microbe is tool

Alege viaţa

2012-04-03T10:36:00.000-07:00

Regret enorm ca nu există o mişcare civică în Topoloveni. Mă găndesc că şi aici ca şi în restul ţării 99% din populaţie e scârbită de PDL şi de actualul regim, dar nu se manifestă… Mi-ar fi plăcut să văd şi aici oameni pe stradă în timpul fenomenului „Piaţa Universităţii – 2012”, dar nu s-a întâmplat. Cu toate astea, nu acesta e principalul motiv pentru care regret lipsa civismului local, ci acea campanie desfăşurată acum vreo două săptămâni în multe oraşe din ţară şi dedicată luptei împotriva avorturilor. De multe ori am vrut să scriu despre această crimă numită avort, dar niciodată nu am găsit răgazul necesar. Campania respectivă, amploarea fenomenului, dar mai ales apropierea sărbătorilor de Paşti, mă fac să vă povestesc întâmplare de acum câţiva ani care mi-a întărit convingerea asupra stării de animalitate la care au ajuns unii semeni de-ai noştri pe care cu multă îngăduinţă îi numim oameni. Acţiunea se petrecea prin 2002 la un „cazan”, acel loc minunat unde tot românu’ face ţuică. Eu cu taică-miu eram la “aparat” când pe la miezul nopţii ne pomenim cu o femeie mai în vârstă, cam de-o seamă cu cea pe care patronul o lăsase să ne contabilizeze producţia. Asta nouă şi-a motivat sosirea printr-o insomnie teribilă, dar mă tem că mai degrabă pofta de alcool a făcut-o să ne viziteze la acea oră târzie. Cert e că cele două s-au întreţinut până dimineaţă, făcând din când în când apel şi la “lingură” (pentru cine nu ştie, lingura foloseşte la degustatul ţuicii proaspete). De la un moment dat au luat-o de-a dreptul “prin coceni” vorbind despre tot felul de obcenităţi într-o manieră enervant-comică şi oprindu-se la subiectul articolului de faţă avorturile. Deşi nu mai ţineam de mult firul discuţiei am fost “trezit” de o întrebare de-a dreptul scabroasă atât prin răspunsul urmărit, dar mai ales prin modalitatea infectă, ordinară şi total lipsită de suflet, de umanitate, în care a formulat-o şi i-a adresat-o celeilalte:

- Dar d-ăia fără ochi câţi ai avut?

- 25!

În momentul respectiv mi s-a făcut rău la propriu. Cele două chicoteau satanic, fără ruşine şi fără conştiinţă. Nu-mi mai amintesc continuarea dialogului, dar cu siguranţă şi cealaltă care pusese întrebarea s-a lăudat cu crimele ei. Mi-a rămas însă adânc întipărit în cortex oroarea resimţită faţă de aceste femei care făcuseră avorturi pe bandă, într-o perioadă în care acest lucru era cu desăvârşire interzis, nu mai spun imoral. Copiii pe care ele îi procreaseră, îi considerau asemenea unor pui de câine sau de pisică, „fără ochi” până la 9 zile şi ca şi aceste biete animale, buni de sufocat în pungă sau dat pe gârlă atunci când vin prea mulţi sau nedorit. Le cunoşteam bine pe cele două femei i până atunci avusesem o părere neutră despre ele, dar din momentul acela le-am văzut ca pe ceva diabolic. Acele femei îşi cresc acum nepoţii după ce mai devreme şi-au crescut copiii. Ce educaţie le dau? De fapt cam ştiu pentru ca văd zilnic la mulţi tineri din jur. Sexul e considerat ceva firesc chiar şi de la vârste fragede, fetele îşi povestesc în mod cotidian aventurile celor din anturaj, iar de abstinenţă nici nu mai poate fi vorba. Nici măcar în post. Dureros este că unele, în urma unor astfel de distracţii, rămân însărcinate şi se descotorosesc rapid de aceste „consecinţe nedorite”, aceste suflete „fără ochi” şi fără nume. Ne mirăm că suntem mai puţini cu 4 milioane decât în ’89, că populaţia ţării e îmbătrânită, că nu ne mai revenim dintr-o criză şi când reuşim să vedem un pic soarele vin tot felul de catastrofe de la căderi masive de zăpadă, inundaţii, cutremure, epidemii, etc. Câţi dintre noi ne-am pus problema că pentru toate astea suntem vinovaţi doar noi care ne ucidem copiii de dragul unor aşa-zise plăceri, că lipsa noastră de de ruşine, educaţie creştină, de moralitate, de conştiinţă, ne-a adus pe marginea prăpastiei, în pragul Apocalipsei? Probabil prea puţini şi în orice caz nu cei mai vinovaţi.

Să spunem aceste lucruri mai des şi mai tare şi poate cineva va auzi, iar odată cu salvarea unui copil, va veni cu siguranţă şi salvarea noastră, a fiecăruia.

Clasa ZERO = şcoala ZERO?

2012-02-17T23:14:00.000-08:00

Zilele trecute am fost martorul unei discuţii între câteva mămici şi un cadru didactic de la ciclul primar despre oportunitatea inscrierii copiilor în aşa numita „clasă zero” sau dimpotrivă dacă e cazul să mai amâne un an inevitabilul. Discuţia era mai mult de natură principială, deoarece oamenii în cauză nu se puteau opune unei legi aflate în aplicare şi pe care poate că, în momentul dezbaterii sale, au trecut-o cu vederea, crezând că „ăia de sus sunt oameni luminaţi şi ştiu ei mai bine”, însă nu înţelegeau de ce trebuie chinuit un copil de şase ani să se trezească cu noaptea în cap şi să-şi ia ghiozdanul în cârcă când ar putea să mai aştepte bine mersi un an, cât ar fi mai pregătit, măcar fizic să ia viaţa în piept.

Mi-am dat seama că discuţia era una corectă mai ales că problema învăţământului românesc nu e că nu reuşim să-i facem pe cei mici să meargă la şcoală, ci că nu mai putem strârni interesul celor mari, şi aici mă gândesc în primul rând la adolescenţi, pentru educaţie, pentru competiţie, pentru a ajunge în vârf.

Explicaţiile ar fi multiple şi cred că toate converg în aceeaşi direcţie şi anume că, undeva, pe traseu, se produce o ruptură a interesului pentru luptă, pentru cunoaştere, pentru pregătire, pentru succesul datorat abilităţilor intelectuale şi culturale. El observă că marea masă a societăţii nu dă doi bani pe ceea ce lui i se spune la şcoală sau în familie că e bine să facă şi că e mai simplu şi mai benefic să o ia pe ocolite, să fenteze, să-şi exploreze alte valenţe să le spunem „native” ca relaţiile, banii sau aspectul fizic. Cei care se încăpăţânează să ţină drumul drept trebuie să se lupte atât cu propriile limite, cât şi cu piedicile puse de ceilalţi, cu prejudecăţile acestora. Macedonski a descris cel mai bine acest conflict al devenirii spirituale, in „Noapte de Decemvrie”. Legat de ceea ce am spus mai sus, îmi vine în minte concluzia celebrului fizician Albert Einstein pe baza unui experiment ştiinţific:

Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşcă cinci maimuţe şi în mijlocul cuştii o scară, iar deasupra scării o legatură de banane. Când o maimuţă se urca pe scara să ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o galeată cu apă rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau să urce. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scara, în ciuda tentaţiei bananelor.

Atunci oamenii de stiinţă au înlocuit o maimuţă.. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă si s-a întamplat acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. O a treia a fost schimbată şi lucrurile s-au repetat. A patra şi în fine a cincea au fost schimbate. În final, oamenii de stiinţă au ramas cu cinci maimuţe care, deşi nu primiseră niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuţele care încercau să ajungă la banane.

Daca ar fi fost posibil ca maimuţele sa fie întrebate de ce îi bateau pe cei care încercau sa se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost “Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…”

Experimentul acesta poartă numele NAŞTEREA UNEI PARADIGME (explicaţie DEX: PARADÍGMĂ s. v. exemplu, învăţătură, model, pildă) şi demonstrează clar că o fiinţă (în cazul de faţă maimuţă, dar cred ca rezultatele, ar fi absolut identice şi la om) educată greşit va ieşi foarte greu din tiparele modelului indus, ba mai mult, va deveni un aprig susţinător a acestui mod de viaţă. Exemplul pe care-l dau foarte des elevilor mei este cu al copilului bătut în copilărie de părinţi şi care în mod inevitabil va deveni un bătăuş la maturitate pentru simplul motiv că altceva nu ştie să facă! Astfel copiilor de multe ori li se dă peste mâna întinsă către premiu, sunt stropiţi cu apă dacă vor să se afirme, iar în societatea noastră cercetătorii din experiment sunt colegii, prietenii, comunitatea în ansamblu, care le spun că e mai bine fără carte, că e mai profitabil să te strecori, să faci pe plac şefului şi le furnizează tone de exemple, spre convingere.

Paradigma are aşadar sensul unei cutume, a unui model pe care nimeni nu mai ţine minte unde l-a văzut, dar toţi îl respectă cu stricteţe. Sau, cum se spune pe la noi, AŞA S-A POMENIT! Einstein spunea că “E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati”.

Oda noului guvern

2012-02-09T06:22:00.000-08:00

de Daniel Serafimescu

Ungureanu de la SIE

E chemat, de azi, să-nvie

COALIŢIA din comă.

Zău, asta-mi provoacă vomă.

Cu o trupă de strânsură

Unii chiar cu caş la gură

Făcu un guvern fantomă.

Zău, asta-mi provoacă vomă.

Deşi lumea urlă-n piaţă

Ei trecură „la mustaţă”

Îmi miroase a aromă

De-aia de-mi provoacă vomă.

Pe Boc aproape-l regret

Ţara-i toată sub nămet

Nu vezi plug, nu vezi fadromă

Şi asta-mi provoacă vomă.

Errare humanum est, sed perseverare diabolicum

2012-02-01T14:11:00.000-08:00

Motivare pentru absenta: Am fost tacut pe blog atata vreme tocmai pentru ca am considerat ca nu prea mai intereseaza pe nimeni postările mele şi continui să cred asta, deoarece nu am primit niciun mesaj care să mă indemne să reaiau această îndeletnicire. Totuşi, revin în seara asta pentru că nu mă pot abţine să comentez evenimentele care ne-au inundat de 3 săptămâni încoace.
Acum vreo două seri parcurgeam drumul de la soră-mea spre casă (vreo 300 de metri) şi îmi îngheţaseră maţele de frig când m-a curpins brusc ruşinea: eu dârdâiam de ici până colea în timp ce nişte oameni absolut minunaţi tremurau zi de zi în Piaţa Universităţii preluând cu un curaj supraomenesc problemele întregii societăţi, ţinute sub capac timp de 20 de ani şi hotărâţi să reziste până la capăt.
Acum vreo şapte luni, apărea în revista România Culturală o intervenţie de-a mea în cadrul Şcolii de Vară de la Sighet pe problematica comunismului. Acolo spuneam ca mi-e ruşine că nu fac suficient de mult pentru elevii mei pentru ca ei să devină OAMENI şi-mi dau seama că există o fractură între ceea ce noi predăm la şcoală şi atitudinea sobră, demnă, impozantă chiar şi cea umilă, servilă faţă de oameni şi vremuri pe care o avem în societate.
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=16931
Am stat si m-am gandit că dacă elevul ne-ar vedea pe stradă cum ne comportăm în faţa unui grangure d-ăsta răsărit din neant cu veleităţi de mare aspirant politic (am văzut chestii d-astea pe la unele serbări şi festivităţi şcolare şi m-au scandalizat profund), ar fi foarte contrariat de lipsa noastră de verticalitate.
În seara cu gerul cumplit de care vorbeam, am avut această revelaţie a duplicităţii mele şi nu pentru că aş face temenele în faţa lui X-ulescu sau Ţ-uleanu, ci pentru că în loc să fiu în piaţă lângă semenii mei, prefer să le ţin pumnii din faţa televizorului şi să nu cedeze ei înaintea guvernului.
Am găsit atunci răspunsul la o întrebare care mă framânta de mult: unde sunt cel 90% de nemulţumiţi de regimul actual, când pe unde trec nu se vaită nimeni, ba din contră toţi îşi umplu sacoşile prin supermarket-uri şi râgâie a mici şi bere la terase? Răspunsul e: stau ca mine la televizor, se dau cocoşi la căldură şi aşteaptă ca o mână de oameni să le facă dreptate ca apoi să iasă şi ei, triumfalişti şi să clameze paternitatea schimbării.
Daca acum 22 de ani, imediat după revoluţie, neînvăţaţi cu libertatea, ceream să vină din nou cineva să ne înveţe ce-avem de făcut (adică ne doream un comunism cu burta plină şi fără Ceauşescu) acum aşteptăm ca alţii să ceară drepturi şi în numele nostru a celor comozi şi friguroşi.
Mi închipui pe ăia de înjurau în casă cu talonul în mână că nu-ţi mai puteau înmatricula maşina din cauza taxei exorbitante cum s-au bucurat când au vazut că unii prin miezul Bucureştiului au pus pe tapet şi chestia asta şi culmea - chiar s-a rezolvat! Dacă ar mai striga-o şi pe aia cu "să ne bage lumină pe scară" ar fi perfect! Adică uite că se mai găseşte unul care să mă reprezinte şi pe mine şi să sufere în frig şi foame şi pentru binele meu. Suntem un popor de "muşte la arat" ca în celebra fabulă. Ne place să stăm la căldură, să nu ne obosim şi să ne vină totul pe tavă. Acum 50 de ani aşteptam să vină americanii şă să ne scape de Dej şi Ana Pauker, iar acum să vină lumea în piaţă şi să ne scape de Boc şi Udrea.
Când vom avea curajul sau "ne vom face timp" noi cei 90% de nemulţumiţi să ieşim măcar 10 secunde în poarta casei şi să strigăm "nu-mi mai place", "nu mai suport", luaţi-vă găleţile inapoi" etc? Să vadă "cine trebuie" că nu ne vom mai vinde iar pentru un pix şi o umbrelă?
Probabil, nu prea curand!
Şi mi-e ruşine pentru asta! Mi-e ruşine că deşi greşim foarte des, a început să ne placă, astfel că fie nu mai recunoaştem eroarea, fie ne sperie schimbarea, indreptarea...

Nasterea unei trupe - The Villagers

2011-06-25T14:41:00.000-07:00

Vreau sa scriu azi despre un subiect care-mi face mare placere si pe care il pot considera una dintre putinele impliniri de care am avut parte pana la aceasta data si anume de punerea pe picioare a unei trupe de liceeni pe care am numit-o THE VILLAGERS.
Ideea acestei formatii mi-a venit acum doi ani cand m-am transferat la liceu si am inceput sa privesc mai atent la preocuparile celor pe care urma sa-i educ. Pe langa acele acte reprobabile pe care le-am tot comentat, am vazut la multi copii si tineri o aplecare catre muzica, a carei radacini era in cazul unora snobismul (aveai priza la gagici daca umblai cu parul pe ochi si cu chitara in spate), iar la altii provenea din talent pur. Ei bine, pe acestia din urma am incercat sa-i identific si sa-i coalizez intr-o miscare culturala.
Pe parcursul sem I am avut suficinete discutii libere cu elevii incercand sa le creez o deschidere, o apetenta catre dialog, o renuntare la sabloane, la starea de crispare sau de vegetatie in care multi se zbateau. Procesul se derula greoi, unii erau incantati de ceea ce vedeau, insa inertia pozitiei in care fusesera obisnuiti era atat de mare incat nu puteau raspunde conform propriilor dorinte. Am inteles ca poate scoala nu e exact locul propice unor astfel de experimente, desi ar fi trebuit sa fie, asa cale-am propus sa ne intalnim in vacanta intersemestriala la Casa de Cultura. Invitatia am facut-o pentru toti cei care puteau canta, recita, interpreta, dansa sau macar asculta si privi pe ceilalti.
Surpiza a fost de proportii: au venit foarte putini si dintre aceia si-au intrat in rol si mai putin. Cei care au adus si chitara sau vioara s-au putut scoate niciun sunet. Mi-am dat seama ca intre anii copilariei mele in care exprimarea si socializarea prin cuvant era extrem de facila si anii copilariei lor, au trecut secole, nu decenii!
Efectiv le era jena unora de ceilalti pentru ca pe mess aveam seara semnale favorabile si mi se cereau reeditari ale acestor momente. Imi aduc aminte ca intr-o zi a venit Denis, un tip extrem de serios si talentat plin de revolta pentru ca fusese agresat de un grup de golani si ne cerea sa le raspundem idiotilor cu pricina in forta. I-am replicat ca ii vom invinge tocmai atunci cand muzica noastra se va auzi mai tare decat a lor, cand noua nu ne va fi rusine sa recitam in strada, asa cum aia injura, cand nu ne vom mai tupila cu chitarile in spatele blocurilor, lasandu-i pe fumatori si pe betivi sa stea in fata. Nu cred ca a fost foarte convins de solutia mea, dar altceva oricum nu puteam face, mai ales ca intalnirile noastre isi pierdeau tot mai mult din seva. Am hotarat sa intrerup si sa-mi continui ideile intr-o forma virtuala punand bazele acestui blog. Din cand in cand ma mai vedeam cu baietii si mai puneam timid de o cantare. La un moment dat, plecand de la ore m-am asezat cu Doriana si cu Nicoleta pe iarba si ne-am expus repertoriul in vazul public. Cred ca marea mea revelatie a fost Victor pe care l-am avut elev inca din clasa a 5-a, dar l-am descoperit abia anul asta prin primavara. Am aflat intamplator in timpul unei ore ca el are chitara electrica acasa si l-am rugat sa vina cu ea a doua zi. Saracul s-a carat cu ea si amplificatorul prin maxi-taxi pentru a-mi face mie si colegilor sai hatarul. Culmea ca desi rasuna scoala de trilurile sale, nimeni din cancelarie "n-a auzit"! Si ne miram de ce multi elevi talentati trec prin scoala intr-un cvazi-anonimat, iesind in evidenta doar pleava. L-a catva timp l-am rugat pe Victor sa repete gestul si atunci am aflat ca pe langa chitara mai stie si cu tobele si un pic cu pianul, ba chiar nici flautul nu-i e strain. Aveam de unde alege, nu iesea de un band, n-aveam bassist, clapar si nici intrumentele necesare, dar puteam injgheba o mica formatie de chitari cu mult peste ce se cam tot auzea la serbari.
Dupa ultimul clopotel, mi-am dat seama ca trebui sa ma apuc de treaba, fiind nevoie de ceva culoare care sa alterneze cu griul omniprezent la toate festivitatile. Impreuna cu Emil si Denis am planuit sa pregatim Hotel California pentru serbarea de sfarsit de an in care eu sa am partea solistica. Denis a propus sa vina si Alina, colega lui de clasa care ne-a incantat cu vocea ei uimitoare. La urmatoarele repetitii a venit si Gabriela, asa ca rolul meu se cam incheiase. Cu toate astea ne aflam abia la jumatatea drumului!
Intr-o zi, plecand cu Emil (Mili) de la repetitii, ne-am intalnit cu Liviu, care si el ducea mandru o chitara in spate. L-am oprit sa ne cante ceva "la banci" si m-a surpins ca n-a ezitat nicio clipa (asta era testul meu: canti in public, facem ceva, te codesti - out!) I-am expus si lui planurile noastre si am aflat de la el ca are bass acasa si chiar stie sa-l foloseasca! - Super, maine vii cu el. Liviu, nu m-a ascultat si pe langa bass l-a adus si pe Iulian pe care pot sa-l numesc de pe acum cel mai mare pianist pe care l-a dat Valea Carcinovului de la Radu lui Anghel incoace. Aveam si basist si clapar. L-am convocat imediat pe Victor care nu participase pana atunci si toti au fost uimiti de ce stie sa faca. El mergea la baterie unde eram descoperiti, dar nu aveam tobe! Tot Liviu ne-a salvat gasind o toba mare, un premier si-un cinel pe la un vecin si asa am putut pune pe roti trupa. Interesant e ca tobele nu ni le-a dat ala si cu betze, asa ca Victor a folosit initial doua pixuri, iar seara am cioplit eu un umeras din lemn pentru a face un bat cat de cat ca lumea. Fetele se auzeau impecabil, deci ii puteam da drumul. Joi de dimineata, pana in serbare am mers in audienta la d-l primar pentru a-i povesti la ce lucrasem si a-i cere sprijinul. A fost incantat si chiar a venit la repetitii promitandu-ne ca ne asigura instrumentele lipsa: tobele (ca alea pe care le aveam erau slabute rau), o chitara electrica (Emil canta pe chitara lui Victor - electro-acustica) si o orga (Iulian folosind pe scena pianul). Repetitia a mers super asa ca eram pregatiti pentru prima iesire in public. Singurul lucru important care ne lipsea si fara de care nu puteam aparea pe scena era numele. Am mers acasa incercand tot felul de combinatii care sa cuprinda initialele prenumelor lor si care sa aiba si un sens. Formatia se stabilizase in urmatoarea componenta: Victor - tobe, Iulian - pian, Liviu - bass, Alina - voce, Gabriela - voce si Emil -chitara. Asa a iesit The VILLAGERS. Cu 10 minute inainte de serbare i-am introdus in program spre surpriza aproape generala si spre indignarea unor colegi si rezultatul a fost ceea ce va invit sa vedeti mai jos. Totodata tin sa le multumesc pentru sprijin d-lor Emil Antohi - directorul Casei de Cultura, unde ne-am desfasurat repetitiile, Florin Ivascu si Alexandru Ene, care fugea de la examene pentru a ne pregati cablurile, statia si microfoanele.
http://www.youtube.com/watch?v=mOcVWEBapio
Dumnezeu a fost cu noi in aceasta perioada si ne-a dat puterea sa ne adunam si sa fim "More than a band"!

Hey! Teachers! Leave them kids alone! - part. III

2011-05-27T23:01:00.000-07:00

Inchei in aceasta seara ciclul dedicat situatiei invatamantului romanesc, avand drept studiu de caz liceul la care lucrez. Ceea ce scriu acum mi-a fost inspirat de niste evenimente de data foarte recenta, care m-au lamurit pe deplin asupra mlastinei in care ne zvarcolim zilnic, dar, pentru prima data, mi-au dat si ceva sperante de mai bine.
Ieri, au avut loc "Zilele scolii", manifestari ce au cuprins si "ultimul clopotel" al claselor terminale - 8 si 12. Fiind ocupat cu dadacitul nepotului meu, nu am putut urmari intreaga manifestare, dar m-au emotionat elevii clasei a 12-a A care au tinut un discurs plin de simtire pentru diriginta lor, dar au si criticat, intr-o maniera originala, o o parte importanta a corpului profesoral. Astfel, unul dintre elevii de calitate (nu dintre golanii, care injura pe oricine la fiecare pas), a urcat pe scena si le-a multumit doar acelor profesori care s-au aplecat nevoilor elevilor, care i-au invatat ceva, care au fost langa ei la nevoie. "Nu le multumesc celor care au venit la scoala ca la un job obisnuit, doar pentru a-si ridica propria afacere!". Se referea probabil, la acele cazuri, etichetate de mine in prima parte cu numele de "profitori" si care vin la scoala pnetru ca elevul este o excelenta vaca de muls. Nu stiu cati dintre adultii prezenti acolo - profesori sau parinti - au receptionat mesajul, dar e salutar elevii nu mai accepta sa fie invati orice, oricum si de catre oricine.
Zilele trecute, ma aflam la o clasa de-a zecea, din nou o clasa cu un enorm potential. Fetele de acolo "calcasera pe bec" stropindu-se cu apa, fapt ce a alertat conducerea liceului. Directorul a purces prin clase, la vanatoare de pistoale, pet-uri cu dop perforat si alte recipiente. Ajungand in clasa cu pricina, a fost luat la rost de catre elevi ca in loc sa se ocupe de cei care fumeaza pe terenul de sport, de fetele care raman gravide si nasc la varste tot mai fragede, de bataile in toalete, de consumul de droguri, face exces de zel in acest caz de "copilarie cronica". Oficialul scolii a ramas perplex, raspunzand monosilabic si inventand tot felul de scuze si articole din lege care sa-l dezincrimineze. :"cu fumatorii n-ai ce sa faci, sunt dependenti, nu-i mai poti schimba, ii lasam in pace". "Da, dar sa fumeze in afara scolii", au replicat fetele. "Bâl, bâl, bâl", a spus d-l director. Despre fetele care raman gravide, "legea ne obliga sa le acordam sprijin sa termine scoala. Oricat le-ai informa (nu ca s-ar fi ocupat cineva, dar asa, e frumos de zis), nu rezolvi nimic". Bine bine, dar atunci daca in niciun caz nu se mai poate face nimic, de ce tocmai noi suntem puse la zid ca ne stropim cu apa? "Pentru ca raciti, fetelor!" a replicat directorul si si-a sustinut afirmatia cu un alt sir de "bâl, bâl, bâl".
Asadar, rezumand, e legal sa vii beat la scoala, sa fumezi pe terenul de sport, sa te droghezi, sa te bati in toaleta, dar nu acceptam ca elevii sa se stropeasca, fiindca apa e uda si pot raci!
Zilele trecute, o eleva imi spunea ca in toaleta este eticheta unui test de sarcina si cam tot atunci un elev de-a noua a fost analizat in consiliu pentru ca ar fi scris pe monitorul unui pc cuvinte injurioase la adresa unei profesoare. Culmea e ca pe respectivul l-am depistat eu beat mai demult la o ora de matematica, dar atunci probabil s-a considerat ca a facut un lucru minor. Sau ne sesizam doar cand raul facut de elevi este indreptat impotriva noastra a profesorilor, ignorand pe cel pe care si-l fac asupra lor!
Totusi, asa cum spuneam, azi sunt optimist. Am vazut in decurs de cateva zile doua cazuri, unul colectiv si celalalt individual, de elevi care iau atitudine fata de mizeria din scoala, fata de nepasare, fata de impostura.

Taize 2011

2011-05-06T02:52:00.000-07:00

Cei care au chef de o excursie ieftina, cu obiective din Ungaria, Germania, Luxemburg, Franta, Monaco, Italia, Austria si care cuprinde activitati de voluntariat si socializare in compania a mii de tineri din toate colturile Europei, a nimerit unde trebuie. Aveti aici toate tatele necesare. Daca nici asta nu e suficient, ne puteti contacta la numerele din josul paginii! Daniel Serafimescu

Traseu Taize 2011

Luni, 1 august, ora 22 plecare din Piteşti;
Marti, 2 august 2011, ora 12.15 – Budapesta – vizitare 11 ore, plecare, ora 23. Obiective: Castelul Regal, Podurile “Perlei Dunării”, Piaţa Eroilor, Muzeul Naţional, Muzeul de Arte Frumoase, Bastionul Pescarilor, Băile Szechenz, Labirintul Catacombelor (faimoasă galerie subterană), Basilica Sfântul Etienne, Parlamentul, Citadella şi Dealul Gellert, Biserica Matthias, Insula Margareta, etc.

Miercuri, 3 August, ora 8.30, sosire la Munchen. Cazare.

Obiective : Reşedinţa Regală, Turnul Olimpia, Allianz-Arena Hofbrauhaus (cea mai faimoasă sală unde puteţi asculta muzică tradiţională şi gusta bere tradiţională nemţească), Muzeul BMW, Rathaus (Primăria Nouă), Pinacoteca Veche, Pinacoteca Modernă, Marienplatz, Palatul Nymphenburg, Palatul Dachau, Muzeul de Artă Egipteană, Muzeul Naţional Bavarez, Muzeul German de Capodopere Ştiinţifice şi Tehnologice, Galeria de Sculptură, Grădina Englezească, Opera de Stat Bavareză.

Joi, 4 August, ora 11.00, plecare spre Strasbourg.
Joi, 4 August, ora 15.00, sosire în Strasbourg. Stationare 3 ore pentru cumpărături şi vizitare.

Obiective : Instituţiile Europene (Parlamentul European, Consiliul Europei, Palatul Drepturilor Omului), Palatul de Rohan, Parcul Orangerie, Catedrala Notre Dame, Mica Franţă (cartierul pe apă), Ceasul Astronomic, Casa Kammerzell, Piaţa Republicii, Muzeul Secretele Ciocolatei, Parcul Citadelei, etc.

Joi, 4 August, ora 18.00, plecare spre Luxembourg.
Joi, 4 August, ora 19.00, sosire la Luxembourg. Se stationează până la ora 2.00.

Obiective: Cazematele Bok si Pétrusse, Podul Adolf, Piaţa Constituţiei, Piaţa Armelor, Domeniul Termal, Palatul Marilor Duci.

Vineri, 5 august, ora 7, sosire Paris, cazare şi vizitare.
Sâmbătă, 6 august, vizitare Paris.

Obiective: Turnul Eiffel, Muzeul Louvre, Castelul Vincennes, Palatul Versailles, Champs-Elysee, Centrul Pompidou, Grădinile Tuileries, Arcul de Triumf, Muzeul Picasso, Muzeul Orsay, Gradinile şi Palatul Luxembourg, Biblioteca Francois Mitterand, Casa lui Victor Hugo, Casa lui Balzac, Pantheon, Muzeul Vieţii Romantice, Place de la Concorde, Muzeul Omului, Disneyland, La Defense (cartierul nou al Parisului, Micul Manhattan) etc.

Sambată, 6 august, ora 24.00. Plecare spre Taizé (Saône-et-Loire).
Duminică, 7 august, ora 7.00, sosire la Taizé. Staţionare până duminică 14 august.
Duminica 14 august, ora 15.00 plecare spre Lyon. Între 16.15 - 23.00, vizitare Lyon. Plecare spre Nissa (Coasta de Azur).

Obiective Lyon: Bazilica Fourviere, Teatrul Roman de Fourviere, Parcul Tete d Or, Piaţa Bellecour (cea mai mare piaţetă din Europa), Parcul Hauteurs, etc.

Luni, 15 august, ora 6.30, sosire Nissa (răsăritul soarelui şi plajă).
Luni, 15 august, ora 17.30, plecare Monte Carlo.
Luni, 15 august, ora 18.00, sosire Monte Carlo.

Obiective: Palatul şi Catedrala, Casinoul, Grădina Exotică şi Grotele Observatorului, Colecţia de maşini vechi, Grădina Japoneză.

Luni, 15 august, ora 24.00, plecare Verona (Italia).
Marti, 16 august, ora 04,35, sosire Verona, scurtă vizitare.

Obiective : Casa şi balconul Julietei, Arenele din Verona, Place delle Erbe (vechi forum roman devenită piaţă foarte animată), Castelul Vechi (construit în 1354), Place dei Signori (centrul istoric al Veronei).

Marti, 16 august, ora 08.00 Mestre (Italia), cazare Camping Jolly. Cazare în camere de 3 pers., piscină, restaurant şi petreceri tematice în fiecare seară.
Miercuri, 17 august, ora 11,30 plecare Venetia. 12.00 – 22.30 vizitare Veneţia.

Obiective: Palatul Dogilor (sec.IX), Palazzo Malipiero (sec.XI), Palazzo Gussoni Grimani Dalla Vida)1556), Fondaco dei Turchi (una dintre cele mai vechi clădiri din Veneţia 1225), Biserica Santa Maria della Salute (sec.XVII), Biserica Santa Maria e San Donato (atestată documentar în sec.VII), Piaţa San Marco, Canal Grande, etc.

Miercuri 17 august, ora 21.00, plecare spre Viena.
Joi, 18 august, ora 8.00, sosire Viena. Stationare 11 ore.

Obiective: Castelul Schönbrunn, Hoffburg, Apartamentele Imperiale, Muzeul Sisi, Muzeul de Arte Frumoase, Colecţia de instrumente muzicale vechi, Muzeul Armelor şi Armurilor, Comoara Palatului Imperial, Museums Quartier (în primele 10 ansamble muzeale ale lumii), Opera, Parlamentul, Prater, Catacombele, Primăria, etc.

Joi 18 august, ora 18.00, plecare spre Piteşti.
Vineri, 19 august, ora 9.00, sosire Piteşti.

Preţul include: Transport cu autocar, cazarea şi diurna şoferilor, taxele de drum, pod, autostradă, parcare, vaporetto Veneţia, cazări Munchen, Paris şi Mestre. Total 300 euro.

În majoritatea ţărilor vizitate intrările la muzee sunt gratuite sau reduse pentru persoanele sub 26 de ani.

Pentru mai multe informaţii :

Prof. Liliana Turturoiu: Tel. 0723.293.481 Prof. Daniel Serafimescu : Tel. 0726.348.298

Prof. Maria Dumitrescu Tel. 0766743658 Emma Turturoiu : emanuelle_tbs@yahoo.com

Hey! Teachers! Leave them kids alone! - part. II

2011-04-27T13:16:00.000-07:00

Pentru partea a doua a confesiunii mele legate de jegul din sistemul de invatamant, as dori sa va pun mai inainte in tema cu niste evenimente intamplate anul trecut in preajma examenului de bacalaureat din timpul protestului profesorilor. Cazul a fost amplu prezentat de catre colegul si prietenul meu prof. Dan Fugulin pe blogul personal, asa ca nu fac altceva decat sa va directionez catre art respectiv:

http://www.recunoastere.blogspot.com/2010/06/cronica-ultimei-greve.html

Dupa faza cu greva, noi cei implicati "pe bune" si la vedere am ramas convinsi ca inversunarea noastra nu va ramane nesanctionata atat de catre mai marii invatamantului argesean cat si de catre reprezentantii lor la conducerea liceului. Daca in cazul meu si al altora sanctiunile se puteau ridica in cel mai rau caz la a ne trasfera caii de la bicicleta la tricicleta (noi fiind titulari), problema se punea cu totul altfel in situatia suplinitorilor frondori. Acestia urmau sa fie sanctionati in primavara, cand trebuia sa li se constituie catedra pentru anul scolar urmator. Cu putina "bunavointa", ei ar fi fost lasati sub norma si asa liceul scapa de "elementele declasate si rau intentionate".
Unul dintre cei care deranjau teribil era proful de filosofie si logica, suplinitor si participant la evenimentele din vara trecuta. Momentul prielnic pentru a i se aplica "corectia" s-a ivit pe la jumatatea lunii martie 2011, cand conform noii legi a invatamantului suplinitorii pe o catedra viabila, pe care o ocupau si in anul curent, isi puteau depune dosar de titularizare la secretariatul scolii si, prin decizia consiliului de administratie, se puteau titulariza. Desi colegul cu pricina indeplinea toate conditiile, ba mai mult decat atat, fiind si extrem de respectat si apreciat de elevi, conducerea liceului a decis ca e momentul sa-i respinga dosarul si astfel sa-l traga pe tusa. Spre ghinionul lor, in Consiliul de administratie s-au trezit cam singuri, restul membrilor fiind in favoarea petentului. Ca urmare, dosarul trebuia sa ajunga la inspectorat cu solutia de tituarizare. Domnii directori erau decisi sa mearga pana la capat pentru mazilirea opozantilor astfel ca au facut diligente pe la ISJ pentru ca cererea sa primeasca solutie negativa acolo, fapt ce s-a si intamplat.
Aceasta noua mizerie a provocat un nou val de proteste mai ales din partea elevilor. Ei au decis sa-si sustina profesorul prin strangerea unor semnaturi si trimiterea unei petitii conducerii Inspectoratului Scolar Judetean Arges (ISJ-Ag). Domnii directori au aflat de aceasta actiune si au infierat-o cu manie proletara. Si-au permis sa-i ameninte pe elevi ca prin petitia respectiva si-au semnat exmatricularea, i-au chemat pe "capii" actiunii in cabinet pentru ancheta, s-au facut presiuni, s-a cerut numele insitgatorului la revolta, etc.
Acest comportament de tip securist ne-a indignat profund, atat pe mine cat si pe alti colegi, unii dintre noi hotarand chiar ca e momentul sa parasim sistemul la sfarsitul acestui an scolar. Daca tot nu reusim sa facem nimic bun pentru elevii nostrii, macar sa ne retragem acum cat inca nu le facem rau! Elevii au decis organizarea unor actiuni de sustinere in favoarea mea de asta data cerand chiar concursul unor colegi profesori, care mai tarziu au negat cu vehementa orice implicare. Intre altele am aflat ca cei de-a 5-a si a 6-a doreau punerea in scena a unei dramatizari a copilariei mele, pe care ei si-o imaginau pe baza numeroaselor povesti de viata narate de mine. Actiunea nu a mai avut loc datorita altor amenintari si anchete din partea conducerii scolii.
Deja atmosfera era insuportabila...
Va urma...

PS. Pe 24 iunie s-a pronuntat sentinta in actiunea intentata de colegul meu Mihai Fugulin impotriva Inspectoratului Scolar Arges pentru respungerea dosarului de titularizare.Decizia ii este favorabila si ar trebui pusa in aplicare, asta daca ISJ nu ar cere recurs in termen de 15 zile. Sa speram ca decizia ramane definitiva.

Hey! Teachers! Leave them kids alone! - part. I

2011-04-14T12:04:00.000-07:00

Cam cu 5 saptamani in urma, am luat decizia de a abandona definitiv sistemul de invatamant si de a ma indrepta spre un mediu mai salubru, mai linistit. Invatamantul romanesc a devenit un mare jeg, in care elevii, aidoma celor din videoclipul care mi-a inspirat titlul articolului de fata, sunt indobitociti, mutilati, chinuiti de profesori, in mod deliberat sau involuntar. Minti superioare sau modeste, copiii intra in scoala puri (ma refer la clasa I), cu o dorinta de afirmare, de a invata, de a nu ramane in urma. Ei au un respect pentru scoala, un cult pt d-na invatatoare. Isi asuma cu umilinta sanctiunile si cu demnitate sarcinile.
Pe masura ce timpul trece, aceste caractere se pervertesc. Evident ca la aceasta stare de fapt contribuie din plin familia si societatea, insa eu vreau sa vorbesc acum despre rolul nociv, tot mai nociv al scolii. Elevul invata sa-si falsifice notele in carnet, sa obtina o scutire pe un pachet de cafea, sa minta, sa copieze, toate acestea cu complicitatea profesorului naiv, absent si dezinteresat. Locul jocurilor frumoase si educative din curtea scolii este luat de noianul de injuraturi, batai, aluzii sexuale, pe care profesorii din nou nu le vad si nu le aud. In locul orelor placute, unde elevii numai ochi si urechi asculta plini de incantare si de respect explicatile pline de savoare si de inspiratie ale invatatoarei, te trezesti cu clase goale, anoste, cu elevi jucand carti sau chatuind pe telefon, mancand seminte si mestecand la guma. Profesorul ajunge la ora cu mare intarziere si odata intrat in clasa nu stie cum s-o dea la pace cu elevii sa nu predea sau sa plece cat mai curand. In toata aceasta mocirla ne miram de ce profesorii au ajuns sa nu mai fie respectati si ascultati de elevi. Ei nu mai sunt autoritatile de altadata, modelele, exemplele de viata. Ei sunt niste persoane marunte, care viermuiesc ca si altii in acest balegar, incercand sa gaseasca o pozitie mai buna, mai linistita, mai ferita de intemperii. Acesti minusculi "truditori" ai sistemului, nu pretind nimic si nu primesc nimic. Ei sunt masa de manevra din cancelarie, din consiliile pofesorale, din clasa, din curtea scolii. Elevul nu-l respecta, directorul nu-l respecta, societatea nu-l respecta, statul nu-l plateste.
Grupul viermuitorilor este masiv si compact. El tinde sa se extinda, in dauna unei categorii din ce in ce mai lovite, subrezite, atomizate: MISIONARII. Misionarii sunt in medie sub unul pe scoala! Ei sunt cei care fac din educatie o profesiune de credinta, un apostolat. Ei aduc bani de acasa, lucreaza suplimentar cu elevii, GRATIS, umbla modest imbracat, vorbesc simplu, fac orele cu sarg, cu pasiune. Ei sunt cei care nu dorm noptile pentru ca ii framanta mizeria societatii, pentru ca nu stiu motivul tristetii unui elev sau pentru ca n-au gasit rezolvarea unei probleme. Raspund tot timpul cand sunt chemati, sunt demni si onesti. Munca lor le aduce rezultate, insa rar si cu mari sacrificii, insa aceste rezultate sunt tinute in mod intentionat secrete de cei prezentati anterior (neinteresati de nimic), insa mai ales de categoria cea mai parsiva, subtire, influenta si fericita: PROFITORII.
Acestiase afla in varful piramidei scolii. Ar trebui sa fie jos, striviti de toti, de colegi, de conducere, de parinti si mai ales de elevi, insa in realitate, ei sunt favorizatii. Profitorii jupoaie pe oricine, oricand si oricum. Fara limite, scrupule, procese de constiinta. Ei mediteaza la japca, pretind si primesc "atentii", fac bani din referate, proiecte, corigente, examene. Ei cunosc pe toata lumea si trateaza cu toata lumea. Elevul "pregatit" de ei, acasa sau la scoala nu invata nimic, pentru ca altfel, ar exista riscul ca la un moment dat sa renunte la servicile lui! Elevul este tinut flamand si i se ofera cu picatura ca sa-si formeze reflexul conditionat. Profitorul se imbraca bine, are masina scumpa, ca deeh, doar ii da mana, este agresiv cu elevul si curtenitor cu sefii, dupa principiul "Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa-i tot!"

..va urma!

DRAGOBETE

2011-02-18T11:45:00.000-08:00

Am hotarat anul acesta sa le ajut pe fetele de la filo (10F) sa organizeze spectacolul de Dragobete. De obicei nu ma implic in astfel de manifestari pentru ca nu suport kitch-ul si dezmatul in care generatii intregi considera ca "se distreaza"! Am lucrat cot la cot pentru a pune pe hartie un spectacol deosebit care sa fie profund romanesc si sa nu semene nici cu Valentine's day, nici cu Balul Bobocilor, nici cu cine stie ce concurs de miss.
Va invit sa participati si va asigur ca va fi ceva pe cinste!
Nu vreau sa divulg acum intregul program, care va avea "sare si piper" din plin insa vreau sa va rog sa va implicati si voi, in realizarea unui top cu cele mai frumoase melodii de dragoste romanesti, care au fascinat generatiile de indragostiti in ultimii zeci de ani. In ordinea preferintelor voastre, piesele vor fi difuzate la spectacolul de vineri 25 febr. pe rand, in ordine descrescatoare, intre problele de concurs.
Clasamentul fiecaruia dintre voi (Topul vostru), il veti posta la rubrica de "comentarii" de sub acest articol.
Va doresc auditie placuta si "minte limpede"! Trebuie doar sa dati click pe piesa dorita pentru a o asculta! (sursa Trilulilu).
FLORIN CHILIAN - Zece
IRIS & FELICIA FILIP - De vei pleca
HOLOGRAF - Ochii tai
ILIE MICOLOV - Dragoste la prima vedere
MIRABELA DAUER - Te astept sa vii
PROCONSUL - Cerul
GHEORGHE GHEORGHIU - Unde dragoste nu e, nimic nu e
BERE GRATIS - Strazi albastre
HOLOGRAF - Sa nu-mi iei niciodata dragostea
LOREDANA GROZA - Buna seara, iubite!
PAULA SELING - Ploaie in luna lui Marte
VOLTAJ - N-ajunge...
SEMNAL M - Spune-mi cine esti
PROCONSUL - Mi-ai luat inima
HOLOGRAF - Ti-am dat un inel
VAMA VECHE - Epilog
MIHAELA MIHAI - De-ai fi tu salcie
TAXI - Cele doua cuvinte
VICTOR SOCACIU - Iubito, dragostea mea
ILEANA SIPOTEANU - Ce mult te-am iubit

Vocatia esecului

2011-02-02T14:20:00.000-08:00

Am avut de multe ori sentimentul ca am pornit pe un drum gresit, un drum infundat prin de asperitati si ocolisuri. Un drum care imi ofera pe parcurs anumite satisfactii, sperante ca in sfarsit de data asta voi reusi sa ajung la liman, dar ma trezesc din nou intr-o situatie fara iesire si trebuie sa ma opresc si s-o iau de la capat, cu noi temeri si noi asteptari...si asta mereu, mereu, mereu... Ca sa fiu mai explicit am sa dau un exemplu dintr-un film (fiindca tot mi se recomanda in ultimul timp filme). Se numeste "Life is wonderful" si e regizat de Frank Capra. Filmul, vechi de decenii bune, prezinta povestea unui tip care toata viata se pune in slujba celorlati amanandu-si sau reprimandu-si hobby-urile, sentimentele, aspiratiile. Fara a avea vreo clipa pretentia ca ma ridic la alura personajului, incerc doar sa-mi zugravesc un portret, al unui om care, orice ar intreprinde e automat sortit esecului.
Nu dau vina pe nimeni pentru aceste insuccese. Nu spun ca cineva imi provoaca in mod deliberat raul, ca mi s-au facut farmece, sau ca zodia mea e una nepotrivita. Nici macar ca platesc greselile parintilor, asa cum Ion al Glanetasului isi acuza obarsia pentru ca nu putea ajunge le inima Floricai. Nu, singurul vinovat sunt eu! Eu pentru ca aleg intotdeauna extrem de prost (meseria, locul de munca, anumiti prieteni, anumite proiecte, etc), pentru ca poate ca anumite actiuni sunt corecte, dar nu am rabdare sa duc drumul pana la capat, mi se pare prea greu, prea lung si atunci abandonez si rezultatul devine automat negativ sau (si sunt tot mai des convins de acest lucru) imi platesc prin aceste chinuri propriile pacate. Gresesc din ce in ce mai des si mai tare:fata de cei din jur, fata de mine chiar, dar mai ales fata de Dumnezeu. Aceste greseli se contabilizeaza si din cand in cand vine "scadenta". Aceasta "scadenta", pedeapsa pe care o primesc si care ma doare extrem de rau este moartea tuturor planurile mele.
Mi-am asumat tot timpul aceste pedepse, pentru ca stiu ca le merit si ca eu mi le-am provocat. Ma doare insa ca nu ma invat niciodata minte, ca nu fac ceea ce imi promit mereu, adica sa duc o viata morala si corecta si care, cu siguranta, mi-ar aduce si satisfactiile mult asteptate. Ma doare si mai tare ca prostiile mele (si automat, prabusirea proiectelor) ii afecteaza si pe ceilalti, pe cei care merg alaturi de mine, pe cei care investesc in mine. De exemplu, in cazul cu accidentul, eram singur, mi-am facut rau mie, acum daca initiez ceva in care sunt implicati elevii mei, la care tin cel mai mult, si eu o comit din nou, atunci acel "ceva" cade aducand si suferinta elevilor care nu au nicio vina in chestia asta. Practic vina mea inseamna esecul colectiv.
Anul trecut am inceput un proiect cu clasa pe care o conduc. Un proiect pe care l-am considerat ambitios si plin de satisfactii, daca aveam taria sa-l ducem pana la capat. Am luat o clasa de mijloc, cu posibilitati maretiale reduse, cu multi elevi timorati, egocentrici, sau lipsiti de viziune, fara vreun ideal inalt prestabilit. Am vrut sa creez un colectiv sudat, in care sa domine increderea, prietenia, empatia, altruismul. Mi-am propus sa-i invat sa fie demni, sa se lupte pentru drepturile lor, sa nu se lase calcati in picioare, sa aiba initiativa, respect de sine si fata de ceilalti. Am dorit sa induc o emulatie, o sete de cunoastere, o stare de competitie plina de fair-play. I-am sfatuit sa ignore "modele" din jur, sfaturile interesate ale unor "prieteni" si sa asculte cat mai des vocea constiintei. M-am bucurat la sfarsitul acestui semestru, impreuna cu elevii mei ca am 10 medii peste 9, in conditiile in care la sfarsitul clasei a 9-a erau doar trei in aceasta categorie. Cu toate astea, bucuria succesului a fost umbrita de un nou esec: o eleva a renuntat la scoala si un altul pare a merge pe acelasi drum! De multe ori am fost tentat, in astfel de situatii, sa-i acuz pe ceilalti ca refuza sa priceapa mesajul meu, sa lupte alaturi de mine, sa ajute la ridicarea colectivului.
Azi sunt tot mai des tentat sa-mi asum integral aceste nereusite. Am aspirat prosteste, ca intotdeauna, la aerul rarefiat al culmilor inalte, refuzand sa accept ca locul meu e mult mai jos, in mlastina pe care singur mi-am sapat-o!

Optimism incurabil

2011-01-26T13:25:00.000-08:00

Mi-am propus pentru acest an sa fiu extrem de optimist. Am hotarat ca trebuie sa-mi fac o mie de planuri si ca voi avea grija sa le finalizez pe toate. In primul rand, vreau sa-mi schimb masina. Asta a intrat deja in al treilea cincinal, asa ca si-a facut stagiul. Vreau o masina straina, nu foarte scumpa, pe la vreo 8000 de euro. N-am niciun ban pus deoparte, dar ma descoperit secretul reusitei. Mai zilele trecute imi spunea un prieten ca sunt unii colegi de-ai nostri din Pitesti care nu au mai trecut pe la scoala de un an de zile si fac bani garla din meditatii. Am auzit ca sunt unii si pe aici care scot pe luna mii de euro "ca popa", asa ca reteta e sigura. Ma duc la scoala, scot vreo 20 de elevi in fatza ( am uitat sa zic: trebuie neaparat sa fiu imbracat la costum, ca sa par mai dur!), ii intreb niste idiotzenii de pe la coada manualului si le dau cate un doi la fiecare, ca avertisment! Daca nu sunt cautat de parinti in 24 de ore "pentru lamuriri", ora urmatoare reiau operatiunea pana da roade! Pana la urma, victimele inteleg mesajul si vin cu ganduri "de pace". E ca la gripa: daca stranuti de doua ori, n-astepti sa-ti curga mucii, treci pe nurofen!
Chestia asta vreau s-o fac la fiecare clasa! Daca adun 30 de subiecti pe saptamana (desi tanjesc la mai multi), asta inseamna 900 de lei, fix salariul meu de acum. Pai stau bine: de cand imi doaream sa vina salariul saptamanal? In plus ala pe care mi-l da statul pe 12 ale lunii ar fi ca un bonus, o premiere, tocmai bun sa fac plinul si sa-mi iau cate un cauciuc, de iarna evident, la noua masina.
Daca totul merge conform planului, va trebui sa ma extind. Am pus ochii pe garsoniera de sub mine care e nelocuita si o transform in sala de curs. Fac si vestiare cu dusuri, sa nu plece elevul transpirat sau plin de creta! Pun si un automat de cafea si fac contract cu o firma de catering sa ne-aduca sandwich-uri, evident pentru extra-money. Am de gand sa lucrez cu mai multe serii pe zi, asa ca, pentru cei care asteapta la rand, am sa pun pe hol niste fotolii d-alea de masaj cu fise, cum am vazut eu la mall. Tare, nu? Am de gand sa brevetez ideea, nu cred ca a mai mers nimeni atat de departe!
Treaba e ca faza cu meditatiile merge doar pe timpul scolii, asa ca pe vara s-ar putea sa-mi scada bugetul. Nu va speriati, exista si aici remedii (ca pentru orice gripa, asa cum am spus mai sus). Las vreo doua duzini de corigenti (din aia care n-au priceput mesajul) si ii trec in toamna in schimbul unor sacosi bine ganisite cu produse de sezon: whiskey, cafea, un parfum "dă firmă", etc.
Contrar asteptarilor, toate aceste apucaturi nu-mi vor afecta imaginea, ba dimpotriva, o vor imbunatati! Chiar din "clientii" mei vor fi multi care vor exclama cu profunda convingere: "adevarat de tot profu' asta, ne-a facut ca la nufăru' !"

Post-scriptum la .... post-mortem

2011-01-01T15:26:00.000-08:00

Cam la un an si jumatate de la intamplarea cu accidentul, ma aflam in Franta. Nu eram intr-o pasa foarte buna, asa ca mi-au navalit in minte momentele din 2006. Intr-un moment de inspiratie, am scris o poezie, incercand sa-mi inchipui un potential sfarsit.
Nu am pretentii de talent literar, nici macar prozodic, asa ca nu consider aceste versuri valoroase din puncte de vedere poetic. Totusi tin la aceasta poezie, pe care o consider un fel de testament personal.

                                                        În arşiţa morţii

                                                                                           de Daniel Serafimescu

1. În mine mai arde o mică scânteie

Destinul şi-arată o ultimă faţă

De-acum mă aşteaptă Câmpii Alizee

Sau doar suferinţă în veşnica viaţă.

2. Sunt slab! Şi cu-n strop de credinţă

Încerc să-nfirip o palidă cruce.

Memoria-mi saltă la ce-am fost fiinţă,

Iar seva din mine se duce, se duce…

3. Cei dragi mă jelesc cu lacrimi ascunse

Şi-mi spun vorbe dulci să-mi aduc-alinarea

Dar ştiu că doar azi mă vor pune pe buze

Iar mâine, tiptil, va pătrunde uitarea.

4. Respir tot mai greu şi încerc o şoptire

Dar ei mă opresc şi-mi prelungesc somnul.

Vroiam doar iertare să cer, izbăvire.

Să fiu mai senin la-ntâlnirea cu Domnul.

5. Acum s-a sfârşit … Şi chinul dispare.

Duhoarea din mine îmi pare departe.

Pe mână m-atinge arzând, lumânare.

Un preot citeşte şoptit dintr-o carte.

6. Trecutul întreg îmi revine în minte

Pe-un drum de lumină pătrund cu tărie.

O rază a pacii de mână, mă prinde

Şi sufletu-mi zboară spre veşnicie.

                                                                                         6 aug. 2007

Amintiri "post-mortem"- part. II

2011-01-01T14:50:00.000-08:00

La spital mi-au aplicat 3 copci la cap foarte repede astfel ca am reusit sa ma intorc cu ambulanta acasa (se fapt la petrecere). Ideea e ca ei nu stiau nimic de mine, de unde am dedus ca am stat ceva timp inconstient in masina, iar la intoarcerea lor de la Primarie, eu inca nu fusesem scos, altfel af fi observat vanzoleala acolo.
Saracii, au lasat balta tot si au stat mai mult cu mine. Pe masura ce se apropia dimineata imi faceam tot mai multe griji, de fapt aceleasi, dar inflamate exponential: care va fi reactia alor mei, a proprietarului masinii, etc etc.
Pe la 9 dimineata am mers la politie, am semnat procesul verbal si m-am intors sa vad ce fac cu masina. Aceasta arata groaznic: partea stanga era lovita ff tare din izbitura cu pomul. Toata lumea se mira cum am scapat numai cu atat mai ales ca daunele erau doar pe partea cu volanul, deci pe locul unde statusem eu. Am reusit s-o duc la cineva in curte, unde urma sa stea o zi doua pana trecea perioada cu sarbatorile. Proprietarul si parintii ma sunau in disperare si intr-un final a trebuit sa le raspund. Culmea ca tipul de la care o luasem trebuia sa ajunga la Bucuresti urgent, asa ca spre a-i mai domoli furia (care a fost enorma, nu va spun), a trebuit sa-i angajez un taxi. Parintii au suportat destul de bine socul, bucurandu-se ca am scapat cu viata.
Prima lectie care am primit-o in toata aceasta perioada este ca nu trebuie niciodata sa pui la indoiala prietenia unor oameni. De multe ori noi spunem: "da, imi e prieten, dar daca as da de vreun necaz, nici nu m-ar mai cunoaste". Ei bine, eu am spus asa si Dumnezeu chiar mi-a dat acest necaz sa vad de fapt ca am foarte multi prieteni: tipul cu nunta m-a ajutat enorm, la demontat, la transport, mi-a fost sprijin moral. Ma duceam ff des pe la el si ma incuraja. Si au mai fost si altii... Cosmarul a durat luni bune. Nu aveam bani sa fac ca reparatiile sa mearga mai repede, asa ca a trebuit sa suport chiar amenintari cu moartea din partea individului pagubit.
Totusi exista o vorba: "Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti suporta". Astfel, pe langa prietenii numerosi si minunati pe care i-am redescoperit, am obtinut o bursa de studii pe problematica holocaustului la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, insemnand cateva saptamani de training-uri cu profesori romani si straini si o vizita de documentare la Memorialul holocaustului de la Auschwitz (Polonia). In mai cand ma aflam la Cluj, am primit vestea ca am fost admis si la Institutul de la Yad-Vashem (Ierusalim).
Pana atunci am reusit sa repar masina, s-o vopsesc s-o echipez. Arata mult mai bine decat mi-o daduse proprietarul. Scarbit de amenintarile lui am decis sa fac o treaba buna, chiar daca m-a costat mult mai mult decat facea de fapt. Stiam ca daca acum voi trisa, putea urma o lectie mult mai dura, poate chiar fatala.
Am acceptat chiar sa-i facem inspectia tehnica la un service autorizat ca sa se convinga clar ca totul e in regula. Am ignorat asa-zisele sfaturi ale unor persoane care ma invatau sa nu-i repar nimic, sa ma dea in judecata si alte d-astea....
Stiam ca lectia pe care am primit-o a reprezentat atat o pedeapsa pentru pacatele adunate pana atunci, dar si un semn, un semn ca e timpul sa schimb ceva in viata mea, sa fac mai mult si mai bine. Accidentul cu pricina m-a schimbat profund. Acum il pot considera o binecuvantare. Faptul ca puteam sa mor si m-am ales cu o simpla zgaraietura, m-a facut sa-mi dau seama cat de usor e sa inchei conturile. Eu n-am simtit nimic in acel moment. Ma gandesc la cei care mor: multi sunt senini, in momentul ala nu mai simt nimic, chiar daca au zacut luni in sir de cancer! Moartea vine ca o eliberare. Daca pana atunci avusesem destule temeri despre moarte, ca disparitie fizica, acum aceasta frica disparuse. In schimb aparuse o alta cu mult mai puternica: cum iesim din aceasta viata, cum ne incheiem aceste conturi, pe plus sau pe minus. Cum vom pasi dincolo? Senini, pentru ca avem "tema facuta" pentru ca am dus o existenta model, sau infricosati, pentru mizerile din trecutul nostru care ne bantuie?
Ma consider de multe ori fericit ca am putut vedea aceste lucruri, acesta alternativa. Ma doare insa ca uit destul de des ce-am invatat atunci si continui pacatuind, sa adun multe bile negre.

Amintiri "post-mortem"- part. I

2010-12-30T14:56:00.000-08:00

Inainte de toate, vreau sa-mi cer scuze pentru absenta indelungata, de pe blog, dar problemele si lipsa de inspiratie m-au tinut in expectativa. In al doilea rand, vreau sa urez tuturor elevilor, colegilor si prietenilor mei multa liniste, sanatate si fericire in noul an.
Articolul de azi se leaga tocmai de acest moment, inceputul unui nou an, si se refera la un fapt real, petrecut fix acum cinci ani cand era sa-mi pierd viata intr-un accident de masina. De aceea l-am si numit "amintiri post-mortem", pentru ca eu consider intamplarea cu pricina ca pe o a doua sansa, a doua viata pe care am primit-o!
Am ales sa evoc acele evenimente nu doar pentru ca acum este un moment aniversar/comemorativ si mai ales pentru faptul ca intamplarea teribila prin care am trecut trebuia sa insemne o lectie usturatoare, care sa ma faca mai bun, mai demn, mai implicat... Cat am invatat din aceasta lectie, ramane sa judecati voi cititorii mei, dar mai ales, va judeca Cel care mi-a dat aceasta lectie si sansa totodata. Eu vreau s-o spun cu durere: PREA PUTIN!
Povestea incepe undeva in dupa-amiaza zilei de 31 decembrie, cand ca tot romanul simandicos, ma pregateam de Revelion. De obicei aceasta noapte o serbez simplu, fara fast, fiind mai degraba un moment in care bifez un nou an din viata mea care se scurge (deci in niciun caz un motiv de bucurie). In acea noapte insa urma sa fie cu totul special: doi buni prieteni ai mei Elena si Ionut, urmau sa se casatoreasca civil. Nu era un gest formal cum il fac multe cupluri care isi iau acel certificat de casatorie valabil 24 de ore. Pentru ei chiar urma sa fie un act pentru eternitate. Pentru mine insa...
Pe atunci nu aveam masina proprie si deoarece planuiam ca in timpul petrecerii sa dau o fuga pana acasa sa-i salut pe ai mei, am zis ca n-ar fi rau sa imprumut o masina, de la un vecin, pe care il stiam destul de amabil (il servise de cateva ori si pe cumnatul meu). Zis si facut. Tipul s-a dovedit intr-adevar amabil, mi-a dat masina si totul mergea conform asteptarilor. Seara am mers la petrecere si la 12 noaptea, toata lumea s-a imbarcat sa mearga la primarie unde urma sa se oficieze casatoria. am profitat de moment si am trecut pe acasa sa-i salut pe ai mei, dupa care m-am indreptat si eu spre oras (actiunea se desfasura la Tiganesti).
De la casa "mirilor" am mers exact 1km, fara a apasa prea tare pe acceleratie. Am prins o portiune de mazga, masina a inceput sa patineze, m-am speriat, am tras de volat, masina s-a rasucit in loc si....
M-am trezit pe sosea, cu multa lume in jur. Nu mi-aduceam aminte nimic din ceea ce se intamplase. La cap in partea stanga sineam un prosop, iar pe costum eram plin se sange. Am privit in jur si am vazut casele luminate de instalatiile electrice de sezon. Asta m-a facut sa inteleg cam in ce perioada a anului eram. A venit politia, ambulanta... Am plecat spre Spitalul Judetean. Pe drum, lucrurile au inceput sa se limpezeasca in mintea mea. Mi-am dat seama ca in drum spre primarie facusem un accident. Nu stima cat de grav, nu vazusem foarte bine masina. Sentimentele erau amestecate: cum va afecta acest accident petrecerea de la care plecasem, cum vor primi vestea ai mei, dar mai ales, care va fi reactia proprietarului masinii...

Demenţa cotidiană

2010-11-19T14:09:00.000-08:00

In fiecare dimineata ma trezesc obosit si lipsit de cea mai mica perspectiva. Deschid televizorul, mereu pe acelasi post sparand ca a cazut guvernul sau ca Boc ne-a mai largit un pic Funeriu de la gat! Peisajul e neschimbat: politisti corupti (cred ca si militieni de acum 30 de ani ar fi scarbiti), copii lasati sa moara prin maternitati, batrani epuizati pe la cozi dupa un kil de faina, Varciu, care se tot re-insoara si re-divorteaza!
Vomit! Greata imi taie pofta de mancare si-mi aduce economii la buget (in sfarsit, o veste buna). Cred ca o sa dau drumul pe stiri si la pranz si inca o data seara, pentru ca pachetul de unt din frigider sa ma tina vesnic sau, in cel mai rau caz, sa impartasesc soarta magarului lui Nastratin Hogea.
Ma limitez la un dus cu apa călâie si sapun de casa ( mai am un pic de sampon, dar il pastrez pentru sarbatori).
Ma imbrac in pripa si o iau la fuga pe scari ca nu cumva sa inceapa elevii ora fara mine. In parcare, ma asteapta masina nepornita de o saptamana. Prefer s-o las acolo decat sa ma fac de cacao ca data trecuta cand un vecin amabil m-a miluit cu o litra de benzina, sa pot ajunge la peco.
Pe drum, imi imaginez scoala curata, proaspata, surazatoare, cu elevii cuminti, repetand inca o data lectia la materia preferata. Cam de la 300 de metri distanta, imi revin la realitate. Strazile freamata de chiulangii, tufisurile fumega de la tigarile poştite, injuraturile se tin lant. Din masinile de fiţe, incalecate pe trotuar si spatiile verzi, rasuna un potpuriu de manele.
Pe alee, cainii aliniati, dau voiosi din coada. Ei sunt cei mai fideli "elevi" ai scolii. Poti face apelul de-a fir-n par sunt toti de dimineata pana seara, 36 de saptamani, cat se preda.
Intru la ore. Cojile de seminte, peretii murdari si cocoloasele de hartie care n-au nimerit cosul reprezinta un decor absolut indispensabil. Elevii prezenti, contabilizeaza in scarba un nou tip insipid care vine sa-i dispere cu hectare de informatie pe care n-au de gand sa le utilizeze vreodata. Cativa intarziati, puţind a tutun si mestecand kebab, se scuza, trecandu-si maneca peste gura.
Ma gandesc foarte serios ca multi dintre ei au devenit bulimici si ca acest apetit gastric, il optureaza definitiv pe cel intelectual.
In pauze, la libraria de peste drum, cateva fete trag "la xerox" foi smulse din caiet, la scara de 50%.
La o clasa, niste baieti cu initiativa, imi propun sa organizam o excursie. Mainile imi coboara instantaneu in buzunare, dar nu se lovesc decat de cheile de la casa si ceva scame. Cer o amanare, macar un mileniu, pana vom trai cu adevarat bine!
Dupa ore, am un impuls sa trec pe la supermarchet sa-mi reimprospatez proviziile de unt si margarina. Ma cabrez... pachetul din frigider expira abia poimaine! Ce rost are sa arunc banii pe fereastra? Poate dau coltul intre timp si ramane neconsumat!
Decid sa ma plimb pe strada, dar cantecul strident al maţelor ma rusineaza si ma impinge spre casa. Imi fac un ceai si il garnisesc cu cei doi covrigi uscati ramasi de la Focul de Sumedru.
Dau drumul la Tv si caut un post mai acatarii. Pe canalele de stiri aflu ca Dinamo e in faliment, iar Unirea Urziceni va juca la anul cu FC Arges in B. Pe posturile muzicale niste afoni fac play-back pe hit-uri ultimul zbierat. Imi vine sa sparg televizorul, dar ma gandesc ca e ultimul bun pe care l-as putea vinde ca sa platesc lumina. La OTV aflu ca in sfarsit au gasit-o pe Elodia. De fapt, doar craniul...astept 5 ore dezvaluiri senzationale. Aflu la final ca va trebui sa suport si urmatoarele 164 de editii cat dureaza testul ADN ca sa se dea verdictul. Il inchid si imi promit ca n-o sa mai cumpar in veci baterii de telecomanda.
Ma culc cu speranta ca maine fluturasul de salariu va fi din specia "Coada randunicii" si nu o molie nenorocita ca acum.

Kassay românul

2010-11-07T11:48:00.000-08:00

Am scris odata, legat de moartea Madalinei Manole un articol despre priveghi, despre stilul patetic al românului faţă de un cadavru şi despre totala lipsă de consideraţie faţă de omul viu, activ. Am văzut această stare si azi la inmormantarea lui Adrian Paunescu. Zeci de mii de oameni au "salutat" sicriul si au insotit mortul la groapa. Ma intreb, ca si in cazul Madalinei, cati dintre acestia i-au citit cartile, au ascultat muzica ce insotea versurile sale, cati au dat din greseala pe un canal in care se difuza ceva cu/despre Adrian Paunescu si a ramas acolo pana la sfarsit. Probabil infinit mai putini decat cei care in aceste zile s-au afisat in cortegiu.
Cred ca multi au venit pentru spectacol (in definitiv, n-ai ocazia foarte des in viata sa ieI parte la un astfel de eveniment, fie el extrem de dureros), altii din simtire, altii din plictiseala (n-aveau ce face acasa) si indraznesc sa sper ca foarte multi din remuscare. Acestia sunt cei care o viata intreaga isi bat joc de tot, iau in deradere orice munca "pe bune" orice sentiment sincer, orice atitudine demna, iar atunci cand cei ironizati nu mai sunt, vin si rememoreaza "frumoasa prietenie" cu defunctul.
Ma uit la multi dintre elevii mei: vin la scoala dintr-o inertie, pur si simplu ii aduc pasii aici, le-a intrat in reflex, e ca fumatul. Stiu ca nu le face bine, dar nici nu se pot lasa. De fapt ei nici nu fumeaza ca lumea, doar pufaie. Strica si tigarile si plamanii! Ma trezesc de multe ori ca nu pot inchega un dialog. Imi dau seama ca multi ii prefera asa: muţi si lipsiti de initiativa. Ii intrebam pe unii cum comunica ei in familie, cu iubita, cu cei din jur. Se uita la mine, pierduti. De ce sa vorbeasca? Cu familia e de preferat sa vorbeasca puţin spre deloc si doar atunci cand au nevoie de bani. Cu cei din jur dialogul se reduce la onomatopee, tipete si urlete monosilabice. Imi zice unul ca pe fetele de azi nu mai trebuie sa le vrajesti, ca daca ai o masina bengoasa, vin singure, direct la tinta. In conditiile astea, vorbitul va deveni o activitate inutila, obositoare, de prost gust si, in orice caz, suversiva. De fapt stiti foarte bine cat de rau sunt vazuti cei care "vorbesc cam mult".
Revin la aspectul cu dezinteresul pentru scoala, cu "pufaitul" orelor si, in general, cu "pufaitul" vietii. Dupa ce perioada de scoala "moare", ei sunt cei mai fideli bocitori, ei formeaza cotegiul si tot ei umplu mesele la parastasuri. Ca sa fiu mai explicit, ma refer la cei care chiulesc 12 ani, injura orele si profesorii, nu vad rostul niciunei activitati, dar dupa ce calvarul se termina, se gudura zilnic pe langa zidurile scolii, tremura in frig si ploaie si nu-i mai urnesti nici cu politia.
Zilele trecute, stateam cu un prieten, dupa ore pe scari la Pati-bar, dezbatand "chestiunile arzatoare la ordinea zilei", cand vin doi guvizi cu un BMW, il parcheaza la 2 metri de noi, dau manelele "in blana" si coboara din masina, sa se faca vizibili. Urletele din beregata lui Guţă, Salam, Peste, ori alta vietate marina, m-au enervat la culme si le-am strigat alora sa opreasca pick-up-ul. Bombanind, s-au conformat. Dupa vreo 10 minute, in care n-a picat nimic in plasa, au vrut sa plece, dar au constatat cu stupoare ca le "murise" bateria (un alt deces nefericit). Fusesem razbunat.
De ce n-or fi stat ei la scoala, la vremea lor, la caldura si lumina, si in compania a suficiente fete, dacat sa vina acum, sa tremure de frig si sa se umple de penibil? Raspunsul ar fi ca si in cazul admiratiei postume pentru Paunescu: C-AŞA-I ROMÂNUL!

Filosoful de tren

2010-10-27T13:33:00.000-07:00

Am sa continui azi demersul meu de a identifica/evidentia tipurile de impostori cu scopul declarat mai demult, acela de a demasca falsele modele care tind, tot mai mult si mai des, sa devina mentori de nezdruncinat.
Cand eram student, faceam naveta cu trenul personal si, de cele mai multe ori, companionii mei erau muncitori, betivi, cersetori, cei mai multi blatisti care faceau drumul de la Bucuresti la Gaesti, sa zicem, pentru maxim 2 lei. De cele mai multe ori eu si colegii mei nu luam seama la fauna din jur decat preventiv, ca sa evitam "disparitia" bagajului, altfel pastram distanta, ba chiar ii respectam pentru ca, in definitiv, trenul era al lor, iar noi, platitorii de bun simt, eram de fapt intrusi. Controlorii (nasii, cum le spuneam noi) erau vizibil scarbiti la vederea biletelor intinse de noi cu "aroganta" si se inseninau subit cand vreun nene cu "jumatea" in mana ii aborda conspirativ si familiar: "shefu', ia d-aici! E bine?" Si ii strecurau maruntisul printre degetele butucanoase.
In tot acest peisaj sinistru apareau din cand in cand niste personaje ponosite, dar corect imbracate (costum, cravata, eventual basca) ce captau imediat atentia printr-un discurs patetic si sforaitor. Se adresau tot timpul cu "domnule" ceea ce pe amaratii aia bine machitii, ii incanta la culme. Povestile incepeau cu radiografia situatiei actuale (pentru vremurile acelea, evident) si dupa cateva fraze coborau in istorie, evocand marile evenimente la care ei luasera parte si pe care le descriau cu lux de amanunt. De obicei, aceste povesti erau simple fictiuni, doar baza de portine era reala, dar auditoriul fascinat zburda pe campiile imaginatiei sorbindu-l din priviri pe povestitor. Ca sa fiu mai explicit am sa apelez la un exemplu fictiv: Sa zicem ca eu m-apuc sa povestesc unora despre "holera din Haiti", ce-i drept un subiect real. Dau cateva date concrete, palpabile, folosesc o droaie de neologisme, ca sa-i ametesc pe idioti si, dupa ce i-am hipnotizat total, o iau de-a dreptul pe aratura. Faptul ca primele informatii au fost 100% reale, ii va face pe cei care constituie publicul meu sa nu conteste o iota din ce aberez eu acolo! Bun, dar sa revenim la mioarele noastre. Tipul cu pricina, filosoful de tren cum l-am numit eu (si nu numai) insira la idiotenii iar aia stateau cu gura cascata sorbindu-i fiecare onomatopee si, din cand in cand dand din cap aprobator: "asa e domnule, imi aduc aminte perfect, are dreptate dansul, am auzit cu urechile mele la radio". Vazand cat succes are, filosoful condimenta basmul cu noi scorneli pe care aia le inghiteau pe nemestecate. E foarte posibil ca unii dintre "distinsii ascultatori" sa fi avut pe parcursul expunerii oarece dubii, dar neavand argumente solide si gandindu-se ca majoritatea covarsitoare e captata in totalitate de orator, inghiteau galusca si mergeau mai departe.
Intr-o astfel de situatie, in care un nene d-asta "cita din memorie" povesti de adormit copiii despre Antonescu, un coleg de-al meu din Pitesti, nemai suportand tampeniile auzite, s-a ridicat si i-a strigat aluia ca ca distorsioneaza istoria, ca faptele expuse nu s-au petrecut in niciun caz asa. Filosoful a avut un moment de recul (nu se astepta ca cineva sa-l infrunte tocmai cand se apropia de deznotamant), dar impreganandu-l pe colegul meu cu flegma, i-a replicat: cum iti permiti bai tu sa ma contrazici pe mine? Ai trait tu pe vremurile alea? Colegul raspunde: Nu, dar sunt student la istorie! "Nenea" se avanta mai vartos: ce facultate, ba, aia e facultate ce faceti voi acum? Acolitii sar si ei in ajutorul "magistrului": nu ti-e ba rusine sa-i zici unui om batran ca minte? La care colegul meu are o replica geniala, dar demna de un mediu academic nu de o gasca de semidocti: domnilor, daca numai dansul poate vorbi despre Antonescu, pentru ca a trait pe vremurile alea, inseamna ca despre Stefan cel Mare nu putem vorbi niciunul pentru ca nimeni nu l-a prins in viata!
Ma uit adesea la elevii mei. Multi se comporta asemenea publicului domnului filosof. Ei trateaza profesorul dupa atitudine, tzoale, mirosul de parfum raspandit in eter sau masina postata in parcare. Daca detine aceste "calitati" vorbitorul poate perora orice, nimeni nu-l contrazice, ba mai mult, toti il urmeaza! Daca in schimb, profesorul e bine informat si intentionat, dar modest imbracat si slab cotat de "critica", nimeni nu da doi bani pe el, intocmai ca pe bunul meu coleg de facultate si de...suferinta.

Moartea Desdemonei

2010-10-23T04:05:00.000-07:00

Subiectul pe care il abordez acum, ma urmareste de multa vreme, sa zicem cam din momentul in care eu si alti cativa colegi nebuni am decis sa facem greva, incercand prin acest gest (si alaturi de colegi din alte scoli) preintampinarea aplicarii reducerii de salariu. Cunoasteti rezultatul, am si scris un articol despre asta. Acolo deplangeam lipsa de coeziune a breslei profesorilor, dezinteresul pentru propria cauza si viata. Ma intrebam cum ar putea niste oameni, care nu sunt in stare sa se revolte atunci cand cineva le ia un sfert din salariu, sa se lupte pentru drepturile altora, de exemplu ale elevilor.
Ma tot uitam zilele astea la cazul acelei invatatoare din Caracal. Se afla in greva foamei de doua luni! Dumnezeu a intarit-o sa reziste atat. Ma uitam la ea ce senina e: ca dupa un post prelungit, tinut cu mare credinta. Spunea ca e dispusa chiar la sacrificiul suprem! O astfel de persoana care accepta martirajul refuzand sa se lase calcata in picioare reprezinta exact profilul care ii lipseste poporului nostru. Un om care se lupta pana la ultima suflare si daca in loc de victorie primeste moartea, cel putin o face demn, cu fruntea sus, cu constiinta intacta.
Cati dintre noi am fi dispusi sa aratam solidaritate cu aceasta femeie minunata? Sa facem macar o zi de greva foamei? Sa protestam macar o data pentru fata de ceea ce e abject in viata noastra? Ma uit la televizor cum trimit unii mesaje de compasiune si solidaritate, dar la serviciul lor nu pierd nicio ocazie de a mai pupa in dos conducerea sau de a mai slavi regimul.
Ma adesam zilele trecute unor elevi de-ai mei inerti si resemnati ca ciobanul mioritic. Imi spuneau ca ei nu fac nimic pentru ca altcineva mai de sus nu da tonul. E ca si cum la revolutie, toata lumea ar fi asteptat ca Ceausescu sa dea semnalul revoltei! I-am intrebat cum se simt atunci cand isi trimit parintii la scoala sa le rezolve o problema si aia se intorc rusinati si cu coada intre picioare ca n-au facut nimic fiindca n-au fost in stare sa pledeze cauza pentru care s-au dus si s-au lasat coplesiti de "personalitatea" interlocutorului. Sau cum se simt atunci cand au teme de facut si parintii le spun mereu si mereu ca nu se pricep, ca "pe vremea mea nu se faceau d-astea", ascunzand poate, prin acest sablon chiulurile sau dezinteresul lor pentru scoala! I-am intrebat daca astfel de parinti vor sa fie pentru copiii lor? Cei mai multi au ridicat din umeri. Unul a raspuns, zambind: eeei, lasati ca ne revenim noi. Cam greu, dupa o viata de stat in tribuna, sa cobori in teren la 30 de ani si sa mai ai si pretentia de a deveni Pele!
Pentru a fi mai explicit, le-am povestit ceva din Shakespeare, mai exact "Othelo". M-am canalizat pe profilul Desdemonei si le-am spus ca a sfarsit sufocata cu perna, fara a scoate niciun sunet. Ideea este ca tot mai multi dintre noi riscam sa traim si sa murim asa, tacuti si anonimi. Inghitim orice mizerie, fara nici cea mai mica urma de revolta, suntem loviti, dar consideram nedemn sa tipam sau sa ne aparam si asta pentru ca ne lipseste educatia si demnitatea. Arabii aveau o vorba: un caine viu e mai presus decat un leu mort! (Am mai scris chestia asta) adica supravietuitorul de tip vierme, care traieste pe sub pamant, devorand cadavre, e superior eroului care se stinge prematur pentru "cauza altora" (doamna Anghel, de exemplu). Nenorocirea e ca tot mai multi dintre noi fac din aceasta zicala un crez de viata si prefera o existenta searbada, sfarsita in tacere si anonimat, in locul unui trai "viu", implicat si militant.

O tempora... part. II

2010-10-18T12:53:00.000-07:00

Anul urmator am revenit la elevii mei care ma primiseara cu atata ardoare, cu gandul de a nu-i mai parasi pana la absolvire. Eram constient ca pentru asta va trebui sa ma titularizez, sa nu mai stau la mana arbitrariului si a unor inspectori sensibili la consistenta sacosei si, cu prima ocazie am realizat si acest lucru. A mai trebuit insa sa defilez un an pe la Mioveni (singurul loc unde gasisem post vacant) dar ce mai conta? Aveam alt statut si nimeni nu ma mai putea ameninta ca "Daca nu ma port frumos, la anul nu mai pup suplinire".
Gandul imi revenea periodic la acei copii de clasa a sasea si la dragostea lor exprimata liber, fara teama de a-i jigni pe ceilalti profi. Imi doream sa mai am parte de astfel de situatii, dar pentru asta trebuia sa se realizeze doua conditii: 1) sa muncesc la fel de mult si acu aceeasi daruire pentru ca orele mele sa fie identificate de elevi ca ceva foarte diferit, dar si foarte atractiv; 2) elevii mei elevii mei sa aiba capacitatea de intelegere a mesajului meu, dar si curajul de a-si arata atasamentul (exact ca in cazul aratat anterior).
Niciodata nu m-am mai intalnit insa cu o astfel de experienta. Au mai fost stari apropiate, de exemplu in 2008, cand unii au vrut sa-mi scoata cursul de Istoria holocaustului si au provocat un scandal cu ecouri internationale. Atunci am vrut sa plec din scoala, insa mai multi elevi si parinti m-au sunat si mi-au cerut sa raman. Imi vin in minte vorbele unei mamici dintr-o familie de alta confesiune decat cea majoritara, care imi spunea ca eu sunt singurul lor punct de sprijin in acest oras ostil si strain. Nu am pretins o noua demonstratie publica (nu mi-am scos niciodata elevii la bataie pentru problemele mele), dar eram constient ca nici nu s-ar mai fi putut realiza. Si asta fiindca una dintre cele doua conditii sau poate ca amandoua nu mai erau valabile.
Nu vreau sa par total lipsit de modestie, dar inclin sa cred ca, mai degraba, a doua. In ultimii ani am tot mai des sentimentul ca elevilor mei le lipseste capacitatea de intelegere a mesajului sau, si mai rau, cea de a reactiona. In timpul fiecarei ore imi privesc atent elevii. Vad foarte clar cine e 100% conectat la ora si cine nu. Din cei atenti ma gandesc: cati oare pricep? Din cei care pricep, cati vor fi in stare sa puna in practica ceea ce au priceput? Raspunsul este: PUTZINI TOT MAI PUTZINI. E ca in PILDA SEMANATORULUI. O parte din samanta cade in drum si o mananca pasarile, alta cade in maracini si desi rasare, creste stramb sau planta se sufoca, nu da rod, iar a treia parte cade pe teren fertil si produce efecte. La mine parca tot mai multa e pe drum si-n maracini! E foarte posibil ca si eu sa-mi fi piedut indemanarea. Sa nu mai distribui informatia cu acelasi randament. Sau e posibil ca mintea si sufletul elevilor mei sa fie tot mai aride, mai intelenite, mai greu de patruns, de transformat. Asa cum si mie mi se pare absurd sa realizez o recolta bogata cu 9,15 lei, probabil si lor li se pare insuficienta pentru a se dezvolta o hrana spirituala in cuantum de 9,15 lei. Oricine ar fi vinovatul, importante sunt consecintele: roadele muncii mele sunt din ce in ce mai putine, iar ele la randul lor, nu mai sunt capabile sa produca alte roade! Putinii elevi care pricep ceva sunt inerti civic, considera inutila orice implicare, orice actiune, orice initiativa. To mai des aud expresii de genul: si ce rezolv daca ma bag, si ce folos daca invat, prostii au mai mult noroc, prefer sa stau in banca mea si sa-mi vad de ale mele, etc, etc, etc. Ma gandesc la cei de atunci si ma uit la cei de acum. Oare ce a distrus atat de repede un mecanism care functiona atat de bine? Oare ce ii facea pe acei elevi sa reactioneze spontan la o emotie, iar cei de azi nici impinsi de la spate nu s-ar ridica? Mi-e greu sa gasesc un raspuns si ma tem ca daca-l gasesc, angrenajul e ireparabil!

O tempora...

2010-10-15T15:34:00.000-07:00

Ultimele articole pe care le-am scris, despre mizeria pe care o resimt ca profesor, m-au facut sa ma gandesc mai atent la drumul pe care merg, la menirea pe care o am (sau cel putin asa cred).
In viata fiecarui om exista anumite momente de cotitura, in care trebuie sa iei niste decizii radicale, decizii care te vor marca pentru tot restul vietii in bine sau in rau: cand iti alegi liceul, facultatea pe care vreo sa o urmezi, cand te casatoresti sau cand iti schimbi locul de munca. De la o varsta incolo, practic singura alegere pe care trebuie sa o faci este cea privind locul de munca, deoarece primele doua s-au epuizat, iar la a treia nu mi-am permis niciodata sa ma gandesc serios!
Desi in ultima perioada m-am plans de conditiile materiale, de interesul sistemului (elevi, parinti, profesori, guvernanti) pentru educatie, de starea de epuizare energetica pe care o resimt tot mai des, totusi inca nu am renuntat, considerand ca am o datorie morala fata de elevii mei, ca as fi considerat un dezertor plecand.
Desi pana acum viata mi-a oferit mai multe semne si motive de a pleca, le-am ignorat continuu, sperand intr-o minune. In liceu, undeva rpin clasa a 11-a, profesorul de matematica ne-a intrebat: unde vreti sa mergeti dupa liceu? Am spus: la Bucuresti, la Facultatea de istorie! A fost socat. Eram la clasa de matematica-fizica. Eu eram mandru ca sunt singurul care alege o cariera din afara ariei curriculare de baza a clasei. Unchiul meu, profesor de istorie, a incercat la randul lui sa ma indrepte spre altceva, argumentand cu mizeria, in primul rand salariala, din aceasta bransa. Am ignorat orice sfat, inclusiv al mamei mele care imi sugera la aleg dreptul! Ma gandeam: ehehe, sa intru eu, sa termin si, in patru ani situatia se va imbunatati, cu siguranta! Cat sa mai dureze? Era prin '93. Au trecut 17 ani de atunci, cu sperantele presarate din loc in loc, ca un miraj. Cand esti gata sa-l atingi se volatilizeaza, materializandu-se 10 km mai incolo. Si iar o iei de la capat, tot mereu. Au fost si momente in care am crezut ca ating acest miraj sau poate chiar l-am atins? Undeva prin 1999-2000, dupa ce fusesem repartizat la Negresti, am trecut intr-o zi pe la Generala 1, unde predasem anul anterior unor copii de clasa a 5-a. Am intrat umil, pe poarta din spate, ca un elev cu tema nefacuta, stiind ca azi nu mai scapa, i se infunda! Cand am intrat in scoala, elevii tocmai ieseau in pauza, printre ei si cei pe care-i educasem eu, acum in clasa a 6-a. Cand m-au vazut, s-au napustit inapoi in salile din care iesisera, strigand in gura mare: Băăăăăăă, a venit domnul Serafimescuuuuuu! M-am trezit dintr-o data inconjurat de zeci de elevi, purtat pe brate, aproape sufocat. Mergeam spre cancelarie, dar intr-un dans haotic. Fostii mei colegi, profesorii, au auzit balamucul ce se iscase si au iesit pe hol. Cand am intrat in cancelarie, era rumoare! Privirile lor erau mai degraba reci, dezaprobatoare. Aflau dintr-o data, ca imparateasa din Alba ca Zapada ca nu ei sunt cei mai buni si mai frumosi din tara. O colega chiar a iesit din cancelarie (aia tipau in continuare la usa, imi scandau numele) si i-a bagat la clase cu de-a sila. apoi, s-a intors triumfalista, ranjind: "Gata, te-am scapat de ei, poti pleca!" A fost marele meu moment de glorie, vorbele ei sau privirile lor nu ma puteau atinge. Atitudinea copiilor mi-a dat energie sa mai continui cativa ani.
Va urma...

le salut roumain!

2010-10-11T14:21:00.000-07:00

Acest asa zis comediant francez (in fapt, un mare dobitoc) prezinta in fata unui public imbecilizat "salutul romanesc", in fapt o implorare a bunavointei pentru un biet cersetor. Culpa acestui "teleast" este ca jicneste fara discernamant intreg poporul roman, care ii considera pe francezi, cei mai buni prieteni. Ca unii dintre noi (profesori, medici, functionari publici) am ajuns ca niste cersetori, este adevarat, dar vom ajunge sa imploram mila, aici beneficiarilor muncii noastre si nu in Franta. Deja medicii le spun pacientilor: va rugam sa va aduceti mancare de acasa, seringi si medicamente, aici nu mai avem nimic!

S'il vous plait monsieur ... eleve!

2010-10-11T12:11:00.000-07:00

Dati click pe fluturas pentru o mai mare acuratete!

Inainte de toate, vreau sa va recomand articolul bunului meu prieten Dan Fugulin scris pe blogul sau http://www.recunoastere.blogspot.com/ Se numeste "Simple calcule" si se refera la obida pe care un profesor o resimte, la sfarsitul unei luni, cand, pe baza fluturasului, vede cat pret se pune pe munca lui!
Am scris de curand (se poate gasi un pic mai jos) un articol numit "Cel mai iubit dintre pamanteni". Faceam referire acolo la acea categorie de oameni pe care ii numeam "don quijotisti", acei nebuni frumosi care se sacrifica la scoala pentru acei copii, tot mai putini din nefericire, care mai vor sa invete, considerand invatatura singura lor sansa in viata. Nu banuiam atunci cat pret se pune pe munca unui astfel de om! Azi, ca si colegul meu, ridicandu-mi fluturasul, am vazut cu stupoare, ca pretul pe care statul il pune pentru o ora de munca de-a mea cu 30 de elevi este de 9, 15 lei. Astfel, pentru fiecare elev caruia ii predau, pe care incerc sa-l invat ceva sau pentru cei mai sceptici, pe care macar il pazesc, primesc 30 de bani pe ora. M-am simtit foarte umilit, imi venea sa plang, sa lovesc, sa sparg ceva. Eu niciodata n-am dat unui cersetor atat de putini bani!
Acum 15 ani am fost pe un santier arheologic la Poienesti-Vaslui, centrul culturii bastarnice Poienesti-Lucasevka. Un coleg de-al meu (ajuns azi mare arheolog), fiul unui arheolog celebru, spunea ca in momentul in care tatal sau l-a sfatuit sa mearga in cercetare, i-a raspuns ca acolo salariile sunt mizerabile si ca nu poate trai decent cu banii primiti! Raspunsul tatalui sau a fost stupefiant pentru noi toti: "Ce-ti trebuie tie trai decent?" Tatal sau incuraja martirajul pentru o cauza nobila. Mai tarziu am fost si eu de acord cu acest lucru. Cineva trebuie sa faca si aceasta munca de suflet, sa se sacrifice, sa dea tot ce are stiind ca va primi atat de putin, (macar in aceasta viata), dar niciodata nu m-am gandit ca voi ajunge sa ma simt atat de umilit, de murdarit, de mic, de NIMIC.
De curand am prezentat elevilor la cursul de Istoria holocaustului, acel show de prost gust din Franta, in care un dobitoc, incins peste mijloc cu o fusta inflorata, le arata spectatorilor SALUTUL ROMANESC. Aplecat in fata cu mana intinsa si figura trista rostea: S'IL VOUS PLAIT MONSIEUR". Le spuneam elevilor ce jicnitoare poate fi aceasta generalizare pentru noi toti, oameni cinstiti, care suntem catalogati drept cersetori datorita activitatii unui grup restrans de concetateni.
Comedianul ala avea insa dreptate! In curand, cei mai multi dintre noi profesorii, a caror sursa de venit este doar cei 9,15 lei pe care ii primim ora de ora (nu-i vait pe cei care fac play-back in clasa ca sa-i "haiduceasca" pe copii acasa) vom ajunge sa stam cu mana intinsa de foame la elevi pentru maruntisul pe care-l primesc la shaorma si pe care de multe ori ei il resping si vom rosti, umili: S'IL VOUS PLAIT MONSIEUR ... ELEVE!

PIESA DE REZISTENTA - Harry Belafonte - How long, have you been blind?

2010-10-07T13:39:00.000-07:00

Cel mai iubit dintre pamanteni

2010-09-30T00:59:00.000-07:00

Cunoasteti probabil celebra carte a lui Marin Preda, care, dupa unii, i-ar fi adus si sfarsitul! Povestea unui destin caruia soarta ii e tot timpul potrivnica, iar putinele momente de de liniste, nu reprezinta decat odihna pentru noi confruntari.
Articolul meu cauta sa identifice, care ar fi "cei mai iubiti dintre pamanteni" acum, dar nu in sens ironic/autoironic ci la modul concret: care sunt valorile cele mai pretuite de societate, modelele cele mai acceptate, mentorii cei mai cautati, etc.
Demersul meu mi se pare justificat mai ales de faptul ca, profesor fiind si deci, lucrand cu oameni, imi propun ora de ora sa patrund in mintea elevilor, in sufletul lor, sa stiu ce-i doare, ce-i framanta, ce-i bucura si care sfat sau gest ar fi cel mai potrivit pentru fiecare caz in parte.
Multa vreme am crezut ca adevaratul model este cel care-si pune sufletul pe tava, care este sincer, care denota o concordanta perfecta intre ceea ce spune si ceea ce face, care se erijeaza in luptator, nu atat pentru drepturile proprii, cat mai ales pentru cele colective, ale maselor largi. Incep sa ma indoiesc de acest "adevar". In primul rand si daca ar fi adevarat acest rationament, profesorii (oamenii, in general) care se comporta astfel sunt din ce in ce mai rari, mai putini, reprezinta molecule disparate, nu pot creea o masa critica. Elevul aude foarte rar aceste voci si infinit mai des pe cele contrare, asa ca tentatia de a-i asculta pe ceilalti e mult mai mare. In al doilea rand, cei pe care ii vedeam eu drept modele adevarate, par tot mai mult niste neadaptati, niste nebuni exaltati, un fel de Don Quijote, care alearga dupa cai-verzi pe pereti, in loc sa se ocupe de realitatea imediata. In al treilea rand, si poate cel mai important "don quijotisti" sunt niste oameni modesti finaciar, cu o viata sociala anosta, care nu fac obiectul tabloidelor. Ei traiesc din salariul propriu, amputat de guvern cu 25%, folosesc doar transportul in comun sau o masina romaneasca "de epoca" si, ce e si mai grav, se casatoresc din dragoste, nu din interes. Ma gandesc acum la Alexandru Andries, marele profesor de arhitectura si folk-ist care nu foloseste telefonul mobil!!! Modelul celalalt, mult mai gustat de public, este cel al omului de succes, al speculantului, cel care in orice situatie "se descurca", care scoate bani si din piatra seaca, care ar calca in picioare inclusiv propriul cadavru, daca aceasta contorsiune i-ar putea aduce un profit.
Acesti baieti destepti sunt tot mai multi pe piata si isi fac loc, cu coatele, inclusiv in invatamant. Sunt cei care considera elevul o vaca numai buna de muls, care inventeaza intrebari stupide, incuietoare, la care nimeni nu va raspunde vreodata, cu scopul de a-i convinge pe elevi (si pe parintii lor bineinteles), cat de putin stiu si cata nevoie au de o "pregatire suplimentara". Elevul trebuie sa invete drumul catre casa "mentorului" mai bine decat pe cel spre toaleta proprie. Odata capturat, elevul nu mai are scapare si e momit tot timpul cu diverse tentatii, profitabile pentru "desavarsirea sa spirituala", dar mai ales pentru bunastarea profesorului: culegeri, caiete de lucru, manuale suplimentare, etc. In prostia mea, credeam pana acum ceva timp ca acest model e unul jalnic, desgustator, urat de elevi, care insa nu pot riposta din teama. Pe zi ce trece sunt tot mai convins ca astfel de modele prind cel mai bine, ca elevul chiar daca la nivelul constient sufera, in subconstient e fascinat de aceste personaje, pe care le vad puternice, indraznete, pline de initiativa, lipsite de emotii, temeri si mai ales de grija zilei de maine. Imi spunea unul mai demult ca lui ii plac manelistii fiindca stiu sa faca bani, bani multi. Aceasta apetenta pentru bani, suplinea si lipsa vocii, a manierelor, a originalitatii. Au bani, deci sunt perfecti. Cel care stie sa fure ouale de sub closca, fara ca aceasta sa caraie, e hotul perfect, demn de respectul unanim.
In afara de cele doua categorii (fraierii care vor sa faca o lume mai buna si desteptii care vor sa faca una mai ... profitabila) mai exista si ... baietii cuminti. sunt cei care "stau in banca lor", "nu se baga", "nici usturoi nu au mancat, nici gura nu le miroase". Ei sunt spectatorii , by-stand-erii, care cred ca nefacand nimic, nici nu gresesc, deci nu pot fi judecati. Cand ceilalti le cer votul, mai degraba se pozitioneaza in tabara profitorilor, decat in cea a idealistilor, fie pentru ca de la primii poate mai pica ceva care sa le rasplateasca obedienta, fie doar pentru ca astia sunt mai numerosi, mai puternici, si ce interes ar avea sa se puna rau cu mai marii zilei?
Imi vine in minte o icoana pe care am vazut-o pe catapeteasma Sf Altar din biserica de la Tiganesti-Topoloveni. E acolo "pastorul cel milostiv", cel care duce in spate un miel care nu mai poate merge singur. Pastorii de azi isi jupoaie turma si oile ii iubesc pentru asta. Cei care inca mai cara cate-o mioara obosita in spate sunt niste nebuni de care si-aia de pe umeri râde!