sebastian

România verbului a fi

2010-07-15T22:49:00.012+03:00

Bulevardul I.C . Brătianu la ora prânzului cu zgomote dincolo de absorția normală de decibeli, țevi de eșapament trepidând , automobile în demaraj sau înăbușind zvâcnirea nervoasă motivată de pedala accelerației, oameni grăbiți și peste toate o ploaie ușoară caldă de vară. De sus din birou aveam toată panorama vieții și eram mulțumit că pot admira această efervescență ritualică a verbului a fi, a exista, a înființa de la etaj de parcă nimic nu m-ar fi atins. Eram mulțumit în confortul tronului meu de indolență și ignoranță. Am observat mai târziu că în peisajul acesta monden ceva făcea discordanță, nu se încadra perfect, ieșea din matca obișnuitului, culmea tocmai al acelui ritualic cotidian. Era o femeie în vârstă într-un costum autentic popular, murdară, anorexică cu o bocceluță pe un baston ce îl purta pe umăr. Părea smulsă din tablourile lui Grigorescu, mai mult atemporală, călătorea din secole trecute. Stătea la marginea trotuarului pregătită să traverseze bulevardul ca un gest sinucigaș. Încremenisem, vedeam în fața mea o scenă neobișnuită și nimeni nu bănuia ce se va întâmpla. A așezat primul pas, a privit în laterale și-a îndreptat apoi privirea în pământ continuînd să traverseze foarte încet. A urmat un amalgam de scrâșnete de roți, frâne ,asfaltul terorizat de dungile negre ale cauciucului încins apoi inevitabil înjurători, strigăte, un întreg coșmar de furii ale șoferilor asistenți fără voia lor la scenă. Printre toți cu privirea fixă în pământ trecea femeia, nu trăda nici o emoție de teamă ci doar durere, multă durere neștiută. A trecut de partea cealaltă . Am coborât și i-am întins niște bani, s-a uitat la mine cu o blândețe rar întâlnită. Nu a zis nimic, a luat banii ca pe o povară a faptului că și a adus aminte de viață, că trebuie să trăiască, să mănânce, să meargă în continuare în drumul ei fără rost. Urmărind-o cu privirea până la primul semafor am observat că nu cerșea dar avea același mers constant în portul popular ciudat și murdar. O întâmplare bizară care mă duce cu gândul la o Românie în aceași situație, la un neam îmbrăcat în tradițiile sale, în portul și identitatea lui genetică ciudată care traversează o Europă ce îl consideră sălbatic nepermis de inopinant și atipic. În această Europă civilizată verbul a fi este egal cu cel de a avea iar neamul românesc obișnuit de mult cu tributul poverii conspirațiilor încearcă să își însușească acest verb ca ultima redută pentru a fi în rândul tuturor popoarelor civilizate. Atunci se produce dezacordul pentru că noi nu suntem aclimatizați cu posesia și de aceea în această națiune și nu neam, se nasc monștrii. Dar neamul traversează atemporal bulevardul sălbatic al unei Europe lipsită înțelegere pentru că noi nu credem într-un conglomerat de popoare ci doar în popoare separate în principii și identități diferite. O întâmplare din al doilea război mondial reduce din elanul oricărui de a mai condamna România la slăbiciune și doar atât. Luptam împotriva avioanelor americane, încă eram aliați cu nemții iar raportul era de un avion românesc la treizeci de avioane americane. În vremuri contemporane a sunat o întrebare interesantă adresată unuia dintre supraviețuitorii aviatori români: - De ce vă ridcați totuși de la sol cu avioanele dacă știați că raportul este așa de mare și nu aveați practic nici o șansă? Răspunsul: - Așa, ca să se știe că România nu e sat fără cîini..... Simplitatea virtuții exprimate în chip neoaș face parte din experiența României căruia cei străini în clipe de tragedie încă o mai îndeamnă la răbdare. Căruia șoferii automobilelor de lux frînează nervos în fața acestui impediment, neamul care se încăpățânează să nu moară, căruia chiar dacă l-ai ironiza ca amăgire în tragedia înnecaților cu biciclete și ciocolată , nu uită. Dar neamul nu mai rabdă și alege soluția traversării spre suicid. Sute de tineri părăsesc țara în timp ce mitingurile împotriva sărăciei, furtului, demonizării se țin cu chef de bere, mici și pamflete tipic manelist. Tragedia este că nu ne vede nimeni. Vom reuși oare să traversăm sau ne vom înneca în noianul de inundații pline de tupeu și mizerie spirituală în care Dumnezeu este impersonalul fatalist în fața căruia nu ai ce zice. Suntem gata să schimbăm sensul verbului a fi cu a avea? Atunci vom fi părăsiți de noi înșine, de viață și de Dumnezeul eliberator care dorește regenerarea unui neam sinucigaș.

eternitatea în 60 de secunde

2010-07-06T23:30:00.004+03:00

Vibrația pe care o simți în conglomeratul asfaltului de oameni grăbiți te răpește timpului și ai impresia că totul se petrece într-o viteză în care entități ca și tine nu țin pasul. Claxon, înjurătură, strigăte, totul într-o fracțiune de secundă pentru ca apoi să se repete. Lumina cade altfel pe meridianul pământului, epicentrul se mișcă nu mai rămâne în fixația orei 17. Toate astea bulversează logica mea în care nimic nu este bun sau rău ci doar adevărat sau fals, fals nu însemnând răul sau binele. Oamenii care așteaptă autobuzul sacrificând timpul în van pentru transportul care nu mai vine, râd în sinea mea și trec pe lângă ei, pentru că am câștigat destul timp și am lăsat în urmă pierduții. Și tocmai atunci când mă simțeam stăpân pe orice schimbare care nu ar fi în stare să mă ia prin suprindere am încremenit în MINUTUL de 60 de secunde. Ce nebunie ar spune oricine minnutul are întotdeauna 60 de secunde. Dar cum rămâne că în secundele astea atât de prețiose și banale se ascunde eternitatea unei ciudățenii? Că aglomerația devine spațiu infinit de mare pentru atomul gândului ce l-ai prins. Bună seara și taci. S-a rupt tot ce știai despre viață toți din jur dispar și inima ta refulează într-o încercare neputincioasă de a aminti organismului că ești încă viu. Dar nu mai ești de mult chiar începând din secunda 1 căci până la ultima secundă 59 poate fi o veșnicie. Încremenire totală, liniște și dispariție. Ești de pe acum într-o CIUDată eternitate pe care nu ți-ai dorit-o dar a venit pe neașteptate. Toată doctrina despre regula vieții, despre generala suferință a iubirii devin nule și ilicite, în lumea eternității secundei nu există legi ,constituție ci doar încremenire. Asta mă șocheză dar nu pot exprima durerea sfinxului decât fiind temporal de aceea inconștiența mea din 60 de secunde nu mi-a dat drept la replică.Vocabularul, literele, cuvintele, deveneau peiorative pentru că spațiul acesta necesar de dureros nu avea gramatică totul era amestecat în neînțelesuri, mai mult interjecțtii ca pfffffffffff pe care nu le poți traduce decât după ce ai pășit pragul celor 60 de secunde. Marcat ca ropotul ploii de departe a revenit secunda din minutul celălalt care nu mai aparținea eternității. M-am scuturat ca de greutatea clipei care încă mă împovăra cu dulcele și amarul acestei experiențe. Doresc tuturor să se întâlnească în intervalul descris mai sus acolo în lumea acelor secunde șocul s-ar putea să fie mare dar compensator față de o viață anostă.

Lumina de paște!

2010-04-08T14:30:00.011+03:00

S-a lăsat liniştea. Magazinele goale exprimă dezamăgirea de după sărbătoare. Au trecut petrecerile în iarba verde cu mormane de gunoi şi fumul grătarului unde mici gargantua în trening învârteau de zor fleaşca de carne zemoasă. Manelele şi drobul, mieii sacrificaţi, tăvălugul de cumpărători, au trecut ca un mic război cu victime în comă alcoolică, alimentară sau emoţională după lumina care s-a tot perindat pe sms-urile telefoanelor mobile cu să fie... să aveţi... paşte fericit....şi toţi iepuraşii ăia playboieni, penitenţa scurtă în faţa lumânării etc. Un întreg arsenal de sărbătoare. S-a încheiat intoxicaţia de ştiri cu românii care şi anul acesta vor respecta tradiţia (adică vor băga în ei ca sparţii), iepuraşul e foarte bogat cu exuberanţa reporteriţelor care vor carieră în jurnalism în faţa bătăii pe mâncare a românilor. Prostia dusă la exasperare a unei agitaţii demne de filmul 2012.
Printre altele a înviat şi Hristos. Dar ce importanţă are? A murit, a înviat gata s-a terminat cu superstiţia am ţinut posturile de peste an nu ne mai trebuie nimic, lumină am luat suntem asiguraţi pe tot anul. L-am păcălit încă o dată pe Dumnezeul deja ajuns moș Crăciun și Iepuraș în ochii multora, locul Lui a fost substituit, cererea pe piață e crudă, credința nu se bate pentru advertising dar rămânem totuși la speranța că la paștele viitor vom lua iar lumină. Mișto nu?

Terci şi mămăligă

2010-03-03T12:33:00.011+02:00

Obişnuiţi din cărţile de istorie cu marile realizări ale românilor (de parcă eu nu aş fi), am fost imaginaţi ca un popor care a plătit tribut doar din ruşine pentru alţii dar oricum foarte independent, că tot ce ne-a ţinut uniţi ca naţiune a fost limba, cultura şi alte chestii tributare limbajului de lemn. Dar cum se ştie o imagine creată în cărţi de istorie de diferiţi aşa zişi istorici nu aveau de a face cu realitatea. După 89 s-a dovedit că lucrurile sunt mult mai josnice decât am fi crezut. Mămăliga nu explodează decât atunci când se mai face câte un miting în faţa palatului parlamentului doar atât cât ţine autorizaţia de miting sau atunci când un anumit tip de public simpatizează cu cei care au dosar penal pentru şpagă. Dar şpaga face parte din geneza românului care se trage la rându-i din Traian şi Decebal (oricum toate popoarele au o mamă noi avem doi taţi). Un exemplu rămâne protestul împotriva arestării primarului Craiovei, Antonie Solomon unde chiar s-au ţinut slujbe în biserica Ortodoxă pentru sufletul amărât cuprins de grele încercări sau susţinerea de către opinia publică împotriva arestării lui Gigi Becali şi altele la număr. În orice altă ţară civilizată dacă cineva este prins şi condamnat pentru anumite fapte ilicite în special la nivel politic nu mai are ce căuta pe lista candidaţilor în orice campanie electorală. România este ţara în care terciul fiind baza proteică de supravieţuire, se ajunge că indiferent ce ai face poţi fii ales oricând şi preşedinte şi primar, orice.

Cum mă pot mândri că sunt român atunci? Întreb pe toţi care reprezintă 1% din cei 99% de manelişti (asta conform declaraţiilor preşedintelui şi cred că ştie ce spune nu degeaba are analişti şi tot felul de specialişti care să îi prezinte aceste statistici). Vreau un motiv plauzibil care să mă lumineze în ce constă de fapt valoarea mămăligii cu care am fost şi suntem obişnuiţi dar care nu mai explodează ci doar produce dezinterie.

ȚARA NE POARTĂ DE GRIJĂ SĂ NU DEVENIM OBEZI

2010-01-06T22:38:00.010+02:00

În 1989 pe 3 decembrie apărea un articol în New York Times despre condițiile de viață prospere și românii gurmanzi care mănâncă prea mult, astfel se justifica introducerea de cartele alimentare pentru o hrănire rațională. Ceaușescu în grija lui de Tătuc al poporului avea grijă pentru sănătatea noastră.
După calcule gen otv-iste sau demne de zona crepusculară, Ministerul Sănătății vrea introducerea de noi taxe la mâncărurile de gen fast-food și dulciuri. Adică ceafa de porc să fie taxată pentru prevenirea obezității la români. O mai mare tâmpenie ca asta nu am mai auzit de mult. Am rămas la concluzia că în România nu ai cum să te plictisești. În fiecare zi trebuie să mai apară o aberație ieșită din scremuta minte a vreunui ageamiu de politician în funcții cheie aleși pe sprânceană. O întrebare domnilor care vă simțiți chiriași în țara dumneavoastră: cât de proști cred guvernanții că suntem? Adică cum se va face diferența dintre un mic românesc și un hamburger sau dintre un cheesburger și pârjoale moldovenești? Sau cum sunt definite dulciurile? Alimentele cu un anumit număr de glucide, după formă și culoare sau cum?
Asta să fie marea reformă și planul contracriză? Pensii impozitate, concedierea profesorilor ( că de la ei pornește tot răul ăsta), taxe pe chiftele?
Nu mi-am imaginat cum se poate să ne conducă nişte proşti. De fapt nu e vorba de prostie cât de ocupație, ei se fac că muncesc și plănuiesc, noi o încasăm ca în fiecare an din 89 încoace. Se amintea de fiecare dată în perioada alegerilor să ne facem datoria de a vota și cu acest șablon expirat ne îndesa pe gât, ca țăranilor lui Zaharia Stancu, botnița de a nu mai gândi. Datoria mea să votez ce? Niște Gargantua și Pantraguel care să ne explice cum poate crește economia din taxa pe carne tocată?
Deci încă o manea închinată reformei în România, taxa pe te miri ce.

REFORMA CARE ÎNGHEAȚĂ OBRAZUL ”DERBEDEILOR„

2010-01-04T20:50:00.008+02:00

Au trecut alegerile, crăciunul, anul nou, acum e timpul să sacrificăm pentru îngrășarea bugetului cu 166 milioane de euro. De unde să tragi atâția bani dacă nu pe spinarea învățământului și a pensionarilor, în general a derbedeilor, prin restructurări și impozitare de pensii.
Învățasem să nu mă mai mire nimic și când am crezut că sunt imun la orice mâșăvie politică iar am rămas fără cuvinte la practica acestei reforme, bineînțeles pusă pe tavă de primul ministru, noul, nu cel vechi, adică tot Boc.
Generația de sacrifiu ( asta am tot auzit după 90 încoace) a trecut, s-a uscat pentru că s-a cam sacrificat tot ce era de sacrificat, asta am crezut cel puțin până la elucubrațiile de azi ale așa zisei reforme în care FMI-ul îmblânzit de sângele cadrelor didactice și pensionarilor va fi mai îngăduitor cu statul român. Praf în ochi aș spune raportat la datoria de 1000 de euro pe care o are fiecare cetățean asta ar însemna cam 7 euro. Deci încă o zbatere de rezolvare a crizei dar asta doar la nivelul spectacolului TV mereu în atenția publicului ca și cum cineva gândește acolo și din stoarcerea minții lui iese într-adevăr soluția salvatoare. Rămân foarte suspicios ca orice român, cum numai de aici se puteau găsi bani pentru acoperirea a nimic. Însă acest nimic e scump pentru cel care trăiește zilnic dintr-o pensie invizibilă pe cupon sau un salariu de profesor, dar insignifiant pentru bugetul alocat scenelor de pe plajă ale lui Ridzi, pentru zdrăngănicii campaniei electorale și culmea, asta e nouă, pentru Elena Udrea și Radu Berceanu cărora li s-a promis că ministerele domniilor lor să aibă bani suficienți la dispoziție.
Asistăm iar ca în mai toți anii la veșnica mascaradă și de îngenunchiare a fiecărui român. Ce mă surprinde este că fiecare a devenit mai resmnat și ori se închide în tenebroasele emisiuni Bahmuțiene, ori se gândește foarte serios că ar fi mai ideal să plătească impozite oricărui stat din Uniunea Europeană mai puțin România.

2010-01-04T09:55:00.007+02:00

MANELIŞTII AU OCUPAT NOAPTEA DE REVELION TV
Parcă ceva mai rău decât în anii trecuţi, Revelionul 2010 a fost pe ecrane o combinaţie de mitocănie, sunete chinuit-orientale, exibări de ghiuluri şi râgâieli satisfăcute care se voiau simpatice.La un moment dat, pe la nouă şi ceva seara, ţara părea sub ocupaţie. Televiziunile aveau program de manele. Maneliştii se zbenguiau mondial, textele de prezentare erau şi ele manelizate, voioşia era de tip manea. Maneliştilor vechi, cu înregistrări la Roma şi Londra, li s-au adăugat minimaneliştii băştinaşi de ultimă extracţie.

Un micromanelist sufocat de o pălărie imensă imita campionii, regii şi împăraţii domeniului. Ăsta mic, pe nume de scenă Baby Minune, programat încă de la tăierea moţului pe geniul piscurilor (există o genă, cuvintele erau la fel de deştepte, simple, pe înţelesul tuturor - ăsta e rostul manelei) se dădea de ceasul morţii să convingă populaţia că el e viitorul. Pălăria îi ajungea la buricele dansatoarelor, iubitele cântate de el erau de la grupa mare, experinţa sa de viaţă se consuma între dramele şi bucuriile puse pe versuri de numele sacre Vijelie - Minune - Guţă.

Mi-am adus aminte de premoniţia lui Vanghelie. Deşi e grec şi urăşte manelele, Vanghelie prevestea că în zece ani va fi cel mai tare politician din România, că deocamdată stă cu mâna pe spătarul scaunului lui Geoană. În jurul orei 21:00 am avut viziunea apocaliptică a avertismentelor vangheliene: peste zece ani maneliştii, care azi atacă în valuri la orice oră din zi sau noapte, invitaţi la orice paranghelie televizată, vor da ora exactă a naţiunii de Anul Nou. Simultan cu concertul de la Viena va fi concertul lui Baby la Operă şi al nepoţilor lui Salam, şcolit din fragedă pruncie la academia lui Bursuc. Exemplele bune sunt molipsitoare.

Marin Raica (Jurnalul Naţional)

Orice ar fi mi se pare oribilă ideea ca maneliştii să îmi prezinte ora exactă de revelion. Scârbos.

Nu mor caii când vor câinii !

2009-12-30T22:14:00.000+02:00

Ciudat, un bătrân se uita la mine în timp ce îmi savuram cu lăcomie, la un bufet de stradă, cârnații făcuți la grătar, bruni închiși, bine rumeniți, foarte ademenitori. O clipă am crezut că e în căutarea unei persoane, bătrân cam la 70 de ani bine îmbrăcat palton de stofă gri, cu o pereche de pantofi de calitate și pantaloni la dungă foarte vechi dar se vedeau și acum umbra anilor buni purtați. Curios, când cineva mă privește vreau să imortalizez privirea pentru că ea vorbește mai mult despre sine decât orice altceva. Ochii aceia însă m-au condamnat la drama pe care aveam să o trăiesc împreună cu acel bătrân. Era flămând, se uita cu nesaț la ce mâncam. Nu știi dar foamea îți dă un aer aparte, te face mai sălbatic, pe cristalin încep să dispară urmele civilizației pe care ai asimilat-o atâta timp, devii mai vulnerabil și mai dependent de iluzie.
Rănit în propria nepăsare am vrut să îi dăruiesc banala porție de carne dar mi-a aruncat o privire de dispreț spunând că el a fost profesor universitar și că atât i-a mai rămas...foamea care îl chinuia, îl măcina în fiecare zi de fiecare dată mai apăsat, dar că nu vrea milă, vrea doar atât să nu mai fie dependent de hrană pentru că îi lipsește, vrea demnitate. Foamea te subjugă la umilință.
Am tresărit pentru că am avut revelația unei Românii înfometate dar care încearcă să își păstreze demnitatea la porțile Europei, excelentă prin istoria sa și rănită prin sacrficiile sale îmi părea o țară jefuită de însăși locuitorii ei.
Valorile zilelor noastre sunt uitate și înfometate special pentru că numai ele pot ridica România din incertitudinea în care se găsește. Teama robului care ajunge împărat este că într-o bună zi cel de drept își va revendica tronul. Sunt mulți ca acest bătrân lipsiți de sceptrul demnității de a fi român pentru că alții cu burți lăsate peste curea, gâfîind sub glodul de grăsime pusă straturi de-a lungul mandatelor, în ritm de manele cu lanțuri la gât groase ca și untura de pe inimile lor, delapidați de orice simț, creați de nu știu unde, aceștia sunt cei care prin obezitatea lor reduc pe alții la starea de inaniție. Dar închisoarea supraviețuirii te face mai puternic decât maneaua democrației. Așa că încă o dată în ciclul ăsta de prezentări te întreb pe tine de partea cui ești? De partea câinilor sau a cailor. Pentru că ”...nu mor caii când vor câinii...”

Ne trebuiesc patru arce una s-a dus!

2009-12-29T20:20:00.000+02:00

Minunat, ultima găselniță a omenirii este că civilizatia străbună Maya a prezis că în anul 2012, se va produce un cataclism la nivel mondial, prin trecerea la o nouă epoca spirituala, plină de schimbari pentru omenire și asta am aflat-o, culmea, abia în anul 2009. Să fii avut oare vreo legătură cu prezidențialele din toamnă sau nu ? Cât despre mine sunt ferm convins că poporul maiaș avea dreptate dar la o scară mult mai mică și anume la sectorul de spiritualitate numit România.
Scriam într-o lucrare de licență despre comunicare și semantica termenului respectiv la români care ține mai mult de cuminecare, ideea de a te împărtăși. În perioada electorală am văzut cu adevărat împărtășirea cu mâna pe biblie a candidaților și mai mult de atât vorbele pline de aroganță ce au amuțit după alegerea președintelui culmea pentru binele populației. Rămân bulversat de împrumutul FMI cu scopul inițial de a echilibra moneda națională la euro și transformat foarte repede de fapt într-un puseu de amăgire salarială. Adică nu mai facem nimic cu banii împrumutați dar plătim salarii. Și eu care credeam că în sfârșit am găsit trambulina ce ne va propulsa deasupra crizei financiare.
Deci am înțeles, după ce am urmărit cu sufletul la gură iminenta dramă a sfârșitului lumii prin filmul regizorului Roland Emmerich , că mă aflu în pielea actorului John Cusack pentru că văd de fapt prăbușirea României mult mai reală prin înnecul care o să vină, un înnec de divertisment, cu alte cuvinte, de circ fără ”panem” dar la un nivel mult mai real decât în film. Întreb dacă cineva știe unde se află de fapt a patra arcă (aluzie la film) și dacă este cumva ea rezervată cu adevărat pentru un popor care a suferit prea mult. Răspunsul este la fiecare, aștept provocarea care mă va lipsi de cinismul și ironia cu care mă înnec zi de zi.