Blogul lui Ioan Ivaşcu

Un' te duci tu, blogule?

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Thu, 22 Dec 2011 13:51:00 +0000

Pe .ro merg, domnule.

Începând de azi, 22 decembrie 2011, Blogul lui Ioan Ivaşcu se mută pe domeniul www.ioanivascu.ro.

Interviu: Laurenţiu Bădicioiu: Un festival internaţional de poezie şi epigrame are succes într-o lume manipulată şi manipulantă

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Tue, 20 Dec 2011 21:32:00 +0000

Un festival internaţional de poezie a devenit tradiţie. Nu se desfăşoară în vreun mare oraş al României. Se numeşte Romeo şi Julieta la Mizil. Se desfăşoară anual, aţi ghicit, la Mizil, în judeţul Prahova. Şi se află nu la prima, ci la a cincea ediţie. Are şi un site cu tot dichisul, aici.

Omul care a avut ideea unei asemenea întreprinderi nebuneşti este Laurenţiu Bădicioiu, profesor de română la Liceul Teoretic Grigore Tocilescu Mizil.

Domnul Laurenţiu Bădicioiu a avut amabilitatea de a acorda un interviu, primul pe care l-am luat de când sunt blogger, în care ne-a explicat legătura intimă dintre poezie şi oraşul Mizil, dovedind că şi provincia naşte oameni şi cultură. Îi mulţumim domnului Laurentiu Bădicioiu şi vă invit să citiţi interviul cu domnia sa.

Ioan Ivaşcu: Domnule Laurenţiu Bădicioiu, vă mulţumesc pentru că inauguraţi seria interviurilor, sper eu reuşite, pe blogul meu. O să încep cu o întrebare directă: e un mizilic să organizezi un festival internaţional de poezie şi epigramă la Mizil?

Laurentiu Bădicioiu : Paradoxal, deşi totul a început la Mizil, nu este un mizilic să organizezi un astfel de festival. Nu pot spune că este greu deoarece îmi place foarte mult ceea ce fac. Se poate întelelege însă că dacă vrei sa faci ceva pe termen lung aceasta solicită dedicaţie şi bucuria de a construi.

Şi de ce tocmai la Mizil? Multă lume nu ştie unde se află acest oraş.

Nici americanii nu ştiu unde se află România sau alte ţări din est. Se întâmplă la Mizil pentru că acest festival este inspirat dintr-o parodie a scriitorului mizilean George Ranetti.

Ne spuneţi, vă rog, cum a pornit şi s-a dezvoltat totul, de la idee până la punerea ei în practică?

Era o vară-cum altfel decât foarte fierbinte?- şi participam la examenul de bacalaureat în calitate de profesor examinator, la Urlaţi. Iată, o altă localitate cu notorietate culturala... După o zi grea, venind spre casă, pe când luna desena contururi de lumini şi umbre, mă gândeam... Văzusem cu o zi înainte, la Ploieşti, o copertă cu titlul "Romeo şi Julieta la Mizil". O editură din Bucureşti reeditase aceasta comedie politică a lui George Ranetti, la 100 de ani de la prima ei publicare, in 1907.

Titlul acesta avea în mintea mea rezonanţe care mă făceau să intuiesc că trebuie să-l aplic unui produs cultural: aşa mi-a venit ideea festivalului Romeo şi Julieta la Mizil".

Festival de poezie într-o lume în goană prin malluri? Nu credeţi că sunteţi inadecvat?

Păi nu ştiu dacă sunt eu inadecvat. Nu eu sunt festivalul.

Mă refer la festival, la o asemenea idee într-o lume mercantilă.

Da, aşa este. Poate părea bizar un festival internaţional de poezie şi epigrame care, spun unii, are succes, într-o lume manipulată şi manipulantă, într-o lume în care spuma şi gălăgia se vând şi se cumpără scump.

Sunteţi la a cincea ediţie, deci festivalul nu e o întâmplare. Aveţi sprijinul autorităţilor locale, politice sau culturale?

Este dificil să generezi sau să provoci acte culturale. Dar ce frumos este când, o dată pe an, pe 30 ianuarie-anul acesta pe 29- o pleiadă de nume relevante în cultura română vin la Mizil. Avem un sprijin foarte mare din partea autorităţilor, a sponsorilor, a mass media.

În primul rând instituţia care a organizat proiectul, Liceul "Grigore Tocilescu" şi mai ales dl.director Victor Minea.

Daniel Cristea Enache spunea despre noi că alcătuim binomul matematică-literatură.

Primăria ne-a ajutat la toate ediţiile şi ne va sprijini şi-n acest an, la ediţia a V-a.

Aţi adus la Mizil nume mari ale culturii române. Care sunt şi cum i-aţi convins să vină la Mizil?

Au trecut pe la Mizil, invitaţi la Festivitatea de premiere, de-a lungul celor 4 ediţii: prof. univ.dr.Ştefan Cazimir, Mircea Dinescu, Alexandru Mironov, Corneliu Leu, conf.univ.dr.Daniel Cristea Enache, Mircea Ionescu Quintus, Mircea Dinescu, Mihai Stănescu, conf.univ.dr.George Stanca, dr. Elis Râpeanu, Sorin Roşca Stănescu, Efim Tarlapan, George Corbu, prof. univ.dr.ing.Corneliu Berbente, prof.univ.dr. Constantin Titus Vîjeu, prof.univ.dr. Alexandru Şonea, prof.univ.dr. Vasile Avram, Dan Lupescu, Lucian Mănăilescu, Nicolae Dragoş, insp.şc. în MECTS Doru Dumitrescu. insp.şc.general Nicolae Angelescu, insp.şc.gen.Gheorghe Borovină, Emil Proşcan, primarul Mizilului, insp.şc.gen.Gheorghe Matei, col.dr. Aurelian Ranetti, Daniela Vlădescu, Ion Longin Popescu, Lucia Olaru Nenati, Aurel Antonie.

Cum aţi promovat festivalul pe internet? E compatibilă poezia cu mediul online?

Aproape orice este compatibil cu mediul online. Am promovat-o din luna august, adică de aproape 4 luni. Am trimis informaţii şi afişul la sute de site-uri, primării, inspectorate şcolare, tuturor bibliotecilor din oraşele mari, tuturor liceelor, revistelor din diaspora etc. Partenerul nostru media este RADIO ROMANIA.

În fiecare zi, începând din luna august aloc cca 2 ore pentru a promova festivalul online. Chiar şi acum când vă dau acest interviu comunic pe facebook cu câţiva interlocutori cărora le dau linkul festivalului şi sper să se înscrie şi să-l dea mai departe. Linkul este www.romeojulietalamizil.ro.

Credeţi că poezia mai prinde la tinerii care se încadrează, mulţi dintre ei, în turma generaţiei Google, Hi 5 sau Facebook?

Prinde, sigur... Poezia este o stare sau generează o stare. Sunt semnificativ de mulţi participanţi din aceasta categorie ca să mai am vreo îndoială că poezie prinde în rândul acestor tineri şi biologic şi sufleteşte.

Laurenţiu Bădicioiu, la una dintre ediţiile festivalului,
împreună cu venerabilul Mircea Ionescu-Quintus

Vă rog ca, pe final, să comunicaţi până când şi cum se mai pot înscrie concurenţii la Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă Romeo şi Julieta la Mizil, Ediţia a V-a, 2012.

Concurenţii se mai pot înscrie până pe 30.12.2011 pe pagina www.romeojulietalamizil.ro Acolo sunt toate amănuntele şi oricine participă-adică tineri români de... orice vârstă, din toată lumea, chiar are o şansă considerabilă să câştige. Scucces tuturor! Mulţumesc pentru interviu!

Va mulţumesc, domnule Bădicioiu, pentru că mi-aţi reconfirmat că şi în, sau mai ales, în provincie nasc oameni, care sunt în stare de acte culturale de rezonanţă, iată, internaţională. Provincia geografică nu e nici pe departe o provincie culturală! Felicitări, domnule Bădicioiu, dumneavoastră şi celor care pun umărul la promovarea poeziei de calitate.

Copil în comunism

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Mon, 19 Dec 2011 20:51:00 +0000

Ca de fiecare dată în decembrie ne amintim de Revoluţia din 1989, comemorând, analizând şi, uneori, din nefericire, denigrând. Îmi propun ca în două postări să prezint modul în care am simţit eu, copil fiind, comunismul, respectiv Revoluţia.

Am trăit nouă ani în comunism, majoritatea timpului petrecându-l la ţară, în Moisei, Maramureş, acolo unde m-am şi născut.

Cele mai vechi amintiri ale mele datează de la vârsta de trei ani, din 1983, când mama m-a dus la un fotograf dintr-un oraş apropiat, Vişeu de Sus, pentru a face prima mea poză la patru ace. Am fost îmbrăcat în costum, cu cravată şi cu nişte pantofi care mi se par acum cel puţin stranii, parcă erau albaştri sau ceva de genul.

Fotograful şi mama m-au aşezat în picioare pe un scaun, un celebru taburet, aflat la mare concurenţă cu mai vânatele scaune cu spătar, în faţa unui calorifer, într-un decor aproape sinistru, dar care surprinde viaţa de zi cu zi din comunism. Iar rezultatul îl vedeţi în partea stângă.

Ca să fiu puţin exigent, aş zice că fotograful a cam ratat poza, dar tocmai aceste mici nereuşite, prezenţa scaunului, a caloriferului şi a unei părţi a mâinii materne, îi imprimă o valoare sentimentală de nepreţuit. Şi când te gândeşti că azi copiii au mii de poze şi de filmuleţe, făcute cu aparate din ce în ce mai HD, dar care nu mai surprind emoţia.

Evident, comunismul de la ţară a fost diferit de comunismul de la oraş. Şi cu atât mai diferit la Moisei, într-o zonă de munte nefertilă, scutită de colectivizare. Majoritatea locuitorilor din zonă lucrau la minele de la Borşa.

Din cei 9 ani de copilărie comunistă am rămas cu câteva senzaţii acute, vizuale, auditive şi chiar olfactive.

Îmi amintesc lungile seri de iarnă în care se lua curentul şi în care vecinii care aveau o baterie cu bec erau nişte zei, la care mergeam să nu orbecăim la lumina unei lumânări.

Îmi revin în minte aglomeratele autobuze miniere care transportau muncitori chiar de la 60 de km de Moisei către promiţătoarea exploatare de la Borşa, în care se amestecau mirosurile de pufoaică transpirată şi de spirt, cu vorbele într-o limbă necunoscută mie, despre care am aflat mai târziu că este ucraineana, folosită de minerii ce veneau tocmai de la Poienile de Sub Munte sau de la Ruscova.

Căminul cultural era centrul vieţii noastre de duminică. Acolo, am plâns la filmele indiene, l-am admirat pe Sandokan, tigrul Malaeziei şi eram alături de Mărgelatu şi Buză de Iepure, în schimbul unei sume pe care nu mi-o amintesc, dar care gravita în jurul a doi lei. Căminul mirosea a vechi, a şoareci prezenţi peste tot, dar ecranul acela ne fascina. Tremuram când auzeam muzică la difuzoarele instalate de nenea Petrică (moiseienii îşi amintesc de el!), deoarece era preludiul unui film de calitate.

Aş putea continua mult şi bine: să scriu despre străvechiul şi enervantul televizor pe lămpi al cărui nume îmi scapă, dar care m-a terorizat cu lampa lui PL 500, n-o să uit niciodată această denumire!, care se ardea din 3 în 3 luni şi ne obliga să-l ducem la atelierul de reparat televizoare, ca pe un rănit, într-o pătură, unde îi venea de hac uncheşu Dumitru al Horjului, ceteraş şi ceasornicar de viţă aleasă, pe care îl evocă atât de cald prietenul meu întru promovarea Moiseiului, Vasile Danci Moroşanu, în acest articol.

Dar mă opresc aici, pentru a-i menaja pe cei născuţi după Revoluţie, care cred că am intrat de mult pe terenul SF-ului.

FC Barcelona sau triumful raţiunii

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Sun, 18 Dec 2011 13:07:00 +0000

Argentinianul Messi, ridiculizând doi brazilieni
Sursa foto: gsp.ro

Cine mai poate opri Barcelona din marşul ei triumfal spre depăşirea tuturor limitelor umane şi fotbalistice?

Dacă şi brazilienii, doar cu numele astăzi, de la Santos, crescuţi boem din spiritul Copacabanei, au clacat lamentabil în finala Campionatului Mondial al Cluburilor (0-4), cred că doar extratereştrii în carne şi oase ar putea detrona omniprezenta Barcelona.

Acum, la sfârşit de an sportiv, deschizi orice mijloc de comunicare, radio, tv, internet, şi la sport auzi/vezi/citeşti doar despre Messi, Guardiola sau Xavi. Şi aceşti jucători merită din plin toate laudele.

Deşi este o echipă de artişti, victoriile Barcelonei se datorează unui ingredient esenţial, raţiunea, care i-a făcut pe conducători să elaboreze planuri pe termen lun şi foarte lung.

Nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre preşedinţii Barcelonei încălecându-şi luxoasa limuzină şi urlând cât îl ţineau bojocii, să se audă la Madrid, la Valencia şi chiar mai departe: Tikitaka, Barcelona!, pronunţând numele echipei aşa cum se scrie în română.

În schimb, fiecare meci ne demonstrează că Barcelona are cel mai tare Centru de Juniori de pe planetă, de la care promovează jucători la echipa care a câştigat aproape toate trofeele sezonului actual.

De asemenea, nimeni nu ştie cine este psihologul echipei catalane, dar buletinele de ştiri ne spuneau că lui Messi i s-a adus toată familia la Barcelona, pentru a-i crea confortul necesar performanţei.

Aşadar, triumful Barcelonei nu este decât triumful pe toate planurile al raţiunii. Iar jucătorii catalanii sunt extratereştri doar priviţi cu ochii propriei noastre neputinţe de a gândi strategii pe termen lung.

Cesaria Evora s-a dus să moară puţin

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Sun, 18 Dec 2011 11:18:00 +0000

Diva care păşea, desculţă şi modestă, peste inimile noastre ne-a părăsit sau, după cum spune ştirea, a încetat din viaţă, cu o discreţie scandaloasă într-o insulă despre care nimeni nu prea ştie pe unde se află, în strania Republică a Capului Verde. Loc pe care l-a cântat în câteva melodii.

Avea 70 de ani, nu 27, ca Amy Winehouse. De aceea. plecarea ei nu a produs aceeaşi emoţie, fiind trimisă pe la finalul jurnalelor de ştiri.

Era unul dintre puţinii artişti care te învăluiau într-o atmosferă aparte, de la primele acorduri, ca să nu mai spun de momentul în care începea să cânte versurile, care aduceau cu ele oceane de sentimente răvăşitoare.

Fie că era vorba despre Besame mucho sau despre alte melodii mai puţin cunoscute, Cesaria Evora reuşea să le imprime acelaşi stil, în care emoţiile năvăleau fără voia noastră.

Şi pentru că e timpul liniştii, permiteţi-mi ca, înainte de a asculta cântecul Tiempo y silencio, să-l parafrazez pe Marin Sorescu, pentru că în asemenea momente numai poeţii ne mai pot exprima:

Şi Cesaria Evora s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi ea un spectacol.

Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovită,

S-a dus să moară puţin.

Cum şi-au petrecut maramureşenii cutremurul?

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Sat, 17 Dec 2011 15:50:00 +0000

S-a cutremurat Maramureşul
Foto: Blogul Danei Grad

După cum ştiţi, astăzi, 17 decembrie 2011, pe la jumătate la tri, cum zic oamenii locului, Maramureşul s-a cutremurat. Din păcate, la propriu. Ceea ce nu ştiu să se fi întâmplat în ultimii ani.

Am realizat o antologie a modului în care maramureşenii au resimţit seismul. Şi unde puteau să se exprime, dacă nu pe Facebook? Pe pagina Maramuresenii de pretutindeni.

Vă redau brut opiniile, emoţiile şi nedumeririle aşa cum le-a înregistrat reţeaua de socializare, în ordine crescătoare. Evident, reacţiile continuă:

Ramona: Of Doamne, Doamne....
Razvan-Mihai: Doamne ajuta victimele sa treaca cu bine de acest dezastru
Razvan-Mihai: eu unul am crezut ca raman fara casa :
Deeutza: noah inca asa ceva n-am mai auzit...eu stiam ca maramuresul nu a mai simtit pana acuma cutremure...cum de s-a intamplat asa ceva acuma?:
Doru: Wow.....sper ca lumea e ok

Razvan-Mihai: relieful si natura ne surprind mereu, ex vulcanu din Islanda
Maramureşenii De Pretutindeni:Totul e OK !!
Daniela: l-am simtit dar tot e ok
Razvan-Mihai: si-n cazul meu totul e ok

Maria: V-ati speriat tare, dragi maramureseni? Ce sa zic eu, care l-am prins pe cel din 77. Eram singura acasa cu fiica mea care avea 3 ani si pe usa doar ce intrase sotul meu care iesise cu putin timp inainte dela Braseria Dunarea ( bloc cazut la cutremur). Am vazut peretii camerei ondulandu-se si pamantul facea un zgomot indescriptibil. N-as mai vrea sa traiesc niciodata asa ceva. Bunu-i Dumnezeu cu noi , care ne-m inrait asa de mult.

Razvan-Mihai: Natura face ravagii pe planeta, cutremur in Maramures, cod rosu de vanturi in Europa si taifun in I-le Filipine
Adriana Daniela: ‎....vai de mine!!!!...oare la ce sa ne mai asteptam!!!...m-am speriat tare!!!...
Elena: asa ne pedepseste D-zeu .. tot inainte de sarbatori!!
Alexandra-Maria: La Budesti nu s-a simtit absolut nimic !!!!

Razvan-Mihai: Doamna Maria. eu am mai simtit un cutremur asemanator ca cel de azi in 2007, sau 2008, eram la liceu si mai rau clasa mea era la etajul 2
Alexandra-Maria: Si oare noi de la Budesti,de ce n-am simtit nimic?
Razvan-Mihai: depinde care regiune a fost cel mai grav afectata de cutremur
Razvan-Mihai: eu unul sper ca lumea sa nu considere ca din cauza acestor hazarde naturale o sa vina sfarsitul lumii, pt ca m-am saturat pana peste cap de parerile oameniilor dupa ce-a avut loc cutremurul in Japonia

Şi o mică observaţie: ştirea despre cutremur postată pe Facebook are năbădoiosul buton Îmi place.

Moisei, Maramureş, în revista Caţavencii

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Sat, 17 Dec 2011 13:00:00 +0000

O mică Elveţie: Moisei, Maramureş
Sursa foto: Oana Coman

Zi de zi apar dovezi neaşteptate ale brandului turistic pe care îl reprezintă comuna Moisei, din Maramureş. Cu două puncte de interes, Monumentul eroilor din 1944 şi Mănăstirea, Moiseiul reuşeşte să atragă atenţia celor care vor să recupereze o vârstă nealterată a umanităţii, în mijlocul unicei civilizaţii tradiţionale încă active din Europa, Maramureşul, şi în special Maramureşul istoric.

Astăzi vă semnalez un articol apărut în revista Caţavencii, la 15 decembrie 2011, intitulat simplu Moisei, Maramureş.

Îi mulţumesc, în numele tuturor moiseienilor, autorului, Grig Bute, pentru că a pus umărul la promovarea unui brand în devenire şi reproduc articolul, invitându-vă, în acelaşi timp să intraţi şi aici, unde există şi o galerie foto cu Moiseiul acoperit de zăpadă:

Colindînd prin Maramureș, ajungem astăzi pe Valea Vișeului, la Moisei.

Mai întîi, oprim pentru a aprinde o lumînare la troița din fața casei-muzeu Martirii de la Moisei în care, pe 14 octombrie 1944, 29 români şi trei evrei bănuiți de a fi partizani au fost închiși și mitraliați prin ferestre de către trupele horthyste în retragere. Înăuntru, prin camerele în care liniștea păstrează încă ecourile rafalelor de mitralieră, sînt expuse obiecte personale și fotografii ale victimelor.

Peste drum, pe o colină, în marginea pădurii, sculptorul Vida Géza le-a ridicat un monument: 44 de trepte care duc spre 12 stîlpi de piatră dispuși circular. Doi dintre ei, cei de la intrare, au capete de bărbați tineri, ceilalți zece poartă măști tradiționale maramureșene, chipuri simbolice ale duhurilor din legendele locului.

Gazda, nenea Toader, un moroșan țeapăn, încă verde, ne primește în căsuța veche, bătrînească, cu prispă și acoperiș de șindrilă, dintre șura cu lemne și saivan. De cînd și-a ridicat locuință nouă, pe asta a transformat-o în casă de oaspeți, pentru cei amatori de a trăi, măcar o zi, în ambianța simplă și curată a vetrei moșilor săi: sobă cu pirostrii, paturi acoperite cu scoarțe înflorate, oale de lut, ştergare și poze vechi pe pereţi.

Pînă se încinge focul în sobă, ne încălzim cu o pălincă și ronțăim o pastramă de berbecuț. Mîine merem la Borșa: Țurai!

Petrecerea jurnaliştilor şi bloggerilor, Cluj, #jbpartycluj

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Fri, 16 Dec 2011 21:55:00 +0000

Joi, 15 decembrie 2011, a avut loc la sediul Godfather's Cafe prima sesiune de lucru a #jbpartycluj, Petrecerea de Crăciun a jurnaliştilor şi a bloggerilor din Cluj-Napoca

Juriul a înmânat tovăraşului Mihai Labo, în unanimitate, locul I la concursul de karaoke şi i-a mulţumit călduros pentru contribuţia adusă la înfăptuirea politicii partidului şi statului de făurire a societăţii muzicale multilateral dezvoltate în patria noastră.

Aceste festivităţi dansante şi cantante vin să încununeze o activitate de un an în rândurile mişcării jurnalistico-bloggeristice clujene.

Un cuvânt emoţionant, plin de căldură şi preţuire li se cuvine tovarăşilor Dan Olteanu şi Tiberiu Fărcaş, organizatorii acestui eveniment de reconciliere între presă şi bloggeri.

Într-o atmosferă de caldă preţuire tovărăşească, sărbătoriţii şi-au făcut urări de viaţă lungă şi de trafic ridicat, sănătate, putere de muncă şi noi succesuri în activităţile lor.

Fotografii de la această sesiune de lucru se găsesc aici, iar reacţii aici şi aici.

Mulţumim, Steaua! Mulţumim, Nikolici!

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Wed, 14 Dec 2011 22:24:00 +0000

Coregrafie superbă a suporterilor stelişti
Sursa foto: www.prosport.ro

Primăvara europeană a echipelor româneşti are, ca de atâtea ori de-a lungul istoriei fotbalistice, culoare roş-albastră.

50000 de oameni, record de audienţă pe Naţional Arena, au acompaniat într-o atmosferă de neegalat trecerea Stelei în faza următoare a Europa League.

Beneficiind şi de victoria lui Schalke în Israel, 2-0 cu Macabbi, golul al doilea al nemţilor fiind marcat chiar de Marica, Steaua a jucat entuziasmant, cu o echipă cipriotă, AEK Larnaca, de care ne temeam prin minutul 66, când era 1-1.

După decepţia provocată de Vaslui, bătută şi eliminată fără drept de apel de Zurich, Steaua a reparat o seară care părea ratată, împinsă de la spate de un public electric, cu sânge roş-albastru.

Meciul a adus în prim-plan un fotbalist de forţă, muntenegreanul Nikolici, care a devenit killerul ciprioţilor, prin cele două goluri marcate.

Pe vremuri, dacă o echipă românească întâlnea vreodată una cipriotă, ne puneam doar problema scorului, care putea fi de la 4, 5 în sus. Astăzi valorile s-au echilibrat, iar Steaua a tras din greu pentru o victorie de care fotbalul românesc avea nevoie.

Nikolici a adus primăvara pe Naţional Arena

Calificare de aur pentru Steaua, iar fiecare suporter dintre cei 50000 din tribune şi dintre cele câteva milioane din afara stadionului rosteşte în sârbă un emoţionant хвала (Mulţumesc), Nikolici!

Ultimul asalt al primăverii

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Wed, 14 Dec 2011 11:32:00 +0000

Deşi nu mai trăim cu sufletul supendat de firele tremurânde ale emoţiilor, ne putem trezi, cu puţin noroc, în primăvara fotbalistică a Europei. Miezul nopţii de miercuri spre joi poate avea miros de primăvară timpurie pentru două echipe româneşti, în cazul în care acestea vor învinge.

FC Vaslui, revelaţia, cu FC Zurich, şi Steaua, cu mai puţin cunoscuta AEK Larnaca, sunt echipele cărora le revine ingrata misiune de a salva sezonul ratat al echipelor noastre. Un sezon marcat de prestaţia împleticită a unui Rapid anemic, pentru care bagheta lui Lucescu Jr. nu s-a dovedit suficientă, şi de Oţelul antologicelor 0 puncte. Gaz Metan Mediaş a incendiat Mainzul, dar şi-a oprit marşul triumfal la porţile Vienei, iar Dinamo a fost eliminată atât de devreme, încât am şi uitat că a jucat anul acesta în Europa League.


Renăscutul Sânmărtean poate fi cheia succesului

FC Vaslui, cu Hizo şi Sânmărtean în avangardă, îşi propune să deregleze ora de primăvară a ceasurilor elveţiene, care, nu de puţine ori, şi-au înfipt minutarele surprinzătoare în sufletul marilor echipe de pe Continent. Ultima păţită este Manchester United, care a fost dezonorată de Basel în Champions League.

Dar speranţele noastre sunt intacte: un dulău bate la porţile Zurichului şi vrea să muşte adânc din cozonacul aburind al calificării, oferindu-ne un Crăciun anticipat. Aceasta după ce a produs pagube mari în curtea lui Lazio.

Steaua, venită după trei meciuri foarte tari, cu Schalke, Dinamo şi CFR, încearcă să o bată pe AEK Larnaca, în faţa a 49.950 de cumpărători de bilete, cu 763 mai mulţi decât la România-Franţa, din octombrie, care aşteaptă să aprindă, ca pe vremuri, torţele calificării. Ca acest lucru să se producă, este obligatorie o singură condiţie: nu cumva Maccabi şi Schalke să-şi facă prieteneşte cu ochiul, cum s-a întâmplat săptămâna trecută în galonata Champions League, cu francezii stilaţi de la Lyon şi croaţii filantropi de la Dinamo Zagreb.

Publicul va fi atuul Stelei

Ne aşteaptă două meciuri tari, la finalul cărora se poate reface relaţia şubredă dintre microbistul român şi fotbalul autohton.

Hai Vaslui! Hai Steaua! Luaţi cu asalt primăvara!

Surse foto: www.onlinesport.ro şi www.gsp.ro

Mănăstirea Moisei în vizorul UNESCO

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Tue, 13 Dec 2011 20:48:00 +0000

De mai mult timp mica şi excepţionala biserică monument istoric de la Mănăstirea Moisei se află în reparaţii şi ample lucrări de conservare şi de punere în valoare a acesteia la dispoziţia credincioşilor şi mai ales a turiştilor, cu şansă reală de a fi declarat monument istoric din patrimoniul UNESCO.

Pe lăngă aceste lucrări materiale se doreşte a fi puse în valoare şi frumuseţile spirituale de la şi din jurul acestei mănăstiri. Mă refer mai ales la frumuseţea cultului adus Maicii Domnului în cele mai variate şi interesante moduri de manifestare.

Este vorba de procesiunile cu copii, cu tineri din localitate şi din localităţile învecinate precum şi din judeţele învecinate de unde vin pe jos sau mai nou cu autobuzele şi cu maşinile în grupuri organizate, cu prapuri, cu icoane, în haine albe, simbolul curăţiei, cântând frumos în cor imne religioase specifice sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, păstrate cu sfinţenie, din memoria colectivă a istoriei bisericii şi a legii strămoşeşti.

Anul acesta se află în Maramureş o delegaţie specială de specialişti de la Ministerul Culturii si Cultelor cu scopul de a înregistra pe peliculă imagini si voci, obiceiuri şi tradiţii, manifestări spontane ale evlaviei şi credinţei, cu scopul PROMOVĂRII PROCESIUNILOR DE LA MĂNĂSTIREA MOISEI CA PATRIMONIU IMATERIAL UNIVERSAL.

Echipa a făcut veritabile navete pe la bisericile şi localităţile ROZAVLEA, BOTIZA, ŞIEU, SĂLIŞTEA DE SUS, VIŞEU DE JOS, BORŞA ŞI POIENILE DE SUB MUNTE şi au înregistrat atât pregătirea şi repetiţiile de la paraclise, felul cum îşi pregătesc hainele, împletirea părului şi a cununilor, mai ales situaţia specială existentă la Poienile de sub Munte, plecarea spre mănăstire, călătoria pe jos sau cu autobuzele, sosirea la mănăstire şi mai ales manifestările de aici şi întoarcerea acasă.

Consider si cred că într-adevăr Mănăstirea Moisei merită să primească statutul de BUN AL PATRIMONIULUI UNESCO.

Material preluat de pe siteul Protopopiatului Ortodox Vişeu şi semnat de Prot. Pr. Grigore Andreica.

Îi mulţumesc bunului meu consătean, Vasile Danci Moroşanu, pentru că mi-a oferit informaţia de la care a plecat această preluare şi vă dau un argument video pentru includerea Mănăstirii Moisei şi a procesiunilor fabuloase, numite prosesii, în patrimoniul UNESCO:

Să ne fie ruşine!

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Mon, 12 Dec 2011 14:37:00 +0000

Dimineaţă de luni, începută tragic cu vestea sinuciderii cântăreţei Mălina Olinescu, la vârsta de doar 38 de ani.

Motiv pentru care ar trebui să ne punem cenuşă în cap şi să ne fie o cutremurătoare ruşine, deoarece, în afară de cauzele personale ale unui asemenea gest, putem vedea modul în care se poziţionează românii faţă cu valorile.

Să ne fie ruşine că acceptăm ca nonvalorile să ne calce în picioare valorile, fiind prea scârbiţi de viaţă ca să schiţăm vreun gest de împotrivire!

Să ne fie ruşine că am acceptat ca întreaga ţară să fie manelizată, punând bunul gust la stâlpul infamiei!

Să ne fie ruşine că Adrian Copilul Minune şi Gigi şi Mitică apar mult mai des pe ecrane, în numele audienţei ridicate, decât un artist care are de transmis un mesaj, dar care nu face audienţă şi, deci, bani!

Să ne fie ruşine că punem banii mai presus de oameni, chiar când aceştia au un talent deosebit! Dacă nu sunt profitabili, le trântim în nas uşile indiferenţei. Cum se vede că s-a întâmplat şi în cazul de care discută toată mass-media azi. Detalii, aici.

Să ne fie ruşine că trăim în ţara în care vedete sunt Bianca şi Cruduţa, iar cel mai citit ziar este Cancan!

Să ne fie ruşine că nu mai avem puterea să ne fie ruşine!

Monumentul de la Moisei, brand cultural al României (video HD)

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Sun, 11 Dec 2011 15:11:00 +0000

Trecut de către Dorin Ştef printre cele 40 de argumente care fac din Maramureş un brand cultural, la categoria Obiective cu valoare istorică şi culturală, subcategoria Monumente şi complexe statuare, Monumentul de la Moisei este prea puţin cunoscut la nivel naţional, ca să nu mai zic de cel mondial.

Operă de o profunzime surprinzătoare, creată, aşa după cum ştiţi din articolele anterioare, de sculptorul Vida Gheza, Monumentul de la Moisei are la bază un cult solar, fiind inspirat, după mărturisirile artistului, din sanctuarul dacic de la Grădiştea. Măstile populare maramureşene, ale unor personaje fabuloase, cum sunt Omul apei sau Omul nopţii completează semnificaţiile complexului monumental care marchează comemorarea unui masacru asupra a 29 de români nevinovaţi, petrecut la 14 octombrie 1944.

Scriitorul Geo Bogza, care i-a sugerat lui Vida Gheza ideea operei, compară Monumentul de la Moisei cu sculpturile lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu.

Din păcate, în anul de graţie 2011, Monumentul de la Moisei este încă o dovadă că nu ştim să ne vindem valorile. Nu există ghid, nu există prezentări multimedia, vizitatorii nu ştiu amănuntele tragediei şi geneza operei.

Spre bucuria mea, zilele trecute am găsit pe Youtube un scurt film de prezentare a Monumentului de la Moisei, care poate fi un prim pas spre promovarea cum se cuvine a veritabilului brand creat de Vida Gheza. Le mulţumesc autorilor acestui material care situează Moiseiul printre punctele care nu trebuie să lipsească din traseul turistic al României.

El Clasico: Prado vs. Sagrada Familia

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Sat, 10 Dec 2011 10:05:00 +0000

Messi, bucurându-se la un gol pe Bernabeu,
în faţa lui Casillas
Sursa foto: mundodeportivo.com

Fotbalul este doar un joc ridicol în care 22 de bezmetici aleargă după o minge? Sau, dincolo de această abordare superficială, ascunde poveşti despre oameni, despre destine şi despre civilizaţii?

În această seară planeta întreagă va fi zguduită de un meci de fotbal. Nu, nu vă speriaţi, epicentrul cutremurului nu va fi Naţional Arena, unde, de la ora 20, se va desfăşura duelul titanilor, Steaua-CFR Cluj. Seismul, localizat pe Stadionul Santiago Bernabeu, le pune faţă în faţă pe Real Madrid şi FC Barcelona, care îşi încrucişează pentru prima dată săbiile în acest campionat.

Depăşind teritoriul previziunilor tactice sau al reţetelor financiare, putem identifica în acest meci al coloşilor două moduri de a vedea lumea.

Madridul se mândreşte cu Muzeul Prado, Barcelona se identifică mereu cu Sagrada Familia. Liniei clasice a Madridului i se contrapune aerul rebel al Barcelonei.

Real Madrid este o sinteză de valori, la fel ca Muzeul Prado, o echipă înainte de toate, subordonată intereselor tactice ale lui Mourinho, pe când Barcelona este creaţia, la început nebunească, unui singur om, Guardiola, care a schimbat pentru totdeauna faţa fotbalului, la fel cum a făcut Gaudi cu cea ridată a arhitecturii.

La Real, dincolo de crizele de aroganţă ale lui Mourinho şi vedetismul lui Cristiano Ronaldo, individul se supune grupului şi tacticii, aşa după cum operele de la Muzeul Prado servesc eternitatea artei.

La Barcelona, echipa scoate în evidenţă omul, artistul prin excelenţă, fie că se cheamă, în funcţie de meci, Messi, Pedro, Xavi sau Villa. La fel ca Sagrada Familia, care i-a rezervat lui Gaudi un loc în istoria lumii.

De la ora 23, Muzeul Prado înfruntă Sagrada Familia, sub măştile a 22 de bărbaţi în toată firea care aleargă bezmetic după o minge.

O întâlnire memorabilă cu Vida Gheza. Despre Monumentul de la Moisei

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Fri, 09 Dec 2011 20:56:00 +0000

Vida Gheza în atelierul de lucru
Sursa foto: glasul.ro

Sculptorul maramureşean Vida Gheza a intrat în folclor încă din timpul vieţii, fiind protagonistul unor adevărate snoave şi născând expresii de mare circulaţie populară. A fi pe nicăieri ca Vida Gheza a devenit un proverb uzual.

Regretatul profesor moiseian Gheorghe Coman, care a scris prima monografie dedicată Moiseiului, Moisei- străveche vatră românească, relatează în cartea Pe urmele eroilor de la Moisei o întâlnire memorabilă cu Vida Gheza, petrecută în anul 1975, în care sculptorul băimărean dezvăluie geneza şi semnificaţiile Monumentului de la Moisei:

Am continuat drumul spre Baia Mare, județul Maramureș, pentru o întâlnire cu marele sculptor Vida Gheza, care a dăltuit cele 12 statuete din lemn și apoi din piatră.

Ajunși la Baia Mare, la locuința lui Vida Gheza, am sunat, s-a deschis ușa și a apărut soția maestrului, care ne-a comunicat că nu putem sta de vorbă cu maestrul fără aprobarea Comitetului Județean de Partid, întrucât Vida era deputat în Marea Adunare Națională și membru al Comitetului Central al Partidului și că nu are voie să se filmeze fără aprobări. Am mers la Comitetul Județean și am primit aprobarea de trebuință.

Am fost invitați în casă, apoi în grădină, unde a stat de vorbă cu noi. Dânsul ne-a felicitat pentru acțiunea începută, acțiune care va contribui la scoaterea adevărului privind crimele de la Moisei.

Că se vor cunoaște cei care au fost împușcați. "Maestre, a început cronicarul Coman Vălean Cozacu, i-ați cunoscut pe acei oameni împușcați?" "Măi, coconi, eu nu i-am cunoscut, pe atunci eu eram în Franța.

Figurile lor sunt niște măști populare, care au primit câte un nume, dar scriitorul Pop Simion le-a numit niște fastuoase și laice table de legi. Parcă aud țâșnind din stâlpii-mască, din stâlpii flăcări, din stâlpii rug. cele zece glasuri, psalmodiind ca într-un cor antic de bărbați motivele împotrivirii noastre față de cel ce ne calcă fruntariile cotropind:

Monumentul de la Moisei, brand cultural al Maramureşului
Sursa foto: Blogul lui Dorin Stef

Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovați!

A doua mască: să nu se mai prade grânele din hambare și fructele din pomi!

A treia mască: să nu mai fie aruncați feciorii în războaie!

A patra mască: să nu mai fie închisă lumea în țarcuri!

A cincea mască: să nu se mai ia vitele din bătătură!

A șasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului!

A șaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată și icre ale morții!

A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării!

A noua mască: să nu se mai dea foc caselor! A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morții!

Astfel se auzea noul glas al monumentului dedicat tragediei celor douăzeci și nouă de eroi de la Moisei. Am vizitat atelierul de sculptură, sera cu cele peste 1200 de specii de cactuși și oiștile cu bufnițe. Întrebat de ce și-a ales cultivarea cactușilor, Vida Gheza a răspuns că în ei vede figuri, îl inspiră în creațiile sale.

Înainte de plecare expediționarul Coman Gheorghe l-a întrebat: "De ce ați pus 44 de trepte la monument?" "Cele 44 de trepte semnifică anul când au fost împușcați cei 29 de români." Ne-am despărțit cu multe regrete, întrucât bătrânul sculptor era un mare povestitor în grai maramureșean, om glumeț, cu care nu te puteai plictisi.

Cum se îmbrăcau învăţătoarele românce în 1882

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Thu, 08 Dec 2011 12:53:00 +0000

Carte poştală din secolul XIX
Sursa foto: okazii.ro

Portul învăţătoarelor

Pentru vară:

1) Cămaşă de pânză de in sau de cânepă, simple sau amestecate cu bumbac, şi cu borangic, cu puţine cusături cu arnici; iar penttu zilele de sărbătoare, mai încarcate cu arnici sau mătăsuri, însă fără fluturaşi.

Croaiala cămeşii să fie cu mânecile creţe de sus de la bantă şi guleraşul să fie îngust de un deget, partea de jos a mânecilor va fi de asemenea înceţită în bantă.

2) Pieptar fără mâneci, de materie în mai multe iţe îesut din lână fină d-o singură culoare, simplă sau amestecată cu in, cânepă sau mătase de ţară. Lungimea până la brâu, şi scobit până în partea de sus a pieptului să se vadă cămaşa. Impregiurul marginilor va fi tivit cu şiret negru sau colorat, lăţimea şiretului va fi ca de un deget.

3) Minteanul cu mâneci de şiac subţire de o singură culoare, tivit impregiur cu şiret negru sau materie de altă culoare croit comod sau pe talie, lungimea ca de pe 10 cm, peste brâu.

4) Încingătoarea de bete lucrate la ţară sau brâuleţ roşu de lână fină.

5) Fusta de lână subţire, d-o singură culoare sau cu vărgi d.o altă culoare, în sus orizontal sau de pânză, de cânepă ori de in, simple sau cu vergi colorate, , de la genunchi în jos cu cercuri cusute în flori cu lână sau mătăsuri de diferite culori, după cum se poartă în partea locului sau în celelalte regiuni din ţară.

6) Pestelcă sau vevelcă de pânză albă, de cânepă sau in, simplă sau vărgată în sens orizontal, peste tot sau numai de la genunchi în jos.

7) Fustă albă de pânză de cânepă ori de in, cu o simplă cusătură îngustă la poale cu arniciu.

8) O catrinţă cu două fote, una dinainte şi alta dinapoi, din materie de lână neagră în mai multe iţe şi numai cu un mic cerc colorat şi destrămat de 2 degete în partea dejos sau învrăstate cu diferite culori şi ornate cu acul.

9) Ştergarul pentru cap (marama) sau vălnicul va fi cât mai simplu pentru zilele de de lucru, de pânză fină de in, iar pentru sărbători poate fi şi de bornagic. Domnişoarele învăţătoare nu vor purta maramă.

10) Sucmănaş de şiac subţire de o singură culoare, lungimea până aproape de genunchi, ornat la cusături şi extremităţi cu şiret subţire de lână, ca cele bărbăteşti, şi cu glugă.

Pentru iarnă:

Pânzeturile şi toate cele alte vestminte aceleaşi şi pentru iarnă, cu diferenţa de a fi unele mai groase şi căptuşite sau îmblănite, adăugându-se încă:

11) Peptar, cojocel sau bondiţă, fără mâneci, scurtă până la brâu, ornat cu mătăsuri, sau 10 cm, peste brâu.
12) Manta cu mâneci de forma celei fixate pentru bărbaţi, făcută din şaic sau flamuri (albă) ţesută în casă, lungă până jos şi cu glugă fixă sau portativă.

Notă: Fusta de la No. 5 cu pestelca de la No. 6 se vor purta în zilele de lucru, iar fusta de la No. 7 cu catrinţa sau cu fotele de la No. 8 mai mult sărbătoarea.

13) Ghete fără gumelastic, ci încheiate cu şiret de lână colorat, Acestea pentru vară, iar pentru iarnă pot avea şi cisme cu carâmbi.

Atât la ghete, cât şi la cisme tocurile (călcâile) vor fi potrivite.

Ca semn distinctiv, învăţătorii şi învăţătoarlee vor purta o medalie de formatul şi dimensiunile stabilite de minister printr-un anumit regulament.

Aceste reguli sunt extrase din Monitorul oficial, nr. 46, din 27 mai 1882, sub titlul Regulamentul pentru stabilirea portului învăţătorilor şi învăţătoarelor şcoalelor din ţară. Costumul naţional devenea obligatoriu.

Situaţia e albastră. Pe Stadionul Luminii

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Wed, 07 Dec 2011 22:44:00 +0000

Intrarea în stadionul echipei Benfica Lisabona
Sursa foto: wikipedia.org

S-au stins reflectoarele pe Estadio da Luz. vulturul Benficăi zboară către optimi, iar Oţelul lui Dorinel Munteanu se întoarce să-şi topească frustrările în miasmele Ligii lui Mitică.

Aventura la patru ace a Campioanei României s-a încheiat aşa cum a început în septembrie, cu 0 puncte adică. Singurele diferenţe ar fi meciurile jucate, sumele destul de frumuşele care au pornit către portul dunărean şi golurile marcate de oţelari, pentru care degetele de la o mână sunt de prisos. Şi poate dineurile oficiale, la care românii s-au simţit primiţi la masa bogaţilor, ca musafirii mai rupţi în coate din Est.

Singura echipă românească care a participat în Champions League şi nu a luat nimic, în afară de goluri, Oţelul, este acompaniată, în această ediţie a competiţiei, în galeria egală cu 0 puncte de Villareal şi Dinamo Zagreb. Cuvântul cheie al eşecului pe care l-a trăit Oţelul este zbatere, evident inutilă, zbatere pe bancă, la Dorinel, care s-a transmis, prin nevăzute fire către teren, şi care a născut miraculoasa cifră O.

Iar situaţia echipelor româneşti în Champions League este, precum culorile de pe tricourile campionilor României din această seară, albastră spre neagră, deoarece şansele de a mai participa la dineuri oficiale în faza grupelor sunt din ce în ce mai reduse.

Ca să treacă de tururile preliminare, echipele noastre ar trebui mai întâi să joace fotbal acasă, ca să poată emite pretenţii. Parcă retrăim senzaţia de prin 1996 sau 1997, când ne-am luat la revedere pentru vreo 10 sezoane de la cea mai importantă competiţie fotbalistică a Europei.

Benfica Lisabona sau, pe numele ei întreg, Sport Lisboa e Benfica, a fost înfiinţată în 1904. Clubul Oţelul Galaţi a apărut în 1964.

După cum se vede în fotografia de mai sus, deviza de pe emblema clubului portughez, care are doar în străinătate 14 milioane de suporteri, este E pluribus unum, expresie latină care înseamnă Din mai mulţi unul. Până în 1956 a fost deviza Statelor Unite ale Americii.

Oare care este deviza Oţelului? Dar deviza fotbalului românesc?

Cehoviana zilei: Ea

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Wed, 07 Dec 2011 12:57:00 +0000

Cehov, într-un timbru din URSS, 1960
Sursa: rebelul.wordpress.com

După cum afirmă cu multă autoritate părinţii şi şefii mei, ea s-a născut înaintea mea. Nu ştiu dacă au dreptate sau nu, ştiu doar atât că nu-mi amintesc nicio zi din viaţă în care să nu-i fi aparţinut, şi să nu-i fi simţit puterea asupra mea. Nu mă părăseşte nici ziua, nici noaptea, şi nici eu nu fac vreo încercare să fug de ea - legătura noastră e, prin urmare, trainică, temeinică...Dar să nu mă invidiezi, tânără cititoare!...

Această legătură înduioşătoare nu-mi aduce decât nenorocire.

În primul rând, pentru că nepărăsindu-mă nici zi, nici noapte, ea nu mă lasă să-mi văd de treabă. Mă împiedică să citesc, să scriu, să mă plimb, să mă bucur de natură...În timp ce scriu aceste rânduri, îmi dă cu cotul şi mă îmbie în fiecare clipă spre pat, aşa cum antica Cleopatra îl îmbia pe nu mai puţin anticul Antoniu.

În al doilea rând, mă ruinează ca o cocotă pariziană. De dragul ei am jertfit totul: carieră, renume, confort...Din cauza ei umblu rufos, stau într-o cameră mobilată ieftină, mănânc pe sponci, scriu cu cerneală spălăcită. Totul e înghiţit de ea, nesăţioasa! O urăsc, o dispreţuiesc...

De mult ar fi trebuit să divorţez de ea, şi dacă n-am făcut-o, nu-i din pricină că avocaţii din Moscova iau patru mii de ruble pentru un divorţ...Deocamdată n-avem copii...Vreţi să ştiţi cum o cheamă? Are un nume poetic care seamănă cu Lelia, Leolia, Leni...O cheamă- Lenea.

Text reprodus din volumul A. P. Cehov, II, Dramă la vânătoare, Schiţe şi povestiri (1884-1885), Traduceri de Ana Boldur, Natalia Radovici, Alexandra Bărcăcilă, Otilia Cazimir şi Nicolae Guma, Bucureşti, Editura Univers, 1987

Valorile de la miezul nopţii

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Tue, 06 Dec 2011 17:34:00 +0000

Ionuţ Budişteanu, una dintre valorile de la miezul nopţii
Sursa foto: adevarul.ro

De câteva nopţi mi-a revenit în atenţie un fenomen care spune multe despre atitudinea societăţii româneşti actuale faţă de valori: cele mai bune emisiuni ale postului public de televiziune se difuzează la ore imposibile pentru mulţi. Ca şi când ne-am ruşina de ele şi le-am pune sub preş, împreună cu valorile pe care le promovează.

Îmi imaginez raţiunile de marketing ale acestor programări, ştiu că numai o emisiune ca O dată în viaţă se poate bate cu Dansez pentru tine, dar pentru acea minoritate care se mai uită la emisiuni cu miez, Televiziunea care se numeşte Naţională ar trebui să facă valorile vizibile şi pentru oamenii care adorm pe la 10 seara.

Printre emisiunile exilate după ora 23, remarcăm Replay, Profesioniştii sau Nocturne, aceasta din urmă începând după ora 0.00, deci trebuindu-ţi o voinţă de fier ca să nu adormi. Este o strategie a TVR-ului, poate se creează o atmosferă propice reflecţiei la acea oră, poate se produce o selecţie naturală a telespectatorilor, dar trimiterea la ore aproape imposibile nu face decât să transmită inconştient un mesaj despre perceperea valorilor în România de azi.

În ultimele seri, ecranul TVR-ului a adus în prim-plan, la sau după miezul nopţii, o pleiadă de valori, cum ar fi regretaţii regizori Alexandru Tocilescu şi Andrei Blaier, un geniu al informaticii de numai 17 ani, din Râmnicu-Vâlcea, Ionuţ Budişteanu, sau Remus Azoiţei, un talentat violonist de care cred că nu a auzit multă lume, dar care este singurul român angajat vreodată de Academia Regală de Muzică din Londra. Autoarele acestor veritabile spectacole culturale sunt Doamnele Eugenia Vodă şi Marina Constantinescu, garanţii ale valorii.

Aceşti români poartă poveşti de succes, despre modul anevoios în care şi-au împlinit destinul împotriva curentului general, care dă cu flit valorilor autentice.

Exemplul care m-a şocat şi care mi-a spus multe despre relaţia noastră ca popor cu valorile este cel al lui Ionuţ Budişteanu, căruia, în urma unor acuzaţii vagi şi nefondate, i s-a sugerat de către unii profesori să se transfere de la un Colegiu de elită din oraşul lui la un Grup Şcolar, lucru pe care l-a şi făcut, deşi Ionuţ este laureat la mai multe concursuri internaţionale de informatică, de la Ankara până la Los Angeles.

Sunt valori exilate la miezul nopţii, valori marginalizate constant într-un mediu românesc în care valoarea este văzută ca o abatere flagrantă de la normalitate.

UPDATE: Puteţi urmări aici emisiunea Profesioniştii care l-a avut ca invitat pe Ionuţ Budişteanu.

Cine e acest Raul? Cine e acest Ilie?

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Mon, 05 Dec 2011 20:28:00 +0000

Moş Raul le-a pus steliştilor trei puncte în ghete
Sursa foto: gsp.ro

Steaua a renăscut chiar în Ştefan cel Mare, graţie unui lider, Dinamo, care a dormit în ghetele lustruite pentru Moş, cu jucători apatici, în aşteptarea vacanţei de iarnă, la lumina şemineelor, după ce şi-au luat primele pentru locul întâi.

Derby-ul a fost umbra marilor meciuri din trecut, dar a adus în luminile rampei două revelaţii: Raul Rusescu şi Ilie Stan.

Pentru că nu au fost cuminţi, moş Raul, Rusescu, le-a răsturnat dinamoviştilor scorul, la doar un minut de la penalty-ul transformat de Marius, care le părea atunci dinamoviştilor moş, Niculae.

Şi apoi, în a doua repriză, acelaşi Raul, renăscut dintre ruinele Urziceniului, a rostogolit cu fineţe mingea în plasa mai mult decât absentului Bălgrădean. Mihai Costea a încununat căderea de pe cai mari a câinilor roşii, care au fost victimele unei inexplicabile neputinţe.

A urmat o luptă surdă a unui Dinamo resemnat cu o Stea aşezată foarte bine în teren de un atrenor subestimat, Ilie Stan. Steaua a adormit vigilenţa dinamovistă, poate datorită experienţei superioare din Europa League, venind după un meci tare cu Schalke. Lui Ilie Stan, cel considerat doar un substitut temporar, i se datorează victoriile cu Maccabi şi cu Dinamo. Ilie Stan a transmis Stelei o doză considerabilă de entuziasm de care nimeni nu-l credea în stare.

Din păcate, ca de fiecare dată, fair-play-ul a rămas doar între graniţele celor 90 de minute, atât înainte, cât şi după partidă conducătorii celor două foste mari echipe preferând înjurătura groasă tăcerii filosofice. Au anticipat meciul prin onomatopee stridente şi au sărbătorit victoria printr-un mieunat patologic, sub privirile pline de salivă ale moderatorilor.

Dar, spre fericirea steliştilor victorioşi, mai sunt şi alte canale TV, iar chiar acum, la câteva minute după meci, pe TVR 1, la valoroasa emisiune Replay se difuzează un captivant documentar despre numărul 7, Marius Lăcătuş.

Să veniţi odată în Maramureş..., de Mircea Eliade

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Mon, 05 Dec 2011 19:22:00 +0000

Un articol actual al lui Mircea Eliade, care are ca temă forţa extraordinară a Maramureşului

Articol publicat în Vremea, an X, 5 decembrie 1937, nr. 516, p. 2

Gheorghe Chindriş, plugar român din com. Ieud, în Maramureş, nu este un necunoscut. tânărul acesta îndrăgostit până la patimă de cartea românească, a avut, în felul lui, o bogată corespondenţă cu mai multi scriitori din Bucureşti.

Plugar sărac, când nu-şi mai putea cumpăra o carte nouă, o cerea cuviincios autorului. Astfel şi-a cheltuit toată munca: pe cărţi. Din pricina lecturilor de noapte şi din pricina sărăciei, s-a îmbolnăvit greu. După ce si-a vândut pământul din sat, s-a retras la munte: bolnav. Nu mai are astăzi decât cărţile, care i-au măcinat tinereţea.

Pe ele nu le-a vândut. Nici măcar o singură carte. Despre Gheorghe Chindriş "intelectualul" au scris, dacă mi-aduc bine aminte, d. Eugen Lovinescu şi d. Adrian Maniu. Nu ştiu însă dacă toti - casus belli corespondentii săi din capitală au aflat ceva, prin scrisorile cărturarului din Ieud, despre jalea Maramuresului. Plugarul Chindriş care n-a făcut niciodată politică, se mulţumea să le scrie despre singurătăţile lui, despre tristeţea satului, despre dorul lui de carte şi de duh românesc.

Sfios şi cuviincios, Gheorghe Chindriş nu aducea vorba, în frumoasele sale scrisori, despre nimic care ar fi putut turbura tihna noastră, a cărturarilor de la Bucureşti. S-a întâmplat însă ca boala şi sărăcia tot mai aspră a plugarului îndrăgostit de carte, să topească timiditatea. Gheorghe Chindriş acum, când e pironit în pat din vară, îşi ia inima în dinţi şi ne destăinuieste jalea mândrei sale provincii, Maramureş.

Esenţa vieţii surprinsă într-o poartă de lemn din Budeşti, Maramureş

Articolul meu Piloţii orbi, publicat aici în Vremea, i-a dat curajul mărturisirilor. Nu ştiu ce vor crede prietenii săi din marile democraţii bucureştene. Eu, ca huligan, mă mulţumesc să transcriu câteva pagini din lunga şi îndurerata sa scrisoare.

"Şi să ştiţi, Domnia Voastră, că în Maramureş românii nu mai au nici un petec de pământ. Pământul şi l-au vândut străinilor care s-au făcut bogaţi. Maramureşul meu nu va fi niciodată românesc. Nici nu poate fi. Fiindcă, vorba Domniei Voastre, Piloţii orbi nu lasă. Acei "Piloţi" sunt în toate partidele şi sunt contra noastră a celor slabi şi a celor săraci, care în fiecare dimineaţă mâncăm pâine de ovăz, neagră ca pământul. Eu nu mai sper în nimic. Si dacă prin o minune Dumnezeiască se va întâmpla să mă vindec - vă asigur că nu voi face politică niciodată. Să veniţi odată în Maramures. Să vedeţi jalea ce este. Cred că aţi plânge, asa cum ati scris în articolul "Piloţii orbi", a doua oară. Eu, credeţi-mă, că aş vrea să mor şi mâine, ca să nu văd jalea şi necazul din judeţul meu înstrăinat. Maramureşul şi toate ţinuturile nu vor fi desrobite niciodată. Eu aşa cred. ...Acuma iarăşi sunt alegeri. Eu vă rog să mă credeţi că în judetul meu poporul nu va vota după constiinţă, va vota cu acei care vor da mai multă pâine de grâu şi ţuică, căci aşa a votat totdeauna. La noi voturile se cumpără cu bani de către cine vrea. Oamenii săraci nu ştiu ce fac. Ei nu cred în bine, sunt sigur, căci pentru ei niciodată nu va fi bine. După cum cred şi eu. Majoritatea voturilor vor avea Liberalii şi Naţional-Ţărănistii, căci ei au banii..."

Ce se mai poate adăuga acestor rânduri? Ce mai poti scrie? Pe cine mai pot atinge blestemele noastre?! Aproape că nu mai are nici un sens revolta. Din toate colţurile ne ajung aceleaşi gemete, acelaşi zvon al morţii. Niciodată n-a fost neamul nostru românesc atât de aproape de pieire. Niciodată inconstienţii şi trădătorii, orbii si imbecilii, n-au fost atât de stăpâni pe frânele tării. Ce curte marţială va putea judeca atâtea mii de trădători - şi câte păduri vor trebui prefăcute în spânzurători, pentru toţi nemernicii si imbecilii acestor douăzeci de ani de "politică românească?"...

Nu avem decât o singură nădejde - şi cea din urmă: că mântuirea neamului e aproape. trebuie să fie foarte aproape de noi. Prea am atins un nivel de totală descompunere morală şi de haos civil. Şi, asta o ştim de la Tudor Vladimirescu, cu cât căderea a atins adâncimi mai primejdioase pentru neam - cu atât înălţarea neamului va fi mai măreaţă şi mai uluitoare..."

Gheorghe Chindriş, nu pierde nădejdea! Aşteaptă!

În așteptarea unui derby: Dinamo vs. Steaua, la cota 125, cu Fănuș Neagu

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Mon, 05 Dec 2011 08:52:00 +0000

Sursa foto: sportro.net

Seară de Moș Nicolae, cu parfum de derby care încinge spiritul adormit al oricărui microbist român aflat de prea mult timp în așteptarea performanței.

Dinamo și Steaua se înfruntă astăzi, pentru a 125-a oară de-a lungul istoriei lor, în prima divizie, sfidând un prezent deloc generos.

Deși se află pe primul loc al unei ligi mediocre, Dinamo a dezamăgit la nivel european. Steaua se zbate la mijlocul clasamentului în divizia noastră cea de toate zilele, sperând la o calificare miraculoasă în primăvara europeană, în duelul cu Larnaca.

De fiecare dată când ne găsim în pragul frumos împodobit al unui derby Dinamo-Steaua, amintirea ne joacă feste, forțându-ne să ne întoarcem la vremea viteziștilor de la Sevilla sau a câinilor roșii care se înfruntau, de la egal la egal, cu mai marii Europei, sub bagheta lui Lucescu senior.

Dincolo de regretul după vremuri de mult apuse, remarcăm un jucător exponențial, Dănciulescu, cel care a înscris 200 de goluri în Liga I și care poate deveni cel mai prolific marcator din istoria derby-urilor Dinamo-Steaua. Doar jucătorii ca el ar putea să evite transformarea meciului Dinamo-Steaua într-un duel între fin și naș.

Și ca să nu cad în patetism, îi dau cuvântul lui Fănuș Neagu, care, într-o scrisoare către Ovidiu Ioanițoaia din primăvara lui 2011, regreta decăderea fotbalului nostru:

Dragă Ovidiu Ioaniţoaia,

Sâmbăta trecută m-am ascultat recitând, la TVR 1, poemul în proză pe care l-am închinat, în urmă cu un sfert de veac, jucătorilor echipei Steaua, când aceasta a devenit Campioana Europei.

Plouă ca o lungă aducere aminte. Altcândva, când rosteam numele echipei Steaua sau al Universităţii Craiova, al Rapidului sau al lui Dinamo, simţeam un tremur în voce ca atunci când rostesc numele râului Olt, şi sufletul meu se tulbură şi îngenunchează, fiindcă Oltul e o pajură albastră, ridicându-se din munţii aşezaţi pe iazuri de aur, de sare şi de fulgere ai României (cred cu inima că în izvoarele lui şi-au spălat faţa şi şi-au sfinţit sceptrul toţi voievozii acestui pământ) ca să se arunce, încărcat de aroma brazilor, a ierburilor sau a lemnului schimbat în pridvor sau arcuit în poduri, în Dunărea largă pe care plutesc diligenţe trase de pescăruşi şi privighetori de apă. Aşa simţeam că trebuie să pun în cântec, pe vremea aceea, numele Stelei, Universităţii, Rapidului. [...]

Acum zici Steaua, Universitatea Craiova, Rapid, Dinamo şi faci doi paşi îndărăt. Trecem cu toţii pe sub un cer de crizanteme negre şi prin duminicile nimănui. Nici o ramură de merişor. Toate mierlele au glas de lut şi ochi de mărgăritare stinse. Regele e gol şi cu casa spartă. Lângă gară a înflorit mangalul, în Ghencea şi pe Dinamo întinzi deştul pe sub uşă, încrezător şi bronzat, şi dai numai de cârlige de sârmă. Fotbalul românesc umblă cu ulciorul spart, cu umerii căzuţi şi se tot duce prin mireasma tăcerii. Nu mai vezi pe nici o scăfârlie zulufi de căpşunică, drept pentru care eu, unul, mi-am retras luna din toate livezile cu echipe în A.

Dar ce durere trăim în duminicile noastre pustii!

Oare cât timp va mai trece până vom rosti cu glasul plin de emoție numele echilpelor românești de fotbal?

Și spre aducere aminte, o scurtă istorie a derby-urilor Steaua-Dinamo:

Moartea unui artist: Socrates, doctorul

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Sun, 04 Dec 2011 14:30:00 +0000

Un artist, Socrates, în prim-plan, împreună cu Zico
Sursa foto: ziarelive.ro

O ştire printre alte ştiri de mai mare sau mai mică importanţă ale unei dimineţi obişnuite de duminică.

Unul dintre jucătorii fabuloşi din istoria fotbalului, doctorul brazilian Socrates, căpitan al echipelor Braziliei, învinse la Mondialele din 82 şi 86, a murit la Sao Paolo. Avea doar 57 de ani. Ca ai noştri Florea Dumitrache sau Dobrin, din aceeaşi spiţă a nobililor fotbalului.

Wikipedia îl descrie pe Socrates aici, Youtube-ul îl păstrează în câteva înregistrări memorabile, dar, dincolo de aceste date statistice, rămâne ideea că Socrates este unul dintre marii învinşi din fotbalul mondial. La fel ca olandezul Cruyff, în 1974 şi 1978.

Iată cum descrie marele nostru cronicar sportiv Ioan Chirilă, în volumul Frumoasele noastre duminici, emoţiile de după sfertul de finală Franţa-Brazilia, de la Mondialul mexican din 1986, arbitrat, ce minune!, de românul Ioan Igna, meci pe care Pele îl consideră cea mai frumoasă partidă pe care am văzut-o vreodată. În acest meci, decis la loviturile de la 11 m, Socrates a ratat primul penalty pentru Brazilia, iar echipa a fost eliminată în final:

Gracia Francia, Gracia Brasil...

... Cu neputinţă! Oare când au trecut aceste două ore şi jumătate? Crainicul mexican repetă ca de pe un disc defect: "Gracia Francia, Gracia Brasil, jamas lo olvidaremos!"... Niciodată nu vă vom uita. Marea tribună de la Jalisco plânge. Steagurile galben-verzi sunt în bernă, ca pânzele unei corăbii pe o mare fără adiere. Lui Zico nu-i vine să-şi creadă ochilor. Şade pe genunchi, ca un copil, asteptând, parcă, ceva.

Igna părăseşte terenul, ţinând în braţe mingea, ca un rugbyst care e gata să rostească marque, astfel ca nimeni să nu poată să-i ia mingea. Şi ce minge! Mingea lui Platini, a doctorului Socrates...

Erau vremuri în care fotbalul încă se juca, iar presa se scria doar cu sufletul. Întotdeauna când scria despre frumuseţea fotbalului de altădată, Ioan Chirilă îl dădea ca exemplu pe doctorul Socrates.

Penalty-ul ratat de Socrates în meciul Franţa-Brazilia de la World Cup, Mexic, 1986, şi o scurtă explicaţie a portarului francez, după vreo 20 de ani:

Comasarea cui v-a făcut!

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Sun, 04 Dec 2011 08:17:00 +0000

De vreo lună, budoarele nu prea frumos mirositoare ale politicii noastre sunt străbătute de un zvon, care, când a fost eliberat din chingile gândirii, părea o glumă proastă. Pe l-apus de soare, se vrea comasare. De alegeri, în România anului 2012. Locale şi parlamentare, deci particulare şi generale. De către partidul de guvernământ, PDL, acompaniat de aliaţii cu care trece puntea tot mai mişcătoare a crizei.

Coaliţia nebunelor dorinţi
Sursa foto: antena3.ro

În 22 de ani de la căderea comunismului, politica şi-a pus amprenta malefică pe multe domenii ale vieţii noatre, dezgustându-ne pe termen lung de orice implicare în treburile cetăţii. Cu toate acestea, nu a intrat cu bocancii plini de noroiul compromisului şi al setei de putere peste două valori în jurul cărora s-a construit stindardul Revoluţiei din 1989: democraţia şi libertatea de exprimare.

Se pare că, ironic, la începutul unui decembrie 201 destul de trist, în care şi zăpada ni se refuză, guvernanţii s-au coalizat împotriva democraţiei, dorind, nici mai mult, nici mai puţin, să o sugrume, nu la apus de soare cum ziceam, ci în plină zi, la Palatul Parlamentului. Aflată într-o poziţie ingrată, democraţia fredonează o variantă adaptată a maidenuzului hit al trupei TAXI: Comasaţi-mă, comasaţi-mă/ Sau , dacă vreţi, eutanasiaţi-mă!

Se invocă, aşa cum se face de fiecare dată când este vreo problemă, criza, dar nu se suflă un cuvinţel despre confuzia creată în mintea oamenilor prin suprapunerea parşivă a două campanii electorale, cu agende total diferite, şi prin prea multele buletine de vot, amestecate ca în urnele de la Loto.

Voi putea oare, în calitate de cetăţean turmentat, să votez cu un primar de la un anumit partid, care a făcut treabă în localitatea respectivă, şi la alegerile parlamentare să pun ştampila pe rivali? Cam schizofrenic acest vot...

Sunt convins că se va vota comasarea, românii se vor uita la acest spectacol ca nişte momâi, parlamentarii Opoziţiei nu-şi vor da demisia din caldele şi pufoasele fotolii la început de decembrie, iar democraţia se va cocoşa ireversibil.

Pupat toţi Piaţa Comasării! Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie!

Stonehenge de Maramureş-brand cultural

noreply@blogger.com (Ioan Ivaşcu) — Sat, 03 Dec 2011 08:36:00 +0000

Monumentul de la Moisei, capodoperă a lui Vida Geza
Sursa foto: emaramures.ro

Articolul de mai jos îi aparţine consăteanului meu, Vasile Danci Moroşanu, luptător înflăcărat pentru recuperarea moştenirii culturale a Moiseiului

Comuna Moisei, în ciuda faptului că face parte din perimetrul voievodal al Maramureşului, cu siguranţă că n-ar fi fost astăzi atât de cunoscută în toată ţara dacă nu ar fi fost evenimentele tragice prilejuite de masacrul ce a avut loc la 14 octombrie 1944, când trupele hortyste aflate în retragere s-au dedat la un asasinat în masă ucigând 29 de ţărani români pe care i-au înghesuit în două case de lemn, situate la ieşirea din comuna Moisei, către Borşa, unde i-au mitraliat cu sânge rece sub motiv că ar fi fost partizani şi că, astfel, ar fi obstrucţionat retragerea.

Apoi, soldaţii unguri au incendiat satul, moiseienii căutând, atunci, care, încotro, majoritatea refugiindu-se pe Valea Izei, în comunele Şieu şi Rozavlea !

La 22 de ani după acest act criminal consemnat în istoria contemporană a României drept "masacrul de la Moisei", în rând cu alte astfel de evenimente precum cele petrecute la Ip şi Trăsnea, în Ardeal, în amintirea martirilor de la Moisei sculptorul băimărean Vida Gheza, la sugestia marelui scriitor Geo Bogza, pune în operă un ansamblu monumental compus din 12 figuri, dintre care două reprezintă chipuri omeneşti, iar restul reproduc motivele măştilor tradiţionale maramureşene.

Monumentul de la Moisei a fost făcut iniţial din lemn

Amplasat pe o colină la marginea localităţii, în imediata apropiere a uneia dintre casele în care au fost împuşcaţi partizanii în octombrie ’44, monumentul de la Moisei reprezintă o bornă a istoriei recente însă, la prima vedere, pare prefigurarea unui templu dacic, cu coloane de piatră abia zgâriate, deschis spre cer, fără boltă, în care preoţi nevăzuţi parcă oficiază un rit al unui străvechi cult solar, “Omul pădurii”, “Omul nopţii”, “Omul apelor” sau “Omul care horeşte” fiind doar câteva dintre cele 10 figuri inspirate din tradiţia locului care concură la emoţia profundă pe care o exercită asupra tuturor celor care păşesc în atmosfera acestui Stonehenge de Maramureş, cum inspirat numea cineva monumentul de la Moisei în comentariul unui film postat pe youtube (este vorba despre filmul cu care am ilustrat acest text).

Ceea ce poate fi acum admirat la capătul dinspre Borşa al comunei Moisei este un ansamblu monumental cioplit în piatră, însă, iniţial, cei 12 stâlpi care scrutează maiestuos DN 18 care trece prin faţa uneia dintre casele în care au fost împuşcaţi ţăranii în ’44 au fost ciopliţi în lemn de stejar, materialul fiind înlocuit din cauza degradării determinate de clima umedă din zonă, ceea ce a făcut ca lemnul să putrezească şi să se fisureze.

Artistul a refăcut monumentul, cioplindu-l în piatră (coloanele primului monument sunt expuse în prezent în faţa Pavilionului Muzeului de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare în locul cunoscut drept “Câmpul Tineretului”, sub Dealul Florilor), însă, cu această transformare, s-a sfâşiat irevocabil unitatea iniţială dintre material şi idee!

„În determinarea complexului monumental în formă de arc am plecat de la cultul soarelui. Forma de cerc, cu douăsprezece raze, în care sunt aşezate statuile, simbolizează, în concepţia mea, cele douăsprezece luni ale anului. Le-am gândit aşa pentru ca maramureşenii şi cei care trec pe aici să-şi amintească de fiecare lună din an şi în fiecare zi din lună cele petrecute la Moisei. Monumentul de la Moisei a ajuns, în scurta sa viaţă, să aibă un mare răsunet, devenind o prezenţă în orizontul moral al ţării. Nu e meritul meu, eu am contribuit doar la concretizarea în formă a unei atmosfere sufleteşti", a mărturisit sculptorul Vida Gheza, vorbind despre rostul şi semnificaţiile acestui complex monumental care, în timp, a ajuns un fel de simbol al Moiseiului, recunoscut în orice colţ al României...

Moiseienii îşi consolidează istoria

La această faimă naţională a comunei au contribuit şi o serie de dramatizări ale evenimentelor tragice petrecute în acel octombrie însângerat al anului 1944, cu mare răsunet naţional la vremea lor.

În primul rând, legat de această contribuţie, trebuie menţionată dramatizarea unui (alt) băimărean, Isidor Rîpă, care, cu scenariul “Eroii nu mor niciodată” adus sub luminile rampei prin contribuţia artistică exclusivă a moiseienilor, a reuşit în anul 1970 să se impună la nivel naţional obţinînd medalia de aur şi locul întâi-laureat la Festivalul Naţional al Formaţiilor de Teatru de Amatori “Ion Luca Caragiale” a cărei reprezentare finală s-a derulat în capitala ţării în compania celor mai puternice formaţii de profil din România.

Tot pe această linie şi tot inspirat de masacrul de la Moisei s-au produs multe filme TV, însă momentul cel mai reprezentativ îl constituie lansarea în anul 1979 a filmului artistic de lung metraj Ultima frontieră a morţii (Regizor, Virgil Calotescu), peliculă care a reunit un buchet de nume sonore ale cinematografiei româneşti precum Florin Piersic, Emanoil Petruţ, Ion Dichiseanu sau Mariana Mihuţ, alături de care şi-au etalat talentul dramatic şi o parte dintre actorii amatori care se afirmaseră cu “Balada de la Moisei” a lui Isidor Rîpă, între care şi mama mea, Ileana lu’ Vasile a Danciului (sau Ileana Marişchii, cum o mai ştie lumea în sat, după neamul Cujnerenilor).

Astfel, în creuzetul istoriei recente a românilor, „beneficiind” de acoperirea evenimentelor petrecute în octombrie 1944, acest colţ de Maramureş a ajuns un brand naţional, puţini fiind la această oră românii care nu au auzit de masacrul din '44 sau/şi de Monumentul lui Vida Gheza care, fără excepţie, în memoria colectivă este automat asociat cu numele comunei Moisei, devenită, în timp, un punct de atracţie pe harta judeţului şi a părţii de nord a României...