zuzu's blog

2011-12-20T13:13:00.000-08:00

SINCER: avem cel putin trei sute saizeci si cinci de motive de sinucidere pe an si totusi ne încàpàtâm sà continuàm sà tràim; de asta ador eu viata!

SI MAI SINCER: iubirea nu-i liantul vietii - iubirea este doar o imperfectine a vietii, un apendice, o ranà...Viata înseamnà cruzime, cinism, sàlbàticie, vânatoare, junglà: supravietuieste cine poate (nu mà credeti, priviti în jurul si mai ales în interiorul vostru)...(Din pricina asta l-am iertat pe Dumnezeu pentru tot, în afarà de faptul cà nu existà.) Priviti filmele, cititi càrtile care se publicà: durerea, tristetea, suferinta, violenta, disperarea, fac raiting, se vând bine...

Dacà dragoste nu e nimic nu e: nici suferintà, nici deceptie, nici disperare...aproape fericirea perfectà! (fericirea si dragostea nu fac niciodatà casà bunà împreunà)Poti iubi sincer o operà de artà, natura, viata, o simfonie, ràsàritul sau apusul soarelui, însà a iubi un om, vine tot timpul dintr-un atavic impuls egoist - celàlalt-oglinda oglinjoara!Uneori cred în Dumnezeu (a nu crede în Dumnezeu nu presupune neapàrat a-i nega existenta) însà niciodatà în sansa lui de a salva omul.Am fost mereu indecent fascinata de tiranii si dictatorii din antichitate (cei din timpurile moderne - cu exceptia lui Hitler, care a fost un dictator împlinit - sunt niste pigmei, niste ratati, lipsiti de grandoare, de geniul ràului) si chiar am fost ispitita sà stabilesc o ierarhie, un clasament al dictatorilor, însà m-a blocat Dumnezeu: n-am stiut pe ce loc sà-l plasez...Orice dictator tinde sà se confunde cu/sà devinà divinitate, sà se creadà în el...Dumnezeu este poate dovada supremà cà omul nu poate supravietui fàrà sà fie dominat, fàrà dictaturà...Mi se reprosazà adesea cà nu sunt serioasa - cei ce-mi spun asta nu înteleg cà nu poti fi serios în zilele noastre (în orice caz nu în sensul în care înteleg ei asta)...în cel mai disperat caz te poti preface cà esti serios (adicà si mai grav decât a fi!)...A fi serioasa este ultima mea grijà!Iar a simula cà sunt, ar însemna sà neg tot ce este adevàrat în mine.Asta e: sunt o sentimentala inraita Iubesc viata însà îmi este greu sà accept...

SA FIM SERIOSI: eu nu sunt o provocatoare - mai degrabà o timida dezabuzata - a spune lucruri evidente însà pe care nimeni nu cuteazà sà le spunà, nu-i nici pe departe provocare ci mai degrabà sinceritate împutità...Sà mai poti încà sà crezi cà o fecioarà poate sà procreeze (fecundatà de spiritul sfânt!) înseamnà sà negi tot restul, de la aparitia omului si pânà în prezent...Condamnàm canibalismul...am ràsfoit toate religiile: singuri crestinii îsi mànâncà dumnezeul (la împàrtàsanie gustà putin - s-ajungà la toti! - din sfânt trupul sàu si preacurat sângele sàu)...(în spatiul àsta frigid delirez cum vrea muschiu' meu, aici nu puteti posta!)

SA FIM SI MAI SERIOSI: nu te plânge cà esti nefericit, odatà ce ai constientizat asta, esti deja salvat.Fericiti cei sàraci cu duhul càci a lor va fi împàràtia cerurilor! Sincer: tre' sà fii sàrac cu duhul ca sà crezi într-o astfel de împàràtie!Nici împàràtia mea nu-i din lumea aceasta, dar n-am sà mà las crucificata pentru o simplà adresà gresità!Nici în Dumnezeu nu mà pot refugia, pentru asta ar trebui mai întâi sà-l expulzez din mine - si sunt prea milostiva sà-l scot în stadà pe frigul àsta! Spre deosebire de Dumnezeu, Mozart este singurul care nu m-a dezamàgit niciodatà. Mozart este suprema condensare a spiritului uman si totodatà marea iertare a umanitàtii. Aceastà lume nu poate pieri decât în clipa în care stelele ar începe sà murmure în cor Requiemul.

buna dimineata..soare, buna dimineata pasari si buna dimineata tie, lume

2011-03-04T21:59:00.000-08:00

ce poate fi mai induiosator dimineata decat surasul unui copil care alearga inaintea mamei somnoroase in drum spre gradi....sau un batranel ajuns de timp care zareste in lumina soarelui un banut lucitor langa roata unei masini...se apleaca cu greutate..il ia curios .. il studiaza in timp ce inainteaza cu darzenie spre destinatia finala( eventual piata sau magazinul din colt) , apoi nastrusnic de parca ar ascunde o taina, il strecoara in buzunarul drept al paltonului ponosit de vreme.....

privesc asta de la geamul garsonierei mele,....si apoi ma intorc la cana cu cafea aburinda pe care o tin strans in maini....si zambesc..a mai inceput o zi

minulescu rulzzzzz again :))

2011-01-07T17:04:00.001-08:00

Romanţă meschină

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Şi-a-nnebunit de'ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veşnicie
Desprins dintr-un meschin "et caetera!"...

incotro

2011-01-07T16:31:00.000-08:00

Unde ma indrept?? iaca-ta, e deja maine si nu mi se intrezareste nici un viitor..am avut catev aluni de deznadejde, deprimare, singuratate sau, in fine, spuneti-le cum vreti

Toata treaba cu " stiu-eu -cine ( ma simt ca in Harry Potter cand nu trebuia rostit numele lui cap de mort...funny) m-a trasnit atat de tare incat si acum imi adun sufletul din miile de colturi in care a fost aruncat.

Dar e mai bine. Mi-am propus sa trec peste asta, trebuie...be a strong girl :)) Am avut un revelion groaznic, de fapt nu chiar, doar starea mea interioara a fost ..jalnica. O data cu scurgerea secundelor ramase pana la trecerea in noul an pe mine ma napadisera amintirile, regretele si..inevitabil, simteam cum se strecoara cate o lacrima in coltisorul ochilor. Si parca vedeam cum intr-un ungher indepartat al mintii mele striga din rasputeri un omulet .." loserrrrr"......damn...ce l-as fi smotocit nitel.... dar..hey..he's right :))

Asa ca mi-am asternut rapid pe foile mintii " realizarile" din anul ce trecuse..apoi" esecurile"....Surprize- surprize, , ca sa o citez pe asa zisa zanuta a surprizelor, apusa Andreea Marin, se pare ca a doua lista era considerabil mai lunga decat prima, Deci anul asta e un " must" sa schimbam situatia.

M-am inarmat cu o doza considerabila de curaj, am schitat rapid un plan de atac si plec pregatita catre noi orizonturi

GO GIRL!!!!!!

am revenit

2010-07-21T07:05:00.000-07:00

hmmm.....in sfarsit..back again....dupa vreo 2 saptamani de lins rani si pareri de rau, am revenit. Ranile sunt tot acolo, ca si parerile de rau de altfel, dar..ce sa-i faci...asta-i viata. Ne mai da cate un bobarnac din cand in cand. Si totusi, in saptamanile astea atat de luuungi...am descoperit cateva persoane foarte dragi....si trebuie neaparat sa ii multumesc lui Nijk pentru plimbarea aia prin parc....asa ca..merci Nijk.... ciudat..cuvintele se cam ascund de mine zilele astea..nu stiu exact pe unde s-au bagat, prin ce ungher, dar le gasesc eu., nu imi fac griji probabil stau ascunse si ele de ploaie..si de toate vestile astea rele pe care le auzim in fiece dimineata , odata cu deschiderea televizorului sau a ziarului cumparat de la tanti cu ochelari , vesnic cu tigara in mana si prost dispusa. Am fost socata.... a murit Madalina Manole. De ce, cum, pentru ce? Astea sunt intrebarile prezente pe buzele tuturor... numai ea poate stii...Dar ma cuprinde frustrarea si furia cand vad cum , acum, dupa trecerea ei in nefiinta, isi permit toti, niste coate goale sa intre cu bocancii in viata ei....cu ce drept? Si ca sa o citez pe draga de Mirabela Dauer, " merita pusi la zid si impuscati".... deci hai sa lasam mortii in treaba lor si sa le admiram macar munca de o viata, fara a le critica momentele de slabiciune....sa o pastram in mintea si inima noastra ca...fata draga cu parul de foc....Dumnezeu sa o ierte!!!

2010-07-06T14:31:00.000-07:00

acum un an si ceva am gasit o anumita melodie in care ma regaseam...

2010-07-05T07:25:00.000-07:00

Viata ni se da perfecta, fara cusur. Dar, undeva, pe parcurs, se ciobeste ceva. Cand avem anii fragezi, aflam ca nu traim vesnic. Apoi musai, o nedreptate ne zgaltaie temeininc si ne arata ca lumea nu e inaltata pe temeliile corectitudinii. Si ne pierdem inocenta.
O data cu inocenta, lasam in paradisul copilariei si sperantele.Ne invatam sa fim tematori. Sa nu vorbim,desi am avea ceva de spus, pentru ca am mai patit-o o data.Am ridicat mana si am impartasit clasei cel mai onest gand al nostru, iar colegii au ras cu gura pana la urechi.Mai bine tacem. Dar ca sa nu parem totusi atat de timizi, deci slabi,in ochii celorlalti, ne invatam sa facem macar din cand in cand cate o remarca, de cele mai multe ori ironica. Sa-l luam peste picior pe cel care a avut totusi curajul sa vorbeasca. Sa se invete minte . Si sa taca si el.
Ne punem masti , una peste alta, Una ca sa ne ascunda timiditatea si frica de judecata celor din jur. O alta ca sa le fim pe plac celor din jur atunci cand trebuie.
Fiindca nu ne-ar placea sa fim exclusi din toate grupurile. Asa ca scanam cu grija vecinatatile umane si ne alipim cerculuiin care parca...parca am stii si noi sa ne prefacem sa suntem fericiti....ne invatam sa spunem bancuri, ca sa ne fie cautata compania, sau sa avem mereu pregatita o poveste amuzanta, neaparat despre noi insine ca sa nu ramanem singuri la masa. Fiindca oamenilor le place sa rada. Si, cel ma la indemana le e sa rada de altii.
Prima tradare din dragoste , prima suferinta in amor, ne obliga sa facem planuri care sa me fereasca de durere. Sa inselam noi primii. Sa mintim noi mai intai. Si sa pastram la indemana, ca un as trist in maneca, o fosta iubire, pe care sa o putem reactiva oricand, tot prin minciuna.
Si abia cand incepe sa ne doara stratul greu de masti, cand simtim ca nu mai putem respira sub atata prefacatorie, cand ne privim dimineata in oglinda si nu mai stim daca vedem in apele cu aburi femeia de succes care zambeste dulce ori de cate ori se simte privita, sau pe aceea care suspina si vorbeste in somn, ne hotaram sa ne intoarcem la lucruri simple. Sa ne spunem din nou adevarul. sa traim ca si cum n-am muri niciodata. Sa vorbim ca si cum nu ne-ar judeca nimeni. Sa credem in povestea de azi pentru totdeauna si sa ne aruncam in bratele dragostei fara sa ne pastram portite de iesire.
Am scos mastile si m-am aratat lumii si dragostei mele asa cum sunt eu, cu adevarat. Cu timiditatile mele, cu slabiciunile mele. Cu frumusetile pe care le port in mine si cu adevarurile pe care le cred nesmintit.Cu sperantele la care nu vreau sa renunt. Nu sunt pe plac tuturor. Dar sunt libera. Nu mai joc nici un rol.Si daca intoarcerea la inocenta ma va condamna la tristete, atunci aleg sa fiu vesnic trista...

habar n-am

2010-07-04T02:10:00.001-07:00

habar n-am pe ce lume trăiesc. uneori mi se pare că trăiesc într-o lume a picioarelor. tropotesc de mama focului să mă simt cu picioarele pe pământ. dar tot nu sunt sigură. e o lume în care aripile sunt în plus. zborul se interzice prin lege. căderile sunt la ordinea zilei. și totul din nepăsare.

cine sunt eu să-mi pese? cum de-mi permit?! habar n-am. ți-am spus că nu știu pe ce lume trăiesc. anyway, e o lume în care poeții mor. aripile sunt grele și interzise. orbirea e necesară. asfalt peste tot. nu călcați pe iarbă. care iarbă?! oricare. nu o mai călcați!

mâine picioarele mele vor sări peste clipe ca într-o cursă cu obstacole. voi alerga necontenit spre tăcere prin coridoare lungi cu mame și fii întinși pe targa ambulanței portocalii. voi asculta ritmul unor inimi care bat în neștire. voi aștepta până-mi va veni rândul. infirmierele vor dezinfecta cât de cât ziua va mirosi a clor.

așa că lumea va rămâne o noțiune incertă. habar n-am cum să mă comport cu ea. poeții se sting printre absențele noastre. noi nu zicem mare lucru. crucile noastre abia dacă pot străbate aerul plin de narcise. murmurăm apusul. zilele par niște cărămizi în care cresc fluturi. poeții răsună din zidurile acestei lumi despre care nu pot să zic. nimic.

despre sentimente

2010-06-30T08:26:00.000-07:00

Tristeţea şi melancolia, aceste două sentimente atât de profunde şi de substanţiale, atât de specifice şi de definitorii pentru om, ar trebui să ne însoţească şi să ne caracterizeze aproape în permanenţă. În esenţa noastră, suntem specia cea mai conştientă, cea mai suferindă şi mai maladivă dintre toate; din tot ce are suflare pe acest pământ, noi suntem singurii condamnaţi la o adevărată suferinţă, la groaznicele chinuri ale conştientizării propriei noastre condiţii şi tragedii. Din moment ce perspectiva morţii, a tragediei este atât de concretă, de tangibilă, aflându-se chiar în noi înşine, în intimitatea cea mai pură şi mai necunoscută a acestei fiinţe, este clar că tot ceea ce ne defineşte şi ne reprezintă ar trebui, în esenţă, să se afle mereu sub semnul pecetluit al nenorocirii, al deznădejdii, al destinului intransigent şi ineluctabil. Prin suferinţă şi nefericire, prin melancolia şi tristeţea abisală, nesfârşită pe care (avem ocazia să) le resimţim în noi, putem să ne considerăm, de fapt, nişte adevăraţi martiri ai acestei lumi. Suntem cu toţii nişte martiri, indiferent dacă ne dăm sau nu seama de acest lucru, indiferent dacă orbecăim în ignoranţă şi fugim de adevăr sau căutăm să pătrundem cât mai mult în adâncimi sau să escaladăm piscuri. Iar dacă nu mai căutăm cu disperare fericirea, paradisul pierdut, dacă iluziile nu ne vor mai fi prea mult de folos, dacă reuşim măcar pentru o secundă să fim noi înşine, să ne descoperim pe noi înşine şi dacă începem să ne împăcăm din ce în ce mai bine cu adevărul şi cu firescul, atunci probabil că vom fi aproape izbăviţi: nu vom mai fi nevoiţi să apelăm şi să recurgem la artificialităţi, ci ne vom proiecta propria nefericire şi melancolie într-o stare de spirit absolut firească şi obişnuită. Şi cu această ocazie o anumită stare de linişte, de acalmie şi chiar de fericire poate fi fără îndoială dobândită. Satisfacţia şi împlinirea date de faptul că ai reuşit să depăşeşti cu bine atât de multe obstacole şi că devotamentul faţă de cele mai profunde şi mai autentice sentimente, senzaţii şi experienţe ţi-a fost răsplătit prin dobândirea unei asemenea stări, nu poate însemna decât atingerea unei reale şi unice desăvârşiri. Numai prin profunzimea ideilor şi a sentimentelor, numai prin tristeţe şi melancolie te poţi cunoaşte şi accepta pe tine însuţi, numai în acest fel te poţi apropia puţin de Absolut! Căutarea şi însuşirea propriei noastre tragedii nu face decât să ne purifice şi să ne înalţe până în cel mai înalt grad!...

Foarte probabil, în viaţă nu contează decât un singur lucru: să nu părăseşti această lume fără să fi cunoscut elementele şi profunzimile ei cele mai esenţiale. Cele mai obscure şi mai străine cotloane şi abisuri ale fiinţei, ale vieţii şi ale realităţii lăuntrice şi exterioare trebuie negreşit, neîntârziat descoperite şi cunoscute. Cele mai neştiute, mai insolite şi mai stranii senzaţii, sentimente, emoţii, impresii, gânduri şi stări trebuie neapărat căutate şi experimentate până în cel mai îndepărtat colţ. Dacă ai reuşit să îţi descoperi fiinţa şi te-ai identificat cu tot ceea ce eşti şi chiar cu ceea ce nu eşti, totul va căpăta accente cu adevărat uluitoare, extraordinare. Faptul de a fiinţa într-o lume cât mai reală, de a depăşi toate barierele normalului, "omenescului" şi de a resimţi până în măduva oaselor toate asperităţile, absurdităţile, intensităţile, pulsaţiile, durerile şi strigătele acestei lumi înseamnă ceva cu totul nemaipomenit. Să iei asupra ta totul, să îţi asumi întreaga soartă şi condiţie a umanităţii, să trăieşti nişte stări profunde de tristeţe şi melancolie, să suferi şi să-ţi pese într-adevăr de tine şi de tot ceea ce există şi te înconjoară... Să te eliberezi şi să transcenzi dincolo de orice limită şi închipuire, şi să ajungi să te unifici cu Spaţiul şi cu Timpul...
Suntem cu adevărat nişte fiinţe tragice, avem în mod cert un destin tragic, ştim că ne naştem şi mai apoi murim, ştim că venim de nicăieri şi ne ducem nicăieri, dispărând în neant; de asemenea, ştim că suntem mult prea mici şi efemeri într-un univers mult prea larg şi îndelungat. Suntem cu siguranţă actorii principali ai unei teribile tragedii. Gândul şi chiar sentimentul care se tot accentuează în noi că într-o zi totul se va încheia, că nimic din ce-a fost nu va mai exista şi că toate urmele se vor estompa şi vor pieri pe veci ne crează nişte senzaţii absolut nedefinite şi inefabile, un fel de melancolie simptomatică şi paroxistică, pe care însă n-o vom desluşi în întregime niciodată. Tragedia se află în noi, dar uneori este totuşi mai presus decât noi...

Nimic

2010-06-30T08:23:00.000-07:00

Oricât te-ai aşeza în faţă, tot în spate rămâi, oricât ai încerca să apuci vei constata când vei deschide pumnii că n-ai prins nimic. Şi tot ai prins ceva: faptul că ai conştientizat aceasta, faţă de acela ce s-a îmbrăcat cu nimicul necunoscându-l. A conştientiza nimicul din tine înseamnă a ajunge la sfârşitul fanteziei şi a începe urcuşul realităţii. Când vei găsi nimicul din mintea ta atunci te vei trezi la viaţă, la o nouă viaţă, e ca o a doua naştere. Deşi e dureroasă această constatare e de foarte mult folos căci dacă înainte sufereai de "ghimpele" înfipt în normalitatea ta, acum când l-ai descoperit îl vei putea scoate şi rana se va vindeca. Câţi dintre noi nu purtăm "ghimpii" nerealizărilor, bolilor, neputinţei fără a ne da seama de existenţa lor, ducându-i în spate mulţi ani de zile, uneori chiar toată viaţa. Nici sfaturile, nici mustrările, nu folosesc omului orgolios- cum sunt şi eu- ci numai ajungerea la conştientizarea proprie a slăbiciunii care vine mai mereu de sus, de la mila lui Dumnezeu. Dacă am vedea un om căruia îi curge sânge din cap, l-am atenţiona imediat sau dacă unei prietene i s-ar şifona fusta i-am spune numaidecât, însă dacă vedem un om care suferă de imbecilitate, de prostie, de vanitate, de o alegere proastă făcută în viaţă, atunci îl lăsăm în "plata Domnului" ba îl mai şi batjocorim ori înjurăm: -Dă-l mă încolo de prost, -Nu vezi ce aere îşi da nesimţita. La aceste vorbe, cel batjocorit ar fi spus:-Fereşte-mă Doamne de oameni căci de câini mă feresc singur.
Tocmai am văzut o ştire la televizor în care prezentatorul spunea despre o vedetă că îi este foarte greu să-şi împartă viaţa în carieră şi viaţă de familie.-Păi dar cum (şi aici mergea o vorbă spusă la nervi), zic eu, să spui că aceluia îi e greu în acele situaţii mai mult decât favorabile pe care i le-a dat Dumnezeu: şi carieră şi familie, atunci ce să mai zici, sau de paznicii care şi-au călcat în picioare cariera ori aşa zisă sau promisă carieră începută în facultate, neputând alege altă variantă dat fiind faptul şi că învăţământul face "intelectuali" pe bandă rulantă şi îi azvârle afară, în iarna locurilor de muncă, puţine şi proaste sau altfel spus neconforme cu idealurile sau mai bine zis visurile tinerilor sau naivilor proaspăt căsătoriţi cu societatea. N-am nimic cu nepotismul dar nici el n-are nimic cu mine, o constatare ce mă mâhneşte. Nici pe mine nu mă deranjează succesiunea lor în funcţii calde, nici pe ei nu-i deranjează înmulţirea noastră în mizeria societăţii, atâta timp cât nu-şi murdăresc hainele cu această mizerie. De unde am plecat şi unde am ajuns, de la nimicul de interior şi apoi la nimicul de exterior, la fel ca vopseaua- lavabilă de interior şi lavabilă de exterior- de parcă n-ar fi fost tot lavabilă, altă constatare ceva mai reuşită; înţeleg aici nimicurile care o duc rău, aş spune intelectualii nelăsaţi sau neajutaţi să se realizeze în viaţă, şi nimicurile care o duc bine, aş enumera aici marionetele nepotismului. Cum o fi mai bine să fii: un nimic stăpân pe tine sau un nimic marionetă stăpânit de alţii? N-aş vrea nici una nici alta ci aş prefera un nimic conştient de nimicul său . Dar de ce să fiu un nimic când pot fi şi eu cineva "sus pus", dar de ce acela "sus pus" să nu fie şi el un nimic? De ce una şi nu alta, de ce alta şi nu una, pun şi eu o grămadă de întrebări, de parcă ar mai avea rost să întrebi antrenorul învins, după finalul meciului, cu cât s-a terminat rezultatul partidei, sau să întrebi pe un călător, ce tren e acela care tocmai a plecat din gară,că oricum l-ai pierdut, poate că ne trezeşte curiozitatea aflarea a ceea ce pierdem, ciudată şi iar dureroasă aşteptare. Chiar nu vreau să ştiu câte, ori ce am pierdut în viaţă, de ce să aflu ca să sufăr mai mult? -Nu, nu-mi trebuie. Dar dacă aş afla câte voi pierde în viitor, de parcă peste cele pe care le-am recunoscut pierdute în trecut mi-au trecut mai uşor prin inimă (a se citi "am trecut mai uşor cu inima"), nu vreau să inventez gramatica romană, dar îmi plac ruperile de ritm sau schimbarea de direcţie în aceeaşi propoziţie. Ce distanţă e între oameni Doamne! De ai lua toată bogăţia de pe pământ într-o clipă, să-i laşi pe toţi despuiaţi, pe toţi bogaţii încrezuţi în ei înşişi, cu ce sentimente josnice ori cu ce scârbă s-ar apropia de noi cei amărâţi, cred că nici aşa nu s-ar putea înfăptui iubirea dintre noi, acest mod de a-i săraci ar însemna pentru ei iadul pe pământ, de aceea nici Dumnezeu nu le bagă forţat bogăţia în viaţa lor dar nici nu le-o ia într-o clipă, căci suferinţă ar aduce şi într-un caz şi în altul. Dar să ne întoarcem la nimicurile noastre, la nimicul conştientizat de tine în propria ta alcătuire după ani de zile şi la acelaşi nimic din tine conştientizat de alţii în câteva minute. Doar câteva minute ori ore îi ia cuiva din exterior să ne vadă defectele şi noi stăm aşa fără să observăm foarte multă vreme. Ce interesant, "scama" din ochi este observată imediat de un străin dar noi -deşi e cel mai aproape de ochiul nostru- nu o observăm. Multe şi nebănuite lucruri a sădit Dumnezeu în noi.
"Ştiu că nu ştiu nimic", spunea cândva un filozof, eu aş spune "ştiu că am descoperit nimicul din mine", nu numai că ştiu că nu ştiu nimic dar am aflat şi de ce nu ştiu sau pentru ce nu ştiu ori n-am ştiut. Chiar e important să ştim sau să nu ştim, să conştientizam ori nu? Singura diferenţă de dinainte să ştim şi acuma după ce ştim este că după aflare nu ne vom mai împotrivi sfătuitorilor noştri şi celor ce ne mustră. De parcă ar deranja cu ceva pe cela ce ne mustră ori noi vom suferi mai puţin după aceea, după ce vom afla nimicul din noi. O succesiune a suferinţei în noi, moare ăl bătrân şi rămâne fisu, căci imediat după aflarea neputinţei acumulate în noi atât timp- deşi ne luminăm la aflarea aceasta- îi urmează suferinţa ce decurge din imposibilitatea izbăvirii de nimic şi uite aşa succesiunea deşertăciunii omeneşti îşi urmează cursul firesc. Suferinţa urmează nimicului, nu pentru că nimicul nu are succesori ci doar că între ele există un grad de rudenie.

iubire

2010-06-30T08:17:00.000-07:00

Iubire, un simplu cuvant care trezeste nenumarate amintiri si provoaca retrairea atator clipe si aparitia a numeroase intrebari. Nimeni si niciodata nu a reusit si nici nu va reusi sa explice acest sentiment. In majoritatea cazurilor cel care iubeste isi pierde ratiunea, logica si luciditatea. Inca nu s-a gasit o cauza pentru aparitia acestei stari, nu s-a reusit a i se da o definitie adecvata. Fiecare percepe iubirea intr-un alt fel, intr-un fel total diferit, unic. O intrebare care se se intalneste in jurul iubirii este: "Poate un om sa iubeasca , pe parcursul vietii lui, de mai multe ori ??". Incepe sa-ti fie draga o persoana si-ti dai seama, sau crezi ca iubesti, dar cu timpul incepe sa-ti placa altcineva. Prin simplu fapt ca incepi sa te indragostesti de altcineva oare nu patezi sentimentul iubirii trecute? Mai poti fi sigur ca ceea ce ai simtit a fost iubire?
Dornic de a cunoaste necunoscutul si de a trai noi experiente, omul confunda sentimente de prietenie, de simpatie puternica, sau atractia fizica, cu iubirea. Apar astfel relatiile nereusite, casatoriile facute in graba, prieteniile iremediabil distruse. Nu exista om care sa nu fi suferit din dragoste. Este ciudat, insa, incapatanarea omului de a iubi, de a se indragosti, desi a suferit esecuri si a avut parte de deziluzii. Speranta de a-ti gasi fericirea iti da tarie, te revigoreaza si este infinita. Alt lucru de neinteles este ca majoritatea isi doreste sa iubeasca, sa se indragosteasca, desi aceste sentimente aduc nenumarate dureri si prea multe lacrimi. Asa cum se intreba Goethe in "suferintele tanarului Wherther" ma intreb si eu, "De ce oare ceea ce constituie fericirea unui om trebuie sa devina in acelasi timp si izvorul suferintelor lui?"
A mai ramas o intrebare pe care mai toti o au in cap la sfarsitul fiecarei relatii:" a meritat?", "merita sa iubesti?". Sincer, cred ca da. Desi "a iubi" implica "a suferi" nu cred ca un om poate sa spuna ca traieste fara sa iubeasca. Si chiar daca o face nu inteleg ce viata ar putea avea, ce multumiri? Dupa cum zicea Emil Cioran "cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omeneasca este ideea de eliberare prin omorarea dorintei". Perfect adevarat. Nu vei fi liber, lipsit de griji si suferinte daca iti infranezi dorinta si simtirile, ci doar daca le traiesti. "Viata nu reprezinta cantitatea de aer pe care o inspiri si expiri, ci momentele care iti taie respiratia."

nu regret nimic

2010-06-28T10:31:00.000-07:00

Nu mă pot trata nicidecum de mine. Îmi este clar că tot ceea ce sunt este suma ridicolului şi sublimului de care am avut parte. Tot ceea ce a însemnat interacţiune a lăsat urme evidente în ceea ce umanitatea numeşte evoluţie. Ceea ce suntem nu se datorează vreunui câştig interpretat ca maturizare ci mai degrabă a tot ceea ce se identifică cu renunţare. Gândiţi-vă la ideea de sacrificiu. Ni s-a întipărit ideea sacrificiului de la Isus încoace şi asta numai pentru a putea supravieţui vieţii. Nu pot confunda ideea sacrificiului cu cea a compromisului, dar de fiecare dată când am pierdut o bucată din mine nu am avut puterea de a-mi compara durerea cu altceva, oricat de imensă ar fi fost. Totul se datorează stigmatului creştin în care am fost crescut, ideea capitulării definitive, a sacrificiului suprem, acea inutilă în cele din urmă, răstignire, din care omul nu a înţeles decât suspinul. Târziu am înţeles că Dumnezeu s-a pedepsit singur oferindu-i credit nelimitat creaţiei sale omul, iar până atunci am învăţat din toate sacrificiile şi pierderile mele să spun: ”eu ştiu ce înseamnă suferinţa, tu nu!”. Cu siguranţă în acea perioadă a vieţii am învăţat ce este ruşinea. Existenţa noastră nu va ieşi niciodată din tiparul clopotului Gaussian. Ceea ce nouă ne apare ca apogeu este doar acumulare pentru a ne completa şi desăvârşi existenţa. Psihologii regăsesc aceste apogeuri în cultul personalităţii, filozofii le numesc deşertăciune, inutilitate ca existenţă, pentru că aplecarea lucidităţii către fatalitate nu acceptă decât finalitatea. Nu regret nimic. Nu mă pot minţi, nu mă pot dezice de mine. Poate când mă voi afla în partea regresivă a clopotului să pot a mai schimba ceva, dar am certitudinea că voi bântuit numai de deja-vu-uri. În apropierea finalităţii ştiu că voi trăi mult mai intens decât am făcut-o în copilărie, ideea sacrificiului suprem, iar inocenţa va fi înlocuită cu resemnarea. Nu mă tem deloc de moarte. Numai cei care au regrete se tem de viaţă şi de prea puţinul ei, cerşind clipe în plus ...

un zero

2010-06-28T10:24:00.000-07:00

după retrageri vine insuficienţa regretul şi dorinţa speriată de a te reîntoarce
am simţit toate astea şi plânsul care mă sufoca
mă trezesc deschid ochii presez cu apă deasupra mă duc să alerg pe stomacul gol
sunt frumoasă sunt bună am prieteni oamenii cred în mine mai ales azi ascult doar melodii care îmi plac
diger diger reîntoarceri doar care se merită şi ca să nu mă aflu fiecare se ştie
ar mai fi şi spinarea un fel de peron pe care fugi degeaba după trenul deja plecat
un bulevard lunecos chiar şi vara o ploaie care scotoceşte pretexte în cer fiindcă
vrea să se întâmple
un foc potolit pe la margini cu vârful sandalei
stând deci în cerc
pe iarbă multă lume
adică şi mai multe discuţii
când eu mă pun pe scris un fel de proces verbal de care nu o să am niciodată nevoie

e bine când spaţiul ales nu are tavan

unu zero

ţin minte şi acum cea mai aspră pedeapsă de la grădiniţă era să-ţi ceri scuze de la cel pe care l-ai jignit în limba pe care o vorbeşte el

poate durere în muşchi şi în burtă de unicitatea unor lovituri ca nişte avorturi premature

împlineam 7

eram tristă că în mine ziua apunea incolor că nu simţeam nimic că orele se mişcau iar eu nu percepeam vreo diferenţă
aş fi spus nu credeam că am voie

azi am început să-mi amintesc cum miroase o dimineaţă nouă în tine când te ajunge goliciunea pe dinăuntru acum fix 10 minute în urmă părea că dorm fără vise şi nu mă expuneam în niciun fel
acuma mă văd refulând din foaie în faţa oglinzii
acum îmi aranjez gulerul şi reverul şi cusătura mânecilor scurte

unu zero
nu o să patinez

toate urmează să se întâmple

E greu să nu iubeşti, e greu să şi iubeşti, dar cel mai greu este să iubeşti în zadar

2010-06-28T10:08:00.000-07:00

Iubirea este cea dintâi lege nescrisă a umanităţii, camuflată sub emblema constrângerii, descătuşată prin voinţă, venerată abia când zace în apusul propriu.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atat.

mi-e dor

2010-06-27T07:44:00.000-07:00

Dimineata ne promite o zi frumoasa si calda, spre deosebire de celelalte. Asta e bine, soarele ini face bine, ma face sa zambesc, subtil, doar pentru mine.
Ascult ca de obicei o melodie veche, ritmata, fredonez. Imi place sa fiu fericita. Ce remarca stupida....cui nu ii place?? Dar eu chiar sunt fericita, ei bine, si trista, dar daca stau bine sa ma gandesc, mai mult fericita...e greu de inteles.....nu-i nimic, ma inteleg pe mine si e de ajuns.
O viata m-am straduit sa ii inteleg pe ceilalti, sa inteleg lumea, rostul nostru, cand eu trebuia doar sa ma inteleg pe mine. Ce prostuta!!
Zambesc din nou...
A mai trecut o ora . Ma bucur ca trece timpul si asta nu pentru ca in mod inevitabil ne apropiem de sfarst cu fiece secunda ce trece, nuu, nici vorba! Dar ma bucur pentru ca sunt mai aproape de el, cu fiecare clipa trecuta, sunt mai aproape de momentul in care il voi revedea. Pare absurd dar nu e. In momentul de fata cred cu tarie ca nu suntem pe deplin impacati cu fiinta noastra pana nu avem omul drag aproape. Nu suntem facuti sa fim singuri. Dumnezeu , la creatie, din unul a facut doi , ne-a etichetat destinul pe suflet si ne-a dat drumul. Asa ca hoinarim, experimentam, tot timpul cautand ceva, dar ironia e ca rareori stim ce anume cautam. Dar gasim, mai devreme sau mai tarziu. Si atunci stii. Eu am gasit. E minunat, ma simt intregita, ca un tot pe care universul il planuise pentru mine anume.
Afara se aude zgomotul unui claxon agitat, latratul unui caine deranjat de cine stie ce trecator.
Ma trezesc putin din lunga cugetare. Zambesc din nou, chicotesc , atenta sa nu ma surprinda nimeni. Am un chip drag in minte , si asta ma face sa rosesc. Constientizez ca e mereu acolo, in mintea, si mai ales adanc ancorat in sufletul meu. Asta ma lnisteste. Ma face mai puternica.
Imi trec fulgerator prin minte imagini , scene, emotii traite, lacrimi si atingeri. Chicotesc si mai pronuntat!!
Si totusi mi-e dor....

minulescu rules....

2010-06-27T07:11:00.000-07:00

Romanţă negativă

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu "fapt divers", ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...

nu ai inteles nimic din framantarile mele

2010-06-27T06:33:00.000-07:00

Sunt o curca plouata. Ma uit la mine si mi-e tarsa, vorba poetului. Visez la feti-frumosi si la cai verzi pe pereti. De cand ma stiu, , mi-am inchipuit, am visat cu ochii deschisi si cu ei inchisi, mi-am facut scenarii peste scenarii, am interpretat, am facut hermeneutica fiecarei replici spuse intr-o doara. Da voiam o poveste, de fapt, Marea Poveste. Asta am si facut, am strans dovezi, am scris, am pastrat, ce mi s-a scris, am tezaurizat fiecar ebiletel lasat pe banca, fiecare mail, fiecare sms, fiecare lucru aducator aminte , tocmai pentru a-mi tese povestea. Voiam sa fie perfecta si sa dureze toata viata. Dar dureaza toata viata sau doare toata viata??????
Fireste ca indragostelile de fata cu nasul in vant isi proiectau pe ecranul odaii mobilate in care s-au intamplat atatea, printe frunzele uscate, iluziile care se transformau dupa un timp in marile deziluzii care durau ani. Suspinam ani in sir dupa o himera, dupa o neimplinire, dupa o plasmuire a mea despre mine si el.
Nu m-a dezamagit nimeni. M-am dezamagit singura prin propriile amagiri despre dragoste. Amagirea ca o sa fie un " coup de foudre", ca dureaza de la batista parfumata de la gradinita, pana la surasul ridat in lentele plimbari ca doi batranei simpatici inca inamorati prin parc. Amagirea dragostei fericite. Amagirea ca iubesti o data-n viata. Amagirea ca o sa fiu fata unui singur baiat, femeia unui singur barbat.....
Pe de alta parte, cele " mici" , ocazionale si concrete. Scenariul era simplu, declicul se producea, apoi veneau valuri-valuri zbaterile si dezbaterile interioare si mai ales exterioare
ma gandesc ca de aia a venit la mine
altfel nu cred ca se uita asa
da stiu, m-am fastacit
Iubire, bibelou de portelan
nu trebuia sa ii spun asa
totusi vedeam pe fata lui ca vrea sa raman
am fost doi fluturi traind doar pentru o zi
care in zborul lor s-au atins
cand aripile si-au deschis
si apoi
..............................................
..............................................
..............................................
...............................................
...............................................
un sir de ganduri!!!!!!!!

ochii sunt orbi

2010-06-27T06:23:00.000-07:00

Stiti, eu sunt una din alea carora , cand s-au uitat in oglinda, nici nu le-a mai venit ideea sa foloseasca ruj. In mod natural ar fi trebuit sa ma nasc gata dezamagita in dragoste.
De timpuriu am citit prioritatile estetice in ochii tuturor baietilor, indiferent de aspectul si inteligenta lor. Normal, absolut toti preferau o superba...
Ce fericita am fost cand am citit in Micul Print " ochii sunt orbi, cu inima trebuie sa cauti.."
Speram ca exact el.ul vietii mele sa fi citit si sa fi crezut ce am citit si eu. Mai trebuia doar sa ne gasim in toata imbulzeala asta planetara. Care-o fi el? Cum o fi el? Nu conta, importanta era decizia inimii si nu a ochiului.

Mi-as fi dorit sa fiu frumoasa, doar sa il pot iubi pe eventualul urat minunat, sa-l iubesc total si definitiv, iar eventualii lui rivali superbi sa crape de invidie. Mda, realitatea a fost " draguta" si el a aparut. Apoi a disparut, pentru ca i-au aparut lui altele....frumoase....