Fors

Google Search, plus (some of) Your World

2012-01-28T13:46:00.000+02:00

After experimenting with social results for months – sometimes with less than perfect results, the integration of Google+ into Google’s search results became official earlier this month. The reactions have been understandably strong and varied; for some it’s awesome, for others it’s a breach on the integrity of Google Search and as such is breaking the implicit promise to users that search will always be unbiased; and of course, there is the feeling that you are forced into using Google+, otherwise you will find yourself devalued in the search results. Competitors in the social game, especially Twitter, have also complained, seeing the move as anticompetitive, unfairly promoting Google+ in detriment of more established networks.

Personally, I find the integration welcomed, as long as it doesn’t stop at Google’s own content about you and your connections. There certainly are search queries where results from your social circles would be more useful, while for many others the classic results are more relevant. The problem is Google+ is the only source of social content; that may be nice and sound for their enthusiasts, but for the majority of users, who prefer Twitter of Facebook or just search anonymously, the update will not improve the relevancy of search results in the slightest. Fortunately, turning the (so-called) ‘personal’ results off is quite easy. As far as I can tell, the setting is also preserved across browsers, so it’s tied to your Google account, not stored in a local cookie.

Just got Search+ My World. It only took one query for me to disable it in preferences.
— Jon Mitchell (@JonMwords) January 16, 2012

As a side note, regardless of the statements coming from Google, the general interest in Google+ is pretty low, with a couple of peaks around the key dates of major announcements, but otherwise falling – as you can see in this analysis on Search Engine Land. Given the strained relationship with Twitter and Facebook – which is likely to only get worse after unilateral moves like this one – it’s rather unlikely we will see results from these major social networks in Google Search anytime soon. To me, it’s pretty clear that Google is following their own agenda, like it’s been doing since before stripping down Google Reader.

Bad day for the Internet. bit.ly/Am5bqz Having been there, I can imagine the dissension @Google to search being warped this way.
— Alex Macgillivray (@amac) January 10, 2012

This integration can prove to be a boost for Google+, but not necessarily in the way others expect. I haven’t found much use for this new network or ‘layer’ until now, but having it tied to search can surface it’s best aspects. Instead of actively visiting Google+ and skimming through a noisy stream, you can find interesting content in the search results. In this way, Google+ acts almost like an interest network: you circle the people active in the fields you are interested in and the search engine takes care of filtering out non-relevant and personal posts to deliver you interesting content based on your current query. A potentially useful layer, but an imperfect one nonetheless: it requires you to rebuild your social or interest network inside Google and that the people you circle keep updating it regularly. Clearly, it’s usefulness is limited by the amount of content it can reach and here again we come across the self-imposed limitations of Google+: no API to import activity from other services and no deal to index other relevant online places…

About a year ago I wrote an article about the rumored Google Me at that time and the features I wanted to see and believed it would make it a compelling service for users. Search was naturally a big component and something Google was the most likely to get right. The way I see it now, much of the problems with search and retrieving old content are still not solved. Facebook is attacking the problem with an unique perspective by building the Timeline and attaching all user actions to it; Twitter search is as useless as before – maybe a reason why Twitter was more vocal about this development from Google than Facebook: they feel their position is threatened and they still don’t have a valid or timely solution. The fact is, both Twitter and Google would have been better off signing an agreement over access to real-time tweets; while Google complained the price was too high, I don’t see how building a social network from scratch and then rewriting all other apps to integrate it has been any cheaper – both as actual cost and as opportunity cost, since that time could have been put to other, presumably more productive, uses. What Google is doing now by actively ignoring other information sources is only creating new ‘walled gardens’ inside the greater web and the more personal ‘social’ web. Somehow I don’t see that turning out good, neither for Google, nor for users.

Hide Blogger’s default message box

2012-01-20T23:47:00.000+02:00

I’ve written a series of articles on how to add a label page to the native ‘Pages’ widget in Blogger, essentially transforming it in a sub-blog, which can even have it’s own RSS feed. There’s just one small detail missing from this setup: a way to hide the message box that Blogger displays by default on label and search pages – which doesn’t look very good – a tweak that even my readers requested. There are two methods to achieve this, depending on your necessities:

First method – easy, but non-customizable

The easier and safer way is to simply add a small CSS code snippet to the blog template. On the plus side there is no need to manually edit the HTML template and this wont break future features released from Blogger. But the disadvantage is that it will remove all messages indiscriminately, both from label pages and search results, which could confuse some users. If you choose this method, follow these steps:

From the Blogger Dashboard go to ‘Template Designer’ (under ‘Design’ in the old Blogger design or under ‘Layout’ in the new design);
Navigate to ‘Advanced’ ► ‘Add CSS’ and paste the following code in the text box:
```
.status-msg-wrap { display: none; }
```
Click ‘Apply to Blog’ to save and return to the dashboard.

If you later want to remove this customization, follow the same steps and delete the line of CSS code mentioned above.

Second method – fine-tuned, but with more editing

With this method you can choose a single label or a couple of them and remove the status messages only for these ones. Unfortunately, this requires manual editing of the blog template, something that could cause conflicts in the future with new features or updates. In this case:

Start by backing up your template (from ‘Design’ ► ‘Edit HTML’ ► ‘Download Full Template’ in the old design or ‘Template’ ► ‘Backup / Restore’ ► ‘Download full template’ in the new one);
Afterwards open up the template for editing. The path is ‘Design’ ► ‘Edit HTML’ ► ‘Expand Widget Templates’ in the old design or ‘Template’ ► ‘Edit HTML’ ► ‘Proceed’ ► ‘Expand Widget Templates’ in the new one);
Search here for the following line (there should be a single occurrence in the template):
```
<b:includable id='status-message'>
```

Replace the block of code between this line and the next occurrence of </b:includable> with the code below. The changes compared to the original template code are highlighted in bold. You should only modify the label – in my case Book – to match to label from your blog where you want the change to be effective.

<b:includable id='status-message'>
	<b:if cond='data:navMessage'>
	<b:if cond='data:blog.searchLabel != &quot;Book&quot;'>
		<div class='status-msg-wrap'>
 			<div class='status-msg-body'> 
				<data:navMessage/> 
 			</div> 
			<div class='status-msg-border'> 
 				<div class='status-msg-bg'> 
					<div class='status-msg-hidden'><data:navMessage/></div> 
				</div> 
 			</div> 
		</div> 
		<div style='clear: both;'/>
	</b:if></b:if>
 </b:includable>

Finally save the template and the change should immediately reflect on the blog.

Notification emails about weekly activity from Google+

2012-01-16T22:22:00.000+02:00

It’s been a while since I actively visited Google+ – actually since about the time Google decided to force Plus in weird ways on perfectly functional apps; I only visit it through links on Twitter or search results. It’s hard to say if my preference reflects an overall trend, because the reports about the adoption of Google+ are conflicting at best. Last week I got a small ‘push’ towards Google’s social network: a notification email containing a weekly digest of recent activity from my circles. It’s the first time I saw such a mail from Google+, so it’s hard to say if that’s common practice or just directed at users like me, who more or less abandoned the place. You could certainly see reminders like this as a small indication that the social initiative isn’t getting enough engagement or returning users. I receive similar daily digest emails from Quora and I didn’t see them making many headlines lately.

Looking through my account settings, I noticed an option to turn these digest emails off: it’s under “Manage email subscriptions” ► “Occasional updates about Google+ activity and friend suggestions” – funny, I don’t remember enabling it and I am usually very thorough about these things. Another setting – this time fortunately not enabled by default – lets Google automatically add a Google+ page to my circles if I search for + followed by the page's name – hmm, I’m not sure I would ever want do do that…

Alastair Reynolds - Revelation Space

2012-01-08T12:00:00.005+02:00

După cinci secole de expansiune în spațiu, oamenii s‑au răspândit pe numeroase planete și au început să descopere specii extraterestre stranii și relicvele altor civilizații dispărute de mult. Împrumutându‑și numele întregului univers creat de Alastair Reynolds, romanul de față e primul dintr‑o trilogie plasată în această lume alternativă, pe lângă alte romane cu intrigă de sine-stătătoare și mai multe povestiri, dintre care în România n‑au fost traduse pănă acum decât „Câinii de diamant. Zile pe Turcoaz”.

Pe Resurgam, o colonie veche de doar câteva decenii, original dedicată studiului arheologic, Dan Sylveste este hotărât să descopere cu orice preț cauza dispariției rasei Amarantin. La prima vedere ei nu atinseseră decât un stadiu de dezvoltare preindustrial când o masivă explozie solară a sterilizat planeta, eliminând orice formă de viață, inteligentă sau nu. Sylveste este însă convins că motivul este ceva mai complex și ar putea amenința și omenirea, la nouă sute de mii de ani de la Eveniment. Dar situația politică este tulbure și în curând el se trezește înlăturat de la conducerea micii comunități și arestat pentru următorii zece ani, în timp ce noua facțiune la putere se reorientează către teraformarea planetei ostile, biciuită de furtuni gigantice de praf, cam ca Marte în sistemul solar. La zeci de ani‑lumină distanță, nava interstelară Nostalgia for Infinity se îndreaptă spre Yellowstone în căutarea aceluiași Sylveste pentru a‑i ajuta să‑și vindece Căpitanul, afectat de o maladie nanotehnică care amenință să infecteze întreaga navă. La bordul ei se desfășoară o luptă surdă între Triumvirul Ilia Volyova și ofițerul responsabil de arme Boris Nagorny, ale cărui coșmaruri l‑au dus la paranoia. Iar în Chasm City, mercenara Ana Khouri este recrutată de o misterioasă persoană care se identifică doar drept Domnișoara pentru a‑l omorî pe Sylveste. Ea va trebui să aștepte în somn frigorific câteva zeci de ani până când echipajul Nostalgiei Infinitului îi va oferi ocazia de a porni pe urmele lui, spre Resurgam. Cele trei puncte de vedere alternează de‑a lungul romanului, convergând de‑a lungul anilor‑lumină și temporali spre izolata colonie din sistemul stelei Delta Pavonis.

„Revelation Space” e departe de a fi o viziune optimistă asupra viitorului omenirii în spațiu, așa cum tind să imagineze mulți autori de space‑opera, inclusiv Peter Hamilton, cu care Reynolds e comparat adesea. Nu există un guvern unificat sau relații stabile între planete, asta în principal pentru că Reynolds nu introduce metode de călătorie sau comunicație cu viteze mai mari decât a luminii, cum se întâmplă de obicei pentru a aboli distanțele interstelare. Singurele legături comerciale sunt asigurate de nave uriașe, lungi de kilometri și capabile de a transporta sute de mii de coloniști „la rece”, călătorind între sisteme la puțin sub viteza luminii și numite aproape poetic lighthuggers. Dar dacă tehnologia de transport nu e prea sofisticată, romanul compensează din plin cu cea a armelor, atât fabricate de oameni, cât și descoperite în spațiu, și cu cea genetică și cibernetică. Modificările corporale și mentale sunt la ordinea zilei și de‑a lungul secolelor au definit unele grupuri sociale, cum ar fi Ultra, care formează echipajele navelor interstelare și au vieți mult mai lungi decât media, atât datorită efectelor relativiste cât și a numeroaselor implanturi. Cu atmosfera întunecată, tensionată, aș spune că se apropie mult de „Lorzii Instrumentalității” a lui Cordwainer Smith, în caz că ați citit acele povestiri. Dar și personajele se aseamănă, puternice, implacabile de multe ori, dar singuratice, conduse de propriile manii și fără prea mari scrupule în a‑și apăra interesele sau pielea – ceea ce chiar este cazul, nu de puține ori.

'Haven't you ever heard of morale-building?' Khouri had asked.
'Heard of it,' Volyova said. 'Don't happen to agree with it. Would you rather be happy and dead, or scared and alive?'

În afară de cadrul space opera, romanul strălucește la capitolul intrigă; acestea se combină și se ascund unele pe altele într‑un ritm furibund și pe mai multe nivele, din ce în ce mai subtile, ajungând până la a se confunda cu instinctele și liberul‑arbitru uman, și e nevoie de un efort considerabil numai pentru a ține pasul cu ele. Ceea ce e și mai remarcabil e că înfruntarea care se desfășoară de‑a lungul romanului e mult mai veche și mai bine ascunsă decât ar bănui cineva la prima vedere, iar consecințele posibile dintre cele mai grave.

Ca puncte slabe, pentru mine s‑a instalat o oarecare oboseală undeva în ultimul sfert al romanului, poate și din cauza lungimii sale și a tensiunii continue a acțiunii. Iar unele personaje, în special dintre cele secundare, par șterse, cu motivații de‑abia schițate – ca Triumvirul Hegazi sau Pascale Dubois, a cărei afecțiune față de Sylveste apare brusc și oarecum gratuit. Asta pare să fie o plângere obișnuită în cazul romanelor SF, mai ales de genul hard, dar Reynolds face o treabă destul de bună cu cele principale. Eu am dezvoltat o oarecare simpatie pentru Ilia Volyova sau cel puțin o admir pentru tenacitate, inventivitate și pragmatism – până la urmă oamenii ăștia se luptă pentru supraviețuire, nu pentru dragoste sau alte idealuri, și asta modelează caracterul în moduri care s‑ar putea să nu placă tuturor. În schimb finalul revine în forță, concluzionând multe din misterele romanului, dar introducând în același timp câteva elemente noi, la scară monumentală, și lăsând suficiente întrebări deschise pentru partea a doua a trilogiei.

New icons for Google Chrome apps

2012-01-05T20:03:00.002+02:00

Upon starting Google Chrome today, I noticed a couple of the icons for Google Apps on the New Tab page have changed overnight – namely Google Calendar, Reader and Maps – presumably another minor step in the major Google redesign we have been experiencing for months now. The change only took a couple of minutes to propagate to my other version of Chrome, the Canary Channel. If you check the Chrome Web Store, the apps already display the new icons there; YouTube has a different icon as well, which will probably be rolled out to the installed apps in Chrome. Unfortunately, there doesn’t seem to be any new functionality added to the apps, they remain simple hyperlinks to the online services. Especially the Calendar app could learn some tricks from the website, which changes the favicon daily to reflect the current date.

New icons for apps in Google Chrome

New icon for YouTube apps in the Google Web Store

And while publishing this article, the Gmail app got an update as well, resembling the Offline Gmail app.

For those of you who have enabled the new, grey, version of the Google bar, the icons will probably look familiar, because the’re larger versions of those favicons. Probably a sign that this piece of design will find it’s way to most users soon.

Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

2012-01-01T12:00:00.004+02:00

Puține lucruri au mai rămas din studiile din liceu – sau cum ar spune una din profesoarele mele: Cultura generală e ceea ce rămâne după ce uiți tot – și probabil mulți s‑ar grăbi să‑mi dea dreptate. Dar din lecturile obligatorii de literatură română tot am descoperit niște autori români care mi‑au plăcut – în speță Camil Petrescu și Mircea Eliade. Dacă de „Noaptea de Sânziene” am vorbit deja, am început să‑l recitesc și pe Camil Petrescu, la cam zece ani distanță. Deși în linii mari îmi aminteam intriga, romanul m‑a surprins în moduri noi, pe care nu cred că le remarcasem prima dată.

Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană și se lipește de ea de nu‑l poți desface decât cu suferințe de neîndurat… dar două suflete care s‑au împletit… au crescut apoi laolaltă?

Prima parte disecă relația dintre Ștefan Gheorghidiu și soția Ela, de la apropierea de început – mai mult la inițiativa ei, din câte aflăm – la formarea cuplului și căsătorie – cu scena de o intimitate naturală, ocupând un întreg capitol, când el îi explică ei evoluția sistemelor filozofice, și care ar merita în sine un comentariu mai extins – la apariția primelor certuri și bănuieli de adulter, urmate de despărțiri și reîmpăcări din ce în ce mai dureroase, totul din perspectiva lui Ștefan. Tocmai punctul de vedere unilateral dă o tensiune aparte întregii povești de dragoste, pentru că Ștefan nu se luptă numai cu durerea trădării de către femeia iubită, cu prăbușirea idealurilor lui de iubire, ci și cu incertitudinea propriilor sale concluzii, care din exterior pot părea exagerate, orbite de o gelozie nelalocul ei. E aici ceva din drama umană: dorința continuă de a fi împreună cu cineva, de a aparține unei comunități – chiar și una restrânsă la doi, o familie – cuplată cu imposibilitatea de a o atinge la modul absolut, de a ști cu claritate ce gândesc și simt cei din jur.

– Lasă‑mă‑n pace… niciodată n‑am priceput nimic… ce naiba vor toți filozofii aceștia?
– Să‑i iubești tu… cred că nimic mai mult… Așa o fată slută ca tine…

Un vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi…

La jumătatea drumului, aproape de o importanță egală cu cele două părți pe care le desparte, o singură noapte de zbucium, atât de corect reflectată în titlul neobișnuit de lung. Noapte care îl forțează pe Ștefan să lase în urmă trecutul și preocupările legate de iubire, în esență tot ce constituia viața lui până în acel moment, și să privească în față cealaltă jumătate a existenței umane, moartea. Moartea revine cu o insistență obsesivă în rândurile care urmează; o amenințare continuă, o certitudine apropiată, dar mereu amânată, greu de conceput de noi, care nu am trecut printr‑o astfel de experiență. Ștefan își confruntă din nou propriile temeri și îndoieli, acum la un alt nivel, iar gândurile puse pe hârtie și conversațiile cu alți ofițeri dezvăluie importanța subiectivă pe care o el dă acestor evenimente, importanță ce rezultă tocmai din faptul că el este prezent la desfășurarea lor, este o parte din ele și le influențează cu acțiunile sau ezitările sale – în esență declarându‑și viziunea existențialistă a lumii și individului.

– Păi atunci de ce ai amendat pe lucrători…?
– Cum, de ce? Ca să aibă grijă… las' că amenda nu strică niciodată… sunt mai cu grijă. Să se știe că sunt stăpân aici. […] Românul trebuie să creadă totdeauna că e vinovat… numai așa are grijă. Lasă, că banii tot îi ia înapoi… le dau bacșișuri mari din când în când.

În afară de reflecțiile personajului principal, care constituie esența sa, romanul ajunge să descrie diverse aspecte ale societății românești în anii dinaintea Primului Război Mondial, iar ceea ce m‑a frapat a fost cât de similară pare cu România de azi. Nu numai în aspectele exterioare – serbări, plimbări cu mașina, ieșiri la teatru – dar mai ales în comportamentul oamenilor, atitudinea șefilor față de angajați și stilul balcanic de a face politică și afaceri: cu favoruri, mici amenințări și ironii, orice pentru a devia de la adevăratele subiecte și a mai face o mică șmecherie. Urmăriți‑i doar, dacă citiți cartea, pe afaceristul Vasile Lumânăraru, care‑și conduce afacerile cu aplomb, în ciuda faptului că nu știe să citească, dar mai ales pe unchiul lui Ștefan, Nae Gheorghidiu, deputat în Partidul Liberal și cunoscut pentru „deșteptăciunea” lui – adică modul în care știe să‑și apere interesele și să‑și îndepărteze dușmanii, sau, mai bine, să și‑i transforme în aliați. Să nu uităm un exemplu pentru cei care se încred prea mult în așa‑zișii „profeți ai crizei”, vechi de un secol și la fel de valid și acum: gândiți‑vă întâi la ce au ei de câștigat lansându‑și profețiile…

– Păi bine, domnule Vasilescu, dacă profeția dumitale nu s‑o împlini?
– Nu s‑o împlini și pace. O sa mă omoare cineva? Totul e sa ai și tu o părere acolo, că dacă se adeverește, pe urma toți strigă: iată, Lumânăraru a avut dreptate. Dacă nu se împlinește, toți uită… Când însă n‑ai nici o părere, nici nădejde să fii socotit profet nu poți să ai.

În final pot spune că romanul nu m‑a impresionat poate la fel de mult ca în adolescență, dar asta nu‑l face mai puțin valoros și actual. E o oglindă atât în sufletul unui om, cu toate bucuriile și durerile lui, dar și în cel al românilor ca popor, chiar dacă nu ne place s‑o recunoaștem.

Țară a grâului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pâinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoara ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămână cinstiți, decât oriunde, în lume.

Sebastian A. Corn - 2484 Quirinal Ave.

2011-12-25T12:00:00.007+02:00

În pragul mileniului al III‑lea, o luptă pentru putere și bani între cei mai influenți afaceriști ai Imperiului Roman îl face pe Rufinus Eutherius să se refugieze în West Elephantina peste Marea‑Ocean într‑o corabie‑de‑orgii alături de sclava‑secretară Deirdre și o mică suită. Pe urmele lui: Stoicul Hippias, șeful concernului de comunicații Hippias Comcom, bancherul Mallobaudes Tabernae și Hermeticul Iulianus, proprietarul circului Maximus. Fiecare dintre ei cu propria rețea de spioni și asasini la dispoziție, toți gata de cele mai murdare și ingenioase mișcări pentru a‑și atinge scopurile, inclusiv de a o trimite pe soția lui Mallobaudes, Soshanna, să‑l seducă și stoarcă de informații pe Rufinus.

Destul de curând devine clar că miza acestei curse furibunde merge mult mai departe de putere financiară și influență. Pentru că în West Elephantina s‑a refugiat cu ani în urmă Amphiaraos Eutherius, tatăl lui Rufinus, pe cât de faimos pentru loviturile sale la bursă, pe atât de misterios și bine ascuns. Fiecare dintre facțiuni caută să ajungă prima la Amphiaraos și la secretul lui bine‑păzit, sursa puterii sale, pe care unii o bănuiesc a fi de origine ocultă. Numai că acesta din urmă nu e pregătit să se lase prins atât de ușor și intervine activ în momente cheie, folosindu‑se tocmai de puterile pe care urmăritorii lui le râvnesc pentru a controla întreaga lume.

„2484 Quirinal Ave.” e un hibrid interesant de istorie alternativă și roman steampunk, cu elemente mitologic-fantastice. Combinația reușește datorită legăturii logice dintre ele, care devine evidentă spre sfârșit; până atunci cititorul va avea de descoperit gama largă de tehnologii alternative (dirijabile, cymbalofoane, luxofori, daguerrotype) care fac posibilă comunicarea și dezvoltarea economică pe acest glob imaginar. Dacă aș avea ceva de reproșat ar fi tocmai avalanșa asta de termeni străini, nu numai pentru obiecte, dar și pentru locații. Unele sunt destul de ușor de recunoscut – West Elephantina e varianta romană a New York‑ului – dar majoritatea sunt greu de plasat fără bune cunoștințe de latină și istorie, ceea ce face lectura oarecum confuză. În plus, din când în când se strecoară anacronisme, termeni din lumea noastră ca avenue – greu de crezut că acest cuvânt ar apărea într‑o Europă dominată de latină – sau personaje: Congas și castanhas ritmate de sythare din Noua Atlantă de Sud. Carold de Santaana pare a fi o referire la Carlos Santana.

Dacă istoria și tehnologia sunt diferite, acțiunea este bine închegată, cu ritm susținut și răsturnări neașteptate de situație, dominând majoritatea poveștii. Cu toate acestea câteva reflecții despre lume și societatea complexă, inundată de informație, se desprind din cuvintele lui Amphiaraos, ca sfaturi pentru viitorul conducător. Personajele sunt bine definite, autentice, deși în general departe de a fi și simpatice; autorul le prezintă mai ales prin prisma planurilor, ambițiilor și viciilor, care îi animă pe toți, de la puternicul Amphiaraos până la sclava Deirdre. Probabil eu am o slăbiciune pentru carte din cauza fascinației mele față de Imperiul Roman, pe care‑l regăsesc acum într‑un context diferit de cel al romanelor istorice obișnuite, dar „2484 Quirinal Ave.” merită un loc în orice colecție SF.

Ce nu știau Hippias & Mallobaudes era că informația putea fi absorbită doar într‑o anumită cadență. Într‑un anumit ritm. Tot ce părea viteză și acumulare crescută de informație, era stocat de indivizi într‑un mod cu totul și cu totul dezechilibrat. „Tipi incoerenți“. Mda, despre asta era vorba. Tipi care se dezaxau pe măsură ce erau bombardați informațional. Dezaxați. Din ce în ce mai imorali.

P.S. Dacă vă întrebați unde au dispărut creștinii în această lume alternativă va trebui să așteptați până la finalul romanului, unde au o apariție scurtă, dar relativ importantă. De altfel eu am rămas cu impresia că, făcând abstracție de influența Eutheriilor, înăbușirea în fașă a creștinismului servește ca punct de divergență între universul romanului și istoria reală. În plus finalul este astfel lăsat deschis unei posibile continuări, care din păcate nu a apărut până acum.

YouTube’s “let it snow” Easter Egg

2011-12-22T22:42:00.000+02:00

If you enjoyed the ‘let it snow’ Easter Egg in Google search, you should probably check out a similar effect on YouTube videos: some have an extra, snowflake-shaped button in the action bar – for the Flash player at least. When you click it, snow starts falling from the top, amassing over time – even after hitting ‘replay’ – at the bottom edge. The virtual snow reacts to your mouse movements, by trying to avoid the cursor, and continues to fall even if you pause the video. As far as I can tell, this Easter Egg appears on recently uploaded videos, like the one linked below.

The Facebook Timeline: your life in Facebook’s hands

2011-12-21T00:16:00.003+02:00

Announced a couple of months ago, the Facebook Timeline, a new version of the profile that should hold your entire (digital) life, has begun rolling out to users – me included. Some are already thrilled by it and expect it to encourage even more sharing, as people start building up their timelines to reflect real-life events; while others are already pondering how it might be used for advertising. At first look, I also found the concept interesting and visually compelling, even if you only use it to record specific events and don’t share much of it with friends. It’s very nice how you can focus on some specific years or months to recall your status updates and activities; literally a trip down a digital memory lane. I must admit I started to add information to my timeline – past jobs and some of the trips I took – just to see how they looked. And naturally, small and annoying problems started to appear…

The designers behind Facebook Timeline, Nick Felton and Joey Flynn, stated that their goal was to create a UI with soul:

Facebook’s Timeline […] wanted to do something more: It wanted to convey a feeling. Two feelings actually: The feeling of telling someone your life story, and the feeling of memory--of remembering your own life.

I would say that they largely succeeded at that. Naturally, Facebook wants it to generate emotion and attract users, so that it can collect as much data on them as possible. The problem is, no matter how inviting the new profile is, it’s hard to imagine people will take the time to fill in all the gaps from previous years or to correct the mistakes or omissions caused by Facebook’s incomplete tools. That sounds a lot like work, not fun, and I’m sure most users think of Facebook in terms of ‘easy and fun’, not ‘oh, I must go fill in what I did three years ago’.

Let’s take one of the most popular activities on Facebook: sharing photos. I noticed more that half a year ago that photos were saved with the upload date instead of the original date, which in most image files is stored in EXIF format by the digital camera. Until now, that wasn’t such a big deal, because your friends saw new pictures in the feed and older ones in albums. Now, all photos are attached to the timeline, with most of them in the wrong month, or, worse, in the wrong year! Assuming you want to have a clean record, you must go to each and every one of them to manually adjust the location and date; and no, changing the date of the album does not move those photos to the correct date in the timeline! After nearly five years on Facebook I uploaded only a hand-full of photos, preferring Flickr and Picasa for the more advanced features; even so, I can’t imagine spending the time to fix those dates, because I just don’t see any value in it for myself. It gets even stranger if you are tagged in another person’s photo: you cannot edit the location on some of them, with no apparent reason (privacy setting of the owner, maybe?!), so they won’t be accurately placed on the map. It looks like this feature still needs a lot of work to make it user-friendly.

that Twitter can't remember what you did 3 weeks ago just got totally butt-kicked by Facebook Timeline. Mine: on.fb.me/s43OHz
— Marshall Kirkpatrick (@marshallk) December 16, 2011

Some called the new timeline ‘creepy’; I find it at most ‘socially awkward’. Call me old-fashioned, but I’m not about to share the ‘loss of a loved one’ on Facebook, even with my ‘Close Friends’ list. That’s something private enough that I want to keep strictly offline. And, seriously, who will broadcast that they got a ‘Tattoo or Piercing’?! That’s definitely something for the attention whores and wannabe celebrities out there. What’s even worse is that every time you add a ‘life event’ to your timeline, the default privacy setting is ‘Public’. As far as I can tell, there is no way to change that default through the privacy settings and Facebook doesn’t remember your last choice here, as it does with status updates. Not a very good move and something that will most likely backlash, as people will inadvertently share private events with the world. With all your past activity only a couple of clicks away, many users will learn the hard way to be more careful about what they post.

So, when did you get your tattoo? Facebook wants to know!

Otherwise, Facebook did a pretty good job with privacy on the timeline. You get seven days to review past posts and change their visibility, although with the amount of stuff amassed there over years it’s hard to expect people to go through all of it. Users have very granular controls both in the timeline and in the parallel ‘Activity Log’, which is visible only to the user and easier to manage, because of the better filters by content source. There are some questionable choices here as well, like the fact ‘Questions’-activity is public by default and that you can set global privacy options for third-party apps, but not for built-in apps (Groups, Questions, etc.). And for the busy – or paranoid – there is the ‘nuclear’ option: under ‘Privacy Settings’ ► ‘Limit the Audience for Past Posts’ you can reset all past posts that were originally public or shared with friends-of-friends to the safer ‘friends-only’. After a confirmation dialog, of course…

Regardless of the issues – which could be fixed, assuming Facebook actually wants to offer it’s users a great product – the Timeline stands as a beautiful feature with a lot of potential and with no current competition from the other major social networks. At the end of the day, like the other networks and apps on the web, the Timeline is another tool in the hands of people; it it becomes an excellent tool for self-expression or just another marketing ploy or, worse, a flop, it’s entirely up to us.

Update: After a heated discussion on Twitter, Mahendra Palsule noticed that correcting the date of an album does update all the photos on the timeline, but only if you also add a location to the album, something that I tested and confirmed on my own timeline. Not a very intuitive decision to say the least, but surely one that benefits Facebook, by tricking the user into putting even more data inside their walled gardens.

Huh? Changing date of photo album does not move photos to the correct date in FB Timeline j.mp/u3XgwJ /from @exde601e
— Mahendra Palsule (@ScepticGeek) December 21, 2011

Clarification: I've confirmed that geo-tagging *and* changing date of album *does* reflect updated date in Facebook Timeline.
— Mahendra Palsule (@ScepticGeek) December 21, 2011

Set Gmail as default email client in Opera

2011-12-19T22:15:00.001+02:00

I described in an older article how to make a webmail service, in this case Gmail, your default email client in several browsers. With the release of Opera 11.60 at the end of December, setting this up got slightly more user-friendly. Opera now supports custom protocol and content handlers, meaning that adding Gmail as the default protocol handler can be done directly in the browser, following these steps:

Type the following command in the address bar and press Enter:

javascript:window.navigator.registerProtocolHandler("mailto","https://mail.google.com/mail/?extsrc=mailto&url=%s","Gmail")

Confirm at the prompt and you’re done!

The next time you click on a mail-link (you can try it out at this test page) you will see another prompt to choose your default application for mailing and Gmail should now be one of the options. If you change your mind later, the setting can be changed from the Opera Preferences, on the Advanced tab under Programs.

In theory, this method should also work in Google Chrome, since it also supports registering web services as protocol handlers. The procedure above seems to work without error, however when I actually click on a mailto:-link, the browser throws up an error: ‘This webpage is not available’. My guess is that the protocol for mailto: is not yet fully implemented in Chrome, otherwise this wouldn’t work in other browsers.

Chuck Palahniuk - Fight Club

2011-12-18T12:00:00.007+02:00

Am văzut pentru prima oară filmul „Fight Club” cu mulți ani în urmă, pe când eram încă în liceu și chiar am chiulit de la o plicticoasă oră de germană pentru asta. E puțin spus că am fost profund impresionat de film și e destul de clar că nu am fost singurul; filmul a devenit o mișcare de cult și e suficient de cunoscut și acum, un deceniu mai târziu, ceea nu se poate spune despre majoritatea celorlalte producții de sfârșit de secol XX. Citind cartea de curând, am fost frapat de cât de bine a fost respectată acțiunea și spiritul cărții în ecranizare, cu excepția unor modificări marginale pentru a înmuia unele replici care altfel ar fi dus la interzicerea filmului în State.

Evident e greu să fii surprins de poveste în aceste condiții, dar asta n-o face mai puțin interesantă. Ba mai mult, odată ce cunoști marea revelație te poți concentra mai mult asupra detaliilor de finețe. Și sunt destul de multe, fraze și imagini care apar și dispar brusc de-a lungul romanului, cu niște fulgerări de lumină pe care doar puțini le pot discerne în griul lumii din jur. Sau ca scenele de filme porno strecurate de Tyler la schimbarea benzilor unor filme inocente de familie. Cartea e scurtă, scrisă într-un stil concis și furibund, dar asta e mai degrabă un avantaj, pentru a face mai ușor legătura între indiciile prezente încă de la început (I know this because Tyler knows this); frazele ard de luciditate, atât de clară și dură, că devine imposibil de contestat (You do the little job you're trained to do. Pull a lever. Push a button. You don't understand any of it, and then you just die.).

Comparația pe care urmează să o fac va suna poate extrem de ciudat, dar „Fight Club” vorbește în esență despre aceleași probleme umane ca și „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade: relația dintre om și istorie în lumea modernă. Însă în timp ce Ștefan avea avantajul credinței creștine și al filozofiei, punând iubirea în fața terorii istoriei, personajul fără nume al lui Palahniuk – căci el nu-și dă niciodată numele real la grupurile de asistență – trebuie să pornească de la zero și singura cale pe care o descoperă sub tutelajul lui Tyler este distrugerea de sine și revolta împotriva unei lumi străine, împotriva istoriei care apasă asupra oamenilor cu greutatea deciziilor tuturor celor dinaintea noastră, la care noi nu am contribuit cu nimic, dar pe care trebuie să le acceptăm fără drept de apel (We wanted to blast the world free of history). Acum, în mijlocul unei veritabile crize financiare, poate mai bine ca altădată putem resimți un impuls similar, care se revarsă pe străzi în mișcări de genul Occupy Wall Street.

Fight Club e în fond revenirea la cea mai primitivă formă de spiritualitate umană: ceata masculină de vânători, înfruntând pericole neprevăzute ca egali, uneori cu mâinile goale; Männerbund-ul care a jucat un rol central și în nazism. Cu numeroase elemente de societate secretă – interdicția de a-l menționa, semnele distinctive, inițierea prin „sărutul lui Tyler” care mi-a adus aminte încă din film de încercarea gom-jabbar-ului din Dune, procesul draconic de recrutare al membrilor – se răspândește cu furie, oferind participanților sentimentul de „real” pe care viețile lor banale și programate l-au pierdut de mult.

"We are the middle children of history, raised by television to believe that someday we'll be millionaires and movie stars and rock stars, but we won't. And we're just learning this fact," Tyler said. "So don't fuck with us."

Multe pasaje se ocupă de problema identității umane și de relația cu divinitatea. Una din definițiile care mi-au atras atenția e făcută într-o via negativa, o metodă care, în loc să enumere atributele conceptului descris, arată ce nu este acela, și care e utilizată în general în teologie: ...you're not how much money you've got in the bank. You're not your job. You're not your family, and you're not who you tell yourself.... You're not your name.... You're not your problems.... You're not your age.... You are not your hopes.

Totuși, în final mașinăria de distrugere pusă în mișcare de narator și Tyler eșuează, paradoxal tocmai din cauza unei femei, din cauza sentimentelor pe care naratorul le descoperă față de Marla. Probabil un semn că fiecare impuls distructiv trebuie să se oprească la un moment dat și să lase loc reconstrucției, așa cum după orice creație trebuie să faci o pauză de reevaluare. Și pentru a adăuga și mai multă ambiguitate, finalul rămâne deschis, cu o – mică – posibilitate ca Tyler să reapară într-o continuare. Să sperăm că Jack nu va mai suferi de insomnie de acum încolo...

"You have a class of young strong men and women, and they want to give their lives to something. Advertising has these people chasing cars and clothes they don't need. Generations have been working in jobs they hate, just so they can buy what they don't really need. We don't have a great war in our generation, or a great depression, but we do, we have a great war of the spirit. We have a great revolution against the culture. The great depression is our lives. We have a spiritual depression. We have to show these men and women freedom by enslaving them, and show them courage by frightening them."

New advanced features for Hotmail users

2011-12-17T00:22:00.002+02:00

Since I talked about the recent introduction of circles in Gmail, it seems only fair to point out that Hotmail also added a series of solid features to the web site. Officially announced a little more than a month ago, I saw the updates last week. Here are the main changes:

Keep important messages on top with flags

Flags (or stars) have always been used to mark up special messages, something that you would need to quickly find later or where you need to follow up. Traditionally they would have a dedicated folder or view; Hotmail brings the concept a step further, by having flagged messages pinned on top of the regular inbox, so you can’t miss them. It’s basically a scaled down version of Gmail’s priority inbox, without automatic learning or unread messages. Since these older messages can quickly hide newer ones, you can easily hide the section with a click on the separator or turn the feature off completely through the settings (‘Customizing Hotmail’ ► ‘Flagging’).

Instant actions

Desktop clients have always had an edge over webmail when it comes to speed and efficiency in performing common actions. If you look at Thunderbird, for example, you can quickly mark messages as read, star, delete or report as spam with one click. To make up some of the difference, web clients like Gmail have introduced keyboard shortcuts; later Hotmail followed, even offering several modes in the hope of attracting Gmail users. Now Hotmail has ‘instant actions’: while hovering over a message in the list, you will see a set of common actions – by default ‘flag’, ‘mark as read’ and ‘delete’. So, like in a desktop client, you have one-click-access to them. The list is configurable through the options (‘Customizing Hotmail’ ► ‘Instant actions’), including whether the action is always visible or only on hover. Unfortunately, instant actions don’t recognize multiple selections, they only act upon the current email; so as soon as you need to process more than a couple of messages it becomes more efficient to select them and use the top menu or a shortcut to perform the action.

Organize messages with categories

Another major innovation in organization was the introduction of labels in Gmail; instead of moving messages around and assigning them to a single folder, you could tag them with several labels and use search to locate them. Later labels were added in Outlook 2007 as categories and now they are available in Hotmail as well. There are a number of built-in categories, like ‘Newsletters’ or ‘Social updates’, that are assigned automatically and contribute to the filters on top of the inbox, but you can also create your personal categories and that will immediately generate a new ‘quick view’ for it. To make Hotmail even more like a desktop client, you can enable the category column (‘Categories’ ► ‘Manage’) and set up instant actions to quickly add messages to certain frequently used categories. Personally I use them in Outlook all the time at work in connection with search folders, it feels much easier to organize and find messages, because they combine incoming and outgoing messages in a single view.

Schedule cleanup

Probably the single most innovative feature in the list, ‘schedule cleanup’ is an extension of ‘sweep’ allowing users to define rules for how long messages will remain in the inbox (from 3 to 60 days) and what happens to them after that time – they get deleted or moved to a folder. It’s the perfect solution for most newsletters because it keeps the inbox clean with very little user action; after all, these messages usually become obsolete after a couple of days and just end up unnecessarily filling up the inbox. I must admit I am guilty of similar email mismanagement, neglecting to clean up hundreds of messages about job postings that are no longer active. The Hotmail feature is powerful and easy to use, but not very flexible: you are limited to four time frames and the scheduled clean-up filters cannot be edited from settings, only deleted and recreated with other parameters. I simply wish Gmail would introduce something similar; it would be perfect along with the more fine-grained filter controls.

Easily navigate to older messages

I’m not sure if this control is new, but I noticed it recently and find it very useful: for navigating back through messages, there is a small ‘Go to’ link next to the arrows on the bottom of the message list. It opens a small calendar; click on a date and you will be taken to the messages from that day. Easy!

Even if some of the features have been done before, it’s good to see Hotmail adding them on a regular basis, at least when you compare this with the largely aesthetic updates in Yahoo! mail. I remain a happy Gmail user and from that perspective Hotmail seems to target regular, casual users; there are no conversations, a killer Gmail selling point and the POP3 support is limited – you can only download messages in the inbox, not the ones filed away in folders. But now, with a careful combination of categories and cleanup, that might not matter anymore!

What’s new in Chrome 17

2011-12-13T23:11:00.000+02:00

For a couple of weeks after updating from Chrome 16, there weren’t that many changes to the Canary Channel, except for the usual under-the-hood tweaks. Only later did new features started to roll in, so here are some of the more visible:

A redesigned ‘History’ page

Available for older versions of the browser by manually accessing the address chrome://history2/, the new ‘History’ page has become the default beginning with Chrome 17. Beside the visual changes, including a new style for check-boxes and more emphasis on the domain you visited, the new version makes it easier to remove pages from the browsing history. You can either hover over a result to show the check-boxes and select multiple items by holding down Shift or use the small context menu on the right to remove the single entry or search more visited links from that site.

New webUI task manager

The task manager also got a face lift and is being implemented as a web page, like many other dialogs in Chrome. Feature-wise it added a small context menu for each process, allowing users – and more importantly web developers – to launch the web inspector directly or to jump to the web page, making it a bit more like the original Windows version. As before – something I haven’t noticed until now – you can choose which columns to display in addition to the default ones, including the user profile, image, script and CSS cache, JavaScript memory and, as an Easter egg in the dev versions, the number of ‘Goats Teleported’ by the page. Curiously, this was the first change to appear in Chrome 17, but it has been rolled back in the mean time and the new task manager is only available as an internal page under chrome://tasks/.

Spelling suggestions from Google

In an effort to improve the spelling suggestions, Chrome now integrates an online service to offer suggestions, similar to the ones offered for search queries. Personally I found it underwhelming, I rarely get a good suggestion out of it and it adds a noticeable lag when I right-click a misspelled word. Curiously, in the final Canary builds the feature is on by default and cannot be turned off from the settings, even though that was possible previously… Given the privacy implications, that doesn’t sound like a good idea.

Other tweaks and experimental features

Page zooming has been improved: the range of supported zoom values has been widened to 20% – 500% and the zoom levels are now preset and more consistent with other browsers.
The crash page has a new handy ‘Reload’ button dead center. Guess some people complained because they didn’t knew what to do next… Unfortunately the fact that I noticed this also means the browser was less stable than before, crashing constantly during routine operations, like pasting in Gmail or Google docs.
If you enabled the ‘Print Preview’ experiment, the preview isn’t shown in a separate tab anymore, but in a modal dialog in the current tab. Which seems counter-intuitive given the description of the experiment and goes against the general tendency to make most dialog boxes available in new tabs, something I have always liked. Also, ‘Print with Google Cloud Print’ has been added as a new option in the ‘Destination’ drop-down.
When you create a fresh Chrome profile, the browser automatically installs three apps, YouTube, Gmail and Search. Even if those are simple links to the websites and the idea is to help people discover apps, it feels a bit wrong to force them on new users, all of them being Google products…
HTTP pipelining has been implemented – something that Firefox had for as long as I remember – again behind a flag that can be turned on from chrome://flags/.
Another useful experiment is ‘Enable extension alerts’; once turned on it will show desktop notifications about extensions, for example when they are updated or crash.
The internal page used for network diagnostics, chrome://net-internals/, has evolved quite a bit since I wrote about it; in Chrome 17 it gained a ‘Timeline’, a graphical representation of the network activity, including DNS requests and the amount of data sent and received.
Speaking of tools for developers, another new internal page, chrome://profiler/, provides a profiling and debugging infrastructure for tasks; more technical details here.
As reported on the blog Google Operating system, you can now change the user agent easily through the web inspector, instead of messing around with command-line flags.
The support for more interactive online games is being constantly improved. Chrome now supports Fullscreen API for websites – just like recent Firefox builds – mouse pointer lock and the GamePad API, the latter two as command line flags. The full screen support is already active on YouTube with the HTML5 player. The browser also added a couple of new content settings in order to provide better control over the sites trying to access these new features.
If you enabled the flag ‘syncing open tabs’ you can take advantage of another internal page, chrome://sessions/, to see the list of tabs opened on other computers and to reopen them in the current window. Another one, chrome://sync-internals, offers a wealth of data and debugging information about the sync process. On the other hand, the option to sync search engines, added in version 15, has been dropped, which causes errors if you try to sync different browsers versions, like I am doing.

P.S. Did you know that the code name for the Chrome sync engine is Nigori, most likely after a sake variety?

Thumbnails in YouTube’s progress bar

2011-12-13T05:07:00.007+02:00

When playing back videos on YouTube, you are probably familiar with the small tooltip that shows up while hovering over the progress bar to help you jump to a specific time in the video. It looks like the tooltip is enhanced with a thumbnail of the corresponding video frame, to give a preview of the section you will be taken to. The new feature is available with the Flash-based player and only on some videos; it’s hard to say how there were chosen, but the thumbnail generation is probably an ongoing process that will be rolled out to all videos in the future.

Google Circles in Gmail and Contacts

2011-12-12T23:07:00.001+02:00

After design changes and mixing social functions into YouTube and Picasa, it’s now Gmail’s turn to be integrated with Google+ and your circles. As announced on the official blog, I started to see the new features in my inbox. The less important ones, for me at least, include easier sharing to Google+ with a dedicated button displayed when you receive photo attachments and adding people to Google Circles from the newly added people widget. Not much else to say here; the nice part about sharing is that they also added a button to ‘Share all images’, so that when someone emails a group of photos you can immediately create a Google+ post with all of them.

Social filtering added to the inbox looks much more promising, at least at first. A new link has been added to the left pane, ‘Circles’, that can be expanded to display a list of your circles from Google+ with unread counts for each. Clicking on any of them will search all your mail for messages to or from people in that circle; or from any of them, if you click the master link ‘Circles’. The idea is good, since it will filter out any newsletters or one-time conversations with people you haven’t circled, but it’s far from new, as Hotmail implemented filtering by contacts some time ago. It solves a long-standing problem as well, the need to quickly find messages from a group of people; it can be done with regular search, but it becomes very cumbersome as the number of people rises. You can also choose to have membership to circles displayed in the message list, sort of like having automatic labels based on your circles.

Unfortunately, the integration in Gmail is lacking in several areas:

First of all, it requires the user to rebuild existing circles instead of importing contact groups. So it fails on two accounts: people who have already gone to the trouble of carefully maintaining contact groups probably won’t bother recreating them again from scratch; the others who haven’t are unlikely to start now.
Google+ doesn’t understand that a person can have multiple email addresses. For example, I am constantly prompted to add myself to a circle, because I imported my address book with my secondary aliases; similarly for other people I can add one address to a circle and the second one to another circle. While this could be useful in separating work from personal interactions it can confuse users and also dilutes the whole concept of ‘a single identity’.
Circles are not available as search criteria, so you can’t look for unread messages from a certain circle for example or from a certain time period.
Displaying circles in the message list along with labels can quickly take up the screen space needed to show the email subject. It would be better to add some customization options, to move labels and/or circles to the right side, allowing the subject to be displayed entirely. It should be an email client after all, not a label collection, right?

The most promising addition was made to ‘Contacts’: the information entered by other people for themselves is now automatically synced to your address book, as long as you are connected on Google+ and have the proper approval through the privacy settings of that contact. This has great potential to make managing the address book much more streamlined and hassle-free for everyone. Instead of announcing a new home address, job or phone number you could simply update your contact information and all the people in the circles you approved will instantly have it in their address books as well. The new data from Google+ has it’s own section in the contact details, so you won’t loose any information already entered for someone, even if they choose not the share those details with you. As in mail, you can filter your contacts by circles and even export selected circles as you would do with any contact group. Unfortunately, like any other similar tool, the success and usefulness will ultimately be decided by the adoption rate of Google+. And bringing in additional Google+ contacts creates the same problem Buzz introduced a year-and-a-half ago: unwanted contacts that get synced to smartphones and generally a messier address book. Right now I have too few Google contacts with a Plus-profile – many don’t even use Gmail – to find this extremely compelling.

TweetDeck reaches version one, with some help from Twitter

2011-12-10T00:29:00.001+02:00

Along with the second Twitter redesign announced yesterday, the Chrome app for TweetDeck was updated, hitting version 1 and showing for the first time clear signs of the new ownership. As stated on their home page as well, TweetDeck is essentially Twitter’s web client for power users, while the main Twitter website is aimed at a more mainstream audience.

TweetDeck is an app that brings more flexibility and insight to power users.

The most obvious change is the new design, closely matching Twitter’s, starting with the new app icon and the blue theme for icons and links. I was never a fan of orange anyway. The app feels faster and cleaner overall, from the actions buttons to the streamlined status box. Other features have been brought up to date as well:

Like on the new site, you can choose to see the names of people in the columns instead of their Twitter handle.
And there’s also filters, not available for the web version up until now – turn them on from ‘Settings’ ► ‘Global Filter’.
You can choose to shorten links with bit.ly or with Twitter’s own service, but Twitter is now the default, as you would expect.
If you use several Chrome installations and have enabled app syncing, TweetDeck will now correctly sync your columns, their order and settings for a consistent experience everywhere. I don't know if the problem was with the browser or with the app, but until now that was not the case.
Users can follow entire conversations centered around individual tweets, like in the web interface – simply click the ‘More’ link after hovering. It would be nice to see the new ‘embed’ option in TweetDeck as well.
Scheduling has improved considerably: it’s better integrated into the status box and you can now simply type in the date and time you need, something I complained about previously. Unfortunately, some small bugs remain: for example when I scheduled an update to go out to Facebook and Twitter simultaneously, TweetDeck only posted it on Twitter; on the other hand posting to Facebook separately works.
Remember a while back when Twitter started letting people see other users’ timelines? This awesome feature is now fully integrated into TweetDeck: click on a user name, then on ‘Timeline’ in the overlaid profile and finally on ‘Add column’. This way you can get to feel the Twitter experience through the eyes of any other user in real time – and most likely discover a lot of new content. You can add columns and follow their favorites, mentions, tweets or lists as well.

Of course, there are some things missing from the update feature-wise:

TweetDeck is supposed to be available to everyone on the web through the website, but if you try to log in from anything other than Chrome or Safari results in an error message, stating that the browser is unsupported and inviting users to install the standalone app, which is nothing more than the webapp wrapped in a WebKit renderer – basically a browser that can render only a single site. Hopefully the support will be extended to other browsers as well, there shouldn’t be any technical reason for WebKit exclusivity.
You still can’t manage your own lists from inside TweetDeck; a weird oversight, considering most of the other functions can be performed here directly and this is supposed to be a client for power users, who use lists more often than casual twitterers.
There are no keyboard shortcuts, again something a power user would expect and that the Twitter website has…
The new version dropped the option to translate tweets. It’s not something I used often, but it was a small time-saver for tweets in foreign languages I don’t read.
Even though Twitter vowed to keep support for other social networks in TweetDeck, the web version doesn’t support Foursquare or Google Buzz – the latter quite understandable, since Google retired it. Facebook support has been scaled back as well by removing the ability to like and comment on updates and to post to Groups; also, unlike other apps like ifttt, links posted to Facebook don’t use rich embedding.

Some glitches or poor choices have slipped into the design as well. The button in the status update box is labeled ‘Tweet’ even if you are posting to Facebook. The ‘favorite’ icon and tooltip don’t change to reflect if the current tweet is a favorite or not, which can be confusing. The biggest annoyance with the Chrome app is the huge panel dedicated to the arrow that shows the next three columns; that space would be much better used for an additional column. Since you can easily navigate with the slider located at the top center – which also displays hints about the columns titles – the right arrow seems redundant. Even so, the new TweetDeck is a powerful client for the desktop, requiring no additional install (as long as you have Chrome, at least).

Dan Simmons - Endymion. The Rise of Endymion

2011-12-04T12:00:00.013+02:00

La trei sute de ani după prăbușirea Hegemoniei, o nouă structură politică interstelară s-a închegat din rămășițele Web-ului, teocrația Bisericii Catolice susținută de brațul militar Pax. Departe de a oferi doar o administrare eficientă și consolare spirituală, noua Biserică promite credincioșilor viața veșnică cu ajutorul cruciformelor de pe Hyperion, pe care a descoperit cum să le folosească fără a-i transforma pe purtătorii lor în zombii cretini și asexuați. Ca și înainte, Proscrișii rămân Dușmanul prin excelență, amenințarea lor justificând existența armatei Pax. În acest context își face apariția Aenea, fiica adolescentă a lui Brawne Lamia și a cibridului Keats, călătorind din trecut prin Criptele Timpului. Pentru capturarea ei, Biserica mobilizează forțe impresionante, la prima vedere disproporționate, iar de partea fetei nu se află decât un simplu localnic, Raul Endymion, trimis în ajutorul ei de Martin Silenus.

„Endymion”, ca și romanul anterior, se pune destul de greu în mișcare; autorul își rezervă spațiu amplu pentru a reintroduce o serie de personaje deja cunoscute – Martin Silenus, încă în viață datorită tratamentelor Poulsen, androidul A. Bettik, părintele Lenar Hoyt, acum devenit Papa Julius al XIV-lea – și povestea din prima parte. Și acum se folosește o „poveste în ramă”, transmisă prin vocea lui Raul Endymion. Totuși, aici procedeul nu mai e atât de potrivit: în vreme ce în „Hyperion” poveștile celor șapte pelerini aduceau cititorul la curent cu situația lumii și povestea lor proprie, generând în același timp o anumită tensiune și anticipație pentru continuare, în „Endymion” autorul reușește din contră să diminueze suspansul: de vreme ce se povestește la persoana întâi, e evident că Raul va scăpa la un moment dat din cușca Schrodinger la care fusese condamnat. Toate aventurile prin care trece alături de Aenea și A. Bettik navigând ca un Huckelberry Finn futurist pe râul Thetis pierd din suspans din aceeași cauză. La asta se adaugă și o înclinație nesănătoasă de a-și pune personajele în cele mai complicate situații pentru a inventa o scăpare la limită absurdă și neverosimilă. Să nu uităm ca Shrike revine și el în peisaj, după ce toată umanitatea – și cititorii presupun – l-au crezut distrus la sfârșitul primului roman. Sau poate nu este chiar aceeași mașină perfectă de pedeapsă, pentru că a suferit o schimbare de caracter de tip Terminator: acum Shrike o protejează pe Aenea în fața forțelor Pax, de parcă cineva din viitor l-ar fi reprogramat.

Problemele de construcție și stil continuă și în partea a doua, „The Rise of Endymion”. Urmărind călătoria lui Raul, de data asta singur, Simmons sare peste o bună parte din acțiune, care trebuie readusă în discuție mai târziu, fragmentar. Evident, nu lipsesc situațiile-limită din care se scapă ca prin minune, de obicei prin intervenția lui Shrike. În schimb avem parte de câteva lumi și culturi interesante și bine realizate: întâi Amoiete Spectrum Helix pe itinerariul lui Raul, apoi planeta T'ien Shan, unde se reunește trioul din primul volum, o lume predominant budistă, înapoiată tehnologic și izolată de restul umanității. Sunt readuse în scenă mai multe personaje din „Hyperion” – Rachel, colonelul Kassad și Het Masteen – prin procedee din ce în ce mai îndoielnice, implicând paradoxuri temporale și încălcând flagrant istoria primei cărți, încât aproape te întrebi dacă autorul mai ține minte ce a scris cu un deceniu înainte. În plus, prezența lor e complet gratuită, pentru că joacă roluri minore, care puteau fi cu ușurință atribuite unor voci noi. Singurul moment de calitate e înfruntarea dintre un Dalai-Lama în vârstă de doar 8 ani și cardinalul Lourdsamy, în care se reliefează lipsa de susținere teologică și spirituală a unei Biserici pentru nemuritori.

And one of the great Zen masters of Old Earth, the poet William Blake, once said -- "Eternity is in love with the productions of time. " [Dalai Lama]

Tot în partea a doua se conturează mai bine ideile centrale și explicațiile, care au fost în general neglijate în primul roman, probabil și pentru că Aenea e încă o fetiță de doisprezece ani, care mai are multe de învățat despre cum să fie un Mesia. Dan Simmons încearcă, după părerea mea, să rescrie istoria Imperiului Roman; de altfel și în carte este comparată la un moment dat Hegemonia și căderea ei sub atacurile Expulzaților cu prăbușirea Romei în fața barbarilor. Avem apoi parte de Evul Mediu sub un pumn de fier al Bisericii și al Inchiziției, în care apare Aenea ca un reformator, menită să readucă umanitatea pe făgașul corect, să trezească empatia și iubirea față de semeni. Ca și în multe alte romane SF, tensiunea majoră e între stagnare și evoluție, între stabilitatea și „pacea” Bisericii și schimbarea la nesfârșit, depășirea granițelor convenționalului și a ceea ce majoritatea consideră uman. Din păcate autorul alunecă foarte ușor pe panta materialismului și fiecare lecție spirituală e explicată printr-o modificare fizică în oamenii cu care Aenea interacționează. La început am crezut că „virusul” adus de Aenea de care se temeau capii Bisericii era metaforic, dar se pare că Simmons chiar vorbea literal...

Father Duré sighs. "No lifetime is long enough for those who wish to create, Raul. Or for those who simply wish to understand themselves and their lives. It is, perhaps, the curse of being human, but also a blessing."

La impresia neplăcută despre carte au contribuit din păcate și personajele, dar mai ales naratorul Raul, cu obiceiul lui enervant de a se lamenta la fiecare pas că nu e suficient de erou pentru misiunea lui și de a-și expune părerile, care în majoritatea cazurilor sunt greșite. Cred că romanul ar fi fost mult mai interesant dacă punctul de vedere ar fi fost androidul A. Bettik. Singurul care inspiră simpatie și interes este părintele-căpitan Federico de Soya, care de bine-de rău are o evoluție vizibilă de-a lungul romanului, de la soldatul care ascultă cu sfințenie ordinele Pax la preotul care se îndoiește de Biserica lui, pentru a îmbrățișa în final învățămintele Aenei ca adevărata renaștere a valorilor creștinismului.

Bhutan - o posibilă sursă de inspirație pentru templele suspendate de pe T'ien Shan

Conceput ca continuare și concluzie a dublului-roman „Hyperion”, „Endymion” nu se ridică din păcate la înălțimea primului și mai mult strică impresia bună a primei cărți decât să ofere o completare viabilă, ba chiar răstoarnă multe din afirmațiile precedente fără să pună ceva mai inteligibil în schimb. Pentru mine cade în categoria „hai să scoatem o continuare, poate se vinde și asta” și mă face să ezit când va fi vorba de alte romane de Dan Simmons.

Google Reader Experiments and more design tweaks

2011-11-30T00:19:00.001+02:00

After being seemingly neglected for several months, many people started to wonder if Google Reader still had a future – and the recent poor redesign and removal of features didn’t quite alleviate those fears. But a small update I noticed earlier today may prove them wrong: like Gmail and Calendar, Reader got it’s own ‘Labs’ section, located in the ‘Settings’ under the new tab ‘Experiments’. So there is some small hope that the product will continue to be developed and gain new features. Currently there’s just one thing to try out, toggling smooth scrolling on or off. It’s a nice effect for expanded view, but unfortunately quite annoying in list view, where it causes the article list to scroll back and forth every time you open or select an item. I doubt I will be using it much.

Along with ‘Experiments’, there were some tweaks to the design as well. Many users have complained about the lack of visual separators between subscriptions and reading area and those have been added today. It looks much better overall, but I don’t like that in list view there is now an extra light-yellow highlight on the current post, I could find my way just fine before. Furthermore, when you open the item the highlight doesn’t disappear, instead acting as a duplicate of the item title and distracting me from the actual content… A very questionable choice, if you ask me. And now I have to adapt my user style once more…

Even though these new changes are mostly in the right direction, I can’t help wondering why Google launched Reader in that state, when it could have shown the new look as a preview, like they did with Gmail, and gather feedback this way. It’s still OK they are trying to fix things and listen to feedback, but I am starting to grow tired of all these minor changes here and there. It’s too bad I can’t get used to Feedly, it has all the right features, but still doesn’t feel as simple and functional as Reader once was.

Mircea Eliade - Noaptea de Sânziene

2011-11-27T12:00:00.003+02:00

E greu să scrii despre „Noaptea de Sânziene”; nu pentru că ar fi un roman lung, ci din cauza densității de idei care‑l străbat de la prima la ultima pagină; oricât de multe ai scrie, tot ar mai rămâne ceva nespus. Pentru mine asta a fost a doua lectură, dar probabil îl voi relua și în viitor; evident, nu strică să fii familiar cu studiile lui Eliade sau cel puțin cu câteva din celelalte romane, pentru că multe teme se regăsesc și aici, într‑o formă mai mult sau mai puțin accentuată.

Subiectul central, dacă se poate vorbi de unul într‑o lucrare atât de complexă, este relația dintre Om și Lume și dintre Sacru și Profan, încercarea omului de a atinge sacrul din spatele lumii profane. Ștefan Viziru este Omul care vrea să ajungă la condiția privilegiată a sfinților încercând să iubească simultan două femei: pe soția sa, Ioana, și pe Ileana, pe care a întâlnit‑o la marginea pădurii Băneasa în momentul magic al Nopții de Sânziene. Departe de el însă gândul iubirii (exclusiv) fizice: pe Ileana o sărută o singură dată în decursul primilor ani; discuțiile lor se învârt în jurul concepțiilor lui Ștefan despre Timp și Istorie, al experiențelor lui, cum a fost acea revelație originară a camerei Sambo din copilărie.

Dar dumneavoastră și mișcarea dumneavoastră acordați o importanță prea mare Istoriei, evenimentelor vii din jurul nostru. Viața n‑ar merita să fie trăită dacă, pentru noi, oamenii, modernitatea s‑ar reduce exclusiv la istoria pe care o facem. Istoria se petrece exclusiv în Timp și prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească Timpului. Adu‑ți aminte când te‑ai îndrăgostit întâia oară. Mai trăiai atunci în Timp?... De aceea prefer democrația, pentru că este și antiistorică, adică își propune un ideal oarecum abstract, care se împotrivește momentului istoric. [Ștefan]

Viziunii în esență creștine a lui Ștefan i se opune soluția mai apropiată de hinduism a lui Anisie, cu care Ștefan discută în contradictoriu și de la care așteaptă o revelație care nu vine niciodată. Anisie s‑a retras din istorie, trăind izolat ca un pustnic, în armonie cu ritmurile naturii, în așteptarea unei reînnoiri a lumii în finalul distrugător al unui mare ciclu.

Și eu visez să scap într‑o zi de timp, de istorie, spuse Ștefan. Dar nu cu prețul catastrofei pe care o vestești dumneata. Existența umană mi s‑ar părea searbădă dacă ar fi redusă numai la categoriile mitice. Chiar acel paradis anistoric de care vorbești mi s‑ar părea greu de suportat dacă n‑ar avea lângă el infernul istoriei… [Ștefan]

Undeva la jumătatea drumului între aceste concepții regăsim funcția eliberatoare a Spectacolului, aici prezentă într‑un rol minor prin persoana lui Bibicescu – considerat de prieteni și critici un actor ratat, dar care intuiește în teatru renașterea Mitului într‑un cadru accesibil omului modern. Această temă e dezvoltată mai pe larg de Eliade în alte romane, ca de exemplu în „19 trandafiri”.

Destinul este acea parte din Timp în care istoria își imprimă voința ei asupra noastră. De aceea trebuie să‑i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol. [Bibicescu]

Dar Istoria nu se lasă învinsă atât de ușor: întreaga țară, viețile și idealurile personajelor din roman sunt zdruncinate de mișcarea legionară și de izbucnirea celui de‑Al Doilea Război Mondial. Prins în vâltoarea istoriei, Ștefan este acuzat de simpatizare cu legionarii și încarcerat într‑un lagăr la Miercurea Ciuc, ca și Eliade în 1938, apoi trăiește atacul naziștilor asupra Londrei. Chiar și aici, sub amenințarea continuă a morții și lipsit de mijloacele de a‑și controla propriul destin, Ștefan rămâne fidel concepțiilor sale și le împărtășește celorlalți români blocați în capitala britanică sub asediu. Ele rămân relevante și în contextul crizei economice actuale, care scoate la fel de bine în evidență ca și un război lipsa de putere și opțiuni a individului în fața forțelor oarbe ale istoriei, mai puternice ca oricând.

Ceasurile acestea anistorice îmi îngăduie să suport, în restul timpului, teroarea istoriei. În cele din urmă teroarea mă ajunge și pe mine; dar am cel puțin satisfacția de a fi rămas, câteva ceasuri, liber; am satisfacția de a nu fi fost integrat evenimentelor în chip automat, ca un sclav care se mișcă și se odihnește la ordinul stăpânului... [Ștefan]

În șederea lui ulterioară la Lisabona și, mult mai târziu, la Paris se regăsește din nou experiența lui Eliade din timpul războiului și fugii sale din România. În a doua parte a romanului se conturează tranziția spre comunism, în care atât Ștefan cât și învățătorul Gheorghe Vasile recunosc un pericol chiar mai mare decât al naziștilor: glorificarea finală a Istoriei profane și imposibilitatea de a lupta fățiș împotriva acestei forțe. E remarcabil cât de aproape de adevăr s‑a dovedit previziunea autorului pusă în gura personajelor sale.

Ar fi o prostie să facem rezistență în sensul occidental al cuvântului, ca să provocăm o hemoragie iremediabilă. Trebuie doar să redescoperim tehnica de a ne camufla, arta de a minți și a păcăli, de a lăsa să creadă pe ocupant că ne‑a convertit la credințele lui, că ne‑a cucerit lăuntric. […] Minciuna asta colectivă ar putea dura foarte multe zeci de ani, ar putea dura chiar un secol. E foarte greu să‑ți păstrezi sufletul neatins de‑a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Și atunci ni se pune problema: ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest nou Ev întunecat care începe pentru noi? [Ștefan]

În afară de căutarea continuă a lui Ștefan, lumea din roman se încheagă foarte bine, plină de autenticitate și de forță, iar celelalte personaje sunt la fel de pline de viață de la cele mai proeminente la aparițiile marginale, oameni cu care mulți dintre noi se pot identifica. Personalitățile lor puternice schițează fiecare câte un model de a trăi și a iubi, fie pozitiv – devotamentul Ioanei, credința Irinei, erudiția filozofică a lui Biriș, detașarea tristă și pragmatică a Cătălinei – fie negativ – obsesia de faimă și parvenire a lui Vădastra, mania învățătorului Vasile de a colecta cărțile din seria Biblioteca Pentru Toți, credința pervertită a lui Bursuc – fără ca asta să le diminueze complexitatea și realismul.

În fond, asta e cam tot ce‑ți rămâne dintr‑o dragoste, după câțiva ani: teama că, dacă te desparți, celălalt va suferi mai mult decât tine... [Cătălina]

Un rol aparte îl are scriitorul Ciru Partenie, dublură a lui Ștefan Viziru și astfel prin extensie și a autorului. Destinul pare să‑i confunde la fel de mult ca și oamenii din jurul lor și îi pune în situații similare de numeroase ori. Conexiunile surprinzătoare dintre ei merg mult mai departe, legate de asemenea de obsesia lui Ștefan cu misterioasa „doamnă Zissu”, dezvăluindu‑se în totalitate de‑abia spre finalul romanului.

Tu mi‑ai distrus viața. Poate că nu ți‑ai dat niciodată seama, dar mi‑ai distrus‑o. Dacă nu te‑aș fi întâlnit pe tine, probabil că aș fi întâlnit o alta ca tine, și aș fi iubit‑o așa cum te‑am iubit pe tine, și aș fi cunoscut și eu, ca toți ceilalți, odihna și uitarea. Dar te‑am întâlnit pe tine și de atunci am rămas așa cum eram când te‑am întâlnit. Să nu‑ți închipui că ți‑am păstrat credință, în sensul romantic al cuvântului. Nu. Am iubit, cum spun poeții, și probabil că am fost și eu iubit de nenumărate femei. Unele mai frumoase ca tine, altele mai atrăgătoare ca tine. De mai multe ori am crezut că sunt cu adevărat îndrăgostit. Mă înșelasem; nu eram; nu mai puteam fi îndrăgostit. Norocul ăsta mi l‑ai ucis tu. Pe tine nu te mai iubeam de mult, dar nici de alta nu mă mai puteam îndrăgosti. [Ciru Partenie]

În „Noaptea de Sânziene”, Eliade concentrează totalitatea studiilor lui asupra istoriei religiilor, teme din celelalte romane și elemente autobiografice și istorice, formând un roman complet, poate cel mai bun din literatura română, dar în mod sigur cel mai plin de Adevăr. Un Adevăr dincolo de realitatea cotidiană, un Adevăr care poate fi cuprins în întregime doar de un filozof. Sau de un om îndrăgostit.

Density settings in Google Reader

2011-11-21T21:05:00.000+02:00

A couple of weeks after the redesign, which most of the users hated or criticized openly, it looks like Google finally decided to make Google Reader as responsive as the other web apps with a ‘display density setting’ like in Gmail or Google Docs. I saw several reports from users on Twitter, some of them going back about 10 hours ago, and I have it as well, probably enabled in the time it took me to come back home from the office. The available options are the same: Comfortable, Cozy and Compact, as well as the functionality. You might not notice any difference between the first two, since they are designed primarily for large and very large screens, but ‘Compact’ is very useful, especially if you are predominantly using ‘list view’, like me. Unfortunately, the double header – one for the logo and search box and the second one for subscribing and action buttons – is still taking up a lot of space and choosing ‘Compact’ doesn’t have much impact on this region. I will be trying to adjust my own user style for the change shortly – it’s probably just a matter of removing some of the lines affecting spacing for the feed items.

Another thing I noticed a couple of days ago is that the Google Dashboard still links to your Google Reader shared items and to the list of people you followed there, although there’s no way to know how long they will still be up. Both open in the usual interface, so you can still browse your past shared items, bookmark them for example, or look up the Google profiles of the people you used to follow to connect with them on other networks.

Greg Egan - Scara lui Schild

2011-11-20T12:00:00.008+02:00

După ce am citit romanul am văzut – și ascultat – pe Internet câteva opinii numindu‑l „cel mai hard science-fiction” roman de până acum și mi se pare o descriere foarte potrivită; chiar și titlul este inspirat de un concept din relativitatea generalizată, deși în carte este explicat folosindu‑se o metaforă complet diferită, legată de viața și dezvoltarea umană. Greg Egan s‑a specializat pe zona hard a SF‑ului, un domeniu care pare să i se potrivească de minune. În vreme ce „Carantina” explora implicațiile mecanicii cuantice la nivel macroscopic, „Scara lui Schild” se inspiră dintr‑o teorie încă neconfirmată, gravitația cuantică în bucle, care încearcă să reconcilieze mecanica cuantică și relativitatea într‑un sistem unic, capabil să descrie toate fenomenele fizice din Univers.

În roman, această teorie finală există deja sub numele de „regulile Sarumpaet”. Acestea au rămas în vigoare de mai bine de 20 milenii, timp în care omenirea s‑a răspândit pe sute de planete. La debutul cărții, Cass, un fizician de pe Pământ care a descoperit un set conceptual de grafuri cuantice la fel de valide ca și cele descrise de regulile Sarumpaet, călătorește sute de ani‑lumină către Stația Mimosa pentru a le testa în Quietener, un fel de urmaș mult mai avansat al acceleratoarelor de particule actuale. În ciuda testelor preliminare riguroase, experimentul final are un rezultat complet opus proiecțiilor: vidul bazat pe noile reguli nu numai că nu se dezintegrează într‑o fracțiune de secundă, ci se extinde cu jumătate din viteza luminii, transformând continuumul spațiu‑timp obișnuit în novo‑vid.

Povestea sare apoi șase sute de ani în viitor, la bordul navei de cercetare Rindler, unde numeroși oameni de știință s‑au reunit pentru a studia novo‑vidul și a găsi o modalitate de a‑i opri înaintarea implacabilă, care a consumat deja o serie de sisteme planetare colonizate. Punctul de vedere se mută către un nou personaj, Tchicaya, proaspăt sosit pe navă de pe o lume condamnată, Pachner. Aici el se întâlnește cu Yann, unul dintre cercetătorii aflați pe Stația Mimosa la momentul nașterii novo‑vidului, și cu Mariama, prima sa iubire de pe planeta lor natală, Turaev. Rememorarea relației lor, veche de patru milenii, de‑a lungul unui capitol constituie un interludiu foarte oportun pentru a lămuri diverse detalii despre societatea umană. Din păcate, cei doi se găsesc încă de la început în tabere opuse: Tchicaya, ca și Yann, susțin cercetarea fundamentală, în speranța că înțelegerea profundă a fizicii novo‑vidului va aduce beneficii nu numai teoretice, ci și practice, în speță o modalitate elegantă de a opri înaintarea novo‑vidului; în schimb Mariama și facțiunea Conservaționiștilor urmăresc în primul rând distrugerea vidului pentru a proteja restul galaxiei de transformare.

It was one of the minor perils of longevity: waking could be like to trying to find your way home on a street with ten thousand houses, all of which had once been your own. [Cass]

Dincolo de conceptele avansate de fizică și matematică aflate în centrul majorității dezbaterilor de pe Rindler, care probabil vor face romanul greu de digerat pentru mulți, Egan atacă o serie de alte subiecte prin avansurile tehnologice pe care le introduce. Ceea ce e remarcabil la romanele lui Egan, și care poate le face atât de reprezentative pentru „hard sci‑fi”, este strictețea cu care respectă cunoștințele și teoriile fizice actuale, reușind totuși să imagineze consecințe extraordinare între aceste limite. În universul cărții de exemplu, viteza luminii rămâne o limită de netrecut în calea comunicării și voiajelor interstelare. Soluția: în loc să călătorească fizic, oamenii își transferă doar conștiința într‑o transmisie concentrată de date, care odată ajunsă la destinație poate fi integrată într‑un corp nou. În mileniile de dezvoltare mintea umană a fost transferată complet în computere cuantice, Qusp, care pot funcționa foarte bine într‑o varietate uriașă de condiții, de la corpurile umane obișnuite la rețele informatice. Societatea umană e în consecință un amalgam de indivizi corporali și acorporali, fiecare liber să aleagă un mod de viață sau să și‑l schimbe după necesități, dar toți trăind la nesfârșit. Căci ce valoare mai poate avea moartea unui corp când poți renaște într‑un altul cu majoritatea amintirilor și personalității intacte, extrase dintr‑un back‑up? Evident, asta schimbă câteva lucruri esențiale în viața de cuplu și în perpetuarea speciei, dar să mai lăsăm și surprize pentru cititori. Pe lângă limitele fizicii, Egan explorează și limitele a ceea ce este uman, potențialul de transformare al omenirii în medii din ce în ce mai ciudate și departe de originea noastră. De asemenea, apariția vieții în galaxie e mai degrabă un accident – oamenii nu au întâlnit decât pe trei-patru planete organisme apărute independent, toate în stadiul unicelular – deși autorul strecoară spre final o posibilă explicație aproape metafizică pentru asta, legată tot de structura vidului care stă la baza universului.

Ca subiect, „Scara lui Schild” se aseamănă cu un alt roman citit de mine relativ recent, trilogia „Vidului” a lui Peter Hamilton, unde avem de a face cu o amenințare similară la adresa vieții și întregii galaxii. Ca rezultat însă prefer în mod clar realizarea lui Egan: mult mai scurtă, dar cu un ritm furibund, greu de lăsat din mână; concentrându‑se pe esențial, dar spunând totuși parcă mai multe decât cele trei volume gigantice ale lui Hamilton la un loc.

My compact style for Google Reader

2011-11-19T21:55:00.006+02:00

The first thing that came to mind the first time I saw the new design in Google Reader was: “I need to find another feed reader!” – and of course, I was not the only one; people are even now complaining on Twitter, on forums and on the blogosphere about the wasted screen space and the slow loading caused by the +1 button. Unfortunately the dominance of Google Reader has driven other competitors from the market, so alternatives are scarce. The only concession I saw so far to all the complaints was bringing back the blue color for links, so I had to start using a custom style or extension to fix some of the problems with the new interface. There are already an impressive number of user styles for the new Reader, many of which are listed on the support forum or can be discovered with a simple web search. I tried some of them and liked none, so I decided to put together my own version, as described below.

Roses are red, violets are blue...and now title and body links are back to blue too!
— Google Reader (@googlereader) November 5, 2011

The main purpose was, of course, removing the huge padding from the headings and the left and right sides. Somewhere down the road I got slightly carried away, so I changed the colors a bit (for the active subscription and for headers), tweaked the expanded view to align the sharing bar at the bottom with the rest of the entry, added borders to separate the left subscription area from the reading area, removed the +1 button – who needs that now there is another ‘Share’-button? – and the black Google bar at the top and integrated the script ‘Google Reader for wider screens’. So the final version I am currently using looks like this:

/* Compact the top bar and add the same gray as in Search, Calendar */
 #top-bar {  
	 height: auto !important; 
	 background-color: #F5F5F5; }
#search { 
	 padding-bottom: 5px !important; 
	 padding-top: 5px !important; }

/* Compact the second header with the Subscribe button, feed actions */
#lhn-add-subscription-section, #sections-header { 
	 height: 35px !important; }
#lhn-add-subscription { 
	 margin-left: 40px !important; }
#viewer-header { 
	 height: 35px !important; 
	 margin-right: 5px !important; }

/* Remove some of the padding from the Home page items */ 
#sections-holder { 
	 padding-right: 7px !important; }

/* Compact navigation area */
#lhn-selectors .selector, #sub-tree-header { 
	 padding-left: 20px !important; }
.section-minimize { 
	 left: 5px !important; }
.folder-toggle { 
	 margin-left: 17px !important; 
	 margin-top: 2px !important; }
.folder .folder a .icon { 
	 margin-left: 30px !important; }
.folder .folder .sub { 
	 margin-left: 5px !important; }

/* Change selected subscription color to blue */
.scroll-tree li a.tree-link-selected .name, .scroll-tree li a.tree-link-selected:hover .name {
	 color: rgb(53, 122, 232) !important; }
.lhn-section-secondary li a.tree-link-selected { 
	 border-left-color: rgb(53, 122, 232) !important; 
	 background-color: rgba(53, 122, 232, 0.15) !important; }

/* Compact the reading area, emphasize title, add visual delimiter from subscriptions */ 
#title-and-status-holder { 
	 margin-right: 0px !important; 
	 border-left: 2px solid rgb(53, 122, 232) !important;
	 background-color: rgba(53, 122, 232, 0.15) !important; }
.lhn-hidden #viewer-top-controls { 
	 margin-left: 7px !important; }
#entries { 
	 padding-right: 0px !important; 
	 padding-left: 0px !important; 
	 height: auto !important;
	 border-left-width: 2px !important;
	 border-left-style: solid !important;
	 border-left-color: #EBEBEB !important; }

/* Compact expanded view, remove extra space to the right, add borders to items */
#entries .entry .card { 
	 border-color: rgb(153, 153, 153) !important; 
	 margin-right: 5px !important; 
	 border-right-style: solid !important; }
#entries .entry .card .card-content { 
	 padding-left: 1em !important; 
	 padding-right: 1em !important; }
#entries #current-entry .card { 
	 border-color: rgb(53, 122, 232) !important; }

/* Compact list view, remove extra space to the right */
#entries .entry .collapsed { 
	 padding-bottom: 3px !important; 
	 padding-top: 2px !important; }
#entries.list #current-entry .collapsed { 
	 border-style: solid !important; 
	 border-color: rgb(53, 122, 232) !important; }
#entries.list .collapsed .entry-date { 
	 margin-top: 3px !important; }

/* Reduce line height in menus */
.goog-menuheader, .goog-menuitem { 
	 line-height: 14px !important; }

/* Fit expanded item text to the container, for wider screens */
#entries .entry .entry-body, #entries .entry .entry-title { 
	 max-width: 97% !important; }

/* Removing not needed areas */
/* Recommended items */
	 #lhn-recommendations { display: none; }
/* 'Home' link - you can always click the Google Reader logo to return home */ 
	 #home-section { display: none; }
/* The top black Google bar - use with caution, causes problems in Opera & Chrome with Search, Calendar */
	 #gb { display: none; }
/* Hide the +1 button from feed items */
	 .item-plusone { display: none !important; } 
/* Hide the throbber on the bottom right */
	 #activity-indicator { display: none !important; }

A few notes on how to use the style in some of the major browsers, without using an extension:

As many users probably already know, Firefox supports custom user styles out of the box; you just need to add them to the userContent.css file in your profile directory. But even better, Mozilla also has support for CSS3 document queries through the Gecko-specific @-moz-document rule. This means that you can specifically target CSS styles to URLs or domains, minimizing the risk that a custom style for one site will cause problems on another one. In this case, wrap the style above in the following lines of codes before adding it to userContent.css. If you use Google Reader on a country-specific domain, you can add more lines for those domains and the style will be applied there too.
```
@-moz-document url-prefix(http://www.google.com/reader/),
	url-prefix(https://www.google.com/reader/) { [insert the CSS style above here, between the curly brackets] }
```
In Chrome you can also apply custom styles to web pages, as I mentioned in a previous article. The down-side is, unfortunately, that Chrome doesn’t have a native way to restrict the CSS style to a single page or domain like Firefox. If you apply the style sheet above globally it can cause problems on other Google sites, especially Search and Calendar. If you prefer not to install any extension for this tip, you can simply remove the line that hides the Google top bar (#gb { display: none; }), this seems to be the cause for most issues. Otherwise, you can use an extension like Stylish or the new Minimalist, which can apply styles on a site-basis.
Opera has built-in tools to customize the CSS of sites as well; contrary to other browsers they are also integrated in the application interface, making them slightly easier to use. From my experience, you can apply styles to top-level domains, not to subdomains, which leads to the same conflict with other Google services mentioned for Chrome.

Google Reader in the original design

Google Reader after applying the user style

Of course, this style sheet doesn’t solve all the problems of the new design; it just comes very close. I haven’t been able to figure out how to remove the annoying white space, a couple of pixels tall, on the bottom margin of the window. And the WebKit-specific scrollbars in Chrome should go as well, so please leave a comment if you know how to do that, I would be very grateful.

As for the sharing, I’m afraid there is no magic formula to bring it back. Aside from the ‘Send-to’ feature, ifttt provides some much-needed automation, allowing you to share to Facebook, Twitter and many other services just by tagging items in Google Reader with your user-defined tags. It’s especially useful if you want to quickly send a link without logging in to that particular service first.

We added a new Google Reader trigger! "New item tagged": ifttt.com/channels/googl…
— ifttt (@ifttt) November 4, 2011

Update: Soon after publishing this, Google introduced display density settings for Reader, so I adjusted the code to take them into account; the strikethrough lines above are no longer required.

Another update: Another week later, another set of tweaks to the functionality and design of Reader. Of course, the user style above needed come changes as well. At least they are moving in the right direction...

Google Reader adds direct sharing to Google+

2011-11-11T00:30:00.003+02:00

After the very vocal complaints about the recent Google Reader update, we are starting to see some changes in response to the negative user feedback. The first one was design-related – the team brought back the blue color for links – and today I noticed a new sharing button for Google+, complete with the new, all-red icon. If you’re wondering what’s the difference between this one and the +1-button available since launch, well, it’s a click: ‘g+ Share’ immediately opens the pop-up with the link preview and circle selector, no need to click +1 twice – or worry that the click will appear in the public list of sites you plus-one-d. This also marks the comeback of the keyboard shortcut for sharing: the familiar <Shift>+s combo will now trigger this Google+ sharing button. It’s still no one-click-sharing like before – more like ‘Share with note’ – but it’s nice to see some of the problems addressed.

One is left to wonder what is the purpose of the +1-button after this update… I think it would be more useful to show the number of +1’s somewhere next to the title of the feed (especially in list view); that would serve as a signal to the user which articles are more interesting in a long list of unread items, in a way similar to the current PostRank extension.

YouTube tests Google+ inspired design and a new favicon

2011-11-10T23:20:00.002+02:00

Since most Google webapps have been redesigned in the recent months in an effort to make them more visually consistent (with mixed results), it was bound to happen to YouTube sooner or later. Tonight I got a preview of the new design, which is only available for me in Chrome, stable channel – so not even in the Canary version I use more often. It’s probably a random experiment based on a cookie and Google Operating System already mentioned how to enable it. The biggest change that you notice right away is the changed background color of the page – a soft gray matching the top bar in search, Calendar, Docs, instead of white – and a different favicon shaped like a ‘Play’ button! The white background returns only while hovering over related videos or search results to highlight them. The buttons have been redesigned, becoming bigger and – like in the case of Google Reader – with less color, predominantly grey. On the home page, the ‘Watched’-label is now grey as well, making it very hard to spot. While you can argue for and against the grey colors and lack of contrast, replacing the favicon is likely a bad idea, since YouTube’s is already famous and instantly recognizable, basically a part of the site’s identity.

YouTube’s usual design as viewed in Opera

The experimental design in Google Chrome

Along with the new design there are some minor changes to the Flash player and the final screen. The ‘Full screen’ button on the bottom right has been replaced with three size options for regular, expanded and full screen. On the final screen, the action buttons now have their captions back – a good thing, they’re easier to distinguish this way – and instead of the 12 equal-sized thumbnails you now get a bigger ‘Featured video’ with another eight similar videos – not that nice for me, because I rarely navigate to the featured video.

Google Reader Minus – the end of an era

2011-11-07T23:11:00.006+02:00

It’s been a week from the so-called ‘integration’ of Google+ sharing in Google Reader. Like some others, I already expected the worse after seeing the original announcement about two weeks ago; what good can come from an update where users are politely reminded they can always have the option to leave and take their data with them? After the actual release, the backlash was considerable, on Google+, Twitter and in numerous articles all over the Internet – including here in Romania. As I noticed in the comments to a post from Louis Gray, it’s quite telling that the comments criticizing the changes and the way they are forced upon users got the most +1’s, while the one who were happy with it only got two-three +1’s at the most. I have no illusions that Google will go back on this decision, for better or worse. The few loyal users – or many, we didn’t receive any actual numbers about Google Reader users over the years – will just have to adapt, find workarounds or leave for the few competition that is still standing. I’m not going to repeat all the great points made elsewhere, just a couple things I find most striking:

First of all, the new design was discussed and torn apart in detail by a former Product Manager of Google Reader, Brian Shih: Taking the UI paradigm for G+ and mashing it onto Reader without any apparent regard for the underlying function is awful and it shows. The fact that other products like Docs and Gmail got an opt-out option and different views (‘comfortable’, ‘cozy’, ‘compact’) really sais it all about the priorities for the new ‘consistent’ design; simply put: Google Reader isn’t worth the time investment.
Now on to the sharing or, better said, lack of it. The former sharing options were not only easier to use – one-click-sharing as opposed to three-four clicks – but they were also more transparent. Looking back, they were very much like Twitter: you could have a public account and people would see everything you shared, or a ‘protected’ one, where you approved people. Now with Google+ sharing becomes disconnected from reading, because to read you have to leave Reader for Plus, where everything is overly complicated and gets in the way of reading. It’s not just the noise (funny images, videos and random public updates), the much-praised ‘Circles’ model actually prevents using Google+ as an information network: let’s say Louis Gray is building a circle to share tech news, like previously on Reader. Everything shared with that circle will be visible only to people that Louis added to the circle, not to all the people that have added Louis to one of their circles. It’s clearly not feasible for Louis to add all the people requesting access and even if it were, there is that 5000-people limit to any given circle…
Google had the chance to build a Twitter for feeds, but it chose to kill it instead and build another Facebook clone.
There are some other ‘side-effects’ after the removal of sharing and liking from Reader. Few people have noticed this, but the ability to make tags public and have an RSS feed associated with them has also been removed. So there is no way to use tags as a replacement for sharing. Also, ‘recommended items’ and ‘sort by magic’ relied on the signals from shares and likes to rank feed items; without this data, the ranking algorithm will probably fail soon. Personally I never used these two features because they never delivered good enough results for me and I wouldn’t mind very much if these would be removed instead of the social component.
And finally the most laughable and condescending ‘feature’: the ability to export your content, including subscriptions, your friends and followers, and items you’ve starred, liked, notes and items with comments. And what I am supposed to do with that, exactly? I doubt more that a percentage of users have the skills to easily extract valuable information from those exported files. That’s just what Facebook offers with their ability to download your data from the social network: a nice way to shut up users crying out for data portability, but at the same time completely benign to Facebook and useless to the users, since there is no tool to upload the history anywhere else.

Ironically, after hearing of the impending death of the sharing features I started to add more subscriptions, something I have rarely done over the past two years, since the people I followed offered a steady source of both high-quality and diverse content. But that doesn’t mean I will be also sharing more, not on Google+ anyway. It’s hard to think I will find the same streamlined experience anywhere else, since most apps and sites are more interested in social connections or fancy design over the basic functionality of scanning quickly through lots of feeds.

Overall, I think Google hasn’t learnt anything from its previous failures at social networking, especially Buzz. Back then, it tried to force people into using Buzz by adding it over night to the Gmail inbox. Now it’s cannibalizing their own products and communities in order to promote the new poster child for the year. The funny thing is that Buzz had an working API and third party clients before being retired; Google+ still doesn’t have a way to post other than visiting the site. I get the feeling the network is just not growing like it was expected and there are too many things at stake for it to just grow steadily. But that is sadly not the way to get people on board.

Dear Google: taking away my Google Reader functionality will not make me use Google+.It will only make me mad. Kthxbai. Love, Megan
— Megan McArdle (@asymmetricinfo) October 31, 2011

I recently saw a statement from Bradley Horowitz about the future evolution of Plus; it’s not saying much, but if this Reader release is a taste of future revelations, I don’t think I will like them:

“Six months from now, it will become increasingly apparent what we’re doing with Google+,” he says with a measure of opacity. “It will be revealed less in what we say and more in the product launches we reveal week by week.”
Bradley Horowitz on VentureBeat

If you know the saying “When You Become Obsessed with the Enemy, You Become the Enemy”, I think it applies very well, unfortunately. Google has been obsessed with Facebook for some time and now we are seeing the results: it’s becoming Facebook with each passing day; a more powerful Facebook, a more dangerous Facebook because users don’t recognize it as such, and sadly, neither does Google itself.

Update: Hmm, Google+ baked into Chrome? No, thank you!