"Mon acte c'est ma liberte" Sartre

Rapsodie de vara

2008-05-31T18:09:00.002+03:00

Deci stateam eu si ma gandeam zilele trecute ca as vrea sa vad multe, nesfarsite gazoane, curti si campuri cu buruieni, sa creasca scaietii si loboda in voia lor, sa fie ierburile vulgare inalte pan' la genunchi, cu papadiile debordand prin smocuri, cu troscotel intins cat vezi cu ochii si untul pamantului agatat de toate movilitele, sa fie trifoiul inflorit cat vrea muschiu' lui, volbura sa se catere si sa faca floare in toate cotloaneme gradinilor, boschetii si copacii sa nu mai fie ciuntiti de nicio foarfeca de brav gradinar alsacian, cracile sa fie lasate asa, inestetice de sa-ti scoata ochiu' care nu esti atent, frunzele sa creasca in toate partile si nu pieptanate ca niste fete batrane de nu le ia nimeni la dans, gura-leului salbatic sa fie cu adevarat salbatic si nu cu fiecare floare trasa prin patul lui Procust, albastrelele sa creasca unde vor ele si nu numai in varful musuroiului, pentru "efect de culoare elegant si natural", bradutii sa nu arate ca niste scaieti mai inalti gemoetric perfecti si nici platanii ca niste rude pricajite din provincie, tunse proaspat cu ocazia venirii in oras.

Si mai mult decat atat, vreau ca toate masinile de tuns iarba de pe o raza de 2000 de km in jurul casei noastre sa fie cuprinse de furia verii si sa paraseasca garajul sau cabanuta unde stau si sa se care naibii cat mai departe, unde sa moara de batranete sau de veun microb pacatos care sa le roada clontzii.

Si mai vreau ca vecinului de vis-a-vis sa ii creasca ierburile din gradina intr-un asa ritm incat in maxim 2 ore iedera sa il lege strasnic de burlanul al mai inalt de unde sa poata privi cu durere cum pe nenorocitul lui de gazon cresc fire de iarba cu inaltimi diferite si cum nenorocitii lui de boscheti, foste forme geometric si aritmetic perfecte isi fac de cap pipaind cu cracile toate damele care trec pe langa ei...

Citatul zilei

2008-05-22T16:28:00.002+03:00

"Il faut sans doute que les individus soient déjà chacun une architecture pour que l'ensemble qu'ils composent ne soit une absurde caricature."

Robert Musil in L'Homme sans qualités

....gandit la nivel de doi, trei, patru, zeci, sute, milioane si miliarde de indivizi.

Furtuna colonialista

2008-05-16T20:41:00.003+03:00

Acum cateva minute, la jurnalul de pe France 3, crainica spune (reproduc aproximativ):

dupa dezastrele din Birmania si China, urmeaza furtunile de la Toulouse!

Ca sa ne dam seama cam in ce masura se considera buricul pamantului, ia uitati cum compara ei tragediile a sute de mii de oameni cu ploicica lor cu gheata...

Serbet, sil vu ple

2008-05-16T16:42:00.002+03:00

De la Zaza am aflat ca la Muzeul Satului azi e targ cu serbet si ea a fost si si-a cumparat delicata crema multicolora si mie aproape ca imi vina sa plang de pofta :-).

Ultima data am mancat serbet (de lamaie, manastiresc) acu' mai bine de un an, de la madam R, o doamna doctor absolut delicioasa care avea diverse bunataturi prin frigider. Si cum eram la doua usi, bagam capul si intrebam fara rusine daca azi are ceva bun si ea zicea ca " a venit ursuletul la miere", hehe.

O lingurita de serbet de lipait indelung dupa ce o afunzi repetat intr-un pahar cu apa minerala, una dintre placerile vietii...

Pastila

2008-05-13T13:15:00.001+03:00

Stiati ca la IPJ Mehedinti exista un comisar care se cheama pe numele lui Pantelica Bobarsc ? Cred ca e un nene cu mult umor, mi-ar placea sa il cunosc.

Mondenitati

2008-05-07T12:44:00.002+03:00

Azi am aflat o chestie nemaipomenita: pe baiatul Lazariucei cu Ion Ion il cheama tot Ion! Si or sa faca botezul intr-o "locatie" (unde erai, domnu Vlad cand astia scriau asa bazaconii?) care e deocamdata necunoscuta dar din context s-ar intelege ca e la Monaco, unde fratele lui Ion Ion e rezident. Acum ne incurcam un pic in Ioni dar banuiesc ca e vorba de fratele lui Ion asta mititelu, nu crez sa aiba Ion ala mare, adica Ion cel mai mare un baiat asa de mic.
Deci daca Tiriac cu tenisul e senior si Tiriac-ziceti-repede-ce-meserie-are e junior atunci asta micu e junior junior, nu?
Spun psihi ca nu e bine sa dai unui copil un nume greu de dus: daca bunicul tau Niculae s-a spanzurat in curtea bisericii dupa ce a pacatuit cu centenara satului nu e cazul sa il numesti pe fi-tu tot Niculate. E un nume cu istorie tragica pentru familie si, dupa cum doamna Anne Schutzenberger remarca, poate insemna si un model inconstient de conduita.
Doamna Dolto spune si ea ca e bine sa situezi noul bebe in istoria familiei si sa ii dai sentimentul de continuitate, de inradacinare, dandu-i (si) un nume de strabunic cu o imagine luminoasa.

In alta ordine de idei, tot din revista mea preferata, CANCAN, am aflat ca o gagica pe nume Alexandra Enachescu, care nu stiu ce invarte, cred ca e modela dupa cate am inteles din context, a fost la inaugurarea clubului Bamboo din Mamaia si a povestit ce traumatizanta a fost experienta: desi statea la 5 minute de hotel, ea a facut o ora jumate cu masina si dupe aia abia daca a gasit loc de parcare. Ca ii fu greu sa parcheze, o inteleg. Si eu, cand m-am inscris aci la Colegiu, desi am fost in fata cladirii cu juma de ora inainte am intarziat 15 minute la sedinta de imi ardea fata de rusine fiindca nu am reusit sa gasesc un loc de parcare pentru tancuri. Dar io nu ma putem duce pi jos ca era foarte departe insa ea, Doamne-Doamne, de ce naiba si-a luat masina daca statea la 5 minute de carciuma????? Si se mai si vaita ca o papadie.
Apoi cica a luat o masa cu 1000 de euro pentru toata noaptea (!!) si pentru ca facea juma de ora pana la toaleta (si inca pe atat sa gaseasca un loc la oglinda, hihi), nu s-au mai miscat de acolo nici ea nici pretenele ei. Adica, din ce inteleg, doamna asta s-a pisat pe ea toata noaptea si a si stat in capul oaselor. Cred ca s-a simtit foarte naspa.

Am scris aceste randuri fiindca sunt aproape sigura ca printre rarii cetitori care mi-au mai ramas nu exista fani CANCAN sau mondenitati si ma simt datoare, daca tot am pierdut vremea cu treaba asta, sa ii pun la curent cu ultimele vesti din Romania-bling-bling, na!

A inflorit

2008-04-29T12:47:00.003+03:00

Ce o mai fi de capul Bitzii ?

Asa liniste era duminica la amiaza pe strada! Pe langa gardul rar si putrezit al dascalului, iesit la pensie de un secol, cresteau irisi albastri. Si erau asa de multi si de veseli ca si acum cand imi aduc aminte de ei ma induioseaza. Printre uluci se vedea o casa de chirpici, odata aratoasa, acum darapanata si crapata pe la toate incheieturile. Prispa de lemn sustinea timid o bucata de acoperis ondulata de atata ploaie. Ai fi spus ca e o casa de vaduva si ea era defapt o casa de burlac. Uite n-am intrebat niciodata de ce nu s-a insurat dascalul, o fi suferit vreo deceptie, nu i-o fi placut nicio fata sau pur si simplu era un mare singuratic. Cand mai venea pe la noi, extrem de rar, imi dadea sa rezolv enigme. Da el nu stia ca enigmele mele preferate erau ei, vizitatorii sporadici ai fortaretei cu praf.

Uite ca incet incet a inflorit si aici liliacul...

24 de carti IV

2008-04-22T16:20:00.003+03:00

De trei ori pe zi: dimineata, foarte devreme, la amiaza si seara, pe la 6. Se ridica un praf teribil si se cutremura casa cand trecea rata (la cutremure, oamenii se precipitau inti sa vada daca nu cumva trece un camion, asa de instabil e pamantul acolo). Cu rotile mari si tucurii facea sa sara pietrele de pe drumul neasfaltat. Auzeai rata de la o posta, gafaitul ei de masinoi vechi si obosit era inconfundabil. Dintr-o tabla subtire neglijent vopsita in galben, cu geamuri prafuite pe dinafara si murdare pe dinauntru si cu scaune scorojite de fundurile unor generatii intregi de calatori, rata care venea "din oras" se oprea la o aruncatura de bat de casa lu mamaie.

E una dintre cele mai puternice amintiri ale mele, sosirea ratei. Vara era o caldura si un praf in sat ca rata, in viteza ei, facea ca in cateva minute sa se umple tot ce tineai afara de un praf uscat si cu discret miros de balega. Inainte sa treaca rata, mamaie strangea rufele de pe sarma.
Se punea praful asta pe copaci, toate frunzele aveau aceeasi culoare terna, pe gard, pe bordurile albe ale podetului, pe bancuta de la poarta, pe masa de sub vie, pe obrajii nostrii, in gene si in par. Dupa fiecare plecare a ratei trebuia sa maturi, sa stergi, sa scuturi...
Mamaie, mica de statura, se suia discret pe o piatra din spatele gardului de i se vedeau numai ochii si nasul (ca sa-i pedepseasca indiscretia, ulucii de la poarta o zgariau sistematic pe nas), si se uita la oameni. Comenta ca pentru ea, studia cu privirea ei agera, inregistra imagini si cuvinte auzite din zbor si, daca cineva o prindea ca spioneaza saluta amabila persoana uimita sa se vada spionata.
Eu, mica, ma uitam printre gard. Odata cu deschiderea usilor, un univers izbucnea afara din masinoi: glasuri de toate felurile, strigate de ajutor ("tine geanta aia, nu vezi ca e grea", "stai bre ca ma dai jos"), bucuria regasirii ("aoleu ziceam ca nu mai ajung, mor di sieti", "ce faci mai aici, tu n-ai triaba acasa"), barbatii cu camasile transpirate si prafuite, manecile suflecate, femei tarand copii de mana sau sacose mari cu cumparaturi, babe cu papornite goale si Nea Nelu, soferul, inconjurat de burta lui celebra (si care i-a adus si moartea, de altfel).
Cu zgaltaituri, rata regurgita oamenii si spatiul care pentru aproape o ora fusese microclimatul lor comun ramanea pustiu si incins de caldura lor si a verii.
Nea Nelu venea tintit la noi la poarta si mamaie, de dupa gard, se grabea sa il invite "sa ia un paharel". Taia repede un pepene pantecos, o lubenita zemoasa si dulce, cu miezul scartaitor, rece, proaspat scoasa din pivnita si punea un paharel de vin care aburea paharul. Apoi ne asezam la taclale si mamaie incepea sa il traga de limba.
Nu aflam niciodata secrete de stat, fapte nemaipomenite sau intrigi nestiute dar lu mamaie ii era suficient. Parca il si vad pe Nea Nelu, cu mustata lui uriasa, cum sorbea cu pofta din felia de pepene si din paharul de vin, ma intreba ce fac parintii mei (de parca eu aveam habar) si cu cine seman (si spre disperarea lu mamaie ziceam ca seman mai mult cu mama:-)).

Ea, care nu parasea niciodata universul sigur al casei, ea, care a crescut in mijlocul padurii, cu pusca sub perna, cu spaima in san si cu un tata bland dar mai mult absent, ea care a facut din poarta casei garantul securitatii si al intimitatii, ea care nu se putea si nu se poate delimita de curtea ei, de gainile ei, de ceaunul ei, de copiii ei, primea stiri din afara prin Nea Nelu, crainic neconventional si un pic betiv care ii mai astampara astfel curiozitatea fara sa fie obligata sa sufere angoasa de separare ce nu a parasit-o niciodata.

Acum, cand inteleg multe din lucrurile care imi erau de ninteles si cand m-am impacat, simbolic, cu multe lucruri din viata, asa imi este o pofta de o mamaliga din aia vartoasa, facuta la ceaun, cu malai galben galben, un pic rugos la pipait si la gust si de un bors aromat cu frunze de visin. Ca sa nu mai zic de ostropelul de pui cu dafin si usturoi in care intingeam dumicatii de mamaliga. Si apoi somn in pernele de puf si asternuturile scrobite...Abia astept sa vina vara :-)

Where Do You Go To My Lovely

2008-04-15T19:55:00.003+03:00

Am capul plin cu clisee cand vine vorba de Paris.

Ca sa ma cuprinda un zambet tamp ma gandesc la zilele pe care le-am petrecut acum un an in apartamentul lui A din 7-ème. Vis-à-vis de Sainte Clothilde, nu eram obligati sa acoperim ferestrele seara, numai gargouille ne puteau spiona.
Un parculet cu castani infloriti in fata bisericii de unde venea un miros teribil de primavara.
Mirosul cafelei dimineata, drumul pana la boulangerie dupa croissante, iubitul meu in pijamaua lui indiana. Apoi suitul pe Boulevard Saint Michel, doamnele in pantofi, Jardins de Luxembourg pe o vreme calda, cu aleile albe si prafuite, poza cu picioarele goale, cina de la bistro din colt, cu vinul ala rosu foarte aromat, bulevardele largi cu cladiri elegante, doamna aia care statea pe pervazul ferestrei si in sufrageria ei se vedea mobila cu tapiterie cu cerbi si caini de vanatoare, portrete de femei in rochie de epoca si ceasuri cu pendula, boule-coco mancat cu pofta si un minunat apus de soare deasupra Domului Invalizilor.
Sau de anul asta din martie. Aceleasi Jardins de Luxembourg in alta lumina, o lunga plimbare pe chei, Pont Neuf cu balconasele lui elegante, multele si maruntele anticariate pline cu tot felul de minunatii, les bouquinistes care stateau in ploaia marunta si asteptau musterii, Montmartre insorit si populat, cu panorama ireala de pe scarile catedralei albe.
Aceeasi senzatie ca orasul e acolo dintotdeauna, acelasi sentiment al sacrului care vine cu siguranta din faptul ca Parisul si-a castigat locul in subconstientul colectiv (pentru cine crede in el). Asa imi explic placerea si furnicaturile pe care le-am resimtit de fiecare data cand am fost si faptul ca m-am bucurat de fiecare ora petrecuta acolo.

Limbajul secret al serilor de marti

2008-03-25T23:13:00.003+02:00

Marti seara e seminarul de psihoterapia psihozelor. Lume foarte putina si numai unul, maxim doi francezi. Proful, ayatolahul (ca putere si rang, nu neaparat ca varsta desi e trecut binisor de prima tinerete), ne da cate un test pe care sa il interpretam si pornind de la el batem campii si coclaurii cu cea mai mare gratie. Tot marti e cea mai incarcata zi la spital deci seara, pe langa handicapul meu natural de a nu intelege chestiuni filosoficesti se mai adauga si handicapul oboselii unei foarte lungi zile. Mai afli de o carte, mai ai o lista cu lecturi obligatorii daca te tine, mai beneficiezi din iluminarea Maestrului, care esti in stare.
Doi suntem constantele seminarului de marti seara: un brazilian care de vreo luna a inceput sa semene cu Isus si ma intreb daca e din convingere sau pur si simplu coaforul si visajistul i se pare a fi mult prea scump; si e.u. Din cand in cand mai vine baiatul marelui psihiatru B care azi se scobea cu spor in nara dreapta fara sa gaseasca nimic si asa i-a venit ideea sa incerce in nara stanga si care are un tic de iti face cu ochiul incat la inceput credeam ca e gay ca de cate ori se uita la Isus avea that look in the eyes...Tot din cand in cand mai vine o faptura diafana, fata marelui psihiatru Z, de o gingasie fara pereche si cu buzele mereu stranse de modestie. Mai venea o romancuta ca mine cu care aveam apoi placerea de a ma lamenta pe marginea piesei dar i se tot strica masina in ultimul timp.
En fin, altul era scopul textului. Azi am reluat problema lui signifiant/signifié dupe ce Maestrul a vazut ca ma uitam la el ca o margareta cand comentam un text al unui lingvist care n-a avut alta treaba decat sa compare discursurile psihoticului.
Bon, dupa ce mi-a facut un desen (jur pe rosu) am priceput eu ceva-ceva, ba chiar am venit si cu o idee proprie care i-a placut si astfel, din una in alta, am ajuns la dansul in cabinet (magarilor, nu va ganditi la prostii, sunt femeie serioasa). Asadar am ajuns toti trei la Maestru in cabinet ca sa ne dea o lista (cred defapt ca vrea sa zica sa citim ce e pe lista si nu lista in sine).
Si acolo am vazut prima data si intaia oara in viata mea un cabinet unde se face psihanaliza de-adevaratelea: si din aia intins si din aia asezat. Avea omul asta un fotoliu-divan din piele, cu adancitura ultimului pacient inca calda, cu o pernuta din plus rosu la cap. La capatul divanului era fotoliul Maestrului, care dupa ani de terapie a luat forma fundului stapanului si o masuta de scris cu un block-notes elegant si un stilou negru pe dansa. Mai era inca un fotoliu de data asta de stat asezat si nu intins, pentru analizele mai putin profunde. Doua fotolii Berger stateau aliniate in fata biroului mare si plin cu tot felul de hartii si carti si presse-papier ornamentate cu minisculpturi. O foarte mare biblioteca pe doi pereti imi amintea ca eu abia am prins treaba cu signifiant/signifié. Mirosea a carti si plus dar intr-un mod foarte discret, foarte distins. Am ramas cu ochii cascati si cu visurile prin departari pana ne-a dat politicos afara. Ii venise o pacienta.

"Le language, ça c'est pas grand chose pour les humains. Et pour le couple c'est encore pire!" asa grait-a zarzavatustra asta seara. Ironic, desigur...

Mica fabula fara sens

2008-03-06T21:17:00.002+02:00

In poienita in care prestez exista o vulpita care se ocupa de problemele sociale ale diverselor animalute. Stiti voi, genul de vulpita care trancaneste la nesfarsit despre problemele altora si da ochii peste cap ca sa se vada ca ea stia despre ce e vorba in propozitie si ca ea stia, spre deosebire de tine, ca lucrurile vor lua exact intorsatura pe care au luat-o. Daca ai treaba cu ea, o gasesti in vreo reuniune (deci o gasesti degeaba) sau cu codita bagata in vreun dosar (si te intrebi ce face acolo fiindca ceva util in mod sigur nu). Deunazi, in incercarea de a il face pe iepurasul isteric sa paraseasca in sfarsit poienita, fac apel la vulpita sa il ajute cu una-alta, o vizuina, o atentie, o maslina. Vulpita nu zice niciodata nu dar te anunta din prima ca nu o sa mearga si ca bati campii cu gratie daca iti imaginezi altceva. Booon. Trec peste descurajare fiindca oricum aud de fiecare data acelasi raspuns. Dar la un timp rezonabil o sun iar pe vulpita sa o intreb ce a dres. Pai cum, a facut o sinteza de vreo 4 ori si a pus punctele pe "i" de alte 10 ori. Adica a frecat-o tacticos inca o data si astfel iepurasul isteric a inceput iar sa ma pandeasca la intrarea in poienita ca sa imi arate cat e de nefericit si ca nu poate in niciun caz sa paraseasca poienita in halul asta. Dar e bine, in felul asta revars pe spinarea vulpitei tot contratransferul strans pentru iepuras. Care e simpatic in felul lui, de altfel...

Ganduri criminale

2008-02-26T19:06:00.002+02:00

As vrea sa stiu care e infirmierul care i-a dat domnului Y o djembé si ce crede despre asta acum, dupa 8 ore de la decizia fatala...

Laila

2008-02-21T22:55:00.003+02:00

Cand era mai tanara, mai slaba, mai frumoasa si fara tratament o luau unul si altul si ii dadeau in schimb cate un inel de plastic, un sirag de margele ieftine, bratari colorate si alte bijuuri de doi bani. Ea se bucura si le punea pe toate pe ea, ca pe niste trofee. Acum, cand e mai batrana, mai grasa si stigmatizata de anii de tratament a exclamat uimita si incantata ceva atat de poetic incat merita tinut minte: "et tout ça d'un seul homme? c'est beau l'amour....".
Si cand a vazut-o pe J, femeie frumoasa la vreo 55 de ani, s-a lipit de perete ca traznita si cu un ras sincer si puternic, rasul ei de se aude la doua etaje distanta: "voilà la vieillle Blanche-Neige!"

Si noi, nevrozatii, cand ii vedem spunem cu un aer de falsa empatie "vai ce nebuni sunt astia, aici nu e locul meu".

Pisicile de noapte din Paris

2008-02-02T23:08:00.000+02:00

Congresul Encéphale de la Paris ar fi trebui sa se numeasca Targul Encéphale.
Ca laboratoarele farmaceutice au pus mana pe manifestarile stiintifice, asta e clar pentru toata lumea. Dar, bai nene, chiar in halul asta???? Multe standuri ale diverselor firme: Lilly, BMC, Janssen etc. Fiecare facea o mica scamatorie in incercarea de a atrage clientii veniti din cele patru colturi ale Frantei (cica congres international dar totul a fost in franceza, cel mai nefrancez dintre oaspeti a fost un canadian). Pierre-Fabre facea cani cu chipul clientului. Am vrut sa ne facem si noi, in genul "amintire de la bai" dar era coada asa de mare ca am renuntat. Lilly facea sucuri naturale de fructe si jocuri interactive cu castiguri substantiale constand in agende, pixe si rame foto. Daca la agende te mai puteai duce la sucuri era o imbulzeala teribila. Janssen dadea carnetele si somon fumée si intr-o zi au dat sorbet de trandafir. Parca ei erau care dadeau branzeturi si vin, nu mai stiu dar in orice caz prin zona pe la ei putea de traznea a camembert. Oricum, fiecare laborator dadea ceva mancarica in fiecare pauza insa, sincer vorbind, noroc cu romancuta de lucra la BMC ca altfel am fi ramas cam nemancati. Coada mare peste tot si cand se mai aerisea incepeau conferintele. Multa hartie s-a sacrificat pentru reclama, si inca din aia de cea mai buna calitate. Nenea care facea joculetul la Lilly ai fi putut jura ca e de la teleshopping: gesticula si vorbea cu un elan despre chelcoshozul lui acolo ca mai ca iti venea sa scoti banul si sa platesti. Ca stiinta, daca imi rezervam trei zile sa stau de dimineata pana seara me medline as fi iesit mai castigata cu banii. Au fost 2-3 conferinte foarte interesante, e adevarat, si cateva marturii despre experienta practica a unor psihi insa nu merita sa dai o carca de bani doar pentru asta. Mai bine astepti publicarea articolului. "Carca de bani" daca esti intern si laboratoarele nu vor sa te duca ele la congres, cu hotelul si tot felul de serate speciale organizete...E adevarat ca nici eu nu am scos din buzunar, spitalul imi asigura un fond de formare in fiecare an. Insa asta a insemnat sa stam intr-o camaruta mica, fara soirée, fara room-service si alte binefaceri ale farmaceuticii. Pardon, ale civilizatiei am vrut sa zic. Dar cand ma gandesc ca in tarisoara mi s-ar fi asigurat numai niste suturi in popou daca as fi pus problema in felul asta sigur ca perspectiva se shimba. Insa vorba lui Vlad, tanjirea e modul nostru de a fi.

In alta ordine de idei, in ultima zi am cunoscut niste romanasi cu care am luat cina la restaurantul Doina din Paris, la doi pasi de Tour Eiffel, dupe cum chiar ei spun in cartea de vizita. Ca om care mai are de la sarbatori o punga de sarmale in congelator si un kil de fasole alba in pivnita, nu prea ma tenta sa mananc romaneste in seara aia dar, deh. Pofta mea de tiramisu nu a induplecat pe nimeni. Asadar ne dam noi randevu la restaurantul Doina, la doi pasi de Tour Eiffel, pe aceeasi strada pe care se afla Ambasada Romaniei.
Ajungem si vedem o chestie mica si imbulzita, cu perdelute la geam si cu mese una langa alta, una langa alta, vreo 15 in total. Fetele de masa cred ca au vazut tracand multi clienti, nu prea sclipeau ca in reclama la Dero. Pe pereti aveau lambriuri de lemn, farfurii romanesti luate din Piata Obor, stergare, icoane, mici rafturi pe care erau puse sticlute de palinca din alea din lemn sculptat, mici micute figurine imbracate in costume nationale, imagini sepia cu Bucurestiul de odinioara si ceva decoratiuni de la Craciun. Un amalgam acoperit din abundenta cu praf. Booooon....
Vine si vremea sa mancam, destul de rapid serviciul, n-am ce zice. Patronul a luat personal comanda ceea ce nu era dificil avand in vedere ca in total erau in acel restaurant trei lucratori: patronul, aciuat pe acolo de pe vremea comunismului si mult mult prea curios, nevasta de patron aka Livia si ospatarul Petrica. Patronul asta nu contenea sa puna tot felul de intrebari cu o rapiditate fenomenala in incercarea de a afla, inainte de a comanda antreul, de unde suntem, ce facem si incotro ne indreptam, Dumnezeu sa-l odihneasca pe Gauguin. Isi lauda mancarurile, facute probabil de nevasta Livia.
Si ca tot vorbim, nevasta Livia merita un pic de atentie: o tanti cu un par rosu-visina putreda si un botic la fel, camesuta cu danteluta, fustoaca de mamaie si maniere "elegante", adica te intreba daca terminasei dupe ce ti-a bagat deja degetele in farfurie. Si lauda, la randul ei, bucatele. Cred ca era cam oprimata saraca fiindca l-am surprins de cateva ori pe patron ca se mustruluia la ea destul de urat. Dar deh.....dracena mea e o fata inteligenta.
Acum, ce sa va zic. Rau nu a fost doar ca in niciun caz nu a fost foarte bun. Telemeaua era inlocuita de ceva care aducea vag cu telemeaua romaneasca, papanasii nu contineau branza de vaci ci doar apa cu faina, in ciorba de perisoare am auzit ca au pus usturoi si alte asemenea inadvertente. Vorba bunica-mii: daca eu as face asa mancare mi-ar fi rusine sa o dau la musafiri dapai sa mai si cer bani pe ea. Dar iarasi ajungem la vesnica chestiune-depinde cum a mancat fiecare la mama lui acasa.
Insa cea mai interesanta experienta a fost de departe accesul la toaleta. Ca sa ajungi la toaleta trebuie sa treci printr-un hol destul de ingust care face oficiu de bucatarie. Am vazut acolo toate maruntaiele restaurantului Doina: cani, canute, pahare, farfurii, rafturi mascate de perdelute, chiuveta de fonta emailata, blatul de lucru plin cu tocatoare si tot felul de resturi, carpite, stergare, cutii cu ingredinete (m-am uitat dupa bidonul cu varza dar nu l-am reperat), spatule si tigai din cele mai vechi timpuri. Toate una peste alta, Doamne-fereste de un cutremur ca nu o sa mai gaseasca Petrica niciodata borcanelul cu ardei iuti. Apoi trebuie sa cobori o scara in spirala atat de abrupta incat nu iti vezi varful picioarelor. Pastrand in acelasi timp o pozitie de cap plecat fiindca altfel risti sa iei tavanul in cap si varul scorojit aferent. La toaleta, hartia igienica trona pe cosul de gunoi si la chiuveta, plina ochi de calcar, nu era sapun ci doar un recipient stors pana la ultima picatura. Cel mai stors tub cu sapun lichid pe care l-am vazut vreodata. Nema prosop/servetele and stuff. Un sul de hartie igienica in schimb te scotea din impas. Inutil sa mentionez ca nu aveai agatatoare pe usa de la WC ca sa iti pui geanta, trebuia sa o tii in echilibru in timp ce faceai pipi.
Toata distractia asta m-a costat ca si sum as fi fost la un restaurant misto. Nu lux, e adevarat, dar oricum. Si cireasa de pe tort: am ascultat doua ore EtnoTV. Ca de vazut cam greu la televizorul Sport agatat deasupra "receptiei" de la intrare.

Dar ca sa inchei frumos, pot spune ca la Paris sunt multe doamne si toate in pantofi. De azi inainte nu o sa mai pun cizme in picioare, am zis!

Sara pe deal

2008-01-27T23:08:00.000+02:00

M-am intors cu un gust amar de la Paris. Nu numai fiindca ma asteptam la mai multa stiinta, o sa va povestesc anecdote de la congres alta data. Am intalnit niste romani, veniti si ei la congres. Si erau, cativa dintre ei, foarte tristi. Da' rau de tot. Un fel de mi-e ciuda ca voua va e mai usor dar nici nu sunt satisfacuta de ce am acum dar parca tot eu stiu mai bine dar hai ca daca dau ochiii peste cap poate am mai multa credibilitate. Si vin acasa, stau 4 ore sa se incalzeasca pe aici, si fac eroarea sa imi dau cu parerea intr-o chestiune care ma priveste si intr-un loc special creat pentru "confrati" si ma aleg cu niste suturi urate de tot. Si iar a venit amareala in gura cand ma gandesc ca asta de dadea suturile o sa fie un soi de sef sau ma rog, o sa se ajunga. Si imi vine asa, iara, desi e nediplomat si egoist, sa fac apologia venirii pe-aici pentru cativa oameni numai pentru ca mi-e dor de ce imi placea acasa dar in acelasi timp asa ma lipsesc de unele lucruri si asa as suferi sa le retraiesc incat ma simt disociata. Si asa de urat e ca sefii aia mari au gasit o modalitate murdara sa isi ascunda imbecilitatea, adica au gasit tapi ispasitori si asa mi-e o scarba profunda de boul de Nicolaescu, il si vad cum se bucura de fiecare stire preluata de cacatii de jurnalisti si e chiar periculos sa mai ramai in tara in timpurile astea. Daca o sa incep sa ma simt si bizar ar fi bine sa ma gandesc la Abilify ca la o alternativa posibila. Care Abilify face de o vreme o politica de marketing de iti vine abilifaiu pe buze fara sa te gandesti, ca mai sus...
Ce sa una, viata e un sir de alegeri. Si in seara asta imi pare inca o data bine ca sunt aici si ca am niste albume frumoase si romantioase si idealizate cu tarisoara.
Si ca nu sustin si eu, ca un confrate, pe unu' care nu incape pe usa din cauza orgoliului dar care ar intra cu usurinta intr-un alt orificiu, mult mai mic.....

Jambierele galbene nu-mi plac online

2008-01-22T16:46:00.000+02:00

Mie imi place de Tudor Chirila, de cate ori ascult ceva cantat de el sau auz vreo veste referitoare la el ma gandesc cat era de plin de personaj cu jambierele alea galbene. Cred sincer ca e un tip foarte talentat, un adevarat artist, cu toate bunele si relele pe care le implica aceasta stare.
Da' nu vreau sa aiba blog, parca devine dintr-odata prea "aproape". Am nimerit din intamplare peste blogul lui si asa m-a intristat treaba asta! N-am citit niciun post, am trecut cu vederea repede si am inchis pagina. Si nu o sa il citesc niciodata decat daca o sa scrie "romane".
Fiecare cu nevroza lui.....

Leapsa cu cartea

2008-01-21T19:38:00.000+02:00

Am luat si eu leapsa asta. La o aruncatura de brat se gaseste cea mai apropiata carte care se afla acolo din motive practice: am de facut un dosar si trebuie sa il blindez bine cu docomentatie ca altfel mi se sparg niste oale in cap...

Asadar, deschid la intamplare "Manuel de psychiatrie"- Henri Ey, P. Bernard, Ch. Brisset, Ed. Masson, Paris, 6-ème. Pag. 357, capitolul Névrose obsessionnelle, al cincilea paragraf:

"L'attachement collectionniste aux objets se marque par la tendence à l'accumullation: collections, marottes, qui peuvent etre utilisées dans les carières (accumullations de titres ou de grades, classements) ou aboutir à des petites "manies" pittoresques. Cette relation spéciale avec les choses donne aussi le gout pour l'ordre et la symétrie, les rangements, la perfection du détail (dans le dessin ou la rédaction; par exemple), la manipulation indéfinie des objets. Mais surtour elle confère à l'argent une valeur symbolique qui se retrouve toujours: l'argent permet à la fois l'accumulation, la réassurance, l'autorité. Il peut etre perdu. Il représente ce qu'il y a de beau et qu'on pourrait acquérir. Le trait d'avarice est donc fréquent, mais le jeu de la formation réactionnelle intervient pour mélanger souvent les traits d'avarice à ceux de la prodigalité: tel sujet qui mesure chichement à sa femme l'argent du ménage donnera généreusement à la quete de son curé ou bien se ruinera pour satisfaire sa passion de collectionneur.
L'angoisse devant la séparation peut se marquer dans l'avarice, la crainte de perdre un objet ou bien dans la peur des départs, la crainte des décisions, d'une nouvelle vie, d'un changement quelconque (conservatisme, sectarisme)."

Dau leapsa cui o vrea.

Strada Distinctiei

2008-01-17T13:51:00.000+02:00

Demult, foarte demult, in mahalaua Calicilor traia un anume Tanase Picior-de-lemn. Isi tara ciotul lasand scrisuri misterioase in colbul galben de pe podul unde isi ducea zilele. Traia, asa se spunea, din mila oamenilor. Ca mai toti cei din mahalaua asta uitata de stapanire. Numai ca Tanase avea ceva aparte, ceva care te imbia sa privesti multa vreme in urma lui. Sa fi fost o sclipire in ochi, sa fi fost vreo cuta de pe chipul lui ars de soare, nu se stia exact. Ceilalati calici nu prea il aveau la inima, nu pierdeau nicio ocazie sa il incurce in traiul lui molcom. Ba il acuzau ca fura, ba ca face facaturi si alte netrebnicii.
Popa din mahala, Costache Puricur, nici nu voia sa auda de el, dapai sa il mai si primeasca in biserica lui. Spunea la toata lumea ca face lucruri necurate cu fie-sa, Distinctia.
Aaa, fie-sa....Distinctia. O copila de paisprezece ani, alba ca un crin si cu parul galben numai inele. O furmusete de fata, toti calicii salivau in urma ei si priveau cu obida spre Tanase Picior-de-lemn cum se sprijinea de bratul delicat si subtirel al Distinctiei. In mintile lor, imaginea lui Tudose peste trupul firav al fetei ii facea sa il urasca de moarte. Dar nu de indignare, cum am gandi. De invidie, mai degraba. Caci nu exista barbat care sa o fi vazut si sa nu o doreasca langa el. Popa Costache de ce credeti ca il pizmuia pe bietul Tanase in halul ala? Numai ca toti stiau ca Distinctia are mintile pierdute, cum le avea ma-sa. Nu o vedeau ei adesea umbland teleleu pe maidan, vorbind singura si razand numai ea stie de ce? Nu o vedeau cum se suie noaptea pe coperisul bordeiului si se stramba la stele pana venea tat-su sa o ia in casa. Si odata ce se inchidea usa, se auzeau tipete si vaiete si bufnituri de iti era mai mare frica sa treci pe acolo. Toti cainii se puneau atunci pe un urlat si calicii se inchinau si scuipau in san blestemandu-l pe Tanase.
Intr-o seara, cum treceau ei peste Podul Calicilor, Tanase lasand in colb semnele-i misterioase si Distinctia amprenta duioasa a talpilor ei, ii vazu un tanar grec, proaspat intors de prin strainataturi si venit in mahala de dorul halaiduielilor. Ce o fi fost in sufletul lui greu de zis. Lumina vanata a apusului se stransese toata in parul Distinctiei, vanticelul caldut ii lipea de trup rochia subtire de vara, petecita si roasa. Grecul se opri ca sagetat si cand da sa spuna ceva din gat nu ii iesira dect niste uruieli de neinteles. Distinctia intoarse mirata ochii ei mari spre tanarul bine imbracat, prea bine imbracat, ajuns nu se stie cum prin mahalaua ei si printre cetele de chiori, muti, surzi, schiopi, alienati care se stransesera in jurul grecului ca in jurul unui izvor tamaduitor s-a auzit vocea clara si mica a fetei cerand de pomana. Grecul se sui repede in caleasca si pleca, lasand in urma lui un val de colb de nu se mai vedea chior cu chior. A doua zi, la usa lui Tanase Picior-de-lemn se opri o caleasca pe care multi calici isi amintisera ca o mai vazusera cu o seara inainte. Din ea cobori Grecul. Frumos, inalt si ferchezuit. I-o ceru pe Distinctia lui Tanase zicand ca vrea sa o faca doamna, sa o imbrace in matasuri si borangic si sa o impodobeasca cu paftale cu rubine si safire. Aduse schiopului bucate alese si vin sangeriu, de pe mosiile lui. Tanase se cam codi la inceput, greu ii era sa se desparta de fie-sa insa dupa vreo patru ulcele cu vin tare si dulce si o oala plina cu carnuri cu mirodenii nu mai stiu de el, pica intr-un somn adanc din care nu se mai trezi niciodata. Distinctia a fost mai usor de induplecat decat Tanase, ba chiar radea firav cu toata fiinta zicand grecului ca il astepta si ca ea stia ca el va veni sa o scoata din mahala. Grecul, beat de pasiune, nu lua in seama toate turuielile Distinctiei si o sui in caleasca unde o avu intaia oara. O duse intr-o casa unde o fereca si puse straja la poarta. Distinctia primi haine scumpe si papuci cu pietre pretioase. Primi mancaruri alese, dulceturi fine si bauturi de toate felurile. Grecul fu multumit caci desi delicata ca o fecioara, Distinctia se arata priceputa in arta amorului ca o femeie necinstita. N-a luat-o cu cununie, Grecul nu voia sa faca din ea altceva decat era. In lungile nopti de dragoste, cand stateau goi in cerdac si mancau smochine, el radea amuzat de fanteziile Disitinctiei, de vorbele ei care pareau, ce-i drept, fara noima cateodata si se bucura de pielea ei fina, lunecoasa, de sanii rotunzi si de buricul mic cu fundul pierdut in pantec. Nici schimbarile ei de fire nu il ingrijorau, zicea ca sunt mofturi femeiesti. Cand Distinctia se suia pe acoperis ca sa rada la stele Grecul o insotea si ii spunea si el povesti din cartile lui.
Au trecut astfel multe luni, poate chiar ani, e greu de spus fiindca e mult timp de atunci. Grecului incepu, incet incet, sa ii scada pasiunea si cand Distinctia ramase grea si starile ei de nervi devenira tot mai dese si mai aprige o dadu in strada si uita de ea pentru totdeauna. Distincita, ajunsa iar in colb si cu un plod in brate, se intoarse in mahalaua ei, la Calici. Numai ca nimeni nu o mai voia inapoi acolo si Atina surda ii spuse sa se duca mai degraba prin Dudesti, acolo e loc pentru femeile ca ea.
La umbra unei cruci mari de piatra, Distinctia isi scoase sanul alb sa-si hraneasca plodul care urla din rarunchi. Femeile de aici au luat-o si au dus-o intr-o casa dintre acelea de le merge numele. Si Distinctia facea, astfel, ce stia ea sa faca mai bine. De copil, o fetita blonda si durdulie, se ocupau mai mult celelalte femei. Se cruceau cand vedeau ce neindemanatica si seaca era Distinctia cu ea, ca si cum n-ar fi existat. Ziceau pe infundate (ca Distinctia aduncea multi bani Doamnei) "alege-s-ar praful de ea, si o catea e mama mai buna". Dar Distinctiei nu ii pasa, ea isi multumea musterii si devenise celebra pentru indemanarea ei. Toti talharii, toti raufacatorii, toti actorasii si studentii veneau sa o incerce si ii raspandeau numele ca pe al unei tamaduitoare. Se spunea chiar ca poate vindeca neputinta. O data veni un frantuz scapatat cine stie cum prin partile alea. La un timp Distinctiei ii aparura niste bube mari si Doamna o dadu afara, nu mai era de folosinta.
Despre ea nu se mai stie nimic. Se spune ca s-a retras tot in mahalaua ei, a Calicilor, unde erau pe vremuri ciumatii. Numai ca ea nu era ciumata si n-au primit-o in randurile lor. Si apoi, Voda a ras de pe fata pamantului aceasta mahala si a alungat calicii. Altii spun ca au vazut-o cum mergea ca nebuna pe drum si radea si spunea la toata lumea ca ea a fost femeia grecului de e Domn si copiii radeau de ea si se faceau ca o impodobesc cu matasuri cand ii puneau in cap colb galben si iedera. Muri la un colt de strada, cu gura strambata si nasul prabusit in adancurile craniului. O strada mica, fara nume, neimportanta si pe care Voda nu a cuprins-o in planul lui de urbanism.
Fie-sa, in schimb, botezata de femei Pena, ajunsese de copila poama buna. Dar cu fie-sa e alta poveste...

Completari la postul precedent

2008-01-13T17:33:00.000+02:00

Initial ce urmeaza scrisesem ca un comentariu dar e cam mult si obositor de citit la comentarii asa ca o sa il public ca post.
Si simt nevoia sa pun un discalimer pentru ca suntem intotdeauna sensibili cand vine vorba de progenitura, e firesc: NU, nu am pretentia sa dau directive sau sfaturi, nu judec pe nimeni, nu acuz pe nimeni.
Sunt aproape in totalitate de acord cu opiniile lui Dolto, altfel nu as mai fi impartasit ce citesc eu in momentul asta.
Nu am inca copii dar, ca femeie, ma pregatesc inconstient si constient inca de cand eram mica. Toate fetele cred ca ma inteleg :-).
Pe mine mama si tata nu m-au crescut dupa principiile lui Dolto, despre care nu stiu daca au auzit sau nu.
Abia de catva timp am reusit sa ma impac cu ei (simbolic, ca suparati nu am fost niciodata), cu gandul ca au facut greseli, ca au facut in plus sau in minus. Si asta pentru stiu ca ce au facut au crezut ca fac bine. Insa mai ales impacarea simbolica a avut loc fiindca nu pretind niciunul dintre ei ca au facut tot posibilul, ca ei nu au gresit, ca tot ce au facut au facut numai pentru mine. Nu pretind sa ii inteleg, defapt nu prea imi cer nimic si asta m-a facut sa ii "iert" fara sa ii idealizez nicio clipa.
Nu exista parinte perfect, nici eu nu o sa fiu cea mai buna mama pentru simplul motiv ca uneori teama mea va fi mai mare decat dorinta de a ii vedea autonomi. E egoist, stiu. Dar cel putin sper sa reusesc sa fiu echitabila de cele mai multe ori.
De dragul tuturor acestor argumente imi permit sa scriu cateva dintre opiniile doamnei Dolto. Si, desigur, de dragul copiilor nascuti sau nenascuti.

Nu ca stie ce e bine sau rau voia sa spuna doamna Dolto ci ca el se naste cu capacitatea de a trai la modul absolut si parintii trebuie sa il invete ce inseamna relativul. Pentru bebe, mama e buna cand e langa el si rea cand pleaca la cumparaturi. In sensul asta vede in alb si negru.
Ce inseamna sa il inveti pe un copil ce e bine si ce e rau? Cine are garantia ca stie ce e bine si ce e rau? Probabil ca parintii pot sa isi invete copiii doar ce e periculos pentru ei, ce poate sa ii raneasca, ce inseamna responsabilitatea. Este tentant, foarte tentant de a spune "asta e rau, asta e bine". Pentru un parinte va fi intotdeauna rea gelozia intre frati sau cand arunca cu obiecte insa un copil nu trebuie culpabilizat fiindca are reactii si emotii negative, ele sunt omenesti, le avem si noi adultii. Cu cat se va simti mai vinovat din cauza asta cu cat va gasi moduri mai agresive (auto sau hetero) de a defula.
Dolto incita parintii sa vorbeasca cu copiii lor inca de la varsta de cateva zile, este singura diferenta intre un pui de om si un pui de animal: limbajul. Si nu o comunicare moralizatoare: esti rau daca faci aia esti bun daca faci aialalta ci o comunicare cu scopuri explicative: in fiecare moment petrecut impreuna copilul trebuie sa primeasca raspunsurile pe care le cauta instinctiv. Si copilul nu cauta sa stie daca ce face e pacat sau nu, daca e moral sau nu. Cauta sa isi explice lumea din jur, sa isi inteleaga reactiile.
Dolto isi dadea seama cat de greu este de acceptat acest mod de a gandi si asta pentru simplul fapt ca parintii, aproape in totalitate, vor sa faca ce e mai bun pentru copilul lor si angoasa de a creste un copil "rau" sau needucat precum si sentimentul de culpabilitate cu care se asociaza, ii face sa fie foarte reticenti in a-si insusi aceste mici-mari "trucuri" psihanalitice. Lumea o lua la misto ca vorbea cu bebelusii insa baiatul ei, la trei ani, lua singur metroul sa se duca la gradinita. Imi imaginez cat de oripilate or fi fost mamele care auzeau asta si le inteleg, si eu as muri de frica sa stiu ca la trei ani e bebele singur in metrou insa uitam ceva: nu i-a dat drumul pe usa si l-a trimis dintr-odata la gradi singur. Toate asta au venit in urma unui travaliu de "autonomizare" care vine din multa dragoste si mai ales mult respect pentru ceea ce inseamna un barbat sau o femeie in devenire. A reusit sa treaca peste teama ei, absolut freasca si pe care si-o recunoaste, de mama si a privit mai incolo, la adultul care nu e legat prin tot felul de sfori afective si dependente daunatoare si in felul asta e capabil la randul lui sa creasca oameni responsabili, autonomi, tandri.
Spunea, a propos de angoasa parentala, ca face parte din deliciul de a fi mama sau tata. Cine nu e ingrijorat in limite fiziologice si fara sa impiedice autonomia si libertatea de expresie a copilului nu cred ca are constiinta deplina a statutului sau de parinte.
Un mic citat din una dintre lucrarile ei:
"Suportam greu sa ne vedem copiii cum sufera, sa ii vedem riscand si cel mai mic rau. Am vrea sa se poarte ca si cum ar avea deja experienta [...]. Am vrea ca copiii sa fie mereu satisfacuti de traiul pe care l-am oferit si de modul viata pe care il au acasa, in sanul familiei. De indata ce exprima o suferinta, printr-unul din modalitatile la care au acces, in functie de varsta, plansete, tipete, gesturi, si noi nu stim cum sa il ajutam, conchidem ca sunt "rai". Aceste comportamente pe care nu le intelegem si nu ni le putem explica, pretindem din partea lor sa le camufleze. Copilului nu ii este foame, ar trebui sa se poarte ca si cum i-ar fi. Nu ii este somn, ar trebui sa faca ca si cum i-ar fi. Trebuie sa isi evcueze vezica si intestinele, de dragul "educatiei" cu mult inainte de a avea un sistem nervos functional. Ii impunem "bune obiceiuri" care nu sunt defapt decat niste violente impotriva liberatii lui, obiceiuri fara niciun interes moral cu atat mai mult cu cat copilul si le insuseste doar ca sa nu sufere represaliile adultilor in cazul in care nu ar fi compliant. Unele lucruri "nu il privesc ca e prea mic" dar altele ar trebui sa il intereseze. Ii spunem ca minciuna e un lucru teribil dar noi il mintim si il obligam sa ne minta ca sa ne faca placere prin tacerile lui, politeturile impuse si toate astea cu mult inainte de a atinge singur varsta dezvoltarii simtului social. Ii spunem ca e teribil sa furi dar ii impunem sa isi insuseasca felul nostru de a vorbi, de a gandi, de a actiona, fara a ii lasa libertatea de a se dezvolta dupa propria personalitate, dupa propriile aptitudini.[...] Ar trebui sa ne impartaseasca toate grijile lui cand noi ii spunem ca ale noastre nu il privesc desi aproape intotdeauna ar intelege (n.tr. are un punct de vedere foarte interesant despre inteligenta spontana a copilului).[...] Copilul nu se naste nici bun nici rau ci cu nevoia de a trai pe toate planurile: instinctual, afectiv, psihic si cu aspiratia, din toata fiinta lui, catre absolut."
Este doar o fraza dintr-o opera intreaga, nu cuprinde nici pe deaprte tot, nici nu sintetizeaza complet. Plus ca am tradus eu deci luati in considerare si acest aspect. Nu trebuie nicidecum inteles, cum poate am fi tentati, ca trebuie sa il lasi pe copil sa faca ce vrea "ca sa nu ii strici personalitatea", asa cum de multe ori a fost acuzata Dolto.E o interpretare simplista si cu radacini adanci in tocmai acea angoasa parentala despre care vorbeam mai sus. Nici nu a pretins ca detine adevarul absolut, doar s-a servit de experienta ei de psihanalist si de dorinta ei de mama de a creste oameni independenti si cat mai functionali pe toate planurile. E o maniera de a privi educatia copiilor si desigur ca ea, si multi alti psihi si parinti, o considera corecta si echitabila. Altfel nu ar mai fi promovat-o, normal.

Trece lebada pe apa....

2008-01-12T12:49:00.000+02:00

Pentru copiii mici lumea se imparte in rau si bun, lucrurile in urate sau frumoase. Monsieur Bruno Bettelheim, in Psychanalyse des contes de fée, incearca sa ne convinga sa nu renuntam sa le spunem povesti, oricat de fanteziste par ele adultului rational care stie ca Pamantul e tinut de gravitatie pe orbita si nu de un mare dragon care inghite din cand in cand Luna. Fiindca invata, in felul asta, ca aparentele pot insela si sistemul lui simbolic de a gandi se dezvolta armonios. Chiar daca un pestisor e mic si amarat asta nu inseamna ca nu poate indeplini trei dorinte extraordinare. Chiar daca un cal e rapciugos si vai de capul lui poate fi, in mimente de rastriste, un prieten de nadejde si chiar un salvator. Sigur ca toate lucrurile astea se intampla in capsorul lui la nivel inconstient dar, hei, nu asta face toata frumusetea si misterul vietii?
Doamna Françoise Dolto, pe de alta parte, si-a petrecut toata viata incercand sa conviinga parintii sa le vorbeasca adevarat copiilor. Fara minciuni in chestiunile care il privesc, fara inventii in viata lui de om in devenire. Daca la o privire superficiala ai crede ca sunt in contradictie ei alcatuiesc defapt un soi de ideal parental: simbolicul pentru lucrurile greu de inteles de catre un copil mic, cum ar fi gravitatia sau complexul oedipian si adevarul despre lucrurile de zi cu zi. Ce m-a frapat, recunosc, este felul in care doamna Dolto ne propunem sa acceptam si chiar sa incurajam exprimarea sentimentelor negative pe care le au copiii. Imi imaginez cat ar fi de greu de acceptat pentru multe, foarte multe dintre familiile traditionale, ca plodul sa spuna "mama, tata, nu pot sa il sufar pe frate-miu pentru ca e mic si voi aveti grija mai ales de el". In loc de "e frate-tu, trebuie sa il iubesti" doamna Dolto ne spune, cu curajul care o caracterizeaza, ca e mult mai bine pentru amandoi copiii sa ii spunem "ai dreptate, e mic si are nevoie de mai mult ajutor si poate din cauza asta te simti dat la o parte, ai tot dreptul sa te simti asa. O sa vezi insa ca atunci cand o sa fie mai mare o sa va puteti juca impreuna si ca o sa va aveti unul pe celalalt." In felul asta copilul nu se va simti vinovat de cate ori resimte ceva negativ si nu o sa defuleze, ca adult, in tot felul de comportamente generatoare de suferinta. Cata deschidere trebuie sa avem ca sa intelegem un lucru, in esenta, atat de simplu? La ce doza de angoasa crestina trebuie sa renuntam?
Copiii vad in alb si negru, in urat si frumos. Sta in puterea noastra sa stim si sa le vorbim adevarat si sa le spunem povesti. Sa spuna cineva ca nu e cea mai grea meserie din lume!

In alta ordine de idei, nu gasiti ca floarea asta de nustiuce e foarte delicata? Felul suav in care intra lumina prin ea si felul in care se departajeaza ea de restul lumii, ramasa undeva in profunzimea campului, neclara, banuita, neimportanta.

La Dolce Vita

2008-01-11T12:02:00.000+02:00

Va amintiti de visul meu cu oglinzile veentiene si ferestrele spre mare?
Ei bine, stau intr-un pat mare de tot si ma uit pe o fereastra intredeschisa la lacul Leman. Soarele clipoceste in mii de valuri micute si face ca ceata de pe celalalt mal sa sclipeasca. Departe se vad Alpii si in sus e albastru. Ce mai, e aproape kitch.

Ieri am vizitat un pic de tot Zurich. De fapt, ne-am oprti ca sa mancam ceva dar asta ne-a facut sa o lalaim vreo 2-3 ore prin oras. De cum am intrat in Zurich am simtit asa o toropeala placuta ca si cum ai reveni intr-un loc pe care il cunosti foarte bine si in care te simti in siguranta. N-am mai fost pe aici, e pentru mine o premiera absoluta si mergeam cu gura cascata ca copiii de la tara veniti prima oara intr-un oras mai mare. N-as putea spune exact ce m-a coplesit. Un amalgam de senzatii imi facea inima sa bata puternic si inghiteam cu privirea tot ce apucam. Cladirile mi s-au parut foarte elegante, rafinate, discrete in infloriturile lor, cu o culoare ca de miere din cauza luminii. Vitrinele, nenumaratele vitrine cu bijuterii, sclipeau ca niste cufere cu comori. Oamenii toti lasau in urma o dara de parfum fin, dulceag, ca de magazin scump. Nimic din ce am vazut nu mi-a displacut. Fetele lor erau destinse, paltoanele noi, pantofii netociti.

Prin cafenele, pline ochi, majoritatea erau oameni la peste 60 de ani. Cupluri singure sau cupluri de prieteni, cunostiinte, vecini sau ce or mai fi fost au iesit sa manance o tarta si sa bea un ceai la cafenea. Ele aveau parul frumos aranjat fara sa arate ca niste matroane batrane si ei aveau o proteza de calitate si ceasuri ce pareau noi. Un nene la vreo 70 de ani, hemiplegic, a venit singurel si si-a luat o salata cu orez, un ceai si o revista de calculatoare pe care o citea la o masa mica dintr-un colt. Din cand in cand mai ridica ochii catre oameni.

Pana si piatra din care era facut trotoarul mi-a placut. Incerc sa gasesc explicatia fara sa cad in tentatia de a face psihologie de salon dar mi-e greu. Poate ca trebuie sa mai treaca un pic de timp ca lucrurile sa se sedimenteze.
Soarele a ajuns pana la cotul meu acum, peste cateva minute o sa-mi bata exact in ochi. Daca nu ma tund o sa ajung ca biata Ingrid Betancourt.

PS: revin cu linkuri, scriu de pe laptopul lui Fluture si nu am reteta de facut "link ca sa se deschida intr-o fereastra noua" pe care mi-a dat-o Gigix.

Ce am facut de Revolutie

2007-12-23T14:15:00.000+02:00

Ca sa preiau leapsa lui Vlad am incercat sa imi amintesc cat mai exact ce faceam de Revolutie.

Nu eram in Bucuresti pentru ca era vacanta de iarna si eu in vacantele de iarna mergeam la bunica-mea. Nu imi amintesc decat cateva momente din zilele acelea, nu stiu de ce. Eram totusi destul de mare, 8 ani si ceva. Stiu ca era zapada, pe drumuri se batatorise si noi ne puteam da cu sania pe oriunde voiam. In parculetul Eroilor de langa casa bunica-mii era plin de oameni de zapada, oare mai face cineva oameni de zapada acum, mirosea a afumaturi si era un ger sticlos. Imi aduc clar aminte ca era intr-o dimineata cu soare foarte puternic, cu tot gerul. Am iesit pe strada si m-am intalnit cu prietena mea C care mi-a zis gatuita de emotie insa nu patriotica ci emotia copilului care dintr-odata traieste ceva grozav ca e Revolutie. Stiu ca nu prea am inteles exact adica cum adica e o Revolutie dar m-am bucurat fiindca pana atunci de Craciun se intamplasera tot felul de lucruri dar niciodata o Revolutie. Apoi a iesit vecina de vis-à-vis, neam cu noi, si mi-a zis ca a telefonat mama si ca cica sa stam in casa si sa nu mai umblu aiurea pe drumuri ca nu e momentul si eu m-am cam ofticat ca planuisem cu C sa dam o raita pe la toti tovarasii de joaca in scopul de a raspandi vestea. Apoi a iesit in fuga si unchiu-meu care l-a luat pe inca un prieten si au plecat in Cetate fara sa isi mai lege sireturile de la bocanci si i-am strigat ca o sa le tarasca pe jos fiindca mie mi-era sila sa leg sireturi murdare de noroi. Si Varluga, unul dintre betivii cartierului, a venit impleticindu-se si a zis la oameni sa lase geamurile deschise ca or sa cada bombe si o sa sparga geamurile. Si bunica-mea a zis ca nu se ia dupa toti betivii si m-a adunat de pe strada si ne-am dus la matusa asta care statea vis-à-vis unde mai era lume venita. Si am facut si eu ochii mari cand am vazut ca e program la TV si nu imi venea sa cred si m-am repezit sa ii zic si lui C sa se uite ca sigur o sa dea si desene animate, asa era de cate ori era program ziua. Apoi am stat pana a doua zi dimineata cu ochii la TV si printre rasete si plansete si toata lumea emitea teorii si mamele de pe acolo stateau cu inima mica gandindu-se daca se trage sau nu si in Cetate. Si in ziua aia au dat la TV "Ferma animalelor" dar eu eram sigura ca o sa dea desene animate.

Imi amintesc multe dinre cliseele pe care le-am auzit la TV, imi amintesc cum vorbeau despre Ceausescu si despre robinetele de aur de la vilele lui si despre cum pe un pardesiu de-al unuia dintre baieti era scris "uzat" desi il purtase doar o data si toata lumea se indigna si era o defulare generala si o inselatorie generala si toata lumea avea impresia ca o sa urmeze Raiul pe Pamant si ca toate relele din lume s-au terminat odata cu caderea Tiranului, cata naivitate si cata tristete si cat de categoric sunau toate judecatile lor. Si apoi au scos cantecul ala cu Doamne si nu am mai inteles nimic si pentru ca nu am mai inteles nimic am renuntat sa ma mai gandesc. Si aratau la televizor oameni morti si mie nu imi era frica de oameni morti fiindca vazusem foarte multi dar nu intelegeam care e treaba si Revolutia a capatat un aer misterios si eu eram prea necoapta ca sa inteleg ceva.
Cand m-am intors la scoala Tovarasa ne-a zis ca de acum incolo sa ii zicem Doamna si ne vorbea de Tiranul pe care cu o luna inainte ni-l prezenta ca pe Parintele nostru si noi am rupt prima pagina din cartile de Citire si s-a pus o icoana mare in fruntea clasei. Apoi a venit un nene care a facut Religie cu noi si care ma scula in picioare la fiecare ora ca sa le spuna colegilor mei ca Papa e Anticristul si ca catolicii sunt satanisti si eu sufeream si mi-era rusine. Si atunci imi faceam cruce ca ortodocsii ca sa nu se supere Parintele.

Nici acum nu ma pot uita la filmulete de la Revolutie, cand Fluture s-a uitat intr-o seara si l-am vazut cat era de trist si de revoltat fara sa zica un cuvant si l-a durut a doua zi spatele si mai tare mi-am dat inca o data seama ca e un idealist si un visator si ca nu as fi putut sa iubesc pe altcineva asa da tare.

Five o'clock

2007-12-20T19:11:00.000+02:00

Nu merit atata atentie din partea voastra dar uite ca desi scriu din an in Paste am 41 de comentarii, toate din partea unor prieteni care fac citibile si mult mai savuroase scrierile mele. Nu stiu daca Safta este o anume Safta pe care o stim noi de pe un anume forum insa ma bucur sa o intalnesc. Chiar daca nu raspundeam la comentarii le asteptam cu placerea si curiozitatea cu care astepti scrisori de la vechi prieteni. In Mahalaua lui Vlad se intampla lucrurile cele mai misterioase si mai inalte, la mine e mai prozaic dar ma bucur sa vad ca ne bucuram cam de acelasi public ales (bai, nu fac misto). Asta nu poate decat sa ma flateze.
In alta ordine de idei, avem net. Asa ca ar trebui sa fie mai usor de acum incolo cu comunicarea.

Vlad, nu stiam ca s-a retras de la Academie dar stiam ca il hartuieste Dinescu cu Securitatea. Cred si eu ca e suparat domnul Dinescu, trebuie sa isi gaseasca alt culcus ca doar a stat destul in casa altuia. Pentru mine B va fi mereu un mentor chiar daca din cauza departarii nu pot profita din plin de el.

Pe aici e un frig crancen, din masina pana in casa imi ingheata apa din celule. Dimeneata zici ca a nins asa e de plin de chiciura pe jos.

Acum am asa o mare suparare in suflet fiindca imi dau seama cat de puternice pot fi uneori prejudecatile. Si nu o sa scriu ceva lacrimogen despre negrii, e chiar neanderthalian sa mai fi rasist. Dar exista niste prejudecati de care se pare ca nu scapam no matter what: ideile pe care ni le-am facut despre ceilalti si la care nu vrem sa renuntam in ruptul capului. Si nu renuntam din motive foarte egoiste: ne e comod sa credem ce credem fie ca recunoastem fie ca nu.
O sa dau si eu exemplul unei prietene, ca vaz ca se poarta proiectia constienta.

E, despre tanti asta, prietena mea, unii oameni si-au facut o impresie de care tin cu dintii fara sa vada ca niciun element concret nu sustine cu putere impresia lor. Da-i in ma-sa ati zice. Nu e asa de simplu fiindca din pacate sunt oameni apropiati care ar trebui sa vada mai departe de varful nasului. Si defapt din cauza asta este atat de dureros, fiindca din momentul in care cineva crede in mod absolut si categoric ceva despre tine si nu iti mai da absolut nicio "sansa" atunci chiar nu mai are rost nicio forma de comunicare, impartasire si orice alta forma de tandrete. Unii raman cu parerea si altii cu durerea.
Sa va dau un exemplu concret: despre tanti asta unii oameni cred ca e extrem de angoasata, atat de angoasata incat nu mai traieste normal cand are un motiv, si cel mai mic, de a-si face griji. Si, in consecinta, cand tanti indrazneste sa se ingrijoreze acei oameni fac un scandal monstru din cauza ca in mintea lor proportiile angoasei sunt ata de mari incat nici ei nu le pot suporta. Exclus in conditiile astea un suport emotional, sprijin care de fiecare data este suficient sa diminueze ingrijorarea.

Doar ca scapa din vedere ceva: tanti nu se ingrijoreaza cand nu vine metroul sau cand nu sunt gata hartiile la timp. Tanti se ingrijoreaza in limita firescului atunci cand afla despre ea sau despre cei foarte dragi vesti cu adevarat grave, cum ar fi probabilitatea de a avea o boala foarte grava si incurabila (de altfel singurele tragedii in viata sunt boala grava si incurabila si moartea, restul se rezolva toate).

Lu' tanti nu ii e frica de injectii, de responsabilitati, de munca, de decizii mari, de lucrurile naturale din viata, de a da semnaturi pe chestii importante. Dovada o cunosc oamenii astia. Tanti se ingrijoreaza si se gandeste la chestiunea respectiva de cateva ori pe zi insa fara sa aiba noaptea insomnii, fara sa se smiorcaie toata ziua, fara sa stea cu nodul in gat. Dar tanti are nevoie de informatii care sa ii confere o imagine cat mai reala a situatiei. Si asta pe tanti o linisteste, o face sa evalueze corect realitatea. Evident ca e un fel de a diminua anxietatea dar TOTI avem dreptul la asta si atata vreme cat nu trece in patologic nimeni nu are vreun drept sa iti refuze mecanismul asta elementar si indispensabil de protectie. Si cand tanti spune ca e ok, ca ingrijorarea e in limite normale si ca priveste chiar cu optimism treaba asta nimeni nu o crede pentru ca nimeni stie mai bine ce e in sufletul ei.

Deci pe langa o ingrijorare fireasca pe care unii o percep in mod eronat ca pe o angoasa existentiala, tanti se alege si cu o harmalaie in jur care-i urla impotriva. Adica cu o durere mult mai mare in plus.

E comod sa credem despre cei dragi lucruri care ne convin. Fie ne scutesc pe noi de responsabilitate, fie ascund propriile noastre incapacitati si temeri fie ne feresc de tristetea realitatii. Pana la urma e si asta un mecanism de protectie. Si nu vorbesc cu condescendenta, vorbesc cu tristetea cuiva care a picat de multe ori in aceeasi plasa.

Doar ca poate sa doara si, la un moment dat, poate chiar sa devina insuportabil.

Michelinul miselesc

2007-11-15T18:51:00.000+02:00

“Anico, batute-ar sfantul

Cum iti bate fusta vantul”

(G. Toparceanu, “Povestiri de pe front” daca imi aduc bine aminte)

Mi-am amintit zilele trecute de o vacanta pe care am petrecut-o la mare la Mamaia, acum vreo o suta de ani. De fapt este vacanta pe care o tin cel mai bine minte dintre toate desi asta nu e mare lucru fiindca, copil fiind , am plecat in vacante cu parintii doar de vreo 3 ori. Deci nu am mare lucru de tinut minte.

Dar sa revenim. Adasar, vacanta asta o simt mereu proaspata. Imi amintesc niste detalii foarte precise desi cred ca nu aveam mai mult de 3-4 ani. Imi amintesc, de exemplu, ca intr-o seara am fost la un restaurant din Mamaia care avea terasa si o scena pe care se produceau « artisti ». Pe gardul care il inconjura erau pictate foarte kitch imagini idilice gen « O mie si una de nopti » : o turcoaica cu voal transparent peste buze care se uita sagalnic catre trecator, un imblanzitor de serpi, un covor zburator si nu mai stiu ce. Ca erau kitch acum, adult, imi dau seama. Atunci mi se pareau foarte frumoase. Stiu ca am stat la o masa aproape de scena, era multa lume, eu eram incantata, lumina o dadeau niste felinare de gradina (pe atunci nu era inca moda cu lumanarea romantica pe masa) si mancam piure de cartofi cu snitel pane. La un moment dat a intrat pe scena o tanti imbracata ca o turcoaica care a facut un dans din buric si un nene din public s-a dus de i-a bagat o suta de lei in chiloti. Jur pe rosu, asa s-a intamplat. Si stiu suma fiindca restul serii toata lumea din jur a comentat acest eveniment si mama a exclamat « ce magar ! i-a bagat o suta de lei in chiloti» . Apoi mi-am indreptat atentia catre masa de langa noi. Acolo erau doua cupluri. Imi amintesc ca unul dintre barbati avea mustata si un pic de chelie, asa, gen anii 80, avea un tricou in dungi alb si negru si era slabanog. Semana cu un tantar si fuma tacticos o tigara, probabil Kent din ala lung de se dadea spaga . Le povestea celorlalti despre cum a fost el odata la un restaurant si s-a intamplat un accident si s-a trezit cu tocanita in poala . Ceilalti radeau zgomotos si se amuzau si eu m-am gandit atunci ca e cea mai frumoasa seara din viata mea.

Plus ca snitelul era delicios, mama ce as manca acum un snitel adevarat , din pui adevarat, cu cartofi adevarati si nu OGM-uri si carnuri artificiale.

Au facut astia de la cantina spitalului un chestionar de satisfactie, ca cica sa stie si ei carevasazica daca consmatorul e multumit au ba. Ei bine,la cat sunt de inutil de politicosi francezii in anumite chestiuni, pe toti i-am auzit plangandu-se de una de alta despre mancare de la cantina dar cand fu vorba sa de o nota s-au gandit ca totusi sunt simpatice bucataresele, ca zambesc frumos, ca e curat si ca sunt conviinsi ca isi dau toata silinta. Deci ati inteles, tot ce pot sa le urez este sa le manance popoul bucatareselor (foarte simpatice de altfel) fiindca datorita lor o sa mananc la pranz aceeasi mancare insipida, incolora, inodora…

Am impresia ca astia de pe aici mananca orice fel de animal. Intr-o zi am avut la pranz carne de cangur. Que je mord aca nu, nici eu nu am crezut la inceput insa este 100% adevarat. Calul, mistretul, caprioara, prepelita sunt frecvente deci nici nu stiu macar de ce se mai mira ce fauna este sublima dar lipseste cu desavarsire. Cu aceste ingrediente in meniu ati spune ca ar trebui sa fie un ospat regesc. Ei bine, fac ce fac si reusesc sa le faca praf-pilaf si totul ia gustul eternului praz fiert sau fenouille (nush ce e ala, e un soi de ceapa mai lunguiata si mucilaginoasa).

Ba cica dau si specialitati. De o saptamana o tanti foarte simpatica incearca sa ma convinga sa mananc gura de bou. Deci nu limba, gura de bou. N-am mai cerut detalii dar ma tin tare, nu mananc gura nimanui.

Teoretic cu fructele nu prea ai cum sa o dai in bara. Si totusi ei reusesc sa gaseasca fructele cele mai mutante din supermarcheuri. Saptamana trecuta am avut trei zile leziuni pe limba de la un ananas foarte foarte acid si intr-o zi n-am reusit sa bag lingurita intr-un kiwi.

Cred ca daca ar fi vreo doua saptamani greva generala a magazinelor (lucru foarte posibil pe aci) si n-ar mai avea de unde sa cumpere mancare alsacienii s-ar uita cu jind si la Azorel.

Am zis ca inaugurez lista perlelor auzite prin garda. Castigatorul din spatamana asta este un nene care la 1 jumate noaptea, cand abia apucasem sa pui capul in perna pentru macar vreo ora, suna la psihiatrie si cere sa vorbeasca cu internul de garda URGENT. Ce era asa de urgent : sa ma intrebe daca eu cred ca canabisul ii face rau. Deci cum sa va spun domnule draga, nu stiu despre canabis dar eu v-as face foarte mult rau in momentul asta !

Inca nu avem inernet acasa asa ca am strans un pic de pe la vecin.

Fantezie de sambata seara

2007-10-08T20:58:00.000+03:00

Ca sa o zic pe aia dreapta, sufar de paranoia strainului. Si in plus in capul meu se amesteca tastaturile astfel incat randurile astea le scriu foarte greoi, mi-e rusine de mine dar asta e alta treaba.
Sambata noaptea pe la 12 se auzea de afara vacarm: claxoane, urlaturi, zbieraturi, frane bruste si placute de frana care scartaiau. Eu eram culcata deja, cu usile bine inchise si storurile trase. Ma uit eu de dupe perdea si vaz doua masini care faceau ture, pline ochi de tineri francezi cu probabil putin sange in alcool. Mai ai naibii se invarteau numai in rondul din fata casei si faceau o galagie ceva de speriat, complet atipic pentru un loc linistit cum are reputatia de a fi satul in care stam.
De aici nu mi-a luat mult pana sa fie "fandacsia gata". Am facut eu un calcul mic si mi-am dat seama ca sunt intr-o tara in care, din cand in cand, se mai ard masini, ca eu am lasat masina afara fiindca e mai simplu asa, ca avem numar romanesc, ca am lasat afisul ala cu coruptia la Consiliul Europei pe luneta masinii ca sa il citeasca si Fluture. In capul meu era clar. Niste tineri neonazisti vor sa omoare roamnasii care s-au aciuiat la ei in sat.
Acestea fiind datele, mi-am facut un mic plan de actiune. Am zis ca mai intai o sa astept in spatele perdelelor ca sa vad cand scot sticlele cu motorina. Daca cumva nu vor sa incendieze masina doar nu o sa chem Politia si sa ma fac de ras ca am intrat in panica pentru nimic. Apoi sun repede la Urgente si astept in camera incuiata cu cheia. Daca reusesc sa sparga usa am is ca sar pe geam ca nu e foarte sus. Pentru asta am zis ca arunc intai salteaua, care e foarte misto si deja ma durea sufletul sa o stric in felul asta dar chiar ar fi fost util sa cad pe ceva mai moale. Apoi m-am gandit ca ar fi aiurea sa ma arunc pe geam numai in camesuta si am zis c apoate ar fi mai bine sa ma imbrac. Problema e ca scosesem hainele afara ca sa montez dulapul ori eu afara din camera nu mai ieseam. Apoi m-am gandit eu dar cum mama lor sa le las casa, dupe ce ne-am chinuit atata sa o ocupam. M-am gandit repede ce obiecte contondente aveam prin camera su nu am gasit decat o unghiera, un prelungitor si un aparat de tantari cu lichid natural. Deci nici nu puteam macar sa ii intoxic. Bine, si trilogia lui Pier Paolo Pasolini dar nu puteam sa ii tin sa se uite la ea pana la moarte. In timp ce faceam eu planurile de atac mi-am dat seama ca zgomotele se indeparteaza si la un moment dat nu se mai auzea nimic.

A doua zi am aflat ca a castigat Franta nustiuce meci de rugby...Acum nu sariti, daca v-ar fi sculat si pe voi cineva, de garda fiind cu o noapte inainte, pentru tot felul de ciudatenii, printre care si o putza rosie care nu se dadea doborata, poate ca si voua v-ar fi luat "fandacsia" razna.