Close Ur Eyes

Cum realizezi

noreply@blogger.com (dianaterjei) — Wed, 26 Jun 2013 22:10:00 +0000

Cum realizez ca e dragoste adevarata?? Atunci cand in fiecare noapte adorm cu tine in gand, visez cu tine si ma trezesc din nou cu tine in gand? Beau cafeaua cu tine in gand si mananc cu tine in gand... fac orice cu tine in gand...de ai sti ce greu imi este fara tine.. poate intr-o zi voi putea rosti acele cuvinte in fata ta. Oricum, acum in inima mea este un loc aparte pentru tine, un loc pe care ai reusit sa il cuceresti si sa il stapanesti... imi este greu...dar asta inseamna dragostea?

De atata vreme imi esti in gand intreaga zi. Mereu imi incep ziua cu tine.. Primul lucru pe care-l fac este sa verific telefonul si sa-ti spun Buna dimineata! Toata ziua ma intreb si imi imaginez oare ce faci. Orice alegere fac, o fac intrebandu-ma daca tie ti-ar place oare. Te pun pe primul loc si mereu sunt atent ca nu cumva tu sa duci lipsa de ceva. Iar cand nu esti langa mine, cand esti departe, ma cuprinde un sentiment oribil ce urla in mine si te cauta cu amaraciune.

Zi si noapte esti in gandul meu. Doar binele tau conteaza mereu. Ceea ce simti tu e exact ceea ce simt si eu. Dar eu ti-am spus demult.. TE IUBESC!.. cum nu am iubit nicicand!

O poveste..

noreply@blogger.com (blinder) — Sat, 18 May 2013 19:13:00 +0000

   Era o dimineaţă obişnuită, ca oricare din dimineţile de după lungile ore de muncă. Soarele începea să răsară, câţiva nori colorau cerul încă umed şi adormit. În stânga, ea, obosită, mi se plânge: o doare! Mânuţa o deranjează tare. Mi-am luat inima în dinţi, şi mi-am spus: "poate e unica şansă să o ţin de mână!".. Şi pentru acele câteva momente, mâinile ei s-au lăsat pradă grijei mele. O privire adâncă, ruşinată m-a întâmpinat. "Ceva s-a întâmplat! M-a privit altfel.. Doamne!", mi-am zis în gând. Am ajuns acasă, ea cu ezitare mi-a strigat numele. Un fior dulce m-a cuprins, genunchii mi-au cedat. Oare ce vrea să-mi spună? "Somn uşor... "
   Au trecut zile, au venit nopţi. Un viciu ne-a făcut să ne vedem. Un fum de ţigară a fost scuza prin care ne-am dat întâlnire, acolo la frizeria care ne-a mai găzduit de atâtea ori înainte. Şi am vorbit, şi vorbele i le sorbeam. Mă apropiam, dar nu îndrăzneam mai mult. Şi seară după seară, noapte după noapte, ne-am întâlnit. Băncuţa obosită din parc ne-a fost noua casă. Când mergeam să o văd, parcă aerul avea gust, era dulce, iar paşii-mi erau din ce în ce mai mari. Şi totuşi, n-am îndrăznit decât să o mângâi. Dar nu şi în acea seară. Acea seară a fost unică, nu se poate uita. În loc să mă îndrept spre casă, m-am apropiat de ea, am privit-o cu duioşenie şi am sărutat-o. Vai ce buze dulci! A meritat toată aşteptarea. Dar iată, din nou, o privire adâncă, ruşinată m-a întâmpinat.. A fugit acasă!
   "Am sărutat-o, Doamne, am sărutat-o!"
Am crezut că s-a speriat. Am crezut că mă va ignora. Dar nu, m-a căutat! Şi de cum s-a lăsat întunericul, ea m-a aşteptat pe băncuţa noastră obosită. Şi m-a sărutat! Să fii sărutat de cine vrei e probabil cel mai mare cadou al destinului. Şi ce frumos a fost.
    Am ţinut-o în braţe, am vorbit, ne-am contopit. Am privit-o în ochi, am strâns-o în braţe. Tremura, precum o floare în adierea caldă din iulie, iar fluturaşii ne-au cuprins întreaga fiinţă! Era a mea, eram al ei!

"Gânduri d`ale mele.."

De ce?

noreply@blogger.com (blinder) — Tue, 30 Apr 2013 14:48:00 +0000

De ce e viaţa atât de tristă, şi totuşi cu bucurii atât de dulci? De ce unii au totul şi alţii nimic? De ce unii ajung la timpul potrivit, iar alţii mereu sunt lăsaţi în urmă? Unora li se oferă fericirea pe tavă, alţii se luptă, tânjesc şi nu primesc. Să fie soarta? Nu cred în aşa ceva. Viaţa noatră, cu bune, cu rele, e creaţia noastră. Greşelile noastre sunt doar ale noastre, şi totuşi.. E nedreaptă viaţa, oricum o priveşti. Şi eşti nevoit să accepţi, sau poţi să te împotriveşti, dar mult prea rar ai succes. De ce?

E important să fim serioşi?

noreply@blogger.com (blinder) — Sat, 06 Apr 2013 19:32:00 +0000

„A fost odată un mic prinţ, care trăia pe o planetă, doar cu puţin mai mare decât el şi care simţea nevoia unui prieten…”

Noi adulţii, cum ne place să ne numim, ne strofocăm zi de zi să fim serioşi, să ne comportăm monoton, să avem un servici cumsecade, unii încearcă să-şi tocmească o familie, sau măcar o afacere mică, dar importantă..
Cu aceste gânduri pornim noi în lumea noastră, lăsându-ne casa în urmă, cu toată copilăria noastră în ea. Şi căutăm o promovare, o mărire de salar, o haină mai scumpă, un concediu de mare cheltuială, ceva.. mereu ceva.

“- Oamenii, zise micul prinţ, se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută. Aşa că se frământă şi se sucesc de colo-colo. Oameni mari nu înţeleg singuri, iar copiii au obosit să le tot explice”.

În goana noastră stupidă după aşa numita "fericire", noi oamenii mari am uitat adevăratele fericiri, am uitat de ploile de vară, am uitat de ciripitul unei rândunici, de flori, de râsete, de iubiri. Noi, oamenii mari, încercăm doar să ne conformăm, să făcem pe plac turmei, să căutăm lucruri fără valoare, pt că aşa fac şi alţii. Ce o fi în capul nostru?

“Când cineva a îndrăgit o floare cum numai una singură se află între milioanele şi milioanele de stele, lucrul acesta e de ajuns pentru ca el, privindu-le, să fie fericit. Floarea mea înmiresma planeta, însă eu n-am ştiut să mă bucur de lucrul acesta. Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el celorlalte flori. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea fireşte, un trecător de rând ar crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate laolaltă ... Fiindcă ea e floarea mea!”.

Inocenţa copilărească a Micului Prinţ e prezentă şi vie în fiecare dintre noi. Dar noi, oamenii mari, ştim mai bine de atât şi sufocăm visele şi fericirile adevărate ale sufletului nostru, pentru... nimic. Întrebare: ce provoacă un zâmbet fericit: o bancnotă sau o floare?

“... esenţialul este invizibil pentru ochi, pentru că ceea ce este cu adevărat important nu se vede” – Antoine de Saint Exupery

Gânduri

noreply@blogger.com (blinder) — Wed, 03 Apr 2013 16:16:00 +0000

Te-am apucat de mână, tu tăceai. Tăceai, cu ochii ţintiţi pe mine, pe chipul meu, aşteptai ceva.. o întrebare, un sărut. Priveai afară, te gândeai.

Timidă, m-ai sărutat, iar pe urmă speriată, te-ai tras într-un colţ, neajutorată. Ţi-am şoptit prin gesturi ceva.. îmi zâmbeşti. Ştii. Mă strângi de mână.

Te privesc, îţi urmăresc chipul, te sărut. Tac..

Un gust amar

noreply@blogger.com (blinder) — Tue, 02 Apr 2013 17:07:00 +0000

Mi-e groaznic de ciudă de fiecare zi pe care am trăit-o prost, fiecare clipă în care am ezitat să fac un pas în faţă. Tânjesc după viaţa pe care nu am trăit-o, după zâmbetul pe care l-am ignorat în faţa unei bucurii, după relaţiile pe care le-am irosit cu oameni pe care i-am avut aproape de mine, dar pe care i-am pierdut.
O spun resemnat: nu ştiu ce urmează în viaţa mea. Lucrez, dar nu găsesc nici un sens în ceea ce fac. Vorbesc zilnic cu oameni, chiar zâmbesc, dar în sinea mea duc o luptă crâncenă cu mine însumi, cu partea din mine ce vrea să urle, să fugă în lume cu cineva, să se rupă de realitatea asta deloc dulce, ci ridicol de teatrală. De ce mă simt ca un câine vagabond, fără cămin, fără un loc în lumea asta? Conştiinţa îmi spune că puteam mai mult, că trebuia să am mai mult curaj. Dar cum să am curaj când toate planurile, toate visele mi s-au năruit mereu în faţa ochilor? M-am luptat să ies din mizerie, niciodată n-am reuşit. Am vrut să fie bine, mereu am dezamăgit. Frica, nesiguranţa mă rod, şi.. nu am scăpare. Trebuie să privesc şi să tac, fiindcă n-am curajul să fac un pas înainte şi să urlu tare: Trezeşte-te!!..
Vechile şi periculoasele mele vicii nu-mi dau pace, dar rezist. Trebuie. De unul singur, în faţa unui destin presărat de regrete şi eşecuri.

Primăvară

noreply@blogger.com (blinder) — Tue, 26 Mar 2013 11:16:00 +0000

Un soare leneş, fără vlagă se ascunde printre nori. Nu vrea să se arate nici azi. Poate s-a speriat de noi, s-a ruşinat când a văzut oameni peste oameni tânjind după razele sale călduroase. Calendarul spune Primăvară, dar dincolo de fereastră văd o toamnă târzie, ce stă să cadă sub zodia iernii.
O tristă ploaie vrea să-şi spună povestea. Plânge de dorul unui sărut fierbinte, al unei iubiri din sufletu-i făurite. Sunt lacrimi reci ce învăluie cu drag o amintire pierdută printre nori. Sună melodios, cum îşi spune povestea tristă, picătură cu picătură. O ascult în întuneric, o ascult cu plăcere. Mai ascultă şi altcineva. Tânjeşte după soare, după căldura unei veri pierdute, ce pare că nu mai vine. Şi copacii se apleacă, se închină cerului, se roagă pentru o minune. Vor să ofere zâmbete lumii, micuţele lor frunze vor să ne bucure, florile să ne încânte. O lume întreagă e în suspans, aşteptăm în zadar sărutul cald al unei ploi de vară...
E primăvară, dar nu simt. Chem soarele în braţe. Vii?

De ce contează frumuseţea?

noreply@blogger.com (blinder) — Sat, 23 Mar 2013 21:42:00 +0000

    De ce contează frumuseţea? Iată o întrebare pe care o persoană extrem de dragă mie mi-a tot adresat-o. Am să încerc să-i răspund aici.
    În primul rând e evident că frumuseţea exterioară ar trebui să fie în armonie cu cea interioară pentru a avea orice valoare reală. Dar hai să nu ne păcălim, trăim într-o lume în care frumuseţea e atât de importantă! Evident, pornim de la bani: există industrii întregi care profită la maxim de nevoia disperată a omului de a se simţi frumos. Toate fotomodelele, toţi artiştii de Hollywood, toate produsele cosmetice au fost create pe baza acestei mari slăbiciuni. Deci banii ajută la propagarea acestei idei din ce în ce mai odioase şi distorsionate. Dar de ce contează atât de mult cum arătăm?
Un psiholog ar spune: simplu, a fi frumos înseamnă că e partenerul ideal pentru animalul din tine. Dar suntem oleacă mai complicaţi de atât.
     1. Omul şi nevoia sa de a atinge perfecţiunea. Pentru noi, a fi perfect înseamnă desăvârşire, e un ţel în viaţă. Vrem mereu să ne autodepăşim şi sa dominăm lumea prin creativitatea noastră (pe care o considerăm, în mod ridicol, dumnezeiască). A fi frumos e un fel de a domina. Conceptul diferă de la o perioadă la alta, de la o cultură la alta, dar scopul e acelaşi: să fii plăcut ochiului. Aţi observat vreodată cum oamenii cu chipuri angelice şi corpuri ideale sunt mai mereu ticăloşi, de neîncredere sau dominanţi? În timp ce noi, muritorii urâţi, ne lăsăm dominaţi de aceştia. De ce? E instinctul preistoric din noi. În orice haită cei mai zvelţi sunt conducători, indivizii alfa. Frumuseţea fizică ne indică în subconştient că aceşti oameni sunt lideri de haită, oricât de superficiali ar fi aceştia. Şi ne lăsăm vrăjiţi. Dar, noi avem ceva ce haitele nu au: moralitate. Şi astfel ajung la punctul 2:
     2. Vrem să fim frumoşi. De ce? Pentru a nu fi singuri, pentru a fi respectaţi şi, cel mai important, pentru a atrage sexul opus (cel mai puternic instinct dintre toate). Ne gătim, ne aranjăm, mergem la sală, petrecem ore întregi în faţa oglinzii, doar pentru a atrage atenţia unei persoane. Şi aici intervine moralitatea, acea frumuseţe interioară de care ne tot place sa pomenim. Ceea ce vedem la suprafaţă e doar vârful icebergului, chipul frumos şi corpul parcă creat în Grădina Edenului sunt fără excepţie victimele veacurilor. Felul în care ne comportăm, felul în care ne conducem vieţile proprii, influenţează vieţile din jurul nostru. Poate atragem prin cum arătăm, dar cu siguranţă păstrăm doar prin fapte. Frumuseţea e ceva material, iar fericirea nu constă în lumea materială, ci în sentimente. Asta până la urmă e marea prăpastie ce ne desparte de celelalte animale.
     În concluzie, de ce contează frumuseţea? E o iluzie a fericirii, ea contează pentru că suntem în căutarea fericirii toată viaţa. Şi uneori ne lăsăm vrăjiţi de ce vedem. Inteligenţa însă face diferenţa.

Singuri

noreply@blogger.com (blinder) — Sat, 23 Mar 2013 20:29:00 +0000

    Suntem 7 miliarde de oameni pe acest Pământ. Suntem fiinţe sociale, ne place să fim înconjuraţi de alţii. La prima vedere, ai spune că singurătatea e un cuvânt fără nici un sens pentru omenire. Şi cu toate astea, singurătatea ne guvernează fiecare zi din viaţa noastră.
    Vorbesc de cei care nu au pe nimeni alături şi păşesc singuri pe calea lor. Vorbesc de cei ce îi au în jurul lor pe cei dragi lor, şi cu toate astea singurătatea îi apasă. Când tot iureşul de zi cu zi nu înseamnă nimic decât o gălăgie absurdă, fără sens, fără valoare, iar în jurul tău simţi cum liniştea din adâncul constiinţei te înghite şi te acoperă. Vorbesc de cei ce zâmbesc, nu pentru că aşa le cade bine, ci pentru că aşa e mai uşor, un zâmbet nu cere niciodată prea multe explicaţii.
     Când urli şi nu te aude nimeni, pentru că nimeni nu te ascultă, ai da orice pentru ca cineva să-ţi dea ascultare. Şi totuşi singuri ne construim pereţi de sticlă în jurul nostru, imaginându-ne prosteşte că oricum nimănui nu îi pasă. Aceeaşi pereţi de sticlă care ne vor arăta totul, şi ne vor obliga să privim cum totul trece pe lângă noi. Ne autoprotejăm de lume, crezând că vom fi în siguranţă, dar pierdem astfel tot ce e mai valoros în viaţă.
     Toţi avem nevoie de singurătate, periculos e când ne simţim compleşiţi de ea. Mie îmi e frică să fiu singur, îmi e frică să-mi înfrunt demonii, să-mi recunosc greşelile, eşecurile, să-mi revăd trecutul, să mă sugrume prezentul, să mă chinuie viitorul. Îmi e frică să recunosc că sunt doar atât cât am văzut până acum, nimic mai mult.
   E peretele meu, eu l-am construit. Sunt doar un om...

Politica românească - trecut, prezent, viitor

noreply@blogger.com (blinder) — Wed, 15 Aug 2012 12:07:00 +0000

Spre binele naţiunii

noreply@blogger.com (blinder) — Thu, 05 Jul 2012 17:54:00 +0000

Lovituri de stat, suspendări, atacuri la persoană; Mass-Media mioritică fierbe, iar Europa începe să ne pălmuiască uşor peste poponeaţa naţională. Acelaşi Soare dogorâtor răsare şi apune peste aceeaşi ţărişoară care a avut deja parte de regi dictatori, fascişti, comunişti, oligarhi, mineri, etc. Şi, la fel ca în trecut, totul e un talmeş-balmeş din care singurii pierzanţi sunt oamenii de rând. Oameni care, precum înaintaşii lor, îşi calculează fiecare bănuţ, îşi depun actele pentru şomaj sau fug spre tărâmurile laptelui şi mierii. În România noastră dragă (pentru că DA, ar trebui să ne rămână dragă!) totul s-a schimbat .. şi nimic nu s-a schimbat. Am fost binecuvântaţi să trăim pe acest pământ, dar suntem blestemaţi să facem alegeri proaste.

Ştiu: puterea corupe. Oriunde! Dar parcă în Balcani corupe mai tare decât în ''cealaltă Europă''. Toţi cei din jurul meu sunt deja scârbiţi de politică. Şi, mult mai grav, tot mai mulţi consideră că democraţia eşuează şi că o mână de fier ataşată unui Stalin, Hitler sau Ceauşescu e mai oportună. Iar când, de bună voie, suntem dispuşi să renunţăm la puţina libertate pe care o avem pentru a scăpa de mizeria ce ne-a devenit o zodie, îmi dau seama cât de adâncă e de fapt groapa în care trăim. Şi asta mă sperie cu adevărat!

Îmi vine să strig: ''Treziţi-vă!!!'' Să vă aduc aminte că odată, cândva, ne-am promis că vom face o ţară ca soarele sfânt de pe cer! Dar oare e chiar prea târziu?

2012

noreply@blogger.com (blinder) — Wed, 04 Jan 2012 19:24:00 +0000

Şi iată că au trecut şi sărbătorile de iarnă. La fel şi concediul. Poate că doar eu simt aşa, dar cu trecerea anilor Crăciunul şi Revelionul şi toată vâltoarea ce vine la pachet parcă şi-au pierdut din farmec. N-am simţit că e sărbătoare. A venit şi a trecut. Parcă mă şi bucur.. s-au golit magazinele de clienţii obsesivi şi compulsivi (ştiţi voi, turma aia Buy-Obey-Buy again and then buy some more). Reintrăm în rutina zilnică, mohorâtă şi gri, şi ne aducem aminte că mai avem de trăit un an :-) . Aşa că, hai să profităm de ocazie: băgaţi un CD cu şlagărele anilor '80, '90, pregătiţi-vă sandwich-ul pentru mâine dimineaţă şi bucuraţi-vă de răsăritul ce urmează să vină. Lung an va să fie acesta, monşer..

La Mulţi Ani România!

noreply@blogger.com (blinder) — Thu, 01 Dec 2011 03:00:00 +0000

Undocumented

noreply@blogger.com (blinder) — Tue, 04 Oct 2011 14:16:00 +0000

Smoma - Ain't no Sunshine

noreply@blogger.com (blinder) — Mon, 02 May 2011 11:05:00 +0000

This is why aliens will kill us

noreply@blogger.com (blinder) — Mon, 18 Apr 2011 19:58:00 +0000

Viol nereuşit

noreply@blogger.com (blinder) — Tue, 05 Apr 2011 16:33:00 +0000

România - Luxemburg

noreply@blogger.com (blinder) — Tue, 29 Mar 2011 18:33:00 +0000

Cât de penibil e să fii egala unei echipei de amatori la pauză. În final s-a terminat 3-1, dar echipa naţională e într-o criză fără precedent. După 5 meciuri, să ai o singură victorie, şi aceea chinuită, cu Luxemburg, înseamnă un singur lucru: România a căzut în lumea a treia a fotbalului. Ce păcat!

FC Bihor pe primul loc?

noreply@blogger.com (blinder) — Sun, 27 Mar 2011 09:19:00 +0000

În acest an iubita noastră echipă are şanse mari să promoveze în prima ligă. După ce ieri au bătut echipa miovenilor, FC Bihor e primul loc cu 36 puncte. Însă tare mă tem că urmează nişte blaturi..

PRO TV si Columbenii sau Culmea Sondajelor

noreply@blogger.com (blinder) — Mon, 07 Mar 2011 11:37:00 +0000

Pro Tv e probabil asul televiziunii româneşti. Sunt cei mai apropiaţi de profesionalism. Însă şi ei sunt afectaţi de boala OTV (senzaţional, exclusiv, incredibil şi şocant). Ne-am putut obişnui cu maneliştii care ocazional apar pe la ei, dar asta e prea de tot. În imaginea de mai jos se poate vedea clar ce e Pro Tv: o parte dedicată calităţii şi o parte dedicată poporului. Trist!

Update

noreply@blogger.com (blinder) — Wed, 02 Mar 2011 06:13:00 +0000

Încet încet obositul meu blog intră în an cincilea an de existenţă. Iar eu l-am abandonat. Nu din răutate, ci mai mult din lipsă de inspiraţie.. (ok, recunosc: am fost prea leneş). Dar acum am revenit cu forţe proaspete.

Timp de o săptămână o răceală năprasnică m-a lăsat fără voce, iar acum că mă pot face din nou auzit nu vreau altceva decât să vorbesc. Bun, subiecte nu prea am, dar voi avea, promit. Am revenit şi pe Twitter, mă găsiţi aici. Pe Facebook nici acum nu am cont, nici nu voi avea.

Dacă aveţi timp, să urmăriţi Dexter, un serial absolut genial; dacă vă plictisiţi, apucaţi-vă de Millionaire City (un joc penibil, dar de care am ajuns şi eu dependent). În rest, orădeni, bucuraţi-vă şi cântaţi. Nonsensurile vor prinde viaţă din nou.

Distrugerea limbii române

noreply@blogger.com (blinder) — Sun, 06 Feb 2011 11:38:00 +0000

Like-uit, zoom, fashionist, trendy, gamer. Cuvinte fără sens acum două decenii. Cuvinte ''româneşti'' în zilele noastre. Globalizarea face victime, iar limba noastră nu e cruţată deloc. De ani de zile noile generaţii au preluat constant cuvinte din limba engleză, cu toate că multe dintre acestea aveau un corespondent şi în limba română. Şi e doar vârful aisbergului.

Problema gramaticală

Nush, team văzut, jcoală, căşi, tzigări, telecomande (!). Mai e nevoie de exemple? Dezacordurile se ţin lanţ, formele şi sensurile cuvintelor sunt distorsionate fără noimă. Ţanţoşul reporter, distinsul primar, domnul europarlamentar şi stimatul profesor, fiecare categorie îşi etalează talentul lingvistic. Adevărul este că gramatica limbii române e într-adevăr grea. Cu toate acestea ea nu se studiază decât până în clasa a VIII-a. Şi atunci ne mai miră că puştanii de liceu nu pot rosti corect o frază? Şi totuşi, în asemenea condiţii, toţi suntem pretenţioşi. Azi nu mai mâncăm, consumăm, nu facem, ci efectuăm. Cuvintele sunt folosite complet aiurea. Limba noastră e o comoară, nu-i aşa?

http://www.youtube.com/watch?v=J5JKBOvMm6I
http://www.youtube.com/watch?v=KFCgNoHdB74
http://www.youtube.com/watch?v=4Agv6OxyxFE

Problema engleză

Schingiuirea zilnică a identităţii naţionale pare de neoprit. Cu mişto, şmecher, dic, şi celelalte ''expresii'' preluate din limba unei etnii (culmea) dispreţuite ne-am obişnuit deja. Şi oricum nu sunt prea multe la număr. Cu vulgaritatea omniprezentă în conversaţiile din jur ne-am obişnuit deja. Pula şi futaiul sunt aproape semne de punctuaţie (scuzaţi franceza). Iar acum engleza înghite ce a mai rămas. Când, în urmă cu câţiva ani, George Pruteanu ne-a lovit cu faimoasa lui lege, l-am hulit, am râs. ''E omul lui Vadim, deci e dus cu pluta, nu?'' Astăzi cred că o asemenea lege e deja obligatorie. E ridicol să auzi români care nici n-au trecut graniţa folosind în continuu cuvinte precum"cute", "nice", "horror", "dinning", "shopping". Ce e şi mai grav e că multe dintre aceste cuvinte nici nu sunt folosite cu sensul corect! Termenii ştiinţifici, tehnici sunt intraductibili în general, deci ele sunt excepţii. Dar de ce naiba mă duc eu la shopping? La cumpărături nu am voie? De românizările brutale nici nu are rost să vorbim. De ce să elimini, când poţi să removezi? De ce să ştergi, când poţi deleta? De ce aş opta pentru franciză, când am franchise? Snobilor!

Problema moldovenească

Dincolo de Prut avem acelaşi fenomen. Dar cu alţi actori. Acolo limba rusă face legea. Ruşii nu se sinchisesc să înveţe limba română. Nici măcar dacă îi zici moldovenească. Pentru a comunica le ajunge rusa. Şi au dreptate. Cât timp în Parlamentul de la Chişinău se acceptă oameni care nu cunosc limba oficială a statului nu poţi avea pretenţii de la oamenii de rând. Iar moldovenii preferă să înveţe ei rusa decât să-i pună pe compatrioţii lor la învăţat. Asta e încă o dovadă că suntem acelaşi popor. Nepăsarea e lege pe ambele maluri.

http://www.hotnews.md/articles/view.hot?id=8556

Vina e a noastră, a tuturor. La şcoală limba română e uitată. Istoria românilor o înveţi acum în altă limbă. Acasă părinţii îşi uită copiii în faţa calculatorului, în loc să-i pună în mână o carte. În mass-media toţi agramaţii sunt vedete şi reprezintă modele de viaţă pentru noile generaţii. Dezgustător. Zăvoranu, Botezatu, Diaconescu, Becali sunt vedete pentru majoritatea neamului, dar sunt cocalari şi piţipoance pentru cei care mai au puţină demnitate.

Fără sens, golită de frumuseţe, vulgarizată. Aşa a ajuns limba română. La fel ca poporul. Amin.

Nonsensul de la miezul nopţii

noreply@blogger.com (blinder) — Mon, 27 Sep 2010 21:37:00 +0000

E fix ora 12. Am dat afară ultimul fum din ultima ţigară a zilei. Şi totuşi nu mă simt bine.

M-am obişnuit să ignor toate nonsensurile cu care semenii mei îşi bat capul, să nu-mi toc nervii pentru că am salariul mic, sau pentru că iar au crescut taxele. Strâng din dinţi şi merg în treaba mea când văd că unii se plâng, iar alţii râd. Zâmbesc sfidător în faţa problemelor, şi, numai Dumnezeu ştie cum, reuşesc să trec peste toate. Şi totuşi nu mă simt bine.

Parcă e din ce în ce mai evident că viaţa e doar un ciclu repetitiv de provocări şi lovituri sub centură, iar scurtele momente de fericire, împlinire, dragoste sau bucurie sunt de fapt excepţii. Eu nu cred în soartă, nu cred că sunt predestinat pentru ceva. Şi deci nu dau vina pe nici o divinitate pentru viaţa asta. Din păcate soarta ne-o scriem noi, cu propriile mâini, şi se pare că nu suntem scriitori prea buni. Eu.. am decis nu să înot împotriva valului, ci din start să rămân pe mal. Însă din păcate nu funcţionează. Nu poţi să-ţi vezi de viaţa ta, pentru că dacă alţii nu te trag, mergi tu după ei.. din prostie, naivitate, dragoste, simpatie, milă, etc. Presupun că nu e nimic rău în asta. Să-ţi pese de cineva, să-ţi fie drag de ea/el, să râzi şi să suferi alături de cei din jurul tău, fac parte din a fi om. Însă universul s-a asigurat din timp să plătim pentru orice. Şi probabil aşa e corect.
Dar totuşi nu mă simt bine.

Îmi văd de treaba mea, de viaţa mea, dar privesc şi în jur. Şi uneori întind şi o mână, sau chiar mai mult. Nu regret, nu-mi stă in fire. Dacă mă ofer, o fac pentru că vreau să o fac, indiferent de consecinţe. Dacă sunt lovit, şi ce? Şi cel de lângă încearcă doar să-şi vadă de viaţa sa, nu? Oricum, calea mea rămâne a mea, şi fie printr-un miracol divin sau printr-o consecinţă absurdă a matematicii, o clădesc înspre mai bine şi o împart cu cine vreau. Fără excepţii..

A trecut de ora 12.. şi parcă mă simt mai bine.

O zi în România

noreply@blogger.com (blinder) — Thu, 19 Aug 2010 09:12:00 +0000

După câteva luni de pauză, iată-mă revenit în blogosferă. Mai toţi bloggerii români vuiesc, sunt o serie de evenimente demne de comentat. Subiectul zilei/săptămânii este, logic, tragedia din Maternitatea Giuleşti. Sistemul sanitar e bolnav, în stadiu terminal. Se ştie. Însă ce s-a întâmplat pune oarecum capac la toate. Improvizaţiile, aparatele vechi, lipsa de fonduri şi mai ales nepăsarea au dus la moartea a deja 5 bebeluşi. Este strigător la cer că într-o ţară aşa-zisă europeană copiii mor în spitale. Desigur, e uşor să arăţi cu degetul, fără să vii cu soluţii. Eu nu am. Dar cei ce se vor a fi consideraţi "aleşii poporului" au avut 20 de ani să găsească soluţii. Nimeni nu face însă nimic şi între timp, copiii, bătrânii, dragii noştri mor cu zilele.
Şi dacă asta nu vă supără îndeajuns, să ne reamintim de Boc Austerul. S-au tăiat din salarii, au crescut taxele, au venit altele noi şi încă nu s-a terminat. Profesorii (care oricum aveau deja salarii mizere) continuă să fie bătaia de joc a guvernului. CFR e în colaps, trenurile de-abia mai merg, dar încă se dau afară oameni. Avem 1 medic la 1000 de oameni, dar posturile sunt blocate. Poliţiştii primesc benzină cu porţia, dar trebuie să-şi facă treaba. Dar nu contează, era musai. Nu-i bai că parlamentarii continuă să cheltuie lunar mii de euro pe .. nimic. Da, există oameni de la stat cu salarii mult prea mari, însă în cele mai multe cazuri 25% în minus se traduce printr-un dezastru financiar. Partea dureroasă e că totul se putea evita. S-au cheltuit bani mulţi din motive electorale, iar acum .. să ne bucurăm dacă mai primim pensii. Unde nu e cap, vai de picioare.
O observaţie amuzanto-tragică: nu avem bani de pâine, dar îi spionăm pe ruşi. Vai şi amar :)
În fine, vorba 'ceea: mai rău să nu fie :)

Vieţile noastre

noreply@blogger.com (blinder) — Mon, 19 Apr 2010 11:48:00 +0000

În viaţa de zi cu zi, ne împărtăşim experienţele cu prieteni, colegi, cei dragi şi chiar şi cu necunoscuţi. Dar aceste trăiri sunt foarte rar atât de similare pe cât ne-am aştepta să fie.

Un bărbat şi o femeie pot împărtăşi un moment frumos. Acel moment poate fi un gest romantic, dar poate fi şi o conversaţie interesantă, amicală. O mamă îşi poate certa copilul adolescent. Mama spune că e educaţie, copilul va spune că e un gest de ostilitate, opresiune.

Noi toţi avem nevoi diferite, perspective diferite, şi deci percepem şi înţelegem diferit tot ce ne afectează. De aceea foarte rar interpretăm la fel experienţele comune.

Aceste diferenţe sunt de multe ori folosite drept motive pentru care relaţiile dintre oameni nu funcţionează. Dar asta e doar o cale de ieşire rapidă. Şi de cele mai multe ori e calea greşită. Faptul că vedem lucrurile altfel e important, chiar vital. Pentru că atunci când viziunile noastre se întâlnesc, vom vedea schimbările pozitive din viaţa noastră. Vom vedea că nu suntem niciodată singuri, că tristeţile, bucuriile, visele şi dezamăgirile noastre se pot îmbina cu ale altora. Singuri suntem neputincioşi, e un lucru demonstrat. Când înfrunţi viaţa doar prin propria viziune, eşti sortit eşecului.

Am fost creaţi să fim diferiţi, şi astfel putem să privim toate aspectele vieţii împreună.