Hoinar pe doua roti

Duminicale

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 29 Mar 2022 06:10:00 +0000

Câteodată, tot ce poți să faci este să le pui pe toate la rând. Cu liniuță.

Sâmbătă spre duminică s-a dat ora înainte.
M-am trezit cu noaptea în cap, dormită insuficient. M-am surprins mergând ca orbetele prin casă, fără noimă, repetând aceleași acțiuni pentru că uitam ce voiam să fac în camera în care mă aflam, din secunda în care pășeam pragul.
Trezită târziu? Plecată și mai târziu. Nimeni pe străzi, lumină ioc.
Zic să iau metroul, ajung repede, nu mă agit așa de dimineață, am și timp să mă trezesc până la gară. Cobor în subteran, poarta de acces pentru gabarit depășit era închisă. Chinuie-te pe poarta clasică.
Intru în metrou, prima ușă. Mă așez cuminte într-o parte, să nu încurc traficul inexistent. Iese mecanicul din cabină, cu o figură gravă. Mă cântărește cu privirea și începe:

„Domnișoară (hehe!), îmi pare rău să vă zic, dar trebuie să stați la prima ușa în sensul de mers. Că dacă eu plec cu trenul și nu vă văd că ați ieșit din vagon, fac altele mai grave”

„Ok, nicio problemă”, îi zic. „Mă mut la primul vagon”. Motivare logică. Ies din vagon și mă îndrept spre celălalt capăt al trenului, fără comentarii.

Ajung în partea cealaltă. Mă așez din nou frumos, nu care cumva traficul inexistent să fie inoportunat de prezența mea.

„Domnișoară știți, noi nu le spunem totul străinilor, dar vedeți că în regulament scrie unde trebuie să stați”. Moment de dat ochii peste cap pentru mine. Răspund sec, caracteristic și pasiv agresiv. „Ok”. Prea devreme pentru atâta morală.

Era deja 6 și un minut. Mecanicul iese din tren și se duce.. la balamuc, nu știu unde se duce. Acum realizez că o să pierd trenul.
“Domnișoară, dar mergeți pe șosea”? Se întoarce mecanicul după vreo zece minute.

„Da”. În gândul meu, mai plecăm și noi astăzi?!

„Cam periculos”. Moment de dat ochii peste cap pe interior.

„Da. Tot periculos este să merg și cu metroul, că-mi cade tavanul în cap”. Teorii de drob de sare.

„Și eu am mers cu bicicleta în Italia și m-am speriat de ce e acolo și cum se merge. (Bravo?) dar m-am lasat că e prea periculos și am avut și eu personal câteva experiențe. Apoi am trecut la motocicletă. M-am lăsat și de aia. (Felicitări? Îmi zboară gândul cel rău, în timp ce dau din cap înțelegător.. )

6.15. Eu încă în metrou. Sunt pe la Obor/Victoriei. Pleacă trenul din Gara de Nord, unde ar fi trebuit să fiu și eu. Ajung într-un final la Gara de Nord și năvălesc afară.

“La revedere, drum bun”! Se aude vocea din cabina mecanicului.

„Da, da, mulțumesc, serviciu usor”! Oameni suntem.

Ajung în Gară, merg direct la casieria Astratrans. Era primul tren de după cel căruia îi făcusem deja cu mâna. Dialogul..

„Bună dimineața, un bilet până la Predeal va rog”.

„Sunteți cu bicicleta”? Întreabă casierița uitându-se la mine și la bicicleta pe care o țineam de coarne. Lângă mine. La vedere. Și cu casca. Pe cap. Si cu tot echipamentul specific pe mine. Am un moment de film în care văd toata scena din exterior, din poziția regizorului.

„Da”, îi răspund eu senină.

„Nu se poate”! Răspunde casierița vizibil tulburată. „Nu luăm biciclete”. Gândul cel rău îmi dă iar târcoale..

„Dar am văzut ca aveți prevăzute în program spații pentru bagaje voluminoase”, zic eu la fel de senină.

„Avem, dar avem pentru câini mari, nu pentru biciclete”. Regizorul meu exterior privește scena pe repeat.

După ceva timp, când i-am povestit, Cristina mi-a sugerat să îi fi lătrat puțin. Am vrut să latru, dar la momentul respectiv, am zis că 6:30 e prea de dimineață pentru glumele mele proaste. Bine.. mie mi se par chiar bune, nu știu de ceilalți. În sfârșit.

Mă urc pe bicicletă să caut casa de la următorul tren - Transferoviar. Avântul se taie repede. Închisă până la ora 8. Ok. Nu e problemă, e tren privat, se poate lua bilet direct din tren. Hai într-acolo.
Ajung în fața trenului, întreb mecanicul:

„Primiți cu biciclete?” Sau cu colindul îmi completeaza mintea. Și așa mă simțeam ca la Crăciun.

„Nu știu să vă spun, întrebați șeful de tren.” Logic. Mă așteptam la răspunsul ăsta.

Stau cuminte în fața ușii, eu și bicicleta mea și aștept șeful de tren. Cinci. Zece. Cincisprezece minute.
Văd semnul de bicicletă, că este permis să urci. Dau ochii peste cap pe interior, din nou și-mi zic hai totuși să întreb, că au mai fost cazuri când puteam să merg, dar de fapt nu puteam. Că regulament, că nu e voie, că nu știu ce. #pățit
Trece linia de cale ferata un individ. Unde se oprește? Gândul meu cel rău mi-a spus exact ce urmează din momentul în care l-a văzut. Începe dialogul.

“Mnmnmnmmm”

„Poftim?”

„Mnmnmmmmm”

„Nu știu ce doriți.” Dimineața am și o figură senină, cu ochii mici de somn și sunt mai degrabă iute la mânie.

„Țigare. Aveți o țigare?”

„Nu fumez.”

„Nu aveți o țigare?”

Mă uit la mâinile mele și în jos, mă caut cu ochii pe laterale în buzunarele echipamentului, apoi mă uit la ins. Pare ușor evident că nu am. Îi zic și-n cuvinte: „Nu am.”

Omul insistă.

„Mnmnmmm”

„Vă rog să mă lăsați în pace. Nu am.”

„Mmnmnmnmm”

Mă mut de pe loc, să rup conversația și atenția nesolicitată. Vine mai aproape, dă să pună mâna pe bicicletă. Sămânța de scandal (că femeile adevărate știu să facă ciorbă și scandal din nimic..) mi se urcă în spatele cerebelului.

„Bre, ia mâna de pe bicicletă.” (sunt și o Doamnă.)

Dă să pună mâna din nou. Pun în funcțiune vocea puternică și autoritară. Poliția trece în fundal de pe o parte pe alta a peronului și se uita în direcția în care mă aflam.

Pleacă omul după ce „mnmnmmmm” la mine.

Vine șeful de tren. P**da mă-sii. Îl întreb.

„Primiți cu biciclete?” Chiar dacă semnul de biciclete era lipit la vedere pe ușa. În fața mea. În ochi.

„Primim”. Și prima rază de soare răsare.

„Mulțumesc. Haideți ca am fost și la vecinii de peste drum (Astratrans era parcat pe peronul imediat de lângă) și mi-au zis că acceptă doar câini mari, nu și biciclete.”

Șeful de tren râde cald și-mi zice – „Este în regulă. Noi acceptăm pe toată lumea.”

Bună dimineața.

Bună să-ți fie inima.

Retrospectiva sportiva asupra lui 2021

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 04 Jan 2022 21:27:00 +0000

2021? Întâi mi-a dat vreo două perechi de palme de m-a învârtit pe călcâie în jurul axei mele, apoi m-a luat și m-a pupat pe amândoi obrajii. Cam asta aș spune dacă ar trebui să rezum cum a fost anul trecut pentru mine. Pe toate planurile. Dar să le luam pe rând, căci suntem la retrospectiva mea minunata și sportivă. Da, m-am mobilizat mai tarziu. Mă pornesc mai greu, dar și când mă urnesc, nu mă mai ține nimic locului.

S-au stabilizat în sfârșit toți cei kilometri, s-au sincronizat toate aplicațiile, au disparut toate flagurile și restricțiile de pe Strava, au apărut kilograme în plus mulțumită cozonacilor de sărbători, pământul se revoluționează din nou în jurul Soarelui, așa că a venit timpul să-mi asvârl atenția asupra calculelor statistice pentru hrănirea isteriei subconștientului meu.

Uite-mă mândra posesoare a vreo 10,357.8 kilometri de activități desfășurate în locuri minunate. M-am bucurat de momente grozave pe două roți (chiar și virtuale), în alergare, în drumeții sau simple plimbări lungi, de una singură sau alături de oameni dragi mie, pe pământurile noastre sau ale altora. Și a fost exact ce am avut nevoie.

Am petrecut vreo 651 de ore în mișcare, timp în care am reușit să-mi creez vreo 1144 recorduri personale în cadrul a 670 activități cu totul. Nici n-am avut somn, ce să zic..

Până în momentul acesta (since the beginning of time), 2021 a fost cel mai bun an din perspectivă sportivă, cu distanțe generoase la toate sporturile și o serie de recorduri personale pe care am reușit să le ating în momente cu totul neașteptate și fără să mă concentrez asupra lor în mod deosebit. Pur și simplu unele lucruri se întâmplă. Puf! Magie!

Strava îmi șoptește din culise că am avut 339 de zile active, față de 244 în anul precedent. În mai puține cuvinte – tot anul trecut am lenevit doar vreo 26 zile.

Ca un top al activităților avem așa:

Bicicleta - distanța: 8,362.9 km – timp: 363h 25m - diferența de nivel: 40,241 m – activități: 204 ture
Alergare - distanța: 1,000.3 km - timp: 104h 56m - diferența de nivel: 4,963 m – activități:121 alergări
Mers - distanța: 989.62 km - diferența de nivel: 6,386 m

Cu toate acestea, Strava zice iar că mersul ar fi fost activitatea de bază, căreia i-am alocat 50% din timp, urmată îndeaproape de bicicletă cu 30%, alergare 18% și altele 2%. Nu îmi dau seama ce intră la altele, că de zburat n-am zburat și nici înotul nu mă pasionează.

Diferența totală de nivel a fost undeva pe la 51.766m. Față de 32.058 metri in 2021. Hai că anul acesta am revenit la simțăminte mai bune. Și acum să le luam pe rând, în ordinea preferințelor.

Bicicleta

Am avut un total de 8362.9 km pe două roți. Am râs puțin pe interior, pentru că e cea mai bună distanță din ultimii patru ani. Și cele mai frumoase excursii. Și cele mai mișto aventuri. Și cei mai grozavi parteneri de biciclit. Și oamenii pe care i-am cunoscut. Cât de dragi!

Față de 2020 (care între noi fie vorba a fost dezastruos), am crescut distanța cu peste 3300km, care nu sunt chiar de ici, de colo.

Ce-i drept m-am mobilizat si cu câteva din turele mici de la Randonneurs, Aleargă România m-a ținut în priză, am alergat ca disperata să mă țin de Pretorieni și Haita Bicicliștilor să nu mă lase nici unii, nici alții pe coclauri la naiba-n praznic și cu puțină rabdare și ajutor, m-am întors și la prima mea dragoste – MTB, iar aici chiar am avut câteva surprize fabuloase.

Alergare

Un total de 1000.3 km alergați cu totul. Nu merși, nu drumețiți. Alergați. De mi s-au bulbucat ochii! Cu o creștere de 91 km față de 2020. Chiar bine!

Având în vedere că am avut și o accidentare urâțică prin iulie, care m-a ținut puțin pe bară, aș spune că m-am descurcat onorabil la capitolul distanță. Ce s-a remarcat la alergările de anul trecut? Semimaratonul din octombrie din București unde am reușit și am scăzut în sfărșit timpul la sub 2 ore, mai exact un frumos 1 ora și 53 minute pe semimaraton, ceea ce este mult mai bine decât orice m-aș fi gândit vreodată. Printre celelalte curse minunate care mi-au încântat simțurile și mi-au obosit mușchii și ficații sunt și: SKV din Brașov, Subcarpați Trail Run unde am alergat după urși și urșii după mine și bineînțeles Aleargă România.

Plimbări lungi

Am mers ceva. Am avut la drumuri pentru administrative să le pun și-n cap. Am mers până am tocit trei perechi de opinci de fier, cum zice povestea, cale de mai bine de 989 km, cu o diferență de nivel undeva pe la 6386 m. Nu știu zău de unde s-a ivit diferența asta, dar să fie, să se găsească, decât să lipsească. Nu?

Drumeții

92.24 kilometri dintr-un total de 6 drumeții: una pe la Breaza, una prin cheile Râșnoavei până la Cabana Secuilor, una din Sinaia spre vf. Cumpătu, o buclă sau poate chiar două de Ecomarathon și o încercare de urcare spre Moldoveanu pe la Stâna lui Burnei.

O creștere cu 33km față de anul trecut. Bunuț.

Virtual rides

Din toți kilometri ăia mulți de biță, pe la 747 (ca avionul) au fost virtual rides. Mult mai bine față de anul trecut. De două ori mai bine chiar.

Mie una partea asta de virtual rides mi se pare teribil de plictisitoare. Ce m-a ținut totuși motivată? Evenimentele de e-Randonneurs ajută, la fel și platforma pe care o folosesc eu de obicei RGT Cycling (varianta românească, șmecheră și cu hărți gratuite a lui Zwift) și aplicația trainerului – Tacx.

Merit o medalie pentru simplul motiv că mă urc pe trainer. Pentru că am făcut atâția amari de kilometri pe dânsul, merit o statuie.

Picanterii 💃

Mă țin de câțiva ani deja de retrospectiva sportivă și mai apoi de planurile pentru anul ce tocmai începe. Mi le conturez așa, vag, cât să nu uit de ele și le pun frumos în cutie până anul următor, când mă uit din nou la dânsele, le întorc pe toate părțile să văd ce am reușit să fac și ce nu din ce mi-am propus și ce anume se reportează, din nou, pentru la anul.

Partea bună a rezoluțiilor de An Nou, cel puțin pentru mine, este că nimic nu este obligatoriu. Îmi propun niște distanțe, puzderie de aventuri, o serie de lucruri pe care aș vrea să le fac. Dar știi care e treaba mișto? Că nu se dărâmă nici cerul și nici lumea mea interioară dacă nu reușesc să le fac, din varii motive – forță majoră (cine știe ce virus mai apare), lene, timp, alte priorități. Nu le fac anul ăsta? Le voi face poate anul următor. Sau celălalt. Sau se transformă și ele, odată cu mine, în ceva mai bun.

😊

Să ne auzim cu bine. Cu planuri bune și gânduri mărețe.

Sursă imagine.

Ziua de luni este pentru Aventura

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 17 Aug 2021 08:13:00 +0000

Ieri dimineață (a se citi puțin FOARTE de dimineață) am avut tura matinală de dezmorțit oasele și pus sângele în mișcare. Un obicei pe care am început să-l cultiv cu drag în ultima perioadă, mai ales că numărul beneficiilor bate cu succes numărul dezavantajelor.

De fapt sigurul dezavantaj ar fi că eu și găinile avem cam același program de somn - trezitul când se crapă de ziuă și mers la culcare.. pai.. atunci când se duc ele, găinile, la culcare.
Avantaje în schimb sunt nenumărate și o să-ți las aici o parte din cele pe care le consider eu cele mai importante.

pleci devreme în tură, asta înseamnă că te întorci devreme și ai timp să te pregătești pentru ziua de lucru - o treabă care nu se aplică tot timpul. Ieri a fost o astfel de zi.
te bucuri de primele ore ale dimineții cu tot ce aduc ele mai frumos: liniște, razele somnoroase ale soarelui, locurile familiare îmbrăcate în alte lumini și culori, ceața matinală, de unde rezultă mai mereu poze grozave. 😁
mișcarea de dimineață îți dă energie pentru toată ziua. Mai puțin când alergi de-ți ies ochii. Atunci merge și un somn mic când ajungi acasă.
mâncarea e mai gustoasă când te întorci rupt de foame după tură. Asta dacă nu ai apucat să mănânci înainte. Dar nu toți împacă bine mâncarea și efortul intens.
una din cele mai importante este componenta socială pentru că altfel pleci la drum dimineața după ce ți-ai relaxat atât trupul cu efortul făcut dar și sufletul cu râsete și discuții de tot felul.

Dar să lăsăm partea teoretică a lucrurilor.
Începusem să-ți spun de ieri dimineață, când am decis că este timpul pentru un nou traseu. Nu de alta dar clasica de Galbinași chiar are darul să te liniștească prea mult după atâtea repetări. Zis și făcut. Traseu nou să fie.
Săptămâna trecută ne-am întâlnit pe drumul de dus cu un tip de la bikexpert cred, care ieșise la antrenament. Bătea un vânt grozav de față așa că am profitat ca niște bursuci neprietenoși și ne-am prins de coada lui și am stat la trenă până când a făcut dreapta spre autostradă. Nu știam la momentul respectiv ce rută bună ar fi pe acolo, dar cum omul curios nu are limite, ne-am documentat pe sfânta hartă și minunatul strava și ne-am dat seama de un traseu alternativ la ce aveam noi, un drum parțial paralel, care trecea prin Bălăceanca, Poșta și Pițigaia.
Nu aveam traseul pe gps, dar știi ce bine zice vorba "Ce se poate întâmpla!"

Am mers întins prin localitățile de mai devreme, asfalt bun, trafic redus, soare zâmbitor, până aproape de Pițigaia, unde ne-a întâmpinat un offroad. Nu i se vedea capătul. Era și un șantier în drum. În sfârșit.

Orice om sănătos la cap, atunci când se află pe cursieră și nu știe drumul, se oprește fumușel și mai aruncă un ochi, doi, poate chiar vreo trei pe hartă. Ei bine harta este pentru începători. Aventurierii nici nu se gândesc la asta și se duc înainte cu drumul, până când dă el undeva. Am mers câțiva kilometri buni și am avut ocazia sa ne facem albi-dalbi de prăfetele ridicat cu succes și nu prea multă trudă de mașinile care treceau ocazional pe acolo.

"Unde suntem?"

"@$#$!" (Nici acum nu știu cum a zis femeia pe care am întâlnit-o pe drum că se numește localitatea în care ne găseam. Irelevant. Sentimentul de a te pierde atât de aproape de București este grozav de amuzant).

Dă-i și te uită pe hartă (trebuia deja să ne gândim și la activitățile de birou. Era chiar luni, zi lucrătoare și am plecat noi de dimineață, dar și timpul ăsta zboară repede când te simți bine, iar în momentul cela eram fix două flori în mijlocul lui nicăieri). Mai întreabă pe cineva, mai aruncă un ochi pe hartă.

"Hai pe aici".

Direcția era diametral opusă față de București, în ideea că o să ieșim la un moment dat pe DN4, de unde o să facem o stânga și o să ajungem cumva în Vasilați. De acolo drumul de întoarcere era cunoscut. Și-am pornit la drum.
A mai trecut o intersecție. Încă un ochi pe hartă, niște oameni într-o parte cu treabă. Ne-au explicat ce și cum. Eram deja în Frumușani.

"Ieșiți din Frumușani. Dați de un lac pe stânga. E un abator și o să vedeți că e drum spre Galbinași/Vasilați. Sunt cam trei kilometri."

"Așa facem. Mulțumim"

Are rost să precizez faptul că am trecut și de lac și de abator, am ajuns în Gruiu și am și trecut și de el și cu puțin noroc ajungeam în Oltenița sau poate chiar la vecinii bulgari? Nu, nu are rost. Ne-am dus tare să scăpăm repede de segmentul cela de drum, pentru că aveam și grozăvie de trafic, noi fiind relaxați după cum mersese tura până acolo.
După o pauză scurtă și alte câteva indicații primite de la localnici, o uitătură rapidă pe hartă și aproape 5L de lichide consumate pentru rehidratare, am decis să ne întoarcem pe același drum. Era atât de târziu! Programul deja începuse. pfff

Și a fost mai rapid de data aceasta, semn că deja învățasem cum stă treaba cu drumurile lăturalnice.

Când am dat de asfalt, după un scurt moment de reacomodare, am alergat spre București să recuperam parte din timp, dar cu zâmbet pe buze. Zâmbet care a rămas pentru întreaga zi, cu gândul la aventurile care au fost, dar mai ales la cele care vor urma. 😁

Daca vrei să încerci drumul cesta, aici este traseul.😉

Weekendurile bune incep de vineri

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 27 Jun 2021 20:39:00 +0000

Weekendurile bune incep de vineri. Nici nu e nevoie sa ai libera toata ziua, pentru ca multi dintre noi lucreaza in programul standard de la 9 la 18, cu mici pauze de respirat si deconectat mintile cat de cat, suficient cat sa nu o ia singure la sanatoasa pe campii. E suficient un strop de zambet, o privire calda, vibratie buna si momente pe care sa le furi si sa le pastrezi cu tine tot timpul. Pana la urma, astea iti dau energia sa mergi inainte.

Vineri

Vineri dimineata am inceput devreme. Foarte de dimineata! Sa fi fost ceasul vreo 5 si jumatate cand am coborat cu bicicleta in spate. Iti dai seama ca era probabil vreun 4 trecute fix cand am bulbucat ochii. Aveam pregatita o tura matinala, cu plecare de la Cora Pantelimon, cu trecere prin deja cunoscutele Cernica, Tanganu, Fundeni, Plataresti, Cucuieti, Progresu, Sohatu, Galbinasi si retur (si am impresia ca pe o portiune de traseu nu am mai fost), totul la viteza mica, molcoma, exact de incalzire pentru cele doua zile care se anuntau pline ochi de activitati (un 180 km prin Bulgaria sambata, poate un MTB sau alergare de recuperare duminica, in functie de cum se mai asezau lucrurile, mai ales ca erau anuntate ploi nesfarsite).

M-am bucurat teribil de primele raze ale soarelui. Imi dau tot timpul sentimentul acela de warm and fuzzy on the inside, chiar daca zilele acestea a tot fost warm and fuzzy, dar mai mult pe exterior.

Timide la inceput, au inceput sa-si arate incet fata frumoasa de dupa copaci, cat sa imi mangaie privirea.

Exact dupa rasarit am plecat in tura. Companie grozava, vant usor cat sa te racoreasca si pe-aci ti-e drumul! Iar timpul curge repede cand razi si povestesti si la fel au zburat si orele mele de relaxare.

Regrupare acasa pentru lucru intens, ore care iarasi au zburat repede-repede, cat sa ma panichez ca nu am timp sa le fac pe toate si apoi a inceput pregatirea pentru sambata.

Sambata

Cu un rucsac cat mine in spate, adidasi in picioare si bicicleta in brate - asa coboram si sambata dimineata devreme scarile dintre etaje. Nici nu exista lift la ultimul etaj, drept pentru care fiecare iesire din casa se lasa cu sport extrem si gambe lucrate.

Era programata o tura de vreo 180km prin Bulgaria, la Razgrad aflat la cateva zeci de kilometri de Ruse, pe unde nu am pus piciorul pana acum. Dar se anunta ploaie. Si nu doar ploaie simpla, ci una cu furtuna insotita de cantitati mari de precipitatii pe mai toata ziua.

Am plecat pusi pe treaba si cu tonus bun si doar ce am iesit din Bucuresti si ne minunam de frumosii nori negri ce se zareau in departare, ca undeva pe la Adunatii Copaceni a inceput sa ploua, dar sanatos si consistent, ploaie buna de vara cu fulgere cat cuprinde, mai ales pe partea dinspre bulgari.

Dupa cateva consultari in grup, am ajuns la concluzia ca cel mai bine ne intoarcem. Nu avea niciun farmec o tura pornita pe ploaie torentiala, sa mergi cu dansa si probabil sa te si intorci cu ea. Unde mai pui ca fulgerele jucau un rol important. Am lasat norii negri si dupa o noua serie de consultari, am decis ca daca tot am plecat chititi pe treaba, hai sa facem o tura clasica de est, „usor, maxim 30”, cu plecare din Cernica si din nou clasicul Tanganu, Fundeni si asa mai departe.

Zis si facut.

Ajungem la locul de start de langa manastire, dam jos bicicletele si dupa cateva pregatiri purcedem pe traseu.

Ce sa zic! La finalul turei, media mea de viteza a fost pe undeva pe la 30.7km/h, adica cea mai ridicata dintr-o tura ever. Ceea ce inseamna ca s-a mers cu mai mult. Nu punem la socoteala si vantul care s-a gandit sa ne ajute pe intoarcere si sa bata din fata. Ca asa-i frumos!

Dar ce mandra am fost de mine! 😍

Duminica

Pai si ce varianta a ramas pentru duminica in afara de un nou trezit cu noaptea in cap si plecat pe coclaurile de pe digul din Vacaresti, pentru o portie sanatoasa de trail. M-am resimtit putin ce-i drept, o oboseala generala. Dar muschii s-au prezentat decent.

De data asta m-am batut cu distanta, caldura infernala, umezeala pana la cer si in general monstrii interiori care tind sa rasara ocazional la turele lungi si sa te mai intrebe de sanatate.

Au iesit alergati, mersi si inregistrati deopotriva vreo 18 km si putin, de care mi-s mandra ca i-am dus la bun sfarsit.

Si-am incalecat pe-o sa si cat de curand incep pregatirile pentru o noua zi si-o noua saptamana.

Oare mai fentam ploaia? I`ll work my magic on that! 😎

Bomboane cu lichior

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 01 Feb 2021 06:01:00 +0000

Cum nu e cale ocolita de a spune anumite lucruri, uite-o p-asta! Da, am trecut prin covid. Ca gasca prin apa. Ca voda prin loboda. Si as mai avea cateva vorbe de duh asemanatoare. Nu, nu am avut simptome, pentru ca asa se intampla la omul afurisit, nici covidul nu se prinde ca lumea de el.

Si atunci cum am aflat ca am trecut prin infectie? Am facut un test de anticorpi la finalul anului trecut. Mai exact pe 30 decembrie, ca ma si intrebam ce sa fac eu cu viata mea si mi-am zis ca ar fi bine sa inchei anul in glorie. Am primit rezultatul in aceeasi zi (culmea! De obicei dureaza cinci zile. Nu ca ma plang, dar ca idee.).

Intr-adevar in glorie l-am inchis, ca atat m-am mirat si m-am aolit de situatie, ca am dus-o tot intr-o mirare toata ziua respectiva, plus jumatate din cealalta.

Cum de m-am gandit sa-mi fac un test de anticorpi? Abia aici e faza. In martie anul trecut cand a inceput pandemia si am intrat noi in minunatul cela de lockdown, am concluzionat asa, dupa un indelung dialog cu preponderenta interior, ca daca nu ma stiu ca trec prin boala in decursul anului cu simptome specifice: temperaturi inexplicabile, dureri de cap de nicaieri, tuse seaca si nas fara de sfarsit, lipsa gust si miros de parca toata mancarea e din eprubeta, atunci la finalul acestuia – sa-mi fac testul de anticorpi. Macar sa stiu cum stau. Si mi-am facut.
In sfarsit! Despre ce vreau eu sa va povestesc de fapt este cum se doneaza plasma convalescenta, pentru ca mie mi-a fost chiar anevoie sa aflu toata procedura si sa trec prin ea, pentru ca nu gasesti nimic scris pe nicaieri.

Fii atent!

Pentru cei care au mai donat sange – se respecta fix aceleasi reguli ca la donarea standard. Sa ai intre 18 si 60 de ani, mancat, hidratat, fara alcool de vreo 48h, analize bune, fara interventii chirurgicale in ultima perioada (intra aici si vizitele la dentist), tot tacamul. Gasesti regulile astea pe toate site-urile care te imbarbateaza sa donezi, nu are rost sa le repet. Ce aduce in plus participarea la o astfel de donare este faptul ca trebuie sa-ti faci o programare in prealabil. Eu am facut programare sunand la numarul de telefon de contact de pe siteul Centrului de Transfuzii Bucuresti, unde o doamna draguta mi-a facut legatura catre o alta doamna draguta, medic. Dupa o serie de intrebari, mi-a recomandat o data de programare. La femei e mai cu mot, ca asa ne place noua sa iesim in evidenta.

Cu programarea odata facuta, am mai aflat urmatoarele:

Pe langa regulile de donare standard ce trebuie avute in vedere, trebuie sa ai cu tine la donare si dovada ca ai trecut prin boala – rezultatul testului de Covid, scrisoare medicala sau testul de anticorpi cum am avut eu.
Trebuie sa te inarmezi cu foarte multa rabdare. Ce zic multa! „multa” este un understatement.. Ca sa-ti faci o idee – completarea declaratiei de la receptie, transferul de la un cabinet la altul, testele minimale si donatul efectiv – au durat toate in jur de 3 ore si ceva. Bine.. erau si destul de multi oameni inaintea mea la donare. Nu lasa asta sa te descurajeze si citeste mai departe!

Ce se intampla acolo? Pai sa o luam cu inceputul, cu liniuta, sa stie si altii ce sa faca si sa fie mai usor de urmarit:

Ajungi la centrul de transfuzie, te dai cu dezinfectant, iti iei un numar de intrare si o fisa de completat si te pui pe dat declaratia – daca esti sanatos, daca fumezi, daca bei, cat bei, de ce bei, dar mai bine nu bei, parteneri avuti in ultimele 6 luni, iar bei, pe unde ai calatorit, cand ai calatorit si cu cine, iar te apuci de baut, etc.
Termini declaratia, returnezi pixul si te mai dai o data cu dezinfectant.
La un moment dat – numarul tau o sa apara pe ecranul din dreptul unuia din ghisee. Te duci frumos acolo cu: bonul de ordine, buletin, carnet de donare (daca ai, daca nu – iti face acolo pe loc), dovada ca ai trecut prin boala si declaratia. Te ia in evidenta si dupa ce pregateste fisa – te trimite la cabinetul 3 de la etaj. Cu dezinfectant din partea casei. E la usa, chiar la intrarea spre scari.
La cabinetul trei – sunt asistentele acelea care te inteapa in deget sa-ti afle glicemia, hemoglobina si alte asemenea teste pe care nu le-am tinut minte niciodata. De data asta iti face testul pentru hemoglobina, dupa o scurta intepatura in deget la care sangele este mereu nerabdator sa iasa.

Asistenta: „Aveti o hemoglobina foarte buna!”
Eu, senina: „Multumesc, mi s-a mai spus!”

De aici esti trimis cu tot cu dosar la cabinetul 10 – unde se si doneaza. In locul asta cineva iti leaga un garou de brațete si se uita serios si cu bagare de seama la venele tale pulsatoare. Daca treci testul ochiometric initial – esti trimis mai departe catre cabinetul urmator. Daca nu, ti se recomanda sa mergi la donat sange in modul standard, la etaj. Ideea e ca fiind cu totii diferiti – unora le rezista venele si au vene puternice pentru donat plasma prin plasmafereza, altora nu. In sfarsit! Am trecut „testul” si m-am dus in cabinetul urmator cu alte doua hartii in brate de completat (si cu dezinfectant) – doua declaratii – una pentru procesarea datelor cu caracter personal si inca una pentru donarea prin afereza a plasmei convalescent covid.
Aici o dna. doctor se uita la dosarul tau, te mai intreaba una-alta, iti ia tensiunea si pulsul (le masoara, nu fuge cu ele!), mai completeaza pe fisa si probabil rade cu gura pana la urechi daca ii spui si tu la fel ca mine ca ai facut test de anticorpi ca rezultat a unui pariu si culmea! A iesit si pozitiv! Da-te cu dezinfectant. Sa fie!
De aici – mergi cu dosarul inapoi unde s-au uitat la venele tale, adica tot la cabinetul 10 – unde primesti un pahar, voluminos de altfel, cu 400ml de lichid miraculos – ceai cu calciu, magneziu si alte vitamine, un cocktail din asta dulce acrisor pe care cei hulpavi ca mine il vor da probabil pe gat ca nemancatii. Este not great, not terrible, dar de ce sa-mi prelungesc agonia prin bautul unor gurite succesive si interminabile, cand pot sa-l beau dintr-o inghititura si apoi sa merg de 5000 de ori la toaleta.. 😐 N-am uitat de dezinfectant. Toaleta e jos la receptie. Dezinfectantul la usa, chiar la intrarea spre scari. Pfff.
Te intorci a 5001 oara de la toaleta, ti-ai terminat de mult cocktailul si se elibereaza un pat – iti vine randul la donare. Aici o sa fac o paranteza pentru ca trebuie – din pacate sunt foarte putine paturi la donarea de plasma. Mai exact 3 bucati! A fost prima data cand am mers sa donez plasma, aparent nu sunt foarte multi doritori. La donat sange sunt vreo 2 cabinete cu vreo 6 sau 10 paturi in total daca-mi aduc bine aminte si procesul de donare este mult mai rapid. La plasma sunt doar trei paturi mari si late, fiecare cu cate un echipament complicat langa el si cu cate un asistent dedicat. Da, un asistent sta permanent langa tine pe perioada procesului de donare.
Te urci frumos pe scaun, asistenta are grija sa te faca sa stai cat mai comod pentru ca o sa stai ceva in locul ala – intre 45 si 60 de minute. Eu am terminat in 50. Sunt si nerabdatoare de felul meu si am si sange fierbinte 😋 .. Vorba vine. Faceam pipi!
O sa vezi ca o sa se deschida kitul pentru donare chiar in fata ta si persoana dedicata patului tau o sa faca un puzzle complicat format din tuburile din kit si aparatul de langa tine. Dupa ce il pune la punct, isi reintoarce atentia asupra ta.
Dupa ce te asezi si tu si iti gasesti locul, asistenta o sa te intrebe de 1000 de ori daca stai bine, apoi dupa una-alta, zbâc! cu acul in vena. Ti-l prinde frumos cu toate cablurile celea, te mai intreaba daca esti ok si apoi da drumul la aparat si-ti pune si o mingiuta in mana. Procesul merge cam asa: aparatul iti colecteaza o cantitate de sange, il trece prin labirintul de tubulete de pe aparat, ajunge si intr-o centrifuga, separa plasma de celelalte componente si apoi, la un anumit timp/cantitate se opreste si-ti reinjecteaza sangele pe unde a iesit. Apoi procesul se reia de cate ori este necesar pentru a colecta o cantitate de 600ml de plasma. La mine au fost vreo 5 sesiuni de genul acesta cu extras si returnat. Nu am simtit nimic deosebit la niciuna din variante (nici la tur si nici la retur) si partea frumoasa e ca dupa ce am terminat, nici nu m-am invinetit sau ceva. Ca mai am obiceiul. Deh! Piele afurisita.
Pentru ca stai ceva timp acolo pe pat – interactionezi destul de mult si cu personalul medical si cu ceilalti donatori. Unii sunt mai bursuci necomunicativi si ma refer aici la donatori. Personalul medical este comic tare. Chiar in ziua in care am fost eu la donat, aveau pe una din mese – o cutie cu multe bomboane de ciocolata. Nu stiu cum a venit vorba de bomboane de ciocolata si una din asistente ne-a spus ca dupa ce terminam, sa ne servim cu o bomboana, dar sa luam cu incredere, sa nu ne sfiim. Si din vorba in vorba – am ajuns cu totii la concluzia ca daca ar avea bomboanele de ciocolata alcool – totul ar fi mult mai vesel pe lume. Si a scos femeia de nicaieri o cutie cu bomboane de ciocolata cu lichior sau ceva. I-am luat doua. M-au uns pe inima. Mi-a zis ca ii place de mine. 💕
Dupa ce termini de donat si stai oleaca pe marginea patului sa ti se opreasca vena din curs – mergi un etaj mai sus unde ti se ofera asa: o scutire de serviciu pentru o zi, o reducere la abonament de metrou/RATB pentru o luna si vreo 7 bonuri de masa cred. Apoi esti liber ca pasarea cerului.

Partea buna la tipul asta de donare este ca poti sa donezi din doua in doua saptamani. Da, organismul se reface mult mai rapid dupa o astfel de procedura si impactul este semnificativ mai scazut fata de donarea de sange clasica. Pentru plasma convalescenta – se pare ca sunt unele persoane care au reusit sa doneze de pana la 8 ori cat timp au avut anticorpii la un nivel ridicat. Asa ca daca ai trecut prin asta, acum esti ok si nu ai interdictii la donare - nu fii egoist. Da niste sange, ca faci inapoi altul!

Dupa fiecare donare (ca e sange, ca e plasma) o sa primesti un set de analize pe care pana acum le puteai ridica de la receptie cand treceai pe acolo. Noutatea consta in faptul ca acum poti sa-ti descarci analizele si de pe site-ul centrului de transfuzie. E suficient sa apelezi portalul pentru donatori si sa-ti scrii CNP si codul de donare din carnetul de donator. Partea mai putin simpatica este ca donatorii de plasma convalescenta au rezultatele analizelor gata in 30 zile lucratoare.. Dar faptul ca le poti accesa online este un mare pas inainte.

Dar suficient cu nuvela asta de articol!

Pana data viitoare - sa ne pastram pozitivi!
aa.. sau negativi! Da. Asa e mai bine perioada asta! :))

Sursa foto: Pinterest

Retrospectiva sportiva asupra lui 2020

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 06 Jan 2021 07:37:00 +0000

Ce să zic! 2020 mi-a văzut avântul, m-a întors pe călcâie și m-a azvârlit cât colo cu tot cu planurile și gândurile mele de a face treabă, ca să mi le bag pe toate acolo unde nu bate soarele. Aproape că i-ar fi reușit dacă nu mă mobilizam serios, că doar nu era să las o pandemie să mă facă să las ca viața să treacă molcom pe lângă mine.

Am lăsat să treacă zilele astea de după Revelion în ideea să se stabilizeze toți cei kilometri acumulați de-a lungul anului trecut (ca atunci când se decantează particulele aflate în suspensie în lichid sau salata de boeuf de după sărbători) și mi-am făcut calculele statistice, pentru ca subconștientul meu să mai aibă un punct pe lista sa de subiecte de interes asupra cărora să-și asvârle atenția. Asta înseamnă că mai am un subiect care să mă ajute să procrastinez..

Astfel, pentru anul ce-a trecut sunt minunata posesoare a unui număr de 6.526,2 kilometri, străbătuți prin țară sau pe lângă, de pe la toate sporturile pe care le-am practicat și includ aici în ordinea firească a lucrurilor: bicicletă, alergare, mers, virtual rides și drumeții. Ca idee, aceasta este cea mai mică distanță străbătută într-un an de când a făcut Strava ochi în viața mea, adică de prin 2014, pentru că abia de atunci am reușit să-mi țin evidența. I`m a late bloomer.

Distanța despre care vă zic a fost străbătută în aproximativ 435 de ore în cadrul a 432 activități, cu o diferență de nivel totală de 32.057 metri. Chiar dacă numărul de activități a fost ridicat, numărul de zile active se află undeva pe la 244. Not great, not terrible.

Ca un top al activităților pentru anul ce tocmai a trecut avem așa:

se pare că mersul a fost activitatea de bază cu 46% din totalul sesiunilor înregistrate. Bine.. clasamentul în discuție tot Strava l-a făcut și mă gândesc că se bazează pe timpul alocat acțiunii respective
a urmat alergarea cu 26%
bicicleta cu 25%
și toate celelalte cu un procent nesemnificativ (pe care îmi e lene să-l calculez și să-l scad din 100% chiar în momentul ăsta).

Diferența totală de nivel a fost undeva pe la 32.058 metri, față de un 50.677 metri în 2019. Facepalm și migrenă.
Și acum să le luam pe rând, în ordinea preferințelor.

Bicicleta

Un total de 5.038,4 kilometri. Ai să râzi dar e "my second worst year". 😅
Aparent am crescut distanța cu un 265,5 kilometri față de 2019, care a fost într-adevăr cel mai rău an pentru ciclism. Cine ar fi crezut..
Am apucat să fac câteva ture la început de 2020 cu Randonneurs, până la intrarea în lockdown, apoi ture virtuale sau cu un număr restrâns de participanți. În august/septembrie au fost pe rând turele din zona Vetren și Dunav Ultra, ambele pe teritoriul Bulgariei.

Alergare
Un total de 909 km. Cu o scădere de 91,5 kilometri față de 2019.😒

Cum există totuși circumstanțe atenuante - adica vreo 2 luni: septembrie și octombrie în care nu am alergat deloc din cauza unei accidentari și perioada de lockdown când eram mai rară afară precum cometa Halley pe cer, aș spune că nu m-am descurcat deloc rău la distanță, raportată la numarul de luni efective..

Aici am de subliniat 4 puncte importante: Ultra Race Romania Lockdown, Ultra Race Romania Virtual, (Semi) Maraton 1 Decembrie și Aleargă România. Dintre toate, cea mai mândră sunt de medalia de la Ultra Race Romania Virtual, iar pe locul doi vine Aleargă România. Am de povestit puțin și despre astea.

Plimbări lungi

Au fost multe. Mai ales în ultimele două luni ale anului, când am ajuns la concluzia că ieșitul ocazional la alergare de 2-3 ori pe săptămână nu echivalează cu mișcarea pe care o făceam înainte de nebunie. S-au strâns astfel în tot anul (în momentele în care nu am uitat să înregistrez) vreo 249,52 kilometri de mers mai molcom sau mai alert, depinde în ce moment al zilei mă prindea.

Cu toate astea - numărul plimbărilor lungi a fost în scadere față de 2019.

Drumeții

58,64 kilometri, dintr-un total de 6 drumeții: o clasică de Diham, un Cerdac al Stanciului, o Piatra Arsă și trei ture micuțe de înregistrat pe hartă locuri frumoase ce mai pot fi explorate prin Bulgaria, pe lângă Sofia.

Un trend tot în scădere față de anul anterior, când am străbătut cam de trei ori distanța.

Virtual rides
302,8 kilometri din care o activitate de 31,76 kilometri flagged pe Strava. Dacă îți vine să crezi! Flagged la virtual ride..😱 flagged ca ce? Că am făcut autostopul să mă ia prima mașina 5 kilometri pe urcare? În sfărșit.

Creșterea a fost semnificativă față de 2019, cu peste 100 de km virtuali, ceea ce, sincer, este un moment care necesită o medalie în sine, având în vedere cât de tare mă plictisesc și 5 km pe trainer....

Picanterii💃
Aveam eu niște planuri mari pentru anul trecut din care am reușit să fac fix nimic. Partea bună a lucrurilor este că nu au intrat zilele în sac și cum viitorul pare mai luminos decât se arăta în urmă cu vreo două - trei luni, am încredere că o să-mi iasă gândurile la liman și o să se înfăptuiască după cum mi-i vrerea.

Și musai este în plan să mă blogorezez mai des. Nu de alta, dar la bătrânețe vreau să am ce răsfoi din urmă și să mă minunez în timp ce-mi fac cruce cu două mâini de aventurile sau lucrurile pe care le-am făcut.

"Multă minte îți mai trebuie.."

Să ne revedem cu bine!

Dintâiu

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 03 Jan 2021 16:28:00 +0000

Și poate că nu este chiar 1 Ianuarie. Sau 2. Dar 3 Ianuarie este o zi la fel de bună!
Pe întâi eram prea cu capsa pusă după somnul puțin, mâncarea delicioasă și alcoolul îndestulător pentru a mă prezenta lumii în modul prietenos.
Pe doi eram încă molcomă după întâi, dar tot am reușit să înfrâng lenea și să ies din casă pentru o tură scurtă cu bicicleta, cale de vreo 65 de kilometri, care au părut mai degrabă 600. Asta a fost exorcizarea!
Pe trei este cu totul altă treabă! Am făcut ochi dis de dimineață, nu așa de greu ca-n ultima perioadă, m-am bulbucat toată de cum a sunat ceasul și m-am rostogolit spre plimbarea cu bicicleta la care mă gândeam cu poftă de când am intrat in 2021.
Au ieșit 16 kilometri..

Da, a plouat tot drumul. De când am ieșit din bloc și până când am aterizat în fața scării. 🌈
Nu, nu mi-am luat echipamentul water/noroi proof pentru că am zis că n-are rost prin oraș. Pe principiul „Ce se poate întâmpla?”
Da, mi-am luat blugii, pentru că legenda spune că așa trebuie să te plimbi prin oraș în zilele cu ploaie și mâzgă pe jos.😒
Și da, am venit cu un kilogram de noroi acasă.

Să ne veselim pentru că acum, oficial, nu mai este nicio bicicletă curată în vastele apartamente. Ceea ce-mi doresc și vă doresc și vouă pentru anul ce vine!
Pentru că asta înseamnă că nu o să stăm pe-acasă. 😁

Hai la mulți ani!

Campioana olimpica

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 31 May 2020 07:11:00 +0000

Ieri a fost zi de alergare. Am ieșit conform planului (de care nu mă țin eu de felul meu ca să fiu sinceră, dar el este acolo făcut, doar să am grijă să-l iau în considerare) să fac o tură puțin mai lungă, un ocol de parc prin locurile pe care obișnuiam să le bat la pas grăbit înainte de lockdown. Zis și făcut. M-am pregătit rapid și m-am azvârlit pe ușă afară cât de devreme s-a putut, cu direcția IOR.

Nu stau să-ți povestesc despre cât de greu mi-a fost să fac ochi dimineața, cum m-am mobilizat până la urmă de parcă intrasem în priză, cum a fost drumul până acolo, câți oameni pe stradă, pietrele din caldarâm sau câți cățelaineni drăguți la aer. În schimb, trebuie să-ți precizez că a fost bine. A intrat chiar bine! Cu miros de trandafiri și iasomie.

Dădusem deja roată parcului și ajunsesem pe la vreo șapte kilometri și puțin, iar ăsta era semnul că trebuie să mă îndrept ușor spre casă. Nu vânam o cifră rotundă, ci doar puțin mai mult de cei cinci kilometri cu care încerc să mă obișnuiesc să-i străbat cât mai des. Am ieșit pe calea clasică și m-am strecurat printre blocuri. Deja mă gândeam că ajung imediat acasă, fac un duș rapid și mamă ce discuție interesantă o să mai am cu frigiderul cela. Cu astfel de gânduri să-mi țină companie, nici n-am realizat când am intrat pe bulevard, pe Camil Ressu. Alergam pe trotuar, îndreptându-mă spre piața Râmnicu Sărat. Undeva pe dreapta se găsește un chioșc deschis aproape tot timpul. Un nene trecut de mult de prima și a doua tinerețe stătea pe platforma de beton din fața chioșcului, pe un scăunel, cu fața spre stradă. L-am văzut de departe cum stătea molcom, cu o sumedenie de verdețuri la vânzare în fața lui. Leurdă, leuștean, pătrunjel. Cred că avea și niște spanac. Aici mi-am dat seama că vreau o salată. Mi-am făcut o notă mentală să-mi fac o salată sănătoasă și cât se poate de uriașă când ajung acasă.

Am ajuns repede în dreptul lui, eu cu notele mele mentale, cu planurile de peste zi și cu ce mai aveam eu în gând. Priveam înainte, spre intersectie, pas dupa pas, un pic mai alert decât ce fusese în parc.

L-am auzit când eram exact în dreptul lui.
„Campioană olimpică”. Două cuvinte, zise cu năduf, de parcă i se înecaseră toate corabiile. Un fel de „Aoleu dar unde vă grăbiți cu toții!”.
Am râs până în intersecție, cu gura până la urechi și cu oamenii de pe stradă uitându-se după mine ca după o lunatică.
Made my day. 😊

A doua saptamana

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 04 Apr 2020 05:55:00 +0000

Da știu, știu, asta trebuia să apară pe luni-marți pentru săptămâna trecută, dar teoretic nu am trecut încă pragul celei de-a treia săptămâni de #lockdown, prin urmare mă încadrez cât de cât în "sfertul academic" al poveștii.

Pot spune cu mâna pe inimă că zilele trec de parcă nici n-ar fi, sfârâindu-le călcâiele ca după un sprint sănătos. Nu știu cum au alții timp să se plictisească. Eu n-am timp nici să respir mai adânc sau să merg molcomă acolo unde până și împăratul merge pe jos și stă cu orele, că joacă sudoku pe telefon până îi amorțesc picioarele. De împărat vă zic.. 😋

De când am intrat în perioada aceasta de glorie, care va rămâne cu siguranță în poveștile de istorie (rime!!........), am avut mult mai multă activitate la serviciu, chestiune de care nu mă plâng, sinceră să fiu. Ba chiar mă bucur masochistic pe interior, pentru că am încă un loc al meu unde să muncesc și care-mi aduce un venit bunuț, spre deosebire de foarte mulți alții care nu au acest noroc. Prin urmare - chestia cu munca multă - e de bine! Să tot fie! Ceea ce vă doresc și vouă!

Am scurtat timpul petrecut pe drum, o oră pe care o pierdeam în medie pe zi, cu deplasarea de acasă până la serviciu și înapoi. În zilele cestea, drumul de după serviciu se termină în doi pași pe canapeaua din sufragerie. Sau pe trainer. Sau tot prin birou (în bucătărie, unde mi-am stabilit comandamentul central) făcând diverse chestiuni administrative, precum mâncarea sau spălatul vaselor. Băi băiatule! câte vase se strâng! Fir-ar să fie de treabă! Că spăl la ele de-mi ies ochii!!

Mâncarea a devenit o atracție a zilei. Petrec între două și trei momente de liniște relativă, în care îngurgitez cu poftă chestiile pe care le mai experimentez. Multe-mi ies. Unele nu. Dar cine se plânge! 😂

Am încercat și uite că mi-a și reușit, să-mi păstrez un program relativ asemănător cu ceea ce se întâmpla înainte. Că așa vorbim acum. Înainte și după. Am orele clasice de masă, am peste patru sesiuni de activitate sportivă pe săptămână. Am timp petrecut cu mine, în care fac ce-mi place. Mă mai uit pe la televizor să văd ce s-a întâmplat, dar cu program și doar să știu noutățile. Vorbesc la telefon. Citesc. Alerg mâțele sau mă joc cu șocâții. Fac administrative cât cuprinde (curăț căcăței după bestii dacă vrei să știi musai, că trăiesc și multe suflete în casa ceasta) și am și ceva timp de căscat ochii în gol, un fel de reset de după chestiunile presante de peste zi.

Dar vorba lungă-i sărăcia omului. Atât pentru momentul ăsta.
Îți las în schimb o serie de *instantanee distractive* de săptămâna trecută.

Ți-am zis că gătesc. Găteam și înainte, dar acum e nevoie să o fac mai des, nu de alta, dar toate mesele se iau acum la birou, 😁 iar săptămâna trecută am avut în meniu o minunățenie de rădăuțeană de să te lingi pe degete. Asta e tot ce se mai poate vedea din dânsa. S-a dus repede. Cea mai mare oala din casa asta!

Colegul de birou la început de program.

Colega de birou.

Colegul de birou în jurul prânzului, când scade glicemia.

Sincer? Una din cele mai bune investiții din ultima perioadă. Trainerul a fost pus serios în funcțiune și bagă kilometri serioși aproape în fiecare zi. Încă nu dă semne de oboseală. Se pune când miroase a ars..? 😨

Aplicația celor de la RGT Cycling e alături de noi de ceva timp, iar pe perioada pandemiei au dat acces liber tuturor jucătorilor la caracteristicile premium ale soluției. Nu putem decât să salutăm demersul lor din toată inima și să ne bucurăm cât de des se poate de traseele disponibile. Eu am început cu alea de plat. Nu de alta, dar nici n-am mai mers așa mult cu bicicleta în ultima perioadă. 😣

Mi-am găsit cărțile de colorat. Aproape pe toate. În același timp mi-am dat seama că am pierdut vreo șase carioci. După ce am scormonit toată casa, la propriu, am ajuns la concluzia că bag picioarele în ele carioci. Când o să găsesc ceva decent prin magazine, o să le înlocuiesc. Până atunci însă - un koala poate fi și foarte colorat. Nu îl deranjează.

Echipamentul de birou. Oare câți dintre cei cu care am call-uri zilnice știu cu cine vorbesc pe partea ailaltă a ecranului? 😏

Colegul de birou e insistent. Și fotogenic.

Am făcut griș cu lapte, probabil ultima porție pentru o perioadă de timp și asta până când voi reuși să găsesc în magazine un afurisit de pachet nou. Ultimele două sau trei sesiuni de cumpărături s-au soldat fără achiziția unui pachet înlocuitor, toate rafturile de mălai, făină și griș fiind golite pe de-a întregul de produse.
Cum să mă lase fără griș? Păi și eu cum mai fac griș cu lapte?.. ultima porție a mers de minune cu puțină dulceață de trandafiri pe deasupra.😁

Am găsit caleidoscopul!! Stai fără grijă că l-am pus bine din nou. Aveam și o prismă. Cine știe pe unde zace și aia. 😵

L-am zărit acolo. Stătea singur într-un colț, prăfuit și nebăgat în seamă.
Asta se întâmpla acum mai bine de vreo cinci sau poate chiar șase zile. În prezent a ramas doar povestea lui și umblă vorba că au fost niște gogoșari extraordinari, umpluți cu varză și morcov ras, cu capac de roșie, totul murat bine, alături de clasicele bucățele de hrean. Câteodată borcanele de murături sunt mult prea mici pentru binele lor.

Am ieșit la cumpărături într-una din seri. Nu mai știu în care, timpul, ziua săptămânii sau ordinea lor sunt informații nu tocmai relevante pentru mine în perioada asta.

Din aceeasi sesiune de cumpărături. E ok să te joci.

Eu v-am zis că gătesc, voi nu mă credeți! Batman! Batman!
Asta a fost într-una din zilele în care m-am supărat pe niște pișcoți pe care îi aveam prin dulap, i-am amețit bine însiropându-i cu niște rom Stroh care se găsea cuminte pe balcon, am aruncat fructe de pădure congelate pe deasupra și apoi am acoperit totul cu un strat consistent de cremă de cremșnit, făcută repejor din ouă și lapte. Ce să zic, sunt unele lucruri care nu sunt niciodată suficiente..

Mi-am luat penar. Așa poate nu-mi mai pierd creioanele și cariocile. Finally!
(și nici nu mai pictez cuverturile și cearceafurile de pat..)

Bune și cărțile de colorat la ceva. Deocamdată am început-o pe cea cu animale. Mai am ceva până termin...

În weekend a fost ziua de mișcare pe afară. Duminică. Face bine la sinusuri și la moral. Plus că ajută și la menținerea greutății. Mai ales la asta.
Tocmai se închiseseră parcurile, așa că m-am îndreptat spre IOR cu declarația pe telefon și mi-am urmat un traseu mai vechi pe exteriorul parcului. Am aruncat din când în când și câte o privire spre dânsul. Îmi e nițel dor de afară.
De acasă, în jurul parcului și iar înapoi acasă, cred că m-am întâlnit cu maxim cinci oameni și ăia buimaci, proaspăt căzuți din pat, cu ochii bulbucați de somn. Bine, era și foarte de dimineață pentru un weekend..

Deci!! Am făcut o grozăvie de ciorbă de legume!!
Aveam diverse lucruri prin cămara de pe balcon, dar nimic consistent. Nimic din care să poți face ceva ca lumea - o tocăniță sau o mâncare de fasole verde sau te mai miri ce. M-am supărat pe dânsele și ca să nu moară înainte de vreme și să irosesc mâncare aiurea, le-am pregătit și le-am vărsat pe toate într-o ciorbă gustoasă rău. Morcovi, cartofi, sfeclă roșie, dovlecel, ceapă, fasole verde, toate acompaniate de pătrunjel sănătos - și-au făcut loc rapid spre inima mea, alaturi de o "iuțeală" acră pe care o am de la Mamaie.

Atât pentru săptămâna doi. Sunt deja la zi. 😁
Imediat urmează săptămâna trei.
Iar până atunci, să auzim numai de bine.

Prima saptamana

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 23 Mar 2020 07:50:00 +0000

Nu are rost sa spun mai multe sau sa comentez despre ceea ce se intampla acum in jur. Au spus-o altii prea bine inaintea mea, inca o spun si fiecare interpreteaza cum considera mai bine ceea ce transmit autoritatile.

Tocmai a trecut prima saptamana de cand s-a declarat starea de urgenta in Romania. Cred ca este a doua stare de urgenta declarata in cursul vietii mele. Prima, daca nu ma insel, a fost pe vremea mineriadei daca imi aduc aminte corect. Poate ca o sa si caut informatia in negura istoriei, sa ma lamuresc. Doar ca fapt divers.

Lucrurile s-au schimbat dramatic fata de ceea ce fiecare dintre noi considera normal cu nu mai mult de o luna in urma. Organizarea lucrurilor, starea de tensiune, stirile alarmiste, incertitudinea cu privire la zilele urmatoare - toate incep sa devina noul normal.

Oamenii incep sa reactioneze diferit, lucru care mi se pare intrucatva logic, pentru ca fiecare este diferit si face fata altfel stresului provocat de schimbare. Ceea ce este sigur este faptul ca toti trebuie sa ne adaptam, intr-un fel sau altul.

Cum bine exemplifica un desen vazut zilele trecute pe net, nu poti controla lucruri precum reactia celorlalti, ceea ce fac sau ceea ce spun, nu poti controla cat va dura aceasta situatie sau cantitatea de hartie igienica pe care o au in stoc magazinele. 😋 La cat au cumparat nebunii astia, cred ca ajungem din nou la tichetul de tramvai. Tineti bine de tichete!

Dar poti controla lucruri precum atitudinea ta in fata schimbarii, modul in care urmezi instructiunile statului sau lucrurile pe care le gasesti de facut, in timp ce te distantezi social de ceilalti.

Da, asta cu distantarea sociala este lucrul cel mai greu de facut. Dar distantarea sociala nu inseamna ca nu poti sa ii suni pe ceilalti. Sau sa joci un joc online, sa faceti un videocall, sa gasiti lucruri interesante de facut si de la distanta.

In sfarsit.

Saptamana ce a trecut mi-am continuat intrucatva activitatea clasica, dar cu modificari majore.

ma spal pe maini aproape frenetic, astfel incat am impresia ca o sa se desprinda in bucati carnea de pe degete. Acum am o crema de maini care domneste linistita pe biroul meu. Nu pentru mult timp. O mananc!
biroul de la serviciu s-a mutat acasa. Cu totul - laptop, monitor. Internetul e bun. Telefonul e in priza.
am intrerup aproape complet utilizarea transportului in comun. L-am folosit doar la inceputul saptamanii cand a trebuit sa facem niste vizite veterinare
pastrez distanta fata de toti cei din jur.

Iar saptamana asta cred ca tocmai am reusit sa fac ultimele alergari si ultima tura cu bicicleta pe afara, pentru o buna bucata de timp.

Nu o sa ma plictisesc, pentru ca pasiuni am destule. Serviciul imi ridica la fileu tot felul de situatii deosebit de antrenante, care nu ma lasa sa cad in alene. Bestiile pufoase sunt la apel zi lumina. Si asa poate ca ma voi folosi de timpul castigat sa-mi pun ordine in aventuri.

Dar atat pentru momentul asta. Va las in compania primei saptamani in imagini.

Chiftel in prima zi dupa vizita la veterinar. El practica distantarea sociala 😋

Ghici ciuperca ce-i!

Una din alergarile matinale de saptamana trecuta a fost cu un soare minunat. Am facut cateva poze, asa ca a fost mai degraba o sesiune foto decat alergare.

Parcurile si strazile au fost pustii la orele acelea. M-am bucurat de linistea diminetii si soare.

La limita.

Aceeasi alergare. Ne-am intalnit pe una din insulele din IOR. Isi pregatea cuibul. Nici nu m-a bagat in seama :)

Explozie de culoare.

Daca nu reusesc sa-mi indeplinesc atributiile de serviciu, pot sa dau vina pe el?

Dimineata in alergare.

Dimineata din alt unghi de parc.

Si ochii imi erau inca bulbucati. E ok.. ochii bulbucati sunt ok.

Copacii erau plini de floare iar vantul care adia usor, desprindea petale si le imprastia in jur. O imagine calda si de savurat.

Caldura. :)

Am fost pe ciuperci intr-una din zile. Nu e bine sa lucrez din bucatarie, atat de aproape de frigider... 😳

Tot el nu ma lasa.. Lucreaza daca poti!

Mi-au inflorit plantele :)

Si inca una!

Am facut o minunata supa crema de legume cu crutoane. Lovely!

A zis cineva prajituri? Unde?

Era randul fetei.. 💖

Probabil ultima tura cu bicicleta pe afara pentru o buna bucata de timp.

Sunt multe poze din ziua asta. Copacii de aproape.

Imprejurimile.

Locul de popas, astfel incat sa nu interactionam cu altii.

Ne-a vizitat o familie de buburuze. Erau toate acolo. Cred ca si strabunicii si verii de gradul sapte.

Mi s-a parut dragut mesajul. "... a fost ridicata in momente cand lumea devenea din ce in ce mai putin ingaduitoare....". Poate ca da, poate ca nu.

Am crezut ca e Nu-ma-uita. Se pare ca e Veronica Persica. Same-same, but different :).

Da. M-am oprit peste tot unde am gasit un copac in floare. Da-ma in judecata!

Sau o margine de lac.

Am avut timp sa colorez intr-una din cartile mele de colorat. Am si multe..

Culoare.

Si am mai facut o colorata.

Sa ne revedem sanatosi! 😊🏃🚴

Prima zi de primavara

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 08 Mar 2020 07:05:00 +0000

Colorați, cu gura până la urechi și plini de neastâmpăr - așa ne-am găsit duminica trecută, de 1 martie, vreo sută treizeci-patruzeci de cicliști, dornici de aventuri noi pe două roți.
Ne-am înscris din nou la seriile de ture de primăvară, doar-doar ne-am motiva cu toții să începem dezmorțirea pentru noul an.

Cum-necum ne-am gasit șase la start - eu, Claudiu, Cristina, Marian, Ionel și Cosmin. Pornitul e alene, dar adevărul este că dacă reușești să te pui în mișcare, restul e inerție și treaba merge de la sine.

Și cum îți ziceam, am început molcom, cu un cincizeci de kilometri și un pic primprejurul capitalei.
Ce să zic - mai mult am stat decăt să pedalez.
Mergeam paisprezece kilometri- pauză. Un hihi, glume, povești, salutări celor de pe drum, întins de oase (că sunt și înțepenite și ruginite așa) și apoi pornește iară.

Încă un opt kilometri - punct de control. Deci iar pauză. Cu suc, cu lălăială, căscat gura, salutări, cunoscuți, prieteni, încurcatul traficului în parcarea de la Mega Corbeanca, un claxon răzleț și soare puternic. Ce zic soare puternic - parca erau douăzeci de grade la umbră. Greu 😜

Am mai purces o dată la drum, iar pauză după paisprezece kilometri. La magazinul de la intrarea pe 200B, drumul din spatele Aeroportului. Intrăm cu toții grămadă, buluc pe frigiderele cu lichide miraculoase și nesănătoase înșirate ca la armată.
"Ah, dar eu vă știu pe dumneavoastră, ne zice vânzătoarea. Ați mai trecut pe aici - zise dânsa dând din cap spre Claudiu
Și pe domnișoara o știu. Veniți des."
Fanii mei. 😁 Venim, ce să facem.

Pauză a fost mai lungă aici. Ca să fiu sinceră, ne și place să ne întindem la povești iar dacă suntem în tură lungă de peste două sute de kilometri, atunci cu siguranță facem un cicloturism gastronomic de toată frumusețea.

Am ajuns în timp la concluzia că noi ieșim în turele astea din trei motive, nu neapărat în ordinea asta:

să vedem locuri pe unde n-am mai fost sau pe care nu le-am mai văzut de ceva timp.
să socializam. Fiind totuși o mână de oameni - ne cam știm deja toți între noi, iar revederea de la start, finish sau din pauze este tot timpul o plăcere. Pe drum suntem mai independenți, fiecare cu preferințele lui în materie de viteză și grupare.
să mâncăm cu spume și cu toate mâinile - toate bunătățile pe care le găsim în cale, fără regrete.

În sfârșit.
Am plecat de la ultimul popas și-am mers întins apoi spre punctul de finish de la Arcul de Triumf. Și pentru că tot nu ne terminaserăm de vorbit nici aici, am mai stat la un suc/ bere/ cidru cu toți ceilalți.

Ce să zic. A fost o altă zi bună pentru știință.
Numai d-astea să avem.
Cu bine!

Just do it later

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 28 Jan 2020 12:29:00 +0000

Mi se întâmplă și nu de puține ori, să renunț pe ultima sută de metri la un antrenament programat sau o tură organizată, chiar dacă stau cu nerăbdare până în ultima clipă și aștept cu interes venirea momentului când voi ieși în sfârșit pe ușă afară, să plec să-mi întâlnesc sinele lenevitor la antrenament, sau să mă văd cu prieteni și cunoscuți la tură.

Uite de exemplu destul de recent. Ajunsesem acasă cu chef de ieșit la alergat. Adevărul e că modul în care se desfășurase întreaga zi ajutase la sporirea dorinței de dus unde văd cu ochii, plus că efortul fizic pune în general puțină ordine în gânduri și alungă stresul de peste zi. Colac peste pupăză, mă găsesc și într-o perioadă de acumulare kilometri - alerg mult și molcom, asta după ceva timp de repaos aproape complet, după o accidentare mai nasoală de pe la mijlocul lui decembrie.

Mă îmbrăcasem deja cu echipamentul pregătit de cu o seară înainte, căutam ceasul prin casă și centura de puls și cred că acela a fost momentul în care m-a lovit gândul cel rau...

"Dar de ce să te chinui?

De ce să ieși acum?

Ai ieșit și ieri. Poți să faci azi pauză și să ieși din nou mâine. Sau poimâine. Nu e nimic în neregulă cu asta. Ai timp să faci și alergările programate pentru săptămâna asta, că doar nu au intrat zilele în sac. Și chiar dacă nu le faci, nu este o tragedie. Nu este ca și cum ai fi la profesioniști. Alergi să-ți poți menține greutatea și să te poți înfrupta la orice oră din zi și din noapte cu tot ce-ți face plăcere!

Febră musculară ai încă. Mai las-o să se ducă.

De ce să te chinui?"

Vocea asta interioară are logică de cele mai multe ori, iar argumentele pe care le aduce sunt pertinente si poți pleca cu ușurință urechea la ele, mai ales că vocea te știe prea bine și cunoaște cum să te ia "la sentiment".

Cert este că gândul meu înclinase deja balanța spre a nu mai ieși la alergat și mai degrabă stat și odihnit pe canapeaua din sufragerie, lângă mâțele cele moi și somnoroase.

Am ieșit totuși la bătut drumurile, cale de vreo câțiva kilometri, cu tot cu febră, lipsa chefului, în zumzetul de afară și aglomerația parcului și asta doar pentru că am primit un telefon în exact momentul potrivit.

"Ce faci?"

"Uite mă îmbrăcasem să ies la alergat."

"Foarte bine. Am plecat și eu spre înot."

"Hai ne vedem la jumatatea drumului."

Și-am pornit. Câteodată simplul fapt că rostești ceea ce vrei/trebuie/este bine să faci, îți dă un imbold suficient cât să pui lucrurile în mișcare. Iar dacă s-a pus în mișcare, lucrul respectiv este aproape făcut, pentru că se rostogolește singur, prinde viață și-și ia avânt până e gata și te miri și tu de cum de s-au aliniat toate.

Treaba asta mi se întâmplă destul de des și știu sigur că va continua să se întâmple și în viitor. And that's ok.

Întotdeauna am mers pe principiul whatever works. Atâta timp cât nu privesc lucrurile ca pe o corvoadă, cred că totul este așa cum trebuie.

"There`s no rush! Eat that cake! You`ve earned it. Eat the whole cake!"

Sursă foto

Tura de vineri

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 27 Jan 2020 06:58:00 +0000

Cred că totul pleacă de la mobilizarea de dimineață. Dacă nu reușești să te compui încă de la primele ore ale dimineții, cu greu pornești apoi să faci ceea ce ți-ai propus. Iată că totuși vineri, în prima zi liberă a anului, am izbândit.

Voiam să fac într-o singură zi tot ce se putea face - administrative, puțină muncă de birou, puțină plimbare cu bicicleta, ce să mai zic! Tot! Așa că ora să se fi făcut aproape două când în sfârșit am ieșit din casă.
Soarele fusese atrăgător încă de când a făcut ochi de după blocurile din Dristor, dar na! oboseala din timpul săptămânii, treburile, pregătirea bicicletei și tabieturile de zi cu zi te țin în general captiv până la ore mai înaintate. Trebuia să mă întâlnesc și cu un amic să îl rezolv cu o urgență așa că nu am zăbovit. Cum le-am văzut pe toate gata, am ieșit val-vârtej pe ușă cu tot cu bicicletă în spate, urmând să vină și Claudiu în scurt timp.

În primul rand mi-am uitat casca. Dacă îți vine să crezi. 😐 Nu făcusem bine primii pași pe scări când mi-am dat seama că este ceva în neregulă. Parcă nu se încheiau toate așa cum eram eu obișnuită. După încă vreo doi pași (pe la jumătatea scărilor pe care trebuie să le cobor, pentru că blocul meu nu are lift până la ultimul etaj întrucât motive!) am realizat că nu am casca pe cap și îmi adie vântul prin plete. Adevărul este că am stat pentru o secundă locului, într-un picior cum mă găseam și în echilibru precar (abia îmi transferasem greutatea corpului de pe o scară pe cealaltă, implicit de pe un picior pe altul). Mi-am pipăit căciula și mi-am dat seama că așa e.. Întoarce-te pe călcâie și mai încearcă o dată. Tot cu bicicleta în spate. Că doar unde o lăsam acolo la mijlocul drumului. Dau buzna în casă, îmi caut casca, o îndes pe cap și ies pachet de nervi deja.

Nervii (interiori evident, pentru că la exterior nu transpărea nimic, eram aproape un munte de calm. Poate! 😜), veneau și de la faptul că îl încurcam pe amicul ăsta al meu și deja trecuseră zece minute de la ora la care spusesem că o să fiu prezentă unde ne stabiliserăm noi. Am trecut pe lângă el fără să îl văd, am făcut roată niște blocuri și iată-mă la locul de întâlnire. Apare și omul despletit tot, îmi zice un "ai trecut pe lângă mine" sfârșit. Ah, super! Îmi ieșise în întâmpinare să ne găsim mai repede. Nu s-a întâmplat. În sfârșit!

Plec de acolo și dau să mă întorc spre zona metroului. Decid că cea mai bună variantă este să dau roată câteva blocuri și să respect astfel regulile de circulație și sensurile unice din zonă. "Hai fată că te calcă bicicleta!" - două pupeze mici mergeau pe mijlocul străzii ascultând muzică tare la telefon. Nu, nu era să le calc. Da, m-aș fi amuzat să se împiedice, pentru că mergeau împrăștiat și brambura, dar eu mă deplasam și foarte încet și foarte prevăzător, deci nu intra în discuție acest aspect.

Ajung la metrou. Ajunge și Claudiu și ne punem în mișcare spre traseul care pleacă din Pantelimon de la Cora, pe o clasică de Brănești extinsă. Ei și de aici începe epopeea. Am început cu vreo zece șoferi de duminică (și nu numai) care ne-au tăiat calea pe rând, unul mai la limită ca celălalt. Prin Voluntari l-am găsit pe cel mai inteligent, unde am avut și ocazia să pun o frână mai serioasă, bine că îmi funcționează frânele, că de senzații tari nu duc lipsă. Eu pe banda unu. El pe banda doi. În douăzeci de metri, stradă la dreapta. Depășește pe stînga, trece cu viteza puțin mai mare ca a mea, dă de volan dreapta și încetinește brusc. Frână și eu, frână și Claudiu, un pic de degete rășchirate prin aer, morțișori cu lapte și alte vorbe de duh, poliție pe toate sensurile o intersecție mai în față, nimeni nu vede nimic, tragem aer adânc în piept și continuam drumul spre unde aveam treabă.

La un moment dat am făcut dreapta și am lăsat traficul în urmă. Și iata cum ni se deschidea în față liniștea de lângă București. Mașinile rare și foarte rare, copaci, câmpuri și culturi de toamnă, localități liniștite, totul bine. Până la prima haită de căței. Să fi fost vreo cinci-șase urși, pufoși bine (nu grași, ci cu multă, multă, multă! blană), cu dinții la vedere, alergând după noi cu o viteză deloc confortabilă pentru starea mea de bine. Partea bună a lucrurilor este că aleargă ei ce aleargă, dar nu pot susține o viteză ridicată pentru un timp îndelungat. Prin urmare, la un moment dat ajung și ei la concluzia că nu are rost să consume atâta energie fără să aiba parte de un pic de satisfacție la final.

Am mai mers puțin și iată cum vântul, care până atunci nu se făcuse simțit (au și blocurile din București influența lor pozitivă), a început măre să bată din față. Și așa a continuat până când am intrat din nou în București, după ce am terminat noi bucla de Brănești extinsă. Adică vreo douăzeci de kilometri încheiați. Lovely!

Prima pauză am făcut-o în intersecția din Brănești, e un sens giratoriu acolo și magazine pe toate laturile, deci ai de unde alege. Un suculeț rapid, o întindere că mai amorțești în șa, o poză-două și oameni care se holbau la tine (evident!) ca de fiecare dată (mă întreb dacă o să se piardă vreodată treaba asta cu holbatul.. ). Nu am pierdut mult timp. Chiar dacă afară erau vreo doisprezece grade așa, temperatura asta primăvăratică se găsea îndeosebi la soare. La umbră, gradele erau ușor reduse, prin urmare și frigul se instala în oase mai rapid. Iar când și stai locului, procesul se desfășoară mai rapid. Am plecat în maxim zece minute.

Am prins și o barieră. Ne-am bucurat de trecerea unui marfar. Cel mai tren lung..
Ce să mai zic..😤

Traseul ăsta este plat. Cu vreo câteva excepții - vreo două pasarele exact la ieșirea din București până în Afumați și încă o urcare prin mijlocul Brăneștiului, în rest totul este de un plat minunat, bun pentru antrenament, excelent pentru ieșirea din iarnă. Dar cum nu am ieșit încă din iarnă, nici tura de vineri nu a fost un antrenament. Dar a fost în schimb o plimbare bună de care aveam nevoie.

Dacă vrei să încerci varianta asta de rută, găsești aici traseul.

Încă o zi în care nu am cunoscut plictiseala. Observ că este suficient să ies din casă și lucruri se întâmpla cu nemiluita, de toate felurile. La naiba! este suficient să deschid ochii dimineața, să trag aer adânc în piept și să las timpul să-și facă de cap. Și este bine! 😍
Să ne biciclim sănătoși!

Luna lui Gerar

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 14 Jan 2020 13:13:00 +0000

Și uite cum m-a deturnat vremea de afară!
Voiam să vă povestesc despre planurile pentru 2020 și rezoluțiile de An Nou. Este în regulă, nu mai fac asta. În schimb, vă las și vouă să vă bucurați de surpriza pe care mi-a făcut-o astăzi vremea.
Când am plecat de acasă, era o zi mohorâtă de iarnă foarte blândă, cu frig. Ce frig! Mi-au înghețat ochii, nasul și în general orice componentă a corpului care nu se afla sub minim treizeci de rânduri de haine.
Când am ieșit de la metrou, vreo douăzeci de minute mai târziu, am găsit asta..

Winter is coming! 😋

Later edit. Acum e primăvară din nou...

Retrospectiva sportiva asupra lui 2019

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 07 Jan 2020 08:10:00 +0000

Ok, ok. Poate că 2019 nu a fost chiar de senzație așa cum mă așteptam să fie. Dar cu bune și cu rele, așa cum s-au adunat ele, am reușit de am înfrânt până la final.

Din punct de vedere sportiv m-am simțit perpetuu mobile sau mai degrabă ca într-un montagne russe. Mi-a ieșit treaba cu alergatul, unde mi-am spart record dupa record. Bine.. pe final de an m-am procopsit cu o entorsă, but then again – zi-mi perioadă din viață când nu m-am prăvălit cât eram de lungă pe caldarâm, de să-mi fac zbenghiuri în genunchi și coate. Biciclitul nu s-a legat nici de-al naibii, oricat am încercat să mă dau peste cap. Drumețiile pe munți s-au arătat frumos și ochii mi-au văzut câteva peisaje de să-ți taie respirația. Plus că am mers și o grămadă pe jos, de-am rupt trei perechi de opinci de fier și-am tocit un toiag de oțel, ca-n poveste. 2020 abia se conturează, dar sunt sigură că va fi cel puțin la fel de plin de aventură și călătorii ca 2019. Să-l lăsăm să crească și să ne concentram atenția asupra unei scurte statistici pentru anul ce tocmai s-a încheiat.

Am adunat un număr de 6,294,4 kilometri și includem aici ture cu bicicleta, alergare, plimbări lungi, drumeții, virtual rides pe trainer în casă și cam atât. Nu mă apuc de alte sporturi, că nu mai am timp nici să respir. Distanța despre care vă zic a fost străbătută în 436 ore și a avut o diferență de nivel de 50.676 metri, după cum zice Strava. Și să le împărțim acum, pe căprării.

Bicicletă

Chiar dacă a avut alocat mult mai puțin timp ca în ceilalți ani, bicicleta ocupă totuși primul loc în topul preferințelor. Sunt astfel mândra posesoare a 4.772,9 kilometri bicicliți, într-un timp total de 218 ore și 37 minute și cu o diferență de nivel undeva pe la 28.569m, parcurși în 98 de ture.

Semnificative au fost turele Randonneurs, Dunav Ultra și apoi puzderia de călătorii (printre care tura Dobrogeană minunată) de-a lungul și latul țării.

Alergare

Alergarea vine tare din urmă pe un frumos loc doi, cu 1.000,4 kilometri făcuți în 105 ore și 55 minute, cu o diferență de nivel de vreo 10.529m, totul parcurs în 113 ieșiri pe cărări de munte și șosele ale patriei. Bine, nu știu cum am ajuns eu la diferența aia de nivel, dar hai! Să spunem că Ecomaratonul, tura lungă, a contribuit major. La fel și Băile Tușnad cu ursuleții lui, dar restul până la 10.000... sufletul!

Cu toate acestea, recordul și noutatea anului 2019 este distanța alergată – primii mei 1.000 de kilometri într-un an, în creștere cu 200 kilometri față de 2018. A crescut și diferența de nivel și numărul alergărilor. Viteza a scăzut puțin față de anul trecut, dar lucrul acesta nu-l cataloghez neapărat ca un pas în spate. Sunt mai bătrână și mai înțeleaptă. Mai puțin când mă uit aiurea și mă accidentez, ca înainte de Crăciun. 😒

Plimbări lungi

Au fost fără număr. Închipuie-ți vreo 329 kilometri în nu mai mult și nici mai puțin de 63 ore. Dar pe unde nu mi-au umblat picioarele...

Drumeții

Aici avem 180 kilometri străbătuți în 47 ore prin 14 excursii de pomină. Valea lui Stan la venitul primăverii cu gheață pe scări, Gârbova, Cascada Kaya Bunar, canionul Hotnitsa, Canionul Emen - cascada Momin Skok, Vârful la Om, Peștera Prohodna, Vârful Vihren (cel mai înalt pe care am urcat până acum) și circuitul celor 7 lacuri din Rila, 7 scări și Vf. Piatra Mare sau Pasul Bratocea, se numără printre locurile minunate prin care am avut ocazia să mă aflu, să casc ochii și să-i pierd în zare.

Virtual rides

Am reușit și am parcurs pe trainer vreo 180 kilometri în aproximativ 6 ore, cale de 9 excursii virtuale făcute în diverse colțuri ale lumii – Cap Formentor din Mallorca, Canary Warf, Pienza, Paterberg – acestea sunt doar câteva din traseele virtuale dezvoltate de echipa de români de la RGT Cycling. Vă pup! 💖

Picanterii

Anul ce vine vreau să-l completez cu câte ceva extra, să-i pun niște condimente, niște mirodenii și să-mi îmbogățesc diversitatea activităților prin lucruri care nu sunt musai legate de sfera sportivă. Da, Randonneurs și turele de anduranță rămân ca „prima iubire” și mod preferat de petrecere a timpului liber. Continuă și se dezvoltă colaborarea cu Dunav Ultra- Bulgaria, unde am întâlnit oameni și locuri extraordinare, de care încep să ne lege amintiri prețioase. În plus pentru anul acesta, vreau să “give back to community more”. În primul rând cu donările de sânge, pe care le voi face mai des, mai structurat – iar aici e foarte utilă aplicația Donorium. O să vă povestesc despre dânsele, pentru că fiecare drum la Centrul de Transfuzie se lasă cu o poveste frumoasă 😁. Vreau să pun un umăr (mai mult sau mai puțin vânjos, dar totuși un umăr) la strângeri de fonduri (aici e ușor, prin evenimentele sportive dedicate) sau acțiuni de voluntariat efectiv. Vreau să mai merg la plantări, să pun mâna și să fac treabă acolo unde alții nu au reușit sau nu au știut cum.

Încă nu am ceva clar creionat, nici măcar în minte, dar când mă elucidez - vă povestesc și vouă. Cine știe, poate găsiți ceva care să se potrivească pe sufletul vostru.

Până atunci însă, să ne auzim cu bine!

💖

La multi ani!! 2020

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 01 Jan 2020 18:57:00 +0000

Legenda spune că așa cum îți merge în prima zi a noului an, așa o să-ți meargă tot anul.

Nu știu ce să zic, în prima zi am reușit să duc la bun sfârșit așa:

M-am trezit la aproape 12 ziua în amiaza mare. Fără regrete.
Să alerg patru kilometri prin fața cășii. Am înfrânt cu puțin efort, cu pauze dese și poze reprezentative. Pace-ul a fost mai bun ca cel de acum două-trei zile, iar recuperarea gleznei scrântite acum mai bine de două săptămâni este în grafic.
Family and friends.
Am recuperat cu succes caloriile pierdute în alergare. Chiar și extra, să se găsească. 😁
Mâțe. Stau într-o casă cu patru mâțe. Mă cotropesc pe rând și cer alintat. Nu am suficiente mâini, iar brațele și degetele sunt pline de zgârieturi.

În cuvinte mai puține – a fost o zi relaxantă, cu activități de tot felul. Încep și planificările pentru aventurile lui 2020, prin urmare – ne auzim curând.

La mulți ani!

Crazy cat lady

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 05 Nov 2019 12:37:00 +0000

Am ieșit duminică pe la prânz la alergare, vreo unsprezece kilometri și ceva pe lângă IOR, cea mai lungă alergare de săptămâna trecută. Atât s-a putut, așa că nu aruncați cu roșii.
Ca de obicei, este suficient să scot nasul afară din scara blocului și uite cum mă întâlnesc cu oameni noi, care simt nevoia să mă oprească din revoluția mea în jurul soarelui și să stăm să vorbim verzi și uscate.
Am alergat molcom cale de vreo trei kilometri până la prima oprire, chiar la intrarea unui bloc aflat în reabilitare termică, unde își făceau veacul vreo cinci pisici înșirate, ce stăteau gheonoaie să le gâdile soarele pe burtă. Păi cum să reziști la așa ceva! Sunt pe calea cea dreaptă spre crazy cat lady! Evident că m-am oprit să le fac o poză. Sau două-trei..

Tocmai ce am tras primul cadru (pentru că telefonul meu merge și când vrea el), când aud lângă mine glas cristalin de femeie..

"Nu vă supărați.."
Prepară-te! gândul s-a ițit într-un colț de cap..
Mă îndrept de spate, că mă și chircisem așa, să prind pisicul artistic în poză.
"Da?"
"Mă scuzați că vă întreb dar.. Am văzut că vă plac pisicii, ca v-ați oprit să le faceți poză..."
..Here we go, îmi continuă mintea, o să mă întrebe dacă nu vreau o pisică!..
"Dar nu vreți o pisică?" veni întrebarea invariabil.
🙄
M-am uitat subtil și repede spre camera și regizorul invizibil despre care v-am mai povestit..

"E castrată, dar săraca nu mai poate sta pe afară că a fost operată", fractură nu știu de care, acum e tunsă, bearcă și nu vede de-un ochi. Hai dă-mă dracului..
Întrerup femeia din șirul nesfârsit de cuvinte și-i zic senină
"Știți... Am deja două, tot rescue sunt amândouă". N-am mai continuat să îi prezint tabloul complet: două pisici, una cu patru picioare, una cu trei, patru șinșile grase și doi oameni adulți la pachet, toți nemâncați și cu foame din născare, de când fac ochi dimineața și până când se duc la somn la lăsatul întunericului. Îți dai seama când o să vină ăia cu recensământul pentru animalele de companie.. cât o să mai stea pe capul meu. În sfârșit!

Discuția a cotit ușor spre dacă nu știu pe cineva care vrea o pisică cu ceva probleme și care nu poate sta pe afară. Apăi.. dacă știți voi să spuneți, că vă și dau un numar de telefon. Mi-a dat tanti aia și numărul. Culmea e că tot Oana o cheamă.
Makes me wonder. 😐

În scurt timp ne-am dat iar binețe iar eu mi-am continuat alergarea la fel de molcom precum am început-o. M-am mai jucat cu un cățel pufos pe drum și am stat să pozez spectacolul toamnei.

Și a fost bine. 😊

Noroc!

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 28 Oct 2019 20:29:00 +0000

Nu eram eu chiar croită pe treabă duminică pe la prânz când m-am decis să ies la alergat, dar era lucrul ăla pe care trebuia să îl fac, îmi doream să îl fac, dar nu neapărat în momentul ăla.

Probabil că ăsta a fost motivul pentru care nu mi-au ieșit ele toate cum trebuie chiar din prima încercare și parcă nici din a doua sau a treia..

În primul rând - atâta mi-am căutat centura de puls și-atât am cotrobăit de tare prin toate locșoarele în care ar fi putut să zacă, încât la un moment dat îmi ziceam că nu ies nici de-a dracu' dacă nu-mi găsesc centura!

Stai fără grijă că era fix în rucsac, rămasă de vineri, când îmi cărasem din nou, degeaba, hainele de alergare cu mine, în ideea să fac un commute de la job spre casă. Nu mi-a ieșit. Săptămâna trecută a fost un vârtej de muncă și somn, presărat cu momente de mâncare și mers la pipi. Atât!

Am ieșit val-vârtej din casă, am închis ușa de două ori, și p-aci ți-e drumul, fericită că am găsit centura.

Cobor cu liftul, nu fac primul pas afară când dau să îmi pornesc ceasul. Mâna mea stângă se uita la mine goală ca atunci când m-a făcut mama. Fără urmă de ceas. Stăteam cu un picior în afara liftului și cu celalalt încă în el și mă uitam spre camera imaginară care pare să mă asiste permanent și-n spatele căreia stă regizorul, și el tot imaginar, care-mi croiește uneori drumul în viață. M-am întors pe călcâie în casă, după ce am descuiat de doua ori ușa, dă-i de cotrobăie cinci minute după ceas. Aveam centură, nu plecam fără ceas. L-am gasit pe comodă în dormitor (asta după ce am luat la rând bucătăria și sufrageria), lângă niște bulendre aruncate acolo, de culori similare. În sfârșit! Am plecat.

Am traversat strada pe care stau, mi-am pornit ceasul și tocmai ce pornisem într-un mers mai apăsat. Mă oprește o tanti din sens opus. Abia pornisem! Mai, ce naiba!

Era o tanti mai în vârstă, mergea foarte greu cu un cadru, pe care îl folosea în prezent din pricina unui accident foarte grav în care fusese implicată și care îi afectase picioarele și mijlocul. Da, știu lucruri. Nu, nu am vorbit chiar așa de mult, cu toate ca pare! Nu o s-o lungesc prea tare. Gândește-te doar că în vreo zece-cincisprezece minute am făcut următoarele, pe rând: am dus-o pe tanti din mijlocul străzii până înapoi în scara blocului, aproape rostogolind femeia în sus pe rampa de acces pentru persoane cu handicap. I-am ținut bazinul cu mâinile și am împins-o în sus, în timp ce-i ziceam că nu-i dau drumul și că e totul ok, ea doar să meargă. În timpul ăsta îmi imaginam cam cum se vad lucrurile din exterior. Ce-or crede vecinii, că abuzez de săraca femeie. Mă rog... Am urcat femeia împinsă până la intrarea în bloc, apoi m-am ușchit spre Mega din apropiere să-i cumpăr bere la trei litri. Da! Ai citit bine. Bere la trei litri.

„Noroc. Dacă n-are Noroc, atunci alta, Timișoreana! Nu le știu mărcile, nu sunt de ultima speță.” Pff. Nici nu știam că există bere la trei litri. Eu nu beau bere!

„Și-o pâine dacă te duci încolo!”

„Tanti îmi pare rău, n-am niciun ban la mine, eu ieșisem la alergat. Dar merg și-ți iau bere.” I-am luat banii pe care mi i-a întins și m-am dus.

Ajung eu în Mega, dă-i de cotrobăie la raftul cu bere. Zici că sunt și de pe altă planetă, parcă mă uitam dupa rachete. În mega ce să vezi – un nene, tot așa, trecut bine de vremea tinereții, cu baston și păr alb, cam ursuz. Mă abordează.

„Care-i de grapefruit din toate astea?” Mă întreabă arătând cu bățul spre multitudinea de sucuri de la raft. Am zis că nu-i ziua mea. Că am încercat, chiar am încercat și am depus toate diligențele necesare, dar nu-i ziua mea. Am oftat, ca pentru mine, și-i zic omului..

„Uitați astea sunt de grapefruit.”

„Aaa... dar d-ăla roșu n-au?”

„Ba da au. Uitați aici e unul.” Și arătam spre Cappy Pulpy.

„Dar nu, că asta-i cu pulpă. Ce mai au?”

„Uitați așa, asta e fără pulpă și din portocale roșii.” Îi arăt varianta.

„Și cât e?”

„Patru lei cincizeci”. M-am și născut vânzătoare. La dracu` cu tot că sunt și bună la asta!

„Da, asta e.”

Se îndreaptă omul fericit spre produsul de la raft, eu îmi continui epopeea printre rafturile de Mega în căutarea berii vieții. Am găsit-o, era chiar Noroc cum îmi ceruse femeia cu pricina. O smulg de pe raft și mă îndrept val-vârtej spre casă. „Christ!” mormăi printre dinți. Am început să vorbesc singură!

La casă, ce să vezi – moșulețul de mai devreme. Îl uitase Dumnezeu în visare. Of! Îl îndrept în direcția potrivită, apoi mă duc și eu la casa liberă. Acolo un puștan, nu foarte vesel.

„E una din zilele alea”, îi zic. Dă afirmativ din cap, în timp ce-și păstrează un poker-face veritabil.

Iau sticla de bere și plec aproape în goană spre scara blocului unde o lăsasem pe femeie.

Când am plecat era pe exterior, iar acum, când mă uitam de departe, nu se mai vedea deloc. Unde s-o fi dus, să vezi că m-a lăsat și cu sticla de bere. Am găsit-o în scara blocului.

„Uite tanti.”

„Mulțumesc, să trăiești. Acum, mă duci și până la lift?”

Momentul meu se dusese de mult, așa că de ce nu?

„Da tanti, te duc și la lift.” în cei vreo zece metri cât despart ușa blocului de lift, mi-a povestit cum vecinii sunt răi și spun lucruri rele despre ea, cum eu trebuie să fiu atentă în parc la infractori, chiar dacă e ziua în amiaza mare și în general, că dacă știa că trec pe acolo, nu mai ieșea să se chinuie atât pe afară.

Nu mă cunoaște, nici eu nu o cunosc. Nu cred ca m-a mai văzut vreodată în viața asta. Poate m-a confundat?

Am ajuns însă la concluzia că toate întâmplările de genul ăsta mă caută și culmea! e că mă și găsesc, invariabil, exact în momentele în care îmi doresc puțină liniște pentru buna orânduire a simțurilor mele. Evident că-mi dau toate planurile peste cap.

Am ieșit din bloc dupa ce am dus-o pe tanti asta la lift. Am pornit ceasul și am plecat în alergare ușoară spre parc. Nu am făcut zece metri și m-am întâlnit cu nenea din Mega, cel cu sticla de suc. Mi-a zâmbit și mi-a făcut cu mâna.

Și tanti cu berea mi-a zâmbit și mi-a mulțumit.

Hai că nu a fost timp chiar pierdut de pomană. 😊

Am alergat puțin și prost, dar tot e mai bine decât nimic.

Să trăim și hai noroc!

Clasica pe calcaie

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 22 Oct 2019 08:55:00 +0000

Am făcut ochi dis-de-dimineață și chiar înainte să concretizez faptul că m-am trezit, mi-am dat seama că duminică nu o sa fie o zi de record pe semimaraton. Vorbesc de weekendul cu MIB-ul evident.
Noaptea a fost una cu lună plină și mai ca în toate nopțile asemănătoare, am fost bântuită tot somnul de sumedenie de vise, pline de acțiune și dramatism. Ce mai.. În mintea mea sunt și un regizor dat naibii!

M-am trezit la 6:30, cum o fac mai tot timpul, după aproape opt ore de somn (surprinzător îți zic!) - mai obosită ca atunci când mă dusesem la culcare, fără chef și cu dorința arzătoare de a mă întoarce pe partea cealaltă să-mi refac somnul într-un fel sau altul.

Evident că nu am făcut-o.

Chiar m-am mobilizat și după ceaiul de dimineață, echiparea rapidă și pregătirea celor necesare, am zbughit-o pe ușă afară, alături de Claudiu pe bicicletă, spre locul de start.

Pornirea în cursă se face din dreptul parcului Izvor unde, frumos încolonați pe sectoare, în funcție de timpii din cursele anterioare, stăteam noi, muritorii care ne-am înscris din nou la maraton București.

Să-ți zic că m-am găsit cu o grămadă de cunoscuți? La start, pe traseu sau când era totul gata la finish, fiecare întâlnire a lăsat un zâmbet larg pe buze - ba niște bezele trimise către Căprioara metalistă din mulțime, ba o ocheadă către foști colegi de muncă și parteneri, ba o jumătate de portocală degustată pe îndelete pe bordură, lângă prieteni dragi.

Am pornit din secțiunea D și am trecut linia de start la aproape două minute după ce s-a dat startul efectiv. Eram oameni câtă frunză și iarbă. Umblă vorba că vreo 20.000 cu totul, la toate cursele disponibile. Să tot fie!

Contrar părerii de dimineață, alergarea intra bine. Era ceea ce trebuia. Mă nimerisem cu un playlist motivant (da, la semi București alerg cu muzică în urechi, aruncați cu pietre și ouă stricate!) și totul mergea mai bine decât anticipasem. O medie de 5:50 pe primii aproximativ cincisprezece kilometri. Decent pentru ochii adormiți de dimineață.

Nu mi-am luat apă cu mine și chiar îi ziceam lui Claudiu de dimineață că nu are rost să ia nici el (pentru mine) că organizatorii au anunțat puncte multe de hidratare (aproape unul pe kilometru) așa că nu o să am probleme cu asta. Mai ales că beau apă cu nemiluita. Setilă, ce mai!

Evident că nu au fost puncte de apă pe fiecare kilometru. Exceptând primii 10k unde, într-adevăr, săreau punctele de apă din toate părțile, după zona Arcului de Triumf le-am cam dus dorul.

În sfârșit. M-am rezolvat eu cum-necum și am apelat la apa de rezervă de pe bicicletă. Un „I told you so” de la Claudiu. În cazuri d-astea poți doar să taci, înghiți a sec și te duci mai departe.

Cum vii dinspre Arcul de Triumf, traversezi Piața Victoriei și mergi spre Splai, toată zona e scăldată în soare, care, dimineață fiind, era și proaspat trezit și-și băga toate razele pe care le avea la îndemână, cu sete, în ochii tăi. Dar pe rând. Pe lângă faptul că nu vedeai nimic, mai ales pentru ăștia ca mine care nu aleargă cu ochelari de soare și nu pentru că sunt fițoși, ci pentru că s-ar împrăștia cât sunt de lungi, împiedicați de obiectele din jur, te mai dogorea și căldura de toamnă târzie. S-au anunțat vreo 26 de grade pentru ziua asta și cred că au fost chiar toate, ba și extra, în termometre.

Ca să nu mă plictisesc timp de cele aproximativ două ore și un pic - cât am eu pe distanța de semimaraton, am zis să încep să simt un disconfort accentuat în piciorul drept. Ce să fie.. Șosetele de alergare care își spuneau astfel ultimul cuvânt, sucombând letal prin deces, reușind să mă saboteze acolo unde pantofii, antrenamentul și toate celelalte elemente care contribuie în general la alergarea mea, nu reușiseră să o facă. Undeva bine poziționat între degetul mare și tălpice. Ia de aleargă!

Ca o paranteză, în ultima perioadă am început să alerg mai mult mid-sole sau chiar pe vârfuri. Am constatat eu așa că mă simt mai bine și că, surprinzator, prind mai repede viteză cu același efort depus. Am văzut că toate-s bune și nu doare nimic, am continuat așa în timpul antrenamentelor, pentru ca în prezent, ponderea alergatului pe vârfuri să domine situația.

Dar să ne întoarcem la ziua de duminica trecută.. Ei, cum să alerg eu pe vârfuri acum? Când abia puteam să merg decent. Că m-am și oprit să-ndrept eu degetele acolo în adidas. Fir-ar să fie de treabă! Să le așez așa mai bine! Le-am aranjat, le-am toate!

Dă-i de schimbă foaia. Mai e puțin până la finish, n-o fi foc dacă-i dau o clasică pe călcâie, nu?

Ah.. the pain, the horror, the agony.

Cred că am băgat vreo doi kilometri de alergat pe călcâie. Am început cu puțin înainte de Cercul Militar și deja după Cișmigiu (wtf miroase așa în Cișmigiu!?!??! 😩), după rondul de la Kogălniceanu pe întoarcere, aveam adunate vreo câteva dureri în tibia dreaptă și pe lateralele ei, cât să-mi facă piciorul să nu se îndoaie ca lumea. Măi ce naiba! Era stupid! Mă chinuiam să îndoi piciorul să alerg.

Anyway!

Am continuat să alerg în ideea că lasă că îl forțez eu să iasă (mega-cârcelul that is). Știu teoria și știu alergătorule amator-avansat că: nu m-am hidratat bine, lipsă sodiu, lipsă potasiu, bla bla bla. Doar că de data asta nu era vorba de hidratare, pentru că avusesem grijă toată săptămâna cum/cât și ce beau, ce mănânc, ce suplimente îmi iau, la fel și în ziua cursei, tocmai să mă feresc de astfel de dracovenii. Să ne întoarcem la cârceii din poveste, că iar o iau pe arătură ca vodă în lobodă.

Câteodată merge, câteodată nu sa îl fortez pe cârcel afară. De data asta nu a mers și mă vedeam cu ochii minții, de undeva din afara corpului, cum mai degrabă țopăiam eu pe bulevard la Kogălniceanu printre cetățeni, decât să alerg ca un om normal. Ce să zic.. întotdeauna mi-a plăcut să ies în evidență.

Din punctul asta s-a dus dracului toată planificarea mea pentru cursă. Am început să mă opresc să mă întind cât se poate, sau să mai merg că se mai relaxează zona. Mergeam și mă zgâiam la ceilalți cum aleargă ei molcom pe lângă mine, fără să mă vadă, fără să mă audă cum bolborosesc eu cuvinte nemuritoare la adresa șosetelor minunate și a conjuncturii în general.

Au fost vreo șase kilometri așa după ochi, extraordinar de lungi. Nu am considerat-o accidentare iar abandonul nici nu intra în discuție. În general nici nu mă gândesc la el. Abandonul (în cazul meu evident, nu mă pronunț eu pentru ceilalți) îl văd ca ultima și singura soluție pentru o situație de cursă, fără ieșire – de tipul: mi s-a rupt schimbatorul la bicicletă sau am pierdut un adidas de alergare..

Dacă tot am mers mai mult pe bucata asta, am început să mai casc ochii în jur și așa am mai întâlnit cunoscuți sau prieteni vechi cu care pierdusem legătura, unii mai transfigurati ca ceilalți, nu vedeau, nu auzeau neam!

M-am târâit cât am putut, am mai și alergat pe alocuri, după care mă opream brusc să detensionez tibia și toată zona respectivă.

Știam că atunci când ajung pe Splai, mai sunt aproximativ trei kilometri până la final, iar traseul urmează calea Dâmboviței până la ultimul pod din dreptul parcului Izvor, întoarce și-i mai dă înainte până la Piața Națiunilor Unite. Cu toate astea, de fiecare dată când trec pe lângă locul de start, mă gândesc că "iată cum se termină și epopeea asta", apoi îmi dau seama cu dezamăgire că nu-i chiar așa și că mai am să alerg oleacă.

Am parcurs, nu cu multă râvnă, traseul meandrat și iată-mă după ultima curbă, cum văd deja poarta de finish.

Sentimentul de eliberare este deplin de fiecare dată. Nu aș putea să spun același lucru și despre cel de mulțumire interioară, pentru că mă trezisem de dimineață cu gândul că o să fie o zi proastă pentru știință, situația de cursă inițială ținea să îmi dovedească contrariul, iar când am prins aripi și un pic de speranță - JAP! Universul îmi dădu una peste ochi să mă trezesc și să revin la starea inițială.

Așa că am decis să îmi consider alergarea în cursă drept antrenament și să nu mă mai plâng pe tema asta.

Rămân totuși povestea, imaginile și întâlnirile cu oameni dragi.

Până data viitoare!

Saru`mana

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 21 Oct 2019 08:07:00 +0000

Mamaie și Tataie s-au mutat recent în cartier la mine, într-un bloc situat la o sută – o sută cincizeci de metri de blocul unde stau. Sunt super aproape, au acces la tot ce au nevoie, plus că familia îi poate vizita ori de câte ori poftește, fără să trebuiască să străbată aproape două sute de kilometri dus și încă vreo două sute întors pentru a face acest lucru. Ceea ce e super.

Dacă tot s-au mutat cu tot calabalâcul, cu cățel și purcel, ei fiind în vârstă, îi ajutăm și cu cumpărăturile mai grele, alea de trebuie făcute în supermarket și nu la magazinul din colț pentru prețuri decente. Și uite așa m-am găsit eu în bună zi de sâmbătă. După o incursiune la magazinul local, am pregătit rucsacul cu cele trebuincioase și am plecat spre dânșii.

Aveam o zi productivă. M-am trezit cu mult chef de dimineață, pregătită să rup norii cu curățenia prin casă, cu cumpărăturile și în general cu toate treburile administrative pe care le face omul pe lângă casa lui.

Eram deci în formă. Prin urmare, m-am îmbrăcat casual și vesel, cu un pulovăraș subțire ușor lărguț, niște blugi albaștri mișto și o pereche de adidași ultra-colorați în picioare. Părul stătea strâns neglijent într-o „ceva” pe la mijlocul capului. Ce mai! Radiam de chef de treabă și încredere în mine.

Am ajuns foarte repede la blocul lui mamaie și după ce m-am bătut cu ușa din spatele blocului care se deschide invers de cum ar trebui să se deschidă o ușă, ajung în fața liftului. Aveam o tonă de cumpărături în spate așa că scările ieșeau din discuție.

Aștept eu frumos să coboare liftul, pentru că părea să fie cineva într-însul, mă mai uit pe telefon să treacă timpul, în sfârșit, ajunge. El liftul. Deschid ușa. Dinăuntru coboară un tip. Mid-twenties, cu părul lung prins cumva în coadă, ceva facial hair, rokeraș așa, înalt și bine făcut.

„Salut!” Îi zic eu cu încredere.

„Saru'mâna!” îmi zice el și trece grăbit mai departe pe lângă Oana rămasă fixând cu privirea oglinda din cabina liftului.

Mi-am înecat amarul într-un long run în IOR. Dar nici ăla n-a ieșit cât trebuia, că mi-a murit ceasul.

Of viață!

Prima făcută

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 04 Sep 2019 08:46:00 +0000

Da! Nu s-a lăsat prea mult așteptată. De fapt nu s-a lăsat deloc. A venit de niciunde, semeață și cu stea în frunte! Pățania zic!

Ordonat și meticulos cum îl știm, Claudiu s-a ocupat și a luat biletele de tren din timp, online, astfel încât să ne scutim de drumuri inutile până la gară, de pierdut timp la coadă la case și pentru a beneficia de discounturile pe care le mai oferă compania națională de transport pe căi ferate.

22 lei/persoană au zburat ca vântul și ca gândul din contul nostru spre conturile cefereului, versus rezervarea transportului pentru noi doi pe ruta aleasă.

Știam din start că bilete de biciclete vom lua din tren, nu de alta dar niciun tren pe ruta București Craiova nu are în componența sa vagoane cu locuri pentru biciclete. Nici macar scriptic, pentru că am mai vazut cu toții cazuri când pe hârtie ai locuri, iar în vagon îl ai pe sufletul lui Avram Iancu.

Am ajuns frumușel la tren, ne-am îmbarcat și am așteptat cuminți să vină controlul.

Și a venit.

Și ne-a pălit.

Aflați de la mine că este mai scump să transporți o bicicletă de 9 kg pe o distanță de 209km, decât să transporți un om cu o medie de greutate de 70kg. Cam de două ori și un pic mai scump. În vreme ce biletele noastre au fost 22lei (redus de la 30lei) pe cap de om, bicicletele au fost 60 lei. Per cap de cornută metalizată that is!

Șoc și groază!

Am menționat că prețul pentru două biciclete este de 120 lei?

Dar că noi aveam 110 lei cash în buzunar?

Dar despre faptul că nu acceptă leva, euro sau orice altă valută disponibilă pe piață ?

Dar despre un supracontrol așteptat?

Ah și nici plata cu cardul nu se poate face!

Să ne bucurăm!

😊

P.s. Am scos cumva cămașa și de data asta .. 😅

The road to Dunav Ultra

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 04 Sep 2019 06:59:00 +0000

Ne mai despart 48 de ore de momentul în care se va da startul din Vidin.

În clipa în care scriu aceste rânduri sunt în drum spre Craiova, cu bagaje puse claie peste grămadă pe scaunele incomode ale trenului, Claudiu moțăind deasupra vârf și cu bicicletele așezate în capătul dinspre locomotivă al primului vagon, în spatele unor bancuțe, printre navetiștii orei și turiștii de ocazie.

Anul trecut tot cam pe vremea asta, ne încumetam să ne fi înscris la cea mai lungă cursă la care participasem vreodată până atunci - 700km (pentru că atât am făcut noi cu ocolișuri și traseu greșit) în 48 de ore, de la vestul la estul Bulgariei. Fără mașină de asistență, cu bagaje după noi și cu zâmbete largi pe față. Eram eu, Claudiu și Sorin, singurii români participanți, dintr-un total de treizeci de persoane. Experiențele pe care le-am trăit, întâmplările de pe drum, bune și rele, că nu pot merge toate ca pe roate, oamenii pe care i-am cunoscut - pe toate o să le țin minte și cu puțin noroc o să le povestesc și atunci când picioarele nu mă vor mai ajuta să merg pe bicicletă.

În momentul de față, Dunav încă rămâne cea mai lungă cursă, pentru că la Paris-Brest-Paris n-am mai ajuns. Dar timpul nu a intrat în sac și zile de aventuri și călătorii minunate mă așteaptă, doar să-mi fac bagajul.

Am păstrat legătura cu organizatorii cursei, cu Boris, omul cu ideea și cu Mila, cea mereu cu zâmbetul pe buze și rezolvare la orice. Ei ne-au susținut anul trecut pe întreg parcursul traseului, la punctele de control, cazări sau pur și simplu în momentele mai puțin senine ale drumului.

În ultimul an, am luat contact cu partea de organizare a unei curse de genul acesta și am putut să văd prin ochii lor cum stă treaba. Am simțit doar o mică parte din toată truda și dedicarea care se ascund în spatele unui eveniment bine organizat și care îți lasă amintiri frumoase. Ca un fel de after-taste delicios după ce savurezi o carte bună sau o cremă de zahăr ars. Gurmanzii dintre voi știu!

Chiar dacă și înainte de asta îmi dădeam seama de munca depusă de toți prietenii și cunoscuții mei care organizează trasee, drumuri și evenimente cu bicicleta, acum aprecierea pe care le-o port pentru timpul și implicarea lor este mult mai mare.
Multă muncă, dar și multe zâmbete la final!

Trenul ne leagănă agale iar zumzăiala din vagonul lung, supraetajat și tixit de navetiști e continuă. Râsete aici, un țârâit de telefon acolo, nașul clic! clic! compostează biletele și biciclete în colț acolo, în primul vagon de după locomotivă, în spatele unei băncuțe.

Și așa începe aventura - the road to Dunav Ultra: Via Pontica '19.

Pestera Prohodna sau Ochii lui Dumnezeu

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 21 Aug 2019 17:41:00 +0000

Ajungi aici imediat din drumul principal. Cred că sunt vreo cincisprezece minute de mers (cu mașina sau cu varianta mai prietenoasă - bicicleta) din momentul în care ieși de pe drumul european E83 și cotești spre localitatea Karlukovo din provincia Lovech.
Mașina te poartă ușurel pe cele câteva onduleuri de drum asfaltat în vremuri demult apuse și răpit de peisajele frumoase și surprizele care se ivesc pe drum, nu bagi de seamă momentul în care ajungi și vezi indicatorul spre destinația ta.

Prohodna (sau în bulgărește - Проходна) este o peșteră spectaculoasă, situată în nordul Bulgariei centrale, în defileul Iskar, la mica distanță de granița cu România - cam 100 de kilometri. Este un loc foarte popular, știut în principal datorita tavanului erodat astfel încât pare să înfățișeze doi ochi, also known ca Oknata sau "Ochii lui Dumnezeu".
Acest fenomen face locul foarte cunoscut, asta și faptul că înălțimea peșterii permite iubitorilor de bungee și escaladă să practice aici aceste sporturi.

Formată în cuaternar, Prohodna are o lungime de peste 262 metri și două căi de acces, cunoscute ca Intrarea mica și Intrarea mare, situate una vis-a-vis de cealaltă. Accesul în peșteră se face pe Intrarea mică, cu o înălțime de 35 metri, față de cei 45 de metri ai Intrării mari.

Intrarea mare

În sfârșit! Nu m-aș duce acolo pentru escaladă, așa cum fac mai toți cei care cunosc locul. Asta având în vedere aversiunea mea față de înălțimile amețitoare. Prefer terra firma oricărei astfel de escapade. 😅 Dar acest lucru se aplică doar în cazul meu. Cei pe care i-am întâlnit la fața locului - pasionații de astfel de sporturi - erau foarte încântați și nu de puține ori am văzut zâmbete până la urechi și fețe mulțumite!

În weekendul ce tocmai a trecut, locul era chiar aglomerat și veneau întruna turiști din toate colțurile țării, pentru vizite și plimbări. Ce zic aglomerat! Erau unii lângă alții ca omidele pe copac - unii sus pe perete, alții jos care asigurau cățărătorii, alții care căscau gura (așa ca mine) și încă vreo câțiva care se alimentau cu spor pentru a suplini consumul avut în urcare.

Intrarea mica

Peste tot unde rotești ochii găsești puzderie de nișe și platforme suspendate, numai bune pentru păsări și lilieci să-și facă sălașul.

Pesteri adiacente

În acest moment accesul în peșteră este gratuit, dar statul bulgar poate pune în orice moment o taxă de acces, despre care probabil că s-ar afla în momentul sosirii la fața locului.
Este un loc bun de vizitat, dacă ai drum prin zonă.

Traseul îl găsești aici. Mai ai nevoie doar de prieteni sau familie alături, curiozitate și voie bună.

Poveste de pe drum

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 13 Aug 2019 06:23:00 +0000

Căldura mai că ne doborâse. Eram foarte aproape de Dobrich, locul unde ne oprim de fiecare dată în parcul din centrul orășelului pentru o masă cum se cuvine, însă de astă dată nu am mai așteptat până acolo. Cu nu mai mult de vreo zece kilometri până la locul preferat de ronțăneli, pe unul din multiplele dealuri pe care le ai de urcat până să ajungi la ceea ce arată ca pământul făgăduinței cu belșug de locuri de unde poți lua apă și de-ale gurii, undeva pe stânga drumului, există un loc de popas și o tarabă mare cu fructe. E acolo de cel puțin patru ani, de când tot facem noi tura de Balcic și probabil o să mai tot fie încă pe atât de acum încolo.

Speram la niște piersici gustoase, mari și coapte bine. Ce mai! Le aveam în gând de când am plecat din Silistra, dar soarele arzător și deshidratarea mă făceau să le văd parcă înaintea-mi și să le poftesc mai abitir.

Am văzut locul de la baza dealului, așa că urcarea a fost cât se poate de lină și rapidă. Am tras de ghidon și ne-am oprit cuminți la umbra copacilor.

Tanti care vindea la tarabă nu avea nicio treabă cu limba engleză. Așa cum se intersectează cercurile concentrice, tot așa făceau și ele (engleza și cu tanti)... Și la fel erau și ceilalți care o înconjurau. Partea bună a lucrurilor este că limbajul semnelor a ajutat întotdeauna așa că am ieșit victorioși din întâlnire, cu patru piersici mari și frumoase în plasă.

Am mulțumit pentru fructe și ne-am retras ușor într-o parte, pe partea cealaltă a străzii. Văzusem o bordură perfectă pentru pauză și le pusesem gând rău și fructelor.

Adevarul e că nicăieri nu e mai bună mâncarea ca pe marginea bordurii, după un drum lung și obositor.

Am scos bidonul cu apă, m-am așezat tacticos pe bordura cu pricina și tocmai desfăceam punga cu piersici. Atunci l-am văzut.

Era un nene de vreo patruzeci și ceva de ani. Trăiți intens. Strânsese în obraji toată culoarea soarelui, iar vântul și grijile începuseră să lase semne adânci. Era îmbrăcat modest. Un tricou ce lăsase aproape să se șteargă desenul de pe dânsul și nici culoarea nu mai era ce a fost odată.

S-a uitat în dreapta și în stânga. A trecut o mașină dintr-o parte și un tir din alta. A traversat în pas grăbit, mai ales că undeva în spate se vedea că mai vine ceva cu viteză, iar șlapii cu care era încălțat îl cam încurcau la mers.

Mă munceam să desfac unul din bidoanele de apă. Cel care nu ține bine la căldură. Abia izbândisem în trebușoara asta când se apropie.

"Ne, ne" ne-a zis blajin și a desfăcut sticla de apă pe care o avea în brațe.

Ne-am înțeles din cuvinte puține și multe semne, dar am vorbit o grămadă.

"Păstrați apa că o să aveți nevoie. De unde veniți?"

"Silistra. Dar venim tocmai din București, am trecut prin Silistra."

"Aham. Și mergeți mai departe până în Balcic?"

"Da! Da!"

"Mai aveți ceva. Să mai tot fie vreo cincizeci de kilometri. Păstrați apa că vă torn de aici. Așa. Drum bun să aveți!"

"Mulțumim! La revedere!"

"La revedere!"

Blagodarya!

Poveste din tren

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 09 Aug 2019 04:24:00 +0000

"Păi și până unde mergeți?" Se auzi dintr-o dată o voce groasă, bărbătească, de undeva din dreapta mea. Era un tip rotofel, pe la 30 și ceva de ani cu un munte de bagaje lângă și somn în colțul ochilor.

Abia ce mă așezasem pe bancuța din tren. Era o săgeată cu un singur vagon și tocmai ce ne poziționaserăm bicicletele cu grijă în zona centrală, unde este de obicei spațiu de depozitare pentru cărucioare și bagaje voluminoase. Drumul până în gară fusese scurt. Vreo opt kilometri cu multă viteză în brațe, pentru că plecatul târziu de acasă generează de obicei o stringență din punctul ăsta de vedere. Eram deja obosiți, treziți devreme (oare chiar să fi dormit?), iar ceasul nu trecuse încă de ora șase dimineața.

De ce sunt oamenii vorbăreți la ora asta? Și de ce cu mine??

"Noi? Ah.. Până la Ciulnița" i-am dat un răspuns scurt, fără înflorituri, în timp ce mă uitam în altă parte, cât să dau impresia că nu sunt atentă la întrebare și că nu mă preocupă în mod deosebit socializarea. Atunci. În momentul ăla.

"Eu merg mai departe. Până în Tulcea. Face mult [trenul] până acolo. Și pe urmă mai merg încă o sută și ceva de kilometri cu barca".

"Da, da, păi ai ceva de mers."

"Da e ceva. &%@$... (vorbe neinteligibile). E patria țânțarilor. Sunt mulți țânțari. Roiuri, roiuri."

"Păi da.. Dobrogea e cam casa lor "

"Dar au perioade și perioade. Apar cum începe amurgul, pe urmă în jur de zece seara așa, dispar! și poți să stai liniștit. Eu îmi iau tot felul de chestii să pot sta afară. Spirale. Bețe din alea parfumate, zici că e feng shui la mine. He, he, he."

"Pai orice, doar să funcționeze nu?" (discuția evoluează. Nu asta intenționam... fir-ar!)

"Da, da. Păi eu le iau de la serviciu de la mine, de la detergenți. Iau de la Aroxol (reclamă, he, he) "

"Super.. " (poate răspunsurile monosilabice ajută.)

"Daa. Și pun așa... peste tot în curte la mine la țară. Am și foișor și stau seara. Am investit mult la mine la țară. He, he. Alte vorbe neinteligibile.

Vine Claudiu de la țigară. Ne mutăm cu cortul trei bănci mai încolo.

Liniste. Bursucul antisocial din mine poate să moțăie acum pentru vreo 40 de minute.

Bună dimineața.