cu calm şi răbdare, începu să-i vorbească:
- Draga mea, ar trebui să-ţi pui puţină ordine în gânduri. Uite, mă aflu aici ca o oglindă a sufletului tău. Poate tu eşti prea subiectivă cu tine, de aceea exist eu, să te ajut să te limpezeşti. Vorbeşte-mi şi vom vedea dacă va rămâne în picioare castelul tău din cărţi de joc.
Vorbind, vedea cum Anca se destinde, încet, încet crisparea care pusese stăpânire pe ea pleca. Îşi luase tâmplele în palme şi se ţinea strâns iar strânsoarea acţiona aşezându-i gândurile la loc şi ţinându-le sub control. Se lăsase pe spate, în fotoliului şi acum privea undeva dincolo de faţa lucrurilor într-o lume ştiută numai de ea. Deşi o ignora pe Diana de parcă nu era acolo, ea ştia că vorbele ei o aduceau încet înapoi pe prietena ei. Ştia că va ţine seama de cuvintele ei şi îşi va elibera sufletul vorbind, vorbind.

Tristă

2008-11-17T10:03:00.000+02:00

De ce sunt, oare, tristă?
De unde neliniştea asta care-mi tulbură
Apele sufletului?

Ştii că, deşi eşti departe,
sufletul tău
e mereu cu mine,
aşa cum al meu
e mereu acolo, cu tine!

Şi atunci,
de ce această nelinişte,
această tristeţe?

Ar trebui să fiu mai optimistă
şi să visez
întoarcerea ta!
Să văd cu ochii minţii
şi ai sufletului
cum intri pe uşă
rebegit de frig
şi încărunţit de zăpadă,
dar cu un zămbet cald
cum numai tu poţi avea.

O, Doamne,
cum îţi voi sări atunci în braţe
şi te voi copleşi cu sărutări
ca să te dezmorţesc
de frig.

Iată-te!
Vii de afară, din ger,
dar aduci în casă căldură.
Iubire.
Dorinţă.

Ce-mi aduci, Moş Crăciun?
O, ştiu!
Iubirea ta!
Cel mai scump dar din lume!
Şi pe tine cu ea.
Ce mi-aş mai putea dori?

Pari căzut din cer,
cum stai în lumina focului din şemineu...
aducând lumină
şi fericire
ca un dumnezeu contemporan
coborât a doua oară
pe pământ.

Îţi şoptesc
un timid: „te iubesc”
şi nu-ţi mai trebuie altceva
ca să te încălzeşti
subit!

Îmi plimb paşii

2008-11-17T09:37:00.000+02:00

Sunt singură.

Îmi plimb paşii

târşâindu-mi picioarele

pe asfaltul rece al trotuarului....

Nu simt încă frigul

deşi îmi ţin pantofii în mână

şi e luna octombrie;

pentru că mi-e sufletul încins

de dorul de tine.....

Mi-a căzut o frunză argintie în păr.

abia am simţit-o

pierdută

cu gândul la tine...

Dar, iată,

a căzut pe asfalt

şi s-a aşezat lângă celelalte

tăcută şi liniştită.

O invidiez.

n-are nici o grijă pe lume!

Din umbra serii

vine spre mine grăbit

un om,

cu mâinile adânc înfipte

în buzunare

cu gulerul pardesiului ridicat,

zgribulit de frig.

Îmi pun pantofii

să nu creadă cine ştie ce

despre mine

şi-l las să treacă,

îi fac loc pe trotuar

să nu-l deranjez

din gândurile lui

poate duse mai departe

decât ale mele.

Iată, parcul!

Să intru?

Singură?

E târziu,

e frig,

dar o să stau măcar câteva clipe

pe banca noastră

unde ne odihnim de obicei

după oboseala unei zile

şi mă stângi înfrigurat

în braţe.

Îţi aminteşti

cum apune soarele

înroşind apele albastre

ale cerului?

Îţi aminteşti

cum tremură apele lacului

înfiorate de atingerea argintie

a nopţii?

Îţi aminteşti

Cum ciripesc vesel păsărelele

sporovăind în limba lor,

agitând frunzele copacilor

de deasupra noastră

şi noi le ascultăm atenţi

de parcă ne-ar dezvălui

secretele lumii?

Acum stau singură

pe aceeaşi bancă,

în acelaşi parc,

privind cum poartă vântul de octombrie

frunzele ruginii

de colo-colo

pe aleea pustie.

Unde e toată viaţa

care freamătă în jurul meu

când îmi eşti alături?

De ce a încremenit

toată agitaţia din jur

în care ne ascundem

ca să rămânem singuri

eu cu tine

şi tu cu mine?

Odată cu plecarea ta

a dispărut totul!

Viaţa,

freamătul,

apusul cu rubinia lui culoare,

cântecul păsărilor....

a rămas liniştea

tăcerea

aşteptarea!

Hazard 1

2008-10-02T15:24:00.002+03:00

În murmurul monoton al apei de la duş încerca să-şi limpezească gândurile. Avea senzaţia copleşitoare că niciodată n-a fost mai mare haos în gândurile şi sufletul ei. Simţea că undeva, cândva, în trecutul ei apropiat, pierduse controlul asupra propriei ei vieţi ca şi când cineva din afară i-ar fi luat hăţurile din mâini şi-ar fi condus-o, împotriva voinţei ei, într-o direcţie necunoscută la capătul căreia simţea instinctiv că se afla o prăpastie întunecoasă şi pustie. Îşi simţea înlăuntrul invadat de forţe necunoscute de parcă ar fi pus stăpânire pe ea sute de demoni răutăcioşi pe care nu-i putea stăpâni.

Auzise undeva că un duş fierbinte ar putea limpezi şi cele mai înfierbântate minţi şi încerca acum asta, dar fără succes. Credea că supunerea trupului la această tortură ar putea să o îndepărteze măcar pentru o secundă de vălmăşagul din fiinţa ei şi să-i redea liniştea pe care o mototolise demult ca pe o hârtie mâzgălită şi a aruncat-o la un coş de gunoi de pe marginea străzii. Nu! Nu se învinuia acum că şi-a creat atunci această situaţie. Aşa a trebuit să procedeze şi nu-şi făcea reproşuri. Asista doar uimită la lupta dintre cele două fiinţe care sălăşluiau în ea şi care-şi disputau locul întâi în voinţa ei: prima care cerea resemnare şi renunţarea la lupta cu viaţa şi a doua care cerea lupta. Nu ştia cum să definească momentul în care se afla: ca pe o răscruce a vieţii în care trebuia să-şi restabilească priorităţile şi să ia din nou în mâini poverile, pe care le lăsase din mână pentru a se odihni un moment, sau ca pe un moment de bilanţ în care priveşti înapoi construindu-ţi castelul din cărţi de joc al vieţii, după care tragi linie, dar nu, asta i se părea nedrept. Tinereţea ei, cei 25 de ani îşi spuneau cuvântul. Instinctul de conservare care zace latent în fiecare om încerca să se trezească în ea şi s-o înţepe ca şi cum i-ar încerca reflexele şi să-i spună: „Nu abandona, eşti prea tânără… viaţa ta abia începe… eşti obligată să lupţi… n-ai dreptul să depui armele!”
Văzând că efectul duşului e exact opus celui aşteptat, îşi puse raţiunea la lucru certându-se singură:”Gata, ajunge, dacă voi continua aşa îmi voi pierde minţile!” Şi ieşi de sub duş fiartă ca un rac opărit, se înfăşură în halatul de baie, îşi acoperi părul cu un prosop făcându-şi un turban, opri robinetul si-şi aruncă o privire în oglindă, după ce şterse cu palma aburul şi îşi zâmbi. Întotdeauna o amuza figura pe care o avea cu prosopul înconjurându-i capul şi faţa roşie de căldura apei şi încerca, măcar în momentele acelea, să fie îngăduitoare cu ea, să mai slăbească chingile pe care şi le impusese şi să pună totul deoparte, să respire adânc, să prindă puteri ca s-o poată lua de la capăt, pentru că nu făcea parte din categoria celor care ocoleau problemele în speranţa că se vor rezolva singure. Ştia că ele vor reveni până când le va găsi, într-un fel, o rezolvare.
Ieşi din baie, deschise puţin geamul pentru a se răcori şi privi fără ţintă în întunericul de afară, luminat chior de un neon şi nu se putu opri să nu gândească: „Până şi noapte pământească are un sfetnic, luna şi pentru nopţile când ea lipseşte oamenii au găsit un înlocuitor, numai întunecimea din mine nu găseşte drumul spre lumină!”
Simţi frigul şi, după ce o străbătu un fior din cap până în picioare, plecă de lângă geam şi se duse în bucătărie să-şi pună o cană de ceai rece cu lămâie. Îşi dădu seama că e desculţă când simţi pardoseala rece sub tălpi. Dar nu se dojeni. Îşi zise: „Lasă că mă bag în pat.” Se simţea ca un om care pierduse trenul după ce alergase din toate puterile după el cu valizele în mână. Simţea nevoia să se întindă.
Luându-şi ceaiul, se aşeză turceşte în vârful patului desfăcut pentru culcare după ce închise geamul şi încerca să analizeze fiorul care îl simţi: o fi frigul de afară sau din ce în ce mai terorizanta teamă de a rămâne singură cu sine.
Se mai încheiase o zi. Cum, necum, se încheiase. Auzea tunetele îndepărtate care prevesteau furtuna ce se apropia cu paşi repezi, cea care trebuia să rezolve totul fie ce-o fi, aşa, în nesiguranţa asta, nu mai putea trăi.
Copilul dormea dincolo, îl putea auzi respirând liniştit. Împinsă de nu ştia nici ea ce resort interior, puse mecanic ceaiul pe noptieră, se ridică şi se duse dincolo, la el şi se ghemui lângă pat, privindu-l cum doarme. Dacă cineva ar fi putut să o vadă atunci, i-ar fi văzut uimirea de pe faţă, toată uimirea de care un om e capabil. Se uita fascinată la el, cât era de frumos, se minuna cum dormea de liniştit, neştiind de toată mizeria şi frământarea din ea, îi studia puritatea chipului lui de copil, adorându-l pentru fericirea lui simplă şi castă, pentru dorinţa lui de a trăi pur şi simplu, ocrotit de cei mari din jurul lui.
„Oare am fost şi eu vreodată copil?” se întreba ea. „Am fost şi eu vreodată pe lume pentru a fi şi nimic mai mult? Îl privesc cum doarme şi aş vrea să-l pot feri de tot ce înseamnă viaţă, nu ce e bun ci doar ce e rău… dar nu pot, odată ce i-am dat viaţă nu mai pot face nimic decât să-l asist şi să-l călăuzesc să-şi găsească propriul drum, nu am voie să aleg în locul lui…!”
Se ridică le lângă patul copilului gemând uşor din cauza amorţelii ce-i cuprinsese tot trupul cât stătuse nemişcată, pierdută în gânduri. Se întoarse în patul ei, dar somnul o ocolea. Gândurile îi bâzâiau în cap ca un roi de albine deranjate de cineva. Ar fi vrut să ia cartea care aştepta deschisă pe noptieră, dar ştia că nu s-ar fi putut concentra la citit.
„Ar trebui să mă schimb de culcare”, îşi zise şi se ridică pentru a câta oară, îşi puse halatul de baie la loc şi-şi scoase o cămaşă de noapte. Îşi dădu jos turbanul de pe cap şi se duse la oglindă să-şi pieptene părul ciufulit. Se strâmbă în oglindă în fel şi chip, îşi dădu cu puţin contur de ochi şi ruj zicându-şi: „Dacă vine el, să nu-i par chiar aşa de palidă că se sperie şi face stânga împrejur!” Aşeză lucrurile la locurile lor şi renunţă la uscător, era târziu şi ar fi deranjat vecinii. Îşi dădu cu mâna prin păr să-l aranjeze cum putea şi se băgă în pat hotărâtă să nu se mai ridice pentru nimic în lume.

Hazard 2

2008-10-02T15:23:00.000+03:00

Opri veioza şi radioul care bâzâia în surdină şi îşi repeta mereu: „mi-e somn, trebuie să dorm…”. O cuprinse o toropeală în care vedea cuvintele pe care le rostea ca şi cum ar fi fost scrise pe un ecran ce-i trecea prin faţa ochilor şi începu să ameţească urmărind jocul lor, când, bătaia arhicunoscută în uşă o aduse la realitate, smulgând-o din amorţeală. Îşi simţi inima tresărindu-i în piept ca o pasăre speriată dar nu se mişcă. Tâmplele i se zbăteau şi picioarele îi amorţiseră şi-şi zise: „fir-ar să fie, niciodată n-are să-mi treacă emoţia asta stupidă de şcolăriţă de câte ori îl văd sau îl aud?” Şi se stăpâni pentru ca în momentul când va fi în faţa ei să fie calmă şi perfect stăpână pe sine.

Imediat auzi cheia în yală şi când el intră, ea aprinse veioza aşteptându-l şi lăsându-i impresia că atunci se trezise. Îl văzu intrând în cameră şi se ridică în capul oaselor şi-l întâmpină zâmbind cu căldură, încercând să pară o fetiţă somnoroasă, zburlită şi capricioasă. Ştia că asta îl amuza de fiecare dată.

Îl văzu răspunzându-i la zâmbet în felul lui care o făcea s-o treacă fiori de fiecare dată şi veni apoi şi se aşeză fără un cuvânt pe pat, lângă ea, zornăind cheile în mână. Atunci ea simţi cum îi pleacă din dreptul inimii un torent de duioşie şi i se revarsă în tot trupul, în toate direcţiile, înfiorând-o ca de fiecare dată, aducându-i în minte aceleaşi cuvinte, apoi răzbind cu putere în afară, prin privirea ei: „Doamne, cât îl pot iubi, încât mă doare!” Dac-ar fi privit-o în ochi, el ar fi citit acolo dragostea ei, scrisă cu litere de foc, dar el, ca totdeauna, se speria de amploarea sentimentelor ei, se desprindea de magia creată între ei aruncând-o jos de pe el ca pe o haină cuprinsă de foc, se ridica în picioare, după care se apleca, o săruta uşor şi o întreba mereu, ca într-un ritual ştiut şi respectat numai de ei: „Te-am trezit?” şi, nemaiaşteptând răspuns, se ducea să-şi lase haina în cuier, cizmele lângă scaunul de pe hol, cheile şi ceasul pe măsuţă, ca de obicei, de parcă aceste lucruri binecunoscute l-ar fi ajutat să-şi recapete siguranţa pe care o pierdea de câte ori dădea cu ochii de ea. Veni lângă ea şi se întinse, ciufulindu-i părul în joacă şi zicând:

- Somnorici, iar te-ai culcat odată cu găinile?

- Păi, da, se molipsi ea de veselia lui. M-am culcat odată cu găinile ca să fiu odihnită până la ora la care „cântă cocoşul”!

La aceste cuvinte, el o înghiontea în glumă şi apoi o trântea între perne strivind-o sub trupul lui puternic, ştiind că vorbele ei erau o aluzie la vizitele lui târzii….

- A! Îţi baţi joc de mine! Îi zise în timp ce o gâdila în joacă ţinând-o prizonieră sub el, smulgându-i hohote de râs şi privind-o adânc în ochi.

Se întreba şi el mereu de ce privirea ei îl atrăgea întotdeauna ca un magnet, de ce îi polariza întreaga atenţie şi, deşi încerca să se ferească de ea, parcă oriunde întorcea capul, numai ochii ei pasionaţi şi arzători îi vedea. Oricâţi oameni ar fi fost în preajmă, el o vedea numai pe ea. Îi cunoştea fiecare expresie, de la teamă, la recunoaşterea puterii lui asupra ei şi cedare, de la răceală la clocotul pasiunii şi apoi la liniştea adâncă a împlinirii lor în doi. Acum, privind iar în ochii ei înlăcrimaţi de râs, se lăsă furat încă odată de apele lor adânci, se scufundă în ei ca într-un lac limpede şi cald din care nu ai vrea să mai ieşi şi rămase nemişcat, sprijinindu-se de ea, urmărind cum ochii ei îşi schimbă expresia de la veselie către tandreţe şi apoi către dragostea aceea adâncă şi plină de pasiune care îl făcea mereu sclavul ei şi nu-i trebui mult să-şi piardă orice chef de joacă şi să-şi lipească buzele de ale ei într-o pornire furtunoasă de care se miră până şi el şi o strânse în braţe de parcă ar fi vrut să o frângă, de parcă ar fi simţit că atunci era ultima oară când o vedea.

Ea îi răspunse punând în îmbrăţişare toată nevoia ei de el, se lipi de pieptul lui bărbătesc tare ca un zid şi ceru fără cuvinte protecţie şi apărare într-o abandonare totală.

Cum stăteau aşa îmbrăţişaţi uitând de tot, simţeau câtă nevoie are fiecare de celălalt, cum trec printre ei curenţi care se învârteau apoi în jurul lor ca nişte cercuri şi-i strângeau laolaltă încât, în acele momente, dacă ar fi încercat cineva să-i despartă, i-ar fi lăsat fără viaţă.

Erau momentele în care raţiunea îi părăsea şi n-ar mai fi vrut să se trezească la realitatea pe care o ştia şi o detesta fiecare din ei. Dar puternicele lor bătăi de inimă pe care le simţeau cum îşi ţineau isonul una alteia, îi aducea cu picioarele pe pământ amintindu-le că sunt vii, că sunt împreună şi că trebuie să se separe pentru că nu pot trăi lipiţi unul de celălalt. Odată vraja ruptă, el se îndepărtă uşor de ea şi întrebă, îndepărtându-i o şuviţă de păr care-i căzuse pe ochi:

- Ce-ai mai făcut azi?

- Nimic deosebit, îi răspunse, întorcând privirea în altă parte ca să se ascundă de privirea lui albastră care îi cunoştea toate secretele. Apoi îl privi din nou, jucându-se cu vârful degetelor pe bărbia lui uşor înnegrită de barba nerasă de două zile.

- Ca de obicei. Şi îi zâmbi.

El îşi luă mâinile de pe ea, se îndreptă, îşi trecu mâinile prin păr într-un gest reflex pe care ea îl iubea atât de mult, apoi îşi sprijini coatele pe genunchi şi privi la ea:

- Pari cam plictisită.

- Este! Touche, pussycat! râse ea, imitând eroii din filmele de desene animate cu pisica şi şoarecele şi îşi ridică mâinile deasupra capului într-un gest de predare.

Gest care îl provocă şi-l făcu să se arunce din nou asupra ei ca o pasăre de pradă şi să o sărute peste tot pe unde găsea pielea dezgolită de haine, spunându-şi în sinea lui: „Fata asta mă înnebuneşte! Mă face să-mi pierd minţile! Mă face să cred că Universul se poate reduce la noi doi şi la dragostea noastră!”

Se scutură de gândul lui şi îşi trecu mâna peste obraz, de la frunte către bărbie într-un gest cu care încerca să-şi alunge un gând neplăcut şi zise vesel:

- N-ai chef de o plimbare?

- Plimbare? Eşti nebun! Ştii cât e ceasul? Şi frigul acesta… mă trec fiori numai când mă gândesc….!

Dar tot vorbind şi protestând, se ridică de lângă el şi se îndreptă spre dulap să-şi ia haine şi să se îmbrace. Ar fi făcut orice pentru el şi acum trebuia să-şi părăsească aşternutul cald şi moale ca să iasă cu el în frig, dacă el asta vrea. Dar el sări mai repede decât ea şi îşi propti mâna în uşa dulapului ca ea să n-o poată deschide, iar cu cealaltă mână o întoarse cu faţa la el şi o lipi de dulap şoptindu-i răguşit la ureche:

- Prostuţă mică, nu trebuie să faci asta pentru mine! Nu ne e nouă bine aici, la căldură?

Şi-n timp ce vorbea îi cuprinse braţele şi i le ridică deasupra capului făcând-o să se supună dorinţelor lui, iar ea ştiu că pierduse „bătălia” chiar înainte de a o începe. Zborul lor se repeta de fiecare dată cu tot mai mare intensitate, pe măsură ce se cunoşteau tot mai bine şi atingea nivele paroxistice încât uitau unde se află. Pe măsură ce alergarea lor pe pajiştile iubirii se apropiau de sfârşit, ea îşi lăsa capul în adâncitura umărului lui croită anume pentru ea şi-şi regăseau suflarea împreună. De fiecare dată ea se simţea întreagă, împlinită, femeie, se mira de amploarea a ceea ce putea să simtă, îşi dorea ca gândurile ei să le prindă din zbor pe ale lui, să încerce să le descifreze, să le înţeleagă, pentru că ştia că atunci nu mai aveau nevoie de cuvinte. El îi cuprinse capul între palme şi îi mulţumi din priviri ştiind că ea înţelege mesajul lui tăcut şi o sărută uşor, ca o adiere de primăvară.

Apoi el plecă de lângă ea iar ea, ascultând apa curgând în baie, îşi prelungea momentul de desfătare ca o pisicuţă care se întinde după ce a coborât de pe sobă după un pui sănătos de somn.

Încă zâmbind asocierii cu pisica, sări din pat, netezi aşternutul şi îşi aranjă părul ca el să n-o găsească ciufulită când iese de la duş. Dădu drumul încet la muzică şi se duse lângă geam şi-şi încolăci braţele în juru-i în aşteptarea îmbrăţişării lui. Ştia că el va veni la ea şi o va cuprinde, îi va lăsa un sărut uşor pe ceafă şi atunci ea îşi va lăsa capul pe umărul lui şi vor sta aşa până cuvintele le vor reveni.

Azi nu-i va spune nimic. Azi va sta aşa în braţele lui, azi nu-i poate spune. Dar mâine… când va veni din nou… îi va spune. Va împărtăşi cu el tot ce simte, tot ce vrea, îi va spune că-l vrea alături de ea în lupta cu valurile vieţii… că fără el nu poate răzbi. De aceea se simţea ca înaintea răscrucii, ca înaintea furtunii.

Când se întreba care e locul ei în lume, ştia răspunsul:lângă el; când se întreba care era raţiunea ei de a fi, ştia răspunsul: el, dar când se întreba cum va face asta, nu mai ştia nimic. Vieţile lor erau atât de complicate… atât de întortocheate… Asta o înnebunea. Alerga de acolo-acolo ca un animal sălbatic în cuşcă şi nu ştia cum să-i spună că viaţa ei nu avea sens fără el. ştia că lui nu-i plac cuvintele meri, era omul faptelor, nu-i plăceau deciziile definitive, era pasional, omul clipei, dar ea nu putea trăi aşa.

Stând aşa lângă el ştia că se apropia momentul plecării lui, nu putea să-i spună să rămână, iar lui îi era ciudă pe ea că nu înţelege, că nu are răbdare, se întrista că trebuie să treacă din nou prin acel moment când trebuia să o lase singură şi să se întoarcă la ale lui, îi venea să dea cu toate de pământ. Se simţea ca un nemernic pentru că nu-i putea oferi ce voia ea, se simţea mizerabil şi ticălos şi-i atunci îi spunea: „Nu te merit!”

Ea ştia că nu e aşa, dar nu putea hotărî ea în locul lui, ce mult o dureau momentele acestea când izbirea de realitate era tot mai dură, îi vine să fugă departe de toate şi să uite, dar nu poate.

El se desprinse de ea şi o lăsă tristă. Îi spuse:

- Nu-mi place să te las aşa!

Ea zâmbi fals, crispat, el văzu bine asta, dar se amăgi că nu e aşa, se îmbrăcă, se duse către uşă, ea-l urmă ca un câine credincios căruia îi pleacă stăpânul de acasă, se rezemă de un perete urmărindu-i fiecare gest, îl conduse cu privirea, închise uşa în urma lui cu senzaţia că îşi închide propria inimă într-o cutie fără aerisire şi se duse târându-şi picioarele la geamul din bucătărie să-l vadă îndepărtându-se şi făcându-i acel semn cu mâna care o face mereu să zâmbească amar. Se duse apoi şi se întinse în aşternutul care mai purta încă mirosul lui şi adormi plângând ca un copil căreia i s-a luat jucăria preferată purtând în minte o întrebare: „până când?”

Bunica

2008-09-30T17:21:00.005+03:00

Ca în povestea lui Delavrancea, o mai văd doar în vis! S-a stins demult… odată cu copilăria mea… odată cu candoarea ei… bunicuţa mea, micuţă şi firavă, cea care rămânea în urma autobuzului fluturând din mână până nu o mai puteam vedea şi cu lacrimile adunându-i-se sub bărbie în ciorchini grei...
Ca scriitorul poveştii cu bunica, mi-o amintesc cu buzunarele pline de bomboane, cu caierul înfipt la brâu… cu surâsul acela unic mereu aşezat în colţul gurii, cu mişcarea neîncetată din buze şi limba uşor scoasă dintre ele atunci când se concentra la lucrul ei, cu munca ei neostoită din zori şi până-n noapte, cu alergările ei de la găini la porci şi apoi la legumele din grădină… cum le îngrijea pe toate de parcă ar fi fost fiinţe cu raţiune, iar pentru ea aşa erau…
Îmi amintesc mersul ei drept şi demn, de femeie simplă de la ţară, obişnuită să-şi ducă pe cap cobiliţa cu care aducea apa de la fântână… îmi amintesc braţele ei firave şi harnice care nu se mai opreau de dimineaţa până seara şi cu care plivea neobosită buruienele din grădina ei dragă, cerându-şi parcă scuze că trebuie să le smulgă… cu aceleaşi mâini hrănea animalele şi mulgea vaca să ne aducă nouă în casă laptele proaspăt, aburind, cu aceleaşi mâini frământa aluatul pâinii şi aprindea focul în cuptorul de lut şi cărămizi din curte… cu aceleaşi mâini răsfoia iubita ei Biblie şi ne citea din ea seara, până adormeam vrăjite de glasul ei dulce… cu aceleaşi mâini ne dezmierda creştetul când făceam câte una lată, ca atunci când am pus un pumn în loc de 2, 3 seminţe în câte un cuib săpat de ea pentru ridichi şi n-a crescut nimic.. cu aceleaşi mâini făcea renumitele ei masaje, punea la loc membre sucite de fuga nărăvaşă prin curte şi bandaja juliturile unor zgâtii de fete… tot cu ele aducea pe lume puii găinii, a raţelor, gâştelor, purcelelor şi vitelor din ograda ei… tot cu ele răsucea fusul şi ţesea covoarele în război, cu ele turna cimentul din curte şi spoia pereţii casei, cu ele îşi despletea şi-şi pieptăna cu grijă părul în fiecare seară când credea că noi am adormit, iar dimineaţa îl împletea la loc şi-şi punea broboada cu care îl ferea de privirile indiscrete ale lumii, ca pe o podoabă de preţ.
Îmi amintesc cum fugea din curte când venea momentul tăierii porcului de Crăciun şi venea înapoi după ce se stingea ultimul guiţat de moarte şi se apuca harnică de umplutul cârnaţilor.
Îmi amintesc lăzile cu prune, nuci şi castraveţi care veneau în fiecare an şi umpleau cămările noastre ca noi, copiii, să aruncăm cu ele de pe balcon după copiii care râdeau de noi că eram pedepsite să stăm în casă după câte o notă mai slabă.
Îmi amintesc cum îşi făcea timp pentru noi la câte o sărbătoare când nu putea lucra prin grădină şi ne ducea la staţiunea din apropiere să facem băi calde şi să ne răsfăţa. Îmi amintesc cât se mândrea cu noi când reuşeam să învăţăm câte o poezie sau un cântecel cu care ne „produceam” duminica la biserică.
Îmi amintesc cu drag cum ne ferea din calea bunicului nervos care se întorcea de la muncă obosit şi pus pe harţă.
Câte şi mai câte făcea bunicuţa mea, de ne miram de ea cum nu stătea locului un pic… cum avea timp pentru toate, cum îşi iubea animalele, nepoţii, copiii şi vecinii deopotrivă, cum singurul ei gând era să ajute oamenii şi să le facă bine.
Când îmi amintesc de bunica mea, îngerul copilăriei mele fericite, îmi vine în minte un singur cuvânt care ar putea-o descrie pe deplin: o sfântă.
A murit la fel de uşor şi neauzit cum a trecut prin viaţă: având toţi copii alături şi dăruind fiicei ei Biblia ei dragă, cu ultima respiraţie. A fost condusă pe ultimul drum de toată suflarea satului şi a fost plânsă cum numai o sfântă putea fi plânsă. A lăsat în urma ei un gol pe care nimic niciodată nu-l va putea umple şi amintiri pe măsură.
Dar amintirea ei încă ne umple inimile de recunoştinţa de a fi putut creşte lângă ea, bucuria că am fost dezmierdate de ea, mustrate şi iubite de ea. Ne-a lăsat moştenire bunătatea şi credinţa ei, zâmbetul ei candid cu care a trecut prin lume, puterea ei de a trece peste necazuri şi nenorociri, dorinţa ei de a-şi proteja familia cu orice preţ, hărnicia şi îndemânarea ei, felul în care făcea minuni din orice mic nimic…. seninătatea ei în faţa morţii.
Suntem mai bogaţi pentru că am avut-o în viaţa noastră şi că ne-a învăţat tot ce ştia.