La inceput era Cuvantul...

MONAHISMULUL ÎN ORIENT

2015-10-10T17:13:00.001+03:00

Patrie a religiilor prin excelenţă, Răsăritul este deopotrivă locul de obârşie al monahismului. Şi cum ar pute fi altfel de vreme ce religiile şi monahismul se află mereu împreună pe firul vechilor tradiţii răsăritene? Dacă prezenţa sihaştrilor sălăşluind în depărtarea lumii – şi, într-un fel, dincolo de ea – a conferit religiilor extrem-orientale şi, mai târziu, celor mediteraneene, ca o trăsătură caracteristică, aspiraţia neostoită către Absolut, aşteptarea Celui care vine a făcut să se ivească, în sânul poporului ales, nu doar proroci sau anahoreţi, ci şi adevărate comunităţi monahale menite a-i pregăti calea[1]. Pe de altă parte, deoarece domnia lui Cristos şi întemeierea Bisericii au însemnat nu doar o cotitură, ci o schimbare radicală în destinul religios al omului, nu ar avea rost să facem să decurgă monahismul creştin din forme de trăire analoage, întâlnite în alte părţi. De altfel, acesta are de la bun început conştiinţa apartenenţei sale la o ordine de altă natură: el este, în esenţă un semn al înnoirii tainei lui Dumnezeu, altfel spus, al desăvârşirii timpurilor în Cristos[2].

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

1. Precursorii monahismului din Orient

Când vorbim monahism, ne gândim la originile lui care, după cum am putut observa, se găsesc în Orient. Dar cu toţii ştim că acesta nu a apărut din senin, ci au fost anumite circumstanţe, şi anumite persoane care au ales că înceapă o astfel de viaţă care pe atunci nu era numită astfel.

Dintre primii monahi care au fost nu putem să nu-i amintim pe cei mai importanţi adică: Anton şi Pahomie.

1.1 Anton cel Mare

Sfântul Anton cel Mare a fost unul dintre primii şi cei mai cunoscuţi monahi ai Bisericii, care a dus o viaţă de pustnic, dar a cunoscut şi viaţa cenobitică. Anton, numit şi Eremitul sau Anton Cel Mare^{^[3]} provenea dintr-o familie de ţărani înstăriţi din valea de mijloc a Nilului. S-a năsut în 251^{^[4]} în satul Koma sau Koméa, actualmente Quem el Arus, provincia Benisuef sau Heptonomia, aşezat pe valea Nilului Mijlociu, în apropiere de Mase, fostul Memfis din epoca faraonilor^{^[5]}.

Acesta a primit o educaţie creştină în casa părintească şi de mic a arătat o înclinare spre viaţa anahoretică. Rămânând orfan, la vârsta de 18 ani vinde toată averea şi o încredinţează pe sora sa unei comunităţi feminine după care începe să ducă o viaţă ascetică în propria casă^{^[6]}.

Spre sfârşitul secolului al II-lea el se va retrage în deşertul dintre Nil şi Marea Roşie, unde îşi construieşte o chilie în apropierea unei fântâni, având mereu pe lângă sine câţiva discipoli. Sfântul Ieronim şi alţii vor vizita acest loc şi-l vor descrie. Astăzi pe acest loc se află o mănăstire coptă.

Timpul şi-l împărţea între munca manuală, lectura Sfintei Scripturi, rugăciune continuă şi grija faţă de sine însuşi. Combină virtuţile ascetice (vegherea, postul), cu cele sociale (amabilitatea, caritatea), şi caută îndrumarea spirituală a unui ascet.

Va muri aproape centenar, după anul 350. Uneori mergea în vizită la discipolii de altă dată, care îşi construiseră chiliile lor în stâncile din apropierea Nilului. O dată va ajunge până la Alexandria pentru a-i combate pe arieni. Anton nu aparţinea clerului, însă pentru preoţi a avut întotdeauna o mare veneraţie. Cunoştea numai limba ţării, cea coptă, şi nu ştia nici să scrie nici să citească. Lumea de tot felul venea la el pentru a-i cere sfat. Împăratul Constantin şi fiii săi i-au scris mai multe scrisori, iar Atanasiu şi alţi episcopi i-au făcut vizite^{^[7]}. Dădea bucuros sfaturi referitoare la mântuirea sufletului, deşi uneori le dădea cu duritate. Spiritualitatea lui Anton poate fi sintetizată în puţine trăsături fundamentale: meditarea lucrurilor din urmă ale omului; credinţa, rugăciunea şi semnul crucii ţin diavolul departe; viaţa solitară şi mai ales luptă; solitudine interioară; eremitul nu e dispensat de la iubirea aproapelui^{^[8]}.

Sfântul Anton va fi recunoscut astfel, şi cinstit, drept părintele şi patriarhul tuturor anahoreţilor creştini., întrucât, „dedându-se vieţii pustniceşti, atât de mult a întrecut pe toţi, încât s-a făcut pildă tuturor pustnicilor de după el”[9].

„Multe ar mai trebui să spunem despre faptele vieţii lui şi despre învăţăturile lăsate de el. Vom spune însă numai că aflându-se în trup muritor, se depărta de cele trupeşti, vedea sufletele care la moarte ieşeau din trupuri şi pe demonii care le îndrumau, ceea ce este o însuşire numai a fiinţelor fără de trup şi duhovniceşti”[10].

De asemenea, nu trebuie să uităm de celălalt mare monah, „tatăl cenobitismului”, Pahomie.

1.2 Sfântul Pahomie

Celălalt mare fondator este „tatăl cenobitismului”, Sfântul Pahomie care, s-a născut într-o familie de păgâni, ce locuiau în Egiptul Superior (Teba), în jurul anului 288. Datorită acestui fapt el nu a fost implicat direct în viaţa creştinilor şi mai ales în cea ascetică, dar a experimentat în mod personal activitatea caritativă a creştinilor^{^[11]}.

Se spune despre el că:

„Mergând o dată cu părinţii în capiştea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capişte zicând către părinţii lui: «Scoateţi de aici pe vrăjmaşul zeilor şi-l alungaţi». Iar preacuviosul, bând din vinul jertfei, a vărsat. Şi ajungând mai în vârstă, a intrat în rândul ostaşilor; şi peste puţină vreme lăsând slujba ostăşească, s-a suit la Tebaida de sus şi a primit botezul lui Cristos şi s-a făcut monah”[12].

Cu privire la Sfântul Pahomie, trebuie spus că era un bun organizator. În jurul anului 320, după şapte ani sub conducerea lui Palamon, Pahomie se mută la Tabennesi în Egiptul Superior, unde se simte chemat la viaţa de comunitate şi, unde fondează primul cenobiu, prima comunitate.

Din istorisirea chemării sale reiese că a fost chemat de un înger care i-a apărut:

„Găsindu-l preocupat, acesta l-a întrebat care e motivul. Panomie i-a răspuns: «caut voinţa lui Dumnezeu». Iar îngerul a zis: «Voinţa lui Dumnezeu este ca tu să-i slujeşti pe oameni». «Caut în ce fel să fac voinţa lui Dumnezeu – a insistat Pahomie, încă foarte prins de experienţa anahoretică de-abia începută – şi tu vii să-mi spui să-i slujesc pe oameni?» Încă nu descoperise, în slujirea oamenilor slujirea lui Dumnezeu. Îngerul a trebuit să-i repete de trei ori chemarea. Ascultând, Pahomie a construit o casă pentru a-i primi pe fraţi, punând astfel, început vieţii cenobitice”[13].

Apoi va mai fonda alte mănăstiri pentru care va compune o regulă, cea mai veche pe care o avem. De aici cunoaştem cu exactitate viaţa şi activitatea acestor călugări. Cea mai mare parte a zilei era ocupată cu munci manuale în ateliere sau pe câmp. Fiecare grup de muncă îşi avea capul său. Care era dator să prezinte abatelui mănăstirii cele întâmplate în timpul muncii. Totul purta amprenta egipteană, ca în timpul faraonilor care îşi aveau proprii responsabili care-i supravegheau pe cei ce munceau. Însă în cadrul mănăstirilor lui Pahomie era prezent ceea ce lipsea celor dintâi: spontaneitatea şi iubirea care animau aceste comunităţi.

Astfel, în ceva mai mult de două zeci de ani, comunităţile pahomiene, conduse de o Regulă alcătuită din 194 de articole, cuprindeau nouă mănăstiri pentru bărbaţi şi două pentru femei. Experienţa inovatoare a lui Pahomie, chiar dacă animată de moderaţie şi prudenţă, nu era protejată de riscurile inerente unor comunităţi din ce în ce mai mari[14].

Noua experienţă se deosebeşte de cea anahoretică: discipolii lui Pahomie nu mai sunt sihaştri. Ei se recunosc ca oameni ce trăiesc în fraternitate şi care fac din relaţiile frăţeşti structura lor de viaţă. Au în faţă modelul comunităţii din Ierusalim, şi totodată, redescoperă centralitatea iubirii reciproce[15].

Pahomie moare în anul 346, însă organizarea iniţiată de el continuă să se răspândească^{^[16]}.

Mai mult decât atât, după moartea lui Pahomie şi cu trecerea secolelor, experienţa cenobitică se va perfecţiona pentru ca în Răsărit experienţa cea mai semnificativă la care se va ajunge să fie cea de fraternitate instituită de Sfântul Vasile[17].

2. Sfântul Vasile şi monahismul

„Dintre Sfinţi Părinţi capadocieni, numai Sfântului Vasile i se atribuie titlul de Cel Mare, şi aceasta pentru excepţionala calitate de cap şi organizator ecleziastic, pentru interpretarea sa cu privire la doctrina creştină; şi în sfârşit pentru faptul ca a fost un „Părinte” al monahismului oriental şi un reformator al liturgiei”[18].

De asemenea, trebuie spus că meritul să pentru perfecţionarea formei şi spiritului cenobitismului este de foarte mare importanţă[19].

2.1 Elemente biografice

Sfântul Vasile s-a născut în 329/330 la Cesarea, capitala Capadociei, dintr-o familie evlavioasă. Mama lui se numea Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile. În timpul persecuţiei lui Deocleţian, bunicii săi dinspre tată, au abandonat toate şi au peregrinat vreme de şapte ani pentru a nu-şi lepăda credinţa. Părinţii lui au avut zece copii: cinci fete şi cinci băieţi. Mulţi dintre membrii acestei familii sunt veneraţi ca sfinţi: Vasile, bunica dintre tată, Macrina, mama sa Emilia, sora sa Macrina şi cei doi fraţi ai săi episcopi, Grigore (episcop de Nyssa) şi Petru (episcop de Sevasta)[20].

Vasile a fost educat mai întâi de bunica lui care ţinea bine minte învăţătura pe care o primise de la Grigore Taumaturgul, discipol al lui Origene şi evanghelizator al Capadociei.

Studiile le-a făcut la Cezareea, Constantinopol şi Atena, unde a trăit timp de cinci ani şi tot acolo s-a împrietenit cu Grigore din Nazianz, pe care îl cunoscuse deja la Cezareea. La Atena l-a întâlnit şi pe viitorul împărat Iulian.

Influenţat de sora sa Macrina, se converteşte la o viaţă ascetică, iar în anul 357 primeşte botezul. Astfel, renunţând la o carieră de orator, a călătorit în Egipt, Siris şi Mesopotamia pentru a întâlni mari asceţi şi a fondat o comunitate de călugări la Annesi, pe pământurile sale. Vasile merită titlul de legiuitor al monahismului pentru întemeierea şi organizarea acestuia şi influenţa pe care a exercitat-o asupra monahismului oriental în forma sa de viaţă comunitară (cenobitismul)[21].

În anul 364 este hirotonit preot de către Eusebiu din Cezareea, iar în anul 370 episcop de Cezarea, fiind în acelaşi timp şi exarh (guvernator) al diecezei civile a Pontului (Turcia de nord). La atribuţiile obişnuite de episcop se adaugă controlul comunităţii sale monastice şi grija pentru săraci, bolnavi, bătrâni, călători, tineri. A construit spitale, ateliere „un adevărat oraş nou”, după cum apune Grigore de Nazianz[22].

Noul episcop începe să lupte împotriva arienilor, intrând astfel în conflict cu împăratul Valens, fapt ce atrage după sine divizarea eparhiei în două, cu scopul de a-i diminua autoritatea şi influenţa. Cu toate acestea, el continuă să poarte de grijă tuturor celor năpăstuiţi de soartă de soartă Cezareia Capodociei. Activitatea sa socială, pastorală sau dogmatică cu greu îşi poate găsi egal în întreaga istorie patristică şi post patristică[23]. A înfiinţat: azile, case pentru oaspeţi, spitale, orfelinate, cantină pentru săraci, un loc pentru leproşi, şcoli tehnice şi alte asemenea aşezăminte. Toate acestea la un loc sunt cunoscute din secolul al V-lea, sub numele de vasiliada[24].

A fost un suflet mare, cu o minte pe cât de laborioasă, pe atât de precisă şi de exactă. A rămas în istoria cultului creştin prin Sfânta sa Liturghie. Diplomat înzestrat, a încercat să împace Bisericile orientale făcând apel la Sfântul Atanasie şi Papa Damasus[25]. De asemenea, a avut o iniţiativă asemănătoare şi în cazul relaţiilor dintre Occident şi Orient, confruntate atunci cu schisma meletiană[26].

A susţinut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor şi a apărat învăţătura neceeană. Este remarcabilă în acest sens, poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens cu misiunea de a-l face să îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii. Când guvernatorul îl ameninţă arătându-i că o eventuală împotrivire la dorinţa suveranului îl poate duce la confiscarea averii, la exil, la munci şi chiar la moarte, el dă un răspuns care îl uluieşte pe interlocutorul său, dar, în acelaşi timp, îl face să înţeleagă că are în faţă un om demn de toată admiraţia:

„În zadar mă ameninţi cu confiscarea averii, căci nu vei găsi l amine decât aceste haine purtate să câteva cărţi. Exilul? De exil nu mă tem, că tot pământul este al Domnului, căruia îi servesc. Muncile? Trupul meu este aşa de slăbit, că o singură lovitură îmi va lua viaţa şi-mi va curma chinurile. Moartea? De ea nu mă tem, căci ea mă va uni mai degrabă cu Domnul meu în fericirea cerească, pe care o doresc atât de mult”[27].

De asemenea, a sprijinit moral şi financiar pe tinerii cei mai dotaţi din şcoli, convins fiind că Biserica are nevoie de întăriri permanente pentru atingerea scopurilor ei divino-umane. Demnă de menţionat este legătura sa neîntreruptă cu marele său profesor Libaniu.

Personalitate polivalentă, Sfântul Vasile a excelat ca nimeni altul în toate activităţile pe care le-a întreprins. A fost un preot d excepţie, mare liturgist, şi prieten de nădejde, pedagog de clasă şi organizator înnăscut (poate de aceea a fost numit de contemporani un roman printre greci) teolog profund, şi un adevărat om de ştiinţă. Toate acestea la un loc parcă nu întregesc portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriaşă, desfăşurată pe parcursul unei vieţii relativ scurte[28].

În anul 387 moare împăratul Valens; s-a terminat astfel oprimarea din partea arienilor. Puţin timp după aceea, moare şi Vasile în ziua de 1 ianuarie al anului 397, spunând aceste cuvinte: „Doamne, în mâinile tale încredinţez sufletul meu!”.

„Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv şi slăbit de ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit; nasul lunguieţ; sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încreţită; umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam pleşuv la păr; cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate”[29].

2.2 Scrierile Sfântului Vasile

Sfântul Vasile cel Mare a scris foarte mult, dacă e să ne raportăm la scurta sa viaţă. Lucrările sale sunt foarte importante pentru cunoaşterea procesului de cristalizare a învăţăturii creştine din secolul al IV-lea. Caracterul lor diferit, de la scrieri dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări ,până la cele pedagogice, liturgice şi epistolare, dovedesc aria largă de preocupări a Sfântului Vasile cel Mare[30].

De aceea, având în vedere diversitate de domenii în care a scris Sfântul Vasile, noi vom încerca să prezentăm succint câteva din principalele sale titluri.

2.2.1 Scrierile dogmatice

De la bun început trebuie precizat faptul că scrierile sale au o mare importanta teologică şi au fost traduse pe tot globul. Sfântul Vasile a scris câteva cărţi împotriva lui Eunomiu şi a arianismului în general, în care apare şi teza Trinităţii.

Împotriva lui Eunomiu (394)[31], în care condamnă eroarea gnoseologică a conducătorului anomeilor, al cărui raţionament este următorul. Fiul este diferit de Tatăl, Tatăl este prin natură – deci prin definiţie – nenăscut. Cu alte cuvinte, fiinţa Tatălui are fundament în nenaşterea sa. Şi pentru că Tatăl este nenăscut, Fiul poate să participe la natura Lui. Pe de altă parte, acelaşi eretic susţine că Dumnezeu poate fi perfect cunoscut (!). sfântul Părinte arată şubrezenia unei astfel de concepţii şi afirmă cu claritate identitatea esenţială a fiului cu Tatăl şi, de asemenea, dumnezeirea Sfântului Duh[32].

Despre Duhul Sfânt este o lucrare dedicată lui Amfilohie de Iconium, în care evită folosirea termenului omoousios şi pentru Duhul Sfânt şi susţine că trebuie să i se aducă aceeaşi cinstire ca Tatălui şi Fiului, deoarece toţi Trei au aceeaşi fiinţă dumnezeiască[33]. Astfel Vasile apără consubstanţialitatea Fiului şi a Duhului Sfânt cu Tatăl. Despre Duhul Sfânt rămâne tratatul consacrat afirmării divinităţii Duhului Sfânt.

De asemenea, în această lucrare este subliniat rolul de sfinţire atribuit Duhului Sfânt:

„Duhul Sfânt este cu adevărat locul privilegiat al sfinţilor iar sfântul este pentru Duh un loc propriu, pentru că el se oferă spontan lui pentru a locui cu Dumnezeu. Pentru aceasta este numit templul său”[34]. Şi „Cu ajutorul Duhului inimile se înalţă, cei slabi sunt duşi de mână, cei care sunt mai înainte (în viaţa de perfecţiune) devin mai perfecţi. Este El, cel care iluminându-i pe cei pe care i-a curăţat de orice pată, îi face spirituali locuind în ei”[35].

2.2.2 Scrierile ascetice

Ascetikon este titlul unui grup de treisprezece scrieri atribuite lui Vasile, cuprinzând un bun număr de apocrife, multe din care ne putând să-i aparţină[36].

Ascetikon a apărut în două ediţii: Micul Ascetikon (spre anul 358-359) şi Marele Ascetikon (spre anul 370).

Marele Ascetikon cuprinde Regulile Mari (în număr de 55, sunt precepte sau norme cu privire la principiile fundamentale ale vieţii monahale, sub formă de întrebări şi răspunsuri, având o solidă bază scripturistică[37]), adică o expunere generală a vieţii ascetice, iar Micul Ascetikon (în număr de 313[38]) răspunde unor întrebări puse de călugări. Întreg idealul ascetic este expus în această operă, şi poate să fie studiat în cadrul dezvoltării sale[39].

2.2.3 Omilii ţi discursuri

Şi această a treia categorie de scrieri poate fi împărţită în funcţie de subiectul pe care îl tratează: Omilii asupra Haexaemeronului,(sunt în număr de nouă, în care autorul comentează primele cinci zile ale creaţiei; în acestea descrie atât puterea creatoare a lui Dumnezeu, cât şi frumuseţea creaţiei în sine[40]); Omilii asupra Psalmilor (care sunt în număr de 13; celelalte până la 18 fiindu-i atribuite lui); 23[41]sau 24[42]de discursuri sau cuvântări (care tratează teme din domenii diverse: dogmatice, morale, panegirice etc.[43]).

De asemenea, nu trebuie uitate : Sfânta Liturghie, care-i poartă numele sau Moliftele sale şi cele 366 de scrisori (păstrate în colecţia Migne), cu conţinut variat: dogmatic, monahal, misionar sau ocazional[44].

2.3 Sântul Vasile şi înflorirea monahismului din epoca sa

În Capadocia, începuturile monahismului se leagă de persoana lui Eustaţiu al Sebastiei (356 – 380), care de prin anul 340 era propagatorul unui ascetism destul de anarhic în Pont şi în Armenia. Exagerările adepţilor lui, precum respingerea nunţii şi a posesiei de bunuri, postul exagerat, în care nu se ţinea seama de rânduiala Bisericii, şi altele de acest fel, se pot observa în anatematismele sinodului de la Gangra, date împotriva lor. Le cunoaştem de asemenea şi din expunerile lui Sozomen şi ale lui Socrate. Din păcate izvoarele nu ne dau informaţii referitoare la numărul monahilor şi al mănăstirilor din Capadocia secolului al IV-lea, număr care probabil că era relativ mic.

Sfântul Vasile cel Mare, întorcându-se în 356 din Atena şi hotărându-se să urmeze calea ascezei, a întreprins o călătorie în Răsărit şi în Egipt pentru a cunoaşte îndeaproape viaţa ascetică a monahilor. Acolo a fost cu adevărat impresionat de modul de viaţă al monahilor, de stăruinţa lor în rugăciune, care îi făcea să fie familiari cu Dumnezeu[45], după cum va scrie mai târziu; a admirat acolo modul în care slujbele din biserică dădeau ritmul întregului timp al zilei şi nopţii monahilor. Reîntors în patrie şi însufleţit desigur de asceţii pe care îi cunoscuse, inclusiv de Eustaţiu, a început formarea unei obşti monahale. Desigur că în acest efort a fost ajutat de mediul familial, în special de sora sa Macrina şi de mama Emilia, care chiar l-au precedat în închegarea unei frăţietăţi monastice. Astfel pe cele două maluri ale râului Iris au luat naştere două comunităţi, una de bărbaţi, sub conducerea lui Vasile, şi alta de femei, sub îndrumarea Macrinei.

În alcătuirea comunităţii sale Sfântul Vasile nu a urmat în detaliu nici linia lui Eustaţiu nici pe cea a lui Pahomie. El a pus monahismul sub controlul autorităţii bisericeşti. Pentru prima dată monahii formau o grupare specială, recunoscută de Biserică şi încadrată în slujba acesteia.

După sfântul Vasile viaţa monastică nu se poate concepe ca o instituţie separată de Biserică, profesiunea candidatului trebuie să se facă în prezenţa episcopilor sau a delegaţilor lor, astfel mănăstirea se află inclusă în Biserică[46].

Regula sfântului Vasile pune un accent deosebit pe viaţa de comunitate, fiind concepută în perspectiva unei mai bune dezvoltări a vieţii spirituale^{^[47]}. Sfântul Vasile substituie, ca şi ideal, tabloul vieţii primilor creştini din Ierusalim aşa cum îl descriu Faptele Apostolilor. De aici, accentul pus pe obedienţă, obligaţia de a renunţa la propria voinţă, abandonarea cu încredere în mâinile superiorului^{^[48]}.

Caracteristic de asemenea pentru Sf. Vasile este şi faptul că a întemeiat monahismul pe fundamentul solid al Sfintei Scripturi. Cel mai important izvor al învăţăturii sale ascetice este mai ales Noul Testament. Sfântul Vasile posedă o deosebită cunoaştere a Scripturii, atât în extensie cât şi în adâncime, şi pe aceasta se fundamentează întreaga lui gândire precum şi acţiunile sale. În a 26-a regulă morală spune că: „Se cuvine ca orice cuvânt sau faptă să se încredinţeze cu mărturie a Scripturii inspirate de Dumnezeu spre instruirea celor buni, dar spre ruşinea celor răi”[49]. Ajunge să spunem aici că toate scrierile morale şi ascetice ale lui se bazează pe Noul Testament (în Regulile Morale sunt cuprinse 1500 de versete din Noul Testament), în aşa măsură că acesta constituie temelia întregii sale spiritualităţi şi a ascetismului său.

Drept urmarea a Sfintei Scripturi, dar şi a experienţei sale este faptul că Sfântul Vasile pune pe monahi pe linia vieţii de obşte. În concepţia lui monahul, ca de altfel orice creştin, este dator să aibă ca lucrare principală exerciţiul dragostei. Motivul lepădării de lume a monahului este chiar dragostea lui pentru Dumnezeu, care se exprimă în dragostea faţă de fraţi, din care de asemenea se şi hrăneşte. Regulile pe care le-a alcătuit consfinţesc superioritatea vieţii cenobitice, care se bazează pe dragostea frăţească, faţă de viaţa anahoretică. Rezultatul lepădării de lume este mărturisirea consacrării şi consecinţele acesteia constau în special în păzirea celor trei virtuţi monahale: a ascultării, a sărăciei şi a curăţiei, care împreună cu păzirea inimii, cu smerenia, cu dragostea şi cu rugăciunea constituie fundamentul pe care se alcătuieşte viaţa ascetică de obşte.

În comparaţie cu monahismul lui Pahomie, în comunităţile Sfântului Vasile nu mai exista acea organizare centralizată, rigidă. Sfântul Vasile i-a organizat pe monahi în fraternităţi care nu depăşeau 15 persoane.

În ce priveşte monahismul feminin, preliminariile lui duhovniceşti au fost identice cu ale celui masculin. În Epistola 199 se găseşte definiţia pe care Sfântul Vasile o dă fecioarei: „Fecioară se numeşte cea care s-a adus de bunăvoie Domnului, renunţând la căsătorie şi preferând viaţa de sfinţenie”[50].

Se cuvine menționat faptul că Sfântul Vasile a reuşit să evite cu succes, toate poziţiile extreme ale lui Eustaţiu. La Vasile antiteza dintre monahism şi lume joacă doar un rol limitat. El pretindea de la toţi creştinii trăirea autentică a Evangheliei, iar monahii, în concepţia lui, sunt aceia care trăiesc Evanghelia în mod total. Episcopul Cezareei recunoştea valoarea bunurilor materiale şi orânduia pentru monahi o îndeletnicire regulată cu anumite lucrări, care luau forma diferitelor profesii ce se practicau în comunitate. Dată fiind însă porunca sărăciei, roadele muncii monahilor nu le aparţineau lor, ci întregii comunităţi; ele erau destinate mai ales împlinirii poruncii Domnului de a-l iubi pe aproapele. În mănăstirile Sfântului Vasile funcţionau chiar şi şcoli cu internat, la care se primeau nu doar copii orfani, ci şi ai unor părinţi care îi încredinţau monahilor spre educare. În acest mod Sfântul Vasile a făcut din monahism un factor social, deoarece, dincolo de cultivarea spirituală, l-a fundamentat şi ca organ filantropic, de educare a tinerilor, de formare morală a acestora pentru o lume creştină. Din textele Sfântului Vasile se vede că creştinii care trăiau în lume vizitau încă din acel timp mănăstirile pentru folos sufletesc.

În sfârşit putem să spunem că monahismul a fost înălţat de Sfântul Vasile la o stare duhovnicească, socială, organizatorică şi ecleziastică fără precedent. Din păcate după moartea lui şi a Sfântului Grigore de Nyssa, autoritatea episcopilor nu a reuşit să se mai impună monahilor. Episcopii au trebuit astfel să întrebuinţeze din nou alte anatematisme pentru a putea evita alterarea mişcării ascetice.

De aceea Sfântul Vasile cel Mare a rămas în istoria creştinismului şi ca organizator al monahismului răsăritean, dar şi al cultului creştin[51].

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

3. Sfântul Grigore din Nazianz

3.1 Elemente din viaţa Sfântului Grigore din Nazianz

Prieten al lui Vasile şi Grigore din Nyssa, Grigore din Nazianz completează grupul Părinţilor capadocieni. Născut într-o familie bogată şi aristocratică, la Arianz, aproape de Nazianz, pe la 329-330, fiu al episcopului Grigore de Nazianz şi al Nonei, el a avut şansa să primească o educaţie bună în paidea (cultura) greacă, la fel ca şi prietenii săi[52]. Are un frate, Cezar, medic învăţat, şi o sora Gorgonia. Face studii la Cezarea, la Alexandria şi mai ales la Atena, unde a legat o prietenie pe viaţă cu Vasile. Darul său deosebit era retorica, susţinută de un excelent antrenament în dialectică, Grigore din Nazanz îşi datorează forţa elocvenţei sale. Viaţa lui de student o găsim pe larg în operele sale autobiografice: Despre viaţa sa şi Necrolog la moartea Sfântului Vasile.

Botezat la maturitate, după anii de educaţie, a aspirat la o viaţă retrasă şi meditativă. Împreună cu Vasile, în mănăstirea lor de pe malul râului Isis, a compus regulile monastice şi Filocalia. Dar destinul său era împărţit între viaţa activă pe care o detesta simţind-o ca pe o povară şi viaţa contemplativă în care se retrăgea. Flexibilitatea caracterului său poate fi interpretată fie ca slăbiciune, fie ca simţ al datoriei. Aceasta a făcut din el o victimă când tatăl sau l-a făcut preot la Nazianz în 352, împotriva voinţei sale: Grigore a fugit, apoi s-a întors şi a scris Apologetie despre fugă[53].

A doua oară, în 371, tot împotriva voinţei sale, prietenul său Vasile l-a numit la noua episcopie de la Sasima, după ce împăratul Valens i-a împărţit dieceza pentru a-i slăbi influenţa. Grigore nu a ocupat niciodată scaunul şi a rămas la Nazianz, unde a continuat să-şi ajute tatăl, căruia i-a succedat în 374[54].

În 379, comunitatea niceeană din Constantinopol l-a numit conducătorul său. El a predicat în capela „Anastasia” (Învierea). Uimitoarea sa elocinţă şi forţa raţionamentului său teologic au şubrezit poziţia ereticilor într-un oraş în care toate bisericile aparţineau arienilor. Mai ales Cuvântările teologice au avut o mare influenţă în succesul doctrinei niceene. Când împăratul ortodox Teodosie a intrat în cetate în decembrie 380. Grigore a devenit episcopul Constantinopolului şi a fost înscăunat în biserica Apostolilor. Împreună cu Grigore de Nyssa, Grigore din Nazianz a luat parte la sinodul de la Constantinopolconvocat în 381 de împăratul Teodosie[55].

După ce, în 383, a hirotonit aici ca episcop pe o ruda a sa, Eulalius, Sfântul Grigore se retrase la locul sau natal, Arianz, unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii in rugăciune, studiu şi creare de poezii.

A murit probabil la 389 sau 390, în vârsta de aproximativ 60 de ani.

3.2 Opera sfântului

Sfântul Grigore din Nazianz, totă viaţa sa a fost mai mult un poet decât un păstor de suflete. Însă, importantul loc pe care îl ocupă în teologia creştină este datorat tocmai marelui număr de predici dogmatice şi de panegirice pe care le avem de la el[56].

În colecţia Patrologia Graeca opera Sfântului Grigore cuprinde patru volume (35-38), însă, cele mai importante scrieri ale sale, sunt cele patruzeci şi cinci de Cuvântări teologice, dar mai ales Cele cinci cuvântări teologice scrise la Constantinopolîn vara sau toamna anului 383[57].

3.2.1 Cuvântările sau discursurile

Sunt în număr de patruzeci şi cinci, dintre care una singură e exegetică şi una morală. Majoritatea cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic şi ocazional. Acestea pot fi împărţite astfel în: cuvântări dogmatice; cuvântări - despre calităţile teologului; despre moderaţia în discuţii şi că despre Dumnezeu nu poate discuta oricine şi în orice moment; cuvântări la sărbători mari (la Naşterea Domnului, la Botezul Domnului, la Învierea Domnului, la Rusalii); cuvântări - panegirice în cinstea sfinţilor; cuvântări – necrologuri; doua invective; cuvântări în ocazii personale.

Vorbim despre cele cinci cuvântări de mare importanţă, Jean Laporte spune următoarele:

„Prima cuvântare, introducerea, tratează metoda teologică. A doua vorbeşte despre natura şi atributele lui Dumnezeu. A treia dovedeşte unitatea naturii dumnezeieşti, divinitatea Fiului şi egalitatea sa cu Tatăl. A patra respinge obiecţiile arienilor împotriva divinităţii Fiului şi modul în care aceştia interpretează Scriptura. A cincea apără divinitatea Sfântului Spirit împotriva pneumatomahilor (adversari ai Sfântului Spirit)[58].

3.2.2 Opera poetică

Poemele le-a scris spre sfârşitul vieţii, în solitudinea din Arianz. Au ajuns până la noi 400 (din care 38 dogmatice, 40 morale, 206 istorice şi autobiografice, dintre care cel mai lung este De vita sua). Intenţia principală pentru care scrie aceste poeme este acela de a demonstra că noua cultură creştină nu prezintă nici o inferioritate în comparaţie cu cultura păgână. În al doilea rând, prin acestea vrea să folosească aceleaşi arme cu care ereticii divulgă doctrinele lor[59].

3.2.3 Scrisorile şi testamentul

Scrisorile în număr de 245, sunt foarte importante prin forma şi arta lor. Unele dintre ele au caracter dogmatic.

Testamentul este făcut în 381, la Constantinopol. Toatăaverea autorului este lăsata în seama Bisericii din Nazianz, spre a fi întrebuinţată în folosul săracilor.

În concluzie putem spune că moştenirea sa literara este deosebit de vastă, fără însă a fi şi prolifică. De la el nu avem nici un comentariu biblic şi nici un tratat dogmatic concis. Cu toate acestea, elementele scripturistice şi cele dogmatice se afla în miezul scrierilor sale.

Cu toate acestea are un merit deosebit în domeniul cristologiei, întrucât, apără cu energie doctrina esenţială a plinătăţii umanităţii lui Cristos, al unei umanităţi în care sufletul omenesc ocupă locul pe care trebuie să-l aibă, împotriva învăţăturii lui Apolinar, care nu găseşte în umanitatea lui Cristos decât un trup şi un suflet animal, şi care înlocuieşte sufletul superior cu inhabitarea divină. De asemenea meritul pe care îl are în mariologie fiind primul teolog care consideră dogma maternităţii divine a Mariei ca punctul cel mai important al doctrinei bisericeşti asupra lui Cristos şi a mântuirii[60].

4. Sfântul Evagrie Ponticul

4.1 Viaţa şi personalitatea lui Evagrie

Evagrie a văzut lumina zilei în jurul anului 345 în orăşelul pontic Ibora, de pe malul râului Iris, în nordul Turciei actuale. Despre tinereţea şi anii lui de studii nu ştim, din nefericire, nimic[61]. Se poate presupune însă că a studiat în Cesarea Capadociei, care era cunoscută pentru şcolile sale. Aşadar Evagrie se iveşte pentru noi în lumina istoriei ca o personalitate de sine stătătoare, fără ca să aflăm cine şi ce anume au modelat-o[62].

Din Viaţa sa aflăm că tatăl său a fost aşezat horepiscop de către Sfântul Vasile cel Mare, care din 376 şi până la moarte sa în 379 a fost episcop de Cezareea. Prin tatăl său a intrat apoi el însuşi în legătură cu Sfântul Vasile care hirotonit citeşti prin aceasta l-a primit în clerul său; data exactă a acestui eveniment important nu poate fi determinată mai îndeaproape[63]. La şcoala acestuia Evagrie a cunoscut şi preţuit pentru prima dată ecrierile lui Origene, prin el a intrat în legătură cu înfloritorul monahism al Capadociei, căruia Vasile îi dădea o formă regulată.

Totodată, trebuie menţionat faptul că este nefondată afirmaţie cum că Evagrie ar fi fost un monah vasilian, înainte de a părăsi Capadocia pentru a se alătura la Constantinopol lui Grigorie din Nazianz, după cum consideră Bousset[64].

Ştim însă, că în urma unor intrigi obscure de la curtea împărătească este obligat să părăsească Constantinopolul în 381 şi să se îmbarce pentru Ierusalim ca să scape de o arestare iminentă. Aici este primit în mănăstirea Sfintei Melania cea Bătrână şi a lui Rufin de Aquilea (345-410), pe Muntele Măslinilor.

La îndemnul Sfintei Melania pleacă, în 383, în Egipt, şi devine călugăr la Nitria, sub îndrumarea Sfântului Macarie cel Mare. Mai târziu se retrage la Chilii(Kellia), un loc şi mai singuratic, unde îşi duce viaţa de monah recopiind manuscrise pentru călugări până la moartea sa, în 399.

De această cauză, Socrate îl considera pe Evagrie ucenic al celor doi Macarie, remarcând însă, faptul că era şi foarte instruit şi bun vorbitor, lucru care l-a ajutat în scurtă vreme să-şi câştige un renume. Episcopul Teolfil din Alexandrie i-a oferit un scaun episcopal, pe care Evagrie l-a respins; el câştigându-şi existenţa copiind cărţi[65].

Nu este sigur, totuşi, dacă Evagrie a intrat într-o relaţie mai apropiată încă din Capadocia cu Grigoire de Nyssa, fratele mai tânăr al lui Vasile cel Mare şi cu Grigorie din Nazianz. În orice caz, faptul că Grigorie din Nazianz ar fi fost dascălul anilor săi de tinereţe, aşa cum se presupune ocazional, nu este atestat documentar[66]. Astfel, anii capadocieni rămân din nefericire pentru noi într-o semiobscuritate. Sigur este numai faptul că încă de pe atunci aparţinea cercului din jurul „marilor Capadocieni”, a căror importanţă pentru istoria dogmei este bine cunoscută. Acest cerc se caracterizează printr-o mărturisire hotărâtă a ortodoxiei niceene împotriva oricăror încercări de diluare ariană a acesteia, în orice fel de formă[67]. La fel de caracteristică este şi preferinţa sa explicită pentru teologia puternic spiritualistă şi oarecum „intelectualistă” a lui Origene[68].

Deşi a influenţat pe toţi marii Părinţi ai Bisericii, în 553 este condamnat împreună cu origeniştii la Sinodul din Constantinopol.

4.2 Scrierile, doctrina şi învăţătura Sfântului Evagrie Ponticul

Evagrie Ponticul, era o figură aparte printre monahii egipteni, în majoritatea lor, dacă nu analfabeţi, cel puţin neîncrezători şi chiar dispreţuitori faţă de litere şi intelectuali. Evagrie trăia într-o rugăciune aproape continuă, întreruptă numai de vizitele confraţilor săi – vizitele având întotdeauna un scop spiritual; pe de altă parte, el copia manuscrise, activitate prin care se întreţine şi îi ajuta şi pe ceilalţi. În plus scria scurte sentinţe inspirate de experienţele lui spirituale. Acestea au ajuns până la noi dar sub diverse semnături[69].

Rugăciunea, de asemenea, pentru Evagrie era scopul însuşi al monahului. El a fost unul care a înţeles pe deplin faptul că în concepţia vieţii mănăstireşti, al scop cu nu poate avea călugărul, decât acela de al unirii cu Dumnezeu prin lepădarea totală de viaţa acestei lumi.

Vladimir Losski afirmă că în timp ce clerul de mir (preoţii şi diaconii căsătoriţi) pot să se ocupe de activităţi sociale, sau să se dedice altor activităţi din afară, scopul călugărilor este cu totul altul. Ei se călugăresc spre a veghea înainte de toate la rugăciune, la lucrarea lăuntrică, în cadrul unei mănăstiri sau al unui schit[70]. Şi Evagrie a înţeles acest lucru. Dar cu toate acestea, el a şi scris în timpul vieţii sale, exclusiv, sau aproape exclusiv, pentru monahi.

Despre el se spune că a fost un scriitor fecund. Din ceea ce s-a păstrat însă sub numele lui nu se ştie ce-i aparţine. Numai două din lucrările lui s-au păstrat în greceşte: Oglinda monahilor şi Oglinda monahiilor[71].

Se mai cunosc sub numele lui, mai mult după titlu, şi următoarele: Antirrheticus (un fel de cuvântări de apărare contre ispitelor), este în opt cărţi şi se ocupă cu cele şapte păcate capitale şi cele opt gânduri rele: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, tristeţea, mânia, trândăvia, slava deşartă, mândria. O alta parte a acestei opere, care se ocupă cu anumite pasaje biblice împotriva ispitelor demonice (s-a păstrat în unele manuscrise siriene)[72].

O altă scriere este Monahul sau Despre viaţa practică care are 100 de capitole şi tratează despre monahul activ şi monahul contemplativ[73].

A mai scria Probleme gnostice care cuprinde 600 de sentinţe pregnostice şi două catene de gnome[74].

Problema fundamentală care se pune în cazul operei lui Evagrie este de a şti în ce măsură reproduce ea învăţătura tradiţională a Părinţilor pustiei şi în ce măsură este rodul unei speculaţii personale, bazată pe vasta cultură filosofică a lui Evagrie, precum şi pe frecventarea asiduă a scrierilor lui Origene[75].

Evagrie a fost, fără îndoială, cel dintâi care a dat o formă scrisă învăţăturii orale care se transmitea printre monahii Nitriei şi Schetiei de aproape o jumătate de secol - învăţătură privind mai ales asceza şi ceea ce era considerat a fi război împotriva demonilor, inspiratorii patimilor. Dar, în acelaşi timp, o mare parte din această doctrină este dedicată unor speculaţii, a căror origine savantă se identifică uşor în ansamblu[76].

Evagrie, nu a fost un scriitor sistematic, însă a fost primul gnomolog creştin[77].

El a scris mai mult pentru monahi. În toate scrierile sale, Evagrie se dovedeşte un maestru înnăscut al cuvântului; mai cu seamă în forma extrem de concentrată şi pregnantă a „capetelor” sau aforismelor reprezentând elemente fundamentale ale grupajelor de o sută ale „centuriilor” – gen literar pe care l-a iniţiat – Evagrie a devenit un model adeseori imitat ulterior[78].

Evagrie a fost aşadar, în mod cu totul evident, un scriitor înnăscut şi ca atare, era desigur o excepţie pentru contemporanii săi, întrucât numai puţini monahi dispuneau de o cultură profundă.

Mai trebuie menţionat că Evagrie nu trebuie considerat un scriitor în sensul modern al cuvântului, întrucât, în marea majoritate a scrierilor sale este vorba, în ciuda formei lor extrem de elaborate, de scrieri pur ocazionale, prin care Evagrie venea în întâmpinarea nu a nevoii sale de activitate literară, cât cererilor şi nevoilor prietenilor şi cunoscuţilor[79].

Privitor la învăţătura Sfântului, el împarte viaţa spirituală în activă şi contemplativă sau gnostică; viaţa activă fiind numai pregătirea pentru cea gnostică. Toată strădania omului trebuie să ducă la cunoaştere sau la gnoză, a cărei încoronare este contemplarea Sfintei Treimi. Rostul ascezei este să înlăture piedicile ce stau în calea cunoaşterii, prin curăţirea sufletului de patimi.

Virtuţile, care sunt treptele vieţii active, se rânduiesc în următoarea ordine: cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt: înfrânarea, cuminţenia, răbdarea şi nădejdea. Toate duc la nepătimire, al cărei rod este dragostea. De acum este părăsită viaţa activă. Dragostea introduce în viaţa contemplativă.

Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este „gnoza naturală”. După ea urmează „teologia”, gnoza cea mai înaltă, contemplarea Sfintei Treimi, care e şi treapta „rugăciunii curate”[80].

Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii duhovniceşti, nu se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit ajunge până la o cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit. În timpul rugăciunii, sufletul contemplativului este asemenea cerului, în care străluceşte lumina Sfintei Treimi. Dar pentru acestea se cere o curăţire de toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele. Aceasta este curăţirea ce se cere sufletului, care e sediul patimilor. Dar se cere şi o curăţire a minţii, vârful cunoscător, sau ochiul sufletului. Până ce mintea mai păstrează chiar şi numai gânduri nestrăbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sfintei Treimi, trebuie să se cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură. La această stare nu se poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns omul aici, în inima lui străluceşte lumina Sfintei Treimi, el vede lumina dumnezeiască. Lumina aceasta este fără formă, întrucât şi Dumnezeu este fără chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în mintea omului. De aceea, mintea trebuie să se elibereze de orice întipărire a lucrurilor şi înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu este dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta e simplă, necompusă, indescriptibilă, fără imagini. Este o cucerire a minţii de către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea, lumina aceasta este într-un anumit înţeles şi întunericul cel mai adânc, „neştiinţa fără margini”. Dar această cunoaştere are şi altă latură. Când lumina dumnezeiască răsare în minte, aceasta se vede pe sine însăşi. Vederea proprie este o condiţie a desăvârşirii minţii. Astfel mintea în vremea rugăciunii se vede pe sine, strălucind ca safirul şi ca cerul, ca locul unde s-a coborât Sfânta Treime[81].

Evagrie vorbeşte mult despre starea de nepătimire - apathia[82], ca o condiţie a vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva ajuns la adevărata lipsă de patimi stă în faptul că se poate ruga netulburat şi neîmprăştiat, eliberat de toate grijile şi de toate gândurile şi imaginile lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii nu este indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci o condiţie pentru a-i putea iubi cu adevărat.

4.3 Contribuția lui Evagrie în evoluţia monahismului

Evagrie Ponticul a influenţat, sau mai bine spus a contribuit la evoluţia monahismului, în deosebi prin scrierile sale. Mai mult decât atât, o parte considerabilă a moştenirii literare a lui Evagrie e alcătuită din scrieri ascetice. Până şi în scrisori, este vorba, în nenumărate pasaje, despre lupta duhovnicească a monahului. Deseori vorbeşte despre patimi, despre demonii care le pun în mişcare şi despre gândurile care le slujesc ca „vehicule”, înainte de a se preface în faptă[83]. De aceea, se cuvine acum să ne întrebăm: în ce anume constă propriu-zis ţelul şi fiinţa ascezei , care deţine un loc atât de larg în gândirea monahului pontic? Pentru aceasta, să schiţăm mai întâi premisele ei spirituale, pe care Evagrie însuşi, nu le-a prezentat nicăieri în mod concentrat.

Ca fiinţă înzestrată cu logos, omul a fost creat de Dumnezeu „după chipul său” (Gen 1,27). Prin constituţia sa cea mai intimă, omul este aşadar în chip esenţial „icoană”, mai exact, după înţelegerea Sfinţilor Părinţi, icoană a Icoanei Tatălui prin excelenţă, iar după Sfântul Evagrie, icoană a Fiului şi a Duhului. Ca icoană (chip) a Dumnezeului treimic, şi el este aşadar o unitate tainică. Această unitate poate dăinui numai câtă vreme chipul stăruie în unitate şi armonie cu Prototipul său. În momentul în care el se depărtează de acesta, unitatea sa interioară începe să se dezintegreze. Întrucât păcatul este o deturnare de la Dumnezeu, cât şi a unităţii creaturale. Şi aceasta pe toate planurile. Atât a unităţii cu Dumnezeu cât şi a unităţii creaturilor între ele şi în interiorul lor însuşi[84].

Ca o consecinţă a deturnării de la Dumnezeu, chipul s-a dezintegrat în intelect, suflet şi trup, adică în omul concret, întrucât acestea împreună alcătuiesc omul în întregime. Omul istoric însă, nu se găseşte altfel decât ca scindat, fiindcă în Adam toţi au păcătuit. De aceea, mântuirea poate consta numai într-o recuperate a integrităţii, în integrarea intelectului, sufletului şi trupului în chipul lui Dumnezeu şi a chipului în Prototipul său[85]. Ceea ce Dumnezeu a făcut umanităţii, prin har, fiecare om în parte îşi împropriază, în hotărâre liberă şi prin purtarea crucii de fiecare zi. Acest element haric al mântuirii dat în prealabil este locul teologic al ascezei creştine, iar Evagrie, maestru al formelor concise,acest lucru îl defineşte astfel: „Făptuirea este metoda spirituală care curăţă partea pătimitoarea sufletului”[86].

În alt loc, termenul metodă este înlocuit cu cel deînvăţătură, însă noţiunea nu trebuie luată strict, întrucât nu este vorba de o reţetă, ci de o cale, un mod, aşadar o realizare ce ţine de viaţă. Aceastăpraktiké fiind unul din cele trei elemente din care constă viaţa duhovnicească: praktiké, physiké şi theologiké[87].

Această tripartiţie Evagrie o preia de la Origene, prima treaptă fiind numită şi ethiké, ea vizând împlinirea activă „practică” a poruncilor; physiké desemnează cunoaşterea naturii, adică a tuturor lucrurilor creat, dar nu în sensul ştiinţelor moderne; iar theologikéi, numită de Origene şi vedere sau misticădesemnează o cunoaştere-vedere vie a misterului Sfintei Treimi, a vieţii intratrinitare a celor trei Persoane[88].

Obiectul metodei, al învăţăturii, adică al lui praktiké este sufletul, şi anume, partea lui pătimitoare, pasională, respectiv pasivă. Dacă ne gândim că omul este alcătuit din trup, suflet şi minte, putem spune că rolul sufletului poate fi cel de mediator dintre minte şi trup, întrucât sufletul este legat atât de trup, cât şi de intelect. Potrivit tradiţiei, deci şi a lui Evagrie, sufletul este şi el alcătuit din trei părţi: o parte concupiscentă, una irascibilă şi una raţională, care este numită şi partea conducătoare[89]. Concupiscenţa şi irascibilitatea alcătuiesc partea pasivă sau pasională a sufletului, iar partea raţională este organul prin care intelectul ca şi cap lucrează asupra sufletului şi îl conduce. Intelectul însuşi reprezintă nucleul personal locul chipului lui Dumnezeu şi răspunde chemării Lui. În ciuda păcatului şi dezintegrării originare a chipului lui Dumnezeu, intelectul este semnul revendicării constante a creaţiei sale de către Dumnezeu, un apel permanent la reîntoarcerea ei de la neautenticitatea unităţii la autenticitate şi a unităţii cu Dumnezeu[90].

Dar cu toate acestea, care este scopul ascezei despre care ne vorbeşte Evagrie Ponticul?

Răspunsul la această întrebare ni-l dă însuşi Evagrie în Gnostikos spunând că scopul ascezei este acela de a „dispune în chip nepătimaş de partea pătimaşă a sufletului”[91], pentru ca intelectul să nu fie împiedicat de dorinţele sale egoiste, ci mai degrabă să poată urca spre cunoaştere, susţinut fiind de forţele lui vitale, spre cunoaşterea în care stă fericirea omului întreg. Fiind abia acum, în stare de apatheia, iubirea spirituală, care e ţelul lui praktiké, îşi poate desfăşura aripile şi în dorul duhovnicesc, ba chiar într-o poftă a dragostei externedupă fericirea ultimă se poate ridica la cunoaşterea lui Dumnezeu în vedere, care este şi unire[92].

Astfel, praktikéapare la Evagrieca o adevărată artă, ca o ştiinţă pentru sine având obiectul cunoaşterii ei, şi anume raţiunile, gândurile ispititoare. Este arta deosebirii duhurilor, după cum e numită şi de Sfânta Scriptură. Scrierile ascetice şi unele scrisori ale ponticului au drept scop faptul de a comunica această ştiinţă care este şi o învăţătură şi ca atare poate fi învăţată şi ca metodă. Mai mult decât atât, Evagrie nu numai că invocă experienţe proprii şi experienţele altora, ci reclamă în mod explicit şi autoobservarea.

Se înţelege de asemenea, că această metodă duhovnicească, dispune şi de mijloace, pe care Evagrie le-a preluat de la asceţii din jurul său. În esenţă ele sunt aceleaşi ca la toţi creştinii, sau măcar ca la cei din acea epocă. Proprie monahilor însă, este numai consecvenţa, ba chiar exclusivitatea cu care se dedică acestei metode. Înfrânarea, postul, rugăciunea, sărăcia etc. sunt simple exerciţii ascetice menţionate şi în Scrisorile Sfântului Paul, care se adresează în general creştinilor pur şi simplu. De aceea, monahii nu creau impresia că introduc inovaţii, ci pur şi simplu că duc viaţa primilor creştini[93].

Altfel spus, esenţa a ceea ce se numeşte praktiké este un întreg proces de tămăduire ce cuprinde, curăţă şi uneşte omul întreg, trup, suflet şi intelect. Scopul ei este nepătimirea ca sănătate naturală a sufletului. Cu toate acestea, nepătimirea nu este punctul final al căii spirituale, ci numai o treaptă, prima sa treaptă. Această treaptă îşi are capătul în iubire, care e o fiică a nepătimirii şi aparţine aşadar deja treptei următoare pe care o generează în sine[94].

Nepătimirea este o stabilitate interioară care cuprinde anumite trepte: se vorbeşte de o năpătimire parţială, când cutare sau cutare demon este înfrânt, şi de o nepătimire desăvârşită când sunt biruiţi toţi demonii. De aceea, Evagrie, este optimis în privinţa posibilităţii realizării nepătimirii desăvârşite şi insistă asupra posibilităţii unei eliberări desăvârşite de rău.

Astfel, despre Evagrie însuşi putem spune că la sfârşitul vieţii sale a ajuns la această stare mult dorită şi de asemenea că au mai existat desigur şi alţii monahi care s-au bucurat de acest privilegiu[95].

Acesta este unul din meritele şi contribuţiile pe care Evagrie Ponticul le-a adus ca ofrandă istoriei şi evoluţiei monahismului. Asceza şi lecţiile sale împreună cu metodele practicate au îmbogăţit şi au ridicat pe o altă treaptă a monahismului ceea ce începuse Antonie cel Mare, Pahomie şi alţii monahi ai Orientului, care, au fost purtate ca şi exemple şi în Occident.

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

[1] Cf. A. Scrima, Despre isihasm, Editura Humanitas, Bucureşti 2003, p. 23.

[2] Ibidem.

[3] Cf. G. Filoramo, op. cit., p. 126.

[4] Cf. J. Comby, op. cit., p. 74.

[5] Cf. V. Răducă, op. cit., p. 75.

[6] Cf. V. Codina - N. Zevallos, op. cit., p. 25.

[7] Cf. L. Hertling, op. cit., p. 112.

[8] Cf. C. Fodor, op. cit., p. 521.

[9] Aa. Vv. Vieţile sfinţilor ortodoxiei,Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 417.

[10] Ibidem.

[11] Cf. R. Kottije - B. Moller, Storia della Chiesa. Chiesa Antica e Chiesa Orientale, Editura Queriniana, Brescia 1980, p. 213.

[12] Aa. Vv. Vieţile sfinţilor…, p. 718.

[13] F. Ciardi, Semn de comuniune, Editura ARCB, Bucureşti 2000, p. 23.

[14] Cf. L. Padovese, op. cit., p. 160.

[15] Cf. F. ciardi, op. cit., p. 23.

[16] Cf. L. Hertling op. cit., p. 113.

[17] Cf. F. Ciardi, op. cit., p. 24.

[18] J. Quasten, op. cit., p. 206.

[19] Cf. G. R. Palanque - P. Labriolle, op. cit., p. 511.

[20] Cf. D. G. Pătraşcu, Patrologie şi patristică secolele IV-V, vol. II, Editura Serafica, Roman 2008, p. 105.

[21] Cf. J. Laporte, Părinţii greci ai Bisericii, (trad.) Stanca Pavai, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş 2009, p. 138.

[22] Ibidem.

[23] Cf. C. Voicu - N. dumitraşcu, Patrologie, Editura IBMBOR, Bucureşti 2004, p. 155.

[24] Cf. D. G. Pătraşcu, op. cit., p. 106.

[25] Cf. C. Voicu - N. dumitraşcu, op. cit., p. 155.

[26] Ibidem.

[27] Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, 49.

[28] Cf. C. Voicu - N. dumitraşcu, op. cit., p. 157.

[29] Aa. Vv. Vieţile sfinţilor…, p. 383.

[30] Cf. C. Voicu - N. dumitraşcu, op. cit., p. 157.

[31] Cf. D. G. Pătraşcu, op. cit., p. 106.

[32] Cf. C. Voicu - N. dumitraşcu, op. cit., p. 158.

[33] Ibidem.

[34] D. G. Pătraşcu, op. cit., p. 106.

[35] Ibidem.

[36] Cf. J. Quasten, Patrologiavol. II, Editura Marietti, Casale Monferrato 1983², p. 213.

[37] Cf. C. Voicu - N. Dumitraşcu, op. cit., p. 158.

[38] Ibidem.

[39] Cf. D. G. Pătraşcu, op. cit., p. 107.

[40] Cf. C. Voicu - N. Dumitraşcu, op. cit., p. 158.

[41] Cf. D. G. Pătraşcu, op. cit., p. 107.

[42] Cf. C. Voicu - N. dumitraşcu, op. cit., p. 159.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Cf. Vasile cel Mare, Epistola 291, 1, PG 32, 1032A.

[46] Cf. A. Pigna, La vita religiosa, teologia e spiritualita, Edizioni OCD, Roma 1991, p. 20.

[47] Cf. Aa. Vv., Sfântul Vasile cel Mare, Editura IBMBOR, Bucureşti 1980, p. 338.

[48] Cf. J. DaniÉlou - H. Marrou, Nuova storia della Chiesa. Dalle origini a San Gregorio Magno, Editura Marietti, Genova 1989, p. 327.

[49] Vasile cel Mare, Regulile Morale, 26, PG 31, p. 744.

[50] Vasile cel Mare, Regulile Mari 15, PG 31, 952-957 (PSB 18, 244-246).

[51] Cf. C. Voicu - N. dumitraşcu, op. cit., p.162.

[52] Cf. J. Laporte, op. cit., p. 198.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem, p. 199.

[55] Ibidem, 199.

[56] Cf. L. Hertling, op. cit., p. 106.

[57] Cf. Grigorie de Nazianz, Les Discours théologiques, (trad.) de Paul Gallay, Editura Vitte, Paris 1942, p. 53,

[58] J. Laporte, op.cit., p. 200.

[59] Cf. D. G. Pătraşcu, op. cit., p. 110.

[60] Cf. Ibidem.

[61] Cf. G. Bunge, op. cit., p. 23.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Cf. C. Iordăchescu, Istoria vechii literaturi creştine (epoca de aur 325-461) vol. II, Editura Moldova, Iaşi 1935, p. 57.

[66] Cf. G. Bunge, op.cit., p. 24.

[67] Ibidem, p. 25.

[68] Ibidem.

[69] Cf. C. Bădiliţă, Călugărul şi moartea, Editura Polirom, Iaşi 1998, p. 23.

[70] Cf. V. Losski, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, (trad.) de Vasile Răducă, Anastasia, V. Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti 1994, p. 45.

[71] Cf. C. Iordăchescu, op. cit., p. 57.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem, p. 58.

[74] Ibidem.

[75] Cf. A. Guillaumont, Origine vieţii monahale, (trad.) de Constantin Jinga, Editura Anastasia, Iaşi 1998, p. 254.

[76] Ibidem, 255.

[77] Cf. C. Iordăchescu, op. cit., p. 58.

[78] Cf. G. Bunge, op. cit, p. 49.

[79] Ibidem, 50.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem, p. 96.

[84] Ibidem, p. 97.

[85] Ibidem.

[86] Evagrie, Praktikossau Capita practica ad Anatolium monachum, (trad.) de C. Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi 1997, p. 78.

[87] Ibidem.

[88] Cf. G. Bunge, op.cit., p. 99.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem, p. 100.

[91] Evagrie, Gnostikos, (trad. de) Cristian Bădiliţă: Evagrie Ponticul, Tratat practic. Gnosticul, Editura Polirom, Iaşi 1997, p. 105.

[92] Cf. G. Bunge, op.cit., p. 101.

[93] Ibidem, p. 102.

[94] Ibidem, p. 103.

[95] Ibidem, p. 104.

3. Valoare monahismului

2015-10-10T17:09:00.001+03:00

Înainte de a vorbi de valoarea monahismului ca atare trebuie să precizăm care era scopul acestui stil de viaţă, rolul acestuia şi cum a evoluat în decursul istoriei.

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

3.1 Scopul monahismului

Dacă vrem să vorbim despre scopul acestei mişcări care a avut loc în interiorul Bisericii, ar trebui să ne întrebăm mai întâi dacă Biserica poate exista fără această mişcare, fără monahism. Răspunsul este da. Biserica poate exista fără monahism, însă nu ar fi favorabilă această situaţie pentru că monahismul este imaginea creştinismului integral: „Creştinismul există, aşa cum există şi durează, pentru că trăieşte în umbra creştinismului integral”[1].

Nu există ştiinţă fără câţiva oameni de geniu care se consacră integral ştiinţei. Nu există muzică fără compozitori de geniu. Nu există creştinism fără creştini de geniu, adică fără câţiva indivizi care să se consacre integral. În umbra lor trăiesc cei care fac accesibilă această ştiinţă, a celor care au geniu, şefii de orchestră care execută muzica geniilor[2].

Monahul este tipul creştinului care se consacră integral. Dacă nu am avea în vedere decât acest aspect al problemei şi încă am putea oricând afirma că o Biserică fără monahism ar fi săracă, fără vigoare şi fără ideal. Bisericile care au conservat monahismul în formele cele mai tradiţionale sunt exact cele care se plâng cel mai puţin de criză[3].

Monahul este tipul creştinului care se consacră integral. O Biserică fără monahism ar fi săracă, fără vigoare şi fără ideal. Bisericile care au conservat monahismul în formele cele mai tradiţionale sunt exact cele care se plâng cel mai puţin de criză[4].

De aceea, trebuie precizat faptul că scopul monahismului stă în primul rând în îndumnezeirea omului, lucrare la care sunt chemaţi toţi creştinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice alt lucru sau aspect al vieţii pământeşti, reprezintă un concept care apare pretutindeni în scrierile ortodoxe, cum este exemplul Filocaliei, lucrare ce cuprinde scrieri ale monahilor „îmbunătăţiţi”. Cu alte cuvinte, un monah sau o monahă este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci şi sfaturile evanghelice („voturile” sau jurămintele monahale ale sărăciei, fecioriei şi ascultării)[5].

În acest fel, monahii se angajează intr-o necontenită luptă duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplaţiei (θεωρια) şi îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune şi ascultare[6].

3.2 Rolul monahismului în cadrul Bisericii

Am văzut mai sus că mişcarea monahală a apărut în cadrul creştinismului având deja în spate o tradiţie care s-a format pe parcursul mai multor secole. În Biserica primară, încă de la început, putem observa anumite idei care mai târziu au favorizat apariţia monahismului. În partea aceasta a lucrării ne vom concentra asupra rolului pe care l-a avut această mişcare în ambientul creştin.

Dacă ne gândim la motivul pentru care aleargă oamenii la mănăstiri şi la monahi, adică acela de a se ruga şi pentru a-şi lăsa numele în pomelnicul mănăstirii, pentru a fi recomandaţi în rugăciunile mănăstirii către Dumnezeu, putem spune că rolul monahilor şi, deci al monahismului este, în primul rând, acela de a se ruga.[7]

Mănăstirea este deci, la dispoziţia tuturor creştinilor, nu numai a monahilor, iar rolul specific al monahilor este de a mijloci, de a se ruga pentru alţii, după cum Sfântul Teodor Studitul recomanda ucenicilor: „Trebuie să ne rugăm pentru alţii”[8].

De asemenea, din activitatea monahilor de a-i sprijini pe credincioşi ascultându-le spovezile şi pentru direcţiuni spirituale, reiese un alt rol esenţial al monahismului: acela de a veni în ajutorul Bisericii şi al credincioşilor. Dar toate aceste roluri ale monahismului s-au evidenţiat mai târziu, fapt pentru care vom vedea în cele ce urmează cum a evoluat monahismul în decursul istoriei.

3.3 Evoluţia mişcării monahale în decursul istoriei creştinismului.

După apariţia monahismului de la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al IV-lea, retragerea în pustiu a început să aibă mai mult un caracter spontan. Tot mai mulţi anahoreţi s-au refugiat în deşert unde încercau să ducă o viaţă de nevoinţă. Conform observaţiei lui Lucien Regnault, „până atunci asceţii şi monahii vieţuiau în aglomerările populate sau în marginea lor; noutatea nemaiauzită a fost acest exod în pustiu a anahoreţilor creştini”^{^[9]}. După primii paşi a mişcării monahale, care conform observaţiilor de mai sus au fost făcuţi de Antonie cel Mare şi Pahomie cel Mare, când au fost stabilite cele două forme de organizare monahală, monahismul a început să se dezvolte tot mai mult primind adesea un caracter de spontaneitate.

Ne vom uita la câteva dintre personalităţile marcante din istoria dezvoltării monahismului pentru a observa evoluţia mişcării de a lungul istoriei Bisericii. De la început trebuie să observăm că în Biserica Răsăriteană se cunoaşte doar un singur ordin monahal, care este predominant de natură contemplativă. Vasile cel Mare a fost acela care a pus bazele organizării monahale din Răsăritul Ortodox. Totuşi, conform observaţiei lui Olivier Clement, „ar fi greşit să-i numim pe călugării ortodocşi vasilieni”^{^[10]}. Vasile a studiat monahismul egiptean şi l-a adaptat condiţiilor Capadociei. Observând că monahismul din vremea lui „nu corespunde nici modestiei pe care trebuia să o aibă, nici felul de organizare nu era adecvat”^{^[11]}, el întreprinde o reformă prin care oferă monahismului o nouă orientare. În acest sens, a mutat mănăstirile din pustiu în apropierea oraşelor şi satelor, astfel făcându-le de folos creştinilor şi societăţii. Această reorganizare a monahismului realizată de Vasile cel Mare este reforma care a marcat organizarea monahismului răsăritean până în zilele noastre.

Vladimir Lossky aduce în discuţie concepţii diferite cu privire la instituţia monahală. El evidenţiază faptul că Vasile cel Mare considera monahismul ca fiind o comunitate creştină ideală, „o mică biserică în Biserică, în care trebuia să se realizeze pe pământ o viaţă după chipul Sfintei Treimi”^{^[12]}.

Un alt personaj marcant din istoria monahismului este Evagrie Ponticul; fiind influenţat foarte mult de scrierile lui Origen, el trasează o cu totul altă cale decât cea de tip cenobitic, îndreptându-se mai mult spre calea anahoretică: „Astfel el părăseşte mănăstirea şi pleacă în pustiu cu scopul de a găsi un mediu mai propice vieţii contemplative”^{^[13]}. Aşa se produce o nouă reorientare a monahismului, de la o viaţă comunitară spre o viaţă mai mult axată pe calea contemplativă.

Evagrie este cel care a contribuit foarte mult la formarea acestei concepţii. John Meyendorff, sintetizează contribuţia lui Evagrie în două mari aspecte: „învăţătura despre patimi şi învăţătura despre rugăciune”^{^[14]}. Învăţătura despre patimi este rezumată de Gabriel Bunge în modul următor: „Scopul năzuinţelor ascezei este prin urmare acela de a dispune în chip nepătimaş de partea pătimaşă a sufletului pentru ca intelectul să nu fie împiedicat de dorinţele lui egoiste, ci mai degrabă să poată urca spre cunoaştere susţinut de forţele lui vitale, spre cunoaşterea în care stă fericirea omului întreg”^{^[15]}.

Ţinta ascetului este să ajungă la eliberarea de patimile sufletului şi să se lege cu toată fiinţa lui de Dumnezeu. „Ţelul nepătimirii nu este altul decât restaurarea funcţionării naturale, adică creaţionale, a tuturor celor trei facultăţi ale sufletului”^{^[16]}. Calea spre realizarea acestei năzuinţe este calea rugăciunii. Evagrie scria că: „Rugăciunea este o conversaţie cu Dumnezeu, ea este un urcuş al minţii către Dumnezeu”^{^[17]}. John Meyendorff remarcă următoarele: „Evagrie este primul care foloseşte pentru prima oară expresia “rugăciunea minţii”^{^[18]}. Prin secolul al XIV-lea aceasta va deveni expresia de căpătâi pentru isihasmul bizantin. Totuşi, deşi Evagrie a avut o influienţă aşa de mare în dezvoltarea monahismului răsăritean, conform observaţiilor lui John Meyendorff, lucrările lui au avut şi un mare efect negativ. El afirmă că prin intermediul scrierilor lui Evagrie, monahii au început să folosească un limbaj neoplatonic, care a favorizat devierea spiritualităţii pustiului într-o direcţie străină de spiritualitatea Evangheliei. El remarcă faptul că „Evagrie a putut să redacteze tratatul său despre rugăciune folosind doar câteva aluzii la Scrierile Sfintedar fără nici o referire la Isus, Fiul lui Dumnezeu, care este baza spiritualităţii creştine”^{^[19]}.

Un alt mare părinte al monahismului răsăritean care a contribuit foarte mult la dezvoltarea acestuia este Macarie Egipteanul, conform lui Ioan Coman „supranumit şi cel Bătrân sau cel Mare”^{^[20]}. Contribuţia majoră a lui Macarie în dezvoltarea gândirii teologice a monahismului se referă la viaţa de rugăciune: „Să ne rugăm, zicea Macarie, ca Domnul să ne elibereze prin propria putere a Dumnezeirii Sale, din închisoarea întunericului patimilor, dezonoarei, şi să revendice propriului Său chip şi făptura Sa”[21].

Vladimir Lossky sublinia: „Spiritualitatea lui Macarie este opusul misticii intelectualiste a lui Evagrie”^{^[22]}. Astfel, accentul pus de Evagrie pe natura intelectuală a rugăciunii, la Macarie este transferat asupra naturii spirituale a acesteia. John Meyendorff vorbind despre accentele teologice la Macarieşi la Evagrieremarcă faptul că „rugăciunea evagriană «a minţii» devine «rugăciunea inimii» la Macarie; centrul vieţii psiho-somatice a omului, inima este «tabla» unde harul lui Dumnezeu sapă legea Duhului, însă ea mai poate fi şi mormântul unde «prinţul răului» şi îngerii săi îşi găsesc refugiul”^{^[23]}. Acest dualism al coexistenţei lui Dumnezeu şi al Satanei în fiinţa umană ca fiind două forţe egale, a fost folosit ca şi argument pentru a-l acuza pe Macarie de apartenenţa la secta mesaleenilor[24]. John Meyendorff scoate însă în evidenţă caracterul cristocentic al teologiei lui Macarie. Pentru a elimina astfel de acuzaţii, el spune: „Cristosul istoric care a venit, care va veni şi care este prezent în mod sfinţitor în Biserică, este pentru Macarie centrul unic al vieţii spirituale a monahului”^{^[25]}.

După ce am urmărit mai sus cele două căi de realizare a rugăciunii din monahismul bizantin care sunt reprezentate de intelectualismul lui Evagrie şi de spiritualitatea lui Macarie, acuma ne vom concentra asupra lui Diadoh, care conform observaţiei lui Vladimir Lossky, are o poziţie de mijloc între cele două extreme. El surprinde la Diadoh o idee interesantă: „pentru a ajunge la desăvârşire experienţa lui Dumnezeu trebuie purificată”^{^[26]}. John Meyendorff adaugă: „În scrierile lui Diadoh, învăţătura despre rugăciunea neîncetată, preluată de la Evagrie şi de la Macarie, presupune o invocare constantă a numelui lui Isus”^{^[27]}. Vladimir Lossky este de părere că Diadoh poate fi considerat unul dintre fondatorii, sau cel puţin unul dintre precursorii isihasmului bizantin^{^[28]}. El este acela care pune bazele acestei mişcări, care este privită de teologii bizantini ca fiind o reformă a spiritualităţii monahale.

Un alt părinte de seamă al monahismului răsăritean este Ioan Scărarul, stareţul din mănăstirea Sinai, vestit prin scrierea lui Scara Raiului. În lucrările sale, el învaţă că: „sufletul purificat are o dragoste neobosită pentru Dumnezeu pe care trebuie să-l iubim ca pe o logodnică”^{^[29]}. În concepţia lui despre rugăciune, Ioan Scărarul este concentrat mai mult asupra cristologiei şi se asemănă foarte mult cu Macarie şi Diadoh. Meyendorff evidenţiază următoarele: „La Ioan Scărarultermenii: isihie (tăcere, linişte) şi isihaşti desemnează foarte specific viaţa contemplativă, eremitică (pustnicească) a monahismului singuratic ce practică rugăciunea lui Isus”^{^[30]}.

Următoarea personalitate care a marcat foarte mult formarea gândirii monastice este Maxim Mărturisitorul (580-662). Acesta accentuează foarte mult teologia îndumnezeirii, care este văzută ca fiind principalul scop al fiinţei umane. Maxim Mărturisitorul afirmă că: „Cei care au urmat pe Cristos în acţiune şi în contemplaţie vor fi transferaţi la o stare mereu mai bună, şi timpul nu ne-ar ajunge vreodată să spunem toate urcuşurile şi descoperirile sfinţilor, care se transformă din slavă în slavă înainte ca fiecare în chinul său să pornească îndumnezeirea”^{^[31]}.

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

Acelaşi Vladimir Lossky observă că „în concepţia lui Maxim Mărturisitorul elementul central pentru realizarea procesului de îndumnezeire este cristologia”^{^[32]}. Conform afirmaţiei lui Maxim, „monahismul adevărat are ca şi scop nu doar unirea cu Sfânta Treime, ci şi exprimarea acesteia prin exemplul de vieţuire monahală”^{^[33]}.

Următorul personaj care a favorizat dezvoltarea monahismului a fost Simeon Noul Teolog (949-1022)[34], care a accentuat foarte mult aspectul trăirii conştiente cu Dumnezeu. De foarte mulţi este catalogat ca fiind reprezentant de seamă al tradiţiei isihaste din Bizanţ, mergând pe aceeaşi cale cu Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul, şi anticipându-l pe Grigorie Palama. Conform cu observaţia lui John Meyendorff, „Simeon prezintă înţelegerea fundamentală a creştinismului ca o comuniune personală cu Dumnezeu şi ca o vedere a lui, atitudine pe care el o împărtăşeşte cu isihasmul şi cu întreaga tradiţie patristică”^{^[35]}. Simeon rămâne un caz unic de mistică personalistă; de asemenea el este considerat ca fiind cel mai mare mistic din Evul Mediu Bizantin. Sunt memorabile cuvintele sale: „Dumnezeu este lumină şi comunică lumina Sa celor care se unesc cu El, pe măsura curăţirii lor”^{^[36]}.

Ioan Damaschin, este un alt teolog renumit care a contribuit mult la dezvoltarea teologiei monahale, fiind cel care „afirmă incognoscibilitatea lui Dumnezeu în ce priveşte natura Lui, Fiinţa Lui nu poate fi desemnată decât apofatic, prin negare. Prin natura Sa El este mai presus de fiinţă, deci mai presus de cunoaştere^{^[37]}. Conform observaţiei lui Vladimir Lossky, „Ioan Damaschin a rezumat întreaga învăţătură a Sfinţilor Părinţi ai epocii cristologice, adică primele şapte secole, şi a fixat pentru întreaga teologie a Bizanţului învăţătura despre vederea lui Dumnezeu în perspectiva dogmei cristologice”^{^[38]}. Pentru el cristologia este singura cale prin care se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Începând cu secolul al XI-lea centrul vieţii monahale din Răsărit devine Muntele Athos, numit şi Grădina Maicii Domnului^{^[39]}. Din 1312, mănăstirile şi monahii din Muntele Athos au trecut sub protecţia Patriarhului Ecumenic de Constantinopol,^{^[40]}statut care le-a rămas până în zilele de astăzi.

[1] A. Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic, Bucureşti 1995, 296.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, 297.

[5] Cf. T. Spidlik, op. cit., 24-25.

[6] Cf. Ibidem.

[7] Cf. A. Plămădeală, op. cit., 298.

[8] T. Studitul, citat în A. Plămădeală, op. cit., 298.

[9] L. Regnault, op. cit., 22.

[10] O. Clement, Biserica Ortodoxă, Editura Universitatea, Bucureşti 2000, 134.

[11] V. cel Mare, Scrieri. Vol. II, Asceticele, Editura IBMBOR, Bucureşti 1989, 14.

[12] V. Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Deisis, Sibiu 1998, 91.

[13] Ibidem.

[14] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, Editura IBMBOR, Bucureşti 1996, 91.

[15] G. Bunge, Evagrie Ponticul, o introducere, Editura Deisis, Sibiu 1997, 101.

[16] G. Bunge, Mânia şi terapia eu după avva Evagrie Ponticul, Editura Deisis, Sibiu 1998, 95.

[17] E. Ponticulcitat de J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1995, 16-17.

[18] J. Meyendorff, op. cit., 91.

[19] Idem, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1995, 19.

[20] I. G. Coman, Patrologie, vol. III, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, 396.

[21] Omilia 49,5, PG 34,816C, citat de I. G. Coman în op. cit., 425.

[22] V. Lossky, op. cit., 99.

[23] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, op. cit., 92.

[24] Mesaleenii – era o sectă care afirma existenţa în fiinţa umană a celor două forţe care se luptă pentru dominaţie asupra omului; cf. J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, op. cit., 22.

[25] J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, op. cit., 23.

[26] V. Lossky, op. cit., 104.

[27] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, op. cit., 94.

[28] Cf. V. Lossky, op. cit., 104.

[29] P. Evdokimov, Ortodoxia, Editura IBMBOR, Bucureşti 1996, 25.

[30] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, op. cit., 95.

[31] V. Lossky, op. cit., 119.

[32] Ibidem.

[33] P. Evdokimov, op. cit., 25.

[34] Noul Teolog – după Grigorie de Nazianz zis şi Grigorie Teologul; cf. V. Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Deisis, Sibiu 1998, 128.

[35] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, op. cit., 100.

[36] V. Lossky, op. cit., 130.

[37] Ibidem, 124.

[38] Ibidem, 135.

[39] I. Ramureanu, Istoria Bisericească Universală, Editura IBMBOR, Bucureşti, 279.

[40] E. Drăgoi, Istoria Bisericii, Editura Istorică, Bucureşti 2001, 246.

2. Literatura monastică

2015-10-10T17:04:00.003+03:00

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

Numeroase scrieri despre viaţa diverşilor călugări iluştri; povestiri în care sunt prezentate date şi gesturi ale sihaştrilor şi ale „abaţilor” cei mai celebri; manuale ascetice, în care autorii studiază diferite obligaţii ale călugărilor şi în care promovează spiritualitatea, scopul trăirii lor; reguli disciplinare ale marilor organizatori ai vieţii monastice: Pahomie, Vasile, Augustin, şi mai târziu Sfântul Benedict; apologie în care această formă de viaţă este apărată împotriva defăimătorilor, atât cei creştini cât şi cei păgâni. Astfel ne putem da seama în ce gen literar pot fi încadrate aceste scrieri. Trebuie precizat faptul că unele dintre aceste scrieri s-au transmis până la noi nu atât în limba greacă sau latină, cât şi în diferite limbi orientale. De aceea, W. Bousset, căruia i se atribuie primul inventar metodic al Apophtegmata Patrum, a fost corectat întrucât nu a ţinut cont de versiunile arabe, copte, armene ş.a.[1].

Totuşi, documentele esenţiale în ceea ce priveşte monahismul egiptean ne sunt cunoscute. Multe sunt traduse din coptă, din siriană etc.

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

2.1 Cele mai vechi texte monastice

Pentru a prezenta cele mai vechi scrieri ale monahilor, ar trebui să facem un oarecare inventar al scrierilor care ne-au fost transmise până astăzi şi care stau la baza naşterii monahismului. Sunt trei principii prin care se ajunge la preţioasele bogăţii posterioare, care reflectă o doctrină ce s-a elaborat abia mai târziu, dar care conţin, desigur, fapte şi mărturii primitive. Trebuie să menţionăm aici Vita Antonii şi Viaţa lui Pahomie. Aceasta din urmă s-a păstrat în limba originală, coptă, fiind una dintre cele mai vechi scrieri despre vieţile monahilor[2]. La acestea trebuie să se adauge şi Apophtegmata Patrum care ne prezintă datele despre Sfinţii Părinţi ai vieţii monastice[3]. Toate acestea au fost iluminate de anecdote şi de alte scrieri adunate în colecţii precum Historia monachorum in Aegypto, Historia Lausiaca de Palladiu (┼431)[4] sau Conferinţele lui Casian. Aceste ultime două texte pentru cât sunt de valoroase, conţin urmele posterităţii: găsim adnotări cu privire la monahismul primitiv, popular, cu totul evanghelic şi ignorant la problemele şi la influenţele filosofice, la monahismul înţelept care îi va fi moştenitor, în mod particular cel al lui Evagrie Ponticul.

Potrivit celor afirmate mai sus, cea mai veche biografie monastică pe care o avem este Vita Antonie. Succesul acestei opere a fost luat imediat în considerare întrucât nici o altă operă nu a contribuit în aşa măsură la promovarea vieţii monastice. Viaţa lui Antonie a fost scrisă oarecum în grabă, imediat după moartea sfântului, de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, acesta folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri şi note şi mai puţin de ajutorul apoftegmelor, scrisorilor sau al altor documente ce proveneau direct de la Antonie. Cu toate acestea, Viaţa lui Antonie a devenit unul din textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât şi în Occident.

2.2 Scrierile Sfântului Antonie cel Mare

Încă din primele secole, vieţile sfinţilor au fost un puternic instrument de promovare a creştinismului[5]. De asemenea şi scrierile acestora, motiv pentru care nu se poate să nu amintim de primele scrieri ale unui monah: scrierile Sântului Antonie cel Mare.

Singurele scrieri despre care avem siguranţa că sunt redactate de către Antonie sunt scrisorile pe care Sfântul le-a scris de-a lungul timpului, diferitelor comunităţi monastice aflate pe linia sa duhovnicească, precum cele din Arsinoe (la Fayum - pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie şi Amatas), sau de la Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui Ammona, prieten al lui Antonie.

Din această corespondenţă s-au păstrat două colecţii principale: o colecţie de şapte scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni, şi o colecţie ce cuprinde douăzeci de scrisori, integral păstrate doar în arabă (şi parţial în siriacă, greacă şi georgiană) şi căror autenticitate este contestată. Se mai cunoaşte, de asemenea, o scurtă scrisoare adresată de Sfântul Antonie lui Teodor, „preaiubitul” său fiu, în care vorbeşte despre pocăinţă şi iertarea păcatelor, păstrată doar în limba greacă, a cărei autenticitate este în general recunoscută.

O altă categorie a scrierilor Sfântului Antonie este ce a Apoftegmelor despre care am amintit puţin mai sus. Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme (sau Paterice), dintre care principalele sunt: în greacă, colecţia alfabetică - Patericul egiptean, cum o numim noi astăzi - îi atribuie 38 de apoftegme; în siriacă, îi sunt atribuite 49 de apoftegme, culese în secolul al VI-lea la Skete; în arabă, o colecţie de provenienţă coptă îi atribuie 40 de apoftegme; la acestea se mai pot adăuga diferite apoftegme culese de Paladie şi alţii.

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

2.3 Impresii şi exemple din literatura monahală

Prima impresie care apare când se intră în contact cu această literatură este aceea a unei imaginaţii foarte dezvoltate. Nu vorbim de mortificaţiile descrise în astfel de scrieri şi de straniile moduri prin care monahul din Orient mărea neajunsurile, foamea, lipsa de somn; nici de metodele crude la care recurgea pentru a-şi stăpâni patimile[6]. Vom încerca să amintim numai anumite exemple din aceste povestiri uluitoare.

Un om sfânt numit Elenul, ajunge într-o mănăstire unde îi găseşte pe călugări într-o mare încurcătură: preotul care trebuia să celebreze pentru ei în acea zi de sărbătoare Sfânta Liturghie, nu ajunse; el locuia dincolo de râu şi nimeni dintre ei nu s-a dus să-l caute din cauza crocodililor care atacau acea localitate. Elenul merse direct spre unul din acei monştri şi, după ce a invocat numele Domnului, traversează râul şi se întoarce cu preotul.

Un alt exemplu este cel al lui Amon. Se povesteşte că, jefuit de mai multe ori de bandiţii care treceau prin deşert, Amon, încredinţează chilia sa la ... „doi şerpi care se instalaseră ca paznici la intrare. Când hoţii s-au întors pentru a încerca un nou atac, spectacolul acestor paznici neprevăzuţi, i-au speriat în aşa fel că ... s-au convertit”[7]. Acelaşi pustnic, printr-o singură invocaţie a distrus o reptilă teribilă care a crăpat în două.

Patermuţu, a putut traversa pe jos Nilul, apa i-a ajuns numai până la genunchi. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Pafnuţiu, căruia apa i-a ajuns până la şolduri.

Se povesteşte că într-o barcă venită nu se ştie de unde, trei abaţi, Sir, Isaia şi Paul, au făcut într-o oră o călătorie pe care în mod normal ar fi făcut-o în trei zile. De asemenea mai este cazul lui Ilarie care făcând semnul sfintei cruci pe nisip de trei ori, a oprit marea care se ridica.

2.4 Concluzii ce reies din astfel de povestiri fabuloase

Înaintea acestei fantezii se naşte în mod spontan tentaţia de a considera literatura scrisă în jurul mănăstirilor ca o relatare a miracolelor, mărturii vii ale mentalităţii unei epoci, dar în care istoria nu poate găsi nimic sigur.

Cedând unei astfel de tentaţii, scriitorul german Weingarten a adus un serviciu istoriei constrângându-i pe critici care judecau prea puţin logic concluziile sale, să scoată din istorie născocirile particulare, datele pozitive în această masa de documente. Din acel timp a fost făcut un studiu aprofundat asupra literaturii monastice[8].

Imediat s-a recunoscut că în aceste povestiri, cadrul istoric şi geografic, în aparenţă fabulos, este mult mai consistent decât s-ar fi crezut. Nu rămâne deci, decât să se studieze valoarea proprie a fiecărei povestiri şi să se determine măsura în care poate fi utilizată.

Weingarten a avut, astfel, marea nedreptate de a considera opere ca Viaţa lui Antonie, Istoria monahilor ş.a., ca nişte cărţi de poveşti, comparabile fiind cu Paradoxa grecilor, sau chiar cu Călătoriile lui Guliver[9]. Este tot atât de imprudent să le negăm orice valoare istorică, valoare care s-a transmis.

2.5 Poezie şi adevăr

Dacă ar fi necesar să se explice acest bizar amestec de poezie şi adevăr pentru a folosi o experienţă a lui Goethe – soluţia plauzibilă ar trebui să fie căutată desigur în acea tendinţă epică care a fost mereu vie în inima omului. Astfel, începând cu al doilea secol avem romane păgâne împletite cu diferite peripeţii şi pline de forme retorice. De asemenea, se găsesc diferite sub-genuri literare, romane creştine: se găsesc mai ales în Fapte, o carte apocrifă care este pusă sub autoritatea diferiţilor apostoli: Faptele lui Petru, ale lui Andrei, Ioan, Toma etc. Dacă citim vechile documente monastice, observăm că acestea conţin numeroase închipuiri, care să mărească gustul după fapte imaginare[10].

Aceşti asceţi cu o energie miraculoasă, care devin aproape străini de necesităţile fizice – sete, foame, dormit – şi distrugând în ei toate dorinţele materiale, par a deveni stăpâni ai materiei şi gata să le supună voinţei lor, exercitau asupra imaginaţiei maselor, şi chiar şi asupra claselor culte o acţiune extraordinară.

Pentru mult timp, faptele martirilor, eroismul mărturisitorilor credinţei, au format obiectul literaturii hagiografice. În secolul al IV-lea, însă, era persecuţiilor s-a sfârşit. Aceasta a fost urmată de lupta, nu mai puţin uşoară, a omului cu sine însuşi: acesta este lucrul care trebuie propus ca exemplu pietăţii creştinilor. Din acest moment începe viaţa monahilor; lucrările lor, faptele lor mai mult sau mai puţin idealizate, vor fi alimentul sufletelor religioase. Fără a diminua valoarea indiscutabilă al unui mare număr de fapte incluse în aceste documente, istoricul trebuie să-şi amintească că acestea au luat naştere şi au fost compuse sub influenţa entuziasmului, sub influenţa izvoarelor de mare atracţie, dar şi a marilor exagerări[11].

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

[1] Cf. P. Peeters, în G. R. Palanque -P. Labriolle, Storia della Chiesa III/2 Dalla pace costantiniaana alla morte di Teodosio (313 – 395), Edizione SAIE, Torino 1977, 462 - 463.

[2] Cf, L. Th. Lefort, Les vies coptes de saint Pachôme et de ses premiers successeurs, Louvain 1943, în L. Bouyer, Storia della spiritualita, vol. 3/B, La spiritualità dei padri, (III-VI secolo) Monachesimo antico e Padri, Edizione Dehoniana, Bologna 2000, 23.

[3] Există trei colecţii de Apophtegmata: prima, cea alfabetică, ne-a fost transmisă în greacă (PG 65, 71-440); celelalte două în care sentinţele sunt clasificate în funcţie de virtuţi şi vicii, nu există decât în versiunile: latină pentru cea de-a doua (PL 73, 855-1022) şi a treia (PL 73, 1025-1066); siriacă doar pentru a doua (W. Budge a fost îngrijitorul versiunii în engleză a acestei recenzii siriace: The Paradise of the holy Fathers, Londra 1970). W. Bousset a încercat să traseze istoria acestei colecţii Apophtegmata.Dintre traducerile cele mai recente semnalăm: J. C. Guy, Les Apophthegmes des Pères du désert. Série alphabétique, Bellefontaine 1966; L. Regnault, Les sentences des Pères du Pères du désert, 3 volume, Solesmes 1966.’70. ’76; L. Mortari, I Padri del deserto, Edizione Detti, Roma 1972 (serie sistematică); Ibidem, Vita e detti dei Padri del deserto, 2 volume, Roma, 1975 (antologie aobţinută din colecţiile din Solesmes). Un studiu excelent asupra doctrinei Apophtegmaticii a fost făcută de J. C. Guy, Les Apophtegmata Patrum în Théologie de ls vie monastique, Paris 1961, 73-83; cf. P. Peetrs în G. R. palanque - Bardy - P. Labriolles, op. cit., 24.

[4] Cf. C. Fodor, Cântarea sfinţeniei. Manual de teologie spirituală, Editura Sapientia, Iaşi 2007, 521.

[5] Cf. G. Filoramo, Storia delle religioni.vol. IV Cristianesimo, Edizione La Biblioteca della Reppublica, Roma 2005, 130.

[6] Cf. P. Peeters în G. R. Palanque -P. Labriolle, op. cit., 463.

[7] Cf. Ibidem.

[8] Cf. G. Turbessi, Ascetismo e monachesimo prebenedettino, Edizione Città Nuova, Roma 1960, 8-17.

[9] Cf. P. Peeters în G. R. Palanque - P. Labriolle, op. cit., 464-465.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, 466.

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA MONAHISMULUI

2015-10-10T16:53:00.002+03:00

Încă de la începuturile creştinismului, alegerea virginităţii şi a curăţiei pentru Împărăţia cerurilor a fost la mare cinste în comunităţile creştine. Această alegere îşi avea temeiul în exemplul şi învăţătura lui Isus: „Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-mă. Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuţii” (Mt 19,21-22). Şi pe lângă învăţătura lui Isus avem şi pe cea a Sfântului Paul exprimată în Prima Scrisoare câtre Corinteni (cf. 1Cor 7). De asemenea grupurile de văduve la care face aluzie în Prima Scrisoare către Timotei (cf. 1Tim 5), fecioarele care prorocesc (cf. Fap 21, 8-9) sunt primele indicii ale existenţei unei vieţi consacrate[1].

Dar înainte de a vorbi despre monahism ca şi stare de viaţă, trebuie să explicăm puţin etimologia cuvântului.

1. Originea monahismului

1.1 Delimitări conceptuale

Monahismul (din termenul grec: μοναχος, denumind, în esenţă, o persoană care trăieşte in singurătate, însingurată) reprezintă o practică fundamentală a vieţii creştine, care presupune părăsirea lumii şi închinarea întregii vieţi în vederea trăirii unei vieţi conforme cu Evanghelia, urmărind unirea cu Domnul Cristos[2].

Termenul din limba greacă este folosit pentru prima dată de Simah în textele din Gen 2,12 şi Ps 67, spre a desemna singurătatea omului fără soţie. În secolul al II-lea, traducându-se în dialectul egiptean al limbii greceşti, în Evanghelia lui Toma s-a folosit termenul de monachòs, având sensul nu numai de necăsătorit, ci şi de curat, sfânt, reproducând cuvântul siro-aramaic ihidaya, care îi desemna pe asceţii celibatari. Termenul monahòs, ca adjectiv, înseamnă singur, unic. Substantivat, va desemna în creştinism cu începere din secolul al II-lea, pe ascetul celibatar, iar în secolul al III-lea, pe ascetul care trăieşte singur, celibatar (în sensul de văduv) sau fecior care caută separarea de lume[3].

De asemenea, trebuie spus că termenul monahism este un concept compus care indică un mod particular de viaţă creştină care, în decursul istoriei şi-a asumat forme diferite, dar care, în general, este caracterizat de despărţirea de lume pentru o unire mai profundă cu Dumnezeu. Astfel, primul stadiu al monahismului creştin cuprinde şi viaţa anahoreţilor şi eremiţilor, a celor „retraşi” sau „solitari”[4]. Prin monahism s-a ajuns în cele din urmă să se înţeleagă felul de viaţă al tuturor acelor care părăsesc lumea pentru a se consacra cu totul lui Dumnezeu. Monahismul îmbracă atunci două forme principale: viaţa solitară (anahoretism[5]sau eremitism) şi viaţa în comunitate (cenobitism)[6].

1.2 Idei iudaice despre monahism

În iudaism putem observa elemente de asceză care sunt asemănătoare cu monahismul creştin. Putem înţelege astfel că ţi iudeii, ca naţiune, erau chemaţi să fie un popor sfânt şi să îndeplinească toate ritualurile prescrise de legea mozaică; printre ei existau „oameni ce se simţeau chemaţi să-şi trăiască credinţa lor într-un mod mai radical decât ceilalţi, aceştia fiind numiţi hăssîîdîm, adică evlavioşi”^{^[7]}. Cea mai cunoscută grupare de acest gen este reprezentată de esenieni, care sunt priviţi ca o sectă semi-monastică, activă spre sfârşitul epocii celui de-al Doilea Templu (din sec. al II-lea î. Cr. până în sec. I d. Cr.) şi răspândită în diferite zone ale ţării^{^[8]}. Iosif Flaviu face o prezentare a acestei secte iudaice în cartea lui: Istoria războiului Iudeilor împotriva Romanilor. El afirmă că pentru esenieni „plăcerile simţurilor sunt o nelegiuire, iar virtutea constă în stăpânirea de sine şi în dominarea patimilor”^{^[9]}. Esenienii duceau o viaţă de renunţare la bunurile materiale şi aveau nişte reguli ascetice pe care le urmau în mod strict. Conform afirmaţiilor lui Flaviu, membrii acestei secte locuiau în mici comunităţi răspândite în toată ţara astfel încât nu aveau un oraş propriu-zis al lor^{^[10]}. În urma descoperirilor de la Marea Moartă s-a constatat că membrii comunităţii de la Qumran erau esenieni. Din aceasta putem înţelege că unele comunităţi eseniene s-au retras din societate stabilindu-se separat ca şi pustnici, iar alţii au rămas să locuiască în cetăţi.

O altă sectă iudaică despre care trebuie să vorbim este aşa numită grupare a terapeuţilor. Filon explică că ei erau numiţi astfel pentru că: „Întocmai ca nişte doctori, poartă grijă şi vindecă de răutatea patimilor sufletele celor care vin la ei, însănătoşindu-i să cinstească pe Dumnezeu prin slujire curată şi evlavioasă”^{^[11]}. Filon mai aminteşte şi despre practicile lor de renunţare la bunurile materiale şi separarea de lume. El afirmă: „După ce s-au eliberat de toate grijile vieţii, ei au părăsit şi zidurile cetăţii şi şi-au înjghebat un adăpost în locurile singuratice şi prin grădini, dându-şi seama că nici o legătură cu cei de alte preocupări nu le este de folos, acestea fiind stricăcioase”^{^[12]}. Viaţa terapeuţilor, conform afirmaţiilor lui Filon, era în totalitate dedicată practicilor ascetice, prin care se apropiau de Dumnezeu: „Ei de două ori pe zi, în zori şi la căderea nopţii, se rugau şi compuneau imnuri şi psalmi întru slava lui Dumnezeu”^{^[13]}. Activitatea lor zilnică era legată de asceză. Filon afirmă că pentru ei „de când răsare soarele şi până se întunecă este vremea numai pentru asceză”^{^[14]}.

Asemănările dintre practicile acestei secte şi asceza practicată de monahii creştini din secolele III-IV sunt foarte evidente, astfel încât Eusebiu de Cezarea a fost indus în eroare crezând că Filon vorbeşte despre o grupare creştină din perioada primară.

De asemenea, trebuie să subliniem faptul că Filon din Alexandria oferă o combinaţie între învăţătura biblică şi filosofia greacă, în felul acesta ajungând să influenţeze foarte mult ascetismul creştin. Antonie Guillaumont, analizând gândirea lui Filon, spune despre acesta: „Conformându-se unei tendinţe profunde a filosofiei greceşti, care urcă cel puţin până la Platon, el acordă în principiu întâietate vieţii contemplative, spre care se simţea mai atras prin natura spiritului şi a gusturilor sale”[15].

Concluzionând discuţia de mai sus apare întrebarea următoare: Care este relaţia dintre aceste secte iudaice şi monahismul creştin? Dacă există, de ce natură este?

Tomas Spidlìk afirmă că există o asemănare izbitoare între practicele ascetice din cadrul iudaismului şi practicile monahismului creştin^{^[16]}; totuşi deşi asemănările sunt atât de evidente, este greu de stabilit existenţa unei legături directe între acestea. Grigorie Lourie, în cartea lui Chemarea lui Avraam. Despre Originile monahismului din Egipt, este de părere că acea comunitate de la Qumran nu a fost creştină şi nici nu a avut vreo influenţă directă asupra Creştinismului. Totuşi, spune el, între acea comunitate şi creştinism există o legătură strânsă în ceea ce priveşte originea practicilor[17]. El explică faptul că originea unificatoare constă în ideile ascetice şi formale de vieţuire comunitară. Astfel deşi nu există o legătură directă, totuşi, ea există prin ideile comune, care stau la origine, idei care sunt cunoscute de Biserică încă din perioada timpurie[18]. Jaroslav Pelikan merge mai departe sesizând că ideile ascetice se pot observa în Egipt încă din perioada lui Filon, al cărui tratat despre terapeuţii din această zonă „este considerat astăzi drept o dovadă a existenţei în Egipt a unor imbolduri ascetice anterioare ascetismului creştin”^{^[19]}.

Din cele tratate până acum, ne-am putut da seama că anumite idei şi practici ascetice se pot urmări încă dintr-o perioadă foarte timpurie.

1.3 Precursorii monahismului creştin

Vorbind despre rădăcinile mişcării monahale nu putem reduce discuţia doar la perioada creştină. De aceea, Jaroslav Pelikan în cartea sa, Isus de-a lungul secolelor, afirma că: „monahismul creştin este, într-un fel, mai vechi decât creştinismul”^{^[20]}. Astfel, pentru o înţelegere mai bună a monahismului este necesară o analizare a ideilor ascetice pornind de la rădăcinile lor. De aceea, trebuie observat faptul că modelele din vechime ale idealului monastic creştin pot fi nazireii şi profeţii lui Israel. Astfel, nazireul era o persoană care urma un fel de viaţă distinct, dedicat lui Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special.

În acest sens, Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise:

„Vorbeşte fiilor lui Israel, şi spune-le: «Când un bărbat sau o femeie se va despărţi de ceilalţi, făcând o juruinţă de nazireat, ca să se închine Domnului, să se ferească de vin şi de băutură îmbătătoare; să nu bea nici oţet făcut din vin, nici oţet făcut din vreo băutură îmbătătoare; să nu bea nici o băutură stoarsă din struguri, şi să nu mănânce struguri proaspeţi nici uscaţi. În tot timpul nazireatului lui, să nu mănânce nimic care vine din viţă, de la sâmburi până la pieliţa strugurelui. În tot timpul nazireatului, briciul să nu treacă pe capul lui; până la împlinirea zilelor pentru care s-a închinat Domnului, va fi sfânt; să-şi lase părul să crească în voie. În tot timpul cât s-a făgăduit Domnului prin jurământ, să nu se apropie de un mort; să nu se pângărească nici la moartea tatălui său, nici a mamei sale, nici a fratelui său, nici a surorii sale, căci poartă pe cap închinarea Dumnezeului lui. În tot timpul nazireatului, să fie închinat Domnului»” (Num 6,2-8).

Mai mult decât atât, profeţii lui Israel erau închinaţi Domnului ca semn de pocăinţă. Astfel, unii dintre ei trăiau în condiţii foarte grele, despărţindu-se ei înşişi sau fiind siliţi să se despartă de oameni din pricina poverii mesajului pe care îl purtau. Alţi prooroci trăiau ca membri ai comunităţilor, ai unor şcoli amintite de câteva ori în Scriptură, despre care s-au făcut multe speculaţii, dar despre care se ştie în realitate foarte puţin[21].

Dintre profeţii evrei în special Ilie şi ucenicul acestuia, Eliseu, sunt importanţi pentru tradiţia monastică creştină. Cel mai frecvent citat ca „model” al vieţii monastice şi în special pustniceşti, închinat în totalitate lui Dumnezeu şi misiunii pe care o avea de îndeplinit, este Sfântul Ioan Botezătorul, nazireu şi prooroc în acelaşi timp. Şi Sfântul Ioan Botezătorul a avut ucenici care stăteau împreună cu el şi pe care se presupune că îi învăţa să adopte un mod de viaţă asemănător cu al său:

„În zilele acelea, a apărut Ioan în deşertul Iudeii predicând:«Convertiţi-vă pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!» Acesta este cel vestit de Isaia profetul, care spune: «Glasul celui care strigă în deşert: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui! Ioan avea o haină din păr e cămilă şi centură de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui erau lăcustele şi mier ea sălbatică. Şi veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea şi din tot ţinutul Iordanului şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în Iordan” (Mt3,1-6).

În continuare, modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului şi cele patru fecioare, fiicele Sfântului Diacon Filip despre care găsim scris în cartea Faptele Apostolilor: „După ce ne-am isprăvit călătoria pe mare, din Tir am plecat la Ptolemaida, unde am urat de bine fraţilor, şi am stat la ei o zi. A doua zi, am plecat şi am ajuns la Cezarea. Am intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi am găzduit la el. El avea patru fete fecioare care proroceau” (Fap 21,7-9).

Idealul monahal se bazează şi pe modelul Sfântului Apostol Paul, care trăia in celibat şi care, pentru a se întreţine, făcea corturi: „Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul într-un fel, altul într-altul. Celor neînsuraţi şi văduvelor, le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine” (1 Cor 7,7-8). Însă adevăratul model al monahismului creştin, de obşte sau pusnicesc, este Mântuitorul Isus Cristos:

„Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Cristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil 2, 5-8).

Mai mult decât atât, însuşi modelul de viaţă comunitară din Biserica primară a reprezentat un model pentru viaţa monahală, întrucât creştini trăiau în comun, împărţind tot ceea ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor[22].

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

1.4 Naşterea şi primele manifestări ale monahismului creştin

Anumiţi cercetători susţin că termenul μοναχος (cu sensul de unic, singur) are o istorie lungă care-şi are originea la Platon[23]. În ambient creştin termenul se întâlneşte în Evanghelia lui Toma (aprox. anul 50), unde are un caracter filosofic. În acelaşi timp, s-a născut în comunităţile din Siria o denumire cu aceeaşi semnificaţie pentru a indica asceţii: ihidaya, unicul, particularul, discipolul căruia îi este atribuit acelaşi titlu cu al lui Cristos, adică μονογενής. Isus este μονογενής şi discipolul care trăieşte acest τρόπους Κυρίоυ (modul de viaţă al Domnului) devine şi el unic[24].

Prin anul 330 monahii sunt amintiţi pentru prima dată de Eusebiu cu acelaşi nume cu care era numit Domnul: adică μονογενεις. Aceştia sunt toţi cei care trăiesc în toată asemănarea cu Cristos. Evident nu existau la început Ordine monahale sau structuri constituite[25].

Primele expresie de viaţă monastică sunt cea eremitică şi anahoretă. Anahoreţii (sihaştrii, pusnicii, emeniţii), după Sfântul Ieronim, se caracterizează prin izolarea lor aproape totală, prin abstinenţa sexuală, prin penitenţe, lucru manual şi absenţa unui superior[26]. Tot după părerea Sfântului Ieronim, cel care a instituit acest tip de viaţă, se spune că ar fi fost Paul, cel care i-a dat strălucire a fost Antonie şi, pentru a merge mai în urmă, promotorul ar fi fost, Ioan Botezătorul. Dar dincolo de aceste afirmaţii, chestiunea privitoare la originea anahoretismului rămâne nerezolvată din cauza lipsei de documente. În schimb, este demonstrabilă răspândirea acestei forme ascetice în Egipt, Palestina, Siria, Asia Mică. Anahoretismul, faza primară a monahismului creştin, căreia îi va urma viaţa cenobitică sau asociată, anahoretismul poartă pecetea pământului de origine şi asumă forme comportamentale diverse. Diferite forme de viaţă anahoretică şi-au găsit susţinerea nu doar printre bărbaţi, ci şi printre femei. Teodoret din Cir aminteşte trei dintre acestea: Marana, Cira, Domnina. Este un fapt recunoscut că anahoretismul a exercitat o influenţă puternică asupra spiritualităţii succesive şi datorită caracterului eroical expresiilor sale[27].

Mărturii cu privire la bărbaţi şi femei care aleg calea ascetismului şi a curăţiei găsim tot mai multe în secolele al II-lea şi al III-lea. Motivaţiei creştine – a lăsa totul pentru Împărăţia Cerurilor – i se adăugau şi altele. Unii ar fi ales curăţia, dezgustaţi fiind de dependenţa socială reprezentată de căsătorie, un început de emancipare.

Fecioarele consacrate continuă să trăiască în familiile lor şi împărtăşesc viaţa celorlalţi credincioşi. Ele se adună din când în când. Nu poartă o îmbrăcăminte distinctivă. Sunt sfătuite să împărtăşească sărăcia şi să practice faptele de milostenie, vizitarea săracilor şi a bolnavilor, meditarea Scripturii. Începând din secolul al III-lea îşi iau un angajament. Acesta este personal şi nu neapărat definitiv.

Scrierile timpului propun o spiritualitate a fecioriei. Aceasta este văzută ca o prelungire a botezului şi ca o restaurare a stării dinainte de căderea dintâi. Apare şi tema nunţii cu Cristos. În acelaşi timp îşi fac loc primele devieri. Unele fac prilej de mândrie din alegerea lor. Altele locuiesc împreună cu bărbaţii care au făcut aceiaşi alegere, într-un fel de căsătorie mistică. În sfârşit, pentru unii exaltarea curăţiei se preschimbă în dispreţ, ba chiar în interdicţie a căsătoriei pentru creştini[28].

1.5 Cauzele apariţiei monahismului în Biserică

Cauzele care au determinat apariţia fenomenului vieţii consacrate, sunt după cum spun specialiştii în mare parte învăluite de mister, şi aceasta datorită unei lipse de documentaţie precisă în acest sens[29].

Deseori s-a sugerat ideea că persecuţiile au fost cauza apariţiei vieţii religioase: creştinii fugiţi în deşert ar fi început să ducă o viaţă de eremiţi. În realitate, însă, îi întâlnim pe primii solitari în regiunile locuite, în imediata vecinătate a oraşelor şi satelor şi numai încetul cu încetul îi vedem cum îşi împing locuinţele în deşertul arid. Este în afara oricărui dubiu că asupra acestui fapt au influenţat clima şi solul Egiptului[30]. În nici o altă ţară cunoscută până atunci nu se putea mai uşor decât în Egipt să se renunţe la lume şi să se asigure, cu o grijă minimă, pâinea zilnică, îmbrăcămintea şi locuinţa. Totuşi, monahismul în Egipt nu va apărea „de la sine”, ci va fi opera unor persoane care îi vor imprima cu toată responsabilitatea semnul originalităţii lor. În frunte stau două nume: Anton şi Pahomie” [31].

De asemenea, apariţia vieţii monahale în Biserică se datorează unei serii întregi de factori precum: concepţia dualistă despre om, tendinţa de retragere din faţa momentelor de criză, interpretarea sau urmarea unor anumite pasaje evanghelice, diminuarea posibilităţii martiriului şi dorinţa obţinerii unui raport mai intim cu Dumnezeu. Aceste influenţe au contribuit în mod direct la apariţia vieţii consacrate în Biserica primară[32].

Concepţia dualistă despre trup şi suflet, cu tendinţa ei de a considera trupul ca fiind ceva rău şi sufletul ca fiind bun, atât de caracteristică pentru Orient, a „urnit” creştinismul prin mişcarea gnostică şi prin cea neoplatonică[33]. Se credea că retragerea din lume va ajuta individul să răstignească trupul şi să dezvolte viaţa spirituală prin meditaţie şi prin acte ascetice.

Trebuie reamintit, de asemenea, că unele părţi din Sfânta Scriptură par a sprijini ideea separării de lume. Aparenta recomandare a lui Paul a vieţii de celibat (cf 1 Cor 7) este un exemplu de care se face uz. Unii Părinţii ai Bisericii, dintre care amintim pe Origene, Tertulian şi Ieronim, au stimulat celibatul, considerând că acesta este interpretarea corectă a unor texte din Sfânta Scriptură[34].

Anumite tendinţe psihologice au întărit dorinţa pentru o viaţă consacrată. În perioada de criză există întotdeauna o tendinţă de retragere de la realităţile dure din jur. Sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea au marcat începutul unei dezordini civile care urma să devină atât de obişnuită în istoria de mai târziu a Imperiului Roman. Mulţi au părăsit societatea mergând în pustiu ca să evite aspra realitate şi de contaminarea morală a trupului.

De asemenea, odată cu libertatea acordată Bisericii, posibilitatea de a suferi martiriul a fost diminuată, dar cei care doreau martiriul ca o garanţie a credinţei lor puteau găsi un înlocuitor psihologic în practicele ascetice. Aceasta a condus la o apropiere mai profundă de Dumnezeu decât în cazul închinării comune formale a vremii[35].

Evenimentele istorice, au jucat şi ele un rol important în decizia multora de a accepta viaţa monastică. Numărul tot mai mare de barbari, care intrau în Biserică, au introdus multe practici semi-păgâne în cadrul acesteia, iar sufletele puritane se revoltau împotriva acestora. Deteriorarea morală crescândă, în special a claselor de sus din societatea romană, i-a făcut pe mulţi să-şi piardă speranţa într-o reformă socială. Retragerea în singurătate devine astfel, un liman pentru cei revoltaţi împotriva decadenţei crescânde a timpului[36].

Un alt lucru ce trebuie luat în seamă este geografia, ca factor responsabil pentru apariţia vieţii consacrate. Climatul cald, uscat şi mulţimea de peşteri din dealurile de-a lungul malurilor Nilului au favorizat separarea individului de societate. Grădinile mici, împreună cu resursele de hrană asigurate de acest râu, făceau ca hrana să poată fi asigurată destul de uşor. De asemenea, apropierea de peisajul sever al deşertului stimula meditaţia[37].

Iarăşi trebuie luat în considerare faptul că în nici o altă ţară a lumii deşertul nu este aşa aproape de lumea locuită ca în Egipt. El îşi impune prezenţa continuă fiecărui egiptean. E la uşa sa, la capătul ogorului sau, a privirii sale, a vieţii lui[38]. Nicăieri altundeva nu e atât de izbitor contrastul între pământul cultivat şi deşert, între pământul negru irigat şi fertilizat de Nil şi nisipurile ce se întind de o parte şi de alta a văii.

La est de Nil însă, se află deşertul numit arabic, un pustiu stâncos şi pietros alcătuit mai cu seamă din lanţuri muntoase a căror altitudine atinge circa 2000 de metri. La vest de fluviu, deşertul libian cuprinde un platou calcaros înalt de circa 200 de metri, ce se înalţă uneori în mijlocul dunelor de nisip[39].

În astfel de ţinuturi pustii monahii îşi construiau grote în falezele ce se înălţau deasupra fluviului, ori în munţii pustiului, ori îşi construiau colibe.

1.6 Contextul istoric şi religios în care a apărut monahismul creştin

Când, în ultimele decenii ale celui de-al III-lea secol, creştinii din Egipt şi din Siria orientală au abandonat viaţa în comun pe care au trăit-o până atunci în familie şi în comunitate retrăgându-se în singurătate absolută pentru a trăi o experienţă de sărăcie şi abstinenţă sexuală, s-a realizat primul pas care, prin intermediul primului ascetism creştin, a dus la un monahism autentic. A început astfel istoria unui fenomen al vieţii interioare a Bisericii care a avut efecte profunde asupra creştinismului secolelor următoare, atât în Orient cât şi în Occident, şi care, prin multe aspecte, îşi lasă amprenta până în perioada contemporană[40].

În câteva decenii, în anumite regiuni ale Egiptului, în deşertul Nitra la Sud-vest de Alexandria şi în zonele montane din jurul Odesei, în Siria orientală, s-au stabilit numeroşi anahoreţi, care şi-au construit cabane primitive sau se bucurau doar de o grotă. Mulţi dintre ei au trăit într-o izolare completă şi au rămas eremiţi în sensul strict al cuvântului pentru toată viaţa; alţii s-au unit, fără o legătură stabilită, de o promisiune sau de o regulă fixă, în jurul unuia dintre ei care trebuia să fie un duhovnic, formând astfel o uniune liberă de anahoreţi. Istoria nu ne prezintă nici un nume precis de la care a pornit pentru prima dată ideea unei astfel de forme de viaţă. Chiar dacă tânărul egiptean Antonie, care în jurul anului 273 şi-a abandonat satul natal pentru a trăi ca eremit, a fost numit „părintele monahismului egiptean”[41], el nu a fost primul anahoret, dar numai unul dintre mulţii alţii.

Istoria religiei în tentativa de a da un răspuns la această chestiune, a realizat un mare înconjur în căutarea de modele din afara lumii creştine, din care ar fi putut deriva monahismul creştin. Cu ajutorul unei derivaţii a monahismului din anumite curente filosofico-religioase a elenismului, mai ales al neoplatonismului, prezintă anumite aspecte ale comportamentului religios, precum aspectul oferit de trăirile interioare, tăcerea sacră pentru a favoriza o bună cunoaştere de sine şi în sfârşit o corespondenţă în mod surprinzător bogată în terminologia ascetică[42].

Dar care era atunci situaţia Bisericii? Acesta lucru urmează să-l vedem în cele ce urmează.

Încă de la început trebuie spus că aproape toate tratatele ce vorbesc de istoria Bisericii, afirmă că o perioadă complet nouă pentru istorie începe cu împăratul Constantin, mai exact cu edictul de la Milanodin 313[43].

Esenţa acestei schimbării constă în recunoaşterea creştinismului ca religie de stat. E vorba, aşadar, de un eveniment de o relevanţă excepţională pentru istoria Bisericii, dar şi pentru întreaga istoria a omenirii din cauza numeroaselor influenţe pe care acest eveniment îl are asupra sferei sociale, cultural-politice şi economice.

Revoluţia constantiniană, dacă o putem numi astfel, a fost determinată de patru factori esenţiali: profundele modificări politice, economice şi sociale, pe care perioada clasică le-a suferit între timp; nenumăratele exigenţe ideale şi spirituale care au luat naştere în raport cu schimbarea scenariului lumii; neadecvarea religiei păgâne în a satisface astfel de exigenţe, în special cele cu privire la existenţa intimă a persoanei; capacitatea creştinismului de a întâmpina aceste exigenţe într-un mod cu totul particular[44].

Dacă ar fi să facem câteva referiri cu privire la aceste elemente, putem spune că intim legată de condiţia oraşului-stat (polis), civilizaţia antică suferea din ce în ce mai mult o dezrădăcinare a acestei obişnuinţe naturale din cauza imperiului Romei. Unificare politică a spaţiului mediteranean, prin opera caput mundi, de fapt, dacă pe de o parte ajută la înflorirea mentalităţii cosmopolite, şi se deschidea spre idealuri de universalism, pe de altă parte, tendinţa autocratică a puterii centrale şi exigenţele militare, birocratice, şi fiscale ale regimului, slăbeau şi deteriorau raportul dintre civis şi Stat, lăsându-l pe cetăţeanul imperiului din ce în ce mai singur cu problemele dramatice ale vieţii de fiecare zi, întărind astfel în el sensibilitatea pentru dimensiunea privată a existenţei.

Înaintea acestor exigenţe, religia s-a demonstrat a fi nesatisfăcătoare. Divinităţile olimpice, concepute de civilizaţia polis-ului, pierdeau din influenţa lor în interesele noii res publica. Indivizii, dincolo de aceasta, observau din ce în ce mai mult problema divinului ca un lucru intim, legat de sensul vieţii, un sens care – cu totul iluzoriu în panteonul păgân – avea consistenţă în speculaţiile elevate ale filosofilor şi în speranţele soteriologice ale majorităţii[45].

Unele şi altele găsesc răspunsuri eficace în creştinism, care le imprimă totuşi semnul de neconfundat al unei noutăţi absolute: capacitatea de a obţine mântuirea prin har, şi nu datorită efortului intelectual sau datorită practicilor magice.

În afară de aceste oportunităţi, exista în creştinism un sens viu privitor la Ekklesia[46], o realizare concretă a universalismului care în alte ambiente rămânea doar o abstracţie. Şi astfel creştinismul devenea implicit factor de coeziune în ţesutul social al imperiului. Ar fi fost de ajuns ca stăpânul direct al lumii – episcopus inter episcopos – să se introducă în această societate universală pentru a fi realizată pe deplin dimensiunea sacrală a Statului.

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

O astfel de revelaţie nu se făcea pe cenuşa romanităţii. Autorul Gibbon a dorit să facă credibil acest lucru, atunci când încheia tratatul său asupra căderii Imperiului Roman prin cuvintele: „am descris triumful barbariei şi al religiei”[47]. Totuşi, această interpretare nu trebuie să nege faptului că religia creştină de sprijină şi pe valorile perene ale romanităţii, pe ele fiind întemeiată şi civilizaţia modernă. De aceea, a fost decisivă – în acea trecere istorică crucială reprezentată de perioada Damaschinului şi a lui Ieronim, a lui Ambroziu şi Augustin, a Capadocenilor şi a Crisostomului – intima încrucişare dintre idealurile antice şi noua concepţie a vieţii[48]. Aceasta din urmă a constituit factorul principal al „revoluţiei”.

De asemenea, creştinii în această perioadă au avut un sens religios autentic şi în înfruntarea problemelor sociale primejdioase, de la cele ale sclavilor, la cele ale prestării şi regularizării muncii manuale[49].

În astfel de condiţii socio-culturale şi religioase ale imperiului, apar în istoria Biserici două figuri reprezentative ale monahismului: Antonie şi Pahomie, despre care vom vorbi; mai înainte de aceasta trebuind să prezentăm literatura care s-a dezvoltat în acest cadru monahal.

[1] Cf. J. Comby, Să citim Istoria Bisericii. De la origini până în secolul al XV-lea, vol. I, (trad.) de Mihaela Voicu, Editura Arhiepiscopiei Romano – Catolice de Bucureşti (ARCB), Bucureşti 1994, 72.

[2] Cf. T. Spidlìk, Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. III – Monahismul, (trad.) de I. I. Ică, Editura Deisis, Sibiu 2000, 12.

[3] Cf. V. Răducă, Monahismul egiptean. De la singurătate la obşte, Editura Nemira, Bucureşti 2003, 17.

[4] Cf. U. Ranke Heinemann, Monachesimo în Giuliano Riva, Dizionario Teologico, vol. II, Edizione Queriniana, Brescia 1967, 357.

[5] Termenul anahoretvine de la verbul anahorein, „a se retrage, a merge în pustiu” şi-l desemnează pe cel care a plecat din lume. este aproape sinonim cu termenul eremit, care vine de la eremos şi-l desemnează pe cel care trăieşte în pustiu departe de oameni; cf. J. Comby, op. cit., 72.

[6] Termenul cenobitvine de la koinos bios, „viaţă comună” şi-l desemnează pe cel ce trăieşte într-o comunitate organizată; cf. Ibidem.

[7] T. Spidlìk, op. cit., 17.

[8] Cf. V. Prager, Dictionar Enciclopedic de Iudaism, Editura Hasefer, Bucuresti 2001, 226.

[9] J. Flavius, Istoria războiului Iudeilor împotriva Romanilor, Editura Hasefer, Bucuresti 1997, 158.

[10] Ibidem, 159.

[11] E. de Cezarea, Scrieri vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), Bucureşti 1987, 83.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, 84.

[14] Ibidem.

[15] A. Guillaumont, Originile vieţii monahale, Editura Anastasia, Bucureşti 1998, 32.

[16] Cf. T. Spidlik, op. cit., 16.

[17] Cf. G. Lourie, Chemarea lui Avraam. Despre originile monahismului în Egipt, Editura Aleteia, Moscova 2000, 54.

[18] Cf. Ibidem.

[19] J. Pelikan, Isus de-a lungul secolelor, Editura Humanitas, București 2000, 132.

[20] Ibidem, 131.

[21] Cf. E. Birdaş, Originea istorică a voturilor monahale, în Glasul Bisericii, XXIX, nr. 1-2, ianuarie-martie, 1954, 87.

[22] Cf. T. Spidlìk, op. cit., 49.

[23] Cf. L. Padovese, Introducere în teologia patristică, (trad.) de Anton Rus şi Cristian Rarău, Editura Buna Vestire, Blaj 2003, 158.

[24] Ibidem, 159.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Cf. L. Padovese, op. cit., 160.

[28] Cf. J. Comby, op. cit., 72.

[29] Cf. P. F. Beatrice, Storia della Chiesa antica, Edizione Piemme, Casale Monferrato 1991, 24.

[30] Cf. K. Bihlmeyer - H. Tuechle, Storia della Chiesa, vol. I, Edizione Morcelliana, Brescia 1994¹³, 429 - 430 .

[31] Cf. L. Hertling, Istoria Bisericii, (trad.) de E. Dumea, Editura Ars Longa, Iaşi 2001, 112.

[32] Cf. G. M. Columbas, El monacato primitivo I, 9, Madrid 1974, în A. L. Amat, La vita consacrata, le varie forme dalle origini ad oggi, Edizione Città Nuova, Roma 1991, 24.

[33] Cf. C. E. Earle, Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Cartea Creştină, Oradea 1981, 145.

[34] Ibidem, 112.

[35] Ibidem, 146.

[36] Cf. V. Codina - N. Zevallos, Vita religiosa, storia e teologia, Edizione Cittdella, Assisi 1990, 23.

[37] Cf. A. L. Amat, La vita consacrata, le varie forme dalle origini ad oggi, Edizione Città Nuova, Roma 1991, 24.

[38] Cf. L. Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, Editura Deisis, Sibiu 1997, 39.

[39] Ibidem, 41.

[40] Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa vol. II, (trad.) de Cesare Saletti, Edizione Jaca Book, Milano 1977, 367.

[41] Cf. Atanasio, Vita S. Antonii 3, în H. Jedin, op.cit., 368.

[42] Cf. P. Gobillot, Les origines du monachisme chrétien et l’anciene religion de l’Égypte, în H. Jedin, op. cit., 368.

[43] Cf. L. Hertling, op. cit., 88.

[44] Cf. F. P. Rizzo, Biserica în primele secole, (trad.) de A. Ilieş, Editura Serafica, Roman 2002, 93.

[45] Ibidem.

[46] Ekklesia înseamnă „a trăi Koinonia” (punerea în comun şi condividerea). Însă, tot prin ekklésia, în Noul Testament se înţelege şi adunarea care se întrunea pentru ascultarea Cuvântului Divin şi pentru Euharistie. Termenul ekklésia, este folosit de 2 ori în Mt (16,18: 18,17), de 21 de ori în Faptele Apostolilor, de 86 de ori în Scrisori şi în Cartea Apocalipsei; cf. J. Pujol, I. Bardolet, La Vita religiosa oggi, Edizione Elle Di Ci, Torino 1989, 72.

[47] E. Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti 1976, 239.

[48] Cf. F. P. Rizzo, op. cit., 94.

[49] Ibidem, 95.

http://www.edituraserafica.ro/carti-editura-serafica/patrologie-patristica.html?limit=all

Miracolul iubirii lui Dumnezeu

2014-12-12T23:06:00.000+02:00

"Trebuie sa continui sa canti" - sau "Miracolul iubirii lui Dumnezeu"

Ca orice mama buna, atunci cand Karen a aflat ca asteapta un copil, a facut tot ce a putut pentru a-l pregati pe fiul sau de trei ani, Michael, pentru o noua etapa a vietii sale.

Stiau ca va fi fetita.Zi si noapte, Michael ii canta surioarei sale in pantecele mamei.Se im-pritenea cu surioara sa inca dinainte de a o cunoaste.

Sarcina lui Karen a decurs normal.Cand a venit vremea sa nasca , contractiile au fost la inceput la fiecare cinci minute, dupa care la fiecare 3 minute iar apoi la fiecare minut.Dar a avut loc o complicatie neasteptata si travaliul lui Karen s-a prelungit.

In final , dupa multe ore de lupta , surioara lui Michael a venit pe lume, insa in conditii foarte grele.Au dus-o imediat cu o ambulanta la Terapie Intensiva, sectia nou-nascuti a spitalullui Sf. Mary, in Knoxville, Tennessee.

Zilele treceau , iar fetita se simtea din ce in ce mai rau.In cele din urma, pediatrii au trebui sa le spuna parintilor teribilele cuvinte:

"Sunt foate putine sperante, pregatiti-va pentru ce e mai rau".

Karen si sotul sau au contactat cimitirul local in scopul de a gasi un loc pentru fetita lor.Aranjasera o camera noua pentru ea, iar acum ii organizau funeraliile.Totusi Michael a insistat in continuare ca doreste sa ii cante surioarei sale, insa i-au explicat ca nu permiteau accesul copiilor in sectia aceea.Dintr-o data , Karen s-a decis.Il va duce pe Michael sa isi vada surioara chiar daca nu ii vor permite.Daca nu isi va vedea surioara in acel moment, poate ca nu o va mai vedea niciodata.

I-a pus un halat imens si l-a dus la Terapie Intensiva.Michael parea un enorm cos cu haine murdare.Dar sefa infirmierelor si-a dat seama ca era un copil si s-a infuriat.

"Scoateti acest copil de aici, acum! "

Caracterul lui Karen a iesit la iveala si uitand de bunele sale maniere de doamna care o caracterizau, a privit-o cu ochi de otel pe infirmiera si i-a zis cu fermitate printre buzele stranse:

"El nu pleaca de aici pana nu ii canta surioarei lui!"

L-a luat pe Michael in brate si l-a dus la patul acesteia.

O privea pe micuta in timp ce pierdea batalia cu viata.Dupa un moment, a inceput sa cante cu o voce de iesea din inima sa de copil de numai 3 ani.Michael i-a cantat astfel:

"Esti lumina soarelui meu, unica mea lumina,ma faci fericit cand cerul este gri..." ( cunoscuta melodie in engleza" You're my sunshine").

Instantaneu, copilul parea sa raspunda stimulului vocii lui Michael, iar pulsul sau a inceput sa revina la normal.

"Continua sa canti, Michael!"ii cerea cu disperare mama sa cu lacrimi in ochi.Iar copilul continua:

"Tu nu vei sti niciodata, iubita mea, cat te iubesc, te rog , nu-mi lua lumina soarelui..."

In timp ce Michael canta, copilasul s-a miscat, iar respiratia sa a devenit atat de suava precum cea a unei pisicute atunci cand este mangaiata.

"Canta in continuare ,scumpul meu " ii spunea mama, si el continua ca atunci cand surioara era in pantecele mamei sale.

"Noaptea trecuta , draga mea , cand dormeam, am visat ca te imbratisam" continua copilul.

Surioara lui Michael a inceput sa se relaxeze si sa doarma.Era un somn reparator ce o inzdravenea cu fiecare secunda. "Continua sa canti , Michael"... De aceasta data se auzi vocea infirmierei care , cu lacrimi in ochi, nu inceta sa ii ceara sa continue.

"Tu esti lumina soarelui meu , unica mea raza de soare, te rog nu-mi lua lumina soarelui..."

A doua zi... fetita se afla intr-o stare perfecta pentru a pleca acasa.Revista " Woman's Day" a numit aceasta intamplare "Miracolul cantecului de frate".

Doctorii au numit-o simplu: miracol.

Karen a numit-o "Miracolul iubirii lui Dumnezeu".

Ai incredere ca Dumnezeu stie ca esti exact acolo unde trebuie sa fii.Niciodata sa nu uiti infinitele posibilitati care izvorasc din Credinta.

sursa : Humberto A. Agudelo C. - "Vitamine zilnice pentru suflet" , volumul 7

********

PS: cautand pe Google am gasit confirmarea acestei intamplari si fotografia fetitei care in 2008 avea 16 ani( o puteti vedea in fotografia de mai sus) pe acest site:

http://www.truthorfiction.com/rumors/b/brotherssong.htm#.UPy7oTcstuk

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele Haruri de care aveti mai mare nevoie!

http://mmarysplendoareaiubirii.blogspot.ro/search/label/miracole

Dumnezeu, omul, creaţia şi ştiinţa

2012-06-28T19:03:00.003+03:00

Ce era înainte de Big-Bang?

Există oare om în lumea asta care, plimbându-se seara sub un cer înstelat, privind şi admirând frumuseţea spectacolului grandios al universului, să nu-şi fi pus măcar o singură dată întrebarea asupra originii universului şi asupra Cauzei creatoare al acestuia? La originea lui stă oare hazardul, un destin orb, o necesitate absolută sau chiar Dumnezeu, un Dumnezeu care a creat această splendoare ca un dar pentru noi. În sfârşit, care este sensul Creaţiei?

Unde să găsim răspunsurile, ce să credem despre ceea ce spun credinţa şi ştiinţa? Să ne cufundăm cu totul în acest univers atât de pasionant...

Trebuie să facem distincţia între planul ştiinţei care, plecând de la fapte ştiinţifice, emite ipoteze, le verifică, şi elaborează teorii explicative, şi planul teologic care se bazează pe datul revelat ai Bibliei. Ştiinţa încearcă să explice cum a început creaţia (Universul), în timp e Cuvântul lui Dumnezeu ne explică pentru ce, care este sensul creaţiei.

Numeroşi creştini sunt reţinuţi cât priveşte relatarea Genezei în raport cu ceea ce spune ştiinţa despre originea omului, şi îndeosebi vulgarizarea la care este supus acest subiect în presă, face ca în inima oamenilor să fie multă confuzie. A vorbi astăzi despre Adam şi Ev a numai este la modă! Prin urmare este important să ne situăm în faţa exigenţelor ştiinţei şi ale credinţei.

Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi

Cum a început universul este atât de greu de înţeles încât, plecând numai de la ştiinţă este aproape sigur că nu se va putea explica totul. Există atâtea incertitudini şi limite în experienţele de laborator, de observaţii... Ştiinţa progresează, sondele spaţiale sunt din ce în ce mai performante, colectoarele de particule cosmice se perfecţionează... dar cunoaşterea umană despre univers va rămâne totdeauna limitată şi mică în faţa măreţiei inteligenţei creatoare.

De-a lungul unei lungi perioade de timp, începută cu pozitivismul lui Auguste Comte. omul modern a crezut că poate să explice totul şi că ştiinţa se va transforma în deţinătoarea unică a adevărului, refuzând orice altă formă de cunoaştere. Astăzi lumea savanţilor este mult mai umilă în fata măreţiei universului.

I. Relatarea Creaţiei este ştiinţifică?

Mai multe elemente ale relatării Creaţiei lasă să se întrevadă că ea nu este ştiinţifică. De exemplu, cum este posibil ca soarele să nu fi fost creat decât a patra zi dacă din prima zi se vorbeşte deja despre zi şi noapte? (Gn 1.5). De asemenea a doua relatare (Gn 2) afirmă că "nu exista încă nici un arbore pe pământ" şi "nu crescuse nici un fir de iarbă" când Dumnezeu a creat omul. Aceasta contrazice în sens literar prima relatare în care omul este creat după plante şi vegetaţie.

Aceste două exemple lasă să se întrevadă ceea ce Sfântul Augustin recunoştea în secolul IV şi anume că Geneza vorbeşte de creaţie sub forma unei povestiri în şase zile pentru a se pune la îndemâna inteligenţei umane limitate.

Totul este creat pentru om

Catehismul Bisericii Catolice notează: între toate cuvintele Sfintei Scripturi, primele trei capitole ale Genezei ocupă un loc unic. Căci ele exprimă adevărurile creaţiei, originii si finalităţii sale în Dumnezeu, despre ordinea si bunătatea sa, despre vocaţia omului, de asemenea despre drama păcatului .şi despre speranţa Mântuirii (nr. 298).

Biblia ne arată sensul creaţiei: ea este fructul Iubirii. Dacă noi avem viaţa acest lucru este un act gratuit şi liber izvorât din Iubirea pură a Dumnezeu.

Omul este o minune: că omul este încoronarea creaţiei, este capodopera lui Dumnezeu, pentru că el a fost creat în ultima, în a şasea zi. În patru rânduri Dumnezeu vede că ceea ce făcuse este bun, dar după crearea omului El vede că tot ceea crease era foarte bun (Gn 1,31). Aceasta este o asigurare pentru om. În ebraică expresia este «tov meod» şi rabinii subliniază că meod (foarte) este format din aceleaşi¹ litere ca şi cuvântul Adam (aleph, dalet şi rnem), ceea ce înseamnă realmente că cel care este foarte bun este omul, că este minunea lui Dumnezeu, pe care o va cânta mai târziu psalmistul: "Te preamăresc pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată (Ps 139,14).

A doua relatare începe prin evocarea creării omului, luat din pământ, în ebraică adamah. Subliniind originea sa modestă (pământul), îi aminteşte omului că este fragil, este creat din materie care indică şi condiţia sa de muritor. Dumnezeu insuflă sufletul (neshamah) în Adam ceea ce face din el o fiinţă vie (efesh havan) Astfel ne învaţă că omul are un suflet spiritual, izvor al fiinţei sale.

Această relatare îl plasează pe Adam în fruntea creaţiei, marele director de orchestră a lumii având responsabilitatea de a da nume animalelor. Ştiinţa are funcţia de păzitor al adevărului creaţiei omului, în acest sens, ştiinţa scrutând şi descoperind universul, va descoperi cu adevărat câte ceva despre Dumnezeu. Ştiinţa este voită de Dumnezeu pentru binele omului.

Crearea Evei luată din coasta lui Adam, ne arată că omul este o fiinţă în relaţie, că el nu este făcut să trăiască singur.

Toate duc spre Cristos

Pe scurt capitolul al treilea a Genezei ne învaţă doctrina păcatului original ca un fapt real comis de primul cuplu ce afectează toată descendenţa lor. Greşeala este istorică: există un înainte şi un după. Relatarea căderii foloseşte un limbaj plastic, dar exprimă un eveniment primordial, un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului. Revelaţia ne oferă certitudinea credinţei că toată istoria umană este marcată de păcatul original comis de protopărinţii noştri (CBC 390).

Este sigur că istoria duce spre Cristos, car vine să salveze şi să răscumpere omul de păcatul original şi celelalte păcate, oferindu-şi viaţa sa pe Cruce.

Putem sesiza aici diferenţa care există între cele două ordine cunoaştere - ştiinţifică şi teologică - care cu toate că rămân în mod fundamental distincte nu trebuie să se ignore, ci trebuie să tindă spre o îmbogăţire reciprocă. Există legături naturale între acestea două deoarece raţiunea nu se opune în nici un caz credinţei şi invers. Este bine să se descopere şi să se folosească aceste legături fără însă a cădea într-un spiritualism sau materialism excesiv, deoarece credinţa trebuie să permită ştiinţei să facă lucrarea sa şi în mod reciproc ştiinţa trebuie să fie respectuoasă faţă de credinţă.

Ştim că o cunoaştere autentică duce la Cristos, care este "Calea, Adevărul .şi Viaţa", astfel putem afirma că aceste două domenii se întâlnesc şi din acest motiv ambele trebuie să ne pasioneze.

II. Noţiunea de creaţie pentru ştiinţa modernă

1. Ştiinţă şi Creaţie

Noţiunea de creaţie joacă un rol important în reflexia creştină de astăzi din mai multe motive, înainte de toate trebuie spus că în mod sigur omul este preocupat, mai mult ca oricând, de chestiunea identităţii sale şi deci de cea a originii sale. întrebarea: "Cine suni eu?" face să se nască în mintea omului alte întrebări de felul: ".De unde provin? ", "Care este originea mea?". O cateheză asupra creaţiei trebuie să ocupe un loc fundamental în discursul creştin; nu ca un simplu capitol de teologie speculativă, pentru că miza existenţială este de o importanţă vitală.

Pe de altă parte, întrebările legate de conceptul creaţie sunt în mod particular la ordinea zilei în dialogul dintre creştinism şi cultura modernă. Descoperirile ştiinţifice referitoare la istoria şi la originea cosmosului, teoriile evoluţioniste pun multe semne interogative credinciosului, iar acest fapt nu poate fi ignorat de reflexia teologică, dacă doreşte ca mesajul evanghelic să aibă un impact (pozitiv) asupra lumii actuale.

Noţiunea de creaţie

Chiar dacă astăzi termenul creaţie se poate întâlni uneori şi într-o revistă de vulgarizare ştiinţifică care vorbeşte de "Big-Bang", trebuie să ştim bine că această noţiune nu aparţine câmpului ştiinţelor despre univers. Acest termen nu-şi găseşte sensul decât în limbajul religios, sau în discursurile filosofice care admit existenţa lui Dumnezeu: a vorbi despre creaţie înseamnă a afirma că toată realitatea pe care o percepem îşi are originea într-o voinţă şi o acţiune a lui Dumnezeu, care într-un mod liber, fără să fi fost determinat de un al lucru decât numai de propria sa voinţă, este autorul a tot ceea ce există. Această noţiune este foarte largă, a priori nu ne spune nimic despre modul în care s-au desfăşurat concret lucrurile sau care sunt eventualele etape şi procese care au intervenit în istoria universului. Ea ne spune în mod simplu că dacă lumea există, există în virtutea unei decizii libere a lui Dumnezeu, distinct de univers şi transcendent acestuia. Această noţiune (creaţia) poate fi compatibilă şi cu ideea unui univers care a existat din totdeauna (cum o concepea Aristotel).

Termenul creaţie afirmă în mod simplu că Dumnezeu este la originea a tot ceea ce există, independent de faptul că lumea ar fi existat dintotdeauna sau ar fi avut un început temporal.

Creaţia este liberă

Dogma creştină completează această primă idee şi o proclamă cu alte cuvinte: creaţia este liberă. Actul creator nu are altă cauză decât voinţa suverană liberă a lui Dumnezeu; ea nu este o emanaţie necesară a substanţei divine pe care o găsim în anumite mitologii. Ea este făcută ex nihilo, adică din nimic: astfel că nu se poate vorbi de transformarea unei realităţi preexistente. Această creaţie este în totalitate bună, ea provine de la bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Biblia refuză noţiunea, frecvent folosită în antichitate, a unei materii care ar fi rea sau care ar fi cauza degradării, chinului spiritului. Adăugăm de asemenea că actul creator al lui Dumnezeu nu este limitat de un moment iniţial, dar el este continuu, şi în acest sens se poate spune că Dumnezeu nu încetează de face să existe toate lucrurile şi de a le menţine în existenţă prin iubirea şi puterea sa (tară de care ele s-ar reîntoarce în neant).

Este foarte important de remarcat că tradiţia iudeo-creştină. chiar dacă afirmă că Dumnezeu este prezent în mod foarte intim în creaţia sa, nu confundă niciodată pe Dumnezeu cu ansamblul a tot ce există (cum face panteismul), dar consideră că Dumnezeu este distinct în mod esenţial de creaţia şi transcendent ei. Dogma creştină afirmă că universul acesta pe care îl cunoaştem nu are o existenţă veşnică în trecut, dar el a avut un început (chiar dacă ideea unui univers care a existat din totdeauna nu este în sine incompatibilă cu conceptul de creaţie). Toate afirmaţiile pe care Ie facem derivă din învăţătura Sfintei Scripturi conţinută în Psalmi. Profeţi, respectiv primele capitole ale Genezei.

Creaţia şi Big-Bang-ul

Big-Bang-ul este o teorie acceptată actualmente de marea majoritatea a oamenilor de ştiinţă, care descrie şi explică în parte istoria materială a cosmosului până la starea lui actuală. Această teorie este relativ recentă şi la apariţia ei a bulversat (tulburat) în profunzime viziunea savanţilor asupra universului. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, după logica mecanică deterministă a lui Newton, oamenii de ştiinţă aveau concepţia unui univers care, în cea ce priveşte structura lui fizică, a fost mereu identic, în 1919, astronomul american Hubble, observând galaxiile îndepărtate, descoperă că universul nu este static, dar în expansiune. Pe baza ecuaţiilor elaborate de Einstein în teoria sa despre relativitatea generală, mulţi savanţi (Friedmann, Abatele Georges Lemaître) în jurul anilor 1930 propun o nouă viziune asupra universului, foarte criticată la început, care va fi poreclită în glumă teoria Big-Bang-ului. Termenul va rămâne!

După această teorie, ce a fost confirmată de descoperiri ulterioare foarte importante, universul a apărut aproximativ acum cincisprezece miliarde de ani în urma unei explozii formidabile de energie. Din acest univers minuscul primordial, foarte dens, extrem de cald şi aflat în expansiune rapidă, se nasc puţin câte puţin toate elementele constituante ale universului fizic actual: lumina, particulele, atomii, stelele, galaxiile etc în urma proceselor pe care fizica actuală este în stare să le descrie cu o mare coerenţă, chiar dacă unele lucruri rămân încă inexplicabile. Astfel ştiinţa actuală poate să reconstituie istoria universului urcând până la cele câteva fracţiuni de secundă de după "momentul zero".

Pentru ştiinţa modernă

Noţiunea de creaţie precizată mai sus nu aparţine cercetării ştiinţifice. Ea caută să descrie şi să explice comportamentul, dar nu poate să spună nimic în ceea ce priveşte originea sa. Ştiinţa nu poate nici să infirme, nici să confirme ideea creaţiei, cum nu poate să infirme nici să demonstreze existenţa lui Dumnezeu pentru că nu fac parte din domeniul ei propriu. Analogic vorbind, ştiinţa nu poate dovedi sau să infirme existenţa lui Dumnezeu aşa cum nici o anchetă sociologică nu poate detecta undele radio... Există o neadecvare totală între instrumentul de lucru şi obiectul în chestiune...

Este important astfel a se face o distincţie între domeniile specifice ştiinţei şi demersul religios. Aceasta nu înseamnă că ele se opun sau că trebuie separate, nici nu trebuie să admitem că ar fi mai multe feluri de adevăr, care nu au nici o legătură între ele. Credinţa şi raţiunea nu sunt în opoziţie, dar se completează nu există decât o singură realitate, însă această realitate se poate aprofunda din diferite puncte de vedere, fiecare din acestea având acces la o parte a realităţii. Aceste diferite demersuri sunt chemate la dialog şi să se completeze pentru a ajunge împreună la o posibilă cunoaştere unificată.

De evitat două confuzii...

In secolele precedente, s-a încercat utilizarea ştiinţei ca o maşină de război împotriva creştinismului sau cel puţin s-a pretins că multe descoperiri ştiinţifice erau incompatibile cu învăţătura Scripturii asupra originii universului şi a omului, iar acest lucru a tulburat pe mulţi dintre credincioşi. Aceste contradicţii sunt aparente şi nu pot proveni decât din concluziile false asupra chestiunii. Acest lucru se întâmplă atunci când oamenii de ştiinţă trag în mod pripit concluzii asupra descoperirilor lor (sau cel puţin emit concluzii care sunt departe de a putea fi verificate), sau trag concluzii în domenii care depăşesc competenţele lor. Şi invers, acelaşi lucru se produce şi atunci când credincioşii din naivitate, din fundamentalism sau din alte motive fac ca textele Scripturii sau ale dogmelor să spună ceea ce ele nu au avut niciodată intenţia să spună.

...materialismul ştiinţific...

Un exemplu referitor la prima confuzie ne este destul de cunoscut: înainte de căderea zidului de la Berlin, liceenilor din ţările comuniste li se preda teoria darwiniană despre evoluţie, înflorind această teorie cu comentarii pseudo-ştiinţifice care pentru reprezentau demonstraţia definitivă a stupidităţii învăţăturii creştine privitoare la originea omului şi dovada inexistenţei lui Dumnezeu. Aceste concluzii sunt evident abuzive: faptul - admis de toţi astăzi - că speciile vii care există ar fi rezultatul unei evoluţii lungi din care participă şi specia însăşi umană, nu este contradictorie cu învăţătura Genezei: nimic nu contrazice ca Dumnezeu să fi vrut ca lucrurile să se petreacă astfel, după slava puterii şi înţelepciunii sale.

Dinpotrivă Scriptura vrea să ne înveţe că omul are privilegiul de a fi fost creat după imaginea lui Dumnezeu şi dacă el are o anumită asemănare cu maimuţa pe plan biologic, totuşi este în mod radical diferit de ea datorită inteligenţei sale, libertăţii sale. graţie capacităţii sale de a iubi şi mai presus de toate datorită vocaţiei sale supranaturale de a participa la viaţa însăşi a lui Dumnezeu. Această învăţătură nu este de mică importanţă într-o epocă în care se diminuează clara viziune despre ce are omul specific în raport cu animalul. Prin urmare se riscă pierderea anumitor repere etice de dragul lansării în aventuri (manipulări genetice, donarea embrionilor) care ameninţă a ti catastrofale. Şi ştiinţa în ea însăşi este chemată să dea repere etice necesare supravieţuirii noastre.

... şi fundamentalismul creaţionist

Altă pretenţie a savanţilor care depăşeşte competenţa lor, chiar şi atitudinea anumitor creştini, nelipsită de bunăvoinţă dar îngustă, poate fi uneori un izvor de confuzie. Nu se mai poate rămâne la o interpretare strict literară a Genezei cum se făcea în antichitate. Universul este mult mai vechi de 5000 şi ceva de ani aşa cum calendarul evreu a obţinut calculând cifrele datelor biblice; au fost necesare miliarde de săptămâni (ani) pentru formarea universului.

învăţătura Genezei este vitală, dar ea nu are ca scop trasarea unei istorii ştiinţifice asupra lumii, nici nu vrea să descrie procesul material şi fizic al creaţiei. Cât de mult s-a greşit crezând că trebuie condamnat Galilei şi heliocentrismul pentru a fi salvat adevărul învăţăturii biblice. Cred personal că "creaţioniştii" americani care intenţionează să apere revelaţia creştină căutând argumente ştiinţifice pentru a contesta evoluţionismul se înşeală. Ceea ce creştinii trebuie să apere cu orice preţ, nu este. ipoteza improbabilă că specia umană ar fi apărut imediat, într-o zi, fără legături biologice cu speciile animale care 1-au precedat, dar ideea că, dacă el participă la un regn animal prin trupul său, omul de fapt are o vocaţie specifică.

Geneza ne învaţă că trupul omului a fost modelat din pulberea pământului. Nu văd ce ar fi de lezant pentru gloria lui Dumnezeu a crede că în arborele evoluţiei umane, omul derivă în mod biologic din organismele vii care 1-au precedat, dacă se menţionează doctrina de credinţă că această materie biologică a primit darul misterios al suflului divin care i-a conferit o vocaţie şi o demnitate unică.

Ar fi greşit să se vadă prea repede în această teorie a "Big-Bang-ului" una dintre "dovezile" noţiunii iudeo-creştine referitoare la creaţia din nimic. "Momentul zero" scapă fizicii deoarece aceasta nu poate să ne spună nimic despre acest prim moment. Ea nu ne poate spune mai multe decât că "înaintea" (dacă acest cuvânt are un sens, deoarece timpul a început să existe odată cu spaţiul şi materia) Big-Bang-ului nu exista nimic.

Acestea spuse, este evident că între viziunea ştiinţifică modernă asupra universului şi revelaţia biblică este o deosebită convergenţă, fapt încurajator pentru creştini: teoria "Big-Bang-ului" este în fine mai coerentă cu noţiunea creştină despre o lume care a avut un început şi care este în mod radical marcată de o orientare temporală, care nu poate fi de acord cu viziunea unui univers static propus de mecanica newtoniană.

2. Creaţia şi identitatea omului

înainte de orice nevoie fizică sau afectivă, în om nevoia de identitate este cea mai profundă. Este suficient să se constate aberaţiile la care se poate ajunge din simpla dorinţă de a se conferi o oarecare identitate propriilor ochi şi ai altora; de exemplu se ajunge la vopsirea părului în culori diferite sau alte lucruri ce atrag atenţia, pentru a părea mai diferiţi sau mai convingători. Ori, drama unei oarecare culturi moderne este aceea că ea atinge omul în identitatea sa. Descoperirile ştiinţifice în sine nu crează probleme. Ele nu fac altceva decât să dea slavă puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu.

"Tu faci toate cu înţelepciune" (Ps 103,24)

Cu câţiva ani în urmă am avut dorinţa de a lua cunoştinţă de teoriile cele mai recente referitoare la originea şi evoluţia universului, etc, 'mi-am cumpărat Ultimele noutăţi despre cosmos, carte scrisă de Hubert Reeves. Autorul este agnostic şi se situează pe planul ştiinţific. Dar pot să spun că lecturarea acestei cărţi m-a convins, nimic mai mult, că este o carte de spiritualitate. A constata procesele uluitoare prin intermediul cărora s-a constituit universul fizic, a cunoaşte cifrele care depăşesc imaginaţia, nu pot decât să nutrească admiraţia noastră pentru înţelepciunea şi puterea Autorului tuturor acestor lucruri.

Ceea ce este dramatic este că, datorită climatului latent al ateismului care ne înconjoară, descoperirile ştiinţifice sunt deposedate de sensul lor. In loc de a hrăni încrederea şi entuziasmul nostru în Dumnezeu înaintea frumuseţii creaţiei, ele sunt deseori pretextul unor doctrine care n-au valori nici pe plan ştiinţific nici pe plan filosofic, conform cărora omul nu este decât fructul "hazardului şi al necesităţii" că el nu este în univers decât un "rid" întâmplător care poate fi uşor înlăturat, care nu datorează existenţa sa decât unor determinisme fizice sau biologice oarbe şi reci. Acest ateism răspândit în cultura modernă a rănit într-o manieră profundă însăşi conştiinţa omului: el are sentimentul de a exista datorită hazardului, fără nici o raţiune, văzându-se prea mic într-un univers care funcţionează foarte bine şi fără el. In loc de a fi locul unei prezenţe şi al unei revelaţii, universul devine îngrozitor de gol, iar omul se regăseşte orfan.

Dumnezeu ne-a vrut din iubire

Conştiinţa multor bărbaţi şi femei este marcată în profunzime de un fel de moarte, de refuzul vieţii. De aceea o cateheză asupra creaţiei este foarte importantă: ea ajută la redescoperirea că la originea fiinţei mele nu s-a aflat "hazardul şi necesitatea" oarbă, dar că ea îşi are originea într-o iubire gingaşă şi abundentă, a lui Dumnezeu care a voit ca eu să exist şi care din iubire m-a chemat din neant la existenţă, ceea ce este şi fundamentul tuturor vocaţiilor ulterioare. Prima vocaţie, este chemarea la existenţă. Nu se poate răspunde la celelalte chemări, nu se poate primi harul ce vindecă, care mântuieşte şi divinizează, decât dacă se acceptă chemarea de a exista, decât dacă fiinţa se primeşte pe sine însăşi ca şi creatură. Descoperirea lui Dumnezeu creator şi tată este o necesitate vitală pentru vindecarea interioară într-o lume rănită de moarte prin prea multe secole de ateism sau de indiferenţă religioasă. Dogma creaţiei ne aminteşte în mod esenţial acest adevăr magnific şi vital: fiecare dintre noi a fost într-o manieră personală şi unică voit din iubire.

Ştiinţa purifică concepţia noastră despre Dumnezeu

Chestiunea de fond, de ordin filosofico-teologic, supusă dezbaterii între ştiinţă şi credinţă cu privire la creaţie, este aceea a relaţiei dintre Dumnezeu şi lume, şi modul în care Dumnezeu intervine în univers. Evoluţia ştiinţei nu schimbă nimic din afirmaţiile clasice ale revelaţiei şi ale gândiri creştine asupra acestui subiect. Ele ne obligă în acelaşi timp la o înţelegere corectă şi la acceptarea unei anumite purificări a concepţiei noastre despre Dumnezeu şi modul lui de a acţiona în lume. Din acest punct de vedere ''undele de şoc" uneori dureroase produse de evoluţia ştiinţelor în mentalităţile religioase sunt până la urmă benefice.

In antichitate exista tendinţa de a percepe legătura dintre Dumnezeu şi creaţia sa, intervenţia lui Dumnezeu în istorie, într-un mod cam naiv: în spatele a tot ceea ce nu se reuşea să se explice exista o intervenţie divină, sau supranaturală. Astfel s-a putut crede într-o perioadă, că dacă astrele erau în mişcare, se întâmpla pentru că în spatele fiecărui astru era câte un înger care se chinuia să-1 împingă. Dar dacă se face din Dumnezeu umplutura a tot ceea ce raţiunea nu ajungea să explice la un moment dat în istorie, consecinţa era că apăreau multe neînţelegeri şi interpretări greşite.

Dumnezeu nu este o ipoteză

în secolul XVIII-lea, strălucitul matematician Laplace, bazându-se pe descoperirile lui Newton şi a altora, redactează tratatul său despre Mecanica cerească în care el explică matematic mişcările astrelor pe baza legii gravitaţiei. Napoleon, căruia el i-a oferit o copie a operei sale, îi reproşează de a nu fi menţionat în cartea sa măcar o singură dată pe Marele Arhitect. Laplace îi răspunde pe un ton sec: "Eu n-am nevoie de această ipoteză".

Astfel Dumnezeu pare să fi fost evacuat treptat din univers pe măsură ce ştiinţa progresa. Dar nu poate fi vorba evident decât de o falsă imagine despre Dumnezeu. El nu are nevoie despre Dumnezeu în ecuaţiile care explică mişcarea planetelor, aşa cum • la un alt nivel teoria evoluţionismului poate să explice după logica sa proprie apariţia biologică a omului fără să facă referinţă la Dumnezeu.

Cu toate acestea Dumnezeu acţionează în permanenţă în lume, conduce toate lucrurile şi este prezent în tot locul. Dar el nu este titlu al unei cauzalităţi, asemănător cu altele: Dumnezeu nu este o "ipoteză" printre alte ipoteze, o explicaţie între altele, o forţă oarecare, pusă pe acelaşi plan cu ele. Văzându-1 astfel se aduce o injurie absolutei sale transcendenţe. Dumnezeu acţionează în lume într-un mod real. permanent şi unic. Universul nu aparţine decât lui singur, fiind-i creator suveran.

Adăugăm că dacă cercetătorul învăţat n-are într-un anumit sens nevoie de Dumnezeu ca parametru al ecuaţiilor sale, dimpotrivă are o mare nevoie el pentru a da muncii şi vieţii sale un sens, apoi din nevoia de a fi condus de puncte morale ca repere, pe care ştiinţa de la ea însăşi este incapabilă să le dea. In ordine de credinţă. Dumnezeu este necesar în mod implicit şi explicit.

Creaţia un joc de-a v-aţi ascunselea

Aş vrea să termin cu o mică reflexie. Mi se pare că. în spatele tuturor acestor chestiuni pe care le-am evocat legate de creaţie, există un frumos şi misterios joc "de-a v-aţi ascunselea" în care Dumnezeu riscă în relaţie cu omul. în sfârşit în universul creat există două aspecte contradictorii.

Pe de o parte acest univers reflectă o armonie, o frumuseţe şi o înţelepciune extraordinară, care nu pot să nu invite omul la a se minuna, la a-şi pune o mulţime de probleme şi de a se întreba oare cine este la originea universului, care este izvorul acestei inteligenţe, acestei înţelepciuni, acestei frumuseţi pe care el o admiră privind astrele, peştii oceanelor, succesiunea anotimpurilor. Există în natură suficiente lucruri în care omul de bunăvoinţă să descopere prezenţa şi tandreţea lui Dumnezeu. "Cel care are i se va mai da, iar celui care nu are, i se va lua şi cea ce are" (Mt 25,29) spune Evanghelia. Celui care "are", adică acela care este deschis în faţa misterului lui Dumnezeu, creaţia este ca o carte minunată în care poate descoperi puterea şi iubirea lui Dumnezeu, şi primeşte fără încetare noi încurajări pentru creşterea sa în credinţă şi în încrederea în Creator. Dar, în timp ce se revelează, Dumnezeu vrea să se şi ascundă în creaţie. Uneori ni se pare că se ascunde un pic cam mult! Dar poate fi altfel? Iubirea se descoperă prin semne, prin aluzii voalate, niciodată direct, căci ea nu poate vorbi explicit decât aceluia care a primit-o deja şi a ascultat-o. Aceasta este fără îndoială raţiunea ultimă pentru care Dumnezeu a vrut ca atâtea lucruri din lume să fie explicabile după legi pe care spiritul uman poate să le perceapă şi descifra: Dumnezeu a vrut să facă lumea în aşa fel încât aproape totul să poată fi explicat fără a avea referinţă la el. Dumnezeu nu vrea să oblige pe nimeni să creadă, căci iubirea nu poate fi decât liberă. Iubirea nu poate decât să invite, ea nu poate să constrângă.

Pentru a fi căutat şi iubit în libertate, Dumnezeu a făcut lumea astfel ca cel care îl refuză, care nu vrea să vadă în univers şi în istoria sa decât o combinaţie rece a hazardului şi a legilor fizice, va avea totdeauna posibilitatea să elaboreze explicaţii coerente pe plan raţional, în spatele cărora se va proteja manifestarea Misterului, şi va putea să explice lumea fără Dumnezeu, să o vadă chiar în opoziţie cu el. Până în ziua binecuvântată când, inima i sa se va deschide şi va intra în acest joc de iubire. Atunci creaţia întreagă i se va revela ca un Cuvânt şi ca o Prezenţă.

III. Cele cinci simţuri ale noastre, uşi deschise spre creaţie

în relatarea biblică, creaţia se aranjează, se armonizează ca într-un dans, într-o simfonie de lumini, de culori, sub privirea lui Dumnezeu: "Şi Dumnezeu a văzut ca acestea erau bune" (Gn 1,10.13.18.24). A şasea zi este creat omul: "Când văd cerul, opera mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai creat zic: ce este muritorul că-ţi aminteşti de el?" (Ps 8,4); şi cu toate aceste, făcut după imaginea lui Dumnezeu: "totul a fost pus pentru tine sub picioarele tale! " (Ps8,7).

Omul este pus în grădină pentru a fi fericit: Dumnezeu făcut pomi fructe "plăcuţi la vedere şi buni(e) de mâncat" (Gn2,9). Dar Satana, imitatorul ispiteşte pe Eva folosind acelaşi mijloc, solicitând simţurile sale: "Femeia văzu că pomul era bun de mâncăi .ş-i plăcut la vedere şi că este de dorit. Ea luă din fructul acestuia şi. a mâncat" (Gn 3.6). De atunci simţurile sunt ca nişte uşi care lasă să pătrundă atât lumina cât şi întunericul: Purificarea inimilor noastre este legată de purificarea simţurilor noastre (Jo Croissant).

Natura este o carte deschisă

Toată creaţia este marcată de păcatul original, dar este şi reflexul frumuseţii lui Dumnezeu, şi fiecare creatură, fiecare fir de iarbă, ne conduc la Creator. Isus însuşi ne invită să vedem degetul lui Dumnezeu în iarba câmpului: "Priviţi crinii câmpului: nu torc şi nici nu ţes. Vă spun că nici Solomon, în toată gloria sa, nu s-a îmbrăcat ca unii dintre aceştia" (Mt 6,28-29).

Sfântul Francisc de Assisi în minunatul său Cântec au Soarelui aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare creatură, chiar şi pentru sora noastră moarte corporală. Natura în armonia sa grandioasă este o şcoală de rugăciune. Pentru a-i învăţa să se roage. Sfântul Ioan al Crucii îi punea pe novicii săi în faţa unui peisaj frumos pentru ca ei să contemple şi să întâlnească pe Dumnezeu. Tereza a pruncului Isus evocă plimbările şi ieşirile sale la pescuit cu tatăl său: îmi plăcea mult câmpia, florile, păsările! Atunci gândurile mele erau foarte profunde, şi fără să ştiu că meditez, sufletul meu se cufunda într-o adevărată rugăciune.

A gusta viaţa

Hrana, nevoia vitală, poate exprima indispoziţia noastră: anorexie, bulimie, necumpătare. Isus, comparând adesea împărăţia Cerurilor cu un ospăţ de nuntă, vrea să ne redea acest gust pentru alimente care este gustul pentru viaţă: "Pot oare prietenii mirelui să postească în timp ce mirele este cu ei?" (Le 5,34). Fecioara Măria a rămas mereu în puritatea originală, luminoasă şi bucuroasă: Ea a păstrat toată viaţa sa, în mâncare şi în băutură, ca de altfel în tot comportamentul ei, această simplitate şi profunzime (Pr Thomas Phillippe).

Cele cinci simţuri sunt cinci uşi ale sufletului (Aristotel)

Din mortificare mica Tereza s-a aşezat să mănânce gândindu-se la lucruri dezgustătoare. Ea şi-a dat imediat seama că acest lucru era un păcat împotriva iubirii paterne a lui Dumnezeu, care are grijă de toate necesităţile noastre şi doreşte să ne împlinească dorinţele, chiar şi pe cele mai mici. Atunci ea s-a apucat să guste hrana oferind-o mental sfântului Iosif, sfintei Fecioare şi Pruncului Isus.

Valoarea răscumpărătoare a muncii

Omul are o anumită putere asupra creaţiei, el este capabil de a-i aduce daune sau îmbunătăţiri, în ebraică cuvântul 'avoda înseamnă în acelaşi timp cult şi muncă. Prin rugăciune, el transformă inima sa; prin muncă el transformă lumea: Cu Dumnezeu el munceşte, împreună cu el omul este co-creator (Fr. Ephraim).

Model al muncitorilor, Sfântul Iosif, ne învaţă să facem din muncă un mijloc de sfinţire, pentru că muncind, noi cooperăm la voinţa Tatălui asupra noastră: munca este făcută pentru a manifesta iubirea noastră faţă de Tatăl şi don dorinţa de a a-l glorifica (P. M-D Philippe).

IV. A fost o seară, a fost o dimineaţă

Prima relatare a Creaţiei este ritmată de un laitmotiv: "Şi a fost o seară, si a fost o dimineaţă", în textul ebraic omul este imediat uluit de marca simplitate a expresiei: "Vayehi 'erev // vayehi voqer". Este ca un ecou, o succesiune în jurul verbului a fi vayehi.

Rabbi David ben Qim'hi foarte cunoscut în iudaism pentru lexicul său psihologic Se fer han-Shorasim în care studiază originea şi rădăcina cuvintelor ebraice, stipulează că substantivul 'erev (seară) provine dintr-o rădăcină care înseamnă "amestec". Exprimă deci ideea unei dezordini nedistincte, în schimb cuvântul boqer (dimineaţă) provine dintr-o rădăcină care înseamnă "examen". Acest cuvânt exprimă o idee de control. 'Erev este seara când totul este amestecat, căci obscuritatea confundă toate lucrurile. Boqer este dimineaţa atunci când totul poate fi examinat la lumina zilei.

Vedem în această relatare a Genezei că aici nu este vorba de o simplă succesiune cronologică a serii şi a dimineţii dar ne este sugerată o trecere continuă dintr-o stare de confuzie şi de haos spre o ordine cosmică în care fiecare lucru îşi găseşte locul său.

O traducere corectă a lui "vayehi 'erev, vayehi voqer" poate da sensul unei "treceri de la confuzie la ordine, de la haos la organizare". Această progresivitate de la thou-bohu la creaţie, de la haos la comos, de la 'erev la boqer, nu este posibilă fără a evoca trecerea "supei cosmice" originale de materie şi energie la apariţia materiei, a mingii de foc primordiale chemată Big-Bang, la Univers.

"Dumnezeu a chemat lumina zi şi întunericul noapte" (Gn 1,5) Dumnezeu numeşte, adică încredinţează o misiune luminii şi întunericului. Cuvântul yom (zi) provine din rădăcina lui qam care semnifică a se ridica. Ziua este deci timpul în care are loc începutul. De aici se înţelege mai bine de ce tradiţia creştină a văzut în versetul 24 al psalmului 117 "Iată ziua pe care afăcut-o Domnul" un anunţ al învierii lui Cristos, ziua în care el s-a ridicat din morţi. Cristos este chemat astfel "steaua strălucitoare a dimineţii" (Fapte 22,16). începutul zilei este boqer, dimineaţa.

Noaptea layla vine din rădăcina lui loul care vrea să spună a împături. Noaptea este timpul în care totul se adună şi se grupează, începutul nopţii este 'erev, seara.

De ce mai întâi seara?

De ce 'erev precede boqer în povestirea creaţiei? De fapt, începând prin boqer şi terminându-se sub acţiunea luminii, arată scopul, tov, binele dorit de Creator.-Noaptea începând prin 'erev şi realizându-se sub influenţa întunericului nu reprezintă decât pregătirea luminii. Planul lui Dumnezeu pentru lume este acela de a o vedea scăldată în lumină, acela de a fi lumină.

Pe plan spiritual înţelegem că lumina este scopul şi nu noaptea. Sufletul trecut prin momente de încercare şi de întuneric, de purificare, care nu sunt decât o pregătire la căsătoria spirituală, după vocabularul Sfântului Ioan al Crucii. Noaptea se sfârşeşte sub lumina unirii cu Dumnezeu. La fel şi viaţa noastră are ca finalitate lumina veşnică a Cerului, învierea ne invită să nu rămânem la cruce, momentul în care întunericul se lasă pe tot pământul... moment de tulburare... dar de a ne ridica ochii plini de speranţă câtre el şi spre împărăţia sa care se află deja aici în mijlocul nostru şi care se va manifesta în curând în toată plinătatea sa.

Această analiză semantică pune de asemenea în evidenţă că finalitatea întregii creaţii este Răscumpărarea; această idee prezentă încă din primele versete al Bibliei.

Sens liturgic

Această succesiune, este contrară modului nostru obişnuit de a număra zilele civile ale calendarului. Dar acest mod de a vedea ziua şi noaptea este folosită în liturgia ebraică. O sărbătoare, cum este sabatul începe mereu la apusul soarelui.

La noi, creştinii, când celebrăm vigilia marilor sărbători liturgice, ca Vigilia pascală sau liturghia anticipată sâmbăta seara, aplicăm acest principiu spiritual după care noaptea precedă ziua, finalitatea.

V. Universul este etern?

Unii savanţi vorbesc despre universuri succesive care s-ar succede în urma Big-Bang-ului (expansiune) şi a Big Crunch (reducere) care asigură astfel eternitatea universului şi faptul inexistenţei lui Dumnezeu, întrebarea care s-a pus în vremea lui Aristotel se pune şi astăzi: universul este veşnic?

Limitându-ne numai la mijloace umane, fără referire la Revelaţie, nu se poate răspunde la această întrebare, în Summa Theologiae Toma de Aquino decalară: Că lumea are un sfârşit, este materie de credinţă, nu un fapt de demonstrat sau ştiinţific (I Q 46 a.203). El afirmă deci, că lumea nu este eternă şi că are un început, făcând apel la Biblie care începe cu versetul: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul... " (Gen 1,1).

Expresia la început este o traducere posibilă a ebraicului BeReSHiT pe care greaca o traduce prin en arche adică în principiu. Astfel apare ideea că Dumnezeu este mai întâi şi mai presus Principiul prim al Creaţiei.

înţelegem că astfel creaţia nu este efectuată în timp, dar că ea conţine timpul. Ştim aceasta datorită lui Einstein după care timpul şi spaţiul nu sunt absolute, ele nu sunt conţinuturi goale capabile de a primi mase şi evenimente, dar ele sunt relative întâmplărilor cosmice. Dumnezeu, el, este etern, deci în afara timpului şi în afara spaţiului! Astfel pentru el creaţia nu are început, într-un "moment zero".

Mai mult, creaţia este darul întregii existenţe şi nu numai punerea în ordine a universului. Deoarece, plecând de la Sfântul Toma de Aquino, teologia preferă să gândească creaţia mai degrabă ca o RELAŢIE cu Creatorul decât ca un moment. Această concepţie are meritul de a considera pe Dumnezeu ca cel care susţine universul prin puterea sa proprie (Evrei 1,3) şi a nu-1 considera ca Marele Ceasornicar care ar fi reglat odată pentru totdeauna maşina sa şi la care n-ar mai fi intervenit aproape niciodată. Dacă Dumnezeu retrage suflul său creator, creatura moare '(?s 104,29) căci ea trăieşte în relaţie veşnică cu Creatorul său.

VI. Poziţia actuală a Bisericii cu privire la evoluţionism

Cea mai recentă luare de poziţie în privinţa problemei spinoase a evoluţionismului este mesajul adresat de Sfântul Părinte la Academia pontificală a ştiinţelor cu ocazia 60 sale aniversări din octombrie 1996. Papa a afirmat, la fel cum a făcut-o şi Pius al XII-lea, că nu există opoziţie între evoluţie şi doctrina de credinţă asupra omului şi asupra originii vieţii. El a remarcat că teoria evoluţiei apare astăzi ca fiind "nuri mult o ipoteză. Este remarcabil că această teorie s-a impus progresiv în spiritul cercetătorilor, ca urmare a unor serii de descoperiri făcute în diversele domenii ale ştiinţei".

Dar Sfântul Părinte avertizează că această evoluţie poate avea o lectură spiritualistă şi una materialistă, şi că aceasta din urmă este inacceptabilă.

"Individul uman nu poate fi considerat ca un pur mijloc sau un simplu instrument subordonat speciei sau societăţii; el are o valoare în sine. Prin inteligenţa şi voinţa sa. este capabil să intre în relaţie de comuniune, de solidaritate şi de dăruire de sine cu semenul său... Şi mai mult, omul este chemat să intre într-o relaţie de cunoaştere şi de comuniune cu Dumnezeu însuşi, relaţie care îşi va găsi realizarea completă în afara timpului, în veşnicie, în misterul lui Cristos ne este revelată toată profunzimea şi măreţia acestei vocaţii. În virtutea sufletului său spiritual persoana întreagă, până şi corpul său, posedă o astfel de demnitate.

Pius al XII-lea subliniase acest punct esenţial: dacă trupul uman îşi are originea din materie vie preexistentă lui, sufletul spiritual este creat în mod direct şi imediat de către Dumnezeu.

In concluzie, teoriile evoluţioniste care, în funcţie de filosofiile care le inspiră, consideră spiritul ca fiind ieşit din forţele materiei vii sau ca un simplu (epi)fenomen al acestei materii, sunt incompatibile cu adevărul despre om. De altfel ele sunt incapabile de a construi persoana. Cu omul ne găsim, deci, în faţa unei diferenţe de ordin ontologic, în fata unui salt ontologic".

Creşte preocuparea pentru violenţele împotriva creştinilor

2012-02-25T15:41:00.003+02:00

Creşte preocuparea în lume pentru soarta creştinilor discriminaţi şi persecutaţi, ţinte ale unor atacuri personale în numeroase ţări, în Africa, în Asia, în ţări arabe şi nu numai, unde creştinii reprezintă minorităţi mai mult sau mai puţin însemnate.

Subiectul s-a aflat în centrul colocviilor de marţi, 10 mai, ce au avut loc în Vatican între Secretarul de Stat, cardinalul Tarcisio Bertone şi ministrul italian de externe, Franco Frattini. Timp de o oră, cei doi au discutat teme arzătoare, de mare actualitate, precum chestiunea europeană în contextul internaţional, în raport cu criza din Nordul Africii şi din Orientul Mijlociu, dar şi problematica persecuţiilor împotriva creştinilor şi posibilitatea de a acţiona în apărarea lor.

Privitor la aceste teme, iată o analiză a situaţiei din perspectiva părintelui Bernardo Cervellera, directorul agenţiei „Asia News”, intervievat de Roberta Gisoti de la redacţia noastră centrală:

Părintele Cervellera:
• „Pentru noi creştinii este important să fim solidari cu aceşti fraţi ai noştri, persecutaţi şi loviţi. A fi solidari însemnă a ne ruga pentru ei, a ne implica în acţiuni în favoarea garantării libertăţii religioase în ţările lor, ajutându-i să rămână acasă la ei în condiţii de siguranţă, unde să le fie garantate depline drepturi cetăţeneşti egale cu ale altor grupuri ale societăţii, căci creştinii reprezintă un instrument de progres, de dezvoltare şi de inteligenţă pentru aceste ţări; mă gândesc mai ales la ţările arabe, precum Egiptul, Irakul. Pakistanul.
În acelaşi timp, consider că este comunitatea internaţională cea care trebuie să se preocupe pentru ca libertatea religioasă să nu rămână doar un principiu redactat de ONU, ci să fie un drept afirmat în constituţiile ţărilor şi în practica ţărilor comunităţilor internaţionale”.

Întrebat dacă nerespectarea libertăţii religioase nu a devenit un indicator pentru nerespectarea drepturilor în general, directorul agenţiei „Asia News”, Bernardo Cervellera a răspuns:
• „Da, acest fapt s-a petrecut mai ales pentru că Occidentul, în special, a devenit mai materialist, interesându-se mai ales de aspectele economice, de economia de piaţă, în loc să se axeze pe raporturi culturale, de ajutor, de confruntare şi de dialog asupra acelor valori superioare ale culturii Occidentale şi Orientale. În acest context a lipsit acel interlocutor care să promoveze drepturile omului. Odinioară, promovarea drepturilor omului era un adevărat simbol pentru Occident, acum a devenit doar o notă în vederea semnării unor contracte comerciale. (…)
Cred că trebuie ţinut cont de faptul că libertatea religioasă este cea care produce dezvoltare şi progres într-o ţară; desigur nu trebuie căutate privilegii pentru creştini, dar trebuie căutat progresul unei societăţi prin contribuţia tuturor”.
Sursa: http://www.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=486465
Radio Vatican

Afla povestea barbatului care si-a revenit din moarte clinica

2012-02-25T15:36:00.002+02:00

Afla povestea barbatului care si-a revenit din moarte clinica - FOTO&VIDEO pe www.acasatv.ro

Minunile Numelui Sfant: ISUS!

2012-02-25T15:26:00.000+02:00

Noi auzim si repetam din copilarie Numele Sfant al lui Isus , dar vai , multi , foarte multi , nu avem o idee clara despre despre marile minuni ale

Numelui Sfant!

Ce stii tu , draga cititorule, despre Numele Lui Isus?

Tu stii ca este un Nume Sfant si ca trebuie sa-ti pleci capul cand il pronunti.

Aceasta insa nu este deajuns.Este ca si cum ai vedea o carte inchisa si abia ai arunca o privire la titlul de pe coperta.Tu nu stii deci nimic despre gandurile frumoase cuprinse in carte.

Tot asa , cand pronunti Numele lui Isus,tu stii foarte putin despre comorile ascunse in El.

Acest Nume Divin este o adevarata mina de comori.

Este izvorul celei mai inalte sfintenii si secretul celei mai mari fericiri la care omul poate spera sa se bucure pe acest pamant.

Citeste si te vei convinge!

Numele acesta este atat de puternic, atat de sigur, incat tot timpul reuseste sa produca in sufletele noatre rezultate cu adevarat minunate.

El mangaie inimile cele mai intristate si-i intareste pe cei mai slabi pacatosi.

El ne obtine tot felul de ajutoare si haruri sfintitoare si lucratoare.

Insa trebuie sa facem doua lucruri:

Mai intai trenuie sa intelegem clar sensul si valoarea Numelui lui Isus.

Apoi , trebuie sa ne obisnuim a-l rosti ci evlavie si cat mai des, daca e posibil, de sute de ori pe zi .

Departe de a fi o povara , repetarea pioasa a acestui Nume va fi pentru noi o imensa bucurie si mangaiere.

Ce inseamna Numele lui Isus

Sfantul Nume al lui Isus este in primul rand o rugaciune atotputernica.Insusi Domnul nostru ne promite solemn, ca orice il vom ruga pe Tatal in Numele Lui , vom primi.Dumnezeu isi tine cuvantul intotdeauna.

Astfel , cand spunem "ISUS", sa-l rugam cu incredere absoluta pe Dumnezeu pentru tot ceea ce noi avem nevoie, convinsi ca vom fi ascultati.

Din acest motiv Biserica incheie rugaciunile sale cu aceste cuvinte :

"Prin Cristos, Domnul nostru",

ceea ce da rugaciunii o noua si divina eficacitate.

Insa Numele Sfant este cu mult mai important.

De fiecare data cand rostim numele lui Isus , noi ii oferim lui dumnezeu o bucurie si o glorie infinita, pentru ca ii oferim meritele infinite ale Patimii si Mortii lui Isus Cristos.

Sfantul Paul spune ca Fiul lui Dumnezeu si-a meritat numele de " ISUS" prin Patima si Moartea Sa!

De fiecare data cand spunem "Isus" , sa dorim fierbinte a-i oferi lui Dumnezeu pentru nevoile noastre , toate Liturghiile celebrate in lumea intreaga.

Astfel si noi devenim partasi la miile de Liturghii.

De fiecare data cand spunem "ISUS" , noi obtinem anumite indulgente pe care le putem oferi sufletelor din Purgator, usurand si eliberand astfel multe suflete pioase de ingrozitoarele lor dureri.

Astfel ele devin cei mai buni prieteni ai nostri si la randul lor , se vor ruga pentru noi cu o foarte mare ravna.

De fiecare data cand spunem "ISUS", noi facem un act de dragoste perfecta, pentru ca ii daruim lui Dumnezeu nemarginita iubire a lui Isus.Totodata , Numele Sfant al lui Isus ne salveaza de nenumarate rele, ne elibereaza in special de puterea diavolului, care cauta pe orice cale sa ne faca rau.

In fine, Numele lui Isus ne umple treptat -treptat sufletele cu o pace si o bucurie pe care nu am avut-o niciodata inainte si ne da acea forta care face ca suferintele noastre sa devina luminoase si usor de indurat.

Ce trebuie sa facem?

Sfantul Pavel ne spune ca tot ceea ce facem cu cuvantul sau cu fapta, trebuie sa facem in Numele lui Isus:

"Orice veti face cu cuvantul sau cu fapte, toate sa le faceti in numele Domnului Isus."(Col.3, 17) .

In felul acesta, fiecare actiune de-a noastra devine un act de iubire si de merit si , in plus, noi primim haruri si ajutoare spre a ne putea implini cat mai bine toate lucrarile noastre.

E necesar deci, ca noi sa facem tot ce ne este cu putinta spre a ne deprinde cu repetarea cat mai deasa in fiecare zi a numelui: "ISUS,ISUS, ISUS".

Putem face acest lucru cand ne imbracam, cand muncim, indiferent ce facem,cand ne plimbam, in momentele de tristete sau de bucurie, acasa , pe strada , oriunde.Nimic nu este prea greu, daca o facem metodic , putand astfel sa-l rostim de nenumarate ori pe zi.

Sa nu uitam ca de fiecare data cand rostim "ISUS":

1. Noi ii dam lui Dumnezeu o mare cinste;

2.Primim de la El mari haruri;

3.Ajutam sufletele din Purgator.

Pentru a simti puterea Numelui Sfant al lui Isus , sa-l rostim chiar acum cu evlavie de cateva ori.

Ciuma din Lisabona,

orasul salvat de Numele Sfant

O devastatoare ciuma a izbucnit in anul 1423 la Lisabona.Toti cei care au putut , au fugit ingroziti din oras, ducand astfel ciuma peste tot, in toate provinciile Portugaliei.

Mii de barbati, femei si copii din toate clasele sociale au fost maturati de cumplita boala.Epidemia a fost atat de virulenta, incat oamenii mureau oriunde: la masa , in strada , in casele lor, in magazine, in piete, in biserici.

Folosind expresia istoricilor, boala a trecut ca fulgerul de la om la om, de la o haina, o palarie sau orice alt obiect de imbracaminte care a fost folosit de cel lovit de ciuma.

Preotii, medicii si infirmierele aveau bolnavi in numar atat de mare, incat corpurile multora zaceau neingropate pe strazi.

Cainii lingeau sangele si mancau carnea mortilor, infectandu-se si ei cu temuta boala si raspandind-o si mai mult printre acei nenorociti.

Printre cei care ii ajutau pe muribunzi ce zel neobosit , era si venerabilul episcop, Monseniorul Andrei Dias, care traia intr-o manastire a Sfantului Dominic.

Acest om sfant, vazand ca epidemia crestea in fiecare zi in intensitate, nemaiputand spera in vreun ajutor uman, i-a indemnat pe nefericitii oameni sa pronunte Numele Sfant a lui Isus.

Oriunde vedea ca boala era violenta, el indemna si-i implora pe bolnavi si muribunzi, cat si pe cei ce nu fusesera inca doborati sa repete:

"ISUS,ISUS, ISUS".

"Scrieti acest Nume pe bucati de hartie si tineti-le la voi, puneti-le pe usile voastre, dar in primul rand, invocati cu buzele voastre si in inimile voastre , acest Atotputernic Nume",le spunea el.

Asemenea unui inger al pacii , el alerga in toate partile , umpland bolnavii si muribunzii de incredere si curaj.Sarmanii bolnavi simteau in ei o viata noua si chemandu-l pe Isus, ei tineau inscrisurile pe piept sau le puneau in buzunare.

Mai apoi i-a chemat in marea biserica a Sfantului Dominic si le-a vorbit inca o data despre puterea Numelui lui Isus.

A binecuvantat apa in numele lui Isus,cerand tuturor sa se stropeasca si sa stropeasca si fetele celorlalti bolnavi muribunzi.

Minunea minunilor!

Bolnavii s-au facut bine, muribunzii s-au trezit din agonie, ciuma a incetat si orasul a fost eliberat in cateva zile de cel mai teribil flagel care s-a abatut asupra lumii vreodata.

Vestea s-a raspandit in intreaga tara si toti au inceput sa invoce

Numele lui Isus.

Intr-un timp incredibil de scurt , toata Portugalia a fost eliberata de ingrozitoarea boala.

Oamenii recunoscatori, patrunsi de minunile la care au fost martori , au continuat sa aiba incredere si sa iubeasca Numele Mantuitorului nostru si asa , in toate necazurilelor , in pericole, cand relele de orice fel ii amenintau , ei invocau Numele lui Isus.

S-au format confraternitati in biserici, s-au facut lunar procesiuni ale Numelui Sfant, au fost inaltate altare in onoarea acestui Nume binecuvantat, astfel incat, cel mai mare blestem ce a cazut vreodata pe acea tara, s-a transformat intr-o mare binecuvantare.

Timp de mai multe secole, aceasta mare incredere in Numele lui Isus a continuat in Portugalia, si apoi s-a raspandit in Spania , in Franta si in intreaga lume.

Dominicanul Melchior

zambeste calailor Sai

Avem un fapt asemanator , vestit, despre martiriul venerabilului episcop Dominican D.Melchior.

Intr-una din numeroasele persecutii dezlantuite cu furie in China,persecutii care au dat bisericii multi sfinti, acest sfant episcop a fost prins, si dupa ce a fost supus celor mai brutale chinuri a fost condamnat la moarte.

El a fost tarat intr-o piata, in mijlocul unei gloate care urla si se bucura de suferintele lui.

I-au fost smulse hainele si 5 calai inarmati cu sabii ascutite, au continuat sa-l chinuie, taindu-i degetele unul cate unul, incheietura dupa incheietura, apoi bratele si picioarele , cauzandu-i chinuri groaznice.In cele din urma i-au ciopartit carnea de pe trup si i-au zdrobit oasele.

In tot timpul acestui prelungit martiriu, nici un semn de durere nu s-a vazut pe chipul episcopului.

El zambea si repeta cu voce tare, rar:

"ISUSE, ISUSE, ISUSE".

Spre uimirea calailor , acest Nume i-a dat o tarie minunata.Niciun tipat, niciun geamat nu i-a iesit de pe buze pana la sfarsit, si dupa ore de tortura si-a dat linistit ultima suflare, cu acelasi zambet iubitor pe fata.

Ce mangaiere vom simti si noi daca, tintuiti la pat de o boala sau torturati de durere, vom repeta cu evlavie NUMELE LUI ISUS.

Unor oameni le este greu sa adoarma, dar invocand in momentele de insomnie numele sfant al lui Isus, nu ne indoim ca foarte curand vor cadea intr-un somn linistit.

******

Liturghia este celebrata nu numai pentru aceia care participa in biserica , ci si pentru toti aceia care doresc sa o auda si sa o ofere impreuna cu preotul.

Singurul lucru care ni se cere , este sa spunem cu evlavie si cu resprect: "ISUS, ISUS", cu intentia de a oferi si aceste Liturghii si a participa cu sufletul la ele.

Facand astfel noi participam la toate Liturghiile din lume.

Minunat este de a participa si de a oferi o Sfanta Liturghie! Dar ce minunat este sa poti oferi si sa te poti impartasi la 500.000 de Liturghii zilnic!

De aceea , de FIECARE DATA cand spunem "ISUS", sa avem aceeasi intenitie:

1. Sa oferim lui Dumnezeu toata iubirea si meritele infinite ale "intruparii Sale";

2.Sa oferim lui Dumnezeu " Patima si Moartea lui Isus Cristos".

3. Sa oferim lui Dumnezeu toate cele 500.000 de Liturghii celebrate zilnic in lume, pentru slava Sa si pentru propriile noastre intentii.

Tot ce avem de facut este sa rostim acest singur cuvant: "ISUS", dar sa fim constienti de ceea ce facem.

Sfanta Mectilde obisnuia sa ofere Patima lui Isus , in unire cu toate Liturghiile din lume , pentru sufletele din Purgator.

Domnul nostru i-a aratat odata Purgatorul deschis si cum mii de suflete se ridicau la Cer, ca rezultat al micii sale rugaciuni.

Cand spunem "ISUS" , noi putem oferi Patima si Liturghiile din lume, fie pentru noi insine, fie pentru sufletele din Purgator, fie pentru orice alta intentie dorita.

Noi avem de asemenea obligatia sa oferim acestea si pentru omenire in general , si pentru tara noastra in special.

******

O , ISUSE, ISUSE, ISUSE, o, Tata Ceresc iti ofer Patima lui Isus in unire cu toate Liturghiile din lume, pentru toate sufletele care vor citi aceste cuvinte , si pentru toate acele suflete care au mai mare nevoie de Indurarea si Iubirea Ta!

ISUSE, ISUSE, ISUSE, Tu esti iubirea mea!

Sursa: http://mmarysplendoareaiubirii.blogspot.com/search/label/miracole

Primii pasi spre meditatie

2012-01-15T22:05:00.000+02:00

...impreuna cu Sfanta Tereza de Avila...

"Sufletele care nu fac meditatie sunt ca un trup paralizat care are membre, dar nu se poate servi de ele.Sufletul are facultati, minte si vointa, in el e patruns harul ceresc, dar fiindca nu face meditatie nu profita de comoara aceasta si este expus sa se osandeasca.

Lucrurile exterioare il atrag in asa masura incat omoara viata harului din el.

Cei care intra in "Calea regeasca" a meditatiei se pot numi "Servitorii iubirii", deoarece ei il urmeaza pe Isus Cristos.

Iubirea alunga teama din suflet si-i aduce toate bunurile de care are lipsa.

"Cine persevereaza in aceasta cale, cu toate greselile ce le comite, in ciuda ispitelor si caderilor la care diavolul vrea sa-l impinga, sunt sigura ca Domnul il va conduce la portul mantuirii, cum m-a condus, dupa cum mi se pare, pe mine insami", zice Sfanta Tereza.

Incepatorii care mai cad in pacate, au lipsa de meditatie, pentru a iesi din robia pacatului Sfanta Tereza ii cheama cu staruinta la aceasta cale.

" Oricare ar fi greselile celui care incepe sa intre in calea meditatiei sa nu o paraseasca niciodata.

Meditatia il va ajuta sa se indrepte, fara ea le va fi mai greu...

Pe acela care n-a inceput meditatia ,

il rog cu staruinta...sa nu se lipseasca de un bine atat de mare...

chiar daca nu facem decat putin progres, si nu ne dam silinta de a deveni atat de perfecti ca sa meritam bucuriile si deliciile rezervate de Dumnezeu prietenilor Sai adevarati,

cel putin vom ajunge cu incetul sa cunoastem Calea Cerului.

Daca perseveram, se poate nadajdui totul de la Dumnezeu,

caci nimeni nu se imprieteneste cu El fara a fi rasplatit.."

Prin meditatie se micsoreaza pacatul si dispare tot mai mult.

Prilejurile de pacat sunt indepartate si perfectiunea creste vazand cu ochii.

Sufletul devine tot mai delicat, asculta mai bine vocea Domnului,

isi intelege demnitatea si se indeparteaza de tot ceea ce vatama pe Dumnezeu.

Meditatia este "usa"

prin care patrund in suflet harurile si mangaierile ceresti.

Prin ea , cei rai devin buni, iar cei buni

persevereaza si inainteaza spre desavarsire...

Ce este meditatia?

"Meditatia este o legatura intima cu Dumnezeu, prin care sufletul sta deseori de vorba in intimitate cu Acela despre care stie ca-L iubeste"

spune Sfanta Tereza.

Baza meditatiei este iubirea.

Cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sa fie convins ca este iubit de El.

Dumnezeu este Tatal nostru,

sa mergem la El cu incredere, simplicitate, libertate , fara teama.

Daca Dumnezeu ne-a iubit cand eram dusmanii Sai,

ne va primi cu atat mai vartos cand vrem sa ne unim cu El.

Sfantul Toma afirma ca, iubirea lui Dumnezeu

creaza si induce bunatatea in creaturi..

Prin urmare nimeni nu are dreptul a se plange de mizeria sa ca fiind un obstacol la unirea cu Dumnezeu...

Meditatia este o legatura intima de prietenie cu Dumnezeu.

Isus ne invita la aceasta:

"Eu nu va mai numesc servitori ci prieteni".

Momentul meditatiei va fi o intalnire cu Isus, prietenul si Mirele sufletului nostru.Sa-l consideram deci langa noi.

"Stati langa acest invatator bun, sa aveti hotararea de a invata ceea ce va propune si Maiestatea Sa va avea grija ca sa deveniti invatacei credinciosi...

Meditati cuvintele care cad de pe buzele Sale dumnezeiesti; de la prima vorba veti intelege iubirea ce-o are pentru voi."

Meditatia nu este un studiu sau o cugetare savanta.Nu se cere de a sti multe despre Dumnezeu, ci de a iubi mult, lucru pe care il pot face toate persoanele.

Meditatia va lua deci forma unei convorbiri simple cu Isus Cristos.

Sufletul ii spune tot ce il priveste, il admira , il asculta.

Fiecare poate sa-i vorbeasca dupa starea in care se afla:

pacatosul Ii cere iertare, cel lanced Il roaga sa-i dea fervoarea, omul virtuos aspira spre sfintenia Lui.

Sfanta Tereza marturiseste:

"Iata care era metoda mea de meditatie: Neputand reflecta cu inteligenta ma straduiam sa-L reprezint pe Isus in sufletul meu.Trageam mai mult folos in imprejurarile cand se afla singur.Mi se parea ca aflandu-L singur si mahnit din pricina durerii Sale, ar fi mai dispus sa ma primeasca langa El...

Imi placea mai ales sa meditez la rugaciunea din gradina Ghetsimani...
Priveam sudoarea de sange si tristetea in care se afla atunci...

Ramaneam astfel langa El atat timp cat imi permiteau distractiile,

care erau multe si ma chinuiau".

In alt loc spune:

" Felul meu de a medita, consta in a ma aplica cat mai mult la considerarea lui Isus Cristos prezent in sufletul meu.Asa de exemplu, cand meditam vreo scena din Patimile Sale Sfinte, mi-o inchipuiam implinindu-se in sufletul meu.".

"Putem sa ne transpunem cu gandul in prezenta lui Isus Cristos, aprinzandu-ne din ce in ce mai mult de iubire fata de omenirea sa Sfanta, sa-L insotim totdeauna, sa-I vorbim, sa-I recomandam lipsurile noastre, sa ne plangem de greutatile pe care le avem..Sa-i vorbim cu simplicitate.

Meditatia aceasta este excelenta si ne face sa inaintam in scurt timp".

" Iata un aviz pe care nu trebuie sa-l uitati niciodata fiind foarte important: singura ambitie pe care trebuie sa o aiba cine incepe sa faca meditatie este aceea de a lucra pentru a se intarii in hotararile bune si de a nu neglija nici un mijloc pentru a-si conforma vointa cu cea a lui Dumnezeu.

Puteti fi siguri ca in aceasta consta toata desavarsirea

in care se poate ajunge in calea spirituala."

sursa: "Treptele vietii spirituale dupa Sfanta tereza de Avila Doctor al Bisericii "
scrisa de Pr. Bernard Stef

Sursa: http://mmarysplendoareaiubirii.blogspot.com/2009/12/primii-pasi-spre-meditatie_30.html

Profesorul doctor Leon Dănăilă

2012-01-15T21:58:00.000+02:00

Proveniţi Dintr-o Familie de Oameni şi simplificate, Dar version Loc de Munca Câmpului ati ALES medicina.

Tata Nu Stia carte, IAR mama AVEA Patru Clase. Au planuri de ciudă Cand am luat la facultate, au Zis ca Nu sunt cine sa lucreze pământul. Mie mi-a placut Medicina din Liceu, citeam si conspectam TOATE cărţile din Biblioteca Scolii.

Motivaţia dumneavoastră PENTRU alegerea medicinei de servicii medicale un Fost, aceea ca Doriti sa Salvaţi Oameni?

Da, Asta Fost. Nu-mi plăcea deloc matematica, mA întrebam ce e si cu Disciplina Asta, nişte cifre. Dar eu Vreau sa mA Duc la Medicina, Nico & Vlad pot sa salvez ONU om! Eram odată Aproape corijent la matematica version Liceu, Dar de frică am învăţat PENTRU Teza. Si Cand ne-a adus ... lucrările, Profesorul SE Uita tot la colegii din Dreapta si din Stanga mea, ne comparative tezele Credea ca am copiat, PENTRU ca luasem 10. Mie de fapt Imi plăcea, Dar mi sine părea ca e CEVA cu grijă pierzi Timpul, fara Niciun Rezultat Practic.

O somitate version Domeniul medicinei, Profesorul doctor Leon Dănăilă, acum version Varsta de 77 de ani, un revoluţionat neurochirurgia românească: un introdus, în 1981, microscopul în Sala de operaţie

Profesorul doctor Leon Dănăilă Este CEL MAI mare neurochirurg din Tara si Printre CEI Mai buni specialişti version Domeniu din Lume. La 77 de ani CEI Continua sa opereze pe creier de Mai multe ori pe zi, la secţia de neurochirurgie de la Spitalul vasculară "Bagdasar Arseni" - singura din Tara -. PE îngrijire a În înfiinţat-o 1981 Sunt la activ Peste 20.000 de interventii chirurgicale, dintre acestea Peste 3.000 de anevrisme intracraniene opera, ONU Rezultatele CE O fata unic version Lume. Doctorul o introdus în 1981 în România operatorul de microscopul, ONU Aparat de servicii medicale un revoluţionat neurochirurgia de la noi: rata de mortalitate o intervenţiilor una fulminantă scăzut, de 50% la pisică, era principiul metoda Clasica Pană la 4%. "Adevărul": Ce o însemnat PENTRU neurochirurgia din România faptul ca ati adus microscopul operator de si ati inceput operaţiile pe creier cu acest Aparat?

Leon Dănăilă : Cand am venit in 1961 dupa sine operă metode clasice. Se deschidea craniul, SE ajungea la creier si tumora sine scotea cu degetul. Majoritatea bolnavilor mureau, era o mortalitate operatorie de 50-60%. Am Zis ca UE nu sa operez niciodată AAS. Aflasem din carti CA în Apus există metode Moderne de o opera si am avut Sansa unei Burse Fullbright, de un ONU, la New York. Bursa era pe CERCETARE, Dar eu voiam sa FAC, clinica, sa vad cum SE operează. Si i-am Rugat sa lase mA sA FAC Asta Si acolo am văzut cum SE operează cu microscopul operator, am învăţat această Tehnică. Apoi m-am întors la clinica si am inceput sa operez cu acest Aparat. Lucrurile s-au schimbat, mortalitatea la un scăzut 4-5 la Suta, deci o diferenţă enormă. Asta Nu o făcut decât sa tensioneze relaţiile cu Profesorul Constantin Arseni (nr - celebru neurochirurg român, directorul clinicii de neurochirurgie la ACEA Vreme). Cand un văzut ca pacienţii mA cer tot Mai DES în operatii, un DECIZIA luat sa mA mut Intr-o secţie de îngrijire era distrusă: Mozaic crăpat, furnici, fara sala de operaţie ... Si eu am inceput sa Strang: făina de operaţie, instrumentar Si am inceput sa operez IMEDIAT. Apoi am Rugat Oameni, îngrijire Imi erau pacienţi, sa mA ajute sa dezvolt secţia, cu CE potul Si EI. Am avut noroc ca o venit ministrul Constructiilor, unul Petre, de îngrijire făcuse o hemoragie cerebrală PENTRU ca Nicolae Ceausescu ii ceruză sa finalizeze pasajul Unirea Intr-ONU Timp foarte scurt, si el dormea Nu zi-noapte. L-am Rugat Si pe el sa ne ajute. Si ne-a ajutat:. Am ridicat 16 saloane cu Materiale de la Casa Poporului A dat el Ordin si le aducea version camioane. Acum suntem IAR version proces de extindere. în această secţie ati petrecut CEA Mai Mare Parte o Vietii. E adevărat ca vA treziţi dimineaţa la ora Patru Ca Sa citiţi Si apoi veniţi la spital la şase? Nu Poti sa faci chirurgie Pană Nu te documentezi Sau Nu esti la curent cu ceea CE SE întâmplă version Lume. Citesc foarte mult, IAR CAND mA Duc la congrese version vreo Tara Romaneasca le ZIC medicilor: "Domnule, ia-ma si pe mine în Sala de operaţie, sa vad si eu cum operaţi voi" Dacă Nu esti la curent Nu Poti sa progresezi. , trebuie sa Vezi CE Aparatura folosesc, CE Tehnică. Proveniţi Dintr-o Familie de Oameni şi simplificate, Dar version Loc de Munca Câmpului ati ALES medicina. Tata Nu Stia carte, IAR mama AVEA Patru Clase. Au planuri de ciudă Cand am luat la facultate , au ca Zis Nu sunt cine sa lucreze pământul. Mie mi-a placut Medicina din Liceu, citeam si conspectam TOATE cărţile din Biblioteca Scolii. Motivaţia dumneavoastră PENTRU alegerea medicinei de servicii medicale un Fost, aceea ca Doriti sa Salvaţi Oameni? Da, Asta Fost. Nu-mi plăcea deloc matematica, mA întrebam ce e si cu Disciplina Asta, nişte cifre. Dar eu vreau sa mA Duc la Medicina, Nico & Vlad pot sa salvez ONU om Eram odată Aproape corijent la matematica version Liceu, Dar de! frică am învăţat PENTRU Teza. Si Cand ne-a adus lucrările Dar, Profesorul SE Uita tot la colegii din Dreapta si din Stanga mea, ne comparative tezele ... Credea ca am copiat, PENTRU ca luasem 10 Mie de fapt Imi plăcea,. mi SE părea ca e CEVA cu grijă pierzi Timpul, fara Niciun Rezultat Practic. Dupa atâţia ani de Studiu si Practica analiză, în zeci de mii de interventii chirurgicale, CE VA fascinează la această entitate, creierul UMAN? Creierul e foarte complicat. în acest moment, aproximativ 50 desluşim % din activitatea Si funcţiile creierului, IAR din acest procentaj, 25% sunt Lucruri neadevărate, de îngrijire trebuie verificate. E atât de complicat creierul, ONU individu poate sa treacă de la o actiune la alta cu o rapiditate de fracţiuni de Secunda Dacă AR. Cauta cineva sa modeleze creierul UMAN la ora actuală cu tehnologia de îngrijire există, ar trebui sa realizeze ONU produs pisica GLOBUL pământesc. O celulă nervoasă sunt Pană la 20.000 de Conexiuni. Una singură Si sunt! miliarde, zeci de miliarde de celule version creier. Asta Nu SE cunoaşte acum:. ejaculare poate creierul sa treacă Intr-o fracţiune de Secunda de la o stare de planuri de la UNA de ras, de la o stare psihică la alta "E atât de complicat creierul, ONU individu poate sa treacă de la o actiune la alta Intr-o fracţiune de Secunda ". Leon Dănăilă medic primar neurochirurg.

Sursa: http://o-viata-frumoasa.blogspot.com/2012/01/profesorul-doctor-leon-danaila.html

Leonardo Da Vinci - Cina cea de taină

2011-12-13T22:03:00.001+02:00

1. Despre viaţa lui Leonardo Da Vinci

Ştim că innegalabilul Leonardo da Vinci (1452-1519), artist florentin, este recunoscut ca pictor celebru, arhitect, inginer, sculptor şi om de ştiinţă. Profunda lui dragoste pentru cunoştinţă şi cercetare a fost cheia încercărilor sale artistice şi ştiinţifice. Inovaţiile sale în domeniul picturii au influenţat cursul artei italiene pentru mai mult de un secol după moartea sa. Deşi Leonardo a creat un număr mic de picturi, dintre care multe au rămas neterminate, a fost totuşi un artist inventiv şi influent. În primii ani ai vieţii, stilul său s-a apropiat de acela al lui Verracchio, dar s-a îndepărtat treptat de stilul rigid al învăţătorului său. Deoarece nici un proiect al lui Leonardo nu a fost completat, apropierea lui către arta tridimensională poate fi judecată doar din desenele sale. În desenele sale arhitecturale, el demonstrează talentul său în lucrul cu formele masive.

El a trăit la sfârşitul unei dintre cele mai importante epoci din istoria artelor: „Renaşterea italiană”. Da Vinci a fost recunoscut chiar şi în timpul vieţii sale ca o fiinţă excepţională – un geniu printre genii. Doar doi dintre contemporanii săi, Michelangelo şi Rafaelo, rivalizau cu reputaţia sa. Perioadei scurte cuprinsă între 1500-1527 în care toţi trei au lucrat este cunoscută ca Renaşterea târzie.

Îl admirăm nu doar pentru picturile sale, ci şi pentru realizările în domeniul ştiinţei, matematicii, anatomiei, construcţiilor militare şi invenţiilor. Notiţele sale sunt printre cele mai extraordinare manuscrise, pline de adnotări şi desene minunate. Ele sunt scrise invers - devenind lizibile doar când sunt privite în oglindă - fie pentru că Leonardo era secretos din fire, fie din cauză că, la fel ca multor alţi stângaci, acest mod de lucru îi era mai confortabil.

Despre marele Leonardo Da Vinci – „omul Cinei”, mereu în antiteză cu Michelangelo, „omul Judecăţii”, s-au formulat diferite ipoteze şi teorii mai mult sau mai puţin adevărate, ceea ce a împins discuţiile contradictorii pe un alt făgaş decât cel al cercetării istorice propriu-zise. Sfidând regulile elementare ale bunului simţ, teoriile au alunecat încet dar sigur către supoziţii total anticreştine, una dintre acestea fiind dezvoltată de Dan Brown în romanul său „Codul Da Vinci”, al cărui subiect foarte incitant, se cere a fi lămurit cititorilor, punând la îndoială „adevărurile” şi prezentând realităţile trecute într-o lumină nouă, pe baza credibilităţii faptelor istorice. Însorita Italie, o realitate politică a Evului Mediu, avea să-şi cucerească proprii cuceritori prin cultură, întocmai cum grecii antici au făcut cu “barbarii” romani.

Unele oraşe-cetăţi italiene, renumite în lupta de emancipare de sub stăpânirea străină, precum Florenţa, Milano şi regiunile adiacente, s-au remarcat în epocă prin înflorirea artelor frumoase sub patronajul direct al unor principi care au lăsat războaiele pentru a-şi dedica timpul preocupărilor artistice. La curtea lor îşi vor găsi refugiul maeştrii renaşterii. Viaţa marelui Da Vinci se regăseşte în contextul epocii de înflorire spirituală, de renaştere culturală a Italiei. „Omul nou” - conceptul care a caracterizat secolul său, a fost dezvoltat de Leonardo în nemuritoare opere artistice şi în studii inedite din toate domeniile: mecanică, optică, anatomie, geologie, inventică, prefigurând astfel studiile ştiinţifice aprofundate din veacurile XIX–XX.

Este posibil oare ca el să fi codificat anumite aspecte prea novatoare pentru contemporani? Punem la îndoială acest aspect, deoarece dacă Leonardo a fost un geniu al timpului său, ca om în viaţa de zi cu zi el era foarte modest. Deşi a trăit printre oamenii de seama ai epocii, curtat fiind inclusiv de popularul Francisc I, regele Franţei, Da Vinci a rămas preocupat de tainele naturii şi fascinat de frumuseţea acesteia, pe care a transpus-o în capodoperele sale lăsate posterităţii.

2. Opera „Cina cea de Taină”

„Cina cea de Taină” este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci realizată pentru patronul său, ducele Lodovico Sforza din Milano. Ca una din cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor, aceasta se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane "Santa Maria delle Grazie" din Milano, pe peretele din fund al refectoriului mănăstirii. Opera măsoară 460 x 880 cm şi a fost executată în „tempera” şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1495 şi 1498. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Isus Cristos, aşa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan, redând reacţiile diferite ale apostolilor săi, după ce Isus anunţase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Leonardo, mereu cu un pas înaintea celorlalţi inventatori, a încercat sa folosească noi materiale pentru "Cina cea de Taina". Procedeul este însă nerezistent şi cu timpul a început să se desprindă de perete, datorită umezelii provenite de la bucătăria situată în imediata apropiere a sălii de mese. Lucrările ulterioare de restaurare, ultimele începute în 1977, au reuşit să reducă într-o oarecare măsură alterările suferite. Cu acest prilej a ieşit la iveală ”albastrul leonardesc” (de ex. la mâneca apostolului Bartolomeu), cu luminozitatea lui neegalată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Isus. Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînnoit pigmentul, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură şi readucând la vedere aspecte dotate de o luminozitate şi prospeţime neaşteptate. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte, dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câţiva saci cu nisip. Lui Leonardo i-au trebuit trei ani să termine această pictură imensă (peste patru metri pe opt) care se dovedeşte a fi o capodoperă a compoziţiei. Apostolii, aşezaţi pe o latură a mesei, sunt adunaţi în grupuri de câte trei şi plasaţi simetric de ambele părţi ale lui Isus. Printre ei se afla şi Iuda, o decizie destul de îndrăzneaţă pentru acea epocă. Cu uşurinţă se poate citi pe chipurile lor mirarea, furia, resemnarea, neîncrederea, tristeţea. Toţi sunt evident revoltaţi. Toţi cu excepţia lui Iuda care stă nemişcat, singur ca şi cum nu ar fi prezent. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă. Această lucrare este remarcabilă în primul rând pentru că toţi apostolii exprima atitudini emoţionale clare si foarte umane. Cina cea de Taina, ca subiect, mai fusese pictata. Dar in versiunea lui Leonardo, pentru prima data, personajele erau reprezentate ca oameni reali in atitudini normale. Fiecare element singular al lucrării atrage atenţia asupra centrului compoziţiei - chipul lui Cristos. Isus este calm si priveşte dincolo de agitaţia inutila, iar Iuda are faţa în umbră şi ţine în mână ceea ce ar putea fi o pungă cu bani.

Compoziţional, „Cina cea de Taină” a fost construită după raţionamente aproape matematice. Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Rolul secundar al culorii la Leonardo îşi găseşte explicaţia în formaţia sa toscană în care avea întâietate realizarea reliefului ca obiectiv pictural.

Există două copii în mărime naturală a „Cinei” lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).

„Cina cea de taină” este pictura de cele mai mari dimensiuni a lui Leonardo şi unica sa frescă care încă se mai păstrează. Ea acoperă şi în prezent peretele sălii de mese a mănăstirii „Santa Maria delle Grazie”. Această temă era predilectă pentru astfel de încăperi, însă Leonardo o abordează într-un mod cu totul original. El surprinde momentul extrem de dramatic în care Cristos le spune apostolilor că unul dintre ei îl va trăda. Multitudinea de reacţii ale personajelor este înfăţişată sugestiv dar subtil. Sfântul Iacob (al cincilea din dreapta), îşi deschide braţele, într-un gest de surprindere. Lângă el, Sfântul Filip îşi declară dragostea pentru Isus şi nevinovăţia sa, încleştându-şi mâinile la piept.

Sfântul Petru (al cincilea din stânga) se avântă înainte, iar imediat în faţa lui, Iuda se trage înapoi, cu un gest vinovat. La capătul din dreapta al mesei, de la stânga la dreapta, Sfântul Matei, Sfântul Iuda Tadeu şi Sfântul Simon gesticulează vehement, exprimându-şi agitaţia şi îndoiala. Cristos îşi întinde braţele într-un gest de resemnare calmă, reprezentând punctul plin de linişte şi echilibru în jurul căruia se dezlănţuie atâtea reacţii. Deşi încercările de restaurare a picturii nu mai fac din aceasta un fapt original, totuşi lucrarea impresionează şi astăzi prin vigoarea şi măreţia pe care le insuflă.

3. „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown

Celebra frescă „Cina cea de Taină”, pictata acum 500 de ani de artistul florentin Leonardo da Vinci, a stârnit, prin intermediul romanului Codul lui Da Vinci, de Dan Brown, o aprigă dispută. Ea este legată de un personaj misterios pictat în dreapta lui Isus. Este acesta feciorelnicul apostol Ioan, aşa cum s-a crezut pană acum sau este Maria Magdalena, nimeni alta decât soţia lui Isus şi prima dintre apostolii săi ?! Un înalt prelat de la Vatican, cardinalul Tarcisio Bertone, se opune categoric acestei cărţi: Nu citiţi şi nu cumpăraţi „Codul lui Da Vinci”. Romanul Codul lui Da Vinci, care are în centru conspiraţia Bisericii de a ascunde faptul că Isus a avut un copil cu Maria Magdalena, s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare. A fost deja interzis în Liban, la cererea episcopilor creştini din aceasta ţară. Specialişti în artă şi istorici, întruniţi la Vinci, localitatea natala a lui Leonardo, au încercat să demonstreze că aceasta ipoteză, care ar fi fost cunoscut şi celebrului pictor florentin, este fantezistă. Monsenior Pinheiro recomandă prudenţă: „Nu ştiu dacă oamenii sunt capabili să distingă elementele de ficţiune de cele reale. Este important ca tinerii să fie informaţi, pentru a putea face diferenţa între ficţiune şi realitate, dar nu consider necesară interzicerea lecturii romanului”.

Brown aduce pe scenă controverse străvechi, de la începuturile creştinismului, cu privire la natura Om - Dumnezeu a lui Isus, inclusiv ipoteza că acesta a fost însurat cu Maria Magdalena şi ar fi avut un copil. Mai mult decât atât, pe ea ar fi lăsat-o garant al Noului Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, ea fiind cel mai iubit apostol al lui Isus.

Unii apostoli, in special Petru, n-ar fi fost de acord cu această alegere, anunţată de Isus la Cina cea de Taină. De atunci s-ar fi fabricat povestea că Maria Magdalena ar fi fost prostituată, ulterior femeile fiind chiar excluse din actul preoţiei. Autorul se referă şi la teoria conspiraţiei privind lupta dintre misterioasa frăţie Prioria Sionului - care-i protejează pe urmaşii lui Isus - şi Vatican - care vrea să ascundă adevărul. Secretul ar fi fost dezvăluit de Leonardo da Vinci în fresca „Cina cea de Taină”.

Se poate descoperi o notă discordantă cu scena descrisă în Evanghelie. În Sfânta Evanghelie este descrisă o ultimă întâlnire în vederea unei despărţiri definitive. E o scenă tristă, încărcată de semnificaţii. Apar doar pâinea şi un pahar de vin pentru ritual, precum şi un lighean pentru ritualul spălării picioarelor. Se poate observa că la masă sunt 13 persoane: cei unsprezece apostoli rămaşi, Isus şi o femeie. Genialul inventator (peste 5000 de invenţii) a avut mult de suferit de pe urma persecuţiilor religioase din acea perioadă, a fost somat de inchiziţie să îşi retracteze toate "ereziile", ceea ce a şi făcut. Dar răzbunarea a fost pe măsură. A reuşit să deseneze pe cupola unei biserici „Cina cea de taină” şi nimeni nu a realizat că de fapt e o bătaie de joc.

Cert este că mulţi nu înţeleg adevărata semnificaţie a tabloului. Viziunea biblică a lui Dan Brown nu ţine cont de specialiştii creştini în Sfânta Scriptură, adoptând o viziune despre Scriptura care provine, probabil, din sfera masonică. Este adevărat că Maria Magdalena a avut un rol foarte important în Biserica creştină primară, ca martoră a învierii. Restul sunt speculaţii bazate pe faptul că în Evangheliile canonice nu există informaţia certă că Isus nu a fost căsătorit. Brown invoca drept argument Evangheliile apocrife, care sunt tardive si nu prezintă fiabilitate din punct de vedere istoric. Creştinii catolici sunt ofensaţi de afirmaţii ca cele prezentate de Dan Brown.

Este demn de amintit faptul că în anul 1080, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanităţii. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!”, artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă.

Povestea unei femei care s-a intors din cealalta viata

2011-12-12T12:16:00.000+02:00

Noi marturisiri cutremuratoare

Eram atee şi Îl huleam groaznic şi deseori pe Dumnezeu. Trăiam în ruşine şi preacurvie, însă Preamilostivul Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit spre pocăinţă.

În anul 1962 m-am înbolnăvit grav de cancer şi am stat bolnavă 3 ani. Nu stăteam întinsă lucram mult şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi găsi vindecare. În ultimele 6 luni slăbisem de tot, încât nici apă numai puteam să beau. Îndată ce beam, o vomitam. Atunci m-am dus la spital şi, pentru ca eram foarte energică, au chemat un profesor de la Moscova şi au hotărât să-mi facă operaţie. Dar imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit. Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea între doi medici şi eu, cu frică şi groază ,priveam ce mi se întâmpla. Întregul stomac şi intestinele îmi erau mâncate de cancer. Stăteam şi mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au învăţat că nu există suflet şi Dumnezeu că acestea sunt născocirile preoţilor, ca să înşele poporul şi să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există. Văzui că stau în picioare şi totodată mă văzui pe masa de operaţie. Îmi scoseseră afară toate măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo exista doar puroi, toate erau distruse şi stricate, nimic numai era sănătos. Atunci medicii au zis : Aceasta femeie nu mai avea cu ce să trăiască.

Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi mă gândeam: "Cum şi de unde suntem două? Stau în picioare şi totodata sunt întinsă pe masă! "Atunci medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi au spus că trupul meu trebuie dat medicilor tineri pentru practică, si l-au transportat în laborator, iar eu mergeam alături de ei şi mă gândeam cu nedumerire de ce suntem două. Acolo m-au lăsat întinsă, dezbracată, acoperită până la piept cu un cearceaf. După aceea am văzut că venise fratele meu împreună cu fiul meu cel mai mic. Avea 6 ani şi îl chema Andruşka [Andrei. A început să plângă şi să zică :"Mamă ,mamă, de ce-ai murit? Sunt încă mic, cum o să trăiesc fără tine? N-am nici tată şi acum ai murit şi tu !".

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a simţit şi nu a văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă, ci privea trupul meu mort. Vedea de asemenea,că şi fratele meu plângea.

După aceea am ajuns dintr-o dată acasă. Acolo era soacra mea de la prima căsătorie şi sora mea. Pe primul meu soţ îl părăsisem pentru că credea în Dumnezeu. Începuse împărţeala lucrurilor mele. Trăisem în bogăţie şi lux şi toate acestea le dobândisem pe nedrept şi prin desfrânare. Sora mea a început să ia cele mai frumoase din lucrurile mele, iar soacra cerea să-i lase ceva şi fiului meu. sora mea nu lăsa nimic şi, mai mult, a început să o certe pe soacră, spunând: "Acest copil nu este al fiului tău şi nu ţi-e rudă". După aceea au ieşit şi au închis casa. Sora mea a luat cu ea un sac plin de lucruri. În vreme ce ele se certau pentru lucrurile mele, am văzut în jurul meu diavoli care jucau şi se bucurau.

Deodată m-am aflat în vazduh şi vedeam cum zbor ca un avion. Am simţit că cineva mă ţine şi mă înalţ din ce în ce mai mult. Mă aflam deasupra oraşului Barnaul.Apoi am văzut că oraşul pierise. S-a făcut întuneric. După aceea a început din nou să apară lumină şi în final s-a făcut lumină deplină, aşa de puternică, încât nu puteam să văd. M-am aşezat pe o lespede neagră cu lungimea de un metru şi jumătate.

Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi frunziş bogat în culori. Între copaci erau case noi, dar n-am văzut cine locuia în ele. În valea aceasta am văzut iarba verde şi deasă şi m-am gândit: unde mă aflu acum? Dacă sunt pe pământ atunci de ce nu există drumuri şi mijloace de transport? Ce loc este acesta fără oameni şi cine trăieşte aici? Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie frumoasă şi înaltă, îmbrăcată în veşminte împărăteşti, pe sub care i se vedeau degetele picioarelor. Păşea atât de uşor încât iarba nu se apleca sub paşii ei. Alături de ea mergea un tânar care îi ajungea pâna la umeri. Îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu amar şi se ruga, dar nu ştiu din ce motiv. Mă gândeam că este fiul ei şi m-am revoltat în mine pentru că nu-i e mila de el şi nu-l ascultă.(Însemnare: Se pare că acest tânar era îngerul păzitor al acestei femei moarte. De asemenea apare evident cât de mult le pasă îngerilor pentru noi şi sufletele noastre dar noi nu pricepem asta. După cum se vede rugâciunile lor nu vor fi ascultate dacă moartea ne găseşte în păcate şi nepocaiţi.)

Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la picioarele ei a început să o roage fierbinte şi îndurerat, cerându-i ceva. Aceia ia răspuns dar nu am putut înţelege.Când s-au apropiat de mine voiam să-i întreb: "Unde mă aflu"?. În clipa aceea, femeia şi-a încrucişat mâinile la piept, şi-a înălţat privirea spre cer şi a zis:
Doamne unde va merge aceasta în starea în care se găseşte?. Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am înţeles că murisem că sufletul meu se află în cer şi că trupul mi-a rămas pe pământ. Atunci am început să plâng şi sâ mă îndurerez, şi am auzit o voce care a spus:Întoarce-o pe pământ pentru faptele bune ale tatălui ei.

O altă voce a zis :M-am săturat de viaţa ei păcătoasă şi mizerabilă. Am vrut s-o şterg de pe faţa pământului fără să se pocăiască, dar s-a rugat pentru ea tatăl său.
Arătaţi-i locul pe care îl merita!"

Îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se târască spre mine şerpi de foc înfiorători cu limbi lungi care vărsau flăcări şi alte murdării spurcate. Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut de undeva viermi groşi ca degetul, cu cozi care se terminau în ace şi spini. Aceştia mi-au intrat în toate deschizăturile, în urechi, în ochi, pe mâini, peste tot, şi în felul acesta mă chinuiam, iar eu ţipam cu glas de fiară sălbatică. Dar acolo nu exista nimeni care să mă ajute sau să-i fie milă de mine. Am văzut acolo o femeie care făcuse avort şi a început să se roage la Domnul să aibă milă de ea. Acesta i-a răspuns:Tu n-ai vrut să Mă recunoşti pe pământ, ţi-ai omorât copii în pântece şi, mai mult, le spuneai oamenlior: "Nu trebuie să naşteţi copii, copiii sunt de prisos!. "Pentru Mine nu există lucruri de prisos. Pentru Mine toate au rostul lor".

Către Mine Domnul a zis: Eu ţi-am dat boala ca să te pocăieşti, dar tu M-ai hulit până la sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să mă cunoşti, şi de aceea nici Eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără Dumnezeu, vei trăi şi aici!"

Deodată toate s-au schimbat şi eu zburam undeva. Duhoarea s-a pierdut, a pierit şi durearea îngrozitoare şi, pe neaşteptate am văzut biserica din locurile mele natale. Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul îmbracat în veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a întrebat:
- Cine este acesta?
- Preotul nostru.
- Tu ziceai că e pomanagiu dar el e păstor adevărat. Află că chiar dacă este mic în grad, preot obişnuit, Mă slujeşte pe Mine. şi mai află şi alt lucru: dacă acesta nu-ţi va citi rugăciunea de spovedanie, Eu nu te voi ierta.!

Atunci am început să mă rog :
- Doamne întoarce-mă pe pământ am un copil mic.

Domnul a răspuns:
- Ştiu că ai un fiu şi îmi pare rău pentru el.
- Îmi pare rău pentru el, am repetat eu.

Atunci acela a răspuns:
- Mie îmi pare rău pentru voi toţi, de trei ori îmi pare rău. De la toţi aştept să vă treziţi din somnul păcatului să vă pocăiţi şi să vă reveniţi.

Aici a apărut Maica lui Dumnezeu, pe care mai devreme am numit-o "femeie", şi am îndrăznit să o întreb:
- Aici la voi există rai?

Drept răspuns, după aceste vorbe m-am aflat iar în iad. Acum era mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu şi îmi arătau păcatele strigând: "Tu ne-ai slujit nouă cât ai fost pe pământ". Au început să-mi citească păcatele: toate erau scrise cu litere mari şi am simţit o frică groaznică. Din gură le ieşeau limbi de foc. Diavolii mă loveau în cap. Cădeau peste mine şi mă ardeau cu limbi de foc. În jurul meu se auzea jale mare şi plânsetele multor oameni.

Când focul s-a înteţit, vedeam totul în jur. Sufletele aveau chipuri înfioratoare: erau schilodite cu gâturile întinse şi ochii scoşi: mă întrebau dacă sunt "tovarăşă" a lor [pare ca erau comuniste] şi dacă voi trăi împreună cu ele. "La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau, când eram pe pământ, nu am vrut să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Îl huleam şi săvârşeam toate relele păcătuiam şi eram mândre şi nu ne-am pocăit niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au pocăit, au mers la biserică, s-au rugat la Dumnezeu i-au miluit pe săraci şi i-au ajutat pe cei ce se găseau în nevoi sunt acolo sus". [adică în rai cuvânt pe care cei de aici nici nu vroiau să-l rostească]

Eu m-am înfricoşat rău de aceste cuvinte şi mi se părea că mă aflu aici în iad de o viaţă întreagă, iar acestea îmi spuneau că voi trăi împreună cu ei o veşnicie.

După aceea a apărut din nou Preasfânta Născatoare de Dumnezeu şi s-a făcut lumină. Diavolii au luat-o la fugă şi sufletele care se chinuiau în iad au început să strige şi să implore milă:
"Împărăteasă Cerească nu ne lăsa aici"; sau ziceau: Ardem, Născătoare de Dumnezeu şi nu există picătură de apă"

Ea plângea şi spunea printre lacrimi: Cât aţi trăit pe pământ n-aţi vrut să mă cunoaşteţi şi nu v-aţi pocăit de păcate înaintea Fiului meu şi Dumnezeului vostru, şi eu acum nu vă pot ajuta, nu pot trece peste voia Fiului meu şi Acela nu poate călca voia Tatălui Său. Îi ajut doar pe aceia pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta Biserică".

Apoi noi am început să urcăm, şi de jos se auzeau ţipete puternice: "Născătoare de Dumnezeu,nu ne lăsa!"

S-a făcut iarăşi întuneric şi eu mă aflam pe aceeaşi lespede. Încrucişându-şi mâinile la piept Maica Domnului, şi-a înălţat privirea către cer şi a început să se roage zicând:"Ce să fac cu această femeie, unde să o aşez?" O voce a răspuns:"Întoarce-o pe pământ prin părul ei!"

Atunci Preacurata Fecioara a plecat în tăcere şi i s-a deschis o uşa dar eu nu vedeam nimic în spatele uşii. după aceea s-a întors ţinând în mâini părul meu şi de undeva au apărut 12 trăsuri fără roţi; se mişcau încet şi eu le urmam. Preasfânta Născatoare de Dumnezeu mi-a dat părul meu, dar eu nu am priceput că m-a atins. Am auzit-o doar spunând ca a doisprezecea trăsura nu are podea. Mi-erea frică să stau în ea dar Maica Domnului m-a împins şi m-a trimis pe pământ.

După toate acestea mi-am revenit şi stăteam conştientă şi priveam. Era ora unu şi jumătate dupî amiază. După lumină aceea toate mi se păreau urâte pe pământ.Atunci i-am zis sufletului meu: "intra în trup!". Imediat m-am aflat din nou la spital şi mergeam spre congelatorul unde se păstrează cadavrele. Acesta era închis, dar eu am intrat înăuntru fără nici o piedică şi am văzut trupul meu mort. Capul îmi era puţin într-o parte, iar mijlocul îmi era presat de alte cadavre. Îndată ce sufletul mi-a intrat în trup am simţit frig puternic. În clipa aceea au băgat înăuntru trupul mort al unui om şi, când au aprins lumina m-au văzut ghemuita, pe când ei de obicei aşează cadavrele cu faţa în sus. Văzându-mă aşa infirmierii s-au înspăimântat şi de frică s-au împrăştiat. S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să mi se încălzească creierul. Pe tot trupul meu existau 8 tăieturi [făcuseră practică pe trupul meu], trei pe piept şi restul pe burtă. După două ore de la încălzirea capului am deschis ochii, dar abia dupa 12 zile am putut vorbi.

A doisprezecea zi dimineaţa mi-au adus micul dejun, pâine prăjită cu unt şi cafea, dar nu am vrut să mănânc şi le-am spus acest lucru [era zi de post]. Infirmierii au plecat iarăşi şi toţi cei din spital au început să-mi dea atenţie. Au venit medicii şi m-au întrebat de ce nu vreau să mănânc. Le-am răspuns: "Staţi să vă spun ce a văzut sufletul meu, Cine nu posteşte în zilele de post va mânca bucate împuţite şi scârboase. De aceea nu voi mânca astăzi şi în nici un post nu voi mânca de dulce".

Mediciii de uimire când se înroşeau când păleau, iar pacienţii mă ascultau cu atenţie. Mai târziu s-au adunat mulţi medici şi eu le-am spus că nu mă mai doare nimic.Atunci a început să vină la mine multă lume şi eu le povesteam ce am văzut şi le arătam rănile. Poliţia s-a apucat să-i izgonească şi pe mine m-au mutat în alt spital. M-am însănătoşit complet şi i-am rugat pe medici să-mi vindece cât mai repede tăieturile pe care mi le-au făcut în timpul practicii. Atunci m-au aşezat din nou pe masa de operaţie şi când medicii mi-au deschis burta, au zis:
- De ce au operat un om complet sănătos?

Eu i-am intrebat:
- De ce boală sufăr?

Ei mi-au răspuns:
- Intestinele şi stomacul sunt curate ca ale unui copil.

Au venit şi medicii care m-au operat prima dată şi când s-au apropiat au spus:
- Unde este boala ei? Măruntaiele îi erau toate distruse şi mâncate de cancer şi acum e complet sănătoasă.

Le-am răspuns:
- Dumnezeu şi-a arătat mila Lui către mine păcătoasa, ca să mai trăiesc şi să mărturisesc şi celorlalţi ce am văzut şi ce mi s-a întâmplat. Acest Dumnezeu a luat tot ce a fost stricat în mine şi mi-a redat sănătatea; voi spune asta la toţi până voi muri.

Apoi i-am zis medicului:
-Aţi văzut că v-aţi înşelat?
-Nimic nu era sănătos în tine, a răspuns el.
-Ce credeţi acum? l-am intrebat eu.
-Te-a renăscut Atotputernicul.

Atunci i-am zis:
-Dacă credeţi în Acesta, faceţi-vă cruce şi mergeţi la biserică!

Medicul s-a înroşit căci era evreu. Am adăugat:
-Faceţi-vă plăcut lui Dumnezeu!

După aceea am ieşit din spital şi l-am chemat pe preotul pe care mai înainte îl batjocoream şi îl necăjeam, numindu-l pomanagiu. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu sfintele Taine ale lui Hristos. L-am chemat să-mi binecuvinteze casa, pentru că până atunci în ea împărăţise păcatul, desfrâul, beţia şi batjocura.

În ziua de astăzi, eu, păcătoasa Claudia, în vârsta de 40 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Împărătesei Cereşti, trăiesc creştineşte. Merg regulat la biserica şi Domnul mă sprijină. Mă vizitează oameni din toate colţurile lumii şi eu le povestesc tuturor câte mi s-au petrecut, câte am văzut şi câte am auzit.Cu ajutorul lui Dumnezeu îi primesc pe toţi, le povestesc la toţi cum eram înainte, ce mi s-a întâmplat şi din ce cauză sunt acum credincioasă.

Slăvit să fie Dumnezeul nostru! Îi povăţuiesc pe toţi să aibă grijă cum trăiesc, pentru că există cu adevărat altă lume şi altă viaţă, iar fiecare va da socoteală pentru lucrările lui pământeşti şi după măsura acestora va avea răsplată sau pedeapsă dreaptă şi veşnică.

Să trăiţi cu toţii creştineşte şi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu. Amin

Susrsa:
http://pelerinortodox.blogspot.com/2011/02/povestea-unei-femei-care-s-intors-din.html?mid=54

Rugaciunea Sfantului Francisc de Assisi

2011-12-04T16:28:00.000+02:00

Doamne, fa din mine
un instrument
al împacarii între oameni:
Unde este ura ,
eu sa aduc iubire,
Unde este vina ,
eu sa aduc iertare,
Unde este dezbinare,
eu sa aduc unire,
Unde-i ratacire,
eu sa aduc adevarul,
Unde-i îndoiala,
eu sa aduc credinta,
Unde-i disperare,
eu sa aduc speranta,
Unde-i întuneric,
eu sa aduc lumina,
Unde-i suferinta,
eu sa aduc bucurie.
Doamne,
ajuta-ma ca mai curând
eu sa mangai pe altii
decît sa fiu mangaiat,
Ca eu sa-i înteleg pe altii
decît eu sa fiu înteles,
Ca eu sa iubesc pe altii
decît eu sa fiu iubit.
Caci cînd ma uit pe mine
însumi atunci ma gasesc,
Cînd iert atunci gasesc iertare,
Cînd mor pentru mine,
atunci înviu la viata de veci.
Amin.

Ştiinţa vs. Dumnezeu

2011-12-04T15:09:00.000+02:00

“Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…
Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie… Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare.
Esti crestin, nu-i asa, fiule?
Da, dle, spune studentul.
Deci crezi in Dumnezeu?
Cu siguranta.
Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun.
E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?
Da.
Tu esti bun sau rau?
Biblia spune ca sunt rau.
Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?
Da, dle. As incerca.
Deci esti bun.
N-as spune asta.
Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…
Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.
El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la asta?
Studentul tace.
Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?
Pai…, da, spune studentul.
Satana e bun?
Studentul nu ezita la aceasta intrebare “Nu”.
De unde vine Satana?
Studentul ezita. De la Dumnezeu.
Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?
Da, dle.
Raul e peste tot, nu-i asa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
Da.
Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.
Din nou, studentul nu raspunde.
Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?
Studentul se foieste jenat.
Da.
Deci cine le-a creat?
Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea. Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.
Da, dle profesor, cred.
Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?
Nu, dle. Nu L-am vazut.
Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?
Nu, dle, nu L-am auzit.
L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
Nu, dle, ma tem ca nu.
Si totusi crezi in el?
Da.
Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?
Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.
Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.
Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.
Dle profesor, exista caldura?
Da.
Si exista frig?
Da, fiule, exista si frig.
Nu, dle, nu exista.
Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.
Studentul incepe sa explice.
‘Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperaturi mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.
Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.
Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.
Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?
Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?
Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?
Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.
Ce vrei sa demonstrezi, tinere?
Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?
Poti explica in ce fel?
Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?
Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.
Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.
Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?
Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.
Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….
Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?
Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.
La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.
Profesorul s-a asezat.

PS: Studentul era Albert Einstein.”

Optimist peste măsură

2011-12-04T14:53:00.000+02:00

Antrenându-te sistematic să razi cu inima, câteva secunde în fiecare zi, iţi constitui înăuntrul tău un fond de fericire care te face mai puternic şi mai fericit.

Este o chestiune de antrenament, de autodisciplină.

Ţi se va părea poate incredibil, dar eu experimentez procedeul de mult.

Eu sunt drogat cu optimism, cu forţă.

Cu timpul, în tine se formează rezerva nesecată de soluţii, pe care le vei folosi, în funcţie de situaţiile pe care le trăieşti. Dacă momentul este pozitiv, favorabil, fondul de optimism pe care ţi l-ai creat, bucurându-ti inima râzând, te va face să trăieşti cu intensitate orice eveniment, te va umple de bogăţie spirituală, de forţă psihologică.

De exemplu, cei cu inima veselă, puţini dependenţi de negativitate, puţin interesaţi să obţină scopuri exterioare, rareori se plictisesc.

Când însă trăiesc situaţii dificile, problematice, dureroase, fondul de optimism le indică acele căi alternative de depăşire a negativităţii, prezent în astfel de situaţii.

Drogaţii cu optimism nu programează, nu planifică. Ştiu că, puşi în faţa unor situaţii de dificultate reală, vor găsi întotdeauna soluţii alternative. Şi nu numai. Plasaţi astfel încât să răstoarne situaţiile, dându-le sens urmărindu-şi propriul drum în viaţă, au ieşit întăriţi din aceste experienţe dramatice, revigoraţi, îmbogăţiţi. Mai mult, unii reuşesc să folosească greutăţile pe care le întâlnesc sau capcanele care li se întind pentru a-şi împlini visele pe care le păstrează de mult in inima lor puternică şi veselă.

Cei cu inima puternică ştiu să aştepte. Pentru a ţi-i arăta mai bine cum înfruntă viaţa îţi spun că sunt decişi dar deschişi. Au o mare capacitate de a asculta. Au o intuiţie care izvorăşte din inima lor pură. Au simţul timpului. Nu merg aproape niciodată în afara timpului, ştiu când să atace şi când să se retragă, dar nu renunţă niciodată.

Nu le e frica de duşmani. Dimpotrivă, ştiu să exploateze energia răutăţii acestora, pentru a creşte în bunătate şi înţelepciune. În general, pierd bătăliile, dar câştigă războaiele.

Sunt aristocraţii inimii.

Trec dincolo de răutăţi, de calomnii, fiindcă ştiu că efectul provocat se va întoarce înapoi, ca un bumerang, lovindu-i pe cei care l-au lansat, şi într-un mod teribil! Sunt atât de puternici şi de veseli încât nu se răzbună, nu urăsc, fiindcă ştiu că răzbunarea însăşi va cădea din nou asupra lor, fiindcă ştiu că ura va distruge pe acela ce o întreţine. Sunt experţi în aceste aspecte negative. după cum sunt experţi în cele pozitive. Au o privire largă, deoarece ştiu să privească lumea şi oamenii cu ochi de copil, fără amărăciune, dar cu atenţie şi curiozitate extreme. Sunt entuziasmaţi, pasionaţi şi se cufundă cu hotărâre în marele şi misteriosul fluviu al vieţii .

Sunt umili fiindcă sunt puternici. Nu se tem să-şi arate propriile slăbiciuni, deoarece şi le cunosc bine şi au reuşit să şi le facă prietene.

Nu se lasă niciodată înşelaţi de aparenţe.

Nici nu se lasă impresionaţi.

Ei luptă mereu.

„Să râdem cu inima” (Valerio Albisetti)

CUTREMURĂTOR EXEMPLU DE CREDINȚĂ ÎMPOTRIVA ORICĂREI SPERANȚE! TESTAMENTUL DIN CUPTOR

2011-11-28T20:26:00.000+02:00

«Gol m-am născut, și gol mă întorc în pământ».

Eu, Jossel, fiul lui Jossel Rachower din Tarnapol, scriu aceste rânduri în timp ce ghetto-ul din Varşovia este cuprins de flăcări. Casa în care mă găsesc este una dintre ultimele care încă nu arde. De câteva ore ne aflăm sub un violent foc de artilerie, în jurul nostru zidurile se prăbuşesc. Ca şi celelalte case din ghetto, cât mai degrabă şi acestea vor deveni mormântul locuitorilor şi apărătorilor ei. Razele aurii ale soarelui care penetrează în camera mea, această cameră de unde zile şi nopţi întregi am ochit duşmanul ţintind prin fereastră, mă anunţă că ziua se sfârşeşte. Soarele nu poate ştii că nu mă mai interesează dacă va mai răsări. N-i s-a întâmplat ceva curios: toate ideile noastre, toate sentimentele noastre s-au schimbat. Moartea care se aruncă peste noi nu ne apare brutală, dar este ca o eliberare, ca o salvare, deoarece distruge lanţurile noastre…

Iubesc mult animalele din pădure, şi îmi pare rău când se aseamănă cu ei, acele fiinţe rele, de la care supărarea se abate în acest moment asupra întregii Europe. Nu este adevărat că Hitler are în sine ceva animalesc; după părerea mea este produsul tipic al omenirii moderne. Această omenire l-a zămislit şi l-a format iar el nu este altceva decât expresia instinctelor sale cele mai profunde şi ascunse. Milioanele de oameni care se bucură de zi, de soare, de lumină în nesfârşitul univers…, nu au idee de masa de întuneric şi de teroare ce ne-o aduce soarele. A devenit un instrument în mâinile nelegiuiţilor. A fost folosit ca reflector pentru a descoperi urmele celor care căutau să se salveze. Când stăteam ascuns în păduri cu nevasta şi cu copii mei, cei şase copii ai mei, ne-a predat la cei care ne căutau.

N-am să uit niciodată ploaia de foc nemţească care se abătu asupra fugarilor pe strada care de la Grodno duce spre Varşovia. La răsăritul soarelui se ridicară şi avioanele şi începură masacrul lor. Nevasta mea muri în acel masacru cu copilul nostru de şapte luni în braţe. Doi din cei cinci copii care-mi mai rămăseseră dispărură în aceeaşi zi. Se chemau David şi Jehuda; unul avea patru ani, celălalt şase. La apusul soarelui, puţinii dintre cei care supravieţuiseră, plecară spre Varşovia. Dar eu cu ultimii trei copii ai mei am colindat pădurile şi câmpiile unde avusese loc masacrul în căutarea copiilor mei pierduţi. Vocile noastre tăiară tăcerea morţilor ca si cuţitele, tot timpul nopţii: David! Iehuda! Dar numai un ecou neputincios si trist răspundea strigărilor noastre ca rugăciunea unui muribund. N-am mai revăzut copii mei. Intr-un vis îmi spuseră să nu-i mai caut deoarece erau în mâinile lui Dumnezeu. Ultimii mei doi copii muriră în ghetto-ul din Varşovia. Rahela, copila mea de zece ani, auzise de multe ori că în coşurile de gunoi din oraş, în afara ghetto-ului, se găseau resturi de pâine. Se suferea de foame în ghetto, şi persoane înfometate zăceau ca gunoiul aruncaţi pe stradă. Eram dispuşi la orice fel de moarte, dar nu a muri de foame. Probabil că există o ultimă pasiune, o ultimă dorinţă rămâne încă în om atunci când toate celelalte sunt moarte: foamea, chiar şi atunci când se doreşte a muri. Copila mea puse în act planul ei împreună cu o prietenă de unsprezece ani. Noaptea, în întuneric, ieşi afară din casă. O găsiră cu puţin înainte de răsăritul soarelui, în afara zidurilor ghetto-ului împreună cu prietena ei. O haită de nelegiuiţi începură să vâneze cele două copile înfometate. Nu puteau să mai alerge. Copiliţa mea căzu la pământ; naziştii îi loviră capul de nenumărate ori cu baioneta. Al cincilea copil, Iacob, a murit de tuberculoză în ziua lui de Bar Mizwah. Moartea lui a fost pentru mine o eliberare. Ultimul copil, o fată de cincisprezece ani, Chawe, a murit în timpul unei răpiri de copile care începu în ziua de Anul Nou (Rosh Nashanah) şi se termină la răsăritul soarelui. Sute de familii evreieşti își pierdură proprii copii în acest fel. Si iată, a ajuns şi ceasul meu. Ca Iov, pot şi eu să spun - şi nu sunt singurul - «Gol m-am născut, gol mă întorc în pământ».

Dumnezeu ne-a ascuns chipul său

Am 43 de ani şi când privesc la trecutul meu pot să spun, pe cât îi este posibil unui om să afirme ceva cu precizie, că am avut o viaţă minunată. Viaţa mea din trecut a fost binecuvântată de bucurie, dar nu am fost niciodată plin de orgoliu. Deschideam uşa oricărui nevoiaş, şi eram fericit când puteam să fac ceva pentru aproapele meu. L-am slujit pe Dumnezeu într-un abandon confident şi îi ceream numai să-l pot servi - cu toată inima, cu tot sufletul, cu toate puterile mele -. După tot ceea ce am suportat, nu pot să afirm că aceste dispoziţii ale sufletului nu s-ar fi schimbat, dar pot să spun cu siguranţă că credinţa mea în Dumnezeu nu s-a schimbat deloc. Într-o vreme, când eram fericit, mergeam la El, ca la unul care ţi-a acordat favoruri. Acum mă adresez Lui ca unuia care a devenit datornicul meu. Cred că am dreptul să îi spun lui Dumnezeu nemulţumirile mele. Si totuşi, nu cer ca Iov, ca Dumnezeu să-mi arate cu mâna sa păcatele mele pentru ca eu să ştiu de ce merit o asemenea pedeapsă. Oameni mai inteligenţi şi mai buni decât mine gândesc că evenimentele actuale nu sunt decat o pedeapsă pentru păcatele noastre. Se întâmplă ceva surprinzător în lume: este timpul în care cel Atotputernic își ascunde chipul celor care-L invocă. Dumnezeu a ascuns chipul său lumii. Pentru aceasta oamenii se abandonează plăcerilor lor sălbatice. Și este natural ca într-un timp în care aceste patimi domnesc în lume, primele victime să fie aceia în care ceea ce este divin şi curat trăieşte încă.

Poate nu este prea mângâietor, dar soarta poporului nostru nu este stabilită de legi pământeşti, dar de legi cereşti. Cine ocupă credinţa sa în aceste evenimente, trebuie să vadă o parte din marea reglare de conturi divine în comparație cu care tragediile umane sunt pline de sens. Aceasta nu vrea să spună că un evreu pios acceptă judecata aşa cum ea soseşte şi să spună: Dumnezeu are dreptate, judecata sa este dreaptă. A spune simplu că merităm loviturile pe care le-am primit înseamnă a ne dispreţui pe noi înşine şi a dispreţui şi numele lui Dumnezeu.

Si astfel nu aştept un miracol, nu-L rog pe Dumnezeul meu ca să aibă milă de mine. Să-mi arate chiar aceeaşi indiferenţă pe care a arătat-o milioanelor de oameni ai poporului său¸ eu nu sunt o excepţie de la regulă şi nu mă aştept ca să-mi acorde o atenţie particulară. Nu voi încerca să mă salvez, nu voi încerca să fug de aici. Iată, muncesc udând hainele mele cu benzină- îmi mai rămân trei sticle din toată duzina pe care am vărsat-o pe capul acelor criminali. Îmi sunt drage, aşa cum îi este drag vinul celui care se îmbată. Când voi vărsa ultima sticlă pe hainele mele, voi pune această scrisoare în sticla goală şi o voi ascunde între pietrele de la fereastră. Dacă cineva mai târziu o va găsi, va putea înţelege – poate – sentimentele unui evreu, sentimentele unuia din acele milioane de evrei care a murit, un evreu abandonat de acel Dumnezeu în care credea cu tărie.

Eram 12 în această cameră când a început revolta. Am combătut duşmanul timp de nouă zile. Cei 11 tovarăşi ai mei au murit. Au murit foarte frumos. Si acest tânăr a murit în pace ca şi ceilalţi colegi de luptă care erau mai în vârstă. S-a întâmplat azi dimineaţă degrabă. Se urcase pe cadavre pentru ca să privească pe fereastră. Rămase lângă mine pentru câteva minute. După aceea, imprevizibil, căzu pe spate şi rămase nemişcat, ca o piatră. Între două smocuri de păr, pe fruntea lui palidă văd o picătură de sânge. Ieri dimineaţă, când duşmanul începuse ofensiva, eram vii cu toţii. Toţi cei unsprezece. Încă erau răniţi dar continuau să lupte. Au murit cu toţii în aceste două zile.

Eu cred în Dumnezeul lui Izrael, chiar dacă a făcut tot posibilul ca să distrugă credinţa mea în El

Îmi mai rămân numai trei sticle de benzină. Nu mai am muniţii. La etajele de mai jos se mai trage încă, dar nu pot să cobor ca să-i ajut deoarece scara nu mai există; pare că această casă trebuie să se prăbuşească dintr-un moment în altul. Scriu aceste rânduri întins pe pardoseală. In jurul meu zac prietenii mei morţi. Privesc chipurile lor: mi se pare că îmi surâd: «un pic de răbdare, încă câteva minute şi vei vedea şi tu totul va fi mai bine». Dar pentru moment sunt încă viu şi vreau să-i vorbesc Dumnezeului meu ca un simplu om, o fiinţă care are marele, dar tristul privilegiu de a fi evreu. Sunt foarte fericit că sunt evreu pentru că este dur, foarte dur. Sunt fericit de a aparţine poporului cel mai nefericit de pe pământ, care are Profeţii ca morală supremă şi lege sublimă.

Cred în Dumnezeul lui Izrael, chiar dacă a făcut tot posibilul ca să-mi stingă credinţa în El. Relaţia mea cu El nu este ca cea dintre un sclav şi un patron, dar ca relaţia dintre un discipol şi maestrul său. Cred în legile lui chiar dacă contest justificarea acţiunilor lui. Mă închin în faţa măreţiei lui dar nu voi săruta niciodată bastonul cu care mă pedepseşte. Îl iubesc, dar iubesc mai mult legea sa. Si chiar dacă m-aş fi înşelat în ceea ce priveşte persoana sa, eu voi continua să ador legea lui. Dumnezeu semnifică religie, dar legea sa înseamnă înţelepciune de viaţă. Tu spui că noi an păcătuit. Desigur, am păcătuit. Ca să primim o pedeapsă este drept. Aş vrea, totuşi, ca să-mi spui dacă există pe pământ un păcat care să merite o asemenea pedeapsă. Îţi spun toate aceste lucruri, Dumnezeul meu deoarece cred în tine, pentru că eu cred în tine mai mult ca oricând, deoarece acum ştiu că Tu eşti Dumnezeul meu şi nu Dumnezeul celor al căror fapte sunt rodul oribil al răutăţii lor.

Nu pot să te laud pentru acele acţiuni pe care Tu le suporţi, dar te binecuvântez şi te preamăresc pentru bunătatea Ta care inspiră teamă. Măreţia ta trebuie să fie nesfârşită dacă tot ceea ce se întâmplă nu reuşeşte să te impresioneze. Moartea nu mai vrea să aştepte. Trebuie să conclud. Sunetele mitralierelor de la etajele inferioare se răresc pe timp ce trece. Mor ultimii apărători din refugiul nostru şi cu ei cade marea şi frumoasa Varşovie evreie care îl temea pe Dumnezeu. Soarele asfinţeşte şi eu ţi mulţumesc, Doamne, că nu-l voi mai putea vedea răsărind. Raze roşiatice îmi ajung prin fereastră şi bucăţica de cer pe care reuşesc s-o o văd este în flăcări. Peste o oră maxim, mă voi reuni cu nevasta şi copii mai, cu milioanele de fii ai poporului meu, într-o lume mai bună unde nu domnesc dubiile, unde Dumnezeu este unicul împărat. Mor fericit, dar nu sunt mulţumit; abătut, dar nu disperat; mor în credinţă, dar fără să înalţ rugi; mor mărturisind iubirea mea pentru Dumnezeu, dar nu spun Amin orbeşte. L-am urmat pe Dumnezeu chiar şi atunci când m-a respins departe de El. Am împlinit porunca lui chiar şi atunci când, ca răsplată pentru această ascultare, mă lovea. L-am iubit. Am fost şi sunt încă îndrăgostit de Dumnezeu, chiar şi atunci când m-a trântit la pământ, m-a chinuit până la moarte, m-a făcut obiect de dispreţ şi râs.

Poţi să mă torturezi până la moarte, dar voi crede întotdeauna în Tine. Te voi iubi întotdeauna, în ciuda ta. Acestea sunt ultimele mele cuvinte, Dumnezeule judecător: nu vei reuşi să mă faci să-mi reneg credinţa în Tine. Ai făcut tot posibilul pentru ca eu să nu mai cred în tine, pentru ca eu să cad în dubiu, dar eu mor aşa cum am trăit, cu o credinţă de nedistrus.

Să fie lăudat în veci Dumnezeul morţilor, Dumnezeul răzbunării, Dumnezeul adevărului şi al legii, care peste puţin timp îşi va arăta din nou chipul său lumii şi va face să tremure fundamentele pământului cu vocea sa puternică.

Ascultă Izrael, Veşnic este Dumnezeul nostru, Veşnic este Unicul şi Singurul.

Din “Testament dans la fournaisse”, în Bible et vie chrètienne, n. 64 (1965), pp. 69-74.

Traducere de Pr. dr. Pătraşcu Damian

Sursa: http://sfintisisfinte.blogspot.com/2010_10_02_archive.html

O poveste frumoasa. Ce este iubirea?

2011-11-11T14:33:00.001+02:00

O intrebare frecventa pe Google pare a fi: “Ce este dragostea?“… ei bine, cea mai frumoasa explicatie am auzit-o cu cativa ani in urma de la o prietena asistenta medicala.

Zilele astea ploioase mi-au reamintit povestea pe care astazi m-am gandit sa o impartasesc cu voi.

“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Si-atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“. Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!... Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

sursa:

http://crestin3d.net/profiles/blog/show?id=2089840%3ABlogPost%3A1444951&xgs=1&xg_source=msg_share_post

Ultima speranță de salvare a lumii

2011-10-24T17:33:00.000+03:00

Sfânta călugăriță M. Faustina Kowalska, canonizată de către Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în anul 2000, cunoscută astăzi în lumea întreagă ca apostolul Milostivirii Domnului, este una dintre cele mai mari ascete estice ale Bisericii.

Sfânta călugărită M. Faustina Kowalska, canonizată de către Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în anul 2000, cunoscută astăzi în lumea întreagă ca apostolul Milostivirii Domnului, este una dintre cele mai mari ascete mistice ale Bisericii. S-a născut în 1905, al treilea din cei zece copii ai unei familii de ţărani polonezi săraci si evlaviosi din satul Głogowiec. La sfântul botez în biserica parohială din Swinice Warckie a primit numele de Elena. Din copilărie s-a distins prin pioşenie, dragoste pentru rugăciune, hărnicie, ascultare si o mare sensibilitate la sărăcia umană. A făcut doar trei ani de scoală, iar la vârsta de saisprezece ani a părăsit casa părintească pentru a intra slujnică în localitatea Aleksandrów si apoi la Łodzi, unde câstiga pentru a-şi întreţine familia şi pe sine. Chemarea înspre viaţa monahală a simţit-o în suflet încă de la vârsta de 7 ani, dar părinţii nu au fost de acord să intre la mănăstire. În această situaţie Elena a încercat să-si domolească chemarea către Dumnezeu dar intervenţia şi apariţia lui Isus Hristos suferind şi cuvintele Sale pline de reproş: “Până când am să te mai suport şi până când ai să mă mai amâni ?” (Jurnal 9) au făcuto să-şi caute locul la mănăstire. A bătut la uşa mai multor ordine religioase, dar a fost respinsă. Pe data de 1 august 1925 a devenit călugăriţă în cadrul Congregaţiei Surorilor Fecioarei Maria a Indurării din Varşovia, de pe strada Żytnia. În jurnalul ei a mărturisit: “Mi s-a părut că am intrat în viaţa raiului” (Jurnal 17). În congregaţie a primit numele de Sora Maria Faustina. Noviciatul l-a făcut la Cracovia şi acolo în prezenţa episcopului Stanisław Rosponda a depus primul jurământ iar după cinci ani votul perpetuu în călugărie curăţie, sărăcie si ascultare. A servit în diferite case ale ordinului, cel mai mult la Cracovia, la Płock si Wilno îndeplinind obligaţiile de bucătăreasă, grădinăreasă si portar. In aparenţă nimic nu trăda viaţa sa mistică neobişnuit de bogată. Îşi îndeplinea obligaţiile cu deosebită silinţă, păstrând cu fidelitate toate regulile monahale, era concentrată si tăcută, avea un comportament natural, blând, plin de dragoste binevoitoare si dezinteresată faţă de ceilalţi. Toată viaţa sa s-a concentrat cu devoţiune si consecvenţă pentru a se contopi cu Domnul si a conlucra cu Isus Hristos în acţiunea de salvare a sufletelor. “Doamne Isuse al meu - mărturisea în jurnal - Tu ştii că din cei mai fragezi ani am tins să devin o adevărată sfântă, căci doream să te iubesc cu o asemenea dragoste cu care nu te-a iubit încă nici un suflet” (Jurnal 1372). Adâncul vieţii sale sufleteşti îl dezvăluie în “Jurnal”. Lectura atentă a acestor mărturisiri redă imaginea gradului înalt de unire a sufletului ei cu Domnul Isus, dăruirea sufletului său, eforturile si lupta pentru a se desăvârşi creştineşte. Dumnezeu a înzestrat-o cu mari haruri: cel al contemplaţiei, al cunoaşterii profunde a tainei Îndurării Divine, al viziunii, al apariţiilor, al stigmatelor ascunse, al profeţiei precum si facilitatea de a citi în sufletele oamenilor dar mai ales harul rar întâlnit al cununiei mistice. Înzestrată atât de mult scria: “Nici harurile, nici apariţiile, nici extazele, nici alte haruri oferite sufletului meu nu duc la desăvârşire ci la unirea interioară a sufletului meu cu Domnul Isus.

Sfinţenia si desăvârşirea mea constau în unirea perfectă a voinţei mele cu cea a lui Dumnezeu (Jurnal 1107). Modul de viaţă sever ca si posturile epuizante pe care si le-a impus înainte de a intra în congregaţie, i-au slăbit organismul încât în timpul postulatului a trebuit să fie trimisă lângă Varşovia, la Skolineva, pentru a i se salva viaţa. După primul an de noviciat a suferit cumplita experienţă mistică a aşa-numitei nopţi spirituale iar apoi suferinţele sufleteşti si morale legate de realizarea mesajului pe care le-a primit de la Domul Isus. Sora Faustina si-a oferit viaţa ca jertfă pentru păcătoşi si din această cauză a cunoscut diferite chinuri, ca prin ele să le poată salva sufletele. In ultimii ani ai vieţii sale s-au înmulţit suferinţele interioare, aşa numita noapte pasivă a sufletului precum si suferinţe corporale; s-a dezvoltat tuberculoza care i-a atacat plămânii si tractul intestinal.

Din această cauză, de două ori, timp de câteva luni, a fost internată în spital la Pradnik, lângă Cracovia. Complet epuizată fizic dar maturizată sufleteşte, unită mistic cu Dumnezeu, a murit pe 5 octombrie 1938 cu opţiunea sfinţeniei având numai treizeci si trei de ani, din aceştia treisprezece de călugărie. Corpul ei a fost depus în mormântul din cimitirul mănăstirii din Cracovia- Lagiewnikach, iar în timpul procesului informaţional din anul 1966 a fost adusă în capelă. Acestei simple călugăriţe, fără educaţie, dar bravă si încrezătoare fără margini în Dumnezeu, Domnul Isus i-a încredinţat o mare misiune: Apelul Îndurării adresate către întreaga omenire. “Te trimit pe tine - a spus Isus-către întreaga omenire cu îndurarea mea. Nu vreau să pedepsesc omenirea îndurerată, ci doresc să o vindec strângându-o la inima mea. (Jurnal, 1588). Esti secretara îndurării mele; team ales pentru această slujbă aici si în viaţa de apoi (Jurnal 1605), pentru a face sufletele să cunoască marea mea îndurare, pe care o am pentru ele, si a le îndemna la încredere în infinita mea îndurare (Jurnal, 1567). Sfânta Soră Faustina, mesagera Domnul Isus a ales-o pe sora Faustina ca secretară si apostol al îndurării sale ca prin dânsa să transmită lumii marele Apel: “In ordinea veche a lumii - i-a spus - am trimis profeţii mele cu trăsnete. Astăzi te trimit întregii omeniri cu îndurarea mea. Nu doresc să pedepsesc omenirea îndurerată ci doresc să o vindec (Jurnal 1588). Misiunea Sorei Faustina constă în trei sarcini: propovăduirea în faţa lumii a adevărurilor revelate în Sfânta Scriptură despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru fiecare om; - implorarea îndurării Domnului pentru întreaga omenire printre altele prin practicarea noilor forme de cult al Îndurării Divine arătate de Domnul Isus: icoana Îndurării Divine cu această rugăciune scrisă: “Isuse, mă încred în Tine!”, Sărbătoarea Îndurării Domnului în prima duminica după Paste,Coroniţa Îndurării Divine si rugăciunea la ora Îndurării (Jurnal, 1500); inspiraţia apostolică Indurarea Divină care acceptă sarcina propovăduirii si implorării Îndurării Divine pentru întreaga omeneşti se îndreaptă spre desăvârşire pe calea arătată de Sora Faustina. Aceasta este calea ce constă în încrederea absolută în Dumnezeu si care se manifestă prin îndeplinirea voinţei Sale si prin atitudinea îndurătoare faţă de apropiaţi. Jurnalul Sorei Faustina, scris în ultimii patru ani ai vieţii sale, la îndemnul clar al Domnului Isus se prezintă sub formă de amintiri în care autoarea, zilnic sau retrospectiv, a notat cu precădere toate întâlnirile sufletului său cu Dumnezeu. Din aceste scrieri ale Sfintei Faustina reiese că există cinci elemente principale a serviciului divin către Domnul Îndurării.

1. Icoana lui Isus al Îndurărilor

Imaginea Lui i-a apărut Sorei Faustina pe data de 22 februarie 1931 în chilia congregaţiei de la Płock. “Seara în timp ce eram în chilie - scrie în Jurnal - l-am văzut pe Domnul Isus îmbrăcat în vesmânt alb. O mână era ridicată pentru a binecuvânta, iar cealaltă atingea vesmântul la piept. Din întredeschiderea vesmântului la piept ieşeau două raze mari, una roşie, alta albă (...).Peste un moment Domnul Isus mi-a spus: Pictează o icoană după imaginea pe care o vezi cu înscrisul: Isuse, mă încred în Tine (Jurnal 47). Doresc ca această icoană (...) să fie sfinţită cu ceremonie în prima duminică după Paste iar acea duminică va fi ziua sfântă a Îndurării. (Jurnal 49). Conţinutul acestei icoane se leagă strâns de liturghia acelei duminici. Biserica citeşte în această zi Evanghelia după Sf. Ioan privind apariţia lui Isus Hristos la cină si instituirea sacramentului spovedaniei (Jurnal 20,19-29). Icoana prezintă deci pe Izbăvitor înviat care aduce oamenilor pace prin iertarea păcatelor cu preţul martirului Sau si a morţii pe cruce.

Razele de sânge si apă ce se varsă din Inima străpunsă de suliţă (nu se vede în icoană) precum si cicatricea rănilor după crucificare amintesc evenimentele Vinerii Mari (Jurnal 17-18, 19, 33-37).Icoana lui Isus al Îndurării reuneşte în ea cele două evenimente evanghelice care vorbesc în mod grăitor despre iubirea Domnului faţă de oameni. Caracteristice pentru această icoană a lui Isus Hristos sunt cele două raze. Domnul Isus întrebat despre semnificaţia lor răspunde: “Raza albă înseamnă apa care îndreptăţeşte sufletele, în timp ce raza roşie reprezintă sângele care este viaţa sufletelor... Fericit cel care va trăi în umbra lor (Jurnal 299). Sufletul îl curăţă sacramentul botezului si al spovedaniei si îl hrăneşte 1din abundenţă Euharistia - deci aceste două raze înseamnă sfintele sacramente si toate darurile Duhului Sfânt al cărui simbol este apa, precum si transformarea cea nouă a Domnului în om conţinut în Sângele lui Isus Hristos. Icoana lui Isus Hristos deseori este numită “Indurarea Divină” si aşa este pentru că în misteriul pascal Isus Hristos ne arată în modul cel mai clar iubirea lui Dumnezeu faţă de om.

Icoana nu arată numai Indurarea Divină, ci îndeplineşte rolul Domnului care trebuie să amintească despre sarcina creştină de credinţă în Dumnezeu si de iubire faţă de aproapele. In rugaciunea icoanei - din voia lui Isus Hristos - sunt înscrise cuvintele: Isuse, mă încred în Tine. “Această icoană - a spus de asemenea Domnul Isus -trebuie să amintească implorarea Îndurării Mele, pentru că nici cea mai puternică credinţă nu ajută la nimic fără fapte (Jurnal 742). Astfel înţelegând icoana pe baza încrederii creştine si a milostivirii, Domnul Isus a legat de cinstirea ei o promisiune specială: darul iertării păcatelor în veci, mari progrese pe calea desăvârşirii creştine, darul morţii fericite si multe alte daruri pentru oamenii care îl vor ruga cu încredere. Prin această icoană vor fi revărsate multe haruri pentru suflete.

2. Sărbătoarea Îndurării

Are cel mai mare rang dintre toate formele slujbei divine a Îndurării Domnului care i-au fost arătate călugăriţi Faustina. Domnul Isus vorbeşte pentru prima dată despre instaurarea acestei sfinte zile la Płock în anul 1931 când si-a arătat voia cu privire la această icoană: “Doresc să fie ziua sfântă a Îndurării. Vreau ca această icoană pe care o vei picta cu pensula să fie sfinţită cu ceremonie în prima duminică după Paşti. Ea se va numi Duminica Divinei Indurări. (Jurnal 49). Alegerea acestei duminici după Paste ca sărbătoare a Îndurării are sensul ei adânc teologic care arată legătura strânsă ce există între taina Paştelui, a Răscumpărării, si taina Îndurării Divine. Această legătură o subliniază novena Coroniţei Îndurării Divine ce precedă această sărbătoare si care începe să fie recitată în Vinerea Mare.

Această sărbătoare este nu numai o zi de adorare deosebită a Domnului Isus în taina îndurării, ci si adăpost pentru toate sufletele, in special pentru săracii păcătoşi (Jurnal 699). “Sufletele pier cu tot Martirul Meu amar. Le dau acum ultima salvare, aceasta este Sărbătoarea Îndurării Mele. Dacă nu vor adora Indurarea Mea vor pieri în veci” (Jurnal 965). Importanţa acestei sărbători se măsoară cu unitatea de măsură a promisiunilor neobişnuite pe care Domnul Isus a stabilit-o. “Cine in această zi vine la Izvorul Vieţi - a spus Isus Hristos - aceluia i se vor ierta vinovăţiile si pedepsele (Jurnal 300). In această zi este deschis interiorul Îndurării Mele, revărs imensitatea darurile asupra sufletelor care se apropie de izvorul Îndurării Mele ... să nu se teamă să se apropie de Mine nici un suflet chiar dacă păcatele sale ar fi ca purpura” (Jurnal 699).

Pentru a profita de aceste mari daruri trebuie să îndeplineşti condiţiile slujbei sfinte a Îndurării Divine (încredere în bunătatea Domnului, iubirea aproapelui si de asemenea trebuie să fii sub harul sfânt după spovada iar apoi să primeşti demn comuniunea sfântă). “Nici un suflet nu va găsi iertare - spune Domnul Isus - până când nu se adresează cu încredere îndurării Mele si de aceea prima duminica după Paste va fi instaurată ziua Sfintei Indurări iar preoţi vor vorbi sufletelor despre îndurarea mea cea fără margini (Jurnal 570).

3. Coronița Îndurării Divine

Această coroniţă a dictat-o Domnul Isus Sorei Faustina la Vilno între 13-14 septembrie în anul 1935 ca rugăciune de implorare si potolire a mâniei Domnului (Jurnal 474-476). Recitând această coroniţă oferim lui Dumnezeu Tatăl, Trupul si Sângele, Sufletul si Dumnezeirea lui Isus Hristos pentru ispăşirea păcatelor noastre, ale aproapelui si ale lumii întregi, ne unim cu jertfa Domnului Isus, evocăm această iubire pe care Dumnezeu Tatăl o dăruieşte Fiului Său iar cu Dânsul întregii lumi. In această rugăciune ne rugăm de asemenea pentru îndurare pentru noi si întreaga omenire, iar prin ea se îndeplineşte fapta îndurării”. Adăugând la aceasta atitudinea încrezătoare si îndeplinind condiţiile fiecărei bune rugăciuni (smerenie, tenacitate, scopul conform voinţei lui Dumnezeu), credincioşii se pot aştepta la îndeplinirea promisiunilor lui Isus Hristos în special cu privire la clipa morţi : darurile convertirii si a morţi liniştite. Acestea vor fi acordate nu numai persoanelor ce spun această 1rugăciune, ci si persoanelor muribunde pentru care altcineva se va ruga cu aceste cuvinte.

Când alături de persoana pe moarte se va pune această coroniţă - a spus Domnul Isus - se domoleşte mânia lui Dumnezeu iar îndurarea fără margini va cuprinde sufletul (Jurnal 811). Promisiunea spune: “Prin recitarea acestei coroniţa îmi place să dăruiesc tot ce voi fi rugat (Jurnal 1541), dacă aceasta ... va fi conform voinţei Mele (Jurnal 1731). Tot ce nu este în acord cu voinţa lui Dumnezeu nu este bun pentru om, în special pentru fericirea lui veşnică. In alt loc, Domnul Isus a spus: “Prin recitarea acestei coroniţe apropii lumea de mine” (Jurnal 929). Sufletele care o vor recita vor cunoaşte îndurarea Mea în această viaţă si în special în clipa morţi (Jurnal 754).

4. Ceasul Îndurării

In octombrie 1937 la Cracovia, într-o împrejurarea ce nu a fost descrisă în amănunt de Sora Faustina, Domnul Isus a cerut să fie slăvită ceasul morţi Sale: “De câte ori auzi ceasul că bate ora trei cufundă-te toată în îndurarea mea, adorând si slăvind-o; invocă puterea ei pentru toată omenirea.” Domnul Isus a definit destul de exact si felul rugăciunii potrivit acestei forme de cult al Îndurării Divine: “Străduieşte-te în acel ceas - a spus călugăriţi Faustina - să celebrezi calea crucii, dacă obligaţiile pe care le ai îi permit, iar dacă nu se poate, cel puţin opreşte-te o clipă în capelă si slăveşte inima mea care este plină de îndurare în Sfântul Sacrament; iar dacă nu poţi merge la capelă cufundă-te în rugăciune acolo unde te afli măcar pentru o clipă “ (Jurnal 1572). “In acel ceas – Domnul Isus a promis - vei cere totul pentru tine si pentru lume; în acel ceas a luat fiinţă darul meu pentru întreaga omenire – îndurarea a învins dreptatea.” (Jurnal 1572).

5. Răspândirea slavei Îndurării

Domnul Isus a făcut promisiunea: “Pe sufletele care răspândesc 1Indurarea Mea, le voi ocroti toată viaţa, ca mama pe noul său născut, iar în clipa morţi nu le voi fi Judecător ci izbăvitor milostiv.” (Jurnal 1075). Esenţa cultului Îndurării Domnului este baza încrederii creştine faţă de Dumnezeu si a iubirii neîncetate faţă de aproapele. Domnul Isus cere încredere de la creaturile Sale (Jurnal 1059) si săvârşirea faptelor de îndurare: acţiuni, cuvinte sau rugăciune. “Să arăţi întotdeauna îndurare aproapelui, nu poţi să te îndepărtezi, nici să refuzi, nici să te dezvinovăţeşti “ (Jurnal 742). Isus Hristos vrea ca cei care-L slăvesc să îndeplinească în timpul zilei cel puţin un act de iubire faţă de aproapele lor, din dragoste pentru Creator. Răspândirea slavei Îndurării Divine nu cere neapărat multe cuvinte dar întotdeauna cere o atitudine creştină a credinţei, încrederea în Dumnezeu si efortul de a deveni din ce în ce mai milostiv. Un astfel de exemplu de apostolat l-a dat în viaţa sa Sora Faustina. Modelul creştinismului desăvârşit.

La baza spiritualităţi Sfintei Faustina stă cea mai frumoasă taină a credinţi noastre ce vorbeşte despre iubirea plină de îndurare a lui Dumnezeu faţă de fiecare om. Sora Faustina prin contactul său cu Isus Hristos a înţeles că în viaţa omului nu există nici un moment fără Indurarea Divină, aceasta arată ca un fir de aur împletit în toate momentele existenţi noastre. Cunoaşterea acestei taine a credinţei a făcut să-L descopere pe Dumnezeu în sufletul său. “Interiorul sufletului meu - a scris - este ca o lume mare si minunată în care locuieşte Domnul Isus si cu mine. In afara Lui nimeni nu are acces acolo. (Jurnal 582). Sora Faustina compară sufletul său cu un tabernacol în care este păstrată Ostia vie. “Nu caut fericirea în afara interiorului în care se află Domnul Isus.” - a scris în Jurnal.

“Mă bucur cu Domnul Isus în interiorul meu, aici mă aflu neîncetat în cea mai mare familiaritate cu Dânsul, aici suntem în siguranţă, aici nu intră nici o privire străină. Sfânta Fecioară ne îndeamnă la o astfel de legătură cu Dumnezeu”. Contemplaţia lui Dumnezeu ce exista în sufletul ei “ o susţinea continuu prin practică zilnică, prin legătura cu Domnul Isus, printr-o scurtă rugăciune, sau oferindu-I îndeletnicirea din acel moment (munca, suferinţa, bucuria). Cunoaşterea Îndurării Divine a născut si a dezvoltat în sufletul său baza încrederii faţă de Domnul Isus dar şi dorinţa de a avea această proprietate în inima sa si în mod activ prin mărturisirea Îndurării celor apropiaţi. Domnul Isus, conducându-i viaţa interioară, i-a cerut un astfel de comportament faţă de Dumnezeu si faţă de oameni. “Copila Mea - a spus – dacă cer de la oameni slavă pentru Indurarea Mea, tu trebuie să fii prima care să ai încredere deplină în Îndurarea Mea. De aceea, cer de la tine acte de îndurare care trebuie să reiasă din iubirea faţă de Mine. Să arăt întotdeauna îndurarea peste tot , căci nu poate să existe nici o scuză în această privinţă” (Jurnal 742).

Acolo unde este Petru, acolo este Biserica

2011-10-24T15:51:00.002+03:00

“Acolo unde este Sfântul Petru, acolo este Biserica ... cine nu este cu Papa nu este cu Dumnezeu, iar cine doreşte să fie cu Dumnezeu, trebuie sa fie cu Papa”. Aceste cuvinte reflectând conţinutul viziunilor de la Fatima, le-a rostit sora Lucia, singurul martor al acestor apariţii, până nu de mult în viaţă.

Maica Domnului de la Fatima ne cheamă la convertire la credinţa vie şi autentică în Dumnezeul Întreit care cu adevărat este prezent în Euharistie. Maica Domnului ne aminteşte ca în transmiterea credinţei depline un rol decisiv îl are Papa, care este urmaşul Sfântului Petru, este stânca pe care Hristos construieşte Biserica Sa (Mt 16,18). Sfântul Petru este acela căruia Isus i-a dăruit puterea deplina de învăţătură infailibilă a adevărurilor de credinţă precum şi conducerea şi guvernarea întregii Biserici. Sfântul Petru este primul care (a pus baza) şi sfinţit cu sângele său de martir Scaunul Apostolic la Roma.

De aceea fiecare succesor al Sfântului Petru la Sfântul Scaun se bucură de primatul asupra întregii Biserici.Sfântul Petru se afla la Roma şi acolo a suferit moartea de martir în anul 67 A.D., în timpul persecuţiilor creştinilor sub împăratul Nero. Locul exact al martiriului nu este cunoscut. Istoricii presupun ca Sfântul Petru a fost crucificat cu capul în jos în amfiteatrul lui Nero, situat pe terenul de astăzi al Vaticanului.

A fost înmormântat la cimitirul din apropiere. Săpaturi arheologice îndelungate sub Bazilica Sfântul Petru au dus la descoperirea mormântului primului Papă care se afla exact sub altarul papal al Bazilicii Vaticanului. Acest mormânt prezintă dovada că fiecare Episcop al Romei este succesorul Sfântului Petru şi, în virtutea oficiului său “Succesorul lui Hristos şi Pastorul întregii Biserici, are deplină, supremă şi universală putere asupra Bisericii” (Christus Dominus 2:9). Timp de treisprezece secole nimeni nu a contestat prezenţa mormântului Sfântului Petru la Vatican.

Primii contestatari au fost aderenţii ereziei waldensiene, care au eliminat primatul Papei susţinând ca Petru nu a fost niciodată la Roma şi, cu atât mai mult, că mormântul sau nu se afla acolo. De asemenea Luter si alţi iniţiatori ai Reformei au negat existenţa mormântului Sfântului Petru la Vatican, punând sub semnul întrebării primatul şi infailibilitatea Papei în materie de credinţă.

Săpaturile arheologice sub Bazilica Sfântul Petru au fost începute in primăvara anului 1939 după moartea Papei Pius al XI-lea, care şi-a exprimat dorinţa sa fie îngropat în subteranele Vaticanului. In timpul săpăturilor la mormântul sau s-au descoperit urme de necropole păgâne din vremea romanilor. La vestea acestei descoperiri Papa Pius al XII-lea a pus în sarcina unei echipe de oameni de ştiinţă începerea excavaţiilor şi cercetarea, fapt care a condus, după câţiva ani, la descoperiri senzaţionale. După mai bine de 10 ani de săpaturi arheologice s-a descoperit o parte dintr-un mare cimitir folosit din secolul al II-lea până la începutul secolului al IV A.D. S-au descoperit sarcofage de-a lungul străzii ce ducea la Amfiteatrul lui Nero.

Aceasta necropolă superb păstrată este un cimitir specific păgân, în care se găsesc de asemenea morminte creştine. Astăzi pot fi admirate morminte şi monumente de o frumuseţe arhitectonică nemaiîntâlnită care aparţineau familiilor înstărite de romani.

În sarcofagul lui Velerius s-a găsit inscripţia latină : Petrus roga Christus pro sanctis hominibus chrestianis ad corpus suum sepultis (Petru se roagă lui Isus Hristos pentru creştinii îngropaţi în preajma lui).

În sarcofagul lui Popilius Herakles s-a găsit inscripţia : IN VATIC. AD CIRCUM (în Vatican lângă Amfiteatru), care confirmă localizarea cimitirului pe dealurile Vaticanului în apropierea Amfiteatrului lui Nero. Majoritatea însă erau sarcofage ce aparţineau familiilor de religie păgână.

La începutul secolului al IV-lea cimitirul nu mai dispunea de spaţiu. Conform legii romane mormintele erau sacre şi inviolabile. Singurul motiv pentru care împăratul Constantin (280-337) a trebuit, în cazul acestei necropole, să încalce dreptul roman al cimitirelor, a fost necesitatea construirii unei bazilici creştine pe acel teren, datorită cultului imens de devoţiune cu care creştinii înconjurau mormântul Sfântului Petru aflat acolo. Împăratul a ordonat aşa numitul “congestio terrarum”, demolând partea de nord a cimitirului şi acoperind cu pământ mormintele aflate în partea sudică. Obiectivul spre care se tindea era ca pe versantul dealului de la Vatican să obţină o suprafaţă largă la acelaşi nivel cu mormântul Sfântului Petru şi acolo să înceapă construirea bazilicii în cinstea primului Papă. Aceasta este dovada imensei veneraţii cu care primii creştini înconjurau mormântul Sfântului Petru.

Săpaturile făcute în locul central al bazilicii, deci sub altarul papal, au condus la descoperirea senzaţională a mormântului şi a relicvelor Sfântului Petru. Mai întâi a fost scos la lumină un imens relicvariu de marmura, în formă paralelipipedică, cu o lăţime de 2,60 m. Acesta a fost construit de către împăratul Constantin în anii 321 - 324. Înăuntru se afla un mic monument funerar, în forma de capelă mică, cu o nişă susţinută de două coloane şi fixată într-un zid cu tencuială roşie. Faptul că acel monument în miniatură a fost închis în relicvariu dovedeşte că trebuie să fi avut o însemnătate cu totul aparte. Cercetătorii au ajuns la punctul cel mai important al Bazilicii Vaticanului şi al întregii necropole subterane. Era evident că acesta reprezenta primul monument care în secolul al II-lea a fost construit pe mormântul Sfântului Petru. Primii creştini considerau mormântul Sfântului Petru ca un trofeu de victorie. Deoarece cea mai timpurie informaţie despre mormântul-trofeu al Sfântului Petru provine de la capelanul roman Gaius, monumentul acesta a fost numit Trofeul lui Gaius. La începutul secolului al II-lea comunitatea creştinilor din Roma au construit un monument-trofeu, pe mormântul neobişnuit de modest a Sfântului Petru, care în partea de vest a fost îngrădit cu un zid acoperit cu tencuială roşie. Acel zidînconjura o suprafaţa nu prea mare de cimitir cu dimensiunile de 7 x 4 m pe care s-au găsit mai multe morminte simple şi sărace aflate împrejurul mormântului Sfântului Petru, unde s-a ridicat Trofeul lui Gaius. Mormântul Apostolului Petru era venerat în mod deosebit, dovadă o fac numeroase inscripţii pe aşa numitul “zidg”, precum şi o inscripţie mare în limba greacă: Petru este aici pe “peretele roşu”. Cercetările făcute pe parcursul a mai multor ani de către prof. Margherita Guarduci au condus la descifrarea numeroaselor inscripţii de pe “zidul g”. Inscripţiile au fost înscrise de către o singură persoană responsabilă de acest loc, conform regulilor criptografiei mistice, stabilite după ordinea logică şi spirituală. De exemplu situarea literelor [u-a] înseamnă trecerea de la sfârşit, adică de la moarte, la început, adică la viaţa deplină. In afara prenumelor persoanelor moarte, apare prenumele Sfântului Petru legat de cel al lui Hristos şi al Mariei, ca şi mărturisirea credinţei în Sfânta Treime; că Isus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, că el este a doua persoana în Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu, Începutul şi Sfârşitul, Viaţa, Lumina, Învierea, Izbăvirea, Pacea, Victoria, etc. Astfel creştinii mărturiseau credinţa lor în Sfânta Treime, divinitatea lui Hristos, intervenţia Maicii Domnului, viaţa veşnica şi se rugau pentru morţii lor. Este o mărturie deosebit de importantă ce arată ca, de la începutul existentei creştinismului, credinţa în Sfânta Treime, în divinitatea lui Hristos, în intervenţia Maicii Domnului, în viaţa veşnică şi în primatul Sfântului Petru a fost foarte puternică.

De asemenea este bine de menţionat inscripţia hoc vine (sub acest semn vei învinge) alături de monograma lui Hristos. Aceasta este traducerea latină a faimoasei inscripţii greceşti τουτω νικα, pe care împăratul Constantin a văzut-o pe cer, împreună cu o cruce, înainte de a ieşi învingător în lupta contra armatei lui Maxentius în 28 octombrie anul 312. Arheologii au fost surprinşi când, în mormântul din pământ, nu au găsit relicvele Sfântului Petru.

Au fost găsite mai târziu la 2 metri deasupra nivelului primului mormânt, în nişa “Zidului g”.

Nisa cu relicvele a fost descoperită în ziua de 13 octombrie 1941. S-a dovedit ca relicvele Sfântului Petru fuseseră mutate din mormântul din pământ în nişa special amenajată în “zidul g” de către împăratul Constantin, în timpul construirii relicvariului de marmură. Relicvele au fost supuse studiilor antropologice timp de mai mulţi ani. La început, cercetările au fost conduse sub îndrumarea prof. Galeazzi Lisi iar mai târziu de către prof. Correnti. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în 1965 în cartea tipărită la Vatican: Le reliquie di Pietro sotto la Confessione della Basilica Vaticana. Oasele Sfântului Petru depuse de către împăratul Constantin în nişa “zidului g” au fost învelite într-un material preţios de purpură ţesut cu aur curat.

Studiile antropologice ale oaselor au arătat ca aparţin unei singure persoane, un bărbat corpolent, în vârstă de 60-70 de ani, cu o înălţime de 165cm. Confirmarea ştiinţifică a autenticităţii relicvelor Sfântului Petru a fost un eveniment de o importanţă excepţională. In timpul audienţei generale din 26 iunie 1968, Papa Pavel al VI-lea a anunţat în mod oficial descoperirea relicvelor Sfântului Petru. In ziua următoare, în timpul celebrării festive, 19 recipiente conţinând relicvele primului Papa au fost depuse în nişa “zidului g” unde sunt păstrate şi astăzi.

Sursa: http://www.iubiti-va.org/nr/biserica/acolo_unde_este_petru.html

Fiţi treji!

2011-10-23T17:07:00.001+03:00

Într-o veche legendă se povesteşte despre trei ucenici ai diavolilor care au venit într-o zi pe pământ pentru a se forma. Discutau cu Satana, superiorul diavolilor, despre planurile lor, despre ispitirea şi pervertirea oamenilor.

Primul ucenic spuse: "Îi voi învăţa pe oameni că nu există Dumnezeu". Satana îi replică: "Cu această învăţătură nu-i vei câştiga pe mulţi de partea noastră, deoarece cei mai mulţi oameni intuiesc că există Dumnezeu. În inima lor există ceva care-i face să creadă în Dumnezeu. Această înclinaţie n-ai putea s-o îndepărtezi prea uşor din inima lor".

Cel de-al doilea ucenic spuse: "Le voi spune oamenilor că nu există iad şi că pentru păcatele lor nu trebuie să se teamă de pedeapsă". Satana îi replică: "În acest mod cu greu vei putea să ispiteşti pe cineva. Oamenii deştepţi de mult ştiu că există iadul şi că orice faptă rea atrage după sine o pedeapsă corespunzătoare".

În sfârşit, cel de-al treilea ucenic spuse: "Eu îi voi convinge pe oameni să amâne orice activitate şi să creadă că nu există vreun lucru care trebuie făcut imediat". "Mergi la treabă, îi spuse Satana, vei avea succes. Vei înşela mii de oameni şi-i vei câştiga de partea noastră".

Bătrâna şi vizita lui Dumnezeu

2011-10-22T22:05:00.003+03:00

Era odată o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita "astăzi". Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză să-l aştepte pe Dumnezeu.

Deodată cineva bătu la uşă. Numaidecât bătrâna sări să-i deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet cerşetor spuse: "Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!" Şi-l lăsă pe cerşetor să plece cu mâna goală. După câtva timp bătu din nou cineva la uşă. Acum bătrâna deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară? Pe nimeni altul decât un bătrân zdrenţăros. "Astăzi îl aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine", spuse ea şi-i închise uşa în nas. După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit care o rugă insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul casei ei. "Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!" Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aştepte.

Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată. "Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?" În cele din urmă bătrâna se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis şi-i spuse: "De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori m-ai refuzat".

Bastonul meu

2011-10-20T16:24:00.007+03:00

Bastonul meu atârnă de cuier, lângă uşă. Multe bastoane atârnă aici, căci rareori mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi aduc un băţ pe care l-am tăiat de undeva pe drum. Atunci când iau unul din nou în mână îmi amintesc de anumite lucruri legate de el sau de împrejurarea pe care am trăit-o.

Bastonul despre care însă vreau să vorbesc a intrat în posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasă. Odată, într-o seară furtunoasă de iarnă, cineva sună la uşă. La această oră am obiceiul să las lumina aprinsă în faţa casei, pentru ca noaptea să nu mi se pară prea aproape de fereastră. Am mers să văd cine era acest musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanţa din mână, viscolul suflă zăpada înăuntru. Era o vreme urâtă de tot. Afară, pe trepte, stătea un bătrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, bătea la uşă şi cerea câte ceva de pomană. Niciodată nu spunea un cuvânt de salut sau de mulţumire; privea la mine cu ochi de beţiv, iar eu îi dădeam ce-mi venea în minte: un colţ de salam sau câţiva bănuţi din buzunar. Pe umăr purta un baston şi de acesta atârna o traistă. Dar ceea ce mă deranja acum era faptul că avea capul descoperit şi avea zăpadă pe creştetul capului. Atunci am luat boneta mea de lână din cuier şi i-am dat-o. Bătrânul se clătină un pic când i-am tras-o peste urechi şi apoi plecă fără să spună nici un cuvânt. Acesta a fost momentul când ar fi trebuit să mă gândesc la cămăruţa mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masă şi un scaun. Era cald şi plăcut în acea odaie. Mai era supă în bucătărie, o bucăţică de pâine şi o jumătate de sticlă de bere la fereastră. În acelaşi timp m-am gândit la casa mea curată şi că acest individ ud, mizerabil şi mirosind a alcool, ar murdări totul. Atunci am închis uşa şi am lăsat afară toată neplăcerea, viscolul, frigul şi toate la un loc.

Două zile mai târziu veni groparul şi-mi arătă un baston - o lucrare măreaţă - sculptat în lemn de nuc. Mânerul forma un cap bărbos şi din noduri ieşeau adevărate feţe, toate cu gurile deschise, ca şi cum ar fi strigat din lemn. "Vreţi să cumpăraţi acest obiect? întrebă omul. Trebuie să-l îngrop pe acest bătrân, pe acest Josef, şi nu are nici un ban pentru înmormântare". Am luat bastonul la un preţ rezonabil. "Să-i faci şi o cruce pe mormânt. Când a murit?", l-am întrebat eu. "De fapt nu a murit, spuse groparul, ci s-a congelat". Atunci mi-am amintit de cele petrecute cu câteva ceasuri mai devreme. Trebuie să mai adaug ceva, numai pentru mine, care nu trebuie să deranjeze pe nimeni: răul pe care-l facem Dumnezeu ni-l va ierta, dar rămâne neiertat binele pe care nu l-am făcut.

Cine este Isus?

2011-10-19T17:57:00.001+03:00

Este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om pentru noi.Unul dintre noi

Era în anul 1950, în Italia. Bătrânul cardinal de Napoli a întâlnit tot felul de cazuri în lunga sa viaţă, dar unul ca acesta niciodată. Un tânăr preot i-a cerut permisiunea să devină vagabond şi să trăiască pe stradă laolaltă cu atâţia tineri vagabonzi din Napoli. Bătrânul cardinal nu-şi putea închipui una ca asta. El cunoştea bine situaţia din marele oraş, unde existau 200 000 de şomeri, unde mii de tineri trăiau pe stradă, pentru că părinţii nu aveau de muncă şi nu-i puteau întreţine.

Sunt tineri care trăiesc din furtişaguri, din vânzarea de droguri şi din pomeni. Dorm pe unde apucă. Sunt ca pisicile maidaneze, gata să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa de urmăritori. Acest preot tânăr, Mario Borelli, vrea să-i ajute, să le găsească un acoperiş, o bucată de pâine şi puţină căldură umană. Desigur, cardinalul înţelege acest lucru. Dar de ce e nevoie ca acest preot să devină vagabond? Don Mario ştie de ce: „Dacă le spun că sunt preot, mă scuipă în faţă. Ei nu au încredere în nimeni".

Cardinalul începe să reflecteze şi spune: „Lasă-mă să mă gândesc zece zile". După zece zile, preotul a primit permisiunea. Don Mario devine un cerşetor. Pe cap poartă o şapcă veche şi murdară, este îmbrăcat cu nişte haine peticite, iar în colţul gurii nu-i lipseşte chiştocul de ţigară strâns de pe jos.

Încet-încet reuşeşte să-i cucerească pe tinerii vagabonzi şi chiar să devină şeful lor. Când găseşte un loc de dormit, fie el oricât de mizerabil, băieţii îl urmează. Nu pot face altfel; sunt fascinaţi de el. Don Mario are ceva care îi atrage pe toţi. Ei nu ştiu să-şi explice în ce constă această încredere şi atracţie, pentru că în viaţa lor nu s-au mai întâlnit cu o asemenea persoană.

Cum pot ei să ştie că ceea ce îi atrage e dragostea creştină? Probabil acum înţelegem mai bine de ce Dumnezeu s-a făcut om. A voit să devină unul ca noi, ca să ne mântuiască. „Dumnezeu cu noi": acesta este Isus.

Speranţa

2011-10-19T17:54:00.000+03:00

În urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. În faţa uşii casei sale se înălţau două vârfuri muntoase: Taihung şi Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor. Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munţii din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei şi dădu din cap: "Cât de nebuni sunteţi! strigă el. Este absolut imposibil să mutaţi din loc aceşti munţi uriaşi".

Bătrânul zâmbi şi-i zise cu înţelepciune: "Dacă eu mor, vor continua feciorii mei. Când vor muri ei, vor lucra mai departe nepoţii mei. Este adevărat că munţii sunt înalţi, dar la fel de adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot creşte. Cu fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de ţelul nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munţii împiedică soarele să vină la noi".

Şi, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape. Acest lucru îl impresionă pe Dumnezeu aşa de mult încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc aceşti doi munţi.