masa pustie

Insomnie cu Madame de Villeparisis

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 03 Jun 2026 09:47:16 +0000

Cât timp am încercat să adorm în după-amiaza de luni, mi-a revenit insistent și supărător în minte numele proustian neverosimil al doamnei de Villeparisis. N-aveam altceva de imaginat înainte de a adormi, pare-se.

Nu-i întâmplător. Mă irită la culme jocul ăsta scrâșnit al lui Proust cu numele inventate ale personajelor sale. Și nu atât că-s inventate, dar „sună” foarte artificial, fals. Mi-l închipui fiind din cale-afară de satisfăcut de găselnițele lui și râzând din stomac, în intimitatea creației, de cât de amuzant și greu de descifrat este el.

Am mai scris cândva despre numele Elstir. Pe lângă că-l repetă până-ți fierbe creierul, este de departe cel mai insuportabil. Sau Bergotte - scriitorul. Nume de țăran, de păstor cu degete groase, de bătut în cap. Ăstora li se adaugă și cele de localități...

Altfel, Proust scrie pentru mine. Ador să mă-mbăiez în textualitatea lui.

Ego nu prea proză

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 26 May 2026 14:09:37 +0000

„Tinerii” scriitori români, tipăriți pe bandă la Polirom (și nu numai), ai zice că nu se pot îndura să elimine nimic din ceea ce pun pe „hârtie”, ai zice că păstrează totul, nu se pot despărți de nimic din ce au defecat artistic, totul părându-li-se prețios. Cărți nerevăzute, asta-i impresia. Cărți la prima scriere. Infatuarea de a crede că scrii imperfectibil din prima încercare.

Zeamă de cute - cu André Gide & Proust

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 23 May 2026 08:43:00 +0000

Aud de aici, din casă, ecourile cântecului unei privighetori. Mi se strânge inima. Dacă și acum cântă, înseamnă că nu și-a găsit deocamdată perechea. E târzior. Timp ce trece. Știu că nu va dura veșnic. Nici dorința ei.

Pisica îmi urmărește pasiv-curioasă stiloul alunecând în zigzaguri blânde pe hârtie. Nu închide cu totul ochii, nu cumva sa-i scape vreo literă.

Primele 2 volume ale jurnalului gidian (A. Gide) m-au acaparat mai mult. Pe măsură ce înaintează cu jurnalul, Gide devine tot mai aplecat spre teorii, mai uscat și obsedat de propria operă, timp în care, fără să-și dea seama, adevărata lui mare operă devine Jurnalul, în care scrie despre opera deja scrisă, nemulțumit de felul în care îi era receptată.

„Forța legăturilor provine din convingerea chinuitoare că este vorba despre ceva excepțional, unic, de neînlocuit, ceva care nu ne va mai ieși niciodată în cale.” (André Gide)

Sau, tot el: „Azi nu pot să văd în jurul meu decât goluri; ceea ce îmi lipsește; ceea ce am ratat.”

Dorințele trezite îmi făceau verile insuportabil de frumoase! N-avea importanță în ce măsură mi se împlineau. Conta că îmi erau treze.

Proust: „Îi caut pe cei puțini, dar în stare să mă înțeleagă, și fug de ceilalți.”

Insula din creștet

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 21 May 2026 11:35:38 +0000

După 40 de ani, ne ciufulim, aproape-l tapăm, părul din creștetul capului, fiindcă s-a rărit și ne este jenă cu puținul rămas, dar taparea aceea grijulie e atât de evidentă în ochii celui care privește din exterior, încât, în percepție, atrage atenția ca o chelie cinstită.

Cele două golfuri, tot mai adânci, de-o parte și de alta a frunții, ciuful din vârful peninsulei astfel create, unicul ciuf încă „bogat” de pe tot scalpul, dacă nu socotim părul de pe ceafă.

Sunt conștient - tristă epocă în viața unui bărbat, când podoaba capilară începe să-l părăsească. Dar nu încerca să acoperi ceea ce nu mai ai! Poartă cu mândrie zona aia defrișată, fă-o numai a ta!

Flutur-o ca pe un stindard al masculinității scăpătate, masculinitatea în crepuscul. Fă cât mai luminos acel crepuscul. Fă din el o fotografie cât mai reușită. Cadoul perfect. Auzi, fă?

Ca să nu te pierzi...*

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 17 May 2026 09:02:00 +0000

Modiano mă ține prizonier în visul lui tulbure. Nu cred să fi scris vreo carte care să treacă de 200 de pagini. Dar în aceste pagini, mai puține de 200, este ascunsă cea mai subtilă capcană literară - un mâl adânc, înșelător, confortabil și ușor criminal.

Percepție

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 16 May 2026 08:55:00 +0000

Aprilie este vinerea dinaintea verii, Mai - e sâmbăta, când totul pare încă posibil. Vara în sine este duminica. Timp suspendat.

Apocalipsa după Cioran*

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 15 May 2026 08:50:47 +0000

Cioran - „Am avut, mai mult ca oricine altcineva exact viața pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilințe usturătoare și griji meschine. O viață de vis, aproape o viață de leneș, cum nu sunt multe în acest veac.”

Nouă, fanilor lui, ne rămâne opțiunea de a-l citi pe Cioran cu salivândă fascinație, ca apoi să plecăm capul sub jugul lui „9-17”. Singurul sau cel mai mare screamăt al nostru fiind acela de a ne impresiona șefii (oameni și ei, ca noi), în speranța unei „măriri”, a unui bonus.

Cioran - „Când ai apucat să trăiești la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este poezie primitivă.”

Cioran - Lucrurile sunt mai adevărate când se păstrează în minte; regăsită, realitatea lor devine palidă pe lângă impresia extraordinară a primei întâlniri.”

*Itinerariile unei vieti. Apocalipsa dupa Cioran, Humanitas

Mírate

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 07 May 2026 13:16:34 +0000

Mirarea îngrozită a muribundului, fața lui încremenită în mirare, împietrită în nepriceperea faptului că „este chemat să plece”. Prințul Philip, ieșind din spital.

Groaza că-i lăsat singur în fața iminentei morți. Regina Elizabeth II - pălărie neagră, capul plecat cât durează ceremonialul. Singură, în banca ei. Splendoarea goticului englez.

Requiem de Mozart - revolta îndurerată a sufletelor muritoare, brațe întinse către cer. Pietatea ultimă în fața voinței lui Dumnezeu, oricât de nedreaptă le-ar părea acea voință. Tristețea, dar nu deznădejdea. Speranța mântuirii, a unui sens al morții.

Souffler, s'échapper à sa routine

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 04 May 2026 09:13:45 +0000

O zi pornită prost, trezire în bucăți, frământări interioare, indispoziție surdă. Stare de derută, voiam să mă îndrept încotrova, dar n-aveam încotro.

Hemingway - Un ținut ciudat: „Promite doar ce poți face în fiecare zi și pe urmă fă-o. În fiecare zi. Ia-o pas cu pas, zi după zi, și respectă fiecare promisiune făcută ție sau ei.”

Nu există noțiunea de „timp liber” pe o insulă pustie. Trebuie „să-ți câștigi viața” zi de zi, să supraviețuiești. Ce-o fi însemnând „a supraviețui”? A trăi deasupra, nu dedesubtul vieții? Câteodată, mai e nevoie să tragi o singură linie ca un sau o „ceva” să capete contur, să arate cumva, dar și să însemne ceva.

Sfărmuri

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 30 Apr 2026 09:35:20 +0000

E soare, călduț. Incursiunea matinală după lapte, chestii de mic dejun. Asta fac din chiulul meu - stau pe telefon. Cum ar fi sunat expresia „stau pe telefon” acum 40 de ani? Nu citesc nimic, la 14 o sa merg să mă tund, după care, ziua se va precipita către finalul ei. Deja am o senzație de greață.

„La noapte, să dă ceasu'!”, strigă olteanca din perete. Să dă ceasu'... Cum sau cui să dă? Să dă el cumva.

Vivimos sin vivir aquí,/Vivo sin vivir en mí. (Teresa de Ávila)

de ce se tem ăia de dans?

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 23 Apr 2026 13:33:57 +0000

Nicole Krauss, Pădurea întunecată - „Mi se pare tot mai mult că în dans stă adevărata mea fericire și că, atunci când scriu, ceea ce încerc de fapt să fac este să dansez, și pentru că este imposibil, pentru că dansul este liber de limbaj, nu sunt niciodată satisfăcută de scris. A scrie înseamnă, într-un anumit sens, a căuta să înțelegi, și prin urmare este întotdeauna un proces de a scotoci prin trecut, iar rezultatul, dacă ai noroc, sunt niște semne permanente pe o pagină.”

„Dar a dansa înseamnă a te deschide (pentru plăcere, pentru o explozie, pentru nemișcare); asta se petrece numai în prezent - în clipa imediat următoare, dansul a dispărut deja.”

burnout

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 17 Apr 2026 11:17:00 +0000

Visez că sunt băgat la închisoare pentru un an și ceva din cauză că mi-am vorbit de rău șefii. Ce împrejurări distopice, totuși strâns legate de realitate și de străvechile mele probleme cu autoritatea! Gâfâind, înspăimântat la gândul unei săli cu mai multe paturi supraetajate, zero intimitate.

Jung: „Nu există vise stupide, ci doar persoane stupide care nu le știu interpreta.”

Pocnetul minții trântite - într-o ceartă.

Ca puer aeternus, îmi place să-mi spun că aș putea scrie (despre) orice, dar nu o fac. Satisfacția de a ști că aș putea.

„El a ajuns să înțeleagă faptul că nu scria, pentru că o parte din el nu voia să scrie.”
„Starea paradisiacă în care se stă prea mult devine o închisoare și expulzarea din ea nu mai este trăită ca pe ceva de nedorit, ci dimpotrivă, ca o eliberare. (Ego și Arhetip - Edward F. Edinger, ed. Nemira)

Închisoarea sunt eu. Nu mă trimit acolo părinții, dar tot ei o îngăduie cu acel zâmbet subțire pe buze. De ce? Ca să nu cresc, să nu mă desprind, să nu devin eu însumi, adică altul. Să încalc, astfel, „legea părintească” internalizată, părerile lor ferme, planurile lor cu mine. Dar și „rânduiala lumii”.

prezență inutilă la birou, puține însemnări pe blog

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 09 Apr 2026 12:48:00 +0000

Philip Roth, De ce scriem - „Scrisul într-o încăpere, de unul singur, este, practic, toată viața mea. Mă bucur de singurătate, așa cum alții se bucură de petreceri. Îmi dă o imensă senzație de libertate și sentimentul pregnant că sunt viu - și îmi oferă tihna și spațiul de reflecție de care am nevoie ca să-mi pun imaginația la lucru și să-mi fac treaba.”

Exploratorul de canapea

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 01 Apr 2026 09:05:00 +0000

Exerciții de „stil”~. Anticiparea unei descoperiri căreia îi pot fi adaugate adjective și adverbe. Anticiparea excitant de dureroasă a unei descoperiri. Sau inversul: anticiparea dureros de excitantă a unei descoperiri.

Și, da: am vazut și auzit capre! Răgete de cerb (sau țap), disonante, sinistre, infernale, ca niște lătrături nereușite.

Mă doare degetul mic - de la citit. Și de la telefon. Mâna dreaptă, toată.

Vecina știucă, roz somon obraznic, de nerecunoscut. Cicade, behăit gutural, semnale discrete.

Luna, umplându-se și golindu-se în doar două-trei zile. Scris cu ruptul, scris de clacă.

Citesc cu degetul mic, drept, și cu ochiul stâng. Astfel, mi le obosesc pe ele primele. Degetul mic mă doare pe lateral, ochiul mi se înroșește, nu el - pleoapa, dedesubt, ca la o conjunctivită parțială, imperfectă, joasă, en bas.

O pânză subțire ne desparte de realitate, de toate cele ce mișună amușinând, ne dau târcoale.

Gemene

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 27 Mar 2026 12:31:00 +0000

N-am priceput niciodata cum devine treaba cu gemenii. Despre cei identici, monovitelini, e la îndemână să spunem că unul dintre ei a primit ce a mai rămas, genetic, de la celălalt. Dar mie, în vis, mi-au apărut două gemene. Una cu păr blond, cealaltă - vag definită coloristic. Ele conduceau ceva ce semăna izbitor a Infern. Un număr nedeslușit de încâlcite încăperi subterane, populate cu personaje grotești, puse să mă turtureze atât fizic, cât și prin inducerea unei epuizante stări de angoasă. Personaje de-ale lui Bruno Schulz sau de-ale lui Kafka.

Grotescul coșmaresc, de bâlci medieval. Suntem (mai mulți?) vaccinați arbitrar cu nu știu ce substanțe, ni se prelevează probe de țesut, folosindu-se niște ace enorme. Complet lipsiți de orice urmă de afecțiune, de protecție, de speranța oricărei salvări.

Gemenele tronau asupra acestei bucăți de Iad, n-ar fi avut nici un sens să „apelezi” la ele, să faci antecameră pentru a obține o audiență, să faci lobby. Mă tratau cu o răceală total nespecifică imaginarului colectiv despre Iad. Iadul nu este focul, este absența iubirii, să fii ignorat cu un rânjet. Iadul sunt privirile de gheață, este indiferența suverană, absența empatiei. Iadul este populat de funcționari conștiincioși, reci, în sluba Angajatorului, nu a publicului.

Felul în care îi priviți pe cei care cer audiență, îi țintuiți cu ochii aceia glaciali, cum se vede lumea de acolo de unde ții frâiele Iadului, dimpreună cu sora ta geamănă un pic mai moartă decât tine? Un satan dedublat, o multiplicare a Răului. Condamnarea prin refuzul drăcesc al unui răspuns emoțional.

Luftkurort

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 24 Mar 2026 11:08:00 +0000

Am stat la aer. Îl invidiez pe Cioran, cu kilometrii lui de plimbări solitare. Presupun că lua trenul și apoi cobora „la întâmplare”, în jurul Parisului sau chiar mai departe.

Încep să citesc Lăptarul de Anna Burns. Cucerit imediat de stil. Și oarecum răscolit - încă nu-mi dau seama în ce fel. Poate că citind despre bărbații irlandezi ai cărții care-și permiteau să asalteze și să „înghesuie” orice femeie care le plăcea. Asaltul - răbdător, dar tensionat, intimidant - ține până când femeia cedează.

Momentul în care femeia se predă și motivul din spate - iată ce mă torturează de mulți ani. Cum să cedezi doar pentru că cineva te asediază cu tenacitate!? Dacă reducem toată munca aceea de curtare la absurd ori la esență, cam asta rămâne. Sigur că te încântă să fii în vizorul cuiva care te place, dar nu pot concepe cum acest interes al cuiva față de tine îți devine el însuși o sursă de atracție și motiv pentru a ceda! Nu aspectul fizic, nu caracterul, nu inteligența - ci numai faptul ăsta al insistenței încăpățânate.

Nu-i cam puțin? Nu-i cam primitiv?

Lăptarul, ideile romanului nu m-au prea nimerit (multă politică!). În conflictul dintre irlandezi și irlandezi, eu „țin” cu englezii. N-am cum să iau partea membrilor aceleași etnii (ca-n cazul sârbilor „ortotocși” contra sârbilor bosniaci) care se căsăpesc între ei pe inventate „motive” religioase.

Nutresc doar dispreț față de o etnie fratricidă, pe orice considerente (religioase, politice, purificare etnică).

În războiul vostru fratricid, nu mi-ar putea trezi simpatia decât victimele colaterale. Mamele care au eșuat în a-și fi împiedicat fiii să devină teroriști sunt niște mame eșuate pentru mine. Nici o lacrimă.

O mamă eșuată e o mamă eșuată și atât! Nu pot simți compasiune pentru ea. Ai eșuat, bă, mamo! Ești o balenă eșuată. Un mic dezastru bio-ecologic. Atâta că nu puți (decât dacă nu te speli, ceea ce n-ar fi neobișnuit).

Insomnia

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 13 Mar 2026 13:24:00 +0000

CIORAN, Caiete, ianuarie/1971 - „Somnul ca eveniment. E esențial, e semnificativ că majoritatea, dacă nu toate sinuciderile, sunt pricinuite de insomnie. Somnul lecuiește totul: nici o tristețe nu-i rezistă. Lipsa de somn însă amplifică cel mai mărunt neajuns și preschimbă o iritare în catastrofă. Nu ne putem închipui un vizionar, adică pe cineva înclinat către exagerarea extremă, dormind bine. Lipsa de măsură e rodul nopților nedormite.”

„Miezul nopții, sub arcadele de la Palais-Royal. Nimeni. Liniște incredibilă (la Paris!): se auzeau norii trecând.”

Povestiri din criptă

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 12 Mar 2026 09:03:00 +0000

Mă exasperează umezeala asta continuă, întunecările astea brutale în miez de zi. Mă țin în casă mai mult decât frigul. Refuz invitații, amân autoinvitații.

Nici nu concep să ies. Îmi imaginez doar cam cum ar putea să arate centrul Ineului, seara, pustiit și drăguțel ca un cavou confortabil, mic și kitsch. Nu-i vina orașului că a ajuns complet depersonalizat, mutilat de demolările comuniste - ca să se facă loc, sub ceaușism, blocurilor pentru militari & familiile lor. Kitschul a venit recent: prin termopanizarea generală, monumente din ghips, neîntreținerea puținelor clădiri vechi și alegerea unor culori nefericite.

Am visat că căcatul de pasăre de pe mașină coborâse până la un nivel la care nu mă mai deranja vizual.

Omul cu iluzii

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 11 Mar 2026 09:01:00 +0000

Franz Ruppert - „Nu are nici un sens să le atragi oamenilor atenția asupra iluziilor lor, atâta timp cât nu simt ei înșiși nevoia și necesitatea de a-și pune sub semnul întrebării opiniile și modul de a acționa. Chiar și atunci când aduci cele mai bune argumente cuiva care are nevoie de iluziile sale pentru a nu-și conștientiza starea interioară, dureroasă și complicată simbiotic, reacția va fi, de regulă, cea a unei împotriviri vehemente.”

Traumă, anxietate și iubire*

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 25 Feb 2026 12:10:00 +0000

„Cu cât se simte un copil mai sigur în preajma mamei sale, cu atât mai mare este perimetrul său de acțiune și cu atât mai curios este el de tot ce se întâmplă în jurul său.”

În caz contrar, rămânem în permanență agățați de poala mamei, urmărind-o peste tot, nelăsându-ne duși nicăieri departe de ea, chiar și temporar, oglindindu-i stările, sondându-i pănă la epuizare intențiile, încercând să i le anticipăm.

Mai târziu, toate astea vor fi rejucate, cu același dramatism și resimțite cu exact aceeași durere, în cuplu, în relație cu partenerul.

„Cine așază, ca persoană adultă, un alt om în centrul vieții sale, în locul propriei persoane, trebuie să se aștepte la următoarele consecințe:

Devine dependent de acest om și trebuie să se adapteze la nevoile și concepțiile lui
Așteptările lui exercită o presiune enormă asupra acestui om
Nu-și consideră propriile nevoi suficient de importante
Nu are încredere în propriile capacități
Nu preia răspunderea deplină pentru propria viață.”

______________

* Franz Ruppert - Traumă, anxietate și iubire, Ed. TREI

Miere de stupoare

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 20 Feb 2026 13:43:00 +0000

Cu stupoare și bucurie pentru dânșii, constat că și copiii de neoprotestanți au voie să se joace în zăpadă. Doar că ei nu fac om de zăpadă, ci Domn de zăpadă.

Ceai în Sahara - revizitat

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 17 Feb 2026 10:43:00 +0000

M-am întors de la ceai cum am plecat, poate ceva mai înmuiat de ploaia asta (zilnică) și cu mai puțini bani în cont.

Dacă vei aștepta la nesfârșit momentul „oportun” pentru a-ți bea ceaiul în Sahara, vei rămâne pe veci mereu nostalgic, fără a mai ajunge vreodată să-ți iei ceaiul în Sahara.

Așa că, renunți la toate prejudecățile și pretextele ce te opreau, abandonezi toate scuzele, lașitatea, și pornești, chiar fără un ban în buzunar, spre ceaiul acela care te așteaptă în Sahara.

De vei amâna prea mult să-ți iei ceaiul în Sahara, va trebui să te mulțumești, în cele din urmă, cu o ceașcă plină cu nisip.

Ceai în Sahara (The Sheltering Sky) - o capodoperă ce n-a primit nici un premiu, la vremea apariției sale.

Port și Kit (personaje principale) - două singurătăți cărora, cândva, li s-a părut, pesemne, că-s compatibile. Port, sperând să fie „absolvit” sufletește de peisaj, de geografia care-l pasiona atât.

Ceai în Sahara - o călătorie imposibilă. Ori: planul unei călătorii imposibile.

„(...) o nouă călătorie imposibilă care, în cele din urmă, devenea uneori realitate.”

Efeminare

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 15 Feb 2026 18:31:00 +0000

Cu mâinile alea atingi numai femei, cărți, pahare. Dacă ați observat o anumită delicatețe efeminată a bețivului... Așezat picior peste picior, gambele lipite, coapsele strânse, un pic înclinat înspre genunchi, uneori își cuprinde genunchii încrucișați cu palmele, are gesturi largi, tacticoase când fumează, scutură scrumul cu lovituri rare, precise, audibile, în corpul țigării. O adevărată cucoană.

„melci care mor lingându-ți tălpile goale”*

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 03 Feb 2026 11:03:00 +0000

La fiecare final de an, încercăm adesea să găsim consolare în trecut - resuscitându-l, îl reconectăm la aparate, iar el începe să respire din nou un aer mumificat, rezonanțe vechi, ai fi zis: uitate.

Mai am vin în pahar, în apartament s-a încălzit și miroase familiar a umezeală, de la infiltrații. Această prezență îndepărtată ce aduce o artificială bucurie. „Intenția în sine este un act al speranței.” (Toma D'Aquino)

Ca de obicei, prelungesc seara de duminică, ochi de nisip, pastila gândului, rucsacul cel mare și gras din dulapul plin de rufe. În pat, mă vor aștepta Pleșu & Liiceanu pentru o lectură de câteva minute. Dâre de melc.

___________

*Alex Leo Șerban - Alte camere, alte glasuri de ieri, 2011

Anxietatea și anxietățile ei

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 29 Jan 2026 13:43:00 +0000

Atât de obișnuit cu stările anxioase, încât o zi fără anxietate mă face anxios.

Ceva nedeslușit, amenințător, trebuie că se coace sau se petrece. Ceva tot o să iasă la iveală, până la urmă, din liniștea asta prevestitoare. Iar la mine, ajung doar undele. Doară nu eu am inventat „liniștea rău prevestitoare”. S-au prins și alții înaintea mea, asociind liniștea cu furtuna sau cu reaua prevestire.

Anxiosul se neliniștește când larma gândurilor dispare; lipsesc obișnuitele ruminații zilnice, ispita nesfârșitei analizări a orice. O zi în care nu „analizez” nu poate decât să mă neliniștească. Un ritual - ca mantrele, mătăniile, rugăciunile cărora cei credincioși li se abandonează încă de la primele ore ale dimineții. Prin interpretarea continuă, mi se pare că orânduiesc ziua, îmi stivuiesc așteptările cu privire la principalele ei momente pe care am o greu de stăpânit trebuință de a le anticipa.

Anticipând acele „momente” ale zilei, iar ele neîmplinindu-se, mă regăsesc constrâns să analizez până la eroziune neîmplinirea lor, mai ales partea care - îmi închipui - a depins de mine.

Anxiosul colectează afectivitate ca plantele din deșert roua - din ceea ce nu se vede. Cât timp „ceea ce nu se vede” își manifestă într-un fel prezența, iar terminațiile mele simpatice o percep, asta poate decide frumusețea zilei și clipei respective, mersul și deznodământul lor - un suflet un strop mai împăcat la orele culcării.