Fors

Find HDR photos from the iPhone

2013-06-17T12:30:00.000+03:00

After a short vacation where I used my iPhone as my only camera (no sense dragging around a big Canon DSLR for just a couple of days) I found myself with a small dilemma: after capturing many photos, both in regular mode and in HDR, I stared wondering: “how do I recognize HDR photos?” On the device there is a small overlay when browsing photos, but after downloading them on the PC there doesn’t seem to be any way to distinguish them. Sure, the HDR version is always saved after the original capture, so you can look for two identical images and the one with the higher file name will be in HDR. But that only works if the device is set to keep the original version; and there are lots of other ways this can fail, for example if you delete one of them directly on the device or if you rename photos on the computer. Since the iPhone clearly knows which is which, how does it do it and how can I discover than piece of information on the PC?

After some searching on Google I came across a forum discussion with the answer: the iPhone camera adds a custom EXIF tag called ‘Custom Rendered’ to both files. The field has a value of 4 for the original image and 3 for HDR. As a bonus, Panorama-photos also have this tag set with a value of 6 – though they are much easier to recognize due to their different aspect ration. The only photo-processing software I found that shows this tag to the end-user is Picasa: select the photo and activate the ‘Properties Panel’. Unfortunately there doesn’t seem to be a way to search by custom fields, so you are still left to check each photo one by one, but this is at least a clear criteria to recognize and organize HDR files.

Personally I’m not entirely convinced HDR offers better results that classic photos; sometimes there is better contrast in HDR – clouds and sky are usually overexposed in normal photos and HDR fixes this – other times the HDR version looks ‘fake’, unnatural, with wrong colors or exposure. That’s one of the main reasons I prefer to have both photos and decide later which to keep. Another article I found during my search suggests you can get better results by exposing for the darkest part of the scene before shooting and I will certainly give it a try to see if it makes any difference.

The International Speculative Fiction 2012 Annual Anthology

2013-06-16T12:00:00.000+03:00

Am descoperit antologia de față pe site‑ul Galileo și, fiind oferită gratis în format electronic, am descărcat‑o și citit‑o acum câteva săptămâni. Conținând o serie de povestiri din afara spațiului anglo‑saxon, multe dintre ele nu sunt science‑fiction standard, virând puternic spre fantasy, unele cu mai mult succes decât altele, sau punând accentul mai mult pe senzații și emoții decât pe idei complexe – ceea ce funcționează destul de bine în formatul scurt, unde ideile nu au suficient loc să se dezvolte. În mare merită citite, cu unele excepții.

Siren Songs in Deep Time de Nas Hedron are o inspirație predominant mitologică, deși cadrul e plasat în trecutul recent și viitorul posibil. Povestită din perspectiva unei sirene, ne poartă prin patru vieți ale acesteia dintr‑o înșiruire ce pare fără sfârșit, după un tipar ce se repetă fără greș: ea se îndrăgostește, apoi Generalul intră în scenă și moartea se abate asupra bărbatului iubit de sirenă. Dar, așa cum remarcă ea în interludiile dintre vieți, ceva se schimbă, cineva nou se apropie, cineva care va schimba totul… O reinterpretare originală – și foarte plăcută – a vechiului mit.

There is always me, and there is always the General.

I am a siren; I bring lovers to me and carry death with me. It’s not something I can change. But death doesn’t come with a mere facsimile of love; I don’t trick anyone. I fall in love, genuinely, each time.

Aliens de Lavie Tidhar e o povestire de o singură pagină despre extratereștrii care aterizează și temerile că vom fi asimilați ca și alte culturi la contactul cu una mult mai avansată. Complet inutilă după părerea mea, singura idee oarecum nouă e că vizitatorii aterizează în China în loc de Statele Unite.

The Death of Mr. Teodorescu de Cristian Mihail Teodorescu e o relatare seacă despre cum procedura pentru înhumare într‑un spital din București undeva peste 20‑30 de ani. În același timp absurdă și ciudat de realistă, străbătută de un ton de resemnare în fața inevitabilului și a deciziilor raționale, seamănă un pic prea mult cu România zilelor noastre ca nu simți un fior de neplăcere și teamă că poate chiar asta ne rezervă viitorul.

În 59 Beads de Rochita Loenen‑Ruiz, surorile Pyn și Sienna rămân orfane pe străzile rău‑famate ale Cordobei – nu cea de pe Pământ, așa cum îți dai seama pe la jumătate. Pentru a o salva pe Sienna de o boală fatală, Pyn semnează un contract cu Sebastian Uraro pentru a deveni o Dollygirl, o versiune futuristă de dansatoare la bară, puternic modificată pentru a transforma muzica și mișcările corpului în fluxuri de energie pentru spectatorii bogați dornici de senzații tari. O poveste emoționantă despre alegerile grele în viață, cu un final ambiguu, deschis la interpretări.

Dad Bought a Teleporter de Attila Sümegi – de fapt cam toată lumea a cumpărat, înlocuind alte mijloace de transport. Dar apoi efectele secundare ale aparatului de teleportare se fac simțite, începând cu vise din ce în ce mai realiste…

Space Oddity de Regina Catarino e o schiță emoționantă scrisă în paragrafe scurte ca un raport concis de la un astronaut într‑o misiune de rutină. Care însă nu se termină ca toate celelalte… Tonul detașat o face să aibă mai mult impact decât te‑ai aștepta.

Tonight, I won’t be in your arms gazing at the stars. But if you come out and turn your gaze upward, you’ll see my last goodbye — without a kiss, but full of bright light.

Tonight, I will shine like a star above you.

În Metal Can Lanterns de Joyce Chng, un grup de copii reînvie ritualurile Anului Nou Chinezesc într‑o lume nouă în care adulții le‑au uitat.

The Colors of Creation de Judit Lőrinczy e o recreare scurtă a Creației și Ispitei prin prisma culorilor, a albului și negrului.

Digits Are Cold, Numbers Are Warm (Cifrele sunt reci, numerele‑s calde) de Liviu Radu se reîntoarce undeva la sfârșitul secolului 19, unde un cuplu, pastorul Teddy și soția sa, descoperă manuscrise vechi care prezic reîntoarcerea răului pe Pământ dintr‑o dimensiune paralelă în anumiți ani. Pentru a împiedica lumea să cadă în haos, cei doi săvârșesc o serie de sacrificii umane rituale, după cum era prescris în carte. Nu am reușit să găsesc nimic interesant la ea, în afară de numerologia gândită astfel încât următoarele date fatidice coincid cu Primul și Al Doilea Război Mondial. Nu sunt deloc fan al teoriilor conspirației și m‑am forțat să o termin.

Butterfly, Falling at Dawn de Aliette de Bodard e o investigație polițienească despre aparenta sinucidere a artistei Papalotl (în traducere Fluturele) în districtul Mexica din Fenlui – o Californie colonizată de China care și‑a câștigat independența în Universul Xuya cu care ne‑a obișnuit autoarea. Magistratul Hue Ma, însărcinată cu acest caz, descoperă curând paralele între victimă și propria ei adolescență îngropată sub numele chinez de împrumut: ca și Papalolt și sora sa, Hue Ma este o refugiată de la sud de graniță, unde războiul civil a devastat statul aztec. O poveste despre intimitate și familie, despre cicatrici care refuză să se vindece în timp sau spațiu.

În Aphrodisia de Lavie Tidhar un grup de prieteni din coloniile din sistemul solar – personajul central vine de pe un satelit jupiterian, Bejesus cu corpul puternic modificat cu tentacule și jumătate‑mek‑ul Tone – vizitează Pământul în căutare de senzații tari, de la droguri și sex, la interfața ultimă cu Aphrodisia, Zeița Upload‑ului, după a cărei muzică cibernetică tânjește povestitorul. Un mix dur de cyber‑punk cu ceva idei despre singularitate și un fundal vag conturat de space‑opera, te face să te gândești că are potențial pentru ceva mai mult decât cele 5 pagini de aici.

Earth is different to anything you can imagine.

Picture a globe, a blue-green world… more base-level humans than anywhere else in the worlds. There are no protocols! Everything’s unchecked, with no controls; even the weather doesn’t obey a simple command. It’s a strange place… a big place… they still do things the old way on Earth.

Hunt Beneath the Moon (Vânătoarea din zori) de Marian Truță este o altă inspirație mitologică, de data asta mai greu de plasat. Într‑o cârciumă pierdută probabil în pădurile Transilvaniei o tânără îmbie la băutură un bătrân vânător obosit. Dar în spatele măștii ei se ascunde un fel de spirit al pădurii, o Cerboaică veche ca lumea, care încearcă să‑și evalueze inamicul, Vânătorul. Povestea evoluează însă destul de confuz și se încurcă în propriile măști – pe mine în mod sigur m‑a pierdut pe la jumătate: Cerboaica – sau o altă entitate care împarte același corp – caută de fapt o Carte (Biblia se pare), iar Vânătorul a fost în tinerețe unul din cavalerii care au cucerit Ierusalimul în timpul cruciadelor. Atmosfera e de efect și ideea interesantă, dar rezultatul final m‑a lăsat nedumerit, n‑am reușit să înțeles care a fost intenția autorului. Poate textul original în română e mai clar…

The Ethics of Treason de Gerson Lodi-Ribeiro e cea mai lungă povestire din antologie din câte‑mi dau seama, plasată într‑o istorie alternativă în care la sfârșitul secolului XIX Paraguay‑ul a devenit o putere mondială în urma unei victorii asupra Braziliei. Mai târziu ajutorul adus Germaniei în Primul Război Mondial a dus la triumful acesteia și la instaurarea unei epoci de aur pentru bunăstarea oamenilor și pentru progresul tehnologic (Pax Paraguaya). În prezent – adică prin 1995 în povestire – savantul brazilian Júlio César de Albuquerque Vieira distruge proiectul secret la care lucra pentru armată și fuge din țară. Pe vaporul Espírito Santo pe râul Paranapanema se confruntă agenți secreți din Germania, Brazilia și Republica Guarany, fiecare încercând să pună mâna pe informațiile lui și să descopere motivul care l‑a făcut să‑și trădeze țara natală. Ideea e interesantă, ca și tema abordată – responsabilitatea cercetătorilor pentru consecințele propriilor descoperiri – dar varianta de istorie descrisă nu mi se pare prea credibilă (e drept că cunosc prea puține despre istoria Americii de Sud, dar mi se pare improbabil să fi putut juca un rol crucial în istoria mondială acum un secol) și acțiunea e cam subțire, mai mult schimburi de replici între agenți și profesor care devin repetitive. E mai mult o relatare a unor evenimente mai importante petrecute înainte de începutul povestirii.

The Wind-Blown Man de Aliette de Bodard ne aduce într‑o lume inspirată de cultura chinezească, în particular de mistica taoistă. În mănăstirea Calul Alb, novici din tot Imperiul se pregătesc să devină Transcendenți sub supravegherea medicilor-alchimiști și a maicii‑starețe Shinxie, care îi învață cum să atingă echilibrul perfect între cele cinci elemente. Rutina mănăstirii este tulburată de apariția bruscă a unui Transcendent, Gao Tieguai – un eveniment ieșit din comun, căci după ce ating echilibrul, aceștia se retrag definitiv din lumea materială pe Stația Penlai. Odată ce Al Șaselea Prinț Imperial sosește să investigheze situația, Shinxie se vede confruntată pe o parte cu trecutul ei, pe de alta cu viitorul incert anunțat de sosirea Nemuritorului Gao. Deși într‑un cadru complet străin pentru cititorii occidentali, povestirea atinge teme general umane: dragostea și despărțirea, conflictul dintre puterea centrală și revoluționari, opoziția dintre echilibrul static – adică o simplă stagnare sterilă – și cel dinamic, care schimbă lumea din jur.

Single-Bit Error de Ken Liu încheie colecția într‑o notă complet dezamăgitoare. Programatorul Tyler se îndrăgostește de Lydia, o tânără care avuse o viziune a îngerului Ambriel pe patul de spital, devenind o credincioasă atipică. Tyler pe de altă parte e ateu, dar fascinat de trăirea religioasă a Lydiei. Când aceasta moare într‑un accident, el încearcă să refacă viziunea ei, pornind de la premisa că e o simplă eroare de un bit în creier, ca și defectul electronic care a cauzat indirect moartea ei. Pe lângă tonul sec și lipsit de emoție, abordarea încearcă să reducă experiențele umane la simple probleme de procesare în creier, un lucru cu care nu pot fi de acord nici emoțional, nici intelectual. Singura concluzie pentru mine este limitarea autorului în a înțelege oamenii, ceea ce mă face să mă îndoiesc profund de vocația lui de scriitor…

Roger Zelazny - The Courts of Chaos

2013-06-02T12:00:00.000+03:00

După ce au recuperat Giuvaierul Judecății de la Brand într-un duel în Tir‑na Nog’th, Ganelon își dezvăluie adevărata identitate: Oberon, tatăl de mult dispărut al prinților din Amber, care manipulase evenimentele din umbră încercând să-și evalueze potențialii moștenitori. Odată revenit la conducere împarte o serie de ordine criptice și dispare din nou, spre frustrarea tuturor. În schimb reintră în scenă Dara, însoțită de fiul lui Random, Martin, pretinzând că și ea făcea parte din planurile lui Oberon și că are noi ordine din partea lui. Neîncrederea lui Corwin duce la o scenă de duel extrem de asemănătoare cu finalul cărții a treia, aducând un nou grad de ambiguitate în așa-zisa realitate a Amber-ului: dacă aici Tir‑na Nog’th e doar o umbră trecătoare în nopțile cu Lună Plină, repetarea evenimentelor de acolo în Amber poate da de înțeles că altundeva însăși Amber e doar o fantomă greu de atins… Lucrurile se clarifică odată ce frații îl vizitează pe Oberon în peștera lui Dworkin, și ordinele Darei sunt confirmate. Majoritatea armatei va ataca preventiv Curțile Haosului pe Drumul Întunecat ca diversiune, în timp ce Oberon va încerca să refacă Pattern‑ul. Lui Corwin îi revine sarcina grea de a bate lungul drum prin Umbre către Haos ducând Giuvaierul Judecății, pentru ca familia să fie protejată de distorsiunea ce se va propaga în toate direcțiile odată ce munca lui Oberon va fi terminată.

Ultima parte a seriei Amber are o atmosferă aparte. E greu să vorbești de curgerea timpului ca până acum, căci mai bine de jumătate din roman se desfășoară în treceri abrupte între Umbre pe drumul spre Haos, unde timpul nu mai funcționează așa cum ne așteptăm. Nici spațiul nu se comportă normal acolo la capătul realității, cu un cer pe care e în același timp noapte și zi și distanțe amăgitoare, ca într‑o lume supusă unor forțe gravitaționale haotice. Ca o replică la primul roman, călătoria lui Corwin ne duce prin numeroase locuri din ce în ce mai stranii, dar cu destule puncte de reper, câteva mai în glumă, ca atunci când Corwin dă peste un sat miniatural amintind de Liliput, dar majoritatea grave și legate într‑un fel sau altul de miturile eshatologice. La jumătatea drumului în Amber și Haos crește copacul vorbitor Ygg – arborele‑lumii din mitologia nordică se numea Yggdrasil – plantat acolo de Oberon la crearea lumii; undeva pe drum un călător singuratic îl întreabă pe Corwin dacă el e Arhanghelul din Cartea Sfântă în urma căruia sosește furtuna care sfârșește lumea – o aluzie transparentă la Biblie. Însuși sacrificiul lui Oberon pentru refacerea ordinii e o temă mitologică foarte răspândită, la fel de veche ca piramidele și mitului lui Osiris.

Întreaga călătorie, mereu cu un pas înaintea furtunii, e încercarea finală pentru Corwin, și, ca Iisus în deșert, este abordat și ispitit de numeroase forțe, încercând să‑l facă să‑și abandoneze misiunea. O pasăre îl însoțește o vreme și dezbate cu el sensul vieții, aducând argumente de inspirație budistă împotriva dorințelor și acțiunii ca piedici în calea către Absolut. Corwin le opune propriul existențialism pe care‑l trăiește de cinci romane. O fată îl invită să‑și petreacă ultimele ore în compania ei, uitând de călătoria grea pe care poate nici n‑o va putea duce la bun sfârșit. Și nu în ultimul rând Brand apare de câteva ori, întâi cu oferte de a împărți puterea, apoi cu amenințări și atacuri. Pământul rămâne în această carte doar o amintire încărcată de nostalgie despre Parisul la începutul secolului XX.

You see, we are hatched and we drift on the surface of events. Sometimes, we feel that we actually influence things, and this gives rise to striving. This is a big mistake, because it creates desires and builds up a false ego when just being should be enough. That leads to more desires and more striving and there you are, trapped. […]

“I can see that you have a lot to unlearn.”

“If you are talking about my vulgar instinct for survival, forget it.” […]

The ego, as I see it, exists at an intermediate stage between rationality and reflex existence. Blotting it out is a retreat, though. If you come from that Absolute - or a self-canceling All - why do you wish to go back home? Do you so despise yourself that you fear mirrors? Why not make the trip worthwhile? Develop. Learn. Live. If you have been sent on a journey why do you wish to cop out and run back to your point of departure? Or did your Absolute make a mistake in sending something of your caliber? Admit that possibility and that is the end of the news.

Finalul are și el o doză amară și dureroasă pentru Corwin. Deși armatele Haosului sunt învinse, care privind înapoi nu par atât de periculoase și probabil au devenit o amenințare doar din cauza alianței cu Brand, și este ales un nou Rege pentru Amber, Corwin o pierde pe sora lui cea mai iubită și reflectează asupra relației tensionate cu tatăl lui, care se îmbunătățise tocmai acum când acesta moare și el. În ansamblu o serie foarte reușită, pe de o parte matură, punând fără jenă întrebări despre oameni și viață care nu se lasă răspunse prea ușor, pe de alta amuzantă și antrenantă, fără să alunece în frivol și superficial. În ciuda deceniilor care au trecut peste ea, rămâne o serie care merită citită și chiar recitită aproape la orice vârstă. Iar câteva mistere mai rămân deschise, a fi explorate poate în următoarea serie.

Official Gmail Blog: “A new inbox that puts you back in control”

2013-05-31T22:50:00.000+03:00

Today, Gmail is getting a brand new inbox on desktop and mobile that puts you back in control using simple, easy organization.

On the desktop, the new inbox groups your mail into categories which appear as different tabs. You simply choose which categories you want and voilà! Your inbox is organized in a way that lets you see what’s new at a glance and decide which emails you want to read when. Itamar Gilad

I find the title ironic, since control is the exact opposite of this new feature: you get a couple of fixed categories and messages get sorted automatically into one of them. Or I should say randomly since in my inbox I saw newsletters scattered across ‘Promotions’, ‘Updates’ and ‘Forums’ with no apparent logic. This sounds very similar to Auto-Enhance on Google+ processing photos in the background, removing control from users and giving it to Google’s beloved algorithms.

There is no email 'problem'. There will never be one UI/X that will magically teach efficiency. It's up to individuals to be more organized.
— Mona Nomura (@Mona) May 30, 2013

The result in Gmail is simply more clutter and less order. I mean, how many systems for managing the inbox can we still fit into it?! From the beginning there was stars and filters, later Priority Inbox and Circles and now Categories? Sorry, but this does exactly nothing for me, I’m going to stick with my custom filters which have worked reliably and predictably for years.

Living Digitally: “Review of Google Glass”

2013-05-31T20:15:00.000+03:00

If you think that Glass is too nerdy to be successful, consider early perceptions around things like personal computers in general, mobile phones, and Bluetooth headsets. Even wristwatches were once widely thought to be a threat to masculinity. It wasn't until soldiers started strapping their pocket watches to their wrists because it was much more practical than having to remove them from a pocket that wristwatches started to gain acceptance beyond frivolous feminine accessories. Christian Cantrell

A valid point, but I would say it applies more to the rumored smartwatch than to Glass.

What’s new in Chrome 28

2013-05-28T22:38:00.000+03:00

As many other ‘even’ releases, Chrome 28 doesn’t add many features – at least nothing immediately apparent in day-to-day browsing. I get the impression the development is currently focused on Chrome OS – a lost cause in my opinion that is just trying to implement features ‘real’ operating systems have had for ages – and on the migration to the new rendering engine Blink. This should first translate into faster page loads thanks to a new threaded HTML parser.

Another feature officially announced are the new rich notifications, now enabled by default on Windows and Linux – the Mac port is still being worked on. While they look better and display more information, including action buttons to quickly reply to notifications, they are part of a worrying trend at Google to move away from standards to proprietary APIs. Also I haven’t seen them implemented anywhere outside Gmail, for example TweetDeck doesn’t use them. That could well change as the feature graduates to the stable channel in a couple of weeks, but the fact that it’s no longer a standard means website owners will have to do extra work to implement them for a marginal benefit.

A very cool feature, available behind the flag ‘Enable Offline Cache Mode’, enables Chrome to work offline by loading the cached version of visited pages. It works surprisingly well in some cases – I was able to load the Flickr homepage looking almost like the live page – while in others it just shows a stripped down version without fancy styling, but enough to read the text. On a related note the network error pages shown when the browser cannot connect to a site or to the Internet in general were refreshed with new icons and descriptions.

While users might hate (or just ignore) ads, they are Google’s main source of cash, so sooner or later they will show up in Chrome. One step towards this is a custom HTML tag called <adview> that will enable Chrome Apps developers to embed ads in their apps while maintaining some separation from the main code. For now it’s only an experiment hidden behind command line flags but personally I don’t like the idea – and the people commenting on the Google+ thread don’t seem that keen on it either.

Starting with this version, Chrome extension URLs (the local address where the extension is installed) will appear in the omnibox, as you can see in the image below in TweetDeck.

In another move to increase browsing speed, Chrome will start supporting the TCP Fast Open protocol, currently available after enabling the flag ‘Enable TCP Fast Open’.

The full history sync introduced in version 25 will now be enabled by default. To go along with this, the ‘History’ page now has a visual indicator in the dropdown menu next to an entry showing that particular page was visited on another device.

Another flag, ‘Enable 'image/webp' accept header’, allows the browser to broadcast support for the Google-built webp image format. Since it offers better compression then png and better quality that jpeg, some major sites like Facebook already began using it. Unfortunately no local software can open these images yet so users who download them are left with unusable files. Chrome can help with that somewhat by registering itself in the OS as a handler for .webp files, but I wonder how many people know to do that on their PCs…

The new-style New Tab page received some updates following user feedback: the number of recently visited pages has been increased from four to eight and the list of recently closed tabs has been added to the Chrome menu (for Windows users at least). This doesn’t address all the problems but at least the devs are acknowledging there are problems with this new design. A newly introduced idea is a grid menu for Google services in the top right corner, replacing the Google+ sharing button.

A final note for Canary users only, version 28 introduces a new tool for finding memory problems in the browser called SyzyASAN. As far as I understood this, there are special Canary builds released once a week using the tool – as you can see in the About page next to the version number. Unfortunately the performance is severely affected, the browser running noticeably slower with a higher memory consumption. That’s actually how I discovered these custom test builds, checking to see why the browser was eating up so much RAM. That made me switch from the Canary channel back to stable for the first time in probably two years. I think making the test build so slow is actually defeating the purpose of discovering bugs and memory leaks, since people will use it less.

void Fox() Dev Blog: “Why the new Google Hangouts screws over users”

2013-05-27T09:46:00.000+03:00

So in summary... Google has pulled the plug on support on a protocol they've helped popularize, after years of promising interoperability, for reasons that are dubious at best, and in a way that leaves people who don't jump to the new Hangouts app unable to talk to their contacts without any feedback that their IMs aren't getting through... and they've done that with no warning to anyone. I imagine there's a bunch of people out there wondering where some of their buddies have gone, or why their messages aren't getting responses, because this isn't documented anywhere. trysdyn

It’s a sad day for the Internet when Facebook supports an open standard and Google doesn’t…

At what point will Google deprecate IMAP access for Gmail, I wonder? From the best motives, of course.
— Benedict Evans (@BenedictEvans) May 16, 2013

Personally I’m not affected by this ‘upgrade’ at all, I haven’t used Google Chat in ages. Here in Romania everybody was using Yahoo! messenger and later people moved to Facebook en masse. Now I keep hearing a colleague using WhatsApp instead of SMS and another friend at work is constantly praising Viber – on the other hand I introduced her to iMessage. The market has moved on to other solutions and I seriously doubt Google’s late move with Hangouts will get them anywhere.

Roger Zelazny - The Hand of Oberon

2013-05-26T12:00:00.000+03:00

Urmărind unicornul, Corwin, Random și Ganelon ajung în fața unui alt Pattern și își dau seama că acesta este de fapt modelul original și Amber‑ul în care crescuseră este doar prima dintre Umbre, cea mai fidelă proiecție a acestei surse ascunse. O pată neagră corespunde Drumului Întunecat și în centru se găsește un Atu cu o figură nouă, în care Random îl recunoaște pe fiul său de mult dispărut, Martin. Acum devine clar că în Amber există un trădător, cel care a confecționat Atu‑ul, l‑a chemat pe Martin și l‑a înjunghiat, sângele lui murdărind perfecțiunea Pattern‑ului pentru a deschide Drumul Întunecat oștirilor Haosului. În timp ce Random însoțit de Benedict pleacă în căutarea fiului său – presupunând că mai e în viață – Corwin se întoarce în Amber pentru a încerca să descopere identitatea trădătorului și să‑l împiedice să‑și finalizeze planurile împotriva Amber‑ului.

The enemy of the moment is not as important as our own inner weakness. If this is not mended we are already defeated, though no foreign conqueror stands within our walls.

A patra carte din serie combină cu succes elemente din celelalte trei: deși intrigile și dezvăluirile continuă în același ritm alert ca în partea precedentă, avem parte din nou de mai multă acțiune, în special dueluri individuale, ca la început. Odată ce trădătorul e demascat, undeva pe la jumătatea romanului, și foștii lui aliați se întorc împotriva lui, ceilalți frații se coordonează pentru a‑l împiedica să se acordeze cu Giuvaierul Judecății, ceea ce i‑ar da puterea să distrugă Amber‑ul și să recreeze lumea după propriile dorințe. Nici una din tabere nu reușește însă o victorie deplină, ci doar decât să pareze loviturile celeilalte – altfel unde ar mai fi suspansul pentru partea finală? Totul se desfășoară, din nou, într‑un interval de o zi sau cel mult două și la fiecare pagină se simte tensiunea, voința unora de a‑și apăra viața opunându‑se cu voința trădătorului de a schimba lumea din temelii. Sfârșitul vine cu o nouă revelație care să păstreze interesul crescut pentru volumul următor, deși de data asta Zelazny a lăsat destule indicii din care s‑ar fi putut deduce din timp acest secret – inclusiv titlul romanului.

The Hand of Oberon marchează de asemenea transformarea completă a lui Corwin din aventurierul mânat de ură și mândrie din primele părți într‑un personaj matur, motivat de datoria sa față de Amber, de dorința de a păstra ordinea lumii pe care o cunoaște. Nici el nu conștientizează prea bine asta până la discuția cu Viale, soția oarbă a lui Random, care scoate abil la iveală aceste gânduri încă nerostite. Mai apoi, vizitându‑l pe Dworkin, Corwin se oferă să parcurgă Pattern‑ul original în încercarea de a‑l restaura, deși efortul l‑ar putea omorî – o altă dovadă a altruismului său. Nu lipsesc din roman motivele comune seriei: reîntoarcerea pe Pământ, meditațiile asupra oamenilor și motivațiilor lor, cu referiri recurente la Freud, pe care Corwin îl consultase demult în încercarea de a‑și recăpăta memoria. Aici Corwin se gândește în treacăt la trădător, la cauzele care i‑au alimentat megalomania, la dilema psihologilor între educație și ereditate ca declanșatoare ale dereglărilor. Asemănarea cu Olimpul grecesc se adâncește atunci când Dworkin menționează cum fiecare generație din Amber încearcă s‑o distrugă pe următoarea, așa cum au făcut Uranus și Cronos cu fiii lor, de frică să nu fie detronați. Și așa ne apropiem de marele final…

Heredity or environment? I wondered wryly. We were all of us, to some degree, mad after his fashion. To be honest, it had to be a form of madness, to have so much and to strive so bitterly for just a little more, for a bit of an edge over the others. He carried this tendency to its extreme, that is all. He was a caricature of this mania in all of us. In this sense, did it really matter which of us was the traitor?

SkyView: virtual skies on a smartphone

2013-05-24T20:42:00.000+03:00

I’ve heard some people complain that mobile apps don’t fully utilize the capabilities of smartphones, specifically the gyroscope/accelerometer. One notable exception is SkyView, an iPhone app designed to display sky objects, from planets, stars and constellations to man-made satellites. It’s like virtual reality, with a layer of astronomical information overlaid on the current environment captured through the camera. The sky layer updates automatically as you move the phone around, so you can explore the skies in all directions, even under your feet. It’s a quick way for amateur astronomers to identify the general direction where they can find objects of interest – and the app also has a search function to locate them directly. The app can display the planetary configuration for almost any time in the past or future, making it much easier to plan observations by testing the location beforehand. Most astronomical events are rare enough that you don’t get a second chance at them in a lifetime.

This looks like a good spot to see the triple conjunction between Jupiter, Mercury and Venus on the 26th May just after sunset.

Unfortunately in my experience the app tends to lose its bearing and has to be recalibrated repeatedly, a process I haven’t quite mastered yet. Manual calibration by matching the display with objects in the sky is out of the question, as most of them are not bright enough to be seen on the screen and the precision would be very poor. Also the app doesn’t have a database for comets, one of the top interests for sky-watchers, which limits its usefulness.

iOS-like progress bars in desktop YouTube

2013-05-22T10:49:00.000+03:00

As some have rightfully noticed, iOS remains the first choice for developers when it comes to launching apps or testing new designs. Two of the most recent examples include Flickr – who launched their iOS app first and followed up with the Android app and a desktop redesign – and Google with the new Maps design. I recently noticed another example on YouTube: while loading a new video or a search page, the site shows a thin progress bar underneath the address bar, just like the one found in Chrome for iOS and in the Google Search app. The color is different – a red hue to match YouTube’s logo – but the concept is similar. For now it only shows up while using Chrome, but it will probably extend to other desktop browsers soon.

Flickr Blog: “A better, brighter Flickr”

2013-05-21T21:40:00.000+03:00

Biggr. A free terabyte of space

At Flickr, we believe you should share all your images in full resolution, so life’s moments can be relived in their original quality. No limited pixels, no cramped formats, no memories that fall flat. We’re giving your photos room to breathe, and you the space to upload a dizzying number of photos and videos, for free. Just how big is a terabyte? Well, you could take a photo every hour for forty years without filling one.
Markus Spiering

This feels like back in 2004 when webmail providers offered merely a couple of megabytes and Gmail launched with 1GB of free storage space.

Despite all the complaints, the new design is pretty nice – even though a little too similar to Facebook and Instagram – and emphasizes photos better than before. I like how the sets pages combine your unique cover photo with the set thumbnail as if to create a new profile page. There are still many little kinks to iron out (the new pricing plans are confusing to say the least, but I’m sure I’ll figure this out until my Pro subscription expires; many places still have the old look, from the share dialog to maps and editing page; and setting a cover photo shows a limited selection of uploads, I would much prefer a menu option on each photo to set it as cover photo or profile photo) and some features got left out (the mini-map on the right side for example), but it’s good to see the site moving forward with great mobile apps and more storage.

Update: Actually, on second look the free vs. pro comparison doesn’t look that complicated. If you are already a Pro-user you can continue to pay the annual fee and get unlimited storage, stats and no ads – but you will loose the Pro-icon next to your name. Stats have never been that insightful for me, so I guess I’ll just let the Pro subscription expire and then move to the free tier, as I highly doubt I will ever manage to fill a terabyte of space.

So I gave Feedly a try…

2013-05-20T12:15:00.000+03:00

Long story short, I uninstalled it after about 15 minutes. I tried it a couple of times before and never got along with their ‘design-overload’. Unfortunately nothing has changed since:

Every where you turn there is an animation in the way: hover over articles in ‘Title view’ and a row of sharing icons slide in from the right. There are animations when you open and close articles, when you hover over the menu button, when you expand categories. Of course, there is no way to turn all these distractions off.
Speaking of sharing icons, why do we need them in title view? Am I supposed to share articles without reading them? I can already do that on Twitter, I don’t need a RSS reader for it.
The most annoying interface decision for me is hiding the subscriptions panel. I switch between feeds dozens of times a day and in Google Reader this takes just a click. In Feedly on the other hand I need to hover over the menu, expand the category I want and then open a feed – that’s two or three actions every time I want to read something else! Or I could go to the ‘Index’, but that’s inconveniently placed at the bottom of the panel, so I would have to scroll all the way there and it would still take three clicks every time.

I noticed later that the panel stays visible if you maximize the browser window. But that makes absolutely no sense, it’s just another example of bad experience for the sake of pretty design. When you expand full articles, they are confined to the center of the screen anyway, so there would be plenty of room to show the left panel all the time. I suspect some eager designer wanted to slap on a nice piece of ‘responsiveness’ without thinking about how people actually use the product.
I also dislike how Feedly implemented the subscription list: if you have just a couple of feeds in a category you will see read feeds together with unread ones – which is useless, since I rarely want to check sources with no new articles. If you have many more feeds you get a link with ‘x more sources’ at the bottom that reveals – surprise! – feeds with no new items! I can’t see any logic behind this, read sources can be easily found in ‘Index’, there is no need to take up space here!

Feedly may have a nice-looking user interface, but the user experience is lousy. If this is the best Google Reader replacement, I would rather move to Twitter and save myself the headaches. Fortunately Google Reader still has about a month to live and I hope to see the Digg alternative launched by then. Or I could start paying 2$/month for Feedbin, who looks much closer to the simple and efficient Reader experience than Feedly.

Roger Zelazny - Sign of the Unicorn

2013-05-19T12:00:00.000+03:00

După ce a mărșăluit asupra Amber‑ului în fruntea armatei lui recrutate din Umbre și înarmate cu armele din Avalon pentru a se trezi în mijlocul unei lupte pentru apărare împotriva forțelor Haosului, Corwin întoarce soarta luptei, respinge atacatorii și primește de la fratele său muribund, Eric, Giuvaierul Judecății, simbolul puterii supreme din Amber. Deși aparent obține dintr‑o lovitură tot ce‑și dorea din momentul în care își recăpătase memoria, Corwin descoperă repede că noua lui poziție e complicată și nesigură. Pe lângă planurile de apărare împotriva Haosului care se poate întoarce oricând pe Drumul Întunecat, trebuie să jongleze și cu intrigile propriilor frați și cu bănuiala de a‑l fi eliminat pe fratele Caine, susținător al lui Eric, găsit mort la marginea pădurii Arden la doar o săptămână după revenirea lui Corwin.

Contrar așteptărilor pentru o carte în mijlocul unei serii, Sign of the Unicorn e departe de a fi o simplă legătură între început și final, ba chiar eu o consider cea mai reușită dintre toate. Povestea face o schimbare la 180 de grade de la marșurile îndelungate prin Umbre și desfășurările armate pentru a umple numeroase goluri din urmă prin simple conversații. Întâi între Corwin și Random, care rememorează evenimentele care l‑au adus pe Pământ, cerând protecția lui Corwin în fața unor urmăritori redutabili care puteau trece prin lumile-Umbră – așa cum se credea că nu pot face decât cei din familia regală Amber. Apoi între Corwin și Flora, cea care‑l supraveghease timp de secole în timpul amneziei, încercând să afle cine a fost responsabil de accidentul său. Apoi o conferință cu toți frații și surorile în viață pentru a stabili un plan de bătaie și cine este de partea lui, cine împotrivă. Nu poate lipsi o vizită înapoi pe Pământ, care devine o caracteristică a fiecărui roman.

Deși nu se întâmplă efectiv multe lucruri, informații de toate felurile ies la iveală, fiecare schimbând raporturile de forțe și perspectiva lui Corwin – și implicit a noastră – asupra situației. Întregul roman se întinde pe doar două zile în Amber, ceea ce poate să dea o idee despre cât de intens se mișcă lucrurile. Zelazny a fost până acum foarte zgârcit cu recapitulările romanelor precedente – o decizie de admirat față de alții care irosesc zeci de pagini în acest scop – și nici acum nu face excepție. Partea a treia pune cumva în umbră eforturile lui Corwin de a‑și recăpăta memoria din primul roman, arătând că amintirile lui sunt doar vârful unui aisberg murdar și găunos. Avem acum ocazia să‑i cunoaștem mai bine pe ceilalți membrii ai familiei și să vedem ce le poate pielea. Nu de puține ori Corwin este depășit de revelații și își dă seama câte a pierdut în exilul său inconștient, ba chiar că a fost folosit pe post de pion de diversele facțiuni, unii dorindu‑i dispariția definitivă, alții revenirea drept marionetă ca modalitate de a contrabalansa puterea celorlalți. Atu‑urile sale sunt deocamdată armata de pușcași, pe care însă o îndepărtează de citadelă ca dovadă de încredere pentru frații săi, și Giuvaierul Judecății, cu care s‑a acordat prin trasarea Pattern‑ului, dar ale cărui puteri s‑ar putea dovedi fatale purtătorului.

The mind is a funny place. I do not even trust my own.

Finalul ne introduce un alt fragment din lumea complexă a Amber‑ului: așa cum la poalele lui Kolvir se află Rebma, o copie fidelă a Amber‑ului scufundată în apele mării, în nopțile senine cu lună plină, razele acesteia luminează din vârful muntelui o scară argintie pe unde se poate urca în Amber‑ul din cer, Tir‑na Nog’th. Dacă în prima parte comparasem Rebma cu regatul subacvatic al lui Poseidon, Tir‑na Nog’th poate fi lumea umbrelor lui Hades. Aici călătorul se poate întâlni cu dorințele lui neexprimate, cu versiuni alternative ale sale și ale persoanelor iubite, fie ele vii sau moarte, cu viziuni din trecut și din viitor. După experiența Tir‑na Nog’th, răsăritul soarelui îi duce pe Corwin și însoțitorii lui, Random și Ganelon, pe o cale nestrăbătută unde le va ieși în drum Unicornul… Cu intriga concentrată și schimbările constante de situație paginile zboară de la sine, iar eu unul nu am mai avut răbdare după ce am terminat partea a treia și am trecut imediat la următoarea.

Google+: “New Google+: Stream, Hangouts, and Photos”

2013-05-16T21:35:00.001+03:00

Photos: your darkroom is now a Google data center

Auto Enhance. Taking a good photo and making it great is a task generally reserved for professional photographers. That’s why, for example, we continue to support and improve tools like the Nik Collection. For everyone else we’re introducing Auto Enhance: a new way to improve brightness, contrast, saturation, structure, noise, focus... and dozens of other factors automatically. Simply upload some photos, then open the lightbox to see Google's enhancements. And that’s it. (And of course: you can undo the changes at any time.) Here’s some sample images to get you started.

Auto Awesome. Sometimes we’ll create a brand new image based on a set of photos in your library. For example: if you upload a sequence of photos, we’ll try and animate them automatically. Or if you send us a few family portraits, we’ll find everyone’s best smile, and stitch them together into a single shot. Likewise with panoramas, filmstrips, and a whole lot more. We call these kinds of enhancements Auto Awesome.

Vic Gundotra

Even as an amateur photographer, I have a problem with all the new ‘auto’ functions (and Auto Awesome is the lamest name for a feature I heard in a while). Post-processing is indeed part of every photo we take, whether it’s done by in-camera software or on more powerful desktop PC’s, but as most photographers know, relying on the camera’s auto settings is rarely the recipe for a good photo. I don’t expect Google to do a better job with automated software, even running on their huge server farms. These all sounds like features intended for casual users who can’t be bothered to learn what shutter speed is and as such I expect them to be copied by Facebook (probably for Instagram) in the next six months. Photography enthusiasts will want some degree of control over the result of their work. After all, Ansel Adams’ quote reads You don’t take a photograph, you make it, not “Google makes it”.

Revista Argos - numărul 1, aprilie 2013

2013-05-12T12:00:00.000+03:00

Eu unul nu prea citesc literatură românească – cu câteva excepții – și cu atât mai puțin SF românesc, dar am încercat să‑i dau o șansă de data asta pentru că revista de față a fost lansată în paralel și în format digital (și pentru Kindle pe deasupra) pe elefant.ro. Din păcate mi‑a confirmat alegerea de până acum de a evita produsele românești pe piața asta – pe scurt singurele lucruri care merită citite sunt articolele.

După editorialul redactorului șef despre cariera de scriitor, interviul cu Dan Lungu „Mă tentează posibilitatea de a destabiliza realitatea”, realizat de Dan Doboș, atinge niște puncte foarte interesante despre tensiunea dintre cultură și comercial, sau cel puțin despre cum e percepută la noi, pentru că în alte părți nu se pune deloc problema așa, și despre cum a fost influențată separarea această – nefastă, aș zice – de anii regimului comunist. Din păcate atitudinea asta de elită, de club exclusivist, este în continuare răspândită și dăunătoare în primul rând autorilor, care se urcă artificial pe un piedestal de unde aleg să ignore sau să ridiculizeze opiniile cititorilor. Pentru că, nu‑i așa, cititorii nu pot să înțeleagă procesul de creație, nu sunt experți și nu au competența să critice, nu fac parte din „club”. Acești autori par să uite că publicul este cel care le finanțează pasiunea de a scrie și i‑aș sfătui să‑și facă odată un calcul cât de bine ar trăi dacă și‑ar vinde cărțile doar în cercul de inițiați care știe să le aprecieze lucrările la adevărata valoare. A se vedea aici recenta discuție de pe CititorSF relativ la un roman al lui – ironic – Dan Doboș, cel care a realizat interviul de față. Și acum să trecem la povestiri:

Asta înseamnă public, piață, consum, capitalism. Se preferă tirajele discrete sau decente, subvenția de la stat și, evident, valoarea. Tirajele mari miros urît și anunță, cumva apocaliptic, triumful gustului public, inevitabil mediocru, asupra valorii certificate de critica literară, eminamente universitară. Desigur, cu toții sînt de acord că toată lumea trebuie plătită – autor, editor, distribuitor –, însă… din bani publici. Deoarece, nu‑i așa?, cultura adevărată nu a fost niciodată vandabilă ș.a.m.d.

Edana Rose de Oliviu Crâznic e un fel de space romance într‑un viitor în care oamenii au ocupat sistemul solar și se extind în galaxie, dar trăiesc într‑un fel de monarhie cu influențe islamice. Două surori gemene născute pe Venus, Edana și Julish Rose, sunt în mijlocul unei conspirații de a răsturna regalitatea Pământului, pe luminata Ermengaarde din Dinastia Eyes. Separate din tinerețe de tatăl lor pentru a le da educații diferite, cele două sunt reunite pentru nunta lui Julish la curtea Ermengaarde, unde Edana se trezește implicată în complotul surorii ei. Povestirea e scrisă bine, cu tonul potrivit și cu un final tensionat de ambiguitatea între cele două femei identice, dar nu prea înțeleg care îi e scopul – sau dacă are unul – în afară de a se juca cu clișeul „geamăn bun/geamăn rău”. Ca să nu mai zic că space romance mi se pare la fel de ieșit din uz ca ideea animalelor native pe Venus.

Peste Atavic de Liviu Surugiu am sărit, am zis că nu are rost să citesc doar un fragment de roman, care pare mult prea complex pentru a‑i prinde gustul din câteva scene.

Fugă domnească de Liviu Radu rescrie un fragment de istorie românească, fuga domnului Caragea, condimentând‑o cu ceva steampunk. Din nou aceeași problemă ca la Edana Rose: bine scrisă, cu limbajul adecvat epocii, dar fără o miză reală, mai mult un experiment de gândire decât o povestire complet formată.

Himera de Narcisa Stoica pornește într‑o expediție cu nava Belladonna pentru a verifica unele teorii legate de Centura lui Oorsd la periferia unui sistem solar străin. La bord doi studenți ai Universității din Arved, Filip Odell și Grigh Dai, pilotul veteran Ayn Trev și un pilot de rezervă adus în ultimul moment la cererea Universității. Apropiindu‑se de țintă, cei trei – pilotul de rezervă e în stază – încep să aibă vise din ce în ce mai vivide implicând corbi și presupusa planetă distrusă cu mult înainte de formarea centurii. O idee nu prea originală și neverosimilă.

În Un zîmbet de milioane de Ioana Vișan, un contrabandist de arme biologice aterizează pe o colonie de periferie pentru a recupera mostrele furate de el și partenerul său de pe Solance. Cum acesta e mort și îngropat într‑un imens cimitir labirintic subteran păzit de lerreni, creaturi locale asemănătoare cu crocodilii, e nevoit să apeleze la un localnic, mecanicul Simone Dechamps, pentru a ajunge la încărcătura periculoasă. Scrisul e cam pueril pe alocuri și povestea, deși destul de interesantă, se desfășoară egal, fără un punct culminant sau de suspans, în afară de poanta din final care se leagă de titlu. Pare a fi scrisă ca parte din ceva mai amplu, care ar putea eventual să susțină acest fragment.

Nu știu dacă ticurile verbale ale eroinei, urmărite riguros de autor, se regăsesc în jargonul liceenilor de astăzi, dar ele cu siguranță ar putea exista.

Revista se încheie cu trei recenzii și n‑o să mă apuc să fac recenzii la recenzii. Aș comenta însă ceva la ultima, scrisă de Dan Doboș despre romanul Anul terminal al lui Florin Pîtea. La un moment dat se referă la limbajul specific cărții pe care l‑am remarcat și eu din fragmentele publicate online, dar într‑un mod negativ. Pentru că argoul de acolo chiar a fost folosit, acum un an sau doi, iar acum toată lumea l‑a uitat. Problema cu experimentele lingvistice e că sunt fie foarte reușite (ca limbile elfilor în Lord of the Rings sau klingoniana din Star Trek), fie de prost gust – cum mi se pare mie Portocala mecanică, pe care am abandonat‑o după câteva pagini. Iar să te inspiri din realitate e și mai riscant: până când cartea ajunge la cititori moda s‑a schimbat de câteva ori, ba mai rău, și cu fiecare an care trece limbajul va părea din ce în ce mai demodat. Pe scurt mă îndoiesc că o să mai cumpăr revista pe viitor, în lipsa unor povestiri de la autori străini.

Krulwich Wonders: “Our Very Normal Solar System Isn't Normal Anymore”

2013-05-08T21:40:00.000+03:00

We are now beginning to understand that nature seems to overwhelmingly prefer [planetary] systems that have multiple planets with orbits of less than 100 days, says Steve Vogt, astronomer at the University of California, Santa Cruz. This is quite unlike our own solar system, where there is nothing with an orbit inside that of Mercury. So our solar system is, in some sense, a bit of a freak and not the most typical kind of system that Nature cooks up. Robert Krulwich

Hmm, 700 known planetary systems out of an estimated 100 billion planets in the entire galaxy? I wouldn’t start drawing conclusions as to whether our own system is typical or not. They might be just as wrong as when we knew only one and assumed it was “the norm”.

But speaking of that, why assume we live in a ‘standard’ system in the first place? Look at the chart below: you might think these are four (very different) planetary systems: the first solitary gas giant, the next with a couple of Neptune-sized giants and a small rocky planet, the third a mixture of several planetary types and the last with four big Jovian planets.

Well, you would be wrong, because it’s a diagram of the biggest satellites (radius larger than 100km) of the gas giants in our solar system, from Neptune at the top to Jupiter at the bottom. Each a mini-system of its own but completely unlike each other, also not similar to the larger system they all belong to. Our solar system is far from being a quiet place – just check out the possible scenarios for the birth of the Moon – and its history probably much more violent than we suspect. Assuming the setup we see today is some sort of gold standard was always just that: an assumption with little scientific evidence.

Roger Zelazny - The Guns of Avalon

2013-05-05T12:00:00.000+03:00

După ce evadează din temnițele Amber‑ului cu ajutorul lui Dworkin, cu vederea refăcută, Corwin revine la planul său inițial de a cuceri tronul cu o forță militară aparte, pușcași. Deoarece praful obișnuit de pușcă nu se aprinde acolo, Amber‑ul nu are nici o apărare în fața unui asemenea atac. Corwin însă cunoaște o altă substanță care poate detona în Amber, descoperită accidental cu multe secole în urmă pe când domnea în Avalon. Astfel pornește printre Umbre căutând una similară Avalon‑ului de unde să obțină suficient praf pentru o întreagă armată. Pe drum însă întâlnește un cavaler rănit ce fusese atacat de un soi de demoni. Corwin rămâne să‑l ajute și îl duce înapoi în fortăreața Lorraine, unde află că această Umbră e sub asediul unui misterios Cerc Întunecat din care ies neîncetat noi monștrii și care se mărește pe zi ce trece, amenințând să înghită întreaga lume.

Dacă în prima parte a ciclului Corwin se străduiește să ne convingă că Amber‑ul e singura lume adevărată, centrul și sursa tuturor lumilor, în The Guns of Avalon începem să descoperim că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Apar aluzii la Curțile Haosului și astfel la o dualitate între Ordine și Haos, între Bine și Rău, care se inspiră atât din creștinism pentru imaginile demonice, cât și din miturile grecești ale creației născute din haos. Răul vine din Cercul Întunecat – și mai târziu pe Drumul Întunecat care străbate paradoxal nenumărate Umbre până la poalele muntelui Kolvir pe care se înalță Amber. Și Corwin începe să se schimbe în proprii săi ochi, căci, deși mânat în continuare de ura față de fratele său Eric și de dorința de a urca pe tron, bănuiește că apariția Drumului Întunecat este parțial vina lui, în urma blestemului aruncat asupra lui Eric și meditează în câteva rânduri asupra rolului său în lume, mai degrabă „un rău mai mic” decât bunătatea întruchipată. Ba mai mult, vedem curând cum alții sunt capabili să‑l ducă de nas, exploatând slăbiciunea lui pentru femei frumoase și pentru familie.

I am a part of the evil that exists in the world and in Shadow. I sometime fancy myself an evil which exists to oppose other evils. I destroy Melkin’s when I find them, and on that Great Day of which prophets speak but in which they do not truly believe, on that day when the world is completely cleansed of evil, then I, too, will go down into darkness, swallowing curses.

Trecerea prin regatul Lorraine se inspiră puternic din legenda Regelui Arthur, începând de la căutarea Avalon‑ului, la numele cavalerului pe care‑l salvează (Sir Lancelot) și al fostului rege, Uther. Și conducătorul actual, Ganelon, pe care Corwin îl exilase cu mult timp în urmă din Avalon, are un nume din literatura medievală, deși din Cântecul lui Roland. Tot acum Corwin ne face cunoștință cu sabia lui, Grayswandir, făurită din argint și inscripționată cu un fragment al Pattern‑ului din Amber – versiunea sa personală a lui Excalibur. Propriul său rol e mai complicat: pe de o parte conduce oștirea în luptă ca Arthur, pe de alta ca mag care străbate lumile semănă și cu Merlin. Cum în universul cărții Corwin își manifestă câteodată talentul de bard, e posibil ca Zelazny să lase de înțeles că de fapt legendele noastre au fost inspirate de amintirile fragmentare ale lui Corwin în timpul îndelungat petrecut pe Pământ. În rest, rețeta e cea cunoscută din prima parte: acțiune rapidă, dueluri individuale și lupte la scară largă, călătorii printre Umbre și o excursie scurtă pe Pământ pentru a procura puști, ocazie bună de a ataca voalat traficul de arme făcut de oameni respectabili cu toate actele în regulă. Finalul e puțin cam prea „curat” și Corwin obține aparent tot ce‑și dorea fără să ridice arma împotriva proprii familii, dar totuși lasă povestea în suspans pentru partea a treia.

Weather apps for iPhone: Forecast vs. Yahoo!

2013-05-04T13:50:00.000+03:00

It seems like every other week a new weather app for the iPhone launches. It seems one of the easier ways to test new design ideas or user interface concepts, because the backend data is relatively easy to obtain from one of several providers and that leaves more time to refine the interface. I have tried several of them as well, though most haven’t stuck around on my phone for more than a couple of days. Accuweather is horribly slow and bloated, while Sun and Solar are just to sparse with the information they provide. For a long while I have been using Celsius, which has a neat bonus in showing the current temperature as a badge icon so you can see it every time you unlock the phone. Lately there have been some good additions to the list that I both like:

Forecast is a full web app accessible from the desktop as well as from any smartphone – unlike Sun, which claims to be a web app but can only be installed on iOS devices. The design is very clean, with pastel colors and a couple of simple gestures: tap on the current weather icon to see details; swipe up to see the 7-day forecast; tap any day to see a short description and detailed, hour-by-hour forecast with temperature, rain potential, sunrise and sunset times; tilt the phone in landscape mode for a Easter-Egg. What’s remarkable about Forecast is that – for most of the time – it feels just like a native app, very responsive and with barely any lag while looking up data online. The best evidence for this is the ‘Map’ mode showing the cloud cover for a couple of days before and after today. Design and speed aside, the best of all is that the forecast is very accurate and reliable.

Unfortunately there are also times when the gap between native and web app is still apparent. I had intermittent problems with the Internet connection: after starting the app it would just sit there showing the loading animation and nothing else. The strangest part is this happened only over Wi-Fi, but not on the cellular connection. I figured at some point that could be a DNS lookup issue and I reset the cache – apparently on the iPhone you do that by going into ‘Airplane’ mode. The problem surfaced again a couple of days later, at which point I deleted the app and reinstalled it. For now that seems to have fixed the issue.

On the other end of the spectrum, Yahoo! recently launched a new native app with a photo-heavy design powered by Flickr photos. You have a huge background photo from that location – different for each weather condition – which gets smoothly blurred and covered by data as you scroll down. It’s awesome if you happen to live in a large, popular city, but less so for my home town, where I see pretty much the same image every time. I might contribute some of my work for Flickr’s Project Weather. I don’t appreciate when apps hide the iOS system bar, but here Yahoo! has it’s own clock inside the app, so at least some of the information is still there, and it preserves the tap-to-scroll-to-top gesture. It offers pretty much the same forecast as the default iOS Weather app – because Yahoo! is the data provider behind it – so 5-day forecasts, with hour-by-hour details only for the next 24 hours. On top of that you have a map section that can be expanded to full screen with a easy-to-miss button on the bottom right. While on full screen you can switch between seeing the cloud cover, the temperature and winds, but as soon as you minimize it returns to the default cloud cover. Finally on the bottom there is a nice animation of the Sun rising during the day, stopping at its current position in the sky.

So I love both apps for different reasons: Forecast has better, more detailed data, while Yahoo! combines less data with a beautiful interface. The one thing I would like both to improve is their icons: Forecast has a bland grey icon of raindrops and Yahoo! uses their logo one time too many. It would be nice too see icons evolving based on the upcoming weather and temperature – Sun and Celsius prove that it’s possible, even under Apple’s restrictions, to turn static icons into something more useful.

TechCrunch: “Google Buys Wavii For North Of $30 Million”

2013-05-02T13:05:00.001+03:00

Both Apple and Google were competing for the Seattle-based startup, and Google eventually won. Apple wanted the company, which developed its own aggregation technology and natural summarization algorithms, for its Siri division. The 25-person-strong team, including founder Adrian Aoun, will be moving down from Seattle to join Google’s Knowledge Graph division. Alexia Tsotsis

I’ve been using Wavii since the launch, almost exactly a year ago, and I was impressed with the results of their aggregation and discovery algorithm. The app used a combination of ‘topics’ and social signals to generate a personalized newsfeed based on your chosen interests, a much superior model to following people on Twitter and somewhat similar to Quora. And best of all, the app grouped news about the same subject under a single headline so you didn't have to go through many similar articles when some big story hit. It was like my own, personal TechMeme. It would have made a hot addition for Google Reader’s ‘recommended’ section – which I always found completely irrelevant – but since that’s out of the picture, I guess the Knowledge Graph will be a good place for it as well.

The app had a lot of problems as well, ranging from slow start-up, crashes, a too complicated way of sharing news – which was improved in version two, but still far from perfect – to the simple fact that very few people used it. Nevertheless I will miss the app and I hope the algorithms will be put to good use by Google in the future.

Robert Scoble: “My two-week review of Google Glass: it all depends on the price”

2013-04-29T21:20:00.001+03:00

Here's my review after having Google Glass for two weeks:

1. I will never live a day of my life from now on without it (or a competitor). It's that significant.
Robert Scoble

If I had a dollar for every time Scoble said that about a product, I would be able to buy a Glass with no second thoughts.

The review brings up some valid points though, especially details about battery life, buried away in the comments:

The battery lasts me all day. You can use external battery packs to either do a quick charge (it takes 20 minutes or so to get one that's totally dead to come on) or to let you do a ton of video (video and things that keep the projector on use a lot of battery -- think about 20% every 10 minutes.

So Glass would be able to record 50 minutes of video before running out of juice. Not bad (but others disagree) and the available storage should be enough to save the video files. But the pictures look awful for a 5MP camera and the lack of 3G/4G seriously restricts the use outside of cities – and for most of the world outside a building, actually. I would think one of the main reasons to use one is to get easier driving directions, but without an Internet connection that’s not bound to happen. This is only a prototype so there could be lots of improvements as technology miniaturizes further, but at the current stage I fail to see who would buy this for another purpose than showing off.

Blogger Buzz: “Bringing Google+ Comments to Blogger”

2013-04-29T06:32:00.000+03:00

Reading and responding to comments can be one of the most rewarding aspects of blogging. Not only do they help you connect with your readers, they can also inspire later blog entries. The challenge, oftentimes, is following all the conversations around your content—on Google+, for instance, as well as on your website. So we're making things a lot simpler.

Starting today, you can bring Google+ Comments to your Blogger blog. Once you've enabled the feature through your Blogger Dashboard, you'll enjoy a number of important benefits: Yonatan Zunger

Actually only two. And with those come some big downsides: only people with Google+ profiles can comment, which can severely reduce your interaction with readers, and you loose the ability to moderate and export comments from Blogger – since they are actually Google+ posts, moderation must take place on Google+.

I’m not sure if I remember correctly, but when Facebook Comments launched, they added support for third-party logins pretty quickly. I am pretty sure Google has no plans for a similar move – and as such I’m not going to use this new system anytime soon. As it stands now it’s just another weak attempt to grow Google+ on the back of service that people actually use.

John Brunner - Oile privesc în sus

2013-04-28T12:00:00.000+03:00

Dacă posibilitatea apocalipsei în urma unui război nuclear a inspirat numeroase romane în spațiul SF, deteriorarea mediului nu a fost explorată prea des – poate pentru că nu oferă nici o imagine atât de evocatoare ca explozia unei bombe nucleare și nu a captat atenția publicului în aceeași măsură. În romanul da față John Brunner realizează una din cele mai tulburătoare viziuni a unui asemenea viitor, în care Statele Unite sunt sufocate de nori de fum, gunoaie și scurgeri toxice până la punctul în care afară trebuie să circuli cu o mască de gaze, apa poate fi consumată doar în anumite zile, alimentele sănătoase trebuie cumpărate de la magazine specializate și bolile sunt la ordinea zilei – inclusiv malformațiile congenitale la noii‑născuți.

E greu să vorbești despre acțiune în sine și despre personaje, pentru că întreaga carte lasă impresia că ele se află acolo doar ca reflectări exterioare ale problemelor fundamentale și degradării progresive a mediului. În plus personajele sunt numeroase, apărând și dispărând brusc, firele narative încâlcite, deși pe măsură ce se avansează legăturile dintre ele se clarifică și e clar că autorul a gândit totul ca pe un întreg în care fiecare mutare și persoană e o mică rotiță, un pion într‑un joc mortal pe care nu‑l poți înțelege în întregime decât la final. Romanul e împărțit în douăsprezece capitole, corespunzând lunilor unui an – deși nu aflăm niciodată despre care an e vorba. Fiecare e precedat de un fragment de poem vechi care glorifică progresul, triumful omului asupra naturii sălbatice – în mod evident sarcastic, căci lumea de acum nu mai are natură, nici animale sau insecte, nici aer sau apă curată, și asta tocmai din cauza acțiunilor dezechilibrate ale oamenilor. Iar în interiorul capitolelor sunt inserate des fragmente de rapoarte guvernamentale, dând o tentă impersonală, detașată, sau reportaje și scene scurte implicând fețe anonime care întrerup și mai mult continuitatea lecturii, dar în același timp subliniază starea tensionată a lumii, de butoi cu pulbere în pragul exploziei.

Cei doi erau nebuni. Fără îndoială. Dar însemna o nebunie mai mare ca a lor să crezi că lumea, așa cum era, putea fi considerată „sănătoasă”!

Citatul de mai sus e potrivit ca laitmotiv al romanului, o idee de care îmi aduc vag aminte dintr‑un roman de Mark Twain. Și romanul descrie o lume de‑a dreptul nebună și din păcate realistă: o Americă orbită de superioritate, decisă să‑și impună prin forță imaginea ei strâmbă asupra întregii lumi și care vede peste tot dușmani, condusă de un președinte-marionetă incapabil de altceva decât de discursuri naționaliste goale de conținut. Asemănarea cu Statele Unite sub conducerea lui George W. Bush Jr. e stranie, venind din niște pagini scrise cu zeci de ani înainte. O țară străbătură de mișcări anarhiste, majoritatea reunite sub imaginea lui Austin Train, dispărut de ani buni în anonimitate, dar al cărui nume e revendicat de fiecare nemulțumit care aruncă o bombă incendiară, ca al unui Robin Hood modern. Fiecare eveniment disecat, ironizat și minimalizat în emisiunea talk‑show a Petronellei Page. O lume în care fiecare atingere te poate molipsi de o boală grea și greu de tratat, pentru că antibioticele au devenit inutile în fața noilor bacterii super‑rezistente; în care recoltele sunt distruse sistematic de dăunători de asemenea rezistenți la pesticide și foametea afectează milioane; în care o gură de apă te poate duce la halucinații și furie necontrolată din cauza unor chimicale ajunse din greșeală în apa freatică. Exemplele ar putea continua la nesfârșit; eu aș vrea să mai dau unul singur, cel al polițistului de culoare Pete Goddard, unul din personajele cele mai decente, care salvează în primele capitole câțiva copii prinși într‑o avalanșă, și nu‑și pierde cumpătul fața evenimentelor copleșitoare. În final însă soția lui pierde sarcina care le oferise puțina lor speranță de‑a lungul cărții din cauza radiațiilor dintr‑un cuptor cu microunde defect. Și în acel moment Pete o apucă pe panta nebuniei și începe să studieze cum poate confecționa o bombă… Singura urmă de rațional rămâne Thomas Grey, un angajat al firmei de asigurări Angel City, al cărui proiect de o viață este simularea pe calculator a stării mediului înconjurător și de a găsi astfel o cale științifică de a schimba situația în bine. Având în vedere tonul dezolant al romanului, concluziile lui sunt departe de a fi încurajatoare.

Flămânde, oile privesc în sus și nu‑s hrănite,

Umflate doar, cu vânt și ceața deasă, ce‑o respiră,

Și putrezesc pe dinăuntru, iar molima se‑ntinde.

Milton, «Lycidas»

Poate am fi tentați să credem că pericolul mai mare a trecut, că am reușit să ținem problema poluării sub control. De la apariția cărții au trecut patru decenii deja și încă nu circulăm pe stradă cu măști de gaze și mările nu au fost otrăvite până la dispariția completă a vieții. Pe de altă parte… Să ne aducem aminte de scurgerea de petrol în Golful Mexic care a intoxicat o suprafață uriașă sau de smogul care acoperă în mod periodic capitala Chinei; o Chină care încearcă să ajungă din urmă standardele de viață ale Vestului și pentru asta arde cantități din ce în ce mai mari de cărbuni și construiește baraje imense, modificând constant mediul. Potențialul de dezastru e mai ridicat dacă luăm în considerare doar populația mult mai mare a Chinei. Și la un moment dat India ar putea să vină din urmă. Asta face ca Oile privesc în sus” să rămână o lectură actuală, o amintire constantă că anumite probleme nu dispar cu adevărat niciodată și că trebuie să luptăm mereu pentru a menține un echilibru care ar fi mult mai greu de restabilit odată distrus.

New placement for ‘cached’ links in Google Search

2013-04-23T23:55:00.000+03:00

As Google constantly experiments with new layouts for search results, some features get buried or moved around to awkward locations. This happened some time ago with ‘Cached’ links, currently available only in the ‘Instant preview’ panel. Today I noticed a small interface change in this area: a drop-down menu next to the search result URL holds options for ‘Cached’ and ‘Similar’ results, as well as ‘Share’ as long as you are logged in. The new placement is easier to access than the preview and I like it better than revealing links on hover, but possibly also hard to discover, especially for new users, and poorly fit for mobile devices, where hitting the small arrow would be a challenge. This seems to be just another test for the time being; after spotting this at work in regular Chrome (stable channel), I couldn't reproduce it at home except in incognito-mode Chrome and it disappeared again after clearing the cookies.

Teru Miyamoto - Brocart de toamnă

2013-04-21T12:00:00.000+03:00

Auzind de frumusețea nopților cu stele și a culorilor de toamnă pe Muntele Zaō, Aki se hotărăște să‑i facă o surpriză fiului său infirm Kiyotaka, care, deși înapoiat mintal, arată o adevărată fascinație pentru cerul înstelat. În telecabina care urcă panta muntelui se urcă în ultima clipă un bărbat în care Ali îl recunoaște cu stupoare pe fostul ei soț Yasuaki, de care a divorțat în urmă cu zece ani. O despărțire cu scandal, căci Yasuaki a fost descoperit într‑o noapte sângerând într‑o cameră de hotel lângă cadavrul unei alte femei, Yukako. Rănită de aventura soțului ei și speriată de scandalul care ar fi afectat și firma tatălui ei, unde Yasuaki ar fi trebuit să preia conducerea cândva, Aki e de acord cu divorțul fără să mai ceară lămuriri, deși întrebările rămân în mintea ei în tot acest timp. Iar acum se pare că soarta – sau karma – le oferă amândurora ocazia de a le răspunde.

La prima vedere, Brocart de toamnă seamănă destul de mult cu Pușca de vânătoare, o altă povestire japoneză care mi‑a plăcut, dar fără tragedia sinuciderii unuia dintre protagoniști. Și acolo un cuplu de desparte din cauza infidelității bărbatului și incapacității femeii de a acționa așa cum își dorește, nu conform așteptărilor celor din jur; aici în schimb cei doi încearcă – târziu ce‑i drept – să stabilească un dialog și să clarifice tot ce rămăsese confuz și dureros după despărțire. Acolo trei scrisori, dar pline de amărăciune și dezvăluiri crude, scrise pentru a afirma, nu pentru a întreba; aici ceva mai multe, pline de insistență, de setea de adevăr și împăcare. Ceea ce am găsit mai remarcabil la carte a fost că toate destăinuirile între cei doi foști soți se fac exclusiv prin intermediul scrisorilor. Pentru era noastră e un mijloc aproape complet dispărut de comunicare; chiar dacă au fost într‑un fel înlocuite de e‑mail‑uri, parcă nu e același lucru să‑ți încredințezi cele mai intime gânduri unui ecran de calculator. E un fel de artă pierdută, lucru regretabil, în special pentru că nu pare să mai existe loc pentru așa ceva în lumea noastră grăbită, cu atât mai surprinzător cu cât nu a trecut decât 30 de ani de la publicarea romanului și modalitatea asta de a ține legătura pare complet scoasă din uz acum.

W. A. Mozart - Symphony No. 41 "Jupiter" in C major (Harnoncourt)

Probabil am văzut toți trei același lucru, deși din locuri diferite. Ce ciudat mi se pare totul! Și cât de plină de tristețe e viața! Poate n‑ar fi trebuit să‑ți scriu toate astea. Oricum, închei pentru moment. Dacă mai continui așa, o să mă trezesc scriindu‑ți lucruri care mai bine ar rămâne nedezvăluite.

În ciuda distanțelor fizice și săptămânilor și lunilor care se scurg între mesaje, între Aki și Yasuaki se stabilește o înțelegere profundă care ar fi improbabilă chiar și s‑ar afla față în față privindu‑se în ochi, se spun lucruri pe care buzele n‑ar avea curajul să le rostească după atâția ani de despărțire. Și nu e vorba de rigiditatea și convențiile culturii japoneze aici, pentru că influența ei se face simțită prea puțin; cartea e marcată poate la fel de mult de acordurile occidentale ale simfoniilor lui Mozart. E pur și simplu povestea a doi oameni peste care au trecut atât de multe încât dezgroparea trecutului e ultimul lucru la care ar trebui să se gândească. Și totuși în paginile pe care și le adresează regăsesc afecțiunea reciprocă întreruptă brutal de divorț și în final puterea de a merge mai departe în rolurile în care au ajuns. Dacă e vreo lecție pentru alții în povestea asta în primul rând personală, cred că e faptul că unele lucruri trebuie spuse la momentul potrivit; mai târziu, chiar dacă ai curajul să le exprimi, viața a trecut peste amândoi, prea departe pentru a se mai găsi o cale de a reface ceea ce s‑a pierdut.

News Feed Filters in Facebook for iOS

2013-04-17T22:22:00.001+03:00

Amid the discussions about Facebook Home, from privacy implications to its future role as a possible mobile operating system, some of the key features are being rolled out to other platforms. Yesterday’s update for iOS introduced Chat Heads and a slightly redesigned News Feed. I’m not much for using Facebook Messenger, so I have yet to see Chat Heads in action, but another change immediately jumped at me: previously you could access your friends lists from the left sidebar, under ‘Favorites’; now they’re gone! Since I had noticed previously how some lists-related features were quietly removed from the iOS app, I immediately thought this was the next step in this direction, one I don’t like at all. I spend the next half hour trying to find the friends lists in the new interface; it would seem stupid to remove them while having dedicated links for such invaluable features as ‘Pokes’ and ‘Offers’. I accessed the mobile site in Safari, where the old layout is still live. I tried rearranging my Favorites on the desktop site, bringing lists to the top, but that didn’t have any effect. Finally I got so worked up about this that I even sent a report back to Facebook.

But, as a perfect reflection of Murphy’s laws, immediately afterwards I discovered the new place for friends list: hidden on top of the News Feed to be revealed when the user pulls down to refresh. The design is the mobile counterpart to the filters in the redesigned desktop feed – I still don’t have it there, by the way – with filters for ‘Photos’ and ‘Music’ – which correctly includes YouTube videos now. It seems Facebook remembers the favorites previously set and keeps them on top, but the old way to access lists was nevertheless quicker: instead of a swipe-right and click, in the new version you have to swipe down, expand the filter list, search for the filter – which could involve some scrolling, as the list is pretty long – and finally click to load the posts.

Having spent so much poking around the app I noticed some other nice improvements. ‘Find Friends’ lets you manage friend requests – apparently at some point I missed one and found it waiting for me here – and has advanced filters to search for people like the desktop site. The ‘Security’ section lets you terminate active sessions – very useful if you left the office and forgot to log out of Facebook on your work PC, for example. And, speaking of lists, managing friends list is back: when you visit a friend’s profile click on the button ‘Friends’ and choose ‘Edit Friend Lists’.