Hiking & Cycling Adventures

Dincolo de prognoze: În doi prin Munții Poiana Ruscă

2026-05-16T09:46:00.000+03:00

Totul a pornit de la o zi care amenința să fie una de monotonie urbană. Inițial, am urmărit cu atenție rețelele de socializare, sperând că vreunul dintre colegii de pedală va anunța o ieșire sau va propune un traseu pentru weekend pe grupurile noastre. Când am văzut însă că e liniște totală, împreună cu Roxana, fiica mea, care nici ea nu voia să-și petreaca ziua acasă, am hotărât să ne creăm propria aventură. Am ales rapid o destinație care să ne scoată complet din rutină: Munții Poiana Ruscă, cu obiectivul clar de a cuceri Vârful Rusca. Traseul ar fi fost asa: Valea lui Liman - Valea Sasa - Cornul Ruschii - Vf. Rusca - Tăul Ursului - Valea Stâlpului și Luncani de jos. O tură de mountain bike pe acest masiv este o adevărată aventură în doi, unde efortul urcărilor lungi este răsplătit de bucuria de a împărtăși muntele. Prognoza nu era de partea noastră; se anunțaseră ploi care pe mulți i-ar fi făcut să dea înapoi. Însă de data aceasta nu am mai ținut cont de avertizări. Experiența ne-a învățat că, de prea multe ori, frica de vreme rea te ține prizonier în casă, pentru ca mai apoi să vezi că nici măcar nu a plouat. Așa că am ignorat norii și am riscat.

Traseul ne era deja familiar. Îl descoperisem cu mulți ani în urmă, pe vremea când informațiile online erau aproape inexistente și trebuia să te bazezi pe instinct și orientare. Revenim si de data asta parcurgând clasica rută, iar startul aventurii noastre în doi s-a dat chiar din parcarea Complexului Turistic Valea lui Liman, locul unde am dat primele pedale sub un soare generos și temperaturi mult mai ridicate decât am îndrăznit să sperăm. În loc de picăturile de ploaie temute, ne-am trezit pedalați sub o lumină caldă care străpungea coronamentul copacilor, transformând primii kilometri ai urcării într-o adevărată plăcere.

Drumul cu mașina spre Valea lui Liman a fost preludiul perfect. Privind prin parbriz cum autostrada se îndreaptă direct spre crestele munților care se ridicau leneș la orizont, am simțit cum lăsăm în urmă orice grijă urbană. Cerul, deși brăzdat de câțiva nori, ne dădea speranțe.

Odată ajunși în parcarea Complexului Turistic unde aveam să lăsăm mașina, am dat jos bicicletele de pe suport, gata pentru ceea ce avea să devină o zi memorabilă. Ne-am aranjat rucsacurile și ne-am verificat presiunea în anvelope. Atmosfera era perfectă, iar liniștea locului era întreruptă doar de zgomotul metalic al primelor încercări de transmisie.

Înainte de a da prima pedală, ne-am oprit preț de câteva clipe să privim în stânga și în dreapta, absorbiți de frumusețea calmă a locului. Lacul liniștit din cadrul complexului turistic, străjuit de sălcii plecate peste apă și de versanții abrupți acoperiți de păduri dese, părea desprins dintr-o carte poștală. Această ultimă privire admirativă ne-a dat energia de care aveam nevoie.

Am pornit la drum chiar pe Valea lui Liman, lăsând anvelopele să muște dintr-un drum pietruit, acoperit cu griblură fină. Pădurea de un verde crud ne-a îmbrățișat imediat, oferindu-ne umbră și un aer incredibil de curat. Această primă parte a traseului a fost o încălzire excelentă: panta creștea subtil, dar constant, iar zgomotul roților pe pietriș devenise singurul ritm după care ne ghidam pașii. Fiica mea a preluat conducerea, pedalând cu energie pe drumul ce șerpuia de-a lungul apei.

În timp ce înaintam pe vale, foloseam acești primi kilometri și ca pe o sesiune importantă de teste. Eram încă în perioada de acomodare cu noua bicicletă, reglându-ne ritmul și fiind atenți la fiecare detaliu tehnic: cum răspundea pe denivelări, cum lucra suspensia pe pietrișul instabil și cum se simțea geometria pe primele pante ușoare. Drumul de griblură s-a dovedit a fi terenul perfect de încercare pentru a prinde încredere în echipament înainte ca muntele să devină cu adevărat abrupt. Trunchiurile uriașe, așezate unul peste altul de la marginea drumului, formau un veritabil zid de lemn care ne însoțea pe urcare, umplând aerul cu un miros puternic de rășină și coajă umedă.

La prima oprire pe marginea drumului forestier, sprijinită de o stivă de bușteni impunători, am privit bicicleta și am realizat un lucru: este o adevărată plăcere să te urci pe ea. Cadrul răspundea instantaneu la fiecare apăsare de pedală, iar geometria modernă îți dădea acea senzație de control absolut și siguranță, transformând efortul urcării într-o satisfacție pură. Fiecare detaliu tehnic părea proiectat special pentru a devora potecile de munte

Pe măsură ce înaintam, drumul a început să își schimbe caracterul, panta devenind din ce în ce mai pronunțată, iar pământul reavăn luând locul griblurii de la început. Am decis că este momentul perfect pentru o scurtă pauză. Ne-am oprit la umbra versantului, sprijinind bicicletele lângă o altă serie de trunchiuri masive de copaci care mărgineau drumul. A fost un moment de liniște deplină, în care am profitat să bem puțină apă și să ne reglăm respirația, simțind cum aerul devenea tot mai curat și mai rece pe măsură ce câștigam altitudine

Bicicleta se potrivea perfect în acest peisaj brut, de exploatare forestieră, unde mirosul de lemn proaspăt tăiat acoperea tot aerul din jur. Fiecare oprire scurtă ne confirma că traseul își schimba subtil regulile, cerându-ne mai multă atenție la aderență și la alegerea traselor printre șleauri, dar oferindu-ne în schimb acea satisfacție pură a MTB-ului autentic.

După ce am lăsat în urmă culmile și zonele umbroase ale exploatării forestiere, traseul ne-a oferit o surpriză spectaculoasă: o coborâre lungă și rapidă. Am lăsat frânele libere și am prins viteză pe drumul de griblură ce a ieșit din desișul strâns al copacilor, iar valea s-a deschis brusc, lăsând să se vadă în dreapta măreția munților acoperiți de un covor nesfârșit de păduri verzi. Fiica mea dicta în continuare un ritm excelent în fața mea, desenând o linie solitară pe drumul ce șerpuia spre o noua vale.

Indicatoarele nu mințeau, ci doar anunțau o realitate care avea să ne însoțească pe tot parcursul zilei: zona de exploatare forestieră era activă pe absolut tot circuitul nostru. Spre deosebire de alte trasee unde natura rămâne neatinsă, aici am pedalat într-un decor aflat în continuă transformare. Fiecare urcare, fiecare viraj și fiecare coborâre ne scoteau în cale stive de bușteni, urme adânci lăsate de utilaje și un drum forestier modificat de munca forestierilor, transformând tura noastră într-o experiență aspră și foarte realistă prin inima vie a masivului.

Stând pe drumul forestier larg, într-o zonă unde valea se deschide spre pajiști verzi și dealuri împădurite, iar drumul bătătorit arată ideal pentru pedalat în acel moment, oferind un scurt respiro înainte de pantele mai grele.

Pe măsură ce înaintam în coborare, realitatea exploatării forestiere devenea tot mai vizibilă și mai brută. Pe marginea drumului, parcat parțial în vegetație, un TAF roșu și masiv, cu lanțuri grele înfășurate pe roțile uriașe, se odihnea în așteptarea următoarei șarje de lemne. Să vezi un astfel de utilaj de aproape îți dă instantaneu o idee despre cât de dure și noroioase pot deveni aceste drumuri atunci când plouă cu adevărat.

Această coborâre plină de energie ne-a scos în cale o clădire veche, pe marginea stângă – probabil o veche cantonieră forestieră, cu acoperișul șubrezit și peticit cu o prelată albastră. Acest colț de izolare rustică, strâns între doi versanți muntoși acoperiți de păduri adânci, părea să spună povestea unei alte epoci.

Punctul cheie al orientării pe această porțiune a fost părăsirea văii principale, Valea lui Liman. Trecând podul peste pârâul Șasa, am ajuns la intersecția clară a drumului cu Valea Șasa, lăsând vechea cantonieră cu acoperiș albastru ca un martor tăcut al tuturor celor care apucă pe acest drum.

Am cotit hotărâți la dreapta, intrând pe această nouă vale, unde pădurea deasă de foioase lăsa loc unei mici pajiști... am dat peste două localnice liniștite – două vaci care pasceau nestingherite pe marginea potecii. Nu am putut rezista decorului, așa că am pus piciorul jos și m-am oprit preț de un minut pentru o sesiune foto rapidă. Privirile lor curioase și total nepăsătoare față de bicicletele noastre au adus un moment de relaxare și zâmbet pe urcare, reamintindu-ne că în aceste locuri sălbatice ritmul vieții este dictat de cu totul alte reguli.

Lăsând în urmă bifurcația și vacuțele, drumul a continuat printr-un peisaj care părea complet desprins de agitația exploatării de la început. Poteca a devenit mai îngustă, șerpuind domol de-a lungul unei lunci pitorești, inundate de un verde crud și stropi de flori galbene. Copaci bătrâni și noduroși străjuiau marginea drumului, în timp ce în fața noastră se ridica impunător un versant îmbrăcat într-o pădure deasă și sălbatică.

Înainte ca drumul să înceapă să urce mai agresiv și să ne ascundă complet în desișul pădurii, m-am oprit pentru o ultimă privire în spate. De aici, cantoniera de la intersecție, cu acoperișul ei albastru, părea deja mică, pierdută la baza versantului uriaș pe care tocmai îl ocolisem. Privind linia drumului care șerpuia în jos spre pod, am conștientizat diferența de nivel câștigată într-un timp destul de scurt. A fost un moment scurt de satisfacție, o confirmare vizuală a efortului nostru, înainte de a ne întoarce cu fața spre panta dinainte și de a ne concentra pe restul ascensiunii.

Și aici, adânc pe Valea Șasa, ne-am întâlnit din nou cu realitatea aspră a muntelui: un alt TAF roșu ne aștepta parcat pe marginea drumului, într-o mică deschidere a pădurii. Efectele prezenței lui erau evidente direct pe sol – marginile drumului erau frământate adânc, lăsând în urmă șleauri proaspete de noroi gras și negru. Din fericire, mijlocul căii rămânea destul de compact și pietros, permițându-ne să rulăm fără să ne împotmolim.

Pe măsură ce înaintam de-a lungul văii, chiar pe marginea drumului forestier, am dat peste ruinele unei vechi construcții din cărămidă – probabil o fostă clădire administrativă sau un vestigiu legat de istoria forestieră a zonei. Zidurile groase, măcinate de timp, erau acum îmbrățișate strâns de iederă și tufe dese, iar din interiorul fostelor camere creșteau tineri copaci care străpungeau cerul.

În timp ce ochii ne erau ațintiți pe drum pentru a ocoli pietrele mari, am zărit o pată de culoare stridentă pe pietrișul umed. Era o salamandră de foc, cu tiparul ei inconfundabil de galben și negru, care traversa lent drumul forestier. Privind mai atenți, am realizat că nu era singura; pe parcursul urcării am văzut mai multe exemplare. Din păcate, această întâlnire cu fauna locală a avut și o latură tristă. Fiindcă traseul este intens circulat de utilaje grele, am găsit câteva dintre aceste creaturi minunate strivite sub roțile masive.

Poteca forestieră urca susținut, fiind săpată direct în coasta muntelui și flancată în stânga de un perete masiv de rocă brută, stratificată. Stâncile abrupte, parțial cucerite de un mușchi verde și catifelat, formau un culoar natural impresionant, care amplifica senzația de izolare. În ciuda aspectului impunător al peretelui de piatră, drumul pe această secțiune era curat, compact și excelent pentru pedalat. Umbra deasă oferită de copacii din jur ne aducea o răcoare salvatoare, transformând efortul urcării într-o experiență vizuală memorabilă, pe măsură ce înaintam spre creastă.

Mergem și, am dat peste un indicator care ne-a smuls un zâmbet larg: «Parcare Utilaje». Montat chiar la baza unui perete abrupt de stâncă și pământ, indicatorul părea rupt dintr-un peisaj urban și rătăcit în mijlocul sălbaticiei. N-am putut rata ocazia, așa că am oprit bicicleta exact sub semn pentru o fotografie memorabilă. Până la urmă, Cube-ul este și el un utilaj în toată regula - o mașinărie de enduro perfect reglată pentru a înfrunta exact acest tip de teren accidentat.

A fost un scurt popas extrem de simpatic, care ne-a reîncărcat cu bună dispoziție înainte de a ataca următoarea secțiune serioasă de urcare. Panta începea să ceară tot mai multă forță în picioare, pe măsură ce ne afundam în inima sălbatică a masivului.

Pe măsură ce înaintam în lungul apei, am început să înțelegem de unde venea toată umezeala din aer. Deși noi ne bucuram de razele soarelui, muntele trecuse recent printr-un episod serios de vreme rea. Pe partea dreaptă a drumului, apa pârâului venea învolburată, tulbure și murdară, aducând la vale pământul frământat de ploile torențiale din timpul nopții. Albia era plină de crengi și resturi forestiere, iar zgomotul apei repezi acoperea liniștea codrului. Drumul rămânea destul de ridicat față de nivelul pârâului, dar marginile sale, tivite cu frunze mari și verzi de captalan, musteau de apă. Acest peisaj ne reamintea că, în ciuda norocului nostru de moment, prognoza inițială nu fusese complet greșită.

Efectele viiturii se vedeau clar și mai sus, unde albia devenise un adevărat baraj natural. Șuvoaiele au adus de pe versanți o cantitate uriașă de crengi rupte, trunchiuri întregi și resturi de lemn, care acum zăceau îngrămădite în calea apei tulburi. Mâlul gros acoperise pietrele, iar pârâul se chinuia să își croiască drum printre aceste obstacole proaspete. Să pedalezi de-a lungul acestui peisaj răvășit de furtună, în timp ce deasupra noastră codrul rămânea nemișcat și scăldat în soare, ne-a oferit o perspectivă fascinantă asupra dualității muntelui.

Panta constantă și efortul susținut au început să își spună cuvântul, așa că muntele ne-a oferit refugiul perfect exact când aveam mai mare nevoie. Ne-am oprit preț de câteva minute pentru a ne alimenta cu apă proaspătă și rece de la un izvor curat, care țâșnea direct din inima versantului verde.

După ce ne-am stâmpărat setea la izvor și am repornit la drum, peisajul a început să se schimbe radical, iar tăiatul copacilor devenea din ce în ce mai evident. Am intrat într-un sector unde pădurea deasă era brăzdată adânc de utilaje, iar marginile drumului erau acum complet flancate de stive lungi și masive de bușteni proaspăt doborâți, mult prea tineri, verzi și perfect sănătoși ca să justifice tăierea. Să vezi cum arbori în plină putere sunt puși la pământ cu atâta ușurință. Am strâns din dinți și am apăsat mai tare în pedale, dornici să lăsăm în urmă acel șantier al distrugerii și să ne refugiem în zonele mai înalte, unde speram ca muntele să fie încă neatins..

Muntele nu ne lăsa deloc să ne relaxăm, iar porțiunea care a urmat a transformat pedalatul într-un adevărat test de îndemânare. Solul devenise mai frământat, plin de pământ negru și crengi zdrobite sub șenile, forțându-ne să ne concentrăm la maximum pentru a menține o linie stabilă pe biciclete în timp ce urcam tot mai sus în munte... Cu rucsacul bine strâns în spate și privirea ațintită la câțiva metri în față, am continuat să atac panta, simțind cum fiecare mușchi lucrează pentru a învinge rezistența solului, în timp ce pădurea deasă de pe versanți continua să ne vegheze urcarea.

Oricât de mult ai vrea să rămâi pe bicicletă, muntele are momentele lui în care îți dictează clar limitele, iar pe acest sector a venit și momentul inevitabil al descălecării din șa. Drumul forestier compact s-a sfârșit brusc, lăsând loc unei zone complet răvășite de utilajele grele, unde pământul amestecat cu apa ploilor din timpul nopții s-a transformat într-o mare de noroi gros, cleios și adânc. Transmisia și anvelopele nu mai aveau nicio șansă de aderență, așa că am pus piciorul jos și am trecut la push-bike. Împingând bicicleta prin noroiul frământat, printre resturi de bușteni și șleauri adânci, am realizat că exact aceste porțiuni brute oferă turei farmecul unei aventuri veritabile. Dincolo de solul neprietenos, privirea ne era însă clătită de peisajul copleșitor din jur – o imensitate de pădure verde care urca pe versanții abrupți, amintindu-ne cât de sus reușisem deja să ajungem.

După calvarul noroiului adânc, muntele ne-a scos în cale o surpriză totală: o porțiune de drum complet nouă, proaspăt amenajată și amenajată la standarde neașteptate. Am reîncălecat cu ușurare pe un terasament larg, acoperit cu piatră spartă compactă, flancat pe partea stângă de parapeți metalici de siguranță – o imagine aproape ireală pentru adâncul acestor codri. Privind în jur, memoria mi-a activat imediat amintirile din turele trecute: vechiul traseu pe care îl știam tăia pădurea puțin mai la stânga, pe o potecă îngustă și umbroasă, complet înghițită acum de noua configurație a versantului decopertat. Roxana a profitat imediat de aderența excelentă a noului drum și a reluat ascensiunea în forță, șerpuind pe curba largă ce ne propulsa vertiginos spre creastă, în timp ce norii grei și plumburii începeau să strângă rândurile deasupra brazilor. Liniștea de pe acest drum nou a fost însă spulberată rapid de un zgomot familiar și sinistru pentru codrii noștri. Tot acolo, pe partea stângă, se auzea drujba duduind în gol, urmată de pocnetul sec al lemnului care se prăbușește.

La intrarea în această nouă porțiune de pădure, aventura a căpătat o nuanță de realism sălbatic. Am dat nas în nas cu un ranger al ocolului silvic, care a oprit mașina în dreptul nostru pentru a ne oferi un sfat vital de siguranță. Ne-a avertizat că prezența urșilor este activă în zonă și ne-a rugat ferm să nu facem popasuri la întâmplare prin desișul codrului, ci să ne oprim exclusiv în locurile deschise: fie acolo, chiar la intrarea în pădure unde era spațiul amenajat cu masă și băncuță, fie abia cand ajungem în poiana de la Tăul Ursului. După această informare binevenită, rangerul ne-a privit cu simpatie și ne-a adresat o urare scurtă, care ne-a mai destins instantaneu gândurile: «Distracție faină pe traseu!». Vorbele lui ne-au prins tare bine și ne-au redat suflul.

Cu un plus de optimism și cu atenția sporită la capacitate maximă, am lăsat în urmă mașina ocolului silvic și am început să atacăm poteca ce se afunda în inima pădurii, pe o potecă aspră de pământ, direct printre trunchiurile înalte și argintii ale fagilor, gata să transformăm avertismentul lui în parte din aventura noastră... Liniștea pădurii nu mai părea acum doar relaxantă, ci încărcată de o tensiune subtilă; fiecare foșnet de frunză ne făcea mai atenți, iar pedalele se învârteau parca mai repede, conduse de un instinct clar de conservare.

Panta lungă și efortul susținut au început să își ceară tributul. Într-o porțiune adâncă de pădure, a fost nevoie să ne oprim pentru un popas neplanificat, din cauza epuizării pe urcare. Am sprijinit bicicletele și am lăsat deoparte orice gând legat de timp sau de Vârful Rusca. A fost un moment de liniște tensionată, în care am realizat încă o dată că limitele corpului trebuie respectate cu sfințenie pe munte.

În aceste zone înalte și izolate din Poiana Ruscă, unde marcajele vechi pot fi ușor ratate, fiecare decizie legată de trasă este esențială pentru a ne asigura că rămânem pe direcția bună spre Vârful Rusca și că nu ne abatem de la circuit. Pe trunchiul unui fag falnic ce străjuia poteca, am dat peste un indicator salvator: un triunghi roșu mare sub care era scris clar, cu vopsea albă, numele obiectivului nostru – RUSCA, însoțit de un marcaj galben vertical. A fost un moment excelent, care ne-a ridicat moralul și ne-a dat certitudinea că suntem pe drumul istoric cel bun.

La scurt timp după această descoperire, înainte de a apuca să ne bucurăm de ritm, am realizat însă că Roxana își pierduse una dintre mănuși. Fusese agățată destul de superficial și căzuse undeva în urmă. Fără să stau pe gânduri, am lăsat ambele biciclete întinse pe covorul de frunze uscate și m-am întors pe jos să o caut, refăcând ultimul sector cu ochii ațintiți pe pământ. Din păcate, pădurea și-a păstrat secretul; după minute bune de căutat printre crengi și frunze, a trebuit să mă resemnez și să mă întorc cu mâna goală. Ne-am continuat drumul sperând că micul incident nu ne va strica moralul, conștienți că muntele își ia uneori mici tributuri.

După momentele de cumpănă și efortul intens din codru, muntele a decis să ne deschidă porțile către o altă lume. Am ieșit brusc din umbra deasă a fagilor și am ajuns într-o frumoasă poiană montană, unde aerul s-a lărgit instantaneu, oferindu-ne o gură imensă de libertate. Drumul frământat de utilaje de la început devenise acum o potecă curată, cu două urme fine de pământ și iarbă care șerpuiau domol spre linia orizontului. Sub cerul încărcat de nori grei, care dădeau o notă dramatică întregului masiv, această poiană a fost refugiul perfect unde să pedalăm cu zâmbetul pe buze, simțind că ne apropiem, în sfârșit, de creastă.

Poiana era pur și simplu plină de tufe încărcate de afine, însă bobițele nu erau încă coapte; erau abia la începutul ciclului lor, urmând ca marea coacere să aibă loc mult mai încolo, odată cu venirea toamnei. Chiar și așa, verzi și crude, puzderia de fructe care îmbrăca pajiștea ne arăta bogăția extraordinară a acestor culmi izolate.

Roxana și-a recăpătat rapid energia și buna dispoziție doar privind spectacolul naturii de pe marginea potecii. Acest sector domol și aerisit a transformat parcursul nostru într-o plimbare extrem de plăcută, oferindu-ne un respiro perfect înainte de a ne relua concentrarea pentru restul traseului.

M-am oprit preț de un minut, sprijinind bicicleta pe marginea dreaptă a drumului, chiar lângă tufele dese de ienupăr și afine, pentru a studia cu atenție configurația terenului. Singura opțiune era poteca ce se deschidea clar în fața noastră, urcând direct prin jgheabul dintre brazi și jnepeni. Cu direcția impusă de relieful muntelui, am reînceput să pedalăm în urcare, lăsând în urmă vegetația joasă a poienii.

A fost un moment bun să îmi potrivesc ochelarii, să respir adânc și să mă asigur că transmisia este pe raportul potrivit pentru urcare. Să stai acolo, la granița dintre pajiștea deschisă și pădurea deasă, îți dădea acea energie brută, specifică momentelor în care știi că urmează o bucată serioasă de urcare, dar pe care abia aștepți să o cucerești pedală cu pedală.

Roxana a reluat conducerea pe pământul bătătorit al potecii unice care urca prin munte, mărginit pe ambele părți de o pădure deasă de conifere, ai cărei brazi înalți și verzi păreau că ne ghidează pașii direct spre vârf. Solul de pământ, deși brăzdat pe mijloc de șleauri adânci uscate și șerpuitoare, oferea o aderență excelentă pentru anvelope, permițându-ne să rulăm constant.

Am lăsat în urmă brazii tineri din poiană pentru a intra într-o zonă dominată de fagi seculari, impunători, precum cel care străjuia marginea stângă a potecii cu trunchiul său uriaș și rădăcinile adânc înfipte în istoria masivului. Muntele a ținut să ne amintească faptul că nu eram singuri pe acele culmi. Încă de cum am plecat din poiana cu afine și am intrat pe acest drum forestier, ce se afunda sub bolta de fagi seculari, aerul a început să vibreze puternic. De undeva de sus, se auzea un zgomot violent de gipuri și motoare de teren ce survolau zona, venind la vale chiar de pe crestele înalte ale Ruscăi. Ecoul asurzitor al motoarelor turate se izbea de trunchiurile copacilor, tăind brusc liniștea codrului și contrastând puternic cu ritmul nostru silențios la pedale. Deși instinctul de fotograf m-ar fi îndemnat să surprind momentul, am preferat de data aceasta să las telefonul în buzunar. Nu am făcut nicio poză, tocmai pentru a rămâne cât mai discreți și a nu le atrage în niciun fel atenția. Într-o aventură în doi, pe creste unde ești complet singur în fața imprevizibilului, prudența este cea mai bună tactică; am lăsat zgomotul să treacă pe lângă noi și ne-am văzut liniștiți de drum.

Fiecare pedală ne aducea mai aproape de lumină, iar semnele că eram aproape de ieșirea din pădure deveneau tot mai clare. Copacii au început să se rărească, lăsând versantul din dreapta să respire printr-o pajiște curată, acoperită de covoare verzi de vegetație joasă. Drumul de pământ negru, bătătorit și presărat cu frunze uscate, desena o ultimă curbă elegantă spre stânga, profilându-se direct pe linia unde pădurea se sfârșea și lăsa loc cerului deschis. Un trunchi masiv de copac prăbușit pe margine, măcinat de timp și îmbrățișat de mușchi, marca subtil această graniță naturală. Oboseala urcării s-a dizolvat instantaneu în fața acestei deschideri, lăsând loc entuziasmului pur de a păși, în sfârșit, pe platoul alpin.

Ultimul efort de push-bike ne-a adus exact acolo unde muntele își dezvăluie adevărata măreție. Pădurea s-a oprit brusc, lăsând loc doar câtorva crengi de fag ce atârnau deasupra noastră ca o boltă naturală. Drumul a început să șerpuiească pe creasta deschisă, iar solul de pământ și piatră spartă desena o curbă largă către stânga, flancat în dreapta de tufe compacte de ienupăr și afine crude. Din acest punct, muntele a început să ne ofere deschideri panoramice tot mai largi asupra crestelor din Poiana Ruscă. Orizontul se lărgea cu fiecare pas, iar vântul de creastă ne-a izbit fețele, aducând cu el acel sentiment inegalabil de libertate absolută. Eram, în sfârșit, deasupra codrilor adânci, pedaland din nou pe linia înaltă care ne apropia vertiginos de destinația noastră.

Drumul a început să șerpuiească pe creasta deschisă, iar solul de pământ și piatră spartă desena o curbă largă către stânga, flancat în dreapta de tufe compacte de ienupăr și afine crude. Din acest punct, muntele a început să ne ofere deschideri panoramice tot mai largi asupra crestelor din Poiana Ruscă. Orizontul se lărgea cu fiecare pas, iar vântul de creastă ne-a izbit fețele, aducând cu el acel sentiment inegalabil de libertate absolută. Eram, în sfârșit, deasupra codrilor adânci, pedaland din nou pe linia înaltă care ne apropia vertiginos de destinația noastră.

Odată ieșiți la liziera padurii, am simțit nevoia să mă opresc și să arunc o privire în spate, spre locul de unde venisem. De sus, poteca își arăta adevărata asprime: un drum proaspăt frământat și săpat adânc în pământ roșiatic și bolovani, care șerpuia strâns pe buza versantului. În stânga mea, tufele uscate și noduroase de ienupăr mărginiseră urcarea, în timp ce în dreapta, tunelul verde al pădurii de fagi abia ne lăsase să scăpăm din îmbrățișarea lui. Privind panta aceea abruptă și accidentată, pe care tocmai o învinsesem la pas împingând bicicletele, am simțit o satisfacție uriașă — lăsasem în urmă tot ce muntele avusese mai greu de oferit.

În dreapta noastră și la liziera pădurii, vegetația devenise incredibil de deasă, un zid compact de jnepeniș și tufe masive de ienupăr care se topeau direct în primele rânduri de fagi și brazi.

Sub cerul plumburiu și greu, natura își relua încet calmul, iar noi eram pregătiți pentru ultimul și cel mai spectaculos episod de push-bike spre punctul final al ascensiunii: mai întâi atingerea cumpenei de ape de la Cornul Ruschii, iar apoi asaltul decisiv spre Vârful Rusca. Drumul a părăsit definitiv protecția pădurii, transformându-se într-o rampă aridă, acoperită cu piatră spartă și pământ uscat, care urca abrupt prin golul alpin. Roxana a preluat din nou conducerea, împingând bicicleta cu o determinare incredibilă. Cu ambele mâini încleștate pe ghidon și brațul stâng încordat, își folosea toată energia corpului pentru a propulsa roțile pe panta severă, fără să slăbească nicio secundă priza.

După efortul intens de push-bike, creasta ne-a oferit răsplata supremă. Dincolo de pădurile nesfârșite ale Ruscăi, la orizont s-au dezvăluit crestele masive și înzăpezite ale Munților Retezat și Țarcu [IMAGE CONTEXT]. O panoramă spectaculoasă sub cerul dramatic, care ne-a demonstrat că fiecare secundă de urcare a meritat din plin. Profilate semeț sub norii dramatici, acele piscuri îndepărtate păreau un zid de gheață ce străjuia lumea de la înălțime.

Să stai acolo sus, în liniștea regăsită a Vârfului Rusca, privind măreția crestelor Carpaților Meridionali desfășurându-se în fața ta, a fost momentul în care am simțit că fiecare secundă de push-bike și fiecare strop de sudoare au meritat din plin. Am reușit, în doi, să transformăm o decizie spontană de weekend într-o zi de neuitat, pecetluită de o victorie memorabilă pe munte.

Mai avem puțin până la Vârful Rusca, cel care se ridică impunător chiar în fața noastră. Sub cerul încărcat, cupola golașă a muntelui ne arată borna finală de pe culme, dându-ne ultimul imbold de energie pentru a cuceri cei 1355 de metri.

„Borna de la Cornul Ruschii a fost primul prag important de pe creastă. Odată ajunși în dreptul acelei cruci metalice solitare, am simțit cum muntele ne primește în sfârșit pe acoperișul lui. Din acest punct, linia orizontului s-a lărgit complet, iar poteca de creastă ne-a confirmat că am învins prima mare barieră a traseului, fiind pregătiți să ne continuăm drumul spre adevărata țintă.

De la Cornul Ruschii, drumul nu ne-a mai lăsat să lâncezim. Traseul a plonjat scurt într-o mică șa de creastă, oferindu-ne ocazia perfectă să lăsăm frânele libere. Am coborât în viteză, punând bicicleta și suspensiile la o grea încercare pe denivelările rapide ale solului alpine. Coborârea s-a transformat instantaneu în rampa de asalt către ținta noastră finală. Nici coborârea și nici urcarea imediată nu au fost lungi. Și iată-ne ajunși: Vârful Rusca, la 1355 de metri altitudine! Spre marea noastră surpriză, aici am găsit un panou alb, montat pe un soclu stabil de beton, care certifica oficial victoria noastră. Să stau acolo sus, pe acoperișul masivului, ținând bicicleta lângă indicator sub un cer plumburiu și spectaculos, a fost o satisfacție uriașă. Reușisem să ducem la bun sfârșit prima jumătate a marii noastre aventuri în doi.

De pe primul Vârf Rusca, la 1355 de metri altitudine, am repetat aceeași figură: am reîncălecat și am rulat rapid pe linia înaltă către cel de-al doilea Vârf Rusca, situat tot la 1355 de metri. Masivul are această particularitate geografică fascinantă, fiind un vârf dublu cu două cocoașe perfect egale ca înălțime. Coborârea de pe primul vârf Rusca și urcarea imediată pe cel de-al doilea au fost scurte, dar pline de ritm. Pe bradul din partea stângă ne-a întâmpinat, proaspăt și vizibil, marcajul Bandă Roșie, confirmându-ne magistrala de creastă. Roxana deschidea din nou drumul în fața mea sub cerul tot mai plumburiu

Drumul s-a transformat într-o potecă lungă și clară de pământ și iarbă, un culoar superb ce cobora lin într-o mică șa de creastă, pentru ca apoi să urce direct spre cea de-a doua cocoașă de 1355 de metri.

Pe această a doua culmă, marcată de un indicator mai mic, împodobit cu tricolorul, ne-a întâmpinat în sfârșit, clar și proaspăt vopsit pe o stâncă din prim-plan, marcajul Bandă Roșie. Să cucerești același vârf de două ori în doar câteva minute, trecând de la o proeminență la alta de-a lungul crestei alpine, a oferit circuitului nostru o notă unică de explorare. Schimbarea de geacă nu a fost o alegere estetică, ci o necesitate impusă de munte. Chiar în timp ce ne aflam pe prima cocoașă a Vârfului Rusca, vremea s-a schimbat brusc și radical, amintindu-ne de avertizările meteo pe care le ignorasem dimineața. Temperatura a scăzut vertiginos; din cer au început să cadă bobițe mici de gheață, urmate de primii stropi de ploaie. Am scos rapid geaca roșie din rucsac pentru a mă proteja de frigul brusc de altitudine. Să stai pe acest vârf dublu, înfruntând atmosfera înghețată în timp ce banda roșie se uda la picioarele noastre, a transformat victoria într-o experiență montană veritabilă. Acest marcaj este magistrala principală de creastă a masivului ce parcurge creasta de la vest la est, legând Nădragul și Poiana Tăul Ursului de Vârful Rusca. Faptul că eram pe ea însemna că ne aflam, în sfârșit, la drumul mare de creastă.

A venit și rândul Roxanei să își treacă victoria în revistă, pozându-se mândră pe cel de-al doilea Vârf Rusca. Cu zâmbetul pe buze, în ciuda ploii care începea să cadă din cerul plumburiu, poza ei la indicatorul cu tricolor a fost dovada pură a unei determinări de fier. Din acel punct înalt, cu banda roșie la picioarele noastre, am realizat amândoi că muntele ne acordase premiul suprem pentru că nu am dat înapoi în fața prognozei

Într-un final, lăsăm în urmă cele două vârfuri gemene și plecăm la drum. Poteca ocolește cumva pe o curbă de nivel primul Vârf Rusca, oferindu-ne un parcurs lin și spectaculos prin pajiștea înaltă, înainte de a ne îndrepta în coborâre direct spre Tăul Ursului. Sub cerul încărcat, Roxana dictează ritmul pe covorul verde de iarbă, ghidată de stâlpii de marcaj care se profilează pe linia crestei. Este momentul în care panta începe să lucreze în favoarea noastră, iar fiorul vitezei ne readuce zâmbetul pe buze după tot efortul urcării.

Pe măsură ce coborâm, drumul devine o potecă largă de pământ și piatră spartă, șerpuind spectaculos printr-un desiș dens de jnepeni și ienupăr. Roxana lasă frânele mai libere, abordând cu încredere tronsoanele tehnice. Solul umed oferă acum o aderență excelentă, iar în fața noastră se deschide întreaga măreție a văilor din Poiana Ruscă, amintindu-ne de ce mountain bike-ul pe creste este atât de special.

Coborârea ne-a absorbit din nou în umbra pădurii, dar muntele a ținut să ne testeze reflexele într-un mod brutal. Pe o secțiune abruptă, brăzdată adânc de bolovani și rădăcini groase, alunecoase, Roxana a pierdut pentru o secundă controlul bicicletei și a căzut.

Din fericire, impactul nu a fost grav; deși s-a lovit la picior, s-a scuturat rapid de pământ și, cu o determinare incredibilă, a decis că putem continua. A fost momentul plin de adrenalină care ne-a reamintit că pe aceste poteci tehnice atenția trebuie să rămână maximă. Imaginea de imediat după căzătură spune totul despre spiritul Roxanei. În timp ce bicicleta mea era încă culcată pe pământ, ea se ridicase deja, își strângea ghidonul și verifica starea echipamentului, ignorând durerea de la picior.

Pădurea de fagi, cu poteca ei tehnică și înșelătoare, ne-a arătat încă o dată latura aspră a muntelui, dar reacția ei rapidă ne-a demonstrat că aventura poate continua

Coborârea a fost brusc întreruptă de o nouă pantă severă care ne-a pus la încercare. Drumul forestier începea să urce agresiv prin desișul de conifere și fagi, fiind complet acoperit de un covor alunecos de frunze uscate. Cu piciorul lovit, dar cu o îndârjire de invidiat, Roxana a trecut imediat la push-bike, împingând bicicleta pe rampa abruptă. Fiecare sector al acestui traseu trebuia muncit din plin, reamintindu-ne că drumul spre Tăul Ursului cerea un tribut serios de energie.

Muntele ne-a oferit rapid compensația: imediat după rampă a apărut și coborârea. Roxana a reîncălecat și a lăsat bicicleta să prindă viteză pe drumul forestier acoperit de frunze, ghidată de banda roșie vizibilă pe fagul uriaș din stânga. Acest ritm alert ne-a redat imediat moralul, transformând alternanța rapidă dintre urcare și coborâre într-o dinamică pură de mountain bike

Coborârea a devenit rapid o provocare serioasă, deoarece această pantă a fost cam mare și ne-a cerut reflexe maxime. Solul abrupt, acoperit de un strat dens și înșelător de frunze uscate, ascundea bolovani și denivelări gata să îți fure aderența la fiecare metru. Roxana a gestionat excelent coborârea, controlând bicicleta cu mare atenție printre fagi, ghidată în continuare de banda roșie care ne asigura că suntem pe drumul cel bun.

Am simțit nevoia să arunc o privire în spate și să măsor din nou panta cu ochii. De jos în sus, coborârea arăta de-a dreptul intimidantă: un perete abrupt de pământ și frunze uscate care tăia pădurea de fagi ca o linie dreaptă. Privind acea rampă severă pe care tocmai o stăpânisem, am realizat cât de tehnic și solicitant devenise traseul nostru, dar satisfacția că am trecut cu bine de ea ne-a dat un nou imbold. Privind în urmă, am realizat un lucru cert: această coborâre nu aș fi reușit-o cu bicicleta veche. Panta mare și capcanele ascunse sub frunze ar fi fost imposibil de gestionat fără geometria modernă, stabilitatea cadrului din carbon și precizia suspensiilor actuale. A fost momentul în care am simțit din plin valoarea noului echipament, care a transformat un sector extrem de periculos într-o coborâre tehnică controlată și plină de satisfacție.

Într-un final, pădurea deasă s-a retras și am ajuns în Poiana Tăul Ursului. Acest luminiș minunat, inundat de iarbă verde și străjuit de brazi înalți, ne-a întâmpinat cu un foișor de lemn amenajat pentru popas. A fost momentul perfect în care am putut răsufla ușurați, știind că am lăsat în urmă cele mai abrupte sectoare ale coborârii și că ne aflăm în siguranță pe unul dintre punctele cheie ale traseului nostru de creastă.

O oprire excelentă și pe deplin meritată. Fiind deja ora 14:50 când am ajuns în Poiana Tăul Ursului, ne-am oprit la adăpostul foișorului roșu pentru a lua prima masă din acea zi.

După ore întregi de efort continuu, push-bike și tensiune pe coborâri, mâncarea în mijlocul acestei liniști verzi ne-a reîncărcat complet bateriile. Chiar pe grinda de lemn a foișorului, o săgeată discretă ne indica traseul «Spre Padeș pe drum forestier», reamintindu-ne configurația acestor creste izolate în timp ce ne pregăteam pentru ultima parte a circuitului. Foișorul roșu din Poiana Tăul Ursului a fost locul perfect și sigur recomandat de ranger pentru acest prânz întârziat.

Nu am zăbovit mult; am terminat de mâncat în circa 20 de minute, iar pe la 15:10 ne-am pornit la drum pe ultima porțiune a circuitului nostru.

Lăsând în urmă foișorul protector, am ieșit pe drumul forestier pietros chiar în dreptul stâlpului cu săgeți albe și al panoului albastru de la marginea pădurii de conifere. Cu forțe proaspete și cu moralul ridicat de pauza binemeritată, am strâns ghidoanele, gata să înfruntăm kilometrii de coborâre ce aveau să ne poarte înapoi spre civilizație.

Plec cu forțe noi pe drumul forestier larg, lăsând în urmă foisorul. Chiar la începutul acestui sector, pe partea stângă, am trecut pe lângă o troiță masivă din lemn sculptat, un monument solitar ce veghea liniștea acestor culmi. Prezența ei ne-a oferit un sentiment plăcut de siguranță și conexiune cu tradiția locului, dându-ne un impuls suplimentar de energie în timp ce bicicletele începeau să ruleze constant pe terasamentul compact de pământ și pietriș

Pe măsură ce înaintam, am ajuns la o intersecție de drumuri, chiar în dreptul unui indicator albastru ce marca intrarea pe drumul forestier Burău. La dreapta se întindea calea pe care trebuia să continuăm. Am fi vrut să urmăm drumul Burăului, chiar daca am mai fost pe el, însă am decis să îl lăsăm pentru data viitoare-când avem de gând să legăm acest sector și de o urcare pe Vârful Padeș. Conștienți de oboseala acumulată și de orele care trecuseră, am lăsat această nouă variantă ca pe o promisiune pentru viitor. Am privit lung spre poteca umbrită, apoi am continuat coborârea pe ruta noastră principală.

Fix în acea bifurcație, săgeata albă cu contur roșu a unui stâlp de marcaj montan ne-a atras privirile: spre stânga indica poteca către Vârful Rusca, iar spre dreapta, drumul care ducea spre Vârful Padeș. Sub marcajul clar cu bandă roșie, estimarea de 2 ore și jumătate până la trei ore până pe Padeș. Am lăsat această nouă variantă ca pe o promisiune pentru viitor și am pornit la dreapta. Contrar așteptărilor noastre de a pierde altitudine, drumul s-a așezat pe o curbă de nivel, șerpuind domol de-a lungul versantului forestier. Pedalam fără efortul unei urcări mari, dar și fără adrenalina coborârii, savurând ultimele momente de liniște montană înainte de a lăsa în urmă muntele.

După ce am lăsat în urmă curba de nivel, oborârea în viteză ne-a scos brusc la o nouă intersecție, unde peisajul s-a schimbat subtil. Am ajuns la drumul Forestier de Legătură Pascota – Pietrosu proaspat modernizat.

Am aruncat o privire scurtă spre calea care se deschidea în acea direcție, dar fără să ezităm, am cotit hotărâți la stânga, intrând pe Valea Stâlpului, unde pârâul care ne însoțise pașii părea că își adună forțele. Aici, drumul s-a înclinat brusc sub roțile noastre și a început adevărata coborâre. Am eliberat frânele, iar bicicletele au prins viteză instantaneu pe pietrișul drumului forestier, lăsându-ne purtați de firul văii.

După o coborâre în viteză, suficient de lungă cât să ne facă să simțim fiorul libertății pe două roți, am ajuns la o intersecție majoră cu Valea Begăi Luncani. Ne aflam în locul cunoscut sub numele de „Între Ape”, un colț ascuns de lume unde timpul pare că s-a oprit. Dincolo de frunzele uriașe și verzi de lipan care acopereau marginile drumului, peisajul s-a deschis spre o poiană liniștită, vegheată de o clădire albă, solitară, și un foișor de lemn cu acoperiș țuguiat.

Peisajul idilic a lăsat loc unei realități mai crude: ajunseserăm într-o zonă marcată de exploatări forestiere active. Pe marginea drumului de pământ se înălțau stive mari de bușteni proaspăt tăiați. O remorcă lungă pentru transportul lemnului și un vagon vechi, maroniu, folosit de muncitori, zăceau parcate la marginea pădurii ca niște giganți adormiți.

Chiar acolo, la intersecție, privirea mi-a fugit spre un alt drum de pământ, parțial ascuns sub bolta deasă a copacilor. Un pod vechi de beton, marcat de trecerea timpului și păzit de bălți adânci, deschidea o altă cale către Tăul Ursului. Am privit acea potecă, amintindu-mi de trecut, mai exact de o aventură anterioară. Sunetul apelor care se întâlnesc chiar aici a înlocuit instantaneu vâjâitul vitezei din urechi. A fost momentul perfect să punem frână, să ne tragem sufletul și să privim în urmă spre muntele pe care tocmai îl coborâserăm, simțind cum energia sălbatică a văilor montane începe să se domolească

Am pedalat mai repede prin acest decor industrial, simțind un amestec de tristețe pentru copacii dispăruți și o dorință intensă de a evada din nou spre spațiile deschise, acolo unde natura încă își urmează cursul nestingherită.

Nici drumul nu ne-a mai menajat pe această ultimă porțiune. Pe acest sector, pământul era mult mai afectat în urma ploilor recente decât cel pe care urcasem în prima parte a dimineții. Noroiul argilos și nisipul fin adunat de pe drum ne-au murdărit complet bicicletele. Era clar pentru amândoi că nu puteam să mergem cu ele așa înapoi acasă.

Din fericire, pârâul care curgea zgomotos chiar pe marginea drumului ne-a oferit soluția salvatoare. Ne-am oprit pe malul de pământ și, ghemuți la buza apei, am început să spălăm minuțios cadrele și roțile în șuvoiul rece. A fost o pauză binemeritată, presărată cu glume despre noroiul adunat, care ne-a lăsat bicicletele curate și pregătite pentru ultima etapă a zilei.

Pârâul însuși purta urmele furtunilor recente. Apa curgea vijelioasă, transformată într-un șuvoi maroniu și tulbure, încărcat de pământul spălat de pe versanți. Cu toate acestea, contrastul era spectaculos. Deși apa nu mai era limpede ca de obicei, a fost mai mult decât suficientă pentru a ne curăța echipamentul și a lăsa în urmă asprimea muntelui.

După ce am lăsat în urmă porțiunile dificile de pământ, am trecut oficial de linia muntelui și am ajuns în localitatea Luncani. Din acest punct, traseul s-a așezat pe o bandă lină de asfalt.

Schimbarea a fost o ușurare pentru picioarele noastre obosite; roțile bicicletelor acum curate rulau aproape fără zgomot pe drumul modernizat. În dreapta noastră, valea continua să ne însoțească dincolo de parapetul metalic, dar atmosfera devenise mult mai blândă, cu primele gospodării ivindu-se printre copaci. Acest sector de asfalt ne-a permis să ne relaxăm complet, să ne ridicăm privirea din ghidon și să lăsăm viteza constantă să ne poarte lin spre porțiunea finală a călătoriei.

Asfaltul lin ne-a condus rapid către destinația noastră finală: parcarea de la Centrul Turistic Valea lui Liman. Am oprit bicicletele, iar liniștea locului, întreruptă doar de foșnetul pădurii care ne înconura, a marcat sfârșitul oficial al traseului montan. Cu telefoanele în mână pentru a opri aplicațiile de tracking și cu zâmbetul pe buze, am simțit acea oboseală plăcută, specifică unei zile pline. Bicicletele spălate la pârâu erau acum din nou pe teren sigur, iar noi eram gata să lăsăm în urmă Munții Poiana Ruscă.

Această ultimă imagine aduce o perspectivă de ansamblu excelentă! Ea oferă o utilitate practică poveștii, servind ca ghid vizual pentru alți bicicliști sau drumeți care vor dori să exploreze zona pornind chiar de la Centrul Turistic Valea lui Liman.

Asfaltul ne-a condus direct către punctul final al traseului montan: parcarea de la Centrul Turistic Valea lui Liman. Înainte de a urca bicicletele pe suport, privirea ne-a fost atrasă de indicatoarele rutiere de la marginea drumului. Panoul alb cu litere mari ne reamintea unde ne aflăm, iar indicatorul albastru de dedesubt trimitea spre faimosul drum Transluncani, aflat la doar 7 kilometri distanță. Chiar lângă ele, un desen vechi pe un panou verde avertiza tăios: „Tăierea fără drept a pădurii se pedepsește”, o coincidență stranie care a rezonat puternic cu buștenii tăiați pe care îi văzuserăm pe vale cu puțin timp în urmă. Pentru cei care abia sosesc, aceste table reprezintă începutul unei noi aventuri, poate chiar pe serpentinele Transluncaniului. Pentru noi, care tocmai ne-am întors, ele marcau triumful unei bucle spectaculoase tată-fică pe potecile din Luncani.

Poveste de pe dealuri: Șase prieteni și un jar încins

2026-05-09T22:16:00.000+03:00

„Stonehenge-ul” de la Uzina de Apă din Timișoara are o vibrație aparte, aproape mistică, ideală pentru a marca începutul unei aventuri.

„Aceasta este imaginea victoriei noastre: șase prieteni, șase biciclete și o zi de neuitat care s-a încheiat exact așa cum trebuie. Dar, ca să ajungem aici, la acest zâmbet colectiv de pe malul apei, a trebuit să începem de undeva mult mai „pietros” și cu o formulă incompletă.”

Totul a început sub semnul unei dimineți înorate, cu acea nerăbdare tipică plecărilor care promit libertate. Locul ales pentru plecare nu putea fi unul mai simbolic: Pietrele de la „Stonehenge”, în parcul de lângă Uzina de Apă din Timișoara. Acolo, printre coloanele de piatră ce par să păzească parcul, ne-am adunat cinci. Era acea forfotă plăcută, a glumelor matinale și a strângerilor de mână care pecetluiau planul zilei. Plecarea a fost pură, pe două roți. De la „Stonehenge”, ne-am urcat pe biciclete și am ales libertatea digului de pe malul Begăi. Primul popas strategic a fost la Remetea Mare. Nu era doar o pauză de odihnă, ci una vitală pentru moralul grupului: aprovizionarea. Am intrat în magazin cu gândul clar la focul de tabără ce avea să vină. Am cumpărat cârnații care aveau să sfârâie pe băț și, bineînțeles, muștarul – accesoriul obligatoriu pentru orice festin la deal. Unii dintre colegi, prevăzători, și-au asigurat și rația de bere pentru drum, în timp ce rucsacurile noastre deveneau brusc mai grele, dar mult mai valoroase. Cu „comoara” culinară asigurată, am părăsit Remetea, pregătiți să schimbăm peisajul de mal de apă cu drumul întins spre Ianova.”

Lăsând în urmă Remetea Mare ne-am așezat la drum pe pista care șerpuiește spre Ianova. Imaginea era de un calm deplin: o panglică de asfalt sub roțile noastre, mărginită de verdele câmpului și punctată de maci roșii, ca niște mici pete de culoare pe fundalul cerului. Dar, oricât de frumoasă e priveliștea, pedalatul cere tribut, așa că am făcut primul popas oficial la magazinul din satul Ianova. A fost momentul în care grupul s-a împărțit în două tabere de „hidratare”: majoritatea au ales răsplata rece a unei beri, savurând pauza la umbră, în timp ce eu am rămas fidel apei mele, singura care știam că îmi va ține picioarele ușoare pentru ce urma. A fost o oprire scurtă, dar plină de glume, un ultim moment de relaxare înainte de a ne relua drumul spre Bencecul de Sus. Eram doar noi, cele cinci biciclete și tocmai ce am aflat că al șaselea dintre noi, învins de somnul dulce al dimineții, avea să devină „obiectivul” nostru de pe traseu. În timp ce noi pedalăm, el era deja în drum spre Bencecul de Sus, escortat de soția lui cu mașina – un fel de transport VIP spre linia frontului. Popasul de la magazinul din Bencecu de Sus a devenit punctul zero al aventurii, locul unde grupul s-a sudat și spiritul turei s-a schimbat complet. Nu părea deloc afectat că dormise mai mult; din contră, era cel mai vesel dintre noi toți. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg și cu o sticlă de Jäger, gata pregătită să dea startul oficial al ieșirii la deal. A fost momentul în care am pus bicicletele deoparte pentru câteva minute, ne-am tras sufletul și am ciocnit un pahar mic în cinstea reîntregirii trupei. Atmosfera s-a animat instantaneu: eram în sfârșit toți șase, entuziasmul era la cote maxime, iar gustul amărui al băuturii ne-a dat exact energia necesară pentru ce urma. Cu grupul complet și moralul sus, am lăsat în urmă magazinul din sat și am început să privim serios spre coasta dealului. Urma partea cea mai frumoasă.

Am lăsat asfaltul în urmă și am simțit cum cauciucurile mușcă din pământ. Am început să străbatem coasta, traversând o pășune imensă unde singurele reguli erau cele ale naturii. Urcușul a început să ne testeze picioarele, dar priveliștea care se deschidea în fața noastră ne dădea forță: un verde nesfârșit sub un cer impunător. Pedalând unul după altul, în șir indian, am simțit cum ne îndepărtăm cu adevărat de orice grijă cotidiană. Eram în sfârșit toți șase, stăpânii acestor culmi, purtați de biciclete spre locul unde focul și cârnații din rucsac ne așteptau să le dăm viață.”

Orizontul a început să se deschidă într-o panoramă care ne-a tăiat respirația. Ajunși pe una dintre culmi, am făcut un scurt popas doar pentru a privi. În fața noastră, dealurile se ondulau leneș, alternând între verdele crud al pășunilor și nuanțele de pământ reavăn ale culturilor proaspăt lucrate. Tufele de măceș alb, presărate pe coasta dealului ca niște mici puncte de lumină, dădeau locului un aer sălbatic și curat. De aici, de sus, totul părea mic și îndepărtat – agitația de jos, magazinele din sate, drumul parcurs. Eram doar noi șase și această mare verde care se întindea până la marginea pădurii.

Spectacolul de la distanță. De pe coasta dealului, am avut parte de o priveliște care ne-a făcut să mai încetinim puțin ritmul pedalelor. În vale, întins leneș, se vedea Bencecu de Jos. Satul părea o machetă cu acoperișuri roșii, vegheată de turnul bisericii care străpungea orizontul, totul înconjurat de un ocean de verdeață și de petele albe ale unei turme de oi ce păștea liniștită în depărtare. Am privit satul ca pe un martor tăcut al trecerii noastre, savurând faptul că eram destul de departe de civilizație încât să ne simțim singuri în toată acea imensitate, dar destul de aproape cât să-i apreciem frumusețea tihnită.

Cu imaginea Bencecului de Jos rămasă în stânga noastra, ne-am reorientat privirile spre calea noastră, căutând locul acela ideal, unde urma să coborâm.

După ce ne-am umplut privirile cu panorama satului din vale, a venit momentul pe care orice biciclist îl așteaptă: coborârea. Am lăsat frânele mai libere și am pornit la vale, unul după altul, pe poteca îngustă care desparte pășunea de lanul înalt și verde de grâu. Vântul a început să ne șuiere pe la urechi, iar senzația de libertate a devenit aproape palpabilă. Era un contrast superb între verdele intens al culturii din stânga noastră și întinderea sălbatică a dealului din dreapta, totul delimitat de gardul care părea să ne ghideze drumul spre vale. Coborârea aceasta nu era doar o scurtătură spre destinație, ci o bucurie pură a mișcării peste aceste dealuri nesfârșite.

Coborârea noastră plină de viteză s-a temperat brusc când am dat de stăpânii de drept ai acestor pășuni. O turmă mare de oi, împrăștiată ca niște nori pufoși pe versantul verde, ne-a tăiat calea, obligându-ne să încetinim și să savurăm momentul. Am trecut pe lângă ele cu grijă, sub privirile vigilente ale câinilor de stână, simțind acel amestec de respect și curiozitate pe care doar o întâlnire atât de directă cu viața de la țară ți-o poate oferi. Cu mirosul de iarbă proaspătă și sunetul naturii în urechi, ne-am reluat drumul pe coasta dealului, cu moralul ridicat și cu gândul tot mai aproape de jarul încins.

După spectacolul oferit de turmele de oi și coborârile în viteză de pe culmi, am părăsit potecile de pământ și am intrat în Bencecu de Jos. Satul pe care îl admirasem de la înălțime, ca pe o ilustrată, a devenit acum decorul nostru real. Am parcurs ulițele liniștite, în sunetul cauciucurilor care mușcau din nou din asfalt, trecând pe lângă casele oamenilor și grădinile înflorite. A fost un moment de contrast interesant: de la sălbăticia și liniștea dealurilor, la rânduiala așezării din vale. Intrarea noastră în grup, toți cei șase, a adus o notă de animație pe drumul principal. Traversarea Bencecului de Jos era doar ultima etapă înainte de a găsi acel loc retras, unde să transformăm cârnații de la Remetea în ospățul mult așteptat. Eram aproape, iar entuziasmul se simțea în fiecare pedală.

Vizita în Bencecu de Jos a fost scurtă, cât să ne reamintim de civilizație, pentru că inima ne trăgea tot spre sălbăticie. Am schimbat din nou foaia la biciclete și am atacat dealurile care străjuiesc satul, luând pantele la pedală cu o determinare proaspătă. Există ceva terapeutic în aceste dealuri. Nu sunt urcări care să îți taie respirația ca în Zarand, ci pante domoale care te lasă să admiri peisajul și să te bucuri de viteză.

Ținta noastră era acum liziera pădurii de la orizont. Drumul de pământ ne-a purtat iarăși printre culmi, dar de data aceasta efortul era susținut de nerăbdarea finalului. Cu fiecare urcare, satul rămânea tot mai mic în spate, iar răcoarea pădurii devenea tot mai prezentă. Pedalam în grup strâns, uniți de același scop: să găsim acel colț de liniște, unde să descărcăm rucsacurile și să pregătim mult așteptatul festin, dar urcușul nu a fost la fel de ușor pentru toți... În timp ce majoritatea grupului „plutea” pe pantele abrupte, propulsați de forța bicicletelor electrice, eu și încă un camarad am simțit fiecare piatră și fiecare înclinație în propriile picioare. Eram singurii rămași pe biciclete normale, iar efortul de a ține pasul cu „motoarele” ne-a testat limitele la maximum. În timp ce ei urcau cu o lejeritate invidiată, noi strângeam din dinți, pedalând cu tot corpul pentru a nu rămâne în urmă. Transpirația și respirația sacadată erau prețul plătit pentru satisfacția de a cuceri dealul prin forță proprie.

Regrupările de pe culmi au fost momentele noastre de respiro. Cei patru cu „motoare” ne așteptau mereu sus, oferindu-ne acele câteva minute prețioase în care inima să revină la un ritm normal și privirea să se bucure de drumul cucerit. Pădurea ne aștepta ca o cetate verde, oferindu-ne exact decorul de care aveam nevoie pentru a încheia ziua în stil mare. Pădurea era deja la orizont, dar drumul până la ea s-a dovedit a fi un adevărat roller-coaster de pământ și iarbă. Nu a fost o linie dreaptă, ci o succesiune de coborâri rapide, unde vântul ne răcorea obrajii, urmate imediat de urcări solicitante care ne tăiau suflul.

Pe una dintre culmile cucerite, natura ne-a oferit o imagine demnă de o galerie de artă contemporană. Chiar lângă drumul de pământ, sprijinit de un par vechi de gard, stătea un scaun de plastic alb, solitar, privind spre hăul verde al văii. Cineva își instalase acolo, în cel mai izolat punct al traseului, propria „lojă VIP” cu vedere panoramică spre dealurile Banatului. Deși părea complet ieșit din context, scaunul acela simboliza perfect spiritul zilei noastre: căutarea liniștii și a unui loc unde să te oprești pur și simplu și să privești orizontul. Nu ne-am așezat pe el, lăsându-l pentru următorul călător care va avea nevoie de o pauză de meditație, dar imaginea a rămas cu noi ca un memento că, oricât de mult pedalăm, cele mai frumoase momente sunt cele în care ne oprim să admirăm spectacolul gratuit al lumii de sus.

După efortul depus pe dealurile deschise, am ajuns la un punct de cotitură care a schimbat complet decorul. Am trecut de o poartă și am lăsat în urmă gardul ce delimita pășunile, intrând pe un drum ce părea să se ascundă după buza dealului.

Fiecare vale traversată și fiecare dâmb cucerit ne aduceau mai aproape de locul de popas. Oboseala se acumulase, dar priveliștea dealurilor care se întindeau cât vedeai cu ochii ne dădea un moral incredibil. Știam că după următoarea culme, efortul se va opri și va începe răsplata. Această curbă strânsă, mărginită de vegetație tot mai deasă, era semnul că suntem aproape. Când credeam că greul a trecut, în față ni s-a ridicat ultima urcare serioasă a zilei. A fost o pantă care ne-a cerut tot ce mai aveam în rezervor, un asalt final unde cu bicicletă normală am simțit cu adevărat greutatea fiecărui kilometru parcurs. Am strâns din dinți, am privit doar roata din față și am pedalat până când panta s-a domolit, lăsând loc unui drum mai lat.

Cu ultima urcare lăsată în urmă prin forță brută, am ajuns, în sfârșit, la liziera pădurii. Privirea ne fugea deja spre marginea drumului, căutând locul perfect pentru popas, în timp ce inima începea să se liniștească după urcușul cel greu. Eram pe ultima sută de metri, iar drumul de sub roțile noastre ne purta direct spre locul relaxării.

După efortul susținut pe bicicletele noastre mecanice și roller-coaster-ul de pe culmi, am găsit în sfârșit locul ideal. Am aruncat bicicletele în iarbă și, fără să mai pierdem nicio secundă, ne-am apucat de treabă căutând prin frunziș vreascuri uscate.

Nu a trecut mult și primul fir de fum a început să se ridice... Eram șase prieteni uniți acum de un scop comun, mult mai relaxat: micul foc de tabără. în timp ce primul fir de flacără portocalie a început să danseze vesel, luptându-se cu briza dealului. Era momentul în care oboseala din picioare începea să fie înlocuită de o satisfacție caldă. Eram acolo, în mijlocul naturii, departe de orice zgomot urban, pregătind jarul pentru ceea ce urma să fie cel mai bun prânz al săptămânii. Imaginea era perfectă: fumul care se ridica ușor spre cerul senin, bicicletele odihnindu-se pe marginea drumului și noi, discutând despre porțiunile grele ale traseului în timp ce așteptam ca focul să se domolească și să lase loc jarului încins.”

A fost momentul în care foamea și oboseala au lăsat loc ritualului: am tăiat bețele, am înfipt cârnații cumpărați de la Remetea și i-am apropiat de jarul încins. Ne-am strâns cu toții în jurul vetrei improvizate, fiecare cu bățul lui „înarmat” cu cârnații cumpărați de la Remetea.

Sunetul grăsimii care sfârâia pe tăciuni și mirosul acela inconfundabil de fum amestecat cu muștar și pâine proaspătă au fost cea mai bună recompensă – o combinație hipnotizantă de fum de lemn și carne rumenită, care ne făcea să ignorăm oboseala din picioare. Stăteam acolo, ghemuiți lângă pământul reavăn, urmărind cu atenție fiecare întoarcere a bățului, pentru ca pielea cârnatului să devină perfect crocantă, fără să se ardă. Nu era nevoie de multă vorbă; doar zâmbete complice și nerăbdarea de a mușca din prima bucată fierbinte, unsă cu muștarul pregătit. În acele momente, pe dealul dintre Bencecuri, nimic nu mai conta: nici diferența dintre bicicletele electrice și cele normale, nici urcările grele. Eram doar noi, prietenii, și cel mai bun prânz din lume, gătit sub cerul liber.

Privind înapoi spre liziera pădurii, am realizat ce drum frumos parcursesem. Acea fâșie pe unde ne croisem drum spre locul de foc, părea acum un străjer tăcut al aventurii noastre. Ne-am așezat chiar acolo, la granița dintre pădurea răcoroasă și pământul reavăn al câmpului, savurând nu doar mâncarea, ci și liniștea deplină a locului. Norii albi și pufoși, care se plimbau leneși pe cerul de un albastru infinit, păreau să stea pe loc special pentru noi. Liziera pădurii ne-a oferit nu doar un drum, ci și decorul perfect pentru a ne încărca bateriile înainte de a ne urca din nou pe biciclete.

Eram pregătiți pentru drumul spre Sălciua. Am ales poteca ce șerpuia prin pădure lăsând definitiv soarele în urmă pentru o vreme iar pedalarea prin pădure ne-a reîmprospătat forțele, și ne-a dat imboldul necesar pentru kilometrii ce urmau. Cu o ultimă glumă și un semn de pornire, am părăsit locul de la liziera pădurii. Ne aștepta drumul de pământ care șerpuia printre culturi, purtându-ne spre satul care marca finalul acestui segment de traseu. Grupul era din nou în mișcare, într-o coloană veselă ce tăia peisajul de un verde crud.”

Grupul era din nou în mișcare, într-o coloană veselă iar pădurea ne-a întâmpinat cu o liniște profundă, întreruptă doar de sunetul cauciucurilor noastre care „măcinau” pământul uscat și crengile căzute. Rădăcinile ascunse și micile denivelări ne obligau la un joc constant de echilibru. Direcția era clară: Sălciua, un punct pe hartă care pentru noi însemna continuarea acestei evadări perfecte prin inima naturii bănățene.

Am parcurs rapid distanța până la sat și, lăsând Sălciua în urmă, am ajuns la un punct de reper clar: panoul care îi ghidează pe călători spre Sălciua Nouă sau Cobolaș. Pentru noi, acest indicator alb cu litere roșii, apărut brusc lângă o tufă mare de măceș înflorit, a fost confirmarea că suntem pe traseul cel bun.

Deși panoul arăta direcția pentru cei care abia intrau în zonă, pentru noi el marca finalul unui segment important. Ne aflam acum pe drumul ce leagă aceste comunități mici și pitorești, pedalând într-un peisaj dominat de pajiști deschise și de verdele crud al primăverii.

După ce am lăsat în urmă indicatorul spre Sălciua, natura ne-a mai pregătit o ultimă și spectaculoasă provocare. În fața noastră s-a ridicat un deal impunător, străpuns de câteva poteci verticale care urcau direct spre cer, unde o cruce albă veghea întreaga vale. Ne-am oprit pentru o secundă să evaluăm „adversarul”. Grupul nostru, mic în fața imensității se pregătea de asalt. Era momentul în care diferența dintre bicicletele electrice și cele clasice avea să se vadă cel mai bine. Cei cu asistență au atacat panta cu încredere, în timp ce eu mă pregătem de push bike.

Dealul Crucii nu s-a lăsat cucerit ușor. În timp ce majoritatea grupului a căutat o variantă lăturalnică, încercând să „păcălească” înclinația prin curbe mai largi, eu am ales calea directă. Dar muntele are felul lui de a te smeri: panta a devenit atât de agresivă încât roțile bicicletei mele normale nu mai găseau aderență. Am descălecat și am luat bicicleta la mână. Fiecare pas înfipt în pământ era o luptă cu gravitația. Din spate, siluetele colegilor mei pe potecile șerpuite păreau mici, dar eram uniți de același efort.

Deși eram la jumătatea pantei terenul devine atât de abrupt și de „nărăvaș” încât nici măcar motoarele electrice nu mai fac legea. A fost un moment savuros: în timp ce eu cu bicicleta normală îmi mențineam ritmul lent pe lângă bicicletă, colegii cu biciclete electrice nu au vrut să descalece și își ajustau treptele de asistență pentru a domina panta. I-am privit cum se chinuiau și le dădeam curajsă-și găsească echilibrul și să reînceapă pedalarea fără ca roata din față să se ridice de la sol sau cea din spate să patineze în gol.

Am ajuns, în sfârșit, pe platou. Crucea albă se ridica în fața noastră ca un totem al liniștii, marcând punctul cel mai înalt al aventurii noastre. Drumul de pământ bătătorit, care ne-a testat limitele la fiecare metru, se termina aici, sub un cer imens, plin de nori care păreau să ne salute reușita. Panoul informativ de lângă cruce era martorul tăcut al faptului că, deși drumul a fost greu, am ajuns toți la destinație.

Satisfacția a venit odată cu fiecare metru câștigat. Privind acum de sus, spre drumul care se pierde în vale printre tufele de măceș, realizez că nu contează cum am ajuns în vârf – pe pedale sau pe lângă ele – ci faptul că am refuzat să ne întoarcem. Eram aproape de cruce, aproape de final, iar victoria era a noastră.”

De aici, de sus, perspectiva s-a schimbat din nou. Nu mai existau pante abrupte, nu mai exista efortul de a împinge bicicleta sau frustrarea de a ține pasul cu motoarele electrice. Exista doar orizontul larg, cerul care se pregătea de o nouă etapă a zilei și sentimentul că am cucerit nu doar un deal, ci și propriile limite.

Odată ajunși lângă Cruce, ne-am întors privirile spre împrejurimi, iar imaginea ne-a tăiat respirația. Realizarea că, deși drumul a fost fragmentat în urcări grele și pauze necesare, la final am stăpânit întreg peisajul reamintindu-ne cât de divers este peisajul prin care treceam. Eram toți înconjurați de o natură imensă, savurând libertatea pe care doar înălțimile ți-o pot oferi.”

Am stat acolo, pe vârful dealului, privind spre valea de unde rămăsese Sălciua, savurând victoria și liniștea deplină de deasupra lumii.

De aici, de sus, vedeam întreaga rețea de drumuri. Potecile de pământ bătătorit păreau niște fire de ață aruncate peste dealurile verzi, amintindu-ne de fiecare cotitură și de fiecare pantă cucerită. Coborârea de pe culmea de unde admirasem balta ne-a purtat rapid spre liziera pădurii de la Herneacova. A fost un segment de drum unde am lăsat bicicletele să curgă liber, profitând de elanul pantei. Briza care venea dinspre apă și răcoarea pădurii ne-au dat un nou suflu, de parcă tot efortul depus pe urcările mecanice fusese șters cu buretele.

Am urmat linia pădurii, pedalând între umbra deasă a copacilor și deschiderea văii, într-un ritm alert și plin de voie bună. Herneacova a rămas în urmă ca o oază de verdeață, iar noi ne-am reorientat spre următoarea destinație: Stanciova. Drumul a devenit mai prietenos, șerpuind printre dealuri mai domoale, până când am văzut primele case ale satului.

Drumul de la Herneacova ne-a scos în fața unei imagini de o frumusețe atemporală: satul Stanciova. Privit de pe ultima colină, satul părea desprins dintr-o altă epocă, cu biserica sa albă și zveltă dominând peisajul și casele răsfirate printre livezi și grădini.

Intrarea în sat a fost ca o revenire blândă la civilizație. După sălbăticia dealurilor și efortul urcărilor brute, liniștea ulițelor din Stanciova a fost balsam pentru noi toți. Am pedalat agale pe lângă casele vechi, simțind că am ajuns exact unde trebuia pentru a pune punct aventurii noastre.

Aici, la Stanciova, s-a încheiat bucla călătoriei noastre. Zeci de kilometri, urcări memorabile și coborâri pline de adrenalină – toate s-au topit în satisfacția de a fi parcurs acest drum împreună. Am lăsat în urmă praful dealurilor, dar am luat cu noi amintirea unei zile în care natura bănățeană ne-a arătat cele mai frumoase fețe ale ei.”

Odată ajunși în inima Stanciovei, bicicletele noastre s-au oprit, aproape instinctiv, în fața magazinului mixt din sat. Era momentul pentru o nouă rundă de hidratare și, mai ales, pentru un moment de tihnă înainte de ultima etapă. Magazinul satului nu era doar o oprire logistică, ci locul unde ne-am adunat forțele pentru drumul ce mai avea să vină, bucurându-ne de ospitalitatea simplă și de statul pe marginea drumului...

Fiecare și-a ales „rețeta” preferată pentru recuperare. Eu am rămas fidel regimului de anduranță, alegând prospețimea apei și energia unei cafele băute la botul calului, gata să-mi trezească mușchii obosiți după urcările de pe Dealul Crucii. Colegii mei, pe de altă parte, au celebrat parcurgerea traseului cu câte o bere rece, transformând terasa magazinului într-un loc plin de glume și impresii despre drumul proaspăt cucerit.

Uneori, cele mai bune conversații nu au loc la masă, ci pe marginea drumului. Eram o imagine a relaxării totale: unii verificând telefoanele pentru a vedea statisticile traseului, alții pur și simplu stând cu privirea pierdută spre dealul cu biserica ce se vedea în spate. Colegul nostru, cu doza de bere în mână, supraveghea grupul de sus, într-o postură de „conducător de trupă” mulțumit de traseul parcurs.

În timp ce stăteam pe marginea drumului, cu cafeaua în mână și picioarele întinse, privirea mi-a fugit spre dealul ce străjuia satul. Deasupra noastră, biserica din Stanciova își ridica turnul zvelt către cerul plumburiu, părând un paznic tăcut al întregii văi. Era o imagine care emana o liniște profundă, un contrast perfect cu adrenalina urcărilor de mai devreme. De aici, de jos, panta dealului pe care era construită biserica părea blândă, îmbrăcată într-un verde crud care ne odihnea privirile.

Am lăsat în urmă liniștea bisericii și popasul de la magazin, pornind din Stanciova pe o șosea care părea desenată special pentru noi. După atâția kilometri de pământ, iarbă și rădăcini, asfaltul negru și neted de sub roți a venit ca o mângâiere.

Drumul se întindea în fața noastră ca o panglică lungă, șerpuind printre versanții îmbrăcați în vegetație deasă. Era acea porțiune de traseu unde mai trebuia să te lupți cu pantă destul de lungă. Soarele, ieșit parțial de după nori, lumina culmile din depărtare, dând peisajului o profunzime incredibilă. Urcarea ne-a scos treptat deasupra văii, până când am ajuns pe creasta unde încep celebrele vii ale Recașului. Acolo, peisajul s-a schimbat radical: ordinea perfectă a rândurilor de viță-de-vie, care se întindeau cât vedeai cu ochii, a luat locul sălbăticiei de mai devreme.

Chiar când ne pregăteam să urcăm spre viile Recașului, am realizat că aventura ne-a mai pregătit o ultimă provocare, de data aceasta neașteptată: unul dintre noi își pierduse farul de la bicicletă. Ne-am oprit imediat pe marginea șoselei, transformând telefoanele în instrumente de investigație. Am început să „răsfoim” înapoi timpul, analizând cu atenție fiecare poză făcută de-a lungul zilei. Ne uitam la pozele de la Stonehenge, la cele de la magazinul din Ianova, la popasul cu Jäger din Bencec și la momentul focului de pe deal, încercând să reperăm în imagini micul obiect pe ghidon. Era o cursă contra cronometru cu memoria și cu detaliile din fotografii, sperând să aflăm exact porțiunea de traseu unde „piesa” s-a hotărât să rămână în urmă.

Ajunși sus, am luat o decizie care a dat un nou farmec finalului de zi: am părăsit șoseaua și am intrat pe drumurile de pământ care taie viile. Pedalarea printre butași, sub cerul care devenea tot mai spectaculos, ne-a oferit o perspectivă unică. Direcția era clară: traversăm dealurile cultivate pentru a ajunge din nou la adăpostul pădurii și la luciul apei de la lacul Ianovei. Era un sentiment de satisfacție imens să vedem cum traseul nostru face o buclă perfectă. De la înălțimea viilor, vedeam drumul de întoarcere spre casă, dar nu înainte de a ne bucura de ultima porțiune de „off-road” prin răcoarea pădurii ce străjuiește lacul.”

Și iată-ne ajunși la finalul buclei noastre. Am ieșit la lumină, direct pe malul Lacului Ianova. La malul laculu Ianovei, am dat peste acest foișor din lemn, cuibărit la marginea pădurii. După tensiunea căutării farului pierdut și pedalatul prin soarele viilor, construcția aceasta rustică, cu acoperișul ei roșu și primitor, ne-a atras ca un magnet. A fost locul perfect pentru a ne trage sufletul pentru ultima oară. Pădurea deasă din spate ne oferea o răcoare binemeritată, iar poiana verde din fața foișorului părea scena ideală pentru a trece în revistă toate peripețiile zilei. Deși farul rămăsese probabil undeva pe vre-un deal, atmosfera dee lângă foișor ne-a reamintit că cel mai important lucru era că suntem toți întregi și plini de povești noi.

Luciul apei, încadrat de stuful auriu și de pădurea deasă din fundal, a fost decorul perfect pentru ultima noastră poză de grup. Suntem toți șase aici, cu bicicletele lângă noi, sub un cer care a ținut cu noi până la capăt. Deși eu am simțit fiecare pantă în mușchi, iar ceilalți au testat limitele asistenței electrice, în această poză nu mai contează cine a urcat pe lângă bicicletă sau cine a pierdut un far pe traseu. Contează doar că am pornit împreună de la Stonehenge-ul din Timișoara și am încheiat ziua tot împreună, mai bogați cu o experiență autentică. De la malul lacului, am pornit toți șase pe ultimul sector parcurs împreună: un drum de griblură care ne-a purtat roțile până în inima satului Ianova. Acolo, sub soarele blând al după-amiezii, a venit momentul despărțirii. Patru dintre colegi au decis că traseul acesta spectaculos merită o ultimă celebrare, așa că au rămas la magazinul din Ianova pentru a cinsti cu o ultimă bere rece. Eu și celălalt camarad cu am ales însă să mai gustăm puțin din sălbăticie înainte de final. Ne-am luat rămas bun și am pornit spre casă pe drumul de pământ, pedalând în lungul gardului aeroportului din Timișoara. Ne-am croit drumul printre lanuri de rapiță și grâu, simțind sub roți pământul reavăn pentru ultima dată în acea zi. Ne-am întors în oraș cu praful dealurilor pe noi, obosiți, dar cu o liniște pe care doar o astfel de ieșire ți-o poate oferi. A fost o tură completă, de la Stonehenge la Stanciova și înapoi, demonstrând că nu contează ce bicicletă ai, ci cât de mult îți place drumul, lăsându-ne cu amintirea unei zile în care am cucerit culmi, am împărțit cârnați pe băț și am demonstrat că, indiferent de bicicletă, prietenia și natura sunt cele care ne țin în mișcare. Fiecare metru câștigat către pădure era o victorie a voinței noastre.

Drumul între sălbăticie și tehnic...

2026-05-01T14:08:00.000+03:00

Peste culmile dacice între Boșorod și Târsa

Uneori, cele mai frumoase călătorii încep cu un plan eșuat. Totul trebuia să fie despre o tură alături de un grup de prieteni vechi. Însă, cu ceva timp înainte de momentul plecării, am primit vestea care m-a lăsat pe dinafară: «Nu am fost invitat». Pe moment, gustul a fost amar. Am înțeles, poate au vrut o echipă mică, sau nu a fost loc în mașină, deși invitația inițială a fost clară. Dar, în loc să las bicicletele în casă, fără km, am decis că acea zi nu va fi pierdută. Mi-am reorientat planurile pe ceva mult mai ambițios decât o simplă rulare pe asfalt: o incursiune în inima dacică a Hunedoarei, pe un traseu dur, autentic și spectaculos, între Boșorod și Târsa. Așa s-a născut această aventură de 55 de kilometri și 1848 de metri diferență de nivel. Din dorința de a transforma un refuz într-o victorie personală și din ambiția de a le arăta celor dragi că 'aurul' muntelui se găsește acolo unde drumul devine greu. Cei care nu au avut loc pentru mine în mașină au pierdut, de fapt, șansa de a vedea Retezatul de pe culmile Ursiciului și de a gusta cele mai bune plăcinte din lume la finalul unei urcări 'de grație'. Noi, în schimb, am câștigat o amintire pe viață.

Am pornit de dimineata pe A1 spre Cucerirea Luncanilor: Boșorod - Ursici - Târsa. Sunt trasee care îți rămân în picioare și trasee care îți rămân în suflet. Tura de 1 Mai din Munții Șureanu, le-a făcut pe amândouă. Am pornit la drum trei: eu, Roxana și Flavius, pregătiți pentru o cifră care impune respect: 55 km cu 1848 m diferență de nivel.

Am lăsat mașina în Boșorod și, după o scurtă verificare a echipamentului, am dat prima pedală. Aceasta a fost ultima noastră ancoră în lumea cunoscută înainte de a ne pierde pe culmile dacice. Aici la marginea satului Boșorod a fost momentul în care ne-am verificat schimbătoarele, căutând pinioanele mari pentru asaltul ce urma.

Pornind din valea râului Luncani, de la marginea satului Boșorod, drumul spre Ursici este o urcare continuă, un test de respirație și cadență. Se vede clar panta care începe să ne testeze determinarea încă de la primii kilometri! Nu a existat o perioadă de încălzire: drumul a început să urce brusc, un amestec de pământ bătătorit și piatră, care se „ridică” serios sub roțile noastre, sub un cer de un albastru impecabil. În fața mea, Roxana era foarte răcită, iar pantele acelea care șerpuiesc spre cer păreau aproape imposibile în starea ei. Totuși, cu fiecare pedală prin și pe sub poienile înalte, aerul tare al Munților Șureanu a început să facă minuni. Am atacat panta cu entuziasm pe drumul ce șerpuiește spre creastă. Munții nu se cuceresc cu viteză, ci cu un ritm constant și multă răbdare.

Prima imagine care ne-a întâmpinat la ieșirea din Boșorod a fost acest tablou pastoral perfect: pajiști verzi, nesfârșite, și vite păscând agale sub un cer de un albastru crud. Părea începutul unei plimbări relaxate, dar a fost doar 'liniștea dinaintea furtunii'. Acesta a fost primul impact vizual cu muntele. Privind spre culmile domoale din fundal, nu bănuiam încă efortul care ne aștepta. Era momentul în care entuziasmul se întâlnea cu realitatea terenului.

Ne-am început urcarea, sub privirea calmă a animalelor, realizând rapid că, frumusețea peisajului se măsoară în picături de sudoare. A fost startul ideal: o doză pură de natură autentică ce ne-a dat energia necesară pentru primele pante serioase spre Ursici. Ne-am intersectat și cu doi localnici care ne priveau cu un amestec de curiozitate și respect – probabil nu mulți aleg să urce pe două roți spre Ursici.– Un salut scurt cu un „Doamne ajută!” primit în timp ce asistau la păscutul vacilor.

Orizonturi înghețate – Retezatul veghează Țara Luncanilor

Am pornit din Boșorod cu inima strânsă, privind spre culmile unde se ascund Ursici și Târsa, pregătiți pentru o cifră care impune respect: 55 km cu 1848 m diferență de nivel.

Pe măsură ce câștigam altitudine, casele din vale păreau decupate dintr-o altă lume.

Într-o astfel de urcare, secretul este cadența. „Spinning is winning”, cum spun cicliștii – o mișcare constantă, chiar dacă viteza scade drastic, te ajută să nu epuizezi mușchii înainte de vârf.

Micile obstacole care fac deliciul unei ture de mountain bike! Traseul nu ne-a oferit doar panorame idilice, ci ne-a și murdărit puțin roțile, exact așa cum îi șade bine unei ture adevărate de MTB. Chiar la începutul urcării, am dat peste porțiuni unde apa și pământul s-au aliat pentru a ne testa echilibrul.

Din acest punct priveliștea se deschide larg asupra văii Streiului - O zonă locuită fără întrerupere de mii de ani. Pe măsură ce altitudinea creștea, peisajul a început să se schimbe. În zilele senine se pot observa satele comunei Bretea Română, așezare de-a lungul râului Strei. Mai departe spre nord-est orașul Călan domină peisajul. Aici începe adevărata urcare spre Ursici.

Răcoarea pinilor și drumul spre înălțimi. Soarele ne bătea în față, iar liniștea locului era întreruptă doar de respirația noastră ritmică și de fâșâitul cauciucurilor pe drumul prăfuit. Era doar începutul, dar muntele ne spunea deja, prin înclinația drumului, că fiecare metru câștigat va trebui muncit.

Dealurile deschise din Boșorod au lăsat loc pădurilor de pini, care ne-au oferit o umbră binevenită.

Drumul a devenit un amestec de pământ și nisip fin, șerpuind printre copaci și oferindu-ne, din când în când, scurte priviri către văile adânci ce începeau să se formeze sub noi.

Liniștea pădurii ne dădeau un al doilea suflu.

Pedalam într-un șir indian rar, fiecare în ritmul său, absorbiți de sunetul cauciucurilor pe drumul moale și de spectacolul de lumini și umbre pe care soarele îl proiecta printre ramuri. Era acea etapă a traseului în care muntele te adoptă și te lasă să-i descoperi secretele, pas cu pas, pedală cu pedală.”

La ieșirea din civilizație, ne-am oprit în fața unui panou care parcă ne ghicea gândurile: 'Înainte sau înapoi?'. Am studiat traseul – eram la porțile unui tărâm unde timpul se măsoară în efort, nu în minute. Panoul ne-a avertizat: ne așteptau kilometri de urcare susținută, peisaje arhaice și o experiență autentică în inima Geoparcului UNESCO al Dinozaurilor. Am ales, fără ezitare, 'Înainte'. Privind harta detaliată și profilul de elevație, am realizat că diferența de nivel nu era o glumă, dar promisiunea de a vedea Ursiciul și Târsa ne-a făcut să apăsăm cu încredere în pedale. Acest panou este un reper excelent pentru orientare și că oferă informații prețioase despre distanțe (aprox. 6 km până la Ursici din acest punct).

Privind silueta fiicei mele/prietenului ei înaintând pe acest drum alb de țară, sub un cer cu nori pufoși, am simțit că suntem exact unde trebuie. Era acea Românie autentică, aspră dar primitoare, pe care doar de pe bicicletă o poți absorbi cu toate simțurile.”

Civilizația de pe culme – Intrarea în satul montan „După efortul prin pădure, muntele s-a deschis și ne-a lăsat să aruncăm o privire în inima comunităților sale izolate. Este o imagine plină de liniște, unde drumul de țară pare să se contopească cu cerul spectaculos.

Drumul de pământ s-a transformat într-o uliță străjuită de garduri de lemn, împletite cu măiestrie, care parcă țin laolaltă istoria acestor locuri. Am fost întâmpinați de un dulău dar și de un peisaj de o blândețe rară: pomi înfloriți care își scuturau petalele pe drumul nostru și o liniște pe care doar foșnetul frunzelor o mai tulbura.

„Și iată-ne ajunși la Ursici. Aici, la peste 1000 de metri altitudine, muntele se domolește într-o culme blândă, dar drumul de țară continuă să ne testeze. Am ales să mergem câteva momente pe lângă biciclete, nu neapărat din cauza oboselii de urcare, ci pentru a nu tulbura liniștea deplină a locului.

Sub privirea calmă a animalelor...În Țara Luncanilor, ritmul nu e dictat de computerul de bord al bicicletei, ci de clopotele vitelor care pasc liniștite pe pantele amețitoare. Este momentul în care realizezi că efortul a meritat: nu e vorba doar despre sport, ci despre privilegiul de a ajunge în locuri unde timpul curge altfel.

Ajuns aici sus nu e doar despre efortul celor 13 km de urcare, ci despre accesul într-o lume care refuză să se schimbe, unde liniștea este atât de densă încât aproape o poți atinge. Aici, la Ursici, am simțit că am ajuns cu adevărat la destinație, chiar dacă drumul nostru era abia la un sfert.

Ursiciul ne-a întâmpinat cu un cer dramatic, plin de nori pufoși care păreau atât de aproape încât aproape îi puteam atinge. Este momentul în care realizezi că efortul a meritat: nu e vorba doar despre sport, ci despre privilegiul de a ajunge în locuri unde timpul curge altfel.

Drumul, o dungă subțire de pământ ce desparte pantele înverzite, pare să nu se mai sfârșească, invitându-te să pedalezi spre orizont. Este libertate pură pe două roți, un moment de grație în care diferențele de nivel par doar o cifră abstractă în computerul de bord. Nu se vede niciun stâlp de beton sau element modern care să strice decorul.

Gardurile lungi de lemn, mesteacănul fragil de pe margine și pomii înfloriți creează un tablou bucolic ce pare neatins de secolul în care trăim.

Ne-am oprit pur și simplu să respirăm. În fața noastră s-a desfășurat un tablou care părea pictat, nu real: gospodării vechi de lemn, risipite pe pantele înverzite, păzite de garduri din pari ascuțiți ce poartă amprenta timpului și a muncii manuale. Era acel moment magic în care toți pomii fructiferi dădeau în floare deodată, creând nori albi și parfumați printre casele de culoarea pământului.

Ne-am oprit pentru un moment de respiro lângă un gard masiv, lucrat din trunchiuri de copac. Fiica mea nu a putut trece mai departe fără a saluta «gazda» locului. A fost o clipă de liniște deplină, în care ne-am bucurat pur și simplu de peisaj. Munții se întindeau în straturi albăstrui până la orizont, iar aerul curat ne umplea plămânii. Această imagine este, pentru mine, definiția libertății pe care ți-o dă bicicleta: posibilitatea de a te opri oriunde, de a atinge lemnul vechi al unui gard și de a privi muntele în ochi, alături de cei dragi.”

Eram toți trei acolo, împărțind un moment de respiro înainte de a ataca următoarea secțiune a traseului. Aceste pauze scurte, în care schimbi o glumă și privești orizontul, sunt cele care dau cu adevărat savoare unei zile epice în familie. Eram pregătiți: bateriile erau încărcate, direcția era clară, iar Târsa ne aștepta cu plăcinte calde undeva după culmea următoare.

Aici, pedalatul a căpătat un alt ritm. Nu mai era vorba doar despre altitudine și de diferență de nivel, ci despre bucuria de a trece pe lângă curțile oamenilor, unde viața se desfășoară la fel de sute de ani.

Sub privirea caldă a soarelui de primăvară, fiecare pas pe acest pământ bătătorit ne încărca bateriile pentru restul de cca 42 de kilometri care ne mai așteptau. Drumul de pământ bătătorit urcă spre linia orizontului, flancat de gardurile arhaice care par să ne ghideze pașii.

Dacă există un paradis al mountain bike-ului, atunci el arată exact așa: un drum de pământ bătătorit care șerpuiește pe culmea muntelui, sub un cer care pare să explodeze de nori pufoși. Aici, la înălțime, între Ursici și Ponorici, am simțit cu adevărat ce înseamnă libertatea pe două roți. Gardul de lemn din dreapta nu e doar o delimitare a proprietăților, ci un ghid vizual care te trimite cu privirea spre văile adânci, îmbrăcate în verdele crud al primăverii.

Printre norii pufoși care se jucau pe cer, au apărut brusc ele: crestele albe, tăioase și impunătoare ale Retezatului. Se vede clar creasta semeță a Peleagii sau a Păpușii, încărcată de zăpadă, tronând peste marea de brazi a Șureanului. Este punctul în care efortul fizic se transformă în extaz vizual. Deși par aproape, acele vârfuri sunt la zeci de kilometri distanță, dar aerul curat de pe înălțimi le face să pară la o aruncătură de băț.

Contrastul era ireal. Noi pedalam printre fânețe verzi și pomi înfloriți, simțind căldura soarelui de primăvară, în timp ce în depărtare, giganții de piatră păstrau încă mantia iernii. Această imagine ne-a reamintit cât de mici suntem în fața naturii. Am realizat că pedalam pe un balcon natural, un loc privilegiat de unde Hunedoara își etalează cele mai prețioase comori.

Pedaland pe aici, simți că nu ești doar un turist pe bicicletă, ci un martor al unei lumi care a înțeles, cu mult înaintea noastră, că fericirea se măsoară în liniște și în culoarea cerului de deasupra casei.

În fața noastră, dincolo de acea curbă lină, profilul traseului devenea brusc vertical. Am profitat de aceste ultime momente de teren plat pentru a ne regla respirația și a ne realimenta cu energie.

GPS-ul nu mințea: Diferență de nivel începea să se facă simțit, dar mirosul proaspăt de primăvară și liniștea pădurii ne dădeau un al doilea suflu.

Acești uriași de piatră ne-au însoțit privirile mult timp, transformând o tură de anduranță într-o adevărată expediție fotografică. Privind spre vârfurile înzăpezite, orice urmă de oboseală a dispărut instantaneu. Era o confirmare vizuală a faptului că, în județul Hunedoara, fiecare urcare grea este poarta către un spectacol de neuitat.”

Această imagine ilustrează perfect conceptul de „flow” : drumul care urmărește curba de nivel, șerpuind lin pe buza versantului. Este acea porțiune de traseu unde, după ce ai cucerit înălțimea, muntele te lasă să respiri și să te bucuri de viteză fără un efort uriaș.

După efortul urcărilor, traseul ne-a oferit porțiuni de o frumusețe relaxantă, unde drumul tăia versantul urmărind fidel curba de nivel. Privind de aici, ai senzația că plutești deasupra văilor. Este momentul în care bicicleta rulează aproape singură, iar tu ai timp să privești în stânga, spre adâncurile verzi ale pădurii, și în sus, spre cerul imens decorat cu nori pufoși. Aceste segmente sunt sarea și piperul unui circuit de 55 de kilometri. Ele îți permit să îți reglezi respirația și să absorbi măreția peisajului.

Între cer și prăpastie... Un cătun suspendat în timp „Nu este un sat în sensul obișnuit, ci o adunare de gospodării care par aruncate de o mână uriașă pe pantele înverzite ale muntelui. Privind de la înălțimea drumului de culme, casele mici, cu acoperișuri întunecate, par să se ghemuiească sub protecția pădurii de pini. Este o imagine a unei Românii profunde, unde fiecare gospodărie își are propria culme, propriul orizont și o liniște pe care nu o poți cumpăra cu nimic.

După efortul intens al primei părți a zilei, am ajuns în sfârșit la Ursici. Privind zâmbetul fiicei mele și al Flavius, am realizat că aceste pauze sunt inima unei ture de munte. Este momentul în care mușchii se relaxează, pulsul scade, iar privirea se pierde în verdele văilor de jos.

Acolo, pe o masă de lemn bătută de vânturi și soare, am întins ceea ce a fost, fără nicio îndoială, cea mai bună masă a zilei. Nu a fost un prânz complicat, dar după atâta urcare, un sandviș, câteva fructe și un ceai cald din termos au avut un gust regesc. Am mâncat în liniște, absorbind energia locului și pregătindu-ne pentru ceea ce urma: drumul de culme spre Ponorici și Poiana Omului. Această masă sub cerul liber nu ne-a redat doar forța fizică, ci ne-a oferit și răgazul de a ne bucura pur și simplu de faptul că suntem împreună, acolo, deasupra lumii.”

În această zonă, traseul te surprinde mereu cu câte o „mică” urcare neprevăzută, chiar și atunci când crezi că ești gata de coborâre. Aceasta este frumusețea (și dificultatea) unui circuit de culme. Cei care cunosc Munții Șureanu știu că aici drumul nu îți oferă prea multe momente de plat.

Am trecut pe lângă o gospodărie tăcută, cu acoperiș de țiglă veche, și am lăsat în urmă jgheaburile de lemn unde vitele își potolesc setea în timpul verii.

Fiecare curbă ascunde o poveste și fiecare urcare îți oferă o nouă perspectivă asupra lumii. Am apăsat mai tare în pedale, știind că dincolo de acea culme ne așteaptă și o coborâre.

În această fotografie, se simte cel mai bine izolarea și măreția locului. Trei copaci tineri stau ca niște străjeri pe buza dealului, marcând orizontul pe care trebuie să-l cucerim. Pedalam în liniște, ascultând doar vântul și sunetul roților pe iarbă, într-o urcare care părea să ne ducă direct în nori. Era acel moment al turei în care nu mai numeri kilometrii, ci te bucuri de puritatea fiecărei pedale.”

Această imagine cu casele risipite de la Ursici este pur și simplu de o poezie rară. Arată exact de ce acest traseu este atât de special: pentru acest peisaj care pare o pictură în ulei, unde omul și muntele trăiesc într-o armonie perfectă.

Drumul s-a deschis într-o pantă lungă și ierboasă, unde fiecare a trebuit să își aleagă trasa proprie printre urmele de roți adâncite în pământ.

Când ești pe culme, înconjurat doar de liniște și de verdele nesfârșit al pădurilor, ai senzația că ești singur pe lume. Dar muntele ne-a oferit o surpriză: pe o coamă de deal, am zărit o mașină de teren care părea că navighează pe marea de iarbă. Prezența ei acolo ne-a reamintit că, deși drumul este dur și solicitant, el este o legătură vitală pentru cei care încă locuiesc în aceste cătune suspendate.

Privind de aici, de la înălțimea la care am ajuns prin propriile forțe, realizezi cât de vast este acest platou. În fundal, crestele albăstrui ale munților se succed la infinit, sub un cer plin de nori dramatici care par să atingă vârfurile. A fost un moment de respiro vizual, o confirmare că muntele are loc pentru toată lumea, fie că vii pe patru roți, fie că pedalezi pentru fiecare metru de altitudine.

Traseul ne-a oferit și un moment de introspecție, cufundându-ne într-o pădure de fag de o frumusețe copleșitoare. După soarele arzător de pe culmile golașe, umbra deasă și aerul umed, mirosind a frunze vechi și a viață nouă, au fost o binecuvântare. Ne-am oprit pentru câteva secunde doar pentru a asculta liniștea pădurii, întreruptă doar de foșnetul frunzelor de sub roți. În acest decor, bicicletele păreau singurele elemente străine, în timp ce noi ne simțeam tot mai conectați cu muntele. A fost o traversare magică, un 'tunel verde' care ne-a pregătit simțurile pentru marea finală a zilei: coborârea spre vale.

O coastă de munte, o potecă prăfuită și un cer dramatic. Uneori, peisajele cele mai simple sunt cele care îți rămân tipărite cel mai adânc în memorie. Această urcare lungă, unde singurul tău tovarăș este bătăia inimii și foșnetul ierbii, ne-a pregătit pentru marea răsplată ce urma. Acolo, lângă copacul golaș, am simțit cu adevărat cât de mici suntem noi, dar cât de mare este libertatea pe care ți-o dă bicicleta.

O coastă de munte, o potecă prăfuită și un cer dramatic.

Înclinația este cea care transformă un simplu drum într-o adevărată probă de foc pentru picioare. Sunt momente pe traseu când raportul de transmisie al bicicletei și forța din picioare pur și simplu nu mai sunt suficiente. Mersul pe lângă bicicletă este notă de respect față de panta muntelui și de atmosfera sacră a locului.

Deși computerul de bord nu mai înregistra viteză, efortul era la cote maxime. Dar acesta este farmecul: te forțează să cobori din șa, să simți pământul sub picioare și să realizezi că diferență de nivel nu sunt doar o cifră, ci o sumă de astfel de momente de dârzenie. Odată ajunși sus, satisfacția a fost pe măsura efortului, iar drumul ne-a răsplătit din nou cu perspectivele sale infinite.”

Această imagine este de o tristețe și o frumusețe aparte, capturând perfect fenomenul depopulării acestor sate de munte. O casă părăsită, cu acoperișul prăbușit, devenită o simplă relicvă în vârful dealului, este un memento tăcut al vieții aspre de odinioară. Pushbike-ul ne-a oferit răgazul necesar să privim cu respect spre aceste locuri, realizând că, deși noi suntem aici doar pentru o zi de aventură, pentru alții, aceste pante abrupte au însemnat 'acasă' o viață întreagă.

„Pe măsură ce urcam, muntele ne-a scos în cale martori tăcuți ai unei lumi care apune. Casa de pe buza prăpastiei. Este fascinant să vezi cum aceste construcții simple de lemn par să răsară direct din pământ, integrându-se perfect în peisaj. Casele care nu mai așteaptă pe nimeni

După ore de pedalat prin soare și umbră, muntele ne-a oferit încă o provocare. Poteca șerpuiește acum pe o coamă golașă, unde soarele bate direct, iar panta pare să se înăsprească cu fiecare metru.

Într-o lume în care suntem obișnuiți să avem totul la îndemână, aceste case ne reamintesc de o altfel de viață, una trăită în ritmul vântului și al soarelui. Este un contrast izbitor care te face să te gândești la reziliența celor care au trăit aici, pe aceste coaste de deal, fără drumuri de asfalt sau facilități moderne. Pentru noi, este o tură de vineri, iar pentru ei, a fost o viață întreagă de urcușuri și coborâșuri.

Liniștea care înconjoară aceste ruine este densă și te face să pedalezi mai departe cu un amestec de admirație și nostalgie. Au fost momente în care și ultima urmă de drum părea să se topească în marea de iarbă.

Privire în spate, dar în fața noastră, culmea se ridica verde și tăcută, iar poteca, tot mai firavă, ne invita să ne croim propria cale.

Aceasta este partea cea mai frumoasă și, totodată, cea mai provocatoare a turei. Senzația că ești pe un drum puțin umblat, unde natura începe să își recupereze teritoriul, îți dă un sentiment de libertate greu de egalat. Pedalam cu grijă, atenți la denivelările ascunse sub vegetația crudă, simțind cum fiecare metru câștigat ne îndepărtează de zgomotul lumii și ne apropie de esența muntelui. Deși picioarele aveau nevoie de o pauză, liniștea acestui loc, unde doar vântul se mai aude foșnind printre mesteceni, a fost cel mai bun medicament.”

A fost unul dintre acele momente în care am frânat instinctiv, nu pentru un obstacol, ci pentru a absorbi această imagine a armoniei perfecte dintre om și natură. Era confirmarea că, după fiecare urcare grea, traseul are pregătită o recompensă vizuală care să-ți taie respirația. Această perspectivă fragmentată ne-a reamintit cât de sus ajunsesem. De aici, de pe poteca noastră, lumea de jos părea o machetă atent lucrată, un loc unde viața își urmează cursul domol, departe de viteza cu care noi traversam muntele.

De pe marginea drumului de pământ ce șerpuia pe buza versantului, am avut o vedere de ansamblu asupra întregii regiuni. Casele satului păreau mici puncte roșiatice presărate printre fânețe și mesteceni, undeva mult sub nivelul la care pedalam noi. Un detaliu ne-a atras atenția: fire subțiri de fum albăstrui care se ridicau leneș spre cer din mai multe puncte ale văii. Era semnul clar că primăvara a sosit, iar localnicii au început curățenia de sezon a pășunilor.

Imaginea transmite foarte bine ideea de izolare și liniște. Satul care se zărea în vale era doar un punct de reper în imensitatea reliefului, în timp ce Târsa, următoarea noastră destinație, rămânea ascunsă undeva spre stânga, păstrându-și poziția strategică tot pe linia înaltă a muntelui. Să pedalezi între Ursici și Târsa înseamnă să navighezi pe un 'acoperiș' al lumii, trecând dintr-o comunitate în alta fără să cobori în civilizația din vale.

Mai sus pe culme, am dat peste o altă casă care și-a pierdut bătălia cu timpul. Este o imagine care te oprește din pedalat și te face să taci. Acoperișul vechi, cu bârnele de lemn frânte, este acum îmbrățișat de mărăcini și arbuști, într-un proces lent de contopire cu muntele.

În acest loc, 'abandonat' nu e doar un cuvânt, ci o stare pe care o simți în aer.

Am întâlnit o pantă atât de abruptă și de încăpățânată, încât am ales, cu onestitate, metoda clasică: push-bike. Sunt porțiuni pe acest traseu unde muntele nu mai acceptă compromisuri. Am urcat pas cu pas, împingând bicicletele cu privirea ațintită spre albastrul infinit al cerului. Aerul devenea tot mai rarefiat și mai proaspăt, iar fiecare metru câștigat ne deschidea un orizont și mai larg. A fost un moment unde pulsul bătea în ritmul muntelui, dar dorința de a vedea ce se ascunde dincolo de acea creastă ne-a împins înainte...

Când pământul se termină și începe cerul, știi că ești exact unde trebuie. După efortul epuizant de a împinge bicicletele spre cer, muntele s-a îndurat de noi și ne-a oferit o potecă îngustă, dar pedalabilă. A fost momentul de 'eliberare' pe care îl așteptam cu toții. Am sărit în șa și am început să croim drum printre fagi uriași, pe o urmă de pământ ce șerpuia pe versant.

Privind de pe versantul opus, am putut vedea, ca într-o machetă vie, locul unde tocmai o să ajungem. Să ajungi 'acolo jos' nu a fost doar o chestiune de orientare pe GPS, ci o incursiune într-o tăcere pe care doar muntele o poate oferi.

Este acel punct al traseului unde totul devine ritm: respirația, mișcarea pedalelor și foșnetul pădurii. Au fost momente în care orice urmă de potecă s-a topit sub stratul generos de iarbă. În fața noastră nu mai era un drum, ci o invitație la explorare pură. Am strâns ghidonul mai tare și ne-am lăsat ghidați de linia subțire de pe ecranul GPS-ului, singura care ne mai confirma că suntem pe calea cea bună spre Târsa

Traseul ne-a scos în cale un alt loc unde timpul a încetat să mai curgă. În timp ce noi treceam rapid prin iarbă, cu tehnologia GPS la ghidon și echipament modern, în stânga noastră se stingea o fărâmă din istoria locurilor. O casă veche de lemn, cu acoperișul obosit de ani, stă pitită la baza unei pante ierboase, străjuită de o pădure tânără care pare să o protejeze de vânturi.

Am trecut cu un amestec de respect și melancolie, lăsând în urmă tăcerea acelor ziduri de lemn pentru a ne continua drumul spre Ponorici apoi spre Târsa, purtând cu noi imaginea unei Românii care dispare încet, dar cu o demnitate aparte.

Nu toate casele de pe culme sunt uitate definitiv. Am trecut pe lângă o gospodărie tăcută, dar care purta semnele proaspete ale muncii omului. Cele trei căpițe de fân, clădite cu măiestrie și împrejmuite sălbatic de pomii înfloriți, ne-au spus o altă poveste: cea a oamenilor care, deși s-au mutat la vale, revin aici în fiecare vară. Este o viață sezonieră, dictată de ritmul ierbii. Când vine vremea cositului, liniștea acestor curți este spartă de sunetul metalic al coasei și de forfota muncii de dimineață până seară. Pentru noi, cei 55 de kilometri de traseu au fost o aventură de o zi, dar pentru proprietarii acestor locuri, acest petic de munte reprezintă rădăcinile. Să vezi fânul pregătit pentru iarnă într-un loc care pare pustiu îți dă o senzație de bine – e dovada că muntele încă mai are stăpâni care se întorc acasă, măcar pentru câteva luni pe an.”

Muntele ne-a scos în cale o nouă schimbare de direcție, un punct de decizie marcat de mesteceni luminoși și de liniștea înălțimilor. Am profitat de ocazie pentru a pune bicicletele jos și a ne trage sufletul. Într-o tură de anduranță, momentele de hidratare și acel baton dulce sunt la fel de importante ca antrenamentul fizic – sunt 'combustibilul' care îți permite să te bucuri de peisaj în loc să numeri doar secundele de efort.

Această imagine este un semn clar al schimbării reliefului și al apropierii de o zonă cu totul specială: Valea Ponorici. Vitele care se odihnesc liniștite sub soarele de primăvară, pe fundalul pădurii de mesteceni, aduc acea pace pastorală care precedă de obicei spectacolul naturii din zona Ponoricilor. Ne-am oprit pentru o secundă să admirăm acest tablou bucolic. Liniștea locului, întreruptă doar de clopotele vitelor și de adierea vântului prin mesteceni, a fost un bun preambul pentru efortul ce avea să urmeze. Știam că suntem aproape de inima acestui relief carstic spectaculos și că, au meritat fiecare picătură de sudoare.

O alegere excelentă pentru un moment de tihnă!

Pe măsură ce înaintam, peisajul a început să ne ofere indicii că ne apropiem de un loc aparte. Apariția vitelor care pășteau domol pe pajiștea de pe marginea drumului a fost semnalul că suntem la porțile Văii Ponorici.

Este acea parte a traseului în care avem satisfacția că am trecut de ce a fost mai greu, cucerind muntele pedală cu pedală.

Acesta este farmecul pedalatului la înălțime: nu știi niciodată ce peisaj te așteaptă după următoarea culme. Fiecare coborâre era o gură de oxigen și o doză de adrenalină, pregătindu-ne pentru următoarea provocare verticală. A fost un test de anduranță, dar cadrul natural era atât de copleșitor încât oboseala devenea secundară.

Un pârâu subțire, ca un fir de argint, desenează meandre perfecte prin covorul de un verde crud al pajiștii. Privind spre fundul văii, am descoperit motivul pentru care acest loc este atât de special. Este o imagine a armoniei absolute: apa curge fără grabă, șerpuind printre gospodăriile solitare și pădurea care coboară până la buza apei. Depresiunea carstică Ponorici este într-adevăr unul dintre acele locuri rare din Munții Șureanu unde natura pare să fi creat un decor de poveste. Dacă Fundătura Ponorului este 'Palma lui Dumnezeu', atunci Ponoriciul este, fără îndoială, locul unde liniștea s-a retras definitiv.

Să ajungi aici după zeci de kilometri de munte este o experiență copleșitoare. Ponoriciul are acea frumusețe fragilă, neatinsă de modernitate, unde fiecare casă pare să aibă propria poveste scrisă în lemn și piatră. Ne-am oprit pe buza versantului, admirând modul în care casele se integrează perfect în relief, și am realizat că mai sunt locuri unde poți auzi cum crește iarba. Este, cu siguranță, una dintre cele mai frumoase văi din România, un premiu binemeritat pentru kilometrii de urcare pe care i-am adunat în picioare.

Casele răsfirate pe marginea văii par să asculte susurul apei, fiind ultimele avanposturi ale civilizației înainte ca muntele să redevină stăpân deplin.

Odată ajunși pe fundul văii, perspectiva s-a schimbat radical. Nu mai priveam Ponoriciul de sus, de pe culmi, ci eram parte din el. Această zonă este mai intimă decât Fundătura Ponorului, oferind un peisaj spectaculos unde râul Ponorici curge liniar înainte de a dispărea în portalul masiv al peșterii. Fiica mea, absorbită de peisaj, încerca să surprindă pe cameră acea liniște ireală a văii. Fiecare dintre noi vedea muntele prin propriul obiectiv, dar simțeam aceeași bucurie de a fi acolo și am realizat că fotografiile ei chiar și a mele vor fi, peste ani, dovada vie a unei zile în care am cucerit împreună aceste locuri unice.

În acest punct al traseului, după zeci de kilometri de efort, nu ești nici sus, nici jos, ci undeva la mijloc, într-un echilibru perfect între adrenalina pedalatului și liniștea monumentală a munților. Este locul unde te oprești doar pentru a asculta vântul și pentru a realiza cât de norocos ești să poți parcurge acest circuit. Să vezi cum natura își desenează singură traseul, fără nicio intervenție umană, îți dă o senzație de liniște pe care doar în inima Munților Șureanu o mai poți găsi.

Pârâul care șerpuiește prin iarbă nu este doar un detaliu de peisaj, ci forța care a modelat acest loc de mii de ani. Aici, apa nu pleacă spre alte văi, ci intră în adâncurile pământului, într-un spectacol carstic invizibil ochiului, dar simțit prin liniștea solemnă a locului.

A fost un moment de recunoștință. Să privești înapoi și să vezi prin ce locuri spectaculoase te-a purtat bicicleta este cea mai bună motivație pentru efortul care urmează. Valea rămânea în urmă, cufundată în liniștea ei arhaică, sub un cer plin de nori dramatici, în timp ce noi ne pregăteam să ieșim din acest 'căuș' de verdeață pentru a înfrunta ultima barieră a muntelui. A fost un rămas-bun vizual de la una dintre cele mai frumoase etape ale celor 55 de kilometri.

Drumul de iarbă pe care l-am bătut, pârâul care ne-a însoțit cu susurul lui și vitele răsfirate pe pajiște, martori tăcuți ai trecerii noastre. Pedalam într-o liniște aproape sacră, întreruptă doar de foșnetul roților și de susurul discret al pârâului care ne însoțea. În acest punct al traseului, ești copleșit de sentimentul de libertate. Ești într-un loc unde natura deține controlul deplin, iar tu, pe bicicletă, ești doar un vizitator norocos. Spre deosebire de Fundătura Ponorului (care este mai cunoscută și vizitată), Ponoriciul oferă o intimitate și o sălbăticie și mai mari, fiind accesibil în principal celor care nu se tem de drumurile de culme.

Chiar înainte de a începe asaltul final spre Târsa, muntele ne-a mai dezvăluit un secret: Izvorul care împietrește. Este un loc fascinant, unde apa, încărcată cu minerale, transformă tot ce atinge în piatră, creând formațiuni calcaroase de o frumusețe fragilă. Să te oprești aici, lângă panoul informativ, este ca și cum ai citi o pagină de geologie scrisă direct pe versant. Am observat cu bucurie și marcajul portocaliu al Viei Transilvanica, drumul care unește comunitățile și istoria noastră. Să știm că pedalam pe o porțiune din acest traseu legendar ne-a dat un sentiment de apartenență la ceva mult mai mare. A fost ultimul nostru moment de 'turism' relaxat. Am privit harta, am băut o ultimă gură de apă și ne-am pregătit mental. Din acest punct, drumul nu mai negociază: urmează lovitura de grație, urcarea care ne va scoate definitiv din vraja Ponoriciului.

Această bornă de andezit, cu simbolul portocaliu Via Transilvanica, este un punct de reper iconic. Drumul de la Ponorici spre Fundătura Ponorului este o porțiune pitorească din Via Transilvanica (Terra Dacica), ideală pentru a admira cum apele „se pierd” în adâncuri. Borna adaugă o notă de noblețe traseului nostru și reprezintă locul perfect pentru a marca simbolic începutul ultimului mare efort. Via Transilvanica nu este doar un drum pentru drumeți, ci și o provocare superbă pentru MTB-iști, iar segmentul acesta este unul dintre cele mai pitorești. Borna a fost ultimul semn de 'civilizație' simbolică. Dincolo de ea, a început urcarea care ne-a tăiat respirația.

Înainte de a părăsi definitiv valea și de a ne concentra pe ultima urcare, am simțit nevoia să mă opresc și să privesc în spate. Privirea în spate mi-a umplut bateriile spirituale, amintindu-mi că, oricât de grea va fi ce urmează, am fost martorii unui loc de o frumusețe rară.

Când credeam că muntele ne-a arătat tot ce are mai frumos, am avut parte de o surpriză: o herghelie de cai liberi care păzeau intrarea în pădure. Să-i vezi acolo, neîmblânziți, în lumina blândă a amiezii care se filtra printre fagi, a fost un moment de o frumusețe sălbatică, aproape ireală. Ne-am oprit instinctiv, respectându-le spațiul și liniștea.

Caii ne priveau cu o curiozitate nobilă, amintindu-ne că în acest colț de Hunedoara, noi suntem doar musafiri. A fost o lecție mută despre libertate și despre armonia care încă mai există în locurile unde asfaltul nu a ajuns. Această întâlnire ne-a dat o energie nouă, exact înainte de marea provocare de final.

La sosirea noastră, cu un foșnet discret de frunze și un tropot înfundat, o parte din cai s-au retras încet printre copaci, dispărând în penumbra deasă a pădurii, formând un grup compact și vigilent printre trunchiurile subțiri de fag. Această imagine a fost ultimul cadru de basm al zilei. Odată ce caii au dispărut în penumbra pădurii, s-a lăsat o liniște densă, grea, care părea să anunțe schimbarea de ritm.

Am pedalat mai departe cu imaginea lor în minte, simțind că purtăm cu noi o fărâmă din spiritul liber al acestor munți. Suntem gata pentru acea ultimă încercare ce urma să vină. Lumina se cernea cald printre ramurile tinere, iar drumul ne purta încă prietenos pe fundul văii. Erau ultimele sute de metri unde mai puteam schimba o vorbă sau admira verdele crud al pădurii de foioase ce se întâlnea cu cel întunecat al pinilor.

Exact când credeam că muntele ne-a arătat tot ce avea mai greu, în fața noastră s-a ridicat un perete de pământ galben, bătut de soare și vânt: ultima mare urcare înainte de Poiana Omului. Drumul, o tăietură adâncă în coasta dealului, părea să nu mai aibă nicio legătură cu pedalatul relaxat din vale. Aici, fiecare metru a fost câștigat cu prețul unui efort imens, cu inima bătând în tâmple și privirea fixată în pământul uscat, la doar câțiva centimetri în fața roții. Gardurile de lemn ce flancau panta păreau să se închidă deasupra noastră, într-o luptă mută cu gravitația. Dar știam că dincolo de această culme, unde norii albi se topeau în albastrul cerului, ne aștepta marea răsplată: platoul legendar al Poienii Omului și finalul unei zile epice de 55 de kilometri.”

În timp ce lăsăm în urmă panta abruptă a 'loviturii de grație', am fost întâmpinați de o santinelă tăcută: o căpiță de fân imensă, clădită cu o precizie geometrică ce trădează ani de experiență. Protejată de un gard de bârne groase, aceasta nu este doar hrană pentru animale, ci o declarație de reziliență a localnicilor față de asprimea muntelui. Să vezi acest simbol al gospodăriei tradiționale sub un cer atât de albastru, după ce ai scos ultima picătură de energie din picioare, îți oferă un sentiment de liniște profundă. Ne-am oprit pentru câteva secunde pentru o poză, lăsând pulsul să scadă și admirând modul în care lemnul vechi al gardului se împletește cu peisajul.

Urcarea, cea care nu se mai face cu ochii la peisaj, ci cu dinții strânși și privirea fixată în roata celui din față. Trecând pe lângă o gospodărie, cu garduri șerpuite din bârne de lemn, am auzit ceva ce ne-a surprins plăcut: voci omenești. Nu eram singuri în acest univers de verde și albastru.

Popasul dintre garduri...Aproape de finalul urcării, într-un loc unde drumul părea să se piardă printre gardurile de pari ascuțiți, am făcut un ultim popas. Urcarea fusese lungă, solicitantă, una dintre acelea care îți testează nu doar plămânii, ci și răbdarea. Roxana s-a oprit pentru o clipă să-și regleze respirația, sprijinită de bicicletă, sub cerul care devenea tot mai vast. În spatele ei, pădurea tânără de mesteceni și fagi părea să ne încurajeze tăcut. Deși picioarele ardeau după mii de metri de diferență de nivel, în privirea ei se citea satisfacția celui care știe că muntele a fost învins. Eram la doar câțiva pași de culmea finală, de acel loc unde efortul se transformă în eliberare și unde orizontul se deschide larg, ca un premiu binemeritat.

Casele vechi, cu acoperișuri de țiglă roșiatică, străjuite de garduri de lemn masiv, nu sunt doar niște relicve, ci cămine unde tradiția continuă.

Fiecare s-a concentrat pe propria respirație și pe ritm de push-bike, transformând portiunea rămasă într-o luptă personală cu gravitația. Știam că dincolo de această pantă ne așteaptă răsplata supremă, dar muntele ne cerea și ultima picătură de energie. A fost momentul în care am strâns din dinți, am găsit resurse de care nu știam și am continuat să urcăm sub un soare care încet încet s-a ascuns în spatele norilor. Aceasta este esența MTB-ului adevărat: să mai găsești resurse pentru încă o pedală, pentru încă o culme, știind că recompensa vizuală este de neprețuit. Efortul nu e doar fizic, ci și mental, atunci când vezi drumul urcând din nou spre cer.

Pe măsură ce ne apropiam de finalul marii urcări, am mai trecut pe lângă câteva gospodării risipite pe coasta dealului. Deși casele păreau bine întreținute, cu acoperișurile strălucind sub cerul schimbător, liniștea era absolută. Cu excepția unui singur loc unde câteva voci răzlețe ne-au reamintit de prezența umană, muntele părea să fi adormit sub vălul pomilor înfloriți. Este un sentiment straniu să pedalezi printr-un sat care pare că respiră, dar nu vorbește. Gardurile lungi, care delimitează pajiștile verzi, și mestecenii ce străjuiesc curțile pustii creează un decor de o melancolie sublimă.

Am realizat că Țara Luncanilor nu se lasă descoperită ușor; ea își păstrează secretele și liniștea pentru cei care au răbdarea și forța de a urca până aici, la granița dintre pământ și cer.

Această „lovitură de grație” este celebră în turele de mountain bike: acea ultimă urcare care îți testează nu doar picioarele, ci și voința, exact când credeai că ești gata de coborâre, muntele ne-a mai arătat o dată cine e stăpânul. Picioarele resimt aceste urcări, dar spiritul rămâne sus.

Neclintită în mijlocul platoului, străjuită de movile de piatră și de cerul imens, borna ne-a confirmat că suntem exact unde trebuie, în zona Poiana Omului. Să atingi acest punct este o experiență care te lasă fără cuvinte. Borna, cu siluetele ei sculptate, părea să ne ureze bun venit în 'clubul' celor care au avut dârzenia de a cuceri culmile Hunedoarei. Ne-am oprit pentru încă o fotografie, savurând liniștea monumentală a locului și conștienți că, de aici, muntele ne va purta pe aripile vitezei înapoi spre Boșorod.

Înainte ca drumul să ne arunce definitiv spre vale, m-am mai oprit o dată. După chinul ultimului push-bike, muntele s-a lăsat în sfârșit cucerit. Lăsam în urmă spațiile vaste și vântul culmilor pentru intimitatea și răcoarea pădurii. În fața mea, Roxana și Flavius, înaintau deja spre 'tunelul verde', pregătindu-se pentru ultima secțiune a traseului. Era acea liniște plină de satisfacție a finalului de zi, iar acum ne pregăteam simțurile pentru viteza și adrenalina coborârii ce ne va scoate, în sfârșit, la asfaltul spre Târsa.

Am apăsat mai tare în pedale, dornici să ajungem în sat înainte ca soarele să se ascundă după creste, dar era într-o ceartă cu norii și stătea ascuns de ceva timp, lăsând loc unei răciri nu foarte plăcute a aerului.

Am trecut pe lângă o gospodărie solitară, cu porțile închise, semn că aici viața se trăiește după reguli vechi, de izolare și liniște. Lângă casă, pământul era proaspăt întors, negru și reavăn, semn că munca câmpului începuse deja. Într-o lume care pare adesea abandonată, aceste semne de viață sunt de o frumusețe rară.

Pe măsură ce înaintăm spre inima platoului, peisajul a început să se populeze cu tot mai multe semne ale prezenței umane. Alte case, cu acoperișuri de țiglă ce abia se zăreau printre mestecenii argintii și livezile bătrâne, au apărut pe coastele dealurilor.

Este fascinant să vezi cum această comunitate de la Târsa refuză să fie strânsă laolaltă în văi, alegând în schimb libertatea culmilor. Fiecare casă are propria ei perspectivă asupra munților, propriul petic de pământ lucrat și o liniște pe care noi, trecătorii pe două roți, am absorbit-o cu nesaț. Acesta a fost ultimul nostru contact vizual cu viața arhaică de pe culme. De aici, drumul începe să ne pregătească pentru coborâre, lăsând în urmă tăcerea livezilor pentru viteza asfaltului ce ne va purta înapoi în Boșorod.

Ajunși la marginea Târsei, indicatorul cu „Atenție la urși după înserare!” de pe traseul Via Transilvanica adaugă acea notă de respect și sălbăticie pe care o simți doar în inima munților. Deși suntem la doar 4 kilometri de Târsa, semnul ne reamintește că suntem musafiri într-un teritoriu stăpânit de natură.

După cca 9 ore întregi de luptă cu praful și pământul culmilor, momentul în care am atins asfaltul a fost ca o descărcare electrică. Nu mai era vorba de efort, ci de un adevărat zbor spre Târsa. Am lăsat gravitația să lucreze în favoarea noastră, iar bicicletele au prins viteză pe panglica cenușie ce șerpuia printre gardurile de lemn.

Gospodăriile sunt risipite pe pantele muntelui, integrate natural în peisaj. Mestecenii tineri și pomii fructiferi care încep să înverzească în jurul caselor creează o atmosferă de calm, un contrast binemeritat după efort.

În fața mea, tinerii au prins un ritm excelent și savurau fiecare metru de rulare lină. După ce am lăsat în urmă borna simbolică a Viei Transilvanica și liniștea monumentală din Poiana Omului, drumul s-a așezat sub roțile noastre cu o blândețe neașteptată. Nu mai era vorba despre lupta cu panta sau despre push-bike, ci despre plăcerea pură de a rula prin acest peisaj de basm. Aerul proaspăt ne umplea plămânii, iar soarele se juca printre ramurile fagilor înfloriți care punctau liziera pădurii.

În partea dreaptă, pe măsură ce înaintam ni s-a dezvăluit într-o altă lumină. Casele, risipite printre livezi și mesteceni, începeau să prindă nuanțele aurii ale apusului. Era o imagine de o pace deplină, unde acoperișurile moderne se amestecau cu cele vechi, într-un mozaic ce povestește despre continuitate pe aceste culmi uitate de lume. Acest moment ne-a reamintit că traseul ne-a purtat nu doar printr-un relief spectaculos, ci și printr-o comunitate vie, aspră dar primitoare, care refuză să lase muntele să tacă.

După efortul titanic al zilei, asfaltul de la Târsa ne-a mai oferit câteva coborâri urmate de urcări rapide care ne-a purtat direct la porțile Terasei Angela. Dacă până acum 'lovitura de grație' fusese ultima pantă, acum 'lovitura de grație' era aroma de mâncare care plutea în aer.

Ne-am lăsat bicicletele srijinite lângă un pom și ne-am prăbușit pe băncile de la mese, sub cerul de amurg. Soarele, stătea ascuns de ceva timp în spatele norilor, și lăsase loc unei răciri nu foarte plăcute a aerului. Această adiere proaspătă ne-a resetat simțurile, pregătindu-ne pentru marea coborâre ce stătea să înceapă.

Iată-i și pe ei, eroii tăcuți ai zilei. Acești 'cai' de metal ne-au purtat cu dârzenie prin tot ce a avut Hunedoara mai greu de oferit: de la bolovănișul de pe urcările spre Ursici, la meandrele înierbate din Ponorici și, în final, la 'zborul' pe asfaltul din Târsa. Sprijinite acum pe iarba crudă, sub privirea îngăduitoare a munților, bicicletele noastre par să-și tragă și ele răsuflarea. Nu au existat pene, nu au existat probleme tehnice, doar un parteneriat perfect între om și mașină pe parcursul celor 55 de kilometri și 1848 de metri de ascensiune. Privindu-le așa, pline de praful drumurilor de culme, realizezi că o bicicletă nu este doar un obiect, ci un pașaport către libertate și către locuri unde timpul încă mai are răbdare.”

Terasa Angela din Târsa este deja un loc legendar printre bicicliști și drumeții care ajung în zonă. După așa o tură, imaginea acelui ceaun pe panoul de la intrare trebuie să fi fost cea mai frumoasă priveliște de pe tot traseul! În timp ce așteptam cu nerăbdare celebrele plăcinte la Terasa Angelei, am avut parte de o întâlnire care ne-a făcut să uităm instantaneu de febra musculară. L-am cunoscut pe Florea, un dulău mândru care, la doar un an de zile, este deja sufletul locului. Cu un nume ce pare desprins din poeziile despre munte, Florea ne-a demonstrat că poți fi în același timp un paznic vigilent și un partener de joacă neobosit. Era tot numai energie și bucurie, invitându-ne la joacă pe iarba crudă a Târsei.

Chimia dintre fiica mea și Florea a fost instantanee. În doar câteva minute, 'paznicul' de un an de la Târsa s-a transformat dintr-un dulău vigilent într-un ghem de blană dornic de mângâieri, lăsându-se cu toată încrederea pe iarbă lângă ea. A fost un moment de o puritate rară, care ne-a reamintit că muntele nu ne oferă doar provocări fizice, ci și astfel de întâlniri care îți umplu inima. Să-i vezi așa, bucurându-se de soarele de amurg pe pajiștea de la Terasa Angelei, a fost poate cea mai frumoasă 'reîncărcare' de energie înainte de marea coborâre spre Boșorod.

Dacă ajungeți la Terasa Angela, căutați-l pe Florea – s-ar putea să vă fure inima înainte ca plăcintele să ajungă pe masă!

Plăcintele sunt obligatorii pentru oricine trece prin zonă! 🚲🥧✨ Nu erau doar niște plăcinte; erau o recompensă senzorială. Textura lor incredibil de pufoasă, aluatul fraged care ascundea o umplutură generoasă și acea aromă de 'făcut pe loc' au transformat masa noastră de la Terasa Angela într-un festin regesc.În timp ce savuram fiecare bucată alături de o cafea fierbinte, privind cum umbrele se lungesc peste Târsa, am realizat că acesta este farmecul MTB-ului: suferi pe urcări de 18% ca să ajungi la acest moment de extaz culinar.

Nu există satisfacție mai mare decât să împarți o plăcintă pădurenească alături de cei dragi, după ce ai cucerit 55 de kilometri de munte. Terasa Angela nu a fost doar un popas, ci o oază de ospitalitate hunedoreană care ne-a redat forțele și ne-a încălzit sufletele înainte de ultima scufundare spre Boșorod. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, gândul îmi fuge înapoi la gustul lor și la liniștea de pe acea terasă din vârful muntelui.

Aceasta a fost ultima oprire înainte de marea coborâre. Era liniștea perfectă înainte de furtuna de adrenalină a coborârii spre Boșorod. Am verificat pentru ultima oară frânele, ne-am regrupat și am început coborârea. Cei 10 kilometri până în Boșorod nu au fost doar o simplă revenire la mașină, ci premiul nostru de viteză după o zi de anduranță.

Ne-am luat rămas bun de la Florea și de la Târsa, promițându-ne că ne vom întoarce curând. Cu lumina apusului în spate, am lăsat în urmă ultimele case și ne-am lansat în coborârea finală. O amintire caldă pe care am luat-o cu noi în viteză, imediat ce drumul a început să plonjeze spectaculos spre vale. Kilometri s-au scurs prin fața ochilor noștri ca un film, dar aceste ultime imagini cu Târsa la amurg vor rămâne cadrul cel mai drag. Vântul ne șuiera pe la urechi, ștergând orice urmă de oboseală acumulată. Cei 10 kilometri rămași până în Boșorod nu au fost doar o simplă revenire la mașină, ci premiul nostru de viteză după o zi de anduranță. Privindu-i pe tineri cum rulează cu încredere în fața mea, am realizat că acesta este spiritul mountain bike-ului: lupta grea cu panta pentru acele câteva minute de libertate totală la coborâre.

Am plecat din Boșorod căutând o provocare fizică și ne-am întors cu o lecție despre frumos și reziliență. Ne-am întors la mașină prăfuiți, cu picioarele grele, dar cu acea satisfacție imensă pe care doar muntele adevărat ți-o poate oferi. Țara Luncanilor ne-a testat, ne-a obosit, dar ne-a și vindecat cu liniștea ei arhaică. După zile întregi de strănuturi, dureri de gât și nas înfundat, Roxana a botezat întreaga experiență a noastră „Molechin Imuno” pentru că muntele și drumul au vindecat-o de răceală. Nu a fost doar o simplă călătorie, ci o misiune de salvare – remediul secret care, până la finalul drumului, i-a alungat răceala ca prin farmec și i-a redat zâmbetul de învingătoare. Cei 55 km ne-au purtat prin istorie, tradiție și peisaje alpine care ne-au tăiat respirația la propriu și la figurat. Țara Luncanilor nu se vizitează, se trăiește la fiecare pedală. „Să parcurgi un asemenea circuit tehnic și solicitant alături de tineri este cea mai mare satisfacție. Ne-am întors la mașină nu doar cu picioarele obosite, ci cu o legătură mai strânsă și cu cardurile de memorie pline de frumos.”„Traseul ne-a purtat prin toate stările posibile ale drumului montan. De la pământul reavăn și potecile înierbate de pe culme, unde bicicleta trebuia ghidată cu atenție printre doline, până la segmentele de macadam ce ne testau aderența pe urcările spre Ursici dar și Poiana Omului. Dar marea surpriză a fost asfaltul de pe coborârea finală spre Boșorod: un șarpe negru, impecabil, care tăia muntele și ne invita la viteză, dar care ne cerea și o concentrare maximă pe fiecare trasă din cele câteva ace de păr tehnice.”

Sugestie finală:

1.Provocarea: Startul din Boșorod și urcarea abruptă.

2.Efortul: Pădurile de pini și drumul spre Ursici.

3.Liniștea Arhaică: Intrarea în Ursici, gardurile tradiționale și pomii înfloriți

4.Plăcerea: Rularea pe curbele de nivel deasupra prăpăstiilor.

5.Recompensa: Masa în familie la Ursici și peisajul arhaic cu case vechi și pomi înfloriți.

6.Momentul Uman: Întâlnirea cu localnicii (Boșorod și Ponorici)

7.Uimirea:Perspectivele spectaculoase spre crestele albe ale Retezatului.

8.Efortul de pe Culme: Caruselul de urcări și coborâri

9.Contrastul: Momentele grele de pushbike și melancolia caselor părăsite.

10.Marele Final Vizual: Panorama spre Retezat

11.Adrenalina: Finalul tehnic pe asfalt înapoi la mașină și satisfacția de a fi parcurs acest traseu în familie.

Distanță 55 km

Diferență nivel 1848 m

Dificultate Medie/Grea (necesită condiție fizică bună)

Tip teren Drum de țară, iarbă, culme, asfalt tehnic (final)

Voi ce ați alege: un urcuș greu pentru o asemenea priveliște sau o plimbare relaxată la șes?

Practic: „Dacă vreți să simțiți pulsul Hunedoarei, urcați în Țara Luncanilor. Luați-vă 'caii', pregătiți-vă picioarele și nu uitați să vă opriți la Angela pentru plăcinte!” „Dacă porniți la drum din Boșorod, nu uitați să aveți la voi suficiente provizii și apă; odată ajunși pe culme, singurul supermarket este generozitatea naturii.”

Emoțional: „La finalul celor 55 de kilometri, nu am rămas cu cifrele de pe GPS, ci cu gustul acelui sandviș mâncat la înălțime și cu imaginea Retezatului străpungând norii.”

A fost o zi lungă, dură, dar incredibil de frumoasă.

Doua roti, un singur drum "Marea de galben"

2026-04-25T09:54:00.000+03:00

Locuri propice pentru pedalat .

Diversitatea peisajului fac ca o călătorie în zona Timișoarei să fie o experienţă unică, în aproape orice perioadă a anului. Fie că eşti în căutarea senzaţiilor tari, fie că eşti un hoinar liniştit, dealurile, pădurile sau lacurile sunt unul dintre cele mai mari terenuri de joacă în aer liber. Există multe de locuri pe care le poţi vizita, de la sate mici şi anonime până la dealuri, păduri sau lacuri, sezonul este tot anul dar în aprilie când totul prinde viață vă puteţi bucura de pajiştile cu florile apărute. Așadar, dacă sunteți dispuși să faceți o mică aventură locală, nu vă putem decât să o recomandăm: luați-vă binoclul și îndreptați-vă spre periferia orașului - inclusiv flori de rapiță

Totul pornise de la a nu sta acasă.

...iată-ne dimineaţa, odihniţi, mergem să dăm un tur. Am lăsat asfaltul în urmă și, odată cu el, tot zgomotul orașului. Pentru început vom străbate Pădurea Verde sub mangâierea soarelui de dimineață. Este punctul de plecare (un mic rai, al nostru) pentru o gamă largă de activităţi: drumeţii, excursii, ture cicliste, se poate vizita Muzeul Satului sau se poate opta pentru un drum pe una dintre cele mai frumoase şi sălbatice trasee. Luna aprilie marchează momentul în care natura se apropie cu pasi mari spre o noua etapă. Este perioada în care verdele copacilor, pădurilor, pajiştilor, păşunilor începe să aibe cea mai grozavă nuanţă. Verdele intens te învăluie, te ademenşte, te invită la plimbări… Nu-ţi rămâne decât să-i primeşti invitaţia, să te laşi dus de val

Verde cu pete de soare.

De pe drumul asta pleacă o multime de trasee inclusiv cel menționat pe care îl atacăm noi azi...vom lua cu plăcere un câmp de rapiță oriunde crește. 😍

În fața mea, drumul de țară tăia cu precizie de chirurg o mare nesfârșită de galben electric. Rapița are un parfum specific – dens, dulceag, ușor greoi, care îți umple plămânii pe măsură ce respiri sacadat de la efort. Schimbarea de peisaj este cel mai bun remediu pentru a scăpa de o stare rea, monotonie, stres, sau de a trece peste anumite experiențe dificile pe care ți le oferă viața. Aceasta este o modalitate bună de a te relaxa, de a uita de muncă, și de a reveni apoi mai calm și mai liniștit.

Pătrundem pe un drum cu rapiță. În momentul în care ai pătruns pe acest domeniu, şi cu fiecare pas pe care îl faci aspectul i se modifică, fiecare loc este amenajat diferit şi descoperi o diversitate de alte locuri drăguţe, alte clădiri, palate, fântâni, statui, alei, flori şi plante luxuriante.

Traseul este expus în mare parte la soare, așadar sezonul răcoros este de preferat. Cu toate acestea, în sezoanele mai reci, după ploi, traseul devine foarte noroios, trebuie ținut cont de acest lucru.

...Bicicleta vs. Natură. E simbolul libertății mele pe două roți, ancorat într-un moment de liniște deplină.

Ne-am oprit în prima parte a drumului, lăsând bicicleta să se sprijine de un dâmb de pământ. Liniștea câmpului nu era, de fapt, tăcere; era un zumzet continuu, al miilor de albine pierdute în marea de flori. Aerul era dens, încărcat de parfumul dulceag al rapiței, un miros care îți umple plămânii și îți dă senzația că poți gusta primăvara.

Primăvara e mi-nu-nă-ție pură, un mic rai al verdelui si-a florilor.

Ajungem în Cerneteaz și imediat ce trecem podețul peste Bega Veche, cotim la dreapta pentru a ajunge la Murani.

Pe măsură ce apăsam în pedale, lanul de rapiță părea să prindă viață, unduindu-se ca un ocean greu sub adierea vântului. Senzația era ireală: eram doar noi, bârâitul ritmic al lanțului de bicicletă și acest galben atât de intens încât părea să radieze propria lumină, topindu-se undeva departe într-un cer de un albastru.

Liniștea câmpului întreruptă doar de bârâitul lanțului de bicicletă, foșnetul plantelor atinse de ghidon și zumzetul mii de albine care "lucrează" în flori.

Nu ne grăbeam nicăieri.; rapița era atât de înaltă încât uneori îmi pierdeam linia orizontului.

În poza asta se vede exact ritmul acelei zile: o pedalare ușoară, de relaxare, cât să simt soarele pe brațe și să am timp să admir marea de galben care mă înconjura. Nu era despre performanță, ci despre prezență. Despre cum e să te pierzi printre culturile de rapiță, lăsând roțile să ruleze încet pe drumul de pământ, în timp ce singura mea grijă era să nu ratez nicio nuanță de auriu. O plimbare medie ca efort, dar maximă ca bucurie."

"Lumea s-a transformat dintr-odată într-o pictură în doar trei culori: verde, galben și albastru."

Traversăm A1 ținând drumul pe la liziera pădurii Cocor

Satul Murani

Traversăm satul și urmăm indicatorul spre Domeniile Murani, unde o să facem primul popas și o să bem o cafea. De asemenea, puteți merge drept înainte până la capătul satului urmând drumul la dreapta și urcând dealul pe drumul ce duce la lacul de acumulare Murani.

Primul popas l-am făcut la Domeniile Murani, frecventată de foarte multi, în special de cei mici. Foarte frumos acest loc.

Pe timp de vară devine o oază de linişte şi relaxare. Există bar-restaurant cu mâncare și băuturi cu loc de joacă în aer liber pentru copii.

Drumul de asfalt din Murani indică calea spre Pischia. Noi o să urmăm în continuare un drum de pământ spre stânga care ne duce spre lacul de acumulare Măgheruș.

Dealurile, pădurile sau lacurile sunt unul dintre cele mai mari terenuri de joacă în aer liber de pe lângă Timișoara.

Oprim pentru pentru o minunată panoramă la lacul Măgheruș. Acest lac oferă privelişti superbe. Pe timp de vară lacul devine o oază de linişte şi relaxare pentru pescari.

În acel moment, între două dealuri aurii, timpul a stat în loc, iar singura unitate de măsură era distanța până la următorul orizont galben. Practic, singurele elemente în mişcare eram noi şi câteva răţuşte care se bălăceau în lac.

În continuare un drum de macadam se pierde în pădurea Pischia. Odată intrat sub umbra copacilor, vibrația macadamului s-a stins brusc. Simțeam cum bicicleta devine mai ușoară, iar pedalatul mai cursiv, ca și cum pădurea îmi netezea calea după efortul de sub soare." ne scoate la drumul nationar 69 apoi la Halta Bencec unde vom porni spre Bencecul de Jos

Province, Pavilionul Verde (sala de evenimente)

Province, sala de evenimente...

Aici este un punct de belvedere. Priveliștile sunt foarte frumoase asupra Bencecului de Jos. Apreciez fiecare plimbare ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în locul respectiv. Sunt întotdeauna relaxat, mă bucur de atmosferă, și încerc să iau din fiecare loc ce este mai bun

Drumul de asfalt indică calea spre Bencecul de Jos iar noi urmăm un drum din stânga ce urcă Dealul Bătrân.

Este momentul în care efortul se transformă în libertate pură. Pedalam iar singurul sunet care conta era respirația mea și vântul care îmi șuiera pe la urechi. Uneori, fericirea are nevoie doar de un drum de țară și de ritmul corect al pedalelor."

Continuam urcând Dealul Golgota către pădure

„Oceanul Verde” (Plan larg) natura nu are nevoie de filtre; verdele acesta este atât de crud încât pare să respire."

Aici am poposit pentru o scurtă pauză de hidratare apoi am continuat prin pădurea Cavaș spre Sălciua Nouă

După soarele necruțător din câmp, pădurea m-a primit ca o îmbrățișare rece. Am pedalat printr-un tunel de verde, unde lumina se cernea printre frunze în mii de sclipiri, iar mirosul de pământ umed a luat locul parfumului dulceag de rapiță.

Ni se deschide o panoramă tot mai frumoasă spre Sălciua Nouă Vest. Peisaje largi şi întinse la prim-planuri cu detalii spectaculoase.

Să surprindem totul în fotografii, care să ne însoțească permanent?

De la centrul de echitație Herneacova o frumoasă urcare pe asfalt ne-a scos la marginea pădurii unde am cotit la dreapta spre dealul Pavlovița, până la liziera pădurii Richitaș

Herneacova

Trecerea bruscă de la lumina orbitoare a rapiței la penumbra liniștitoare a copacilor. E ca și cum ai intra într-o altă lume. Zgomotul anvelopelor pe pământul reavăn, mult mai înăbușit decât în câmp deschis, și trilurile păsărilor care se aud mult mai clar.

Am aruncat o privire spre lac, apoi ne-am îndreptat spre Ianova. Aproape că nu bagi de seamă când ieși dintr-un sat și când întri în altul.

Moliciunea potecii de lângă lac și acea rulare lină printre lanurile de rapiță. Nu a fost doar o plimbare vizuală; a fost o experiență pe care am simțit-o în degete, în tălpi și în felul în care bicicleta a răspuns fiecărei schimbări de teren.

De la lac pe macadam, până la Ianova, plimbarea a căpătat voce. Simțeam fiecare pietricică prin ghidon, o vibrație continuă care îmi urca în palme și îmi amintea că drumul are propria lui personalitate. E acel scrâșnet ritmic sub roți care îți spune că ești cu adevărat 'acolo', cucerind kilometru după kilometru, într-un dialog direct între anvelope și drumul brut.

"Praf, sudoare și mult galben."

Câteodată nici nu ști când zboară timpul și kilometrii; abia la final ai...rezultatul. Fotografia nu redă doar un peisaj, ci și nostalgia acelui moment în care știi că ziua se termină, dar ai vrea să mai pedalezi măcar un kilometru în acest rai auriu." Într-un târziu când soarele a început să coboare spre linia orizontului, transformând galbenul rapiței într-un auriu stins, am simțit că nu doar picioarele îmi erau obosite, ci și mintea mi se golise de orice grijă. M-am întors spre casă cu praf pe pantofi și miros de miere în haine, dar mai ales cu acea imagine a mării galbene întipărită pe retină – o dovadă că libertatea are, uneori, două roți și un drum fără capăt printre flori.

La final, drumul ne-a scos din nou la asfalt, dar ne-am întors cu altă stare. Am lăsat în urmă lanurile, dar am luat cu noi liniștea lor și acea lumină aurie care pare să-ți rămână sub pleoape mult timp. Uneori, cele mai bune călătorii nu sunt cele care te duc departe, ci cele care te fac să uiți, pentru câteva ore, de tot ce ai lăsat acasă. M-am întors obosit fizic, dar cu mintea mai liberă ca niciodată." După atâta natură, liniște și efort fizic, o oprire la o șaormerie readuce povestea cu picioarele pe pământ într-un mod autentic, relaxat și plin de umor.

De la „flower power” în lanul de rapiță, la „garlic power” la colțul străzii. Am pedalat ca un campion, am mâncat ca un rege. Finalul perfect pentru o zi de neuitat pe două roți. 🌯🚲" Traseul de azi a fost o lecție de contraste: am început prin marea galbenă de rapiță, în mare parte drumuri de pământ, am căutat răcoarea în inima pădurii și am simțit vibrația drumului pe porțiunile de macadam. De la dogoarea câmpului la umbra deasă a pădurii și apoi la malul liniștit al lacului, fiecare kilometru din cei 78 a avut propria lui poveste și propria lui textură. Este accesibil pentru toate nivelurile și chiar dacă tura se desfăsoară pe drumurile mentionate mai sus, există mai multe locuri de relaxare de-a lungul drumului (Domeniile Murani sau centrul de Echitație Herneacova) unde poti manca sau bea o cafea. Foarte ușor, accesibil chiar și cu copii mici (puțin poate prea lung pentru ei) :) noi l-am făcut în doi 2, eu și Roxana, așa s-a nimerit acum.

Locurile de desfăşurare au fost: Timișoara, Pădurea Verde, Cerneteaz, Pădurea Cocor, Murani, Lacul de acumulare Măgheruș, Pădurea Pischia, Halta Bencei, Dealul Bătrân, Dealul Golgota, Pădurea Cavaș, Sălciua Nouă Vest, Herneacova, Dealul Pavlovița, Pădurea Richitaș, Barajul Ianova, Ianova, Giarmata sud-est, Giarmata Vii, Pădurea Verde.

Munții Zărandului unde totul pare superb azi ( și nu doar azi).

2026-04-11T00:53:00.130+03:00

Azi, de pildă, suntem liberi.

Profitând de faptul că aveam la dispoziţie cinci zile libere legate de paste, reconstruim șirul aventurilor și explorărilor cu bicicleta de data asta în Munţii Zarand. Deși am mai fost în zona Debelagora de mai multe ori, în ture pe care le-am organizat grupului de prieteni (Video youtube), am simțit nevoia să revin cu un scop precis, să facem amintiri frumoase. Zarandul nu te întâmpină cu înălțimi amețitoare, dar te cucerește prin autenticitate. Teoretic, diversitatea traseelor în Munţii Zărand este mare. Traseul pe care l-am ales este un circuit al contrastelor: de la răcoarea văilor adânci, până la poienile însorite de pe culmi, unde vechile sălașe par să păzească și astăzi trecătorile. Plecarea din Timișoara se face cu mașina, pe la ora 08.30, şi ne oprim după 85 de km în satul Conop, mai exact la Halta Debelagora. Drumul ne ia destul de mult, bucata de drum naţional nu e grozavă. Traseul ales pentru drumeție: halta Nadăș, - Valea Nadășul - Varful Debelagora (557m) - Sălașe - Nadăș - Valea Cigher, Valea Tilodia - Cioaca Popii (467 m) - fosta cabană Debela Gora (483 m) - Valea Nadășul. Am început dimineata cu două pene la roata din față după ce în seara de dinaintea turei am mai remediat alte două. Posibil spini acumulați din tura anterioară din tura de la Gurasada. Curios că la verificare nu am găsit decât un singur spin.

Startul de la Halta Nadăș și "vibe-ul" dimineții.

Liniștea dimineții pe Valea Nadășului este întreruptă doar de sunetul metalic al pregătirilor de drum. După cum se observă, am făcut echipă doar cu Roxana. Parcăm mașina undeva la marginea drumului în apropierea unui țarc, împrejmuit cu gard de sârmă în care se aflau plin de ciute. Uneori, muntele îți dă un semn înainte de a face prima pedală. Imediat ce am dat jos bicicleta de pe mașină, am observat „inamicul”: roata față era moale. Se pare că un spin rătăcit, rămas suvenir din tura anterioară, a decis să își facă treaba chiar în momentul în care ne pregăteam de start. Deși o pană nu e niciodată primită cu zâmbetul pe buze, am putut face remedierea rapid, cu tot confortul de lângă mașină, iar zece minute mai târziu, cu presiunea refăcută și „lecția verificării” învățată, eram în sfârșit gata să atacăm Valea Nadășului. O pană remediată la mașină e o problemă rezolvată; o pană în vârf de munte e o aventură logistică! Punem rucsacii în spate, pornesc GPS-ul şi, pornim la drum. Săgeata indicatoare spune că marcajul e banda galbenă cum apare pe harta şi că până la vârful Debelagora avem cca 8 km. Teoretic trebuie să facem un circuit cu plecare şi sosire în acest loc.

Aruncăm o privire dincolo de gard...Să vezi aceste animale atât de aproape, chiar înainte de a porni la drum, îți schimbă complet starea de spirit. Nu mai e doar o tură de efort fizic, ci o incursiune într-un spațiu unde natura încă deține controlul. Este o imagine care îți amintește că în Zarand ești doar un oaspete în casa pădurii.

Aventura începe pe firul apei, unde Valea Nadășului marcaj bandă galbenă, oferă o încălzire progresivă. Practic, urmând acest traseu, vom găsi adevăratul spirit al acestor munţi: pădure, poteci, drumuri şi potecuţe. Este acea porțiune de drum care îți permite să reglezi ritmul înainte ca pantele Zarandului să devină serioase.

Am lăsat în urmă tot ce e zgomot pentru a asculta liniștea pădurii și a crestelor și pentru a admira spectacolul florilor care brodează poalele muntelui. Miza zilei nu a fost doar efortul fizic de a cuceri Vârful Debelagora (557m) sau Cioaca Popii, ci și întâlnirea cu istoria. Undeva, la 483 de metri altitudine, ne așteptau ruinele fostei cabane Debela Gora.

Prin faţa noastră trece o căprioară speriată poate de roțile bicicletelor noastre și oprim. Dacă ciutele de la gard ne-au pregătit spiritul, ce a urmat pe Valea Nadășului ne-a tăiat respirația. La o cotitură a drumului forestier, acolo unde pădurea de foioase devine o catedrală de un verde crud, am încremenit. Chiar în mijlocul căii, o ciută ne tăia drumul, privindu-ne preț de câteva secunde cu o curiozitate demnă. Este acea clipă de liniște absolută în care uiți de efort, de pedale și de cronometru.

Momentul de magie este stricat repede în secunda în care am pus piciorul în pedală, acestea a luat-o la fugă pe drum, înainte ca eu să apuc să-i mai fac vreo poză din apropiere. Am încercat să țin pasul, sperând la o ultimă fotografie de aproape, dar natura este un „adversar” mult mai bine antrenat. S-a pierdut rapid în desișul pădurii, lăsându-ne în urmă cu imaginea ei întipărită pe retină și cu un zâmbet larg pe față. A fost semnalul oficial că tura a început și că Valea Nadășului ne acceptă provocarea.

Traseul se desfăşoară de-a lungul pârâului Nadăș. Din păcate debitul acestuia este destul de scăzut...

În pauzele scurte de odihnă luăm și câte o imagine pentru a ne aminti peste ani de aceste locuri

Continuăm o urcare continuă, dar lejeră, care aproape că nu o simți câştigând repede înălţime pe un drum în general bun

O caracteristică aparte a acestei zone de munte sunt văile adânci de pe care urcă poteci și drumeaguri spre vârful muntelui, acolo unde se găsesc așezările.

Munții Zarandului au un farmec aparte – nu sunt cei mai înalți, dar sunt "muncitori" (multe urcări scurte și intense) și au niște păduri de foioase superbe care arată incredibil în poze.

Părăsind firul apei, am început ascensiunea, spre unul dintre punctele de referință ale zonei. După efortul urcării de pe Valea Nadășului, am ajuns în Șaua Debelagora. Este locul unde simți că ești cu adevărat „pe creastă”.

Indicatorul din imagine este „busola” perfectă, unde unde există şi o intersecţie spre mai multe direcții. Pentru noi, acest punct a însemnat un scurt popas de hidratare și momentul în care am decis să urmăm drumul spre Debelagora apoi șpre zona de Sălașe

După câteva minute ajumgem pe platoul Debelagora situată în creasta munților Zărandului și amplasată la intersecția unor trasee turistice ce fac legătura între partea de sud și nord a munților Zărandului.

Pădurea deasă de foioase lasă loc unei pajiști montane largi, unde cerul pare mult mai aproape. Este locul ideal pentru un popas mai lung – noi am profitat de zona amenajată cu foișor pentru a ne trage sufletul și a admira spectacolul norilor care se jucau deasupra noastră. Cabana se află undeva la dreapta. Acest loc l-am descoperit cu multi ani în urmă împreună cu Roxana și Cristi (copii mei). Pe atunci era tren din Timișoara până la Radna (Video youtube )

Harta cu traseele spre/dinspre zona „cabanei” Debela Gora (undeva în fundal) este parte din Harta munților Zarand. Debela Gora este tot mai afectată de nepăsare, din partea celor care răspund de turismul montan arădean. Cabana de altădată fiind acum aproape o ruină. Din cele două anexe, una este dărâmată complect iar cealaltă a devenit sălaș pentru animale.

Oprim şi studiem potenţialul traseu spre Nadăș. Cred că e foarte important să alegi tura după felul în care dorești să îți petreci timpul. Până la urmă hotărâm să facem traseul invers decât l-am mai făcut.

Ne întoarcem până la locul de intersecție din șaua Debelagora

Aici, marcajele (triunghi albastru, dungă galbenă și dungă roșie) se întâlnesc și îți deschid perspective către toate punctele cardinale ale Zarandului: spre Conop, Nadăș sau creasta principală. Pornim pe banda galbena, lungime traseu aprox. 23 km până la Nadăș

Ascensiunea spre Vârful Debelagora (557m). Și chiar dacă nu e foarte vizibil, de aici panta a fost mai abruptă spre vârful Debelagora, și am simțit urcarea mai bine.

Pe măsură ce ne apropiam de Vârful Debelagora (557m), panta a început să ne testeze serios picioarele. Drumul forestier șerpuiește printre trunchiurile înalte și subțiri de foioase, creând un tunel natural care îți oferă acea răcoare binevenită pe urcare.

Aici drumul se desparte...Stânga banda roșie iar la dreapta banda galbenă, pe care continuăm.

Nu este o urcare imposibilă, dar este una care te obligă să îți găsești ritmul. Fiecare pedală te aduce mai aproape de culme, iar sunetul anvelopelor pe pământul uscat și foșnetul frunzelor de anul trecut sunt singurele care sparg liniștea deplină a pădurii. Este acel moment de introspecție pe care orice ciclist îl caută: tu, bicicleta și muntele.

Am făcut o pauză scurtă chiar acolo în vârf. După urcarea susținută prin pădure, am ajuns în sfârșit la punctul culminant: Vârful Debela Gora. Indicatorul alb, bătut pe trunchiul unui copac falnic, ne-a confirmat că suntem la 557 de metri altitudine. Nu este o cifră care să sperie un montaniard experimentat, dar în Zarand, fiecare metru de diferență de nivel se simte în picioare.

Satisfacția de a sta lângă borna de hotar (numărul 245) și de a vedea marcajele roșii și albe strălucind pe scoarța copacilor este greu de egalat. Este momentul acela de „am reușit!” în care efortul depus pe Valea Nadășului se transformă în pură satisfacție.

Imediat ce am lăsat în urmă liniștea vârfului Debelagora, drumul și-a arătat latura „muncită”. Panta lină s-a transformat într-o succesiune de șanțuri adânci și pământ frământat, obligându-ne să fim extrem de atenți la trasă. Pădurea de fagi, încă rară sub soarele primăverii, ne-a escortat rapid spre zona deschisă a sălașelor, oferindu-ne un mix perfect de umbră și lumină.

Secțiunea tehnică nu a durat mult, dar ne-a ținut simțurile ascuțite până când pădurea s-a rărit brusc. De după ultima cotitură, au început să apară, risipite pe versanți, primul sălaș. Coborâm cu prudenţă pe lângă o casă aşteptând ca din moment în moment să apară un câine. Din fericire nu e cazul, nu e nimeni prin zonă.

Când tocmai am zis gata, ieșirea din pădure ducea spre Dealul Vârfuția, a fost ca o trecere într-o altă lume...oferindu-ți răgazul să admiri cerul punctat de nori pufoși și să simți briza de pe culme...Este, fără îndoială, cea mai fotogenică porțiune a traseului, unde „sălbăticia” Zarandului îmbracă haine mult mai blânde și primitoare. Piesajul pe la Sălașe seamănă izbitor cu cel de săptămâna trecută de la Boiu de Sus (aici) ori cu cel din Petriș (aici).

E greu de spus de ce ne place tura asta și am tot face-o. Acești munți ascund trasee care îmbină perfect efortul fizic cu nostalgia locurilor uitate de timp. Sălașele de pe culmi sunt puncte de reper pitorești, tipice pentru gospodăriile izolate din acești munți.

Un alt drum șerpuiește lin pe curba de nivel, ocolind dealul Vârfuția, apoi traseul trece prin pășuni alpine, o porține de creastă, expusă vântului dintr-o parte sau alta.

De multe ori mă întreb ce caut eu pe munte?! Răspunsul este simplu, îmi place natura, liniștea, aerul, dar mai ales mă simt bine.

Dacă până acum am luptat cu panta și umbra, aici am fost întâmpinați de un peisaj idilic, specific zonei de sălașe din Zarand

Acest punct din imagine este, probabil, cel mai bun loc de „belvedere tehnic” de pe traseu. După ce am lăsat în urmă primul sălaș, am ajuns într-o zonă de platou unde vântul aduce miros de iarbă proaspătă și libertate. Aici, o hartă detaliată și câteva indicatoare bine plasate ne-au reamintit că suntem în inima unui sistem complex de trasee. Este locul unde trebuie să faci o alegere: Spre Valea Cigherului și Sălașe, lăsându-te purtat de pantele line spre nord. Spre Debela Gora, vârful care ne-a oferit deja porția de efort a zilei. Sau spre Nadăș prin Slatina, o variantă plină de istorie locală. Pentru noi, harta a fost mai mult decât un ghid; a fost un prilej să realizăm cât de mult am parcurs și ce perspective se deschid spre valea largă a Cigherului. Să stai în fața unei hărți în vârful muntelui, cu bicicleta lângă tine, este momentul în care planul de acasă devine realitate pură.

În timp ce pedalam pe culmea deschisă spre pădure, privirea ne-a fost atrasă de orizontul din depărtare. Printre văile adânci și succesiunea de dealuri verzi, am început să căutăm cu privirea cel mai înalt punct al masivului: Vârful Highiș. La cei 799 de metri ai săi, Highișul nu este un gigant, dar în contextul reliefului vălurit al Zarandului, el domină peisajul cu o autoritate discretă. Să încerci să-l identifici de aici, de lângă sălașele înflorite, îți oferă perspectiva corectă asupra scării la care te afli.

Aici încotro ?

Privire în spate... Dealul Vârfuția, pe lângă care tocmai am trecut pe o curbă de nivel. Am adus cerul mai aproape de noi, prin propria urcare. Efortul este răsplătit de sentimentul de libertate pe care îl oferă platoul montan. Suntem întâmpinaţi de un lătrat de câine. Venea de undeva de jos...

Drumul s-a nivelat (în timp ce înaintăm ne apropiem de vârful Cracuri), devenind o potecă de iarbă ce șerpuiește printre garduri vechi de lemn și livezi bătrâne... Deși nu impresionează prin altitudine, oferă o panoramă superbă asupra întregii creste și a văii Mureșului. Pajiștile largi, mărginite de pomi fructiferi proaspăt înfloriți, dau locului un aer de grădină suspendată.

Să pedalezi prin curțile acestor oameni (care sunt adesea doar de vară, pentru pășunat) este o experiență aproape mistică. Liniștea este întreruptă doar de lătratul unui câine de la distanță sau de sunetul clopotelor oilor care pasc libere pe culmi.

Poposim pe un loc înalt deschis de unde putem admira peisajul de jur-împrejur.

Mai departe coborâm pe un culoar înierbat, unde chiar în potecă la intrare în pădure mai trece o căprioară prin fața nostră speriată poate de gălăgia provocata de noi. A văzut-o doar Roxana.

Pregătirea mea fizică din mijlocul pădurii. Pe dealul Hotarul Bușteni, singurele zgomote adevărate sunt foșnetul de frunze și cântecul păsărilor. Deși lăsasem în urmă platoul deschis de la Debelagora, drumul de culme spre Nadăș ne-a ținut încă mult timp sub protecția pădurii. Nu a fost o coborâre directă, ci un traseu sinuos, o succesiune de „valuri” de pământ unde momentele de viteză erau tăiate brusc de urcări scurte sau de obstacole naturale.

Eram puţin dezamăgiţi că tot trebuia sa coborâm de pe biciclete dar ne-a trecut rapid. Aici, drumul forestier devine o veritabilă cursă cu obstacole printre trunchiuri de fagi prăbușiți. Este o secțiune de „graniță” a traseului nostru, unde pădurea de foioase este stăpână absolută, iar noi, pe biciclete, trebuie să ne negociem trecerea.

Deși suntem încă pe culme, efortul este constant. Nu e vorba de diferență de nivel mare, ci de tehnică: ridicat bicicleta peste bușteni, ales trasa printre frunzișul des și menținut echilibrul pe porțiunile unde pământul este încă moale. Dealul Hotarul Bușteni ne-a oferit acea doză de MTB „raw” (brut), pregătindu-ne pentru ceea ce avea să urmeze la coborârea spre Nadăș.

Toate pauzele noastre au fost scurte. Am oprit în pădure doar ca să gustăm o felie-doua de cozonac...Este acea parte a turei unde ești complet izolat de orice panoramă, concentrat doar pe trasă și pe sunetul frunzelor de sub roți.

Printre ramuri încep să se zărească casele satului, cuibul nostru de siguranță înainte de a începe a doua parte a aventurii. Contrastul este izbitor: treci în doar câteva minute de la liniștea absolută a Dealului Hotarul Bușteni la atmosfera de vale locuită. Această „cădere” spre Nadăș nu este doar un test de frâne, ci și momentul în care muntele te lasă, pentru scurt timp, să îți tragi sufletul la poalele lui.

După kilometri întregi de culme și pădure sălbatică pe Hotarul Bușteni, apariția primelor acoperișuri de țiglă roșie printre crengi oferă acea satisfacție a obiectivului atins. Cum să nu adori aceste peisaje mirobolante?

După ce am savurat liniștea de pe culmi, am început coborârea spre satul Nadăș.

Finalul drumului de culme ne-a rezervat o porțiune unde degetele au stat strânse pe frâne. Coborârea spre Nadăș se face pe o pantă abruptă, un culoar strâns mărginit de garduri vechi de lemn și vegetație deasă. Este acel tip de coborâre unde drumul de pământ, acoperit de un strat fin de frunze, îți cere concentrare maximă pentru a menține trasa corectă.

Odată ajunși la Nadăș, nu am pus punct aventurii, ci am schimbat registrul. Coborârea abruptă s-a terminat brusc în asfaltul drumului județean. Este un semnal clar că am părăsit, pentru moment, potecile sălbatice pentru a traversa vatra satului. Este locul unde sunetul cauciucurilor pe asfalt înlocuiește foșnetul frunzelor, oferind un moment de respiro picioarelor înainte de a vira spre Valea Cigher.

Trecerea prin satul Nadăș adaugă o notă culturală, fiind un punct de legătură strategic între văile nordice și creasta principală. Ținem asfaltul până în locul unde trebuie să ne întoarcem. Un detaliu important pentru cei care doresc sa parcurgă acest traseu, este lipsa unui izvor, de aceea ar fi bine sa vă aprovizionați cu necesarul de apă.

Găsim şi apă la un localnic. Magazinele (am identificat 3), au avut program mai scurt în ziua învierii. Umplem toate recipientele, și ne bucuram de puțină pauză de odihnă, dar nu am zăbovit prea mult. Până la Nadăș am făcut cca 3 ore.

Am părăsit Nadășul cu sentimentul că nu am parcurs doar un traseu pe hartă, ci am traversat o lume vie, unde fiecare cotitură de drum are o poveste de spus.

Părăsirea satului Nadăș ne-a scos pe o porțiune scurtă de asfalt, un moment de tihnă binevenit după "lupta" cu buștenii și pantele de pe culme. Drumul șerpuiește lin sub cerul punctat de nori de vată, oferindu-ne ocazia să ne rearanjăm rucsacurile și să ne pregătim mental pentru a doua parte a circuitului. Este acea clipă de „viteză gratuită” unde picioarele pedalează aproape singure, iar singura ta grijă este să alegi momentul potrivit pentru a părăsi drumul principal și a te afunda din nou în sălbăticie, spre Valea Cigher. Deși suntem pe asfalt, spiritul tot la pădurea care ne flanchează rămâne; este doar o scurtă punte între două lumi de pământ și iarbă.

Ajuns la această intersecție strategică, marcată de indicatoarele albastre ce trimit spre Tăuț și Târnova, am avut un moment de cumpănă. Lacul Tăuț era aproape, la doar 6 kilometri de pedalat ușor pe asfalt, o destinație tentantă pentru oricine caută o relaxare rapidă la malul apei. Totuși, spiritul de explorator ne-a șoptit altceva. Am ales să întoarcem spatele asfaltului și să ne „scufundăm” din nou în sălbăticie, schimbând direcția spre Valea Cigher. Deși lacul are farmecul lui, noi căutam răcoarea văilor adânci și liniștea sălașelor părăsite, acea parte a Zarandului unde drumul nu e marcat de borne kilometrice, ci de frumusețea brută a naturii.

Indicatorul albastru care arată 23 km până la Bârzava este un semnal clar că am părăsit, vatra satului. De aici, aventura își schimbă cursul. Lăsăm în urmă satul și ne pregătim să explorăm arterele verzi ale Zarandului.

Înainte de a vira definitiv spre inima muntelui, am făcut un scurt popas pe podul de la ieșirea din sat. Este locul unde asfaltul se termină și unde drumul de pământ începe să se piardă în orizontul vălurit al Zarandului.

Fundal care captează atenția...Este momentul acela de respiro în care îți potrivești rucsacul, mai bei o gură de apă și privești lung spre drumul care se întinde înainte. De aici, nu mai există indicatoare de asfalt sau sate, ci doar, foșnetul pădurii și liniștea sălașelor de pe Valea Cigher.

Cu spiritul încărcat de entuziasm, am lăsat podul în urmă și am intrat din nou pe terenul nostru preferat: pământul și piatra.

Semnul discret către „Tabără” ne amintește că Nadășul a fost mereu un punct de atracție pentru cei care caută muntele, fie ei copii în tabere sau noi, acum, pe biciclete.

E util să menţionez şi drumul parcurs la întoarcere: Ajuns în acest punct, am schimbat din nou direcția de mers, către stânga pe drumul de pământ ce șerpuiește pe lângă grădinile localnicilor. Este momentul în care tura capătă acel aer autentic de explorare. Indicatoarele sunt clare: lăsăm în urmă satul și ne îndreptăm spre răcoarea oferită de Valea Cigherului și Valea Tilodia.

Peisajul de aici este de o frumusețe rară – pomii înfloriți flanchează drumul, iar cerul generos cu nori albi pare să ne ghideze spre culmile care se zăresc în depărtare. Indicatorul roșu spre „Tabără” ne reamintește că suntem pe un traseu cu tradiție, dar liniștea care se așterne pe măsură ce înaintăm ne spune că astăzi, muntele este doar al nostru. De aici, ritmul este dictat doar de foșnetul cauciucurilor pe macadam și pământ, semnul că aventura adevărată abia acum începe.

Lumina soarelui și cerul albastru cu nori pufoși (așa cum se vede în poză) fac ca aceste ruine să nu pară triste, ci mai degrabă parte dintr-un ciclu natural firesc.

Pe măsură ce înaintam pe Valea Cigher, peisajul a căpătat o nuanță melancolică. Dincolo de gardurile de lemn care abia mai stau în picioare, am dat peste vechile sălașe, acum părăsite. Aceste construcții din pământ și piatră, cu acoperișuri de țiglă măcinate de timp, par să se topească încet înapoi în muntele din care au fost ridicate. hiar lângă zidurile scorojite, pomii fructiferi au înflorit spectaculos, într-un roz aprins care sfidează abandonul locului. Chiar lângă zidurile scorojite, pomii fructiferi au înflorit spectaculos, într-un roz aprins care sfidează abandonul locului.

Este o imagine a contrastelor – viața nouă care pulsează în fiecare primăvară lângă amintirea unei vieți rurale care s-a stins. Să pedalezi pe lângă aceste relicve ale trecutului îți dă sentimentul că explorezi un muzeu viu, în aer liber, unde singurul custode a rămas liniștea văii. Drumul păstrează același aspect de pământ și griblură, ușor prăfuit. Un traseu turistic care se poate face tot timpul anului.

Urcuşul îl facem lejer fără să ne grăbim. Timp avem suficient...

Și, uite așa, avem si companie. Pe măsură ce înaintam pe Valea Tilodia, am realizat că pe munte nu ești niciodată singur și, cu atât mai puțin, nu ești cel care stabilește viteza de deplasare. La o cotitură a drumului, ne-am trezit în spatele unei „localnice” care nu părea deloc grăbită să ne facă loc. Am pedalat preț de câteva minute în ritmul ei agale, bucurându-ne de soarele care străpungea coronamentul rar al copacilor. Este acel gen de moment care îți reamintește că în Munții Zarandului, viața curge după alte reguli.

Valea Tilodia: Porțiunea unde natura devine din nou dominantă. Marcajele nu sunt foarte bune peste tot, dar și cu Google Maps sau un GPS te poți descurca ușor.

Ascensiunea prin Valea Tilodia spre Creasta Principală a fost de cca 13 km, apoi am avut o coborâre scurtă fumoasă cca 800m urmată de o nouă urcare cca 2 km de unde am schimbat direcţia la dreapta prin pădure. Parcă ceva mai domoală decât ce-a de la Debelagora

Nu mai contează recordurile pe Strava sau media orară; contează doar să te integrezi în acest peisaj unde vitele pasc libere și unde drumul aparține tuturor. A fost ultima „interacțiune” înainte de a începe urcarea finală spre Cioaca Popii, un moment de tihnă care ne-a încărcat bateriile pentru ultimul efort al zilei.

Chiar înainte să părăsim drumul principal, muntele ne-a mai oferit o ultimă imagine memorabilă. La umbra tufișurilor proaspăt înverzite, un vițeluș ne-a urmărit curios cu privirea, fără nicio teamă de zgomotul roților noastre. o armonie deplină între natură, tradiție și dorința noastră de explorare. Dacă dimineața am fost întâmpinați de ciutele sălbatice și timide, finalul de zi ne-a adus liniștea gospodăriilor care însuflețesc aceste văi.

După efortul depus pe văile umbrite, am ajuns la intersecția de lângă Vârful Cioaca Popii. Aici, marcajul bandă roșie — magistrala crestei Zarandului — continuă tentant spre Bârzava, dar planul nostru era altul. Am ales să părăsim drumul principal și să urmăm varianta care ne readucea spre Debelagora. Deși oboseala începea să se simtă, lumina caldă care străpungea coronamentul ne-a dat energia necesară pentru această ultimă secțiune. Alegerea acestei variante nu a fost doar o decizie logistică, ci și ocazia de a revedea creasta dintr-un alt unghi, închizând astfel cercul aventurii noastre.

Alegerea de la Cioaca Popii a fost strategică. În loc să ne lăsăm purtați spre Bârzava și să încheiem ziua cu kilometri de asfalt plat și obositor, am preferat să mai „furăm” puțin din farmecul crestei. Am urcat înapoi spre Debelagora, regăsind locurile prin care trecusem la primele ore ale zilei, acum scăldate în lumina caldă a după-amiezii.

Chiar dacă gândul ne era deja la coborârea finală și la răcoarea de la mașină, drumul de întoarcere spre Debelagora a ținut să ne mai testeze rezervele de energie. Munții Zarandului au acest stil specific: când crezi că ai terminat cu urcatul, mai apare o pantă lungă și constantă care te obligă să găsești un ultim ritm în pedale. Deși picioarele simțeau deja kilometrii adunați pe Valea Cigher și Tilodia, liniștea deplină a pădurii și dorința de a ajunge la mașină, ne-au împins înainte.

Sunt acele momente în care mountain biking-ul devine pură ambiție, iar fiecare metru câștigat te aduce mai aproape de satisfacția imensă a circuitului închis...și uite așa s-a mai dus o zi în munți. A fost un weekend de sărbătoare trăit altfel - la înălțime, departe de agitația cotidiană, în liniștea aceea rară pe care doar muntele o știe. Circuitul Nadăș – Debela Gora – Valea Cigher nu a fost doar o tură de mountain biking, ci o călătorie prin istoria și natura vie a Zarandului. Dacă la plecare eram atenți la ciute și la presiunea din cauciucuri, am explorat ruinele unei cabane ceferiste glorioase și am încheiat ziua în spatele unei vaci pe Valea Tilodia, acum totul a fost despre flux, viteză și sunetul roților pe pământul bătătorit. Uneori, nu vârful contează cel mai mult, ci drumul, și momentele pe care le trăiești. Zarandul ne-a oferit tot ce are mai bun: urcări solicitante, coborâri tehnice pe Hotarul Bușteni, melancolia sălașelor părăsite și, mai presus de toate, sentimentul că ești într-un loc unde timpul a avut răbdare cu oamenii și cu muntele. Am avut parte de vreme foarte bună și de o plimbare agreabilă. Era soare și cald, dar și puțin obositor, mai ales pe la final când deja mai aveam puțin până la Debelagora. Am ajuns la mașină cu oboseala aceea „bună” în oase și cu satisfacția că am reușit să legăm un circuit autentic, evitând complet șoseaua. Drumul de întoarcere arată mereu altfel, chiar dacă te întorci pe unde ai venit. Încheiem un circuit echilibrat, care îmbină tehnicul cu povestea în Munţii Zărand după cca 5 ore, 49 km și o diferntă de 987m. Rămânem cu o zi minunată petrecută împreună, și poze care să ne rămână ca amintiri...

Toate momentele cheie:

1.Pana și ciutele (startul).

2.Vârful Debelagora (asaltul).

3.Sălașele (spectacolul).

4.Hotarul Bușteni (tehnicul).

5.Valea Cigher și Tilodia (sălbăticia).

6.Cioaca Popii și retragerea pe vale (finalul).

Din nou la... Gurasada

2026-04-04T01:39:00.024+03:00

Ţinutul Hunedoarei a fost întotdeauna o provocare pentru mine. O sursă inepuizabilă de inspirație. Traseele sunt variate ca dificultate, în funcție de pregătirea fizică pot varia între ușor și dificil. Trecând ceva vreme de la ultima noastră tură, ne-am reîntors pe aceste meleaguri cu gândul de a bifa ceea ce data trecută ratasem. Cum a fost atunci, ce am vizitat atunci şi cum am perceput frumuseţile acestor locuri, v-am povestit pe larg aici. Așadar, e timpul să vă povestesc cum am regăsit dar şi ce locuri noi am mai descoperit în plimbarea noastră din munții Apuseni de acum. Dis de dimineaţă am plecat spre Gurasada, iar de acolo într-un circuit pașnic ce oferă un traseu captivant ce măsoară 47 de kilometri, în aceeasi echipa de săptămâna trecută: eu, Roxana și Flavius. Principalele puncte de interes, sunt pestera Boiu și peștera de la Podul Natural Cărămăzinești, dar și satele tradiționale care împânzesc peisajul: Gurasada-Boiu de Jos-Boiu de Sus-Dănulești-Cărămăzinești-Coaja-Bacea-Cuieș-Ulieș-Gurasada Park-Gothatea, din care vom culege numai amintiri frumoase. Pe teritoriul rezervației se găsesc 27 de peșteri, iar printre elementele de faună ocrotite se află liliecii, vegetația termofilă precum și o serie de reptile specifice zonei submediteraneene.

Ia-ți bicicleta și pornește într-o călătorie unde fiecare pedală te apropie mai mult de natură!

La Gurasada găsiți o conexiune profundă cu natura, prin viața simplă a localnicilor, aerul curat, și peisajele montane superbe. Localitatea este situată la confluența provinciilor Transilvania și Banat, în partea de nord-vest a județului Hunedoara pe cursul central al râului Mureș, la o distanță de 120 km de Timișoara, și se învecinează cu comunele Zam, Ilia Dobra, Burjuc.

La marginea satului, dăinuie de secole o bisericuţă din cele mai vechi şi interesante biserici ortodoxe transilvănene (Biserica Sfântul Arhanghel Mihail). Citeam undeva ca ar fi fost ridicată pe la mijlocul secolului al XIII-lea din piatră de râu şi piatră de carieră, legată cu mortar de var, după o tehnică pe care nu o mai ştie nimeni.

Pentru perioada de primăvară, Munții Apuseni oferă un avantaj major: accesibilitate timpurie, climă mai blândă și condiții foarte bune de pedalat. Punctul de pornire este chiar din sat.

Calatoria se desfasura atat pe asfalt, cât și pe drumuri de pământ, așa că ai nevoie de o bicicleta care să se descurce cu succes pe ambele tipuri de teren. Drumul urmează inițial valea râului Gurasada, iar după numai cinci kilometri cotim la stânga pe drumul comunal 157 urcând treptat la poalele dealurilor și apoi urcând mai sus peste dealuri și văi, urmând culmi de deal și văi de ape, sau drumuri ce legau satele în Evul Mediu.

Când primele raze ale soarelui încep să îmbrățișeze văile Apusenilor, ajungem în Boiu de Jos, un sat micuț pe care îl lăsăm destul de repede în urmă. Traseul continua pe drum asfaltat, drumul ce leaga satul Boiu de Jos si Boiu de Sus.

Soarele își face tot mai simțită prezența, anunțându-se și mai generos pentru următoarele ore...

Frigul încă prezent prin toată țara, deși suntem în prag de frumoasă primăvară. Oricum ar fi, noi așteptăm cu sufletul la gură renașterea naturii.

Ne apropiem în curând de oiu de Sus

Traseul de Gurasada vă oferă liniște, autenticitate și o legătură mai profundă cu peisajul. Nu este doar un drum, ci o experiență completă, care combină aventura, cultura și relaxarea într-un cadru natural excepțional.

Fiecare sat ascunde atracții locale, trasee de drumeție și rezervații naturale.

Unele sate au rămas aproape neschimbate. Traseul se parcurge lejer, bucurându-te de fumusețile naturii.

Oamenii locului reușesc și astăzi să își muncească terenurile, deși ca principale ocupații rămân păstoritul și creșterea animalelor.

Boiu de Sus, strajuita de o parte si de alta cu calcarele ce se ivesc din depărtare.

Peisajul spectaculos, cu stânci impunătoare, și vegetație luxuriantă, oferă oportunități perfecte de a surprinde imagini de colecție.

În prima parte a traseului am urcat ușor până la cota 359 pe drumul de asfalt, am abordat cu "blăndețe" traseul, panta nu este foarte abruptă și se poate urca pe biciclete. Din sat traseul continuă într-o urcare ușoară pe un drum de pământ care trece prin fața unor gospodări nelocuite.

Pedalăm ușor cu pauze dese, câteva poze și ne continuam aventura către zona calcarelor.

Case părăsite, construcții din lemn, unele folosite ca depozite pentru animale, altele ca locuinte, mărginesc drumul, în rest toată traversarea fiind prin pădure.

Trecem de ultimile case, apoi urmează coborârea la peșteră.

De la capătul drumului asfaltat, am abordat cu "blândețe" traseul, panta nu este foarte abruptă și se poate urca pe biciclete tot drumul.

Drumul până la peșteră e fără marcaje, iar intrarea este mascată de vegetație, foarte greu de găsit. Ajungem la baza unui perete vertical după o scurtă deplasare spre vale, fiind nevoiți să trecem printr-un loc neumblat fără potecă unde se deschid cele două intrări ale Peşterii de Sus de la Boiu. Am făcut cca 45 de minute.

Peştera este situată la capătul sudic al Văii Peşterii, la 2,5 km spre nord de localitatea Boiu de Sus, la altitudinea de 450 m. Am descoperit această peșteră într-o tură anterioara (Vezi aici).

Intrarea vestica constituie intrarea principală pe unde se pătrunde în spaţioasa galerie cu planşeu orizontal.

Peştera se deschide larg şi ne permite să admirăm câteva frumuseţi: portalul de intrare este foarte larg şi în general galeriile şi sălile se întind pe o suprafaţă mare.

Ocolind un pilier larg, la 50 m de la intrare, galeria se termină brusc în faţa unui perete transversal. Spre slânga se ramifică o scurtă galerie ascendentă cu două mici trepte pozitive. Pe dreapta, urcând un tobogan alunecos, se poate pătrunde într-o galerie din ce în ce mai îngustă, ce se inchide şi ea după câteva coturi. Începem să le explorăm cu răbdare, pe rând. Pereţii sunt acoperiţii de o substanţă păstoasă care sclipeşte în lumina frontalelor.

Coloniile de lilieci folosesc acest loc ca adăpost. Este recomandat să aveți o frontală ori o sursa bună de iluminat. Urmează o şedinţă foto la care participăm cu toţii şi în care ne lăsăm fețele luminate de lanterne. Rezultatul e cât se poate de interesant.

Peștera este lăsată acum în stăpânirea liliecilor inofensivi dacă îi lași în pace și le explorezi discret casa...

Mai explorăm și alte culoare.

Ne întoarcem spre ieşire din peşteră pe un alt culoar.

În cele din urmă ne desprindem de acest loc și pornim "pe poteci neștiute" în directia de nord. Următoarea secțiune ascendentă duce către culmile cele mai spectaculoase ale munților. Am ales un traseu pe la Dănulești, astfel vom admira mai mult din zona de sate românești de munte, și ne vom bucura de amintirile de pe traseu cât și de fotografiile făcute...

Este o zonă umedă unde bicicleta se afunda sau aluneca. Chiar dacă azi era vreme frumoasă, în timpul nopții a plouat, nu foarte mult, însă suficient cât să ne mai ingreuneze ascensiunea.

E greuț urcușul la picior și nici nu te stimulează peisajul.

Întâlneam adevărate capcane cu copaci căzuți, aceste fiind făcute mai ales de-a curmezișul drumului.

Pe măsură ce se ia în altitudine, e nevoie de puțin push-bike.

Ieșim în gol alpin

Senin de primăvară...Nori mari și grei atât de aproape de pământ, de parcă ar fi avut dorința să înghită acele crenguțe ce își ridicau înălțimile semețe spre ei…

În urcușul către ţinta noastră, Dealul Zănoaga. Cu cât urcăm, aerul părea mai „subțire” tăindu-ți adeseori respirația.

Munții Apuseni nu sunt foarte înalți, semănând mai degrabă cu niște dealuri semețe decât cu niște munți în adevăratul sens al cuvântului, dar au și ei zone cu păduri dese, vârfuri stâncoase ăi poienițe inverzite, iar cărările care serpuiesc printre văile și culmile munților, te invită să-i explorezi și să te bucuri de spectacolul naturii.

Drumul urcă și coboară dramatic, cu mai multe puncte de vedere iar efortul este considerabil, dar peisajul te va ține motivat pe tot parcursul.

Ne-am continuat tura în modul cel mai turistic luând la pas și dealul Gruiu Mărului. Natura e de o mare simplitate, de aceea e și de o mare frumusețe.

Azi ne-a fugit pământul de sub picioare, la propriu. Pentru că a plouat în timpul nopții, aluneca - pe bune! La cât de greu am coborât... Cu bicicleta n-am îndrăznit să merg, da’ nici pe jos nu mi-a fost ușor. Norocul meu că iubesc muntele și mă conectez bine cu el.

Zonă spinoasă...

Urcare susținută și spre Dealul Crișu unde stabilisem că e timpul să facem o pauză ca să mâncăm. Partea abruptă este scurtă și poate fi făcută doar pe lângă bicicletă fără probleme

Eram la o treime din traseu, iar ce mai aveam de parcurs până la Gurasada păreau un fleac. Am mâncat bine m-am hidratat din belșug și am luat-o cu voie buna și entuziasm mai departe

Priveliște spre valea Prihodiștei

În punctul ăsta, pe urcări mergeam, pe plat

Am ajuns pe culmea unui deal, de unde se vedea un peisaj absolut superb. Acolo peste vârfuri e liniștea... și bucuria !!! Vă dați seama ce de oportunități avem? Cât de norocoși suntem?

Pe lângă satisfacția fizică a pedalării prin peisaje de vis, ai ocazia să te conectezi cu natura într-un mod profund.

Mergem prin soare și mă bucur de cerul albastru şi razele călduțe. E aprilie... E soare…

Din nou, peisajul a venit în ajutorul meu. După urcare, normal, urmează coborâre. După coborâre, vine urcare. Și tot așa, până ajungem în valeee

Cel mai comun incident care poate să apară într-o tură de bicicletă este pana.

În cazul roților cu cameră, foarte des penele apar datorită obiectelor rămase înfipte în anvelopă, de aceea mai ales după ce am reparat o pană, interiorul anvelopei trebuie pipăit bine cu mâna pentru a elimina eventuale obiecte în cazul de față, spini, etc… rămase care ar sparge imediat și camera nouă.

Inspectăm cu mâna în interiorul anvelopei spate, pentru alte obiecte ce ar putea fi înfipte în ea.

Imediat ce prolema a fost rezolvată, plecăm cu voie bun și entuziasm spre satul Dănulești.

Preț de câțiva kilometri ai parte de un peisaj de deal, al cărui pitoresc nu-l vei uita prea curând: case răsfirate, pajiști alungite, căpițe de fân, gardurile din bușteni de lemn specifice zonei Apusenilor.

Casele așezate pe culmi line și văi adânci, completează tabloul acestui peisaj variat. Unele sunt bine prinse în desiş, de parcă ar juca de-a v-aţi ascunselea cu tine şi cu lumea întreagă.

În mare parte drumurile le-am făcut pe bicicletă deși unele urcușuri erau chiar în pantă de 20% și îmi ridicau pulsul la maxim dar pe durate foarte scurte.

După ultima ascensiune pe Dâmbul Roșu 593, 881 m, o nouă pană ne tine în loc... acum pe roata cealaltă

Identificăm zona unde s-a produs înțepătura si trecem la aplicarea unui petic de vulcanizare. Ne asiguram ca in interiorul anvelopei nu mai exista nimic, montam camera, apoi roata si pornim la drum.

Ne apropiem în curând de Dănulești

Coborâm în satul Dănulești, satul cu vre-o 10 locuitori din Munții Metaliferi

Unele gospodării sunt locuite, altele sunt părăsite de mulți ani. Mereu când ajung în astfel de locuri mă întreb cât timp vor mai fi locuite.

Peisajul natural este îmbogăţit de prezenţa sălaşelor şi a clăilor de fân.

Exceptând câteva bălţi, drumul este în general uscat.

Drumurile locale și forestiere, asfaltate în ultimii ani, nu i-au scos definitiv din izolare pe puținii localnici care trăiesc în satele ascunse din Munții Metaliferi.

Experiența de la Boiu de Sus se poate continua într-o alta minune în calcare a munților Metaliferi care prezintă cam aceleași caracteristici. Calcarele de la Cărmăzănești pot fi văzute în satul care poartă același nume.

Nu putem trece cu vederea nici Podul Natural de la Cărmăzăneşti. Accesul se face din drumul principal de la Dănulești la Cărmăzănești pe partea dreaptă.

Acest tunel natural este situat la capătul nordic al localităţii Cărmăzăneşti, spre amonte pe firul văii, la altitudinea de 350 m. Deși nu este un obiectiv turistic foarte vizibil, accesul se poate realiza destul de ușor, traseul nefiind unul dificil.

Podul Natural de la Cărmăzăneşti constituie o peșteră activă de tip insurgenţă-resurgenţă, formată dintr-o galerie principală într-un relief sculptat în timp de trecerea apei, şi câteva mici galerii laterale. Sectorul activ îndeplineşte rolul canalului de drenaj al pârâului Cărmăzăneşti, pe o lungime de peste 50 m.

Străbaterea peșterii presupune trecerea prin apă, însă, cu puțin noroc, dacă nivelul apei este mai scăzut, poți ajunge cu ușurință până în partea cealaltă.

Am parcurs în întregime peștera...

Câinii încearcă să ne facă pedalarea mai grea, sau poate vor doar să ne salute.

Din Cărmăzănești părăsim satul pe un drum de căruta ce duce către Certeju de Jos, cotind la stânga în urcare pe la poalele vârfului Măguri, alt. 484m. Chiar dacă suprafața de rulare este o provocare nouă, după ploi întreaga zonă poate deveni inaccesibilă.

Traseul era aproape pustiu, ne-am întâlnit doar cu o localnica care ne-a ajuns din urmă. Mergea până la primele case de pe culme.

Acolo...

Drumul ne coboară în valea Mihăileasca unde o să găsim apă.

Deși nu speram să întâlnim pe cineva, totuși în spatele unui gard ne-a atras atenția o bătrânică. Foarte amabilă ne-a invitat în casă și ne-a servit cu apă, de care aveam mare nevoie. Ne umplem toate recipientele, îi mulțumim frumos apoi plecăm.

Deși bătrânica ne îndruma să ținem drumul prin valea Mihăileasca pentru a ajunge la Gurasada, noi aveam în fata doar un singur drum iar acela era o urcare spre Certejul de Jos

N-a mai durat mult și am intrat iar în urcarea continua, devenea din ce în ce mai abruptă și din ce în ce mai dificlă. Cu multă răbdare, am înaintat cu ritm constant... Dealurile sunt grele și cer efort.

Urcările pe jos ne încetinesc ritmul. Parcă nu se mai terminau și ne storcea de toate resursele.

Mă surprindea mereu cât de bine merge urcarea la mine.

Am ajuns pe culmea unui deal, de unde se vedea un peisaj absolut superb.

Satele risipite pe culmi și în văi păstrează încă urmele unei lumi vechi, în care oamenii au trăit din minerit, păstorit și din pădure.

M-am oprit pentru câteva momente și am admirat priveliștea (am poze și de aici)

Cât de solicitantă a fost urcarea asta, pentru peisajul ăsta, a meritat tot efortul!”. Și-am plecat mai departe, pentru că mintea îmi era ocupată cu următoarea coborâre

Următorii km i-am parcurs în mare parte la vale.

Întoarcerea se face pe un drum agricol asfaltat într-un contrast puternic de relief foarte frumos, ce ne duce în satul Coaja, într-un ritm mai așezat

Am alergat la vale că am și uitat să cotim la dreapta. Din acest asfalt am schimbat direcția prin pădurea de foioase pe drumul forestier Bacișoara lung de cca 4 km ce ne va tine umbra o perioada bună de timp.

Am străbătut acest drum forestier până în satul Bacea. În sat facem o pauză de o cafea la bodega din centrul COMUNEI. De aici traseul mai departe continuă către Cuieș și Ulieș.

Drumul de la Bretea până la Ulieș are un pământ lipicios în componență, după ploi este dificil de parcurs chiar și cu bicicleta.

Pista de biciclete Ulies - Gurasada Park - Gothatea.

Și așa sfârșitul de azi. Finalizăm pe pista de biciclete. Cam asta a fost tema generală a cursei, prin peisaje din astea m-am tot plimbat.

Întinsă pe mai mulți kilometri de drum amenajat, pista oferă asfalt de calitate, marcaje clare și zone de popas unde îți poți trage sufletul și admira peisajele rurale autentice.

Natura se trezește la viață. Copacii înmuguresc, păsările au format perechi iar iarba… e tot verde, pentru că aici nu-şi pierde culoarea.

Ne-am propus să vedem cât mai mult și am reușit. Așadar, am încheiat ziua după 47 km și 1113 m urcați. Traseul de azi s-a desfășurat în decorul de mare frumusețe al Văilor și al crestelor care unesc trasee între ele. Zona oferă o serie de puncte panoramice cu priveliști deosebite. Indiferent dacă pedalezi într-o plimbare de weekend cu prietenii sau familia, și indiferent de traseul pe care îl alegi, vei găsi aici liniște, aer curat și un sentiment plăcut de libertate. Te îndrăgostești iremediabil de aceste ținuturi.

Mă bucur că am reușim să putem face cunoscute aceste locuri unice din zona Gurasadei. Alte două trasee le-am descoperit cu ani în urmă, și încă de atunci ne-am propus să revenim. În acest fel, se face că ne întoarcem de fiecare dată cu drag în această zonă. De scris, o să mai scriu, măcar de dragul socializării. Toate ca toate, vorbitu-i baza, sociologic spus ”schimbul de idei ”.

Circuitul culmii Rosia Noua...

2026-03-28T07:00:00.046+02:00

Ca parte a unui tur de o zi, ne-am întors în Munții Zarand, un lanț muntos situat în partea de vest a României. Zona este mai puțin frecventată, făcând-o ideală pentru cei care caută o aventură montană mai liniștită, departe de aglomerația altor destinații turistice. Traseul are ca punct de plecare comuna Petris. Am descoperit acest loc aproape din întâmplare, cu mulți ani in urmă. Uneori, trecutul și prezentul se întâlnesc în cele mai neașteptate feluri, iar poveștile continuă să fie scrise! Este un traseu accesibil, de dificultate medie, ce atrage atenția prin sălbăticia peisajelor și diversitatea naturală, dar include porțiuni mai abrupte, pante moderate și secțiuni cu teren accidentat. Este recomandat drumeților cu o condiție fizică bună și cu echipament adecvat pentru munte. Chiar daca altitudinea este mica, diferenta de nivel este de peste 1066 m, iar lungimea de aproximativ 44 km. Am plecat dimineața devreme, la ora șapte, din Timișoara. Cu toate că am mai parcurs acest traseu în 2023 (vezi aici), am decis să repet aventura indiferent de starea vremii, de data asta împreună cu Roxana și Flavius. Cu Roxana am colindat multe trasee și am creat amintiri care vor rămâne alături de mine pentru întreaga viață! Dacă toată săptămâna a fost vreme cât de cât frumoasă, pentru acest weekend s-a anunțat cod galben de vânt și ploi în aproape toată țara, dar cum decizia era deja luată să mergem și în astfel de condiții, mi-am luat în rucsac geaca de ploaie, haine de schimb, lanterna, și nimic nu ne mai putea ține departe de această frumoasă tură, și nu am regretat. Am mai fentat noi ploaia și altă dată și s-a dovedit că a fost o idee bună, decizia luată

Hai să pornim la drum!

Și, în sfârșit, a sosit momentul mult așteptat: Ziua a început cu ploaie, adică prost. Am pornit curajoși puțin după ora 7 din Timișoara pe autostradă până la Făget, am traversat o pădure și am ajuns la Săvârșin, iar de acolo am mai avut puțin până la destinație.

Am ajuns pe la 9:30 la Petriș, am lăsat mașina în centru lângă școală, și am pornit pe traseu la 9:45 pe un fals plat de vreo 15 km până la Roșia Nouă, Obârșia.

Mergem încet de a lungul firului văii, iar delurile stau parcă priponite de drumul îngust, creînd imaginea unui tunel al infinitului.

Cei 13 kilometri de asfalt s-au scurs repejor iar partea care ne interesează mai mult acum începe. Sunt mai multe trasee care se pot face în zonă. Aici... Drumul Regelui, un alt traseu pe care am mai fost...

Ghidați de un indicator, începem cum știm noi mai bine.

De aici a început greul. Urmăm acest drum în urcare susținută spre creasta principală pe varianta Cruce albastră

Traseele ce duc către mai multe vărfuri ce trec prin păduri de fag și brad, urmate de pajiști alpine. Zona este apreciată pentru flora bogată, fauna sălbatică care creează o atmosferă liniștită și pitorească.

Doar puțin am urcat și priveliștea se întinde asupra satelor împrăștiate.

Traseul este marcat cu cruce albastră, urmat apoi cu bandă roșie. E important să urmezi marcajele montane pentru a nu te rătăci.

De aici cuprinzi în priviri toată suflarea care mișună jos, iar imaginea îți dă impresia că ai cucerit o redută a frumuseții unui basm prea puțin cunoscut.

Odată ajunși în golul alpin și recompensa este pe măsură: o panoramă uluitoare care se întinde peste munți, văi și sate pitorești.

Clar vizibil de departe, urmează un parcurs frumos cu diferențe de nivel prin poieni pitorești întrerupte de mici pâlcuri de pădure.

Culorile de primăvară încă nu erau la intensitate maximă, pomii și natura abia acum începe să prindă viață.

Și continuăm împinsul la bicicletă.

Traseul se urcă rapid în altitudine, traversând câteva serpentine și continuă pe crestele montane, unde întâlnești pajiști alpine.

Poți admira porțiuni din aceste masive muntoase, cu vârfuri și culmi ce se întind la orizont.

Iată-ne în sfârșit, după 5 km și 390 m diferență de nivel, ajungem la primul vărf, Tufari 662m

Primul popas mai lung al zilei l-am făcut aici. Ne-am luat masa și ne-am odihnit în același timp picioarele înainte de a ne îndrepta spre următorul vârf.

După ce ne mai revitalizăm un pic, continuăm plini de energie. Am mai fi stat, dar știam că trebuia să ne întoarcem și că mai avem mult de mers. Ne-am mai oprit din loc în loc ca să facem poze și să mai bem apă.

Continuăm pe poteca marcată cu banda roșie, în timp ce în depărtare se ivea și al doilea vârf al Munților Zarand, (Vf. Omeag 749 m).

Îmi iau astfel demaraj pentru jumătate din urcare, apoi tot pe lângă bicicletă, cum altfel.

Munții Zarand, deși domoli, te pun față în față cu un efort considerabil. Ai o o grămadă de urcușuri și coborâșuri care te pot epuiza destul de mult.

Aici se unesc vânturile din toate direcțiile...Au urmat o serie de urcări și coborâri tehnice pentru kilometri buni, cu priveliști panoramice asupra formelor de relief din jur.

O linişte străpunsă doar de sunetul vântului...Fiecare pădure are magia ei – de la lumina filtrată printre crengi, la sunetul vântului prin frunze.

După alte porțiuni în sus și-n jos, și-n stânga, și-n dreapta, am ajuns la următorul punct de odihnă, cabana de vânătoare care este la jumătatea drumului. Aici se unesc și câteva din drumurile ce vin sau trec de cabană în partea hunedoreană. De aici începem să ne întoarcem

Aceasta parte de traseu străbate in continuare creasta și se invecineaza cu judetul Hunedoara, oferind o experiență completă a frumuseților naturale din regiune.

E un traseu în circuit de dificultate medie, care poate fi parcurs lejer în 5 h, de aproximativ 15 km.

Luăm ca amintire imagini de la toate vârfurile pe care le întâlnim.

Aruncăm o ultimă privire traseului pe care l-am parcurs și privim continuarea acestuia.

Încă menținem drumul de creastă bandă roșie. Bineințeles că drumul de întoarcere a fost mult mai ușor. Acum coboram dar în scurt timp urcăm din nou!

Înaintând ușor cu gândul la obiectivul final și la peisajele frumoase ce ne mai așteaptau.

Găsim aici mai multe gospodării din lemn, toate răsfirate pe câte o coastă a munţilor Zarand. În cele din urmă, după cca 15 km de creasta parcurși în această manieră, când la deal, când la vale, un indicator ne îndeamnă să continuam traseul de creasta și unul să schimbăm direcția spre dreapta (sud) spre Obârșia și Petriș

Apoi când începi să cobori, ca o revelație parcă, apar în fața noastră primele case pictate de la Obârșia. Un colt de țară rămas neschimbat de-a lungul timpului, cu peisaje care te cuceresc pe loc.

Ne-am oprit la o poveste dar și pentru câteva poze...

O asezare frumoasă departe de gălăgia lumii și a civilizației...Oprim să luam apă de la izvor și admirăm, un adevărat Muzeu în aer liber. Din păcate au rămas neîngrijite și încet, încet, se vor degrada.

Nu am întâlnit urmă de om pe tot traseul, și ca element de noutate, în coborârea către sat, observăm o modernizare a drumului.

Ieșim în ulița principală asfaltată din Obârșia și în scurt timp poposim în zona centrală de unde am plecat.

Obarsia. Este o așezare situată la nord-est de Săvârșin, între dealurile domoale pe care natura le colorează în nuanțe seducătoare. O localitate care te îmbie cu tot farmecul său impunător să îi descoperi ineditul locului... Am crede că asta e tot. De obicei, aici se termină o poveste, dar mai avem cca 15 km de asfalt ca să ajungem la Petris, așa că ne-am îndreptat în viteză spre mașini. Acestea fiind spuse, ne-am bucurat de natură și de mișcare, ceea ce vă invit și pe voi să faceți. Fiecare moment petrecut pe acest traseu aduce cu sine povești, emoții și amintiri care nu doar că scriu trecutul, ci și îmbogățesc prezentul. Vremea superbă a ajutat și ea. Eu m-am simțit așa de bine aici, și sigur în această frumoasă localitate voi reveni oricând cu drag!

Noi începuturi

2025-04-18T09:00:00.017+03:00

Era o primăvară ca oricare alta dar multe s-au întâmplat. Aprilie a venit cu o schimbare neașteptată pentru mine. Roxana (fica mea) a decis să se mute... era decizia spre o schimbare în viața ei. Maxx cățelul "nostru", de care eram foarte atașat, urma să plece cu ea...Cum nimic nu ar mai fi la fel fără blănosul familiei, am decis să aduc un alt cățel în familie. Viața cu un cățel e minunată, dar presupune și asumarea unor responsabilități, așa că m-am asigurat că aleg câinele potrivit.

A trecut ceva timp de atunci. N-am povestit până acum cum a ajuns la noi, c-am zis să apucăm să ne acomodăm și să tragem câteva concluzii odată cu povestea ei – așa că asta facem azi, la doi ani... Este vorba despre ea, cățelușa mea, după care ne topim în fiecare zi...o minune de cățel.

Uneori, când anumite lucruri din viața ta se schimbă, o simplă schimbare de peisaj (prin natură) este tot ceea ce este nevoie. Așa că am plecat la o plimbare din Timișoara, și am ieșit din oraș prin partea nordică, urmând să merg spre Dudeștii Noi. Acolo trebuia să ajung ca să iau cățelul.

Era o zi înnorată, era și vânt din față, era și soare. Ce să mai...Am înclinat spre o plimbare frumoasă cu bicicleta în culorile de primăvară. Toate astea s-au întâmplat exact la jumătatea lunii aprilie, în a doua zi de Paști.

Așa am făcut și prima poză cu rapiță

Si mai multe...

O iarbă verde începea de la drum, trecea peste locul mai deschis și continuă neîntrerupt ca un covor verde fără de capăt.

Mă apropiam și avem primele priveliști spre sat.

Pe uliţele satului abia dacă trece câte o mașină la zece minute...

Liniştea satului este arareori tulburată de un mârâit înăbuşit de motor sau unui lătrat de câine. În urma descrierii avute la telefon cu proprietarul, am gasit adresa spre care ma indreptam. Am văzut cățelul, l-am luat și am plecat, totul s-a petrecut foarte rapid.

A fost o plimbare care a mers ca unsă. Nu am făcut o poză dar pur și simplu mi-a plăcut micuțul patruped de cum l-am vazut... puii au ceva special care îi face irezistibili. Cred că așa a fost să fie, presupun.

Pe drumul de întoarcere care nu era cel pe care am mers..

Si un mic popas

Ea este noua noatră cățelușă, pe care o strigăm Sara. Și da, e foarte simpatică 🙂

Au fost multe lucruri noi și muncim în continuare să ne înțelegem unul altuia limbajul, dar cred că după o săptămâna am simțit că ne-am intrat cu adevărat în rutină. A învățat repede că nimic interesant pentru ea nu se întâmplă înainte de 8 dimineata, chiar dacă mă trezeam mai devreme. Înțelege foarte repede când nu are voie să facă ceva, nu vine la mâncarea noastră fără să fie chemata (aici e meritul nostru că nu i-am dat niciodată mâncare cât timp eram la masă).

Cățeii sunt o companie plăcută și nu vor refuza niciodată o plimbare într-o locație nouă și interesantă.

În vreo săptămână a învățat și că, atunci când venim de la plimbare, n-are nicio șansă până nu-i spăl lăbuțele și tot așa. Dar, trebuie să recunosc că experiența s-a dovedit mult mai ușoară cu Maxx, nu a ros și nici nu a stricat nimic, în schimb Sara rodea cam tot ce prindea. Poate fiind în perioada când și-a schimbat dinții. Acum s-a rezolvat.

A mai venit o zi în care soarele e sus pe cer iar culorile de primăvară sunt superbe. Şi uite aşa o iau pe Sara și pornim la o plimbare lejeră!

O plimbare pe malul Bega sau prin parcul de lângă uzina de apă este de asemenea ideală pentru plimbări scenice și exploratul naturii, activități îndrăgite de orice patruped. Prin urmare am ajuns la uzina de apă (unde se termină pista de biciclete), apoi am luat-o la dreapta urmând sa ajung în cartierul Plopi și pădurea Bistra

Căutăm în permanență locuri noi

La plimbări e încă cu provocări, pentru că are zile în care mai trage în lesă, e încă speriată de ceilalți câini și tinde să fugă de ei sau spre ei, dar cu multă, multă, răbdare le rezolvăm și pe-astea. Peste tot se vede progres și e frumos sentimentul ăsta pentru mine.

Odată cu bucuria plecării la relaxare, este foarte important să ne controlăm cu atenție patrupedul, pentru a depista eventualele căpușe care s-ar fi putut atașa de el. Un catel este o mare bucurie in viața unui om, păcat că puțini știu asta.

Tu ce activități ai cu câinele tău ?

Carnic - vf Peleaga dus-intors

2025-02-22T17:42:00.041+02:00

Acest început de an ne-a adus și pe vf Peleaga.

Eu și coechipierul meu Mely ne aflăm în Retezat, la Cârnic și petrecem weekendul singuri aventurând, explorând munții. Prognozele pentru astăzi sunt foarte bune, asemănătoare unui început de primăvară. O să avem zece ore de soare cu un vânt blând, și toate parcă erau făcute pentru Retezat... Am mai prins așa o astfel de zi frumoasă și pe vârful Retezat (Vezi aici). La finalul săptămânii trecute nu am reușit să facem mare lucru, pe o vreme cu ceață (Vezi aici), așa că week-end-ul acesta ne-am orientat spre Peleaga. Este unul dintre munții cu altitudini de peste 2500 de metri în care încă nu am ajuns. Cu planul deja făcut, doar vremea mai reprezenta un impediment, anul ăsta nu voiam să-l ratez. Distanța și accesul greoi în masiv îl face mai scump la vedere, mai ales pe timp de iarnă, și cred că întregul traseu dus-întors o să ne ia în jur a 10 ore, sper... Astfel, pentru a avea întreaga zi la dispoziție, am ales să pornim de dimineața. După un drum de aproximativ trei ore de la Timișoara, un drum care a schimbat peisajele, ajungem la Cârnic, iar pe la ora opt dimineața reușim să ne punem în mișcare pentru a doua oară în această iarnă. Primul impact când cobori din mașină este temperatura mult mai scăzută comparativ cu zona de câmpie din vestul țării.

Intrarea în Parcul Național Retezat. Odată ajunși la Cârnic, ne echipăm de munte, ne luăm rucsacii în spate și începem urcușul către vârful Peleaga. Credeam că noi suntem singurii nebuni care au ajuns așa devreme dar tocmai când am ajuns plecau un grup din Arad. Cu siguranță somnul nu avea să fie unul bun când trebuie să te trezești la ora patru. În cazul meu nici nu am reușit să dorm.

Temperaturi foarte mici pentru această dimineață de weekend.

Drumul pitoresc de munte urcă prin pădure. Traseul până la Lacul Pietrele îl știu bine, abia ce am fost pe el în această iarnă. Pană la lac o să fie doar încălzirea, pentru că de acolo o să fie partea ce-a mai tehnică.

Încă de când parcurgi primii 800 m poți observa indicatorul spre cascada Lolaia (1074 m). Este o cădere de apă impresionantă pe care o vizitează foarte multă lume, fiind accesibilă direct de la drum.

Din Poiana Cârnic se urmărește marcajul Bandă Albastră care urmează o potecă largă, cu aspect de drum forestier.

Locul în care părăsim marcajul BA și alegem ruta directa fără a mai trece pe la Cabana Pietrele, închisă pe timp de iarnă. Punem colțarii în picioare pentru a nu patina în pantă și urcăm iute spre cabana Gențiana. Uneori nici nu observi că este gheață, dacă nu privești cu atenție poteca prin pădure.

Este și un pârâu care intersectează traseul, locul numit ”La două poduri”.

Al doilea pod

Intrăm adânc în bezna pădurii pe zăpada bătătorită. Cea de-a doua cascadă la care am ajuns și nu am oprit a fost Maria Magdalena. Și aceasta este aproape de poteca pe care mergem. Este o cascadă nu la fel de înaltă precum Lolaia.

Nu mai avem mult și ajungem la Cabana Gențiana. Se pare că ninsese ceva în ultimile zile, având totuși urme bune până la cabană, chiar gheață în unele locuri.

Ajungem la cabana ceva mai devreme decât estimam noi. Am făcut în jur de o oră și jumătate și am depășit cam trei grupuri până aici

Gențiana este mereu o cabană primitoare unde se poate face popas pentru un ceai cald și niște informații solicitate de la cabanier. Este adesea punct de plecare pentru traseele și vârfurile montane; Bucura, Peleaga, Păpușa etc. Accesul se face ușor din localitatea Ohaba de sub Piatră, iar drumul până la Cârnic, intrarea în traseu oferă priveliști pitorești asupra satului și împrejurimilor. Până aici se urcă aproximativ 670 m, iar de la aceasta până pe Vf. Peleaga încă 837 m.

Pe acest vârf de munte nu am urcat încă...Diferența de altitudine dintre Poiana Cârnic și Vf. Peleaga este destul mare, aprox. 1500 m.

Pe aici mai dam de un pârâu care intersectează traseul.

După 15-20 min de la cabană se ajunge la golul alpin. De aici perspectivele spre cele două culmi care străjuiesc Valea Pietrele nu mai sunt obturate. Efortul de a urca era răsplătit. În dreapta vedem crestăturile Culmii Stânișoara, iar în stânga versantul vestic al culmii Pietrele.

Valea pietrele...

Răsăritul surprins de pe valea glaciară Pietrele este unul dintre cele mai frumoase din câte am surprins. Mușchii sunt încinși, și ne odihnim puțin. Este prima pauză să mâncăm ceva dulce, și să bem o gură de ceai, pe care o facem la Bordul Tomii.

Valea glaciară de sub Lacul Pietrele spre amonte. Ultima treaptă înainte de Lacul Pietrele.

Razele soarelui deja încălzeau. Temperaturile erau mult mai confortabile și peisajul era spectaculos. Avem zăpadă bună, avem și urme pe care înaintăm ușor. Probabil era una dintre iernile cu cele mai puține precipitații, crestele fiind mai mult dezgolite.

Lacul Pietrele, acoperit de zăpadă. Traseul până la lac este unul accesibil pentru toate categoriile de turiști, fără a pune probleme majore prin prisma terenului. Unul dintre motivele pentru care multă lume alege acest traseu până aici.

De la uriașul bolovan Bordul Tomii până la Lacul pietrele se fac 25-30 min. Pentru că am fost de mai multe ori la acest lac, am decis ca de această dată să nu mai oprim, abia dacă îți dai seama unde este. Iarna nu-l putem vedea ci doar intui, noroc cu indicatorul.

Imediat după lac, varianta de iarnă a potecii se orientează spre sud-est, urcând cu spatele spre lac și culmea Stânișoarei. Urcăm pe sub un picior nordic al Vârfului Custura Bucurei pe care îl lăsăm în dreapta.

Mă uit în sus și muntele pare un zid de netrecut și neclintit. De aici începe partea mai grea a traseului pentru că o să fie un pic mai abrupt dar zăpada este bună. Cărarea cu ajutorul căreia o să-l dobândim urcă abrupt spre dreapta chiar sub acel ”picior”, așa că îi dăm bocanc. Avem nici mai mult nici mai puțin de 200 de metri până în Șaua Custurii. Zăpada avea din ce în ce mai mulți centimetri, dar înaintăm bine pentru că era încă tare și aveam urme.

Vârful Custura Bucurei 2369m pe fundal. Ajungem repede în șaua Custura Bucurei care ne permite o priveliște asupra Lacului Bucura. Dedicăm efortului și mușchiilor solicitați la urcare, vreo cinci minute de pauză.

Lacul Bucura îngheţat şi acoperit de un strat de zăpadă, și mai departe Vf. Judele.

Nu am stat foarte mult aici. Mna după o scurtă pauză pentru poze, o iei la stânga, tot pe urcare. Banda roșie va fi noul reper.

Continuăm însă tot cu privire în spate. Din urmă ne ajung alți trei timișoreni cu care speram să ne întâlnim la Cârnic sau undeva pe urcare.

Ne aflam pe o coamă de munte care oferea o priveliște deosebită asupra vârfurilor: Custura Bucurei, Bucura I, Bucura II și Retezat.

Mergem de aproape patru ore și am mai avea o oră până pe vârf, deci eram în grafic cu timpul. Ne încadrăm în cinci ore de urcat până pe vârf ceea ce e foarte bine. După primii metri se observă doar creasta alcătuită din pietre care trebuie cățărate. Urme pe zăpadă nu se mai zăreau în această zonă… bine aerisită.

Urmează o porțiune de traseu destul de anevioasă, chiar expusă pe anumite porțiuni însă cu grijă poate fi parcursă și această ultimă porțiune până pe Vf. Pelega...

Pe acolo sus este și vârful Peleaga. Cum lucrurile bune se păstrază la final, cea mai grea urcare este chiar ultima porțiune. Am urmat un traseu care siguuur nu este recomandat iarna... Și urcă. Și urcă. Și când crezi că s-a oprit, mai urcă un pic. Zăpada era îngheţată şi mergea foarte bine la colţari. Din cauza stratului de zăpadă redus nu exista ricul de a pleca zăpada dar și așa pericolul alunecării pe versant era mare. Datorită lungimii sale, o alunecare poate fi urmată de niște accidentări grave. În condiții de zăpadă considerabilă, această pantă devine foarte periculoasă din cauza avalanșelor. Recomandat e să fi echipat(ă) corespunzător cu colțari, pioleți și cască...

Poteca ne-o creem noi și ocolim stâncile cu atenție pe traseul de vară...și abia spre final ne repliem în creasta matematica

Începutul Colților Pelegii. Deși peisajul din creastă era unul superb, atracția de a face fotografii scădea și atenția se îndrepta înspre a pune piciorul în locuri sigure și stabile, dar și în a găsi prizele cele mai solide pentru mâini, mâinile fiind foarte mult folosite pe această porțiune de traseu.

Colții Pelegii,

Indicatorul spre Tăurile din Valea Rea și lacul Galeșu, care la fel ca și Bucura, nu se văd, fiind acoperite cu zăpadă.

Ultima porțiune de urcare până în Șaua Vârful Peleaga, dar și ultimele zeci de metri înainte de vârf sunt mai dificile prin prisma diferenței de nivel și a pantelor, respectiv prin prisma faptului că traseul este chiar pe creastă și prezintă porțiuni expuse.

Şi iată-ne pe vârf. Cinci ore ne-a luat de la Cârnic până pe vârful Pelega, cel mai înalt punct al Retezatului. Nu au mai fost alte urme. Prin urmare am fost primii care au pășit astăzi pe vârf. Vizibilitatea era superbă, vedeam foarte departe în toate zările, sub lumina intensă a Soarelui.

O vorbă veche spune că urcăm pe munte nu ca să ne vadă lumea, ci ca să vedem lumea. A fost o adevărată aventură această ultimă porțiune: depinde de noi să trăim frumos iar ceea ce simt eu acum, e extraordinar. Nu avem decât două condiţii de îndeplinit: să ne mişcăm în continuare şi să fim sănătoşi, nevoi strâns legate între ele!

Au ajuns și cealaltă trupă din Timișoara... Chiar și aici, suntem parte dintr-o comunitate mai mare, dintr-un grup de oameni, cunoscuți sau nu, care împărtășesc aceeași pasiune ca și noi și care își doresc să se bucure de întreaga experiență a muntelui.

Poza de grup… A fost o senzație deosebită să fim pe cel mai înalt vârf, Peleaga 2.509 m. Chiar dacă nu suntem singuri, liniștea naturii ne provoacă să găsim bucuria în lucruri mici și la îndemână. Am petrecut aproximativ o oră pe vârf în care am mâncat și ne-am pozat din toate părțile cu vârf și fără vârf și am surprins în câteva fotografii peisajul superb înspre toate crestele și văile

Căldarea cu lacul Bucura.

Aveam o perspectivă deosebită asupra Piramidei Retezatului

Șaua Pelegii urmat de vf Păpușa 2508m, Vârful Mare 2463m și Galeș 2261m.

Chiar dacă a fost un vânt blând, a fost destul de frig astăzi. Am prins o zi extraordinară, doar pe vârful Retezat am mai prins o zi la fel. Mai mereu avem noroc și foarte rar ni s-a întâmplat să nu avem vizibilitate pe munte. Poate și pentru că studiem atent vremea înainte de a pleca?

O ultimă privire spre Valea Rea, culmea și vf Valea Rea 2311m, după care am fugit pe traseul de coborâre. Desigur, este mult spus că am fugit, traseul fiind unul care necesita multă atenție la fiecare pas, având în vedere oboseala acumulată.

Nu ne-am simţit suficient de bine să mai prelungim puţin traseul spre Bucura, așa că facem cale întoarsă pe unde am urcat, trecem de colții Pelegii ținând creasta matematic bandă roșie (părea mai bine la colțari pe ea), apoi pe cel cu bandă albastră spre Gențiana. Coborând spre șaua Custura Bucurei, deja se aglomera. Oamenii mișunau doar în sus...am numărat vre-o 25 de drumeți.

La coborâre ești mai neatent la frumusețile de pe drum, mai grăbit, mai dornic să ajungi mai repede jos? Nici timp de hidratare nu îți mai iei, uneori. Zăpada se dezmorțise puțin, afundându-ne bine în unele locuri, dar ajungem rapid la Lacul Pietrele unde luăm o pauză, iar de aici avem o misiune ușoară. Nu stăm mult, ne grăbim să coborâm în Cârnic înainte să ne prindă întunericul. Cum intrăm în zona copacilor, ne reîntâlnim cu Cabana Genţiana.

Datorită faptului că eram foarte bine cu timpul, aici, merităm o pauză...Pe la 14, am început coborârea de pe vârf, iar pe la 16 am ajuns la Gențiana cu tot cu pauza de la Lacul Pietrele. A fost o coborâre faină fără evenimente

Vom sta de povesti la un ceai. După ce ne-am hidratat și alimentat bine, pe la 16:15 ne lăsam la vale. Era evident că nu ne va prinde noaptea la cum ne-am mișcat, însă ce mai conta, eram obișnuiți și aveam frontale la noi.

Ne-am mișcat bine și am ajuns în timp confortabil la mașini. Tura pe Vf. Peleaga a fost una foarte antrenantă și sportivă datorită faptului că vorbim despre un traseu de cca. 9 ore dus-întors, în condițiile unui ritm de mers constant... A fost de asemenea o zi perfectă cu un cer perfect senin, având șansa de a admira întreg masivul montan. Am crezut ca o sa facem undeva pe la zece ore sau mai mult, ei bine am făcut întregul traseu nouă ore... Chiar dacă cunoșteam foarte bine traseul până la Lacul Pietrele, urcarea abruptă până în șa și ultima porțiune înainte de vârf pot fi considerate ca având un grad de dificultate medie sau ridicată, în funcție de experiența avută pe munte. Atunci când te gândești să pornești la un astfel de drum iarna, este important să ai în vedere că vei avea nevoie să fi echipat corespunzător și nu ar trebui să lipsească colțarii și pioletul.

Traseul: Poiana Cârnic-Cabana Gențiana-Lacul Pietrele - Șaua Custura Bucurii - Vârful Peleaga și retur.

Marcaj: Bandă Albastră + Bandă Roșie, timp aproximativ: 5 h dus (9 h dus-întors, cu pauze) Diferența de altitudine dintre Poiana Cârnic și Vf. Peleaga este destul mare, aprox. 1500 m. În zilele cu vânt puternic sau ceață trebuie evaluat foarte bine riscul înainte de a porni. E bine să renunți, muntele va fi acolo și în zile cu vreme bună.

Iarna cu frumusețile ei - Lolaia (Munții Retezat)

2025-02-15T22:22:00.014+02:00

A fost odată ca-n povești o preafrumoasă idee de tură. Cum încă nu am fost pe Lolaia, voiam să îi străbatem creasta solzoasă și mi-aș fi dorit să o încerc iarna asta cu zăpadă pe ea, pentru că traseul inspiră o tură foarte frumoasă! Am urcat iarna doar până în Șaua Lolaia, asta a fost singura interacţiune cu această creastă… până acum🙂 Eram curios cum arată această porţiune a Retezatului. Deși de mai multe ori am fost la baza acestor vârfuri, de fiecare dată fie timpul pentru a urca pe vârf nu era suficient, fie vremea s-a schimbat și s-a renunțat. Plimbările prin zona văii Stevia nu au cum să nu vă atragă atenția la măreața creastă care stă în fața văii Ștevia. Pentru a urca pe creasta Lolaia dinspre Șaua Lolaia și nu din Șaua Ciurilă, se pornește de la Râușor pe traseul marcat cu bandă roșie spre Lacul Ștevia, înaintarea constând în urcarea unei pante lungi şi înclinate. Astfel, dis de dimineață am plecat spre Râușor, iar de acolo pe pe traseul descris mai sus. Am luat la noi, colțari și tot ce ne mai trebuia pentru orice situație în care iarna ar stăpâni încă Munții Retezat. În rucsac aveam un termos cu ceai cald ceva de mâncare și un polar de schimb. Iarna și-a intrat în drepturi în Retezat și… uneori și-a depășit atribuțiile, aducând adevărate valuri de ger.

O zi frumoasă pe munte, ceață, soare nu cred că o să-l vedem astăzi

Ne echipăm în câteva minute și respir adânc… Am plecat la ora opt din Râușor, zona pârtiei, cu un mers leneş, dar constant. Frigul era tare înţepător şi nu prea favoriza pauzele de căscat gura, nici nu aveai la ce, la ce ceață era.

...am mers pe firul principal al Văii Ștevia. Aveam în față o pantă lungă cu zăpadă. Zăpadă nu era aşa de multă prin pădure dar crescuse în nivel de la ultima vizită. Pe alocuri poteca mai era poleită cu gheaţă

Poteca era acoperită de zăpadă nouă, pudră, astfel încât nu am fost surprinşi că nu mai găsim urme...

Cu cât am urcat zăpada a fost tot mai maleabilă şi mai prietenoasă dar tot a trebuit să pun colțarii

Poate sunt un pic mai aproape de acel moment în care mă simt în largul meu cu colţari.

Regrupare o facem în apropierea refugiului Condor, numai bun pentru a ne permite să răsuflăm puțin.

Ieșim în golul alpin

...am avut parte de o constantă ceață. Ohh și ce mai ceață! Nu părea să mai avem șanse la soare în următoarele ore așa cum speram din informatii

Vremea parcă se înrăutățea iar orientarea în traseu și vizibilitate fiind de câteva zeci de metrii. Cu o senzaţie înşelătoare păşim parcă într-o altă lume, şi fără experienţă şi cunoaşterea zonei, uşor poţi să te pierzi. Nici o urma nu se mai zăreau în această zonă… bine aerisită. Atenţia ne-a fost atrasă de doi câini și doi tinerei care ne-au ajuns din urmă. Câinii știau foarte bine pe unde urcă poteca, astfel că ne-am luat după ei

De aici începe o urcare mai hotărâtă cu o pantă foarte mare. Datorită faptului că prezintă o pantă abruptă, se câștigă rapid în altitudine.

Faţă în faţă cu panta. Traseul de la Lacul Stevia spre Șaua Lolaia începe printr-o urcare destul de agresivă, zone cu lespezi mari de pietre și alternând cu porțiuni printre jneapăn.

Această porțiune nu pune dificultăți mari, dar consistența zăpezii era foarte capricioasă, pufoasă & nouă…nu te ținea dacă ai călcat în ea. Tot ce poti dori ca sa nu ai spor.

Când totuși ne-am mișcat, ne-am orientat în sus...

După aproximativ 40-50 de minute de la plecare de la Lacul Ștevia se ajunge la un stâlp de marcaj ce indică urcarea înspre Vârful Retezat. Aici traseul marcat banda roșie întâlnește traseul de creastă marcaj bandă galbenă care merge spre Vârful Retezat (2482 metri). De aici începe porțiunea cea mai abruptă și cu o pantă foarte mare

După cele aproximativ 3 ore si jumătate de urcare până la Șaua Lolaia, urcarea spre Vf. Lolaia Sud începe de la indicatoarele care semnalizează bifurcația traseelor marcate cu banda galbenă. Porțiunea de traseu de până la Lacul Stevia a fost în cea mai mare parte prin pădure, ceea ce a făcut să nu simțim frigul atât de intens, însă odată ce am ieșit din zona de pădure în zona subalpină, ceata vântul care adia, uneori chiar hotărât… a fost suficient cât să ne amintim că este iarnă și frigul se simțea tot mai tare dacă stăteai mult în loc, deși era doar în jurul orei 11:50.

Odată ce am ajuns în șa am făcut o scurtă pauză pentru relaxare, dar am și admirat peisajul limitat care se deschide înaintea ochilor. Aici chochetăm cu ideea dacă să mai continuăm sau nu, deoarece timpul nu era deloc favorabil iar acest lucru a mai descurajat ambiția unora. Totuși, trebuie punctat faptul că ne mişcăm greu. De aici înaintarea constând într-o urcare a unei pante care urmează baza piramidală a vârfului Lolaia. Pe prima porțiune am întâlnit numeroși bolovani care se ocoleau ușor, iar zăpada se opunea la fiecare pas, ne afundam până pe la genunchi chiar şi în urmele bătute de cel din faţă. Am continuat totuși până aproape de vf Lolaia Sud și ne-am dat seama că nu aveam nici cea mai mică șansă să înaintăm. Decizia de grup a fost să coborâm. Ar fi fost o zi pierdută, nu ne puteam orienta în trasee. Am coborât rapid, însă urmează să revenim… poate într-un peisaj mai înzăpezit🙂 Asta este, data viitoare…Muntele va fi acolo și în alte zile.

Chiar dacă mersul pe munte sau ideea de a ajunge pe un vârf de munte este întotdeauna atractivă, ideea de a urca sau coboara pe lespezi nu a fost foarte atractivă. Pe măsură ce urcam ne afundam la fiecare pas iar vizibilitatea facea imposibil de urmărit traseul. Astfel că riscul devine prea mare și am făcut cale întoarsă. Cu cât traseele devin mai dificile, cu atât suntem mai dependenți de generozitatea munților…Ne oprim la o gustare. Vântul era năzbâtios, aşa că ne-am ascuns după niște bolovani ca să luăm un mic-dejun târziu. Frigul se făcea deja simțit, dar am mâncat repede și ne-am pus în mișcare.

Ce lăsam în urmă…Retezatul nu prea a fost ospitalier de data aceasta…

Planuri ruinate de schimbarea de vreme și de vânturile năprasnice care biciuiau creasta sâmbătă. Am cam alergat/mers la pas grăbit pe poteca dintre Lacul Ștevia – Râușor. La ora 4 eram la pârtie în Râușor, ceea ce însemnă că toată experienţa a durat 8 ore… de la punctul în care am coborât din mașină până am revenit în Râușor. Am avut timp suficient de un ceai ieftin și cald (la barul de la pârtie), să nu-mi înghețe sufletul cât aștept să ajungă si restul.

Varful Retezat

2025-02-08T20:46:01.594+02:00

Pași, zăpadă și ceai...

Ziua drumeției a venit rapid și sâmbătă de dimineață alarma de la telefon mă trezește brusc la 4:30. Am plecat pe la 5:15 din Timișoara spre Stațiunea Râușor (Retezat), acolo unde aveam să începem traseul montan. Îmi place să merg pe munte, dar nu sunt un morning person. În mod normal, noi plecăm în drumeții la 6:00-7:00, dar ținând cont că drumeția avea ca și obiectiv Vf. Retezat, o altitudine de 2482 m, adică ore multe petrecute pe munte, și că era iarnă, adică se înnopta devreme, am zis că trebuie să-mi iau măsuri ca să nu mă prindă noaptea pe traseu, să nu ajungem să ne grăbim la coborâre. Deși de mai multe ori am fost la baza acestui vârf, de fiecare dată fie timpul pentru a urca pe vârf nu era suficient, fie vremea s-a schimbat și am făcut cale întoarsă. Drumul până acolo am stat la povești timp de două ore și jumătate, nici nu ne-am dat seama cum, la 7:50, am ajuns la Râușor. Deh… cine se trezește de dimineață, departe ajunge, cică.

Traseul a fost: Râușor - Refugiul Condor - Lacul Ștevia - Șaua Lolaia (BR) Șaua Lolaia - Vârful Retezat(BG) Vârful Retezat - Vârful Prelucele - Stâna (TR)

La 7:50 am ajuns la Râușor și am început să ne echipăm. Am fost o trupă mică compusă din două persoane care am ales să mergem. Ca să escaladezi Retezatul și să te și bucuri de asta, este ușor, dar tot trebuie să ai o condiție fizică peste medie. Urcarea nu e însă o plimbare.

Mai erau drumeți care tocmai plecau când am ajuns noi. Terminăm echiparea, ne luăm bețele de drumeție, facem poza de before și pe la 8:00 pornim la drum... Să prindem coborârea pe lumină...

Vremea e superbă dar cam rece. Cerul era era senin și soarele încă nu răsărise complet. Traseul pe care mergem pleacă de lângă pârtia de schi care are o super priveliște.

Un loc de schi și săniuș, micuț și drăguț

Prima partea traseului este prin pădure. Trecem peste și pe lângă câțiva copaci căzuți pe traseu. Ritmul de mers este bun, suntem în formă. Pornesc deci pe bandă roșie spre vf Retezat. Nu era zăpadă deloc jos, dar nu aveam să știu ce e pe sus, așa că aveam colțarii la mine.

Marcajul este pe pomi, uneori și pe pietre. Panta este abruptă și urcarea mă solicită destul de mult. Urc pe pământ înghetat, înconjurat de iarbă uscată și pietre. Panta-i tot abruptă. În poze nu se poate vedea cât de abruptă este, dar crede-mă, dacă ajungi acolo… o vei simți bine.

Nu știu de ce, dar urc bine azi. Mă simt în formă. După 50 de minute de mers facem primul popas. Nu ne dăm rucsacii jos. O pauza de doua minute... Ne relaxăm.

Încheiem pauza și ne punem în mișcare pe potecă.

Suntem înconjurați de copaci desenați de natură în culori de iarnă și merg pe covoare de zăpadă pe jos, pozând creasta care se vede pentru prima dată.

Este ceva zăpadă, dar nu foarte mare.

În 30 de minute ajungem la două indicatoare turistice din care nu mai înțelegeai mare lucru.

La alte 5 minute de urcat ieșim din pădure și primim prima recompensă a zilei... Se vede creasta și imediat și vârful Retezat.

Mergem printr-o zonă mai plată. Soarele luminează excelent creasta. Când ajung suficient de sus, mă mai opresc o dată ca să o imortalizez

Vârful Retezat

Vârful Prelucele. Cred că putem ajunge și acolo în drumeția de astăzi.

Mai urc o bună bucată de timp și pe direcția față-stânga începe să apară Saua Lolaia. Mamă, ce peisaj este în jur.

Continuăm urcarea spre creastă. Poteca este străjuită de jnepeni verzi. Daca nu ar fi ger, ai zice că este o zi de primăvară.

La 10:00 ajungem la lacul Stevia. Spre deosebire de alte dăți când am fost pe aici, de data aceasta am ajuns foarte repede. Ne-am întâlnit cu două persoane: un el și o ea care au pornit cu intenția de a urca pe horn. Vedem urmele ce urcă spre Șaua Lolaia și pornim pe ele. Din fericire nu a trebuit să mai batem noi potecă spre creastă, așa că am înaintat relativ repede.

Despre panta asta este vorba. Bețele de drumeție ne ajută mult aici. Ne ținem echilibru cu ajutorul lor și urcăm în siguranță.

Ajungem în șa... la 10:44. “Fiecare șa pe munte înseamnă o veste bună și una proastă. Vestea bună este că ai ajuns în ea. Vestea proastă este că începe o urcare.”Am urcat până aici 1003 m în 2:44 ore. Super ritm de mers. Suntem bine pregătiți fizic, așa că nu prea am făcut pauze. Pauzele pe care le facem pentru poze sunt suficiente.

Odată ce am ajuns în șa am făcut o scurtă pauză pentru relaxare, dar am și admirat peisajul superb care se deschide înaintea ochilor. Prin poziția acestei creste montane, poți admira întreg Retezatul. În stânga vedem Vârful Lolaia Sud. Aici traseul marcaj banda roșie întâlnește traseul de creastă marcaj bandă galbenă care merge la dreapta, în sensul de urcare.

În dreapta, cum te uiți se vede zona prin care trebuie să urcăm spre vârf. Ca să continui traseul spre Vârful Retezat nu ai altă variantă decât să urci spre baza vârfului în formă de piramidă, zone cu lespezi mari de pietre. Urcare este printre stânci, într-un relief montan 100%.

În dreapta se vede vârful Prelucele. Este și el destul de impunător

Tot de aici se poate admira culmea Stănișoara, iar în spatele ei vârful și culmea Pietrele. Îmi place cum arată, așa că îi pozez.

Vârful Lolaia Sud

Ne delectăm cu priveliștea de la belvedere.

După o pauză de cca. 10-15 minute în care am surprins în fotografii crestele montane ale Masivului Retezat am început urcarea spre Vf. Retezat. Deși în iernile trecute am mai avut gânduri pentru o tură aici se pare că acum chiar voi ajunge pentru prima dată pe acest vârf. Greul acum începe...Panta este abruptă, plină de stânci și de hornuri așa că mersul ca pisica este un musai uneori. Pe zona asta merg al doilea. Și urcăm și iar urcăm pe o zonă "riscantă", care a devenit din ce în ce mai faină pe măsură ce urcam. Intrau doar vârfurile bocancilor și aveam portanță pe stratul înghețat...

Și, cu-o ultimă-ncordare, la 11:45 sunt în vârf, lângă panoul de informare. Nu am avut probleme cu înălțimea. Acolo găsim lume: un grup de vreo 4 oameni care se bucurau că ajuns pe vârf.

Schimbăm impresii cu doi tineri de la Alba Iulia. Ne salutăm și îi rugăm să ne facă o poză... cu Noi aici. Alte două grupuri au mai sosit. Tot mici, ca al nostru. Toată lumea pe poze și cu zâmbetul până la urechi.

De-aici ochiul mi se pierde până-n zare, în neant… avem un orizont excelent spre vârfurile: Pietrele, Peleaga, Custura Bucurei, Bucura I, Bucura II Judele dar si multe alte vârfuri din munţii Retezat. La poalele lor distingem văile.

Înainte să plecăm de pe vârf fotografiem toate chestiile care se văd de acolo: din direcția din care am venit și noi, mai ajung și alți drumeți. Nu-i cunosc, dar din ce am înțeles de la Mely, cred că erau tot din Timișoara . Luau și ei pauză și se bucurau de peisaj. Oportunități de socializare.

O oră am stat pe vârf, cel mai mare popas al zilei. Mâncăm, ne relaxăm și povestim despre munte... Absența vântului ne-a permis să ne bucurăm de o pauză lungă la altitudine. Astfel de condiții nu-mi aduc aminte să fi prins prea des pe munte. Încet, încet toată lumea pleacă de pe vârf. Mai stăm puțin apoi reluăm parcursul și începem să coborâm. Nu vor fi probleme pe zonele care urmează însă tot trebuie mers cu atenție.. Este o pantă foarte abruptă. Ne întâlnim cu mai mulți turiști care parcurgeau traseul în sens invers. Poteca este îngustă așa că ne așteptăm unii pe alții pentru a avea loc. Parcugeau zona cu dificultate. Nu știau cum să o facă. Neinspirată alegere să coboare pe acolo pe unde am urcat noi. O zonă montană periculoasă, expusă, se urcă mult mai ușor decât se coboară.

Privire în spate. De acolo de sus am coborat. Pe traseu ne mai întâlnim și cu alte grupuri de călători care care veneau din față.

Acolo este doar un panou informativ. Coborâm în continuare. Dacă mergem bine, în 3 ore suntem jos, la masină. Pe traseu ne mai întâlnim cu un drumeț și prietena lui foarte bine echipați. Stăm puțin de vorbă. Sunt și ei tot din Timișoara .

Ajungem și pe vârful Prelucele. Ieșim în creastă. Victorie: Soarele de dimineață e tot sus. Se vedea totul clar, senin. Ne bucurăm de peisaje. Facem poze.

Zona asta de traseu între Prelucele si Șaua Muncelu este simplă. Poteca este foarte umblată acolo, așa că nu se pune problema pierderii ei, chiar dacă nu vedem tot timpul următorul marcaj.

Datorită faptului că eram foarte bine cu timpul, nu ne-am grăbit deloc la coborâre și am luat o pauză de ceai cald. Temperaturile erau undeva în jurul valorii de minus șapte grade

Ieșim din creastă. Pădurea ne întâmpină cu un covor de conuri de brad și cu veșminte ruginii. Ne bucurăm de peisaje. Facem poze.

În pădure panta e mai agresiva.

Soarele trece prin liziera de copaci dezgoliți și lasă niște umbre faine pe pământ.

Ieșim din pădure la stână.

În 40 minute terminăm traseul. Este 15:20 cand ajungem la stână. Facem poza de After. Sunt puțin obosit după coborârea din pădure.

Pe la 16:00 ajungem la mașină, în condițiile în care am grăbit pasul. Mă uit la ceas, datele tehnice ale circuitului îmi spun că am mers 14 km azi, am urcat și am coborât 1280 de metri, diferență de nivel. Grad de dificultate: Mediu spre Greu și foarte solicitant. Nu e rău pentru o singură zi. Cu pauzele incluse a luat 8 ore. 8 ore de sănătate în natură. A fost o zi minunată cu 8 ore de soare în care privirile noastre au fost încântate de tot ce se poate vedea de la înălțimea Munților Retezat. Muntele este o experiență superbă și mă bucur că am reușit să urc pe vârf pe o astfel de vreme. La 16:20 “se mișcă” roata în Râușor, cum se spune, și la 17:30 ajungem în Caransebeș și oprim la o ciorbă și o salată, abia apoi plecăm spre Timișoara. Ne promitem să ne vedem peste o săptămana la următoarea drumetie și ne despărțim. A fost o tură perfectă.

Arjana si Zascolul Arjanei

2025-01-25T00:02:00.040+02:00

Așa a fost weekendul nostru pe Vârful Arjana și Zascol. Visul te împinge dincolo de zona de confort și te ajută să explorezi teritorii, așa că ne-am conformat și am ales să o petrecem în mții Cernei. Nouă ne-a ieșit așa, dar vă puteți crea propriul traseu și sperăm ca jurnalul să vă inspire să plecați la drum prin acești munți, căci merită din plin. Tura începe la 565m alt. și se încheie la 1511, iar urcarea până pe Arjana durează circa patru ore și jumatate. Atât ne-a luat nouă cu tot cu pauze. Pe alocuri implică și cățărarea unor stânci, fără a fi totuși prea tehnic, așa că vei avea parte de experiența completă. Ușor de escaladat de orice drumeț cu experiență minimă. Urcarea nu e însă o plimbare. Tot e nevoie să pornești la drum echipat corespunzător.

Am plecat sâmbătă dimineața devreme din Timișoara alături de "tovarășii" mei de drumeție, Mircea, Mely, Marius, Fofo și Daciana. Deși depășește două ore și jumătate, călătoria cu mașina nu pare deloc lungă. Mi-ar fi plăcut să am munți mai în apropiere de Timișoara, dar pentru că nu e posibil, a trebuit să ne deplasăm până în satul Bogâltin din judetul Caransebeș, de unde ne-am pornit spre vf Arjana aflat 1511 m alt.

Obiectivul nostru se poate accesa din două direcții și... amândouă pornesc din centrul satului...După ce stabilim detaliile organizatorice, mai exact ne-am pus deacord asupra variantei de mers, îmi iau rucsacul în spinare și pornim la drum. Am optat pentru un rucsac mai ușor lăsând la mașină obiectele pe care obișnuiesc să le iau în drumețiile cu zăpadă, singurul lux pe care mi l-am luat, au fost colțarii... cântăreau mai puțin și am putut să-i pun într-un buzunar lateral. Luna ianuarie şi munții Cernei sunt aproape fără zăpadă; rămân totuşi niște munti extraordinari de frumosi, cu peisaje superbe şi un aer curat şi revigorant.

Am ieșit din sat pe ulița cu magazinul până la primul colț, circa 50m, apoi am cotit spre stânga (sud-est). Am ales traseul cel mai scurt, cel marcat (bulină roșie) părea mai lung și am preferat să ne întoarcem pe el...traseul fiind unul în buclă

Se merge cam 10-15 min până la ieșirea din sat, apoi se trece un pârâu și se continuă urcușul către creastă prin pădure pe un traseu nemarcat. Traseul marcat nu oferă nimic în plus.

Am mai fost pe aceste meleaguri (aici)

Traversăm cu atenție apa și pornim spre liniștea munților, cum ne șade nouă mai bine pe lângă cursul apei care ne urcă.

O drumeție de iarnă care cere orientare și precauție. Toate văile seamănă între ele, ceea ce poate crea confuzie și riscul de a te rătăci.

Ziua de azi se anunță caldă, frumoasă și cu priveliști. Am plecat din Bogâltin odată cu soarele ce se ridica pe cer. făcea treabă bună, căci peisajele cereau la tot pasul să ne oprim, și să facem poze. Dar am mers înainte.

După intrarea în vale, aceasta încă reușește să-și păstreze naturalețea simplă. La început, valea este destul de largă și oarecum comună.

Trecem si pe lângă un cătun

Traseul continuă într-o pantă lină, încă vreo 20 de minute… pentru ca apoi să devină tot mai abrupt, zonă din care încep să-și facă apariția și pietrele, apoi bolovanii…

Urcăm mai susținut printre tufe dese și crengi care ne zgârie, pe o pantă suficient de înclinată. Se avansează destul de greu...

Pășim pe pietre îmbrăcate în licheni, și tufe mici. Astăzi nu ne grăbim prea tare. Deși ne-ar prinde bine să ajungem la mașini înainte de venirea nopții. După primele 30 de minute de mers, încă se mergea încet cu pauze din când în când de tras sfletul. Așa se întâmplă cam pentru toată lumea la fiecare început de traseu, în special pentru cei care nu merg în mod obișnuit pe munte. Corpul suferă până se adaptează efortului.

Panta s-a accentuat și cărarea urcă abrupt pe grohotiș, pământ și stâncă, solicitând un efort considerabil, unde a trebuit să fim atenți în permanență unde calcam..

Un firicel de apă pe care îl traversăm de câteva ori, curge lent printre stânci și bolovani, iar semiîntunericul dă acestui loc o atmosferă aparte.

Pe vale există și o peșteră, dar nu stim cât de adâncă este galeria peșterii, nu am fost curioși să intrăm.

Cu răbdare, înaintăm pe unde putem, o pantă tot mai abruptă. În condiții de vreme umedă, coborârea devine foarte alunecoasă, dacă se coboară pe aici. Peisajele merită orice efort: păduri adâncite în liniștea iernii, zăpada foarte puțină spre deloc și priveliști impresionante care ne-au însoțit la fiecare pas. Este neașteptat de frumos, de natural!

Deși accesul este ușor, locul nu este foarte turistic, păstrându-se astfel ca un colț de natură neatins.

De aici, cărarea urcă și mai abrupt pe grohotiș și pământ, solicitând un efort considerabil.

Luăm altitudine şi ici colo se zăresc panorame asupra crestelor si-a văilor. Am mers mult și nu ne-am întâlnit cu alți călători... Poate mai sus! Iarnă fiind – și turiști puțini

Avem de urcat o pantă abruptă care brusc se simte și mai abruptă. Ultima urcare ne ridică pulsul, dar oboseala este deplin compensată.

Odată ce am lăsat valea în spatele noastru și am hotărât să urcăm pe versant, am lăsat cu ea și orice urmă de potecă și aproape până sus am mers prin gol alpin și prin zăpadă.

Luăm pieptiș ultima porțiune semi defrişată, sperăm noi că din cauza vremii nu de mâna omului. Nu-i prea plăcut dar... ne tragem sufletul la soare, în sfârșit avem priveliște și ne trece. Aici Florin ne zice: eu nu pot să urc astăzi mai departe. Nu mă simt bine.”. Îi zicem toți: „Prostii. E normal să te simți așa, corpul se adaptează la efort, dă-i o șansă și o să vezi că o să meargă”. Se oprește din nou și ne zice. "Nu. Nu se va întâmpla astăzi.” Avea privirea aia “Până aici”. Zicem toți: „Bine. Te descurci să te întorci singur la mașină?” „Da. Mă descurc.” „Bine. Ia-o încet și vezi ce faci tu toată ziua pe aici. Îl mai suna Mely din când în când și stăteau de vorbă...

Valea Bolvașniței. O lume simplă, în mijlocul unei naturi splendide.

Imaginea acelor sate, atârnate parcă între munții arizi, era fascinantă. Ne-am oprit pe iarba cu aspect de fan, pentru fotografii dar și pentru a aduna energie care ne făcea să mergem neobosiți, chiar inainte de urcarea finală, spre vârf... Fiecare trăiește experiența în felul lui, dar toți suntem marcați de cat de frumos e totul.

De aici avem o panoramă foarte faina spre creasta Cănicea și Piatra Elisovei 1152m iar in depărtare ni se arată si muntele Semenic

Următoarea bucată de drum a fost preferata mea (și cred că nu doar a mea)

Pe măsură ce urcăm, primele stânci devin vizibile, iar la o cotitură, începe să-și facă loc o priveliște spectaculoasă cu creasta șerpuind printre munți.

Stăm la poză...

Urcăm pieptiş panta finală care ne scoate pe creastă unde zăpada a fost mai consistentă iar ghearele de la coltari au fost de un real ajutor. Există riscul să bată destul de tare vântul. Așa că ar fi bine să ai la tine o geacă de vânt.

Este esențial să nu uităm să privim înapoi...! După încă o urcare scurtă, panorama este pur și simplu uimitoare – un loc de neuitat pentru oricine ajunge aici. Poteca este solicitantă pentru ca se derulează într-o succesiune de urcări și coborâri, în mare parte la altitudini de peste 700 de metri, spectaculos, cu priveliști panoramice asupra formelor de relief din jur.

Niciunul dintre noi nu se aștepta să nu avem zapada pe munte, mai ales in zona de creastă. Mă bucur ca am lasat rachetele de zăpada la mașina si nu le-am mai cărat după mine. De cele mai multe ori găsim zăpadă mare pe creste.

Traseul urmează muchiile crestelor. Înca 5 minute care te separă de vârful muntelui și apoi încă cinci minute pentru că poți, și încă cinci minute pentru că pe munte totul va fi mult mai solicitant și tot așa.

Pe măsură ce ne apropiem de vârf, peisajul devine tot mai frumos. Ne oprim din pas în pas pentru fotografii și pentru a profita de vremea superbă.

Așa a fost urcarea până pe muchia Arjanei.

De acolo am venit...Urcarea a fost o experiență de poveste, perfect pentru cei care iubesc natura în forma sa pură. De aici, avem o priveliște superbă asupra văii și satului Bogâltin, dar și spre abrupturile calcaroase ale munților Cernei.

Ajungând în vârf, avem parte de o priveliște spectaculoasă a munților și de un sentiment de mândrie și satisfacție pentru efortul depus. Nu aș fi găsit un loc mai potrivit decât cel în care mă aflu deja. Prezentul e clipa care tocmai a trecut

Toată creasta Arjanei până la Zascol și Biliana. Parcă am sta pe spinarea unui dinozaur.

Vântul bate mai puțin decât ne așteptam, dar cine știe cum va fi peste... cinci minute?

Un prim punct de atracție pentru noi a fost să ajungem pe vf Arjana. Ne va lua minute bune să admirăm panorama ce ni se deschide de pe vârf: Creasta Munților Mehedinți, câteva vârfuri din Munții Cernei

O panorama faina către varfurile: Pleșu 1222m, Cușmita 1454m, Șaua Ciumerna 14881m, și Iuții 1589m

În depărtare Munții Țarcu.

Privire în spate...

Nu departe, însă, există o mulțime de case cocoțate pe dealuri ce par de pe altă planetă sau din alte epoci.

Frumusețea și liniștea te duceau dincolo de încântare, peste culmea de unde începe să-și facă loc depresia, hrănită de ideea că mai mult nu-ți poți dori.

Profilul de creastă... cu versanţi abrupți. Pas cu pas, ne-am deplasat de-a lungul crestei spre vârful Zascol.

Țintim vf. Zascol 1496m și vf Biliana 1362 m.

Salut baieții din Arad cu care ne-am întâlnit în apropierea vf. Zascol, singurii oameni de pe traseu... coborâm pe potecă și mai urcăm puțin la vf Zascol – un loc impresionant.

Am urcat pe vf Zascol pentru câteva cadre.

Munții Mehedinți au înălţimi ce abia depăşesc 1400 m

Cătunele Poiana si Dobraia din vecinătatea parcului, unde traiesc oameni aparent simpli, oameni încercați de viață. Multe case sunt pur și simplu cocoțate pe dealuri. O civilizație care poate fi descoperită chiar și sub înfățișarea modestă a multor localnici.

Din poveștile astea, în care am ajuns sau nu pe vârfurile propuse am învățat că cel mai important obiectiv în drumeție nu îl reprezintă poza de tip „io și vârful”, ci să ajung acasă întreg, fără să fi trecut prin situații care să-mi pună viața în pericol. Drumețiile sunt ca să te bucuri, nu să trăiești periculos.

Vârful Zascol dintr-un alt unghi. Partea sudică a versantului cea din valea Cernei, este ruta preferata de cei mai mulți turiști. Ascensiunea este un abrupt calcaros ca un zid de cetate.

Am traversat cu bine toată creasta și urmăm traseul bandă roșie usor în coborâre spre dreapta apoi mai urcam putin spre vf. Dosul Cerbului 1446 m.

Speram tare să găsim un loc în care să mâncăm dar nici să nu ne bată vântul. Nu stiu ce l-a apucat că până nu demult era cuminte. Dacă stăteai mai mult pe loc era rece. Ne-am oprit imediat ce am trecut de vf Dosul Cerbului, un loc mai scutit si am reușit să mâncăm .

A urmat coborârea, un moment pe care mulți îl consideră, uneori, mai dificil decât urcarea. Dar peisajul compensează orice. Uiţi de oboseala acumulată, de alunecări pe pante şi de frig. Pur şi simplu e de vis.

Urmează o porțiune unde poteca ne duce în pădure (Coborâm mai sustinut). Ne regrupăm şi intrăm în pădure unde vizibil e mai multă zăpadă. Începem o coborâre spre Șaua Prislop pe alocuri terenul fiind acoperit cu gheaţă devenind alunecos.

Și în final, în fața noastră se înalță vârful Pleșu 1222m si vf Cușmita 1454m.

Aici am ajuns în Saua Prislop. La ieșire ne oprim pentru o scurtă odihnă si câteva poze apoi pornim pe ultima parte a traseului.

Dacă timpul îți permite, poți să te mai plimbi prin zonă. Marcajul banda roșie continuă către Șaua Ciumerna și vf Iuții. Noi cotim la stânga.

Trecem de o răscruce de drumuri și continuăm coborarea treptat prin pădure alternând cu mici urcușuri până ajungem la Bogâltin, unde avem masina.

Un alt traseu din Saua Prislop, coboară catre Prisacina, Cracul Mare și ajunge la Ineleț. Un traseu foarte fain pe care l-am parcurs cu bicicleta

Si o ultima privire spre munții Mehedinți

Poteca coboara prin pădurea.

Ultima parte din drumul de azi e marcat, triunghi roșu, tot șerpuitor.

După această porţiune foarte frumoasă de pădure, ajungem la Cracu Ciumerna, unde întâlnim marcaj bulina rosie. Un drum la dreapta urcă către Saua Cimerna și vârful Iuții, dar noi continuăm spre stânga.

Ritmul lent face ca drumul să fie perceput mai bine, iar experiențele trăite să pară mai vii decât în mod normal.

Azi am mers mult primul și a fost reconfortant.

Partea a doua a traseului nu e doar coborâre... coboară și urcă bine definit în serpentine pe colinele muntelui.

Ajungem in locuri de belvedere care ne oferă o panoramă peste aşteptări. Un splendid punct de belvedere îl avem și aici de unde ni se deschid frumoase panorame asupra mai multor varfuri de dimensiuni mai mici

Am găsit un loc liniștit, aproape de un izvor cu apă bună. Ne-am odihnit și ne-am regrupat.

Părea că soarele săruta muntele. E o imagine pe care nu cred că o vom uita vreodată. Un apus blând și o liniște ce se instalează rapid, iar senzația că ne prinde întunericul devine tot mai intensă. Vremea ne-a fost prieten astăzi, chiar daca au fost și ceva nori, am avut soare toata ziua.

O sâmbătă însorită pentru plimbare reușită. Am mai bifat o zi la soare semănătoare unei zi de primăvară. Lungimea totala a traseului nostru a fost de 17 km, cu o diferență de nivel 1121 m. Timpul parcurs cu multe sesiuni foto și video, a fost de 9 ore. Vârful Arjana din munții Cernei oferă o experiență de urcare excelentă în care mi-am antrenat fizicul și mi-am hrănit mintea avidă de explorare, un traseu nici prea greu nici prea ușor, a fost cum ne place nouă să fie. Aici, liniștea e altfel, e mai multă și mai profundă decât în oricare alt loc.

Godeanu (mtii Sureanu)

2025-01-18T09:00:00.008+02:00

Din nou la drum! Sâmbătă dimineață, după o săptămână de odihnă ca la carte, plecăm spre munții Șureanu. Am mai fost în urmă cu cinci ani și mi-am dorit foarte mult să mă întorc. De ceva timp este din nou prezent în capul meu, și iată că în acest weekend am hotărât cu colegii să reedităm traseul din toamna lui 2020 (aici). Sincer să fiu, nici nu am observat când a trecut timpul. Îmi amintesc adesea această drumeție. Traseul pleacă dintr-o parcare prin situl Sarmizegetusa Regia și urcă spre castrul roman de mars Vârful Muncel, apoi se face dreapta și se continuă spre vf. Godeanu. Având în vedere condițiile meteorologice favorabile, caracteristice primăverii, dar surprinzător de prezente în mijlocul iernii, munții Șureanu oferă o combinație de trasee accesibile și panorame spectaculoase pentru orice drumeț. Prin urmare, drumeția pe acest vârf nu a fost, o apucătură, a venit treptat, pe rând…și e potrivit pentru o excursie de o zi.

Acest traseu de drumeție foarte atrăgător cu vederi spectaculoase spre Parâng și Retezat, începe de la Sarmisegetuza Regia și urcă spre Godeanu. Face parte din Via Transilvanica pe ultimii 4 km, traseu nemarcat pe care ne-am întors.

Punctul de plecare pentru vf Godeanu. Nu prea am reuşit să dorm în noaptea de dinaintea plecării. Poate pentru ca eram cu gândul la tură, poate la drumul lung, departe, mult prea departe – cert este că nu m-am odihnit foarte bine. Sper să fiu totuşi suficient de apt pentru traseul de astăzi – vârful Godeanu. O să mă descurc eu cumva !

Începem aventura din parcarea sitului arheologic Sarmizegetusa Regia, în timp ce marcajul Cruce Roșie l-am văzut prezent abia la baza urcării în pădure.

Prezentul traseu este unul care are startul şi sosirea în acelaşi punct.

Am făcut echipă cu Ovidiu, Mely, Robi, Daciana, Mircea, Ion. Urcam când, în doi timpi și trei mișcări ne trezim cu câțiva dulăi de stână lângă noi. Nu i-am auzit decât cu câteva secunde înainte de a-i vedea aproape.

Plecarea în traseu se face prin situl Sarmizegetusa și a trebuit sa explicam ce și unde mergem unui paznic, care ne-a condus până la ieșirea din site.

Ei ne-au lătrat și acum sunt prietenii noștrii și... vor fi ghizii noștri în această drumeție

E chiar frig în dimineața asta dar începem urcarea și ne încălzim rapid. Rucsacul mi se pare prea greu, nu am avut inspiratia înaintea plecării să las rachetele de zăpadă la mașină. Nu mai contează. Mă concentrez și refuz să fac pe plac grijilor și gândurilor negre...

Luam ceva imagini din sit si pornim la drum.

Depășim zona și ne bucurăm de priveliști..

Marcat prin Cruce Roșie, traseul începe la baza abruptului.

De-aici ne angajăm pe o potecă îngustă și susținută (spre nord-est). Avem de urcat o pantă abruptă care brusc se simte și mai abruptă, cu câinii în fața noastră.

Pădurea nu este foarte deasă, iar un pic de zig-zaging pentru a evita câteva obstacole vă vor ajuta să treceți. Iarna, când este mai puțină verdeață, este și mai ușor.

Odată intrați pe traseu, descoperiți că acesta este bine marcat.

Urcam din greu poteca, strecurandu-ne printre fagasele facute de drumeti

Ajungem curând într-o poiană. După nici o jumătate de oră de la plecare ne m-am încăzit și a trebuit sa dau geaca jos

Bucata dintre sit și golul alpin e prin pădure. Nu sunt priveliști nici în stânga, nici în dreapta. Mai sus se deschide larg. Cum luăm înălţime, apar şi primele peisaje încântătoare spre versant.

Pe cuprinsul poienii se intersectează mai multe drumuri. Ne tragem sufletul în acest loc așteptând să ajungă toată lumea. În continuare marcajul e prezent pe cel din mijloc, adică tot în sus.

Poieni frumoase din care, printre crengii copacilor se pot observa crestele munților din împrejurimi.

Urcam din nou, pe taietura drumului acoperit de zapada și menținem marcajul spre culmemea golașă la circa 1564 m alt.

Este esențial să nu uităm să privim înapoi...!

Ajunși în golul alpin, oprim pentru câteva cadre după care ne continuăm drumul de unde începe o urcare susţinută spre culme. Mai avem un hop până la castrul roman de marș vârful Muncel 1564 m.

Merită urcușul, pentru că de sus priveliștea e superbă

Până acum ne-a fost ușor pe zăpada cu crustă, pe care pășeam de voie. M-am desprins de grup în dorința de a merge cât mai mult fără oprire (în ritmul propriu) și a ajunge mai repede pe vârf... mă atrăgea atât provocarea de a ajunge sus, cât și perspectiva diferită pe care o aveai de acolo.

Și iată-ne, ajunși la vârful Muncel Cruce. De-aici menținem marcajul la dreapta spre Est. Vârful nu este numit cu adevărat de niciun indicator sau chiar de multe hărți. De fapt, este doar o mică „denivelare” si o cruce.

Privire în spate. Menținem marcajul spre Est şi trecem cu uşurinţă printr-o șa, urcând din nou până ajungem la următorul punct de interes, Vârful Godeanu (1656m)

Avem o ultimă urcare până pe vârf.

După ce am parcurs porținea de creastă circa 1,5 km, ni se dezvăluie în toată splendoarea vârful Godeanu (1656 m)

Vârful Godeanu este finalul traseului pentru majoritatea celor care aleg să facă acest traseu.

După vreo două ore de urcat, un traseu de aprox. 6km, cu o diferență de nivel de 670 metri (cu câteva „pauze pentru povesti”) am ajuns pe vârf. Am fost singurii oameni pe traseu, doar pe vârf am întâlnit o persoană din Sibiu, ce a făcând același traseu împreuna cu cățelul ei...

Pe tot parcursul urcării am avut parte de compania lor

Aici am făcut o pauză! Am stat sus cam jumatate de oră... Era o pauză scurtă, dar prețioasă, luată chiar acolo, pe vârf.

Uiţi de oboseala acumulată, de alunecări pe pante şi de frig. Pur şi simplu e de vis.

Priveliştea din acest vârf, situat deasupra culmii principale a munţilor Sureanu (asemeni unui foişor), este de o frumuseţe rară. O variantă diferită de cea pe care am urcat se poate alege la coborâre.

Lăsăm în urmă Vârful și ne întoarcem respectand acelasi traseu până la vârful Muncel Cruce. Trecem cu uşurinţă printr-o șa, urcând din nou până ajungem la următorul punct de interes.

Natura își dezvăluie splendoarea în cele mai delicate forme. Acum privirea strabate coastele înalte, fără opreliște. Imaginea Parângului și-a Retezatului în față-priveliștea de care m-am bucurat, a fost un plus. Menținem poteca de culme, admirând marea de nori din fața noastră care este undeva mai jos.

Cum spuneam, o să coboram pe o variantă diferită de cea pe care am urcat. Drumul se continuă pe un traseu nemarcat și la un momentdat se înfige în Via Transilvanica. E varianta mai lină și implicit mai lunga...

Aproape de Cer...O priveliște absolut uimitoare, mai ales în zilele senine. Aici, munții se îmbrățișează cu cerul.

Privire în spate. Avem soare din belsug ((de se putea face plajă) si cer senin, atat de albastru cum nu mai vazusem de mult.

Șerpuiri ale culmii principale. Fiecare pas te poartă într-un peisaj spectaculos.

Potecile ce par să ducă spre alte lumi. Din fericire ultima parte a fost doar coborare ce oferă o vedere frumoasă asupra văii de dedesubt, precum și asupra altor vârfuri din jur. Fiecare colț ne așteaptă cu frumusețe autentică și trăiri de neuitat.

În cale dăm de stane, unele sunt bune de adăpost, altele sunt subrezite de trecerea timpului. Este un loc unde timpul își pierde graba, iar sufletul se regăsește în frumusețea simplă, dar copleșitoare, iar fiecare clipă se transformă într-o poezie..

Ne lasam pașii purtați prin peisaje de vis, și ne bucuram de liniștea locurilor, şi după o uşoară curbă pătrundem în pădure pe un drum forestier bine conturat...

Ne regrupăm şi intrăm în pădure pe latura nord-vestică a muntelui. Mai întâi în ocol pe la nord-vest, apoi din nou spre sud.

De aici până până la Sarmizegetusa Regia avem doar o „plimbare prin pădure” Ne rămâne doar să coborâm, urmând drumul forestier care duce la punctul nostru final pentru azi.

Această parte a drumului este mult mai bună

Traseul ne-a scos la Via Transilvanica, de unde a trebuit sa mai mergem aproximativ 4 km pana la mașină.

Înapoi unde am început... parcarea Sarmisegetuza Regia.

Oooo...tură faină!!!! O zi în munți cu un alb subțire și întărit, cu creste ridicate deasupra norilor asemeni unor temple străvechi, cu soare pe saturate și vânt pentru toți cei care l-au căutat, cu câini jucăuși și cu bucuria de a respira liber și de a împrumuta puțin din măreția munților pentru a-ți înțelege limitele. Visele devin realitate doar când se aliniază astrele, urci pe vârful Godeanu și cobori împreună cu soarele pe Via Transilvanica. Ce ne va rămâne la sfârșit, dacă nu experienta? Revenim la mașini după aproape 9 ore de la plecare, cu sufletele încărcate de frumos, și cu o lungime totală de 15 km din care aproape jumătate pe un drum forestier (nemarcat) bine conturat... iar ultimii 4 km pe Via Transilvanica, ocazie cu care am admirat 4 superbe borne din andezit.

Semenic Iarna

2025-01-11T21:48:00.807+02:00

Un altfel de ianuarie!

Începutul lui 2025 începe cu un nou traseu, ale căror poteci le străbatem cu bucurie în orice anotimp, fie vară sau iarnă 🙂 Este o lună splendidă de iarnă pentru plimbările pe munte: zilele nu sunt lungi ca în iulie, și nici temperaturile, dar sunt agreabile iar verdele pădurii s-a transformat în alb care îți poate încărca bateriile sufletului pentru o vreme îndelungată. Dacă mai ai norocul să prinzi o fereastră cu soare cum a fost astăzi la noi, deja poți să-ți consideri escapada un mijloc excelent de terapie interioară și nu numai. De la marginea oraşului Reșița, şoseaua duce prin serpentine strânse, până la Lacul Gozna. Lăsăm mașinile la coada lacului și pornim pe drumul forestier aproximativ 3,5 km până la Vila Clauss, locul în care începe propriu zis urcarea, oferind peisaje de vis și o provocare pe măsură. Că ne e drag Semenicul, și când oamenii de bine sunt hotărâți, ies lucruri frumoase, pe care cu drag vi le prezentăm și vouă – un nou traseu în Semenic, al doilea pt mine, Roxana, și Flavius după ce în prealabil am urcat pe pârtie până pe vârful Goznei (vezi aici). Acum am fost nouă : eu, Roxana, Flavius, Cristi, Mely, Daciana, Mircea, Mihai și Paul din Arad.

Transformă-ți drumeția într-o experiență de neuitat. Fă-ți timp pentru o escapadă liniștită și lasă-te cucerit de frumusețea acestui colț de rai.

Plecăm către Resița! Pregătirile le-am făcut în orele târzii ale nopţii dinanitea plecării. E ziua ideală să lași grijile deoparte și să te bucuri de o nouă tură.

Escapada noastră este una de înălţime și pornim practic pe varianta cea mai ușoară din punct de vedere fizic a drumeției, după aceea devine mai solicitant. Traseul fiind circuit, ne va aduce înapoi la start.

Pregătirile la o tură de iarnă trebuie să fie minuţioase, bagajele grele (adică să cuprindă mult mai mult decât strictul necesar). Ceaiul cald, colțarii și rachete de zăpadă nu trebuie să lipsească

A venit iarna cu adevărat pe Semenic !!! Și totuși aceeași vreme superbă ca acum două săptămâni (de pe muntele Țarcu). Știam că a nins proaspăt și vremea e însorită. Zăpadă cât vezi cu ochii, raiul iubitorilor sporturilor de iarnă și a naturii!

Pădurile îmbrăcate în matia albă a iernii, transformă peisajul într-un tablou de vis. Iarna ne cucerește mereu cu farmecul său unic.

Drumuri forestiere. Pe acesta am urcat in perioada verii, cu bicicleta

E acel moment magic al iernii când totul pare desprins dintr-un basm: cerul senin, soarele care strălucește și zăpada care sclipește printre brazii înzăpeziți. Nu putem decât spera că soarele își va face datoria și ne va încălzi.

După circa o oră de mers întâlnim o săgeată ce ne direcționează spre stânga – intră prin pădure și continuă pe marcajul cruce roșie ce ne va duce până în gol alpin.

Cealaltă variantă (pentru parcurgerea în sens invers) ar fi o urcare pe bulina albastră până la pârtia apoi la dreapta (spre vârful Gozna )

De aici printre crăcile pomilor, traseul urcă și urcă susținut pe un picior de munte până în apropiere de vârful Nedeea.

Vila Clauss (din lateral)

Poteca este neumblată cu zapadă destul de cosistentă dar înghețată. Trecem prin pădure deasă, și prin luminișuri, amestecuri de foioase și conifere.

Urcam și chiar cu toate fermoarele de la geacă deschise, simțeam că încep să transpir, lucru care nu e deloc indicat. Și e totuși destul de rece la cei 900 m altitudine la care ne aflăm. Continuarea necesită puțină improvizație deoarece se pierd marcajele. Privim în sus, dar nu mai vedem drum.

Am urcat brusc. Ajungem la un drum forestier ce merge pe curba de nivel, paralel cu creasta. Marcajele sunt foarte proaste, greu vizibile și orientarea pune probleme. Slavă gps-ului, aventurile sunt tot mai simple în zilele noastre.

N avem nici măcar o poză bună, din vreo 3 încercări! Știți ce înseamnă asta, nu? Că n'a stat nimeni să și studieze postura, preferând doar să se bucure de moment.

După o regrupare, și o scurtă recunoaștere a terenului, am continuat pe drumul forestier.

Reușim să rătăcim traseul din cauza marcajelor rare, dar ne revenim curând datorită aplicatiei GPS. După cum vedem pe hartă, traseul ar trebui să urmeze creasta, nu să coboare așa mult. Revenim spre locul unde ar fi trebuit să dăm de potecă sau marcaj. Ne uităm în toate direcțiile, pe copaci, pe trunchiurile căzute dar nu se vede pe nicăieri...

Urcăm în sus iar după un timp se conturează și drumul, e marcajul cruce roșie, pe care îl căutam mai jos.

Oricum, experienta unica de care am avut parte, nu era de ratat. Apropo, uite marcajul!

Vremea este perfectă, cerul albastru și mai ales liniște.

Avem numeroase momente în care ne oprim așteptăndu-i pe cei din urmă. Am parcurs deja vreo nouă kilometri, ce păreau că se lungesc cu fiecare pas făcut, mai ales că zăpada creştea şi creştea.

Înainte să ieșim în golul alpin ne oprim să mâncăm puțin, pentru a nu mai simți golul care ne-a umplut stomacul.

Ieşim treptat din pădure în gol alpin, admirând platoul înzăpezit. Pădurea ne-a îngustat frecvent orizontul vizual, așa că ne bucurăm când ieșim în golul alpin și admirăm peisajele mult așteptate. Vântul, însă, ne taie repede răsuflarea. Aerul e din ce în ce mai rece. Simt frigul cum își croiește drum prin materialul impermeabil al gecii

Poteca ne scoate suficient de aproape de vârful Nedeea. Având în vedere ora întârziată și cu noaptea pe aproape, nu prea ne venea să pierdem timp și continuăm ușor spre stânga, ținând linia stâlpilor (important punct de reper pentru cei care devin dezorientaţi) până se ajunge la stația meteo de lângă vârful Goznei. Știm zona destul de bine, așa că nu ne facem probleme pentru orientare, în creastă.

Prin golul alpin-avem priveliștile pentru care am venit.

Semenicul în toată splendoarea

Dacă am fi reușit să scoatem un timp mai bun până pe platou, poate am fi ajuns și la Vârful Piatra Nedeei. Am lăsat așadar pentru altă dată.

Luna și eu 🌜

Din loc în loc, scurte opriri pentru admirarea peisajului sunt inevitabile. Ne adăpostim de vântul geros și admirăm frumusețea simplă a naturii. Peisajele spectaculoase se reflectă în liniștea naturii, iar razele soarelui care se pierd printre vârfuri și creează un tablou de poveste.

Apusul pândea cuminte. Ai surprins vreodată un apus acolo? Călătorește, descoperă, trăiește, Semenicul te așteaptă!

Într-un târziu ajungem și la Baia Vulturilor care acum este înghețată, apoi în apropiere de vârful Goznei.

Aici regăsim obiective foarte cunoscute precum vârful Semenic, Gozna sau Nedea, ceea ce ne bucură nespus, dar există o multitudine de alte trasee. Înălțimile vălurite ale Semenicului sunt, ca de obicei ispititoare, mai ales în perioada verii!

Vântul, dușmanul cel mai crunt... Ne biciuește și ne taie răsuflarea! -8 grade, dar se resimțea ca la -15! Iarna totul e mai aspru, așa că și tu trebuie să te înăsprești.

Cerul se îmbracă în nuanțe aprinse, luminând întinderile muntoase din jur.

Așa a fost pe Platoul Semenicului! După cum se poate vedea în imagini, am avut parte de un apus perfect.

"Și când nu mai poți, mai poți puțin." Când nu-ți programezi corespunzător tura pe munte, poți avea probleme. Asta i s-a întâmplat colegului nostru din Arad. Urcarea în forță în prima parte, prin pădure... a dus la epuizarea fizică, și la multe pauze (la jumătatea turei insista tot mai mult să solicite ajutorul salvamontului) dar, n-am lăsat asta să ne descurajeze. Ajunși pe platoul Semenicului, am reușit să îl trimitem în siguranță cu o mașină până în primul sat. Epuizarea nu are neapărat legătură cu terenul, ci poate să vină și din lipsa condiției fizice, combinată cu eforturi susținute timp de mai multe ore, fără pauze. De aici misiunea noastră e mai simplă, intrăm pe pârtie și încheiat ziua cu o coborâre la frontală...Luminițe, luminițe...Frontale – Mă fac să mă simt în siguranță pe fiecare coborâre. În păduri, întunericul se instalează mai devreme decât în oraș. Alegem să coborâm pe traseul clasic, marcat cu bulina albastra, spre Axial Barzava. Nu este prima dată când coborâm pe aici, dar uitasem cât este de abrupt. Pășim cu grijă căutând tot timpul locurile prin care să avansăm mai ușor. Nu era noaptea prietena mea, dar începea să devină! Până la urmă am fost bucuroși că am bifat cu bine și acest traseu, chiar dacă natura ne-a făcut să ne adaptăm din mers. Am parcurs întreg traseul în 9 ore cu tot cu pauzele luate, în total 19 km cu o diferență de nivel de peste 1000 m... Un traseu aparent lung în condiții de iarnă, care ne solicită suficient încât să putem încheia ziua în forță.

O zi de neuitat pe Varful Piatra Iorgovanului

2025-01-07T23:30:00.627+02:00

Am tot căutat un loc de vis de unde să admirăm peisaje, și am găsit. Astăzi ne-au plimbat pașii pe vf Piatra Iorgovanului (Retezatul Mic) într-o superbă zi de iarnă. Mi-era dor să încerc zone noi de plimbare! Hotărârea de a urca muntele a venit firesc. Am zis să încercam marea cu degetul și ne-a ieșit... de multă vreme îmi doream să mă bucur de această experiență. Așa că în această mini vacanță am avut grijă să pun în practică. Mai exact Roxana (fiica mea) a venit cu această minunată idee... Am început traseul urmând o potecă marcată printr-o frumoasă pădure de foioase care, în urcare continuă și abruptă, ne-a condus până la capătul pădurii. Ieșind din pădure am continuat urcușul, printr-o vegetație de jnepeni, până la vf Piatra Iorgovanului.

Drumețiile de iarnă pe traseele marcate sunt o provocare, dar și o recompensă, datorită priveliștilor spectaculoase asupra crestelor înzăpezite.

Am pornit devreme din Timișoara, și iată-ne, de data aceasta dimineaţa ne găseşte pe drumuri noi. Ajungem la Camping Valea larului (Hunedoara) undeva după ora 10:00, circa 4 ore si jumătate de mers cu mașina. Drum lung, deci recomandat să porniți de dimineață pentru a avea timp să admirați frumusețea și să va luați pauzele de tras sufletul.

Având în vedere că nu am făcut traseul niciodată şi era destul de solicitant, abordarea o facem dinspre popasul de la cabana de vânătoare Câmpușel... Imediat cum se trece podul peste Jiul de Vest, pe partea dreaptă a drumului (venind dinspre Câmpu lui Neag), avem un loc de campare, cu foișor și indicatoare.

Lăsăm mașinile undeva la marginea drumului și identificăm intrarea în traseu.

Suntem patru: eu, Roxana, Flavius și Cristi... o trupă mică și hotărâtă. Nu știu prea multe lucruri despre traseu dar o sa le descopăr pe parcurs. Ne echipăm şi la ora 10:30 pornim spre Piatra lorgovanului - Distracție să fie!

Necunoscutul se aşternea la picioarele noastre sau, mai bine zis, se ridica deasupra capetelor noastre, că erau nişte dealuri înalte de jur-împrejur. Pornim de la 1300 m alt. și trebuie să ajungem la 2014 m alt. pe o distanță de cca 3,5 km. Așadar avem de urcat o diferență de nivel de +714 m ceea ce e foarte solicitant.

Pornim spre camping, și după câțiva pași, cotim spre dreapta pe marcaj triunghi roșu. Spiritul de drumeție din noi a ochit imediat traseul ce urcă prin pădure.

Odată intrați în pădure, ne trezim instantaneu cu panta în piept. Inițial am început pe o potecă domoală după care virăm la stânga și începem o urcare mai abruptă până ieșim în golul alpin.

O luăm în sus, si urcăm cuminței, încet și sigur!! Urcarea este continuă încă de la șosea și până pe vârf, iar marcajul triunghi roșu apare foarte des, dar nici nu ar fi nevoie, căci nu ai unde te duce

Traversăm mai întâi pădurea de foioase, apoi încet apar coniferele, pentru ca mai târziu să avem și jnepeniș și nu putem decât spera că soarele își va face datoria și va arunca o rază peste noi, sau măcar că... în gol alpin, norii se vor împrăștia și vom avea priveliștile pentru care am venit.

Existența urmelor ne ușurează mult urcarea. Uneori urmele existente sunt cel mai bun ghid pe traseu.

Câștigăm repede altitudine pe porțiuni cu pantă mare care alternează cu urcări mai domoale, și încet încet încep și punctele de belvedere. Un ochi în fata, un ochi în spate și un ochi la plafonul de nori care este destul de jos..

Panorame spectaculoase asupra masivelor vecine. Deși norii sunt amenințători, nu ne-a plouat, nu ne-a nins. Chiar dacă întotdeauna verific prognoza meteo, nu mă bazez sută la sută pe ea, pentru că pe munte vremea se poate schimba rapid și dramatic. Am măsurat cerul cu privirea și am decis să ne continuăm traseul.

Nu ne facem probleme pentru orientare. În golul alpin panta se mai domolește și ne putem trage răsuflarea.

Avem în prim plan o stâncă masivă, dar vârful este undeva în spatele ei, așa că înaintăm încet și sigur, căci panta chiar dacă s-a mai domolit pe alocuri, nu ne dă nici un fel de pauză.

Ne oprim pe platoul dinaintea crestei și admirăm priveliștea în vecini. Peisajele sunt spectaculoase.

După această oprire, poteca traversează o zonă pitorească de jnepeni, întreruptă ici-colo de mici poieni.

Drumețiile de iarnă pe traseele marcate sunt o provocare, dar și o recompensă, datorită priveliștilor spectaculoase asupra crestelor înzăpezite.

Alegem să urcăm spre dreapta, în serpentine largi având drept țintă jnepenii de sus.

Din păcate pentru noi urcușul adevărat de abia acum începe.

Din loc în loc trebuie să trecem de jnepenis care ne mai dau de furcă. Găsim urme printre jnepeni și ieșim fără efort mai sus, așa că nu avem probleme.

Deși nu e soare vedem până departe

Creasta Oslea din munţii Vâlcan - pe fundal.

Peisaje superbe am surprins și în Retezatul Mic... Priveliștea este incredibilă.

În golul alpin jnepeni răzleți își etalează crengile pe deasupra zăpezii, dar este ușor de ținut direcția.

Priveliștea spre creasta Oslei a fost mai frumoasă decât am putut visa vreodată.

Pe măsură ce jnepenii se răresc, ajungem sub Vârful Iorgovanului. Traseul triunghi roșu ocolește ușor spre dreapta pentru a ajunge pe vârf, pe o pantă mai lină. Micul ocol intersectează și traseul bandă roșie ce parcurge creasta Retezatului Mic.

Ultima provocare este urcușul pe versantul stâncos a Vârfului. O stâncă, frumos sculptată și rotunjită. Pe vreme senină, Vârful Iorgovanul oferă o priveliște de neuitat, cu peisaje ce îți taie răsuflarea și îți răsplătesc din plin efortul depus. Urcăm și tot urcăm și abia după 3:00 ore ajungem pe vârf. Am bătut poteca până în vârf cu mici abateri pentru a ocoli zonele cu jnepeniș, greu accesibile din cauza stratului de zăpadă ce nu ii acoperă în întregime, majoritatea fiind culcați la pământ sub greutatea omătului, adevărate bariere naturale.

Poteca ne conduce până la stâlpul Vârful Piatra Iorgovanului ce marchează altitudinea de 2014 m. Trebuie să recunosc că a fost mai greu de urcat decat am anticipat, unele porțiuni fiind mult mai abrupte, dar peisajul de sus face să merite cu siguranță experiența.

Ajungem toți pe vârf unde vântul bate mult mai rece.

Înconjurați de liniștea și frumusețea naturii! Panorama de pe vârf te lasă fără cuvinte. Suntem pe unul dintre acele vârfuri frumoase pe care le-am văzut. Pentru mine toate vârfurile sun frumoase.

Facem poze fără oprire, în ciuda vântului rece

Ne retragem din vârf din cauza vântului și rămânem în zona platoului sa mâncăm că aproape întotdeauna, facem pauza de masă pe vârf, unde vremea ne-a făcut cea mai frumoasă surpriză.

Lăsăm planul circuitului pentru o dată viitoare și coborâm la mașini pe unde am urcat! Dar așa se întâmplă mai mereu la coborâre – panta pare mai mare decât este – în mod normal, la urcare, se fac cam 3 ore până pe vârf, ceea ce înseamnă că traseul nu este foarte dificil.

Soarele și-a făcut timid apariția aruncând lumină calda pentru circa 15-20 min (asupra muntelui) suficient cât să ne mai încălzim. Atâta frumusețe și energie ne-a oferit natura, încât cu greu ne-am putut despărți de ea.

Înaintăm vitejește. Căldura luminii apusului, împreună cu zăpada imaculată și cu brazii sunt o combinație irezistibilă pentru orice fotograf.

Și astfel ne luăm „la revedere” de la Piatra Iorgovanului, unul dintre acele vârfuri frumoase pe care am urcat (noi l-am redenumit vârful prieteniei). Un traseu nici prea greu nici prea ușor, a fost cum trebuie să fie. O zi de marți muncită dus întors de la Camping Valea larului, pe Vârful Piatra Iorgovanului, în care ne-am luptat cu zăpada. Nu au fost necesare rachetele de zăpadă, doar colțarii i-am folosit la coborâre!

Toate s-au potrivit atât de bine încât a ieșit o zi de poveste! Vremea excelentă, noi ca echipă, zăpada proaspăt căzută, ceaiul cald și bun din termos, toate au rimat la unison pentru o zi-frumoasă, ce ne rămâne impregnată pe retină până la următoarea reîntâlnire cu Retezatul și ale lui frumoase păduri și priveliști.

Drumețiile de iarnă pe traseele marcate sunt o provocare, dar și o recompensă, datorită priveliștilor spectaculoase asupra crestelor înzăpezite.

Munții Reteza

Traseu: Camping Valea larului (Hunedoara) - Piatra lorgovanului - Camping Valea Iarului

Marcaj: triunghi roșu

Distanța: 3,7km (7.4km dus-întors)

Diferență de nivel: 837m

Dificultate: ușurel primăvara, vara și toamna / mediu iarna

Durată: 2,5h - 3h până pe vârf pe timpul verii... noi am făcut aprox 5h dus întors (pe zăpadă). Timpul de parcurgere e mai lung iarna din cauza condițiilor specifice.

O zi de iarna pe Varful Tarcu

2025-01-02T21:15:00.275+02:00

Începutul lui 2025 a însemnat, pentru o parte dintre noi, reîntâlnirea cu niște munți dragi nouă, ale căror poteci le străbatem cu bucurie în orice anotimp, fie vară sau iarnă 🙂

Începem anul cu un traseu de iarnă foarte frumos spre Vârful Țarcu (2190 m) de 1 zi alături de prieteni. Ruta clasică marcată cu Bandă Roșie pornește din Șaua Jigoriei, trece pe la Cabana Cuntu și într-un final urcă pe creastă în dreptul impresionantei căldări de sub Vârful Țarcu. În lunile de iarna, locul devine o bijuterie înghețată, un loc unde liniștea și frumusețea naturii te învăluie. Având în vedere drumul lung, ne trezim de dimineata și plecăm la 6:00. Drumul până la locul unde lăsăm mașina este asfaltat (în urcare și cu multe curbe, dar asfaltat). Nu trebuie să vă faceți griji nici în privința parcărilor - nu sunt amenajate, dar e loc suficient și e gratuit.

Șaua Jigoriei - baza de pornire spre Vârful Țarcu. Tot aici a fost și punctul de întâlnire cu Mely și Marius, dar întârzierea noastră a făcut ca acest lucru să nu se mai întâmple.

Noi suntem patru: Roxana, Flavius, Laurențiu și eu. Înainte de a porni, ne asigurăm că avem echipamentul adecvat. Ne luăm colțarii de zăpadă fără de care această aventură ar fi imposibilă, mai ales la întoarcere. Ziua precedentă a fost cu pregătiri, socoteli, organizare a rucsacului, mâncare, astfel că acum, plecat, mă simt liniștit.

Mașina se poate lăsa în curba ac de păr din Șaua Jigoriei. Parcarea este complet gratuită și există mult spațiu chiar și în sezonul de drumeții... Este vorba de traseul marcat cu Bandă Roșie care pornește de pe DJ 608A (drumul spre stațiunea de schi Muntele Mic).

Priveliștea e generoasă cu o vedere completă și frumoasă spre Munții Semenic și depresiunea Caransebeșului.

Drumeția către Țarcu este o invitație în mijlocul naturii sălbatice, printre păduri înveșmântate în zăpadă și poteci ce duc către priveliști uimitoare.

Am plecat din Șaua Jigoriei odată cu soarele ce se ridica pe cer. făcea treabă bună, căci peisajele cereau la tot pasul să ne oprim, să mai rostim câte un „Uau!” cu voce tare sau doar pentru noi, să facem poze, să ne gândim cum ar fi o încremenire într-un astfel de moment aproape perfect. Dar am mers înainte.

Ne menţinem în urcare pe un drum forestier, destul de lat și destul de domol prin frumoasa pădure de fag și molid.

Traseul marcat cu banda roșie este unul dintre cele mai căutate trasee, foarte circulat, atât vara, căt și iarna. Urcarea e constantă și cu excepția unei mici poienițe, excelent loc de belvedere spre Masivul Țarcu-Bodea-Căleanu-Brusturu şi căldarea Olteana.

Pe cuprinsul urcării se intersectează şi cu alte poteci: una fiind pe marcaj Banda Galbenă spre Cracul Pipului (vezi aici) iar cealaltă spre Culmea Varatica, ținând banda albastră, un frumos traseu pe care l-am parcurs deja de mai multe ori (vezi aici) sau în sens invers (vezi aici)

La 40 de minute de la pornire ieșim în poiana Șeroni și avem prima priveliște cu creasta complet albă a Munților Țarcu. Pe acest traseu întâlnim și încărcături mari de zăpadă iar înaintarea poate fi greoaie.

În poiana Șeroni cu creasta principală a Țarcului pe fundal, acoperiți de un strat imaculat de nea, într-o atmosferă ce îți taie răsuflarea.

Gheața de sub zăpadă pe unele porțiuni din pădure ne cam îngreuna mersu, dar ne-am descurcat fără a mai pune colțarii.

Până să ieșim din pădure ne-am oprit să mai dăm jos din bulendre şi să tragem o fotografie. Mai departe culmea se îndreaptă usor spre SE și după o porţiune mai plată urmează o ultimă urcare domoală, printre brazi falnici.

Traseul ne scoate în golul alpin pe la 1440 m altitudine

Tot mai aproape de stația meteo Cuntu.

Într-un final, la o oră și jumătate de oră de la pornire ieșim din pădure în golul alpin și avem prima priveliște cu cabana Cuntu. De aici, marcajul banda roșie continuă ascensiunea spre stânga, și ne scoate spre vârful Țarcu.

Trecem lăsând cabana în dreapta...

Urcușul devine destul de abrupt imediat ce trecem de Cabana Cuntu.

Traseul nu ridică probleme tehnice și se poate ajunge în scurt timp în cea mai frumoasă panoramă pentru a admira semeția Masivului Țarcu.

Cu vederi tot mai largi spre spre Muntele Mic. Priveliștea e generoasă și spre Muntele Mic.

Popas la soare

În funcție de starea zăpezii, durata de parcurgere poate fi mai mare sau mai mică. Si betele sunt de un mare folos pe urcare.

Urcarea spre vârf este domoală, devenind puțin mai solicitantă spre final.

Întâmpinați de cei doi câini de la stația meteo

Nu m-am transformat într-un atlet, dar ştiu că am progresat. Ajungem pe creastă la două ore după plecarea de la Cabana Cuntu. Mai întâi putem vedea stația meteo aflată pe Vârful Țarcu deasupra căldării.

Zăpada reflectă albul pur al munților, creând un peisaj de o simplitate copleșitoare. Din vârf, avem priveliști extraordinar de frumoase în toate direcțiile. Nu eram prima oară aici și știam bine ce priveliști ni se deschid la vreme senină.

Am profitat de avansul pe care îl aveam pentru a trage cu ochiul către piscurile din jur: Retezat, Godeanu și Cernei. Perspective superbe!

La 5 minute de stația meteorologică ajungem pe Vârful Țarcu (2190 m).

În ciuda frigului și vântului necruțător, este extraordinar să fii pe munte și ne bucurăm de priveliştea superbă de pe vârf.

Ne tragem sufletul cu un ceai cald după urcarea destul de lungă cu o diferenţă de nivel de mai bine de 1000m. Să fii în vârf îți taie, la propriu, respirația. Chiar și vara, simți o răcoare neobișnuită, ca și cum aerul rece vine de sub pământ, formând un adevărat frigider natural.

Pauza de alimentare nu a lipsit, a fost înăuntru la stația meteo unde eram mai protejați. PS: am adus de acasă baton energizant făcut de mine și; nu vă zic ce gust a avut, că nu o să mă credeți, dar a fost fix ce trebuia aici, acum, în frumusețea asta deplină a muntelui. Am mâncat doar ca să nu mă întorc cu el acasă, dar am și împărțit la toți, apoi ne-am pornit pe coborâre.

Părăsim vârful cu certitudinea că o să mai revenim aici la un moment dat. Dacă la urcare am urcat, fiecare în funcție de propriile puteri, la coborâre mergem mai grupați. Ne întoarcem pe același traseu spre Șaua Jigoriei unde am lăsat mașina... Gheața care s-a format pe zăpada troienită poate fi alunecoasă încât pericolul de accidentare fără colțari sau rachete dotate cu gheare e iminent.

Poza de grup din care lipsește Marius, el fiind fotograful

Lume multă pe Țarcu... Am depășit un grup la urcare dar și la coborâre

Pe final, coborârea este destul de simplă.

Regrupare

Ajunși în poiana Șeroni pe care am menționat-o la început, Munții Țarcu ne oferă un ultim spectacol: crestele sale scăldate în lumina apusului.

Imaginea care ne-a ținut în loc mai multe minute

Ziua de azi a fost mai mult decât un loc bine ales, a fost prima tură din an pe un drum lung și ne-a priit. Depinde de noi să trăim frumos.

Munții Țarcu

Traseu: Șaua Jigoriei – Cabana Cuntu – Vârful Țarcu (2190 m)

Marcaj: (bandă roșie)

Durata: 3,5 ore (dus), 3,5 ore (întors) cu tot cu pauze

Distanța: 19 km (dus – întors)

Retezat (Gentiana-Lacul Pietrele)

2024-12-28T09:30:00.726+02:00

Iată-ne pe final de an, când pașii timpului ne duc tot mai aproape de 2025. E important să nu ne gândim doar la lista de obiective, ci și la motivele pentru care am putea fi recunoscători. Anul 2024 a fost un an productiv şi sunt recunoscător că am avut norocul de a trăi momente de neuitat pe locuri extraordinare. Ţin să mulţumesc şi colegilor din drumeţii fără care nu aş fi reuşit să ajung în atâtea locuri minunate.

Prin urmare, această ieșire este ultima din an și cuprinde un traseu frumos. Abordarea o facem dinspre Cârnic - cabana Gențiana - lacul Pietrele și retur. În drumul spre Lacul Pietrele am avea de atins alte două puncte: Cascada Lolaia și Cascada Maria Magdalena. Încercăm să transformăm această zi în una minunată iar ca acest lucru să se întâmple, trebuie să ajungem măcar la ce ne-am propus atunci când am plecat de acasă. Ce a ieșit? Vedeți mai jos în descriere!

Alături de copii și prieteni, ne urcăm în maşini şi pornim spre Retezat, pe drumul către Cârnic, mai sus cu vreo 17 kilometri de Ohaba de Sub Piatră. Ne echipăm în câteva minute și ne punem pe poziții. Iarna este un anotimp magic, plin de peisaje frumoase și activități unice.

Nici până azi nu m-am băgat pe un traseu montan considerat dificil, că am găsit destule de nivel mediu, pe care am plecat relaxat, dar mi-au dat leșin.

Am mai povestit și cu alte ocazii despre acest traseu. Urcarea nu este deloc complicată, dar necesită o formă fizică bună. Încă de când am pășit primii pași, natura era prezentă așa cum parcă nu o regăsisem în alte locuri.

Banda albastră ne călăuzește până sus.

Ajungem la un un punct excelent de odihnă de pe traseu. Nu știu cum îi zice sau dacă are vreun nume.

Aglomeraţie mare. După vre-o 40 minute merse, poteca era „marcată” cu oameni care se înșiruiau pe o bucată bună din traseu. Faină treabă.

Poteca în zăpadă este îngustă și nu este convenabil să ieșim din ea, ca ne afundam, așa că mergem în fileu.... Am dat peste un grup mai numeros ce nu puteam sa-l depăsim. Cu toții aveam aceași țintă: Lacul Pietrele.

Suntem în formă, drept urmare, nu luăm pauză acum și urcăm vitejie pe marcajul dungă albastră. Începem să descindem prin pădure către Gențiana. Aproape se făcuse întuneric de la câți copaci străjuiau poteca.

Începe o zonă cu urcuș serios. Gâfâim puțin. Facem și o mică pauză ca să ne dăm jos hainele groase.

Poteca marcată ne îndrepta îmbietor și clar marcat spre Cabana Gențiana.

Poteca ne îndrepta îmbietor și clar marcat spre Cabana Gentiana

Soarele strălucea ca de primăvară

...unii cu capul prin crengi mai mult decât alţii 😛

Ajunși la cabana Gentiana, am convenit să îi dăm înainte și să poposim la întoarcere.

Faptul că temperaturile au fost mai confortabile ne-a făcut să ne bucurăm de timpul petrecut, chiar dacă înfruntam o zăpadă tot mai mare.

Pe măsură ce vedeam cum avansăm, stratul de zăpadă a început să crească...iar valea Pietrele se deschidea larg în fața noastră, presărată cu jnepeni și aparent un teren ostil drumeților, asta la ceva minute merse, de la Gențiana.

Se vede foarte frumos și înapoi, iar sentimentul de libertate era minunat...Cum să nu îți placă așa ceva?

De aici am traversat urmând o potecă sinuoasă prin jnepeni, retrăind Cartea Junglei…

Sub mângăierea blândă a Domnului Soare!

Valea Pietrele în toată splendoarea. Se cunoaște că suntem la 1672 metri altitudine. Fiecare cadru surprinde măreția naturii și sălbăticia acestor munți în cea mai pură formă a sa.

Mai greuț cu observatul. Ceața se tot aduna deasupra noastră şi nu contenea să ne amintească faptul că nu ne puteam retrage. Peisajul este fantastic în față și pe laterale uriași de piatră. Natura își spune nestingherit povestea în tăcerea, culorile și sunetele ei neschimbate de timp, în frumusețea ei perpetuă...

Copii se țin bine și ritmul de mers este bun. Urcarea nu este deloc complicată, dar necesită o formă fizică bună.

Mai era puțin până sus! Drumetii sunt prezenți la tot pasul de jos și până la Bordul Tomii

Până la Lacul Pietrele am avut parte de o plimbare frumoasă, sub un soare prietenos şi alături de o companie pe măsură, Roxana Flaviu și Cristi, dar mai era și Marius cu Noi. Grupul era mai mare dar au rămas în urma. Poposim să ne bucurăm de peisaj, identificăm vârfurile din zonă, și întreaga creastă a Retezatului. Telefoanele au fost puse din nou la treabă și pozele de rigoare au fost făcute.

Creste semețe și peisaje care îți taie respirația, cu vâlcele pline de zăpadă și potențial de avalanșă la o nouă ninsoare. Dar fiind o zi așa de frumoasă, aş fi avut chef să merg mult mai mult, era aşa de plăcută drumeţia.

Ne retragem dincolo de principalul punct unde se opresc cei care urcă aici și lăsăm locul și altor persoane să se pozeze. Traseul nu se oprește imediat ce se ajunge la lacul Pietrele și se continuă către creste. În fața noastră se profila clar vârful Custura Bucurei și Bucura II. Deși poteca este clară, trebuie atenție pentru a urca că se poate aluneca ușor pe poteca foarte abruptă.

Nu a fost timp și pentru vre-un vârf de data asta, dar sigur vom reveni. După fotografiile obișnuite, am stat să ne bucurăm în briza rrrrrece și aprigă din valea Pietrele, ronțăind ceva înainte de a ne retrage. Pe vale, aglomeraţie mare, grupurile se mişcau în toate părţile.

Peste văi și păduri…

Dacă ridicăm privirea deasupra noastră, foarte aproape, se profila creasta Pietrele.

Lăsăm în urmă Lacul Pietrele. Coborârea se face pe aceeași pantă pe care am urcat noi, astfel că ne încrucișăm cu toți cei care urcă. Am dat peste mai multe grupuri

Coborârea devine mai confortabilă și mai rapidă decât am crezut... într-o oră ajungem la Gentiana pentru a aștepta si restul grupului, care a mers mai încet.

Ajungem înapoi la Gențiana.

O privire amplă spre vârful Pietrele... și într-un scenariu de poveste facem al doilea popas, timp în care ne-am relaxat, în care am fost la toaletă și ne-am odihnit, pornim din nou la drum. :)).

Se pare că a fost un week-end unde traseul mi s-a părut extrem de uşor şi frumos, dar și foarte popular. Nu ne-a prins noaptea până jos, deci noi zicem că ne-am încadrat frumos într-o zi lumină. La 15:30 ne-am luat la revedere de la cabană și am plecat spre mașină. Am coborât pe același traseu și la întoarcere. Bețele ne-au ajutat să ne echilibrăm pe poteca alunecoasă. La 17:20 eram la mașină. Ne-am schimbat de hainele de munte și am pornit spre Timișoara.

Așa cum poți vedea în poze, vremea a fost darnică și cred că am obținut maxim de la munte azi. Cu fiecare drumeție ne-am îmbunătățit condiția fizică, ne-am întărit musculatura și ne-am obișnuit cu ritmul susținut, pe care l-am adus în plimbările care mă ține în priză. Treptat, am crescut durata și dificultatea drumețiilor. Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte cu ceea ce am rămas după experiența din Retezat, pot spune că mi-a lăsat un sentiment foarte plăcut.

Muntele Mic (Vertical Race)

2024-12-14T08:00:00.885+02:00

Se apropie Crăciunul, cu toate bucuriile sale. Deoarece am dorit să profităm de timpul liber din weekend, dar să fim siguri că Moşul ne găseşte acasă de sărbatori, ca să ne lase cadourile, ne-am oprit la ideea unei ture de o zi la Muntele Mic. A fost un an plin de provocări, dar și de momente de neuitat petrecute, în mijlocul naturii, acolo unde inima noastră se simte cu adevărat acasă. După o săptămână incertă mergem - nu mergem, sâmbătă dimineața ne-am urnit spre Muntele Mic la clasicul loc de parcare, de la telescaunul Borlova Caransebeș. Waze arăta cam 1h 50m până la destinație. Trecem pe lângă singurul magazin deschis la Borlova și oprim să ne cumpărăm câte ceva, și să ne grupăm cu restul drumeților din cealaltă mașină. Nebunie: erau foarte multe mașini care urcau la schiat. Parcă toți românii au decis să urce azi pe Muntele Mic.

Ne-am propus un traseu de nivel mediu, ce scoate untul din tine dacă nu ești în formă, cu puțini kilometri pe orizontală și mulți pe verticală... Cea mai folosită rută de noi spre Muntele Mic pornește de la Telescaun și întreaga urcare durează cam cinci ore. Totuși Muntele Mic este un început bun pentru escalada în condiții de iarnă de cei care vor să se obișnuiască cu zăpada. Traseele din munții mici te pot pregăti pentru munții mari.

Până aici am urcat cu mașina. Am ajuns în parcarea telescaunului Borlova urmând mai departe drumul la pas spre Muntele Mic. Iarna aduce dimineți reci, cu temperaturi ce se bat în minusuri, aducând adevărate valuri de ger, solicitându-ne să alegem un echipament mai gros... Afară erau, cel puțin -6 grade. Cu toate acestea, unii dintre noi au sfidat frigul, rămânând mai lejeri sperând la o încălzire surprinzătoare a vremii.

Pe aici am venit

Nu am zăbovit! Ne-am pus rucsacii în spinare și la 9:30, am pornit în sir indian aproximativ 15 minute de mers pe marginea drumului.

Identificăm pe partea stângă a şoselei un drum. De aici continuam tura prin pădure pe un picior de munte, intrând pe o scurtă porțiune mai sălbatică. Ca să urci pe Muntele Mic (mult mai mare decât își are numele) este traseul cel mai fregventat de noi pe care îl urcăm de mai mulți ani când vine zăpadă. Da, sunt lucruri pe care să le faci înainte de întâlnirea cu alți munți de altitudine mai mare.

Am avansat rapid prin pădurea înzăpezită "Fie vom găsi o cale, fie vom face una." Împreună făceam o grupă tare veselă. Pe câți oameni, pe atâtea motive de a merge la munte.

Aerul răcoros de munte fac din fiecare pas o experiență de neuitat. Era frig, dar era bine pentru că mergeam prin pădure și nu simțeam vântul.

Un urcuş lin la început, prin urmare, această regiune oferă un amestec perfect de aventură și liniște.

Zăpadă nu era aşa de multă prin pădure și era sub forma unei pojghiţe îngheţate cu urme de picături de la ploaie, pentru ca la intrarea sub telescaun să îşi îmbogăţească prezenţa.

Avem un ritm bun până acum.

Urcăm încetişor în pădure şi admiram cât de rapid se schimba peisajul. Ningea frumos peste noi, cu fulgi aruncați în toate părțile! 😛Acum apare și zăpada, în strat mai gros, dar oricum zăpada a fost mai maleabilă şi mai prietenoasă, mersul este ușor.

Pașii ne poartă pe o potecă care merge pe sub telescaunul de la Borlova, dar ne mai opream din când în când să ne tragem sufletul. Am regrupat la un stâlp de telescaun, acolo unde panta era pe verticală. Nu era deloc greu, dar așa se întâmplă cam pentru toată lumea la fiecare început de traseu, în special pentru cei care nu merg în mod obișnuit pe munte. Corpul suferă până se adaptează efortului.

Deși traseul foarte atractiv pentru turiști, nu sunt prea mulți care să urce pe aici. Pot spune asta pentru ca nu am gasit urme.

Continuăm urcuşul prin pădure, până la culmea versantului stâng. Nu e chiar uşor, dar merită efortul. Astfel ajungem la „punctul de belvedere unde putem admira, o panoramă memorabilă a acestui traseu.

Tot urcând pe piciorul muntelui am ajuns la ieșirea din pădure, care avea să formeze ce-a dea doua secțiune a traseului. Eforturile ne vor fi răsplătite pentru ca locul în care ieșim este minunat.

Dacă prima parte din potecă avea zăpadă putină, cea de-a doua avea mai multă

Aici se schimbă treaba pentru că bate vântul. Nu este foarte puternic, dar este suficient ca să ne facă să ne izolăm mai bine fața. Tot traseul mai departe este în zona deschisă care a înlocuit frumuseţea de codru.

De aici traseul este “la inspirație”. Este importantă capacitatea de a te orienta în teren pe bază de repere, eventual cu o hartă mentală. Nu ne facem probleme pentru orientare, am mai fost în zona aceasta.

Tentația era să urcăm pe coama dealului pe care eram până pe vârful acestuia, un pic abruptă, dar deloc grea...

Nu ne mişcasem foarte repede. Mai exact, ne-am mişcat în regim de plimbare, cu stat mult timp şi cu aşteptat o echipa pe cealaltă. Unii merg mai repede, alții merg mai încet. Unii se opresc adesea, să facă poze sau să bea ceai. Alții, nu. Unii vorbesc tot timpul, alții preferă să meargă în liniște și să se bucure de zăpadă.

Zăpada se opunea la fiecare pas, și ne afundam, prin urmare ne punem rachetele și continuăm spre dreapta. Avem liber să ne croim calea după cum credem de cuviință. E mare diferență să mergem cu ele, suntem echilibrați și pășim cu siguranță.

Străbatem o porțiune cu zăpadă neatinsă - direcția generală este nord-est. Acesta ne duce în stațiunea Muntele Mic.

Minimalism natural.

Ne croim potecă prin zăpadă și printre jenepeni

Peisajul se schimbase destul de bine. De aici puteam vedea spre munții Țarcu care stă pitit după nori.

Muntele este extrem de frumos iarna, poleit cu zăpadă, tăcut, dar maiestuos. Zăpada îl înobilează. Când ești acolo sus, după un traseu fain… ai un sentiment care crează dependență!

Era plăcut în pădure, dar aici ne bătea un vânt taaaare rrreece.

Zăpada era viscolită aici, dar pe măsură ce am urcat, aceasta era din ce în ce mai înghețată. Perfectă pentru rachete!

Muntele fumega sub bătaia vântului…

Ne oprim la o gustare și la un ceai (cald) cu o priveliște fermecătoare. Nu zăbovim prea mult și revenim pe traseu.

Avalanșe de cețuri spre vârfuri. Intram în împărăția norilor, care ne învăluiau pas cu pas.

Acolo ne dorim să ajungem

Avem o panoramă de 360 grade asupra împrejurimilor. E ca la teatru.

Și tot mergând, am ajuns la Complexul Muntele Mic.

Nu ar fi uimitor să începi o dimineață într-un astfel de loc - privind răsăritul pictând munții aurii, sorbind o ceașcă de ceai cald și simțindu-te împăcat cu natura?

Am intrat în traseul din pârtia de schi Nordica pe care am urcat până la Crucea Eroilor.

Îți venea să pozezi în toate direcțiile și nu alta.

Panta era destul de abruptă, dar noroc că rachetele si mersul în zig-zag ne-a mai domolit puțin efort.

Aici zăbovim ca să ne încălzim, și să luăm prânzul. Nu am ajuns încă pe vârf, și nici nu avem intenția. Ne-am dat jos rucsacii, am băut ceai, am luat o mică gustărică, și după 15-20 minute de pauză pornim din nou la drum cu forțe proaspete. De data asta în sens invers. Ne întoarcem. Nu a fost timp și pentru vârf și nici vremea nu ne-a lăsat, dar sigur vom reveni.

Ajunşi pe Vf Muntele Mic ne adunăm energia şi ne pregătim să înfruntăm unul din cei mai înşelători inamici… Ceaţa și frigul. Cu ocazia acestui traseu mai învățasem ceva prețios: o geacă din puf natural poate face clar diferența între frig și cald!

Lăsând în urmă crucea, ne-am retras repede pe urmele pe care tot noi le lăsasem. Am coborât la mașini înainte să se lase întunericul. Am pornit leneş şi cam târziu, dar ne-am încadrat excelent în orele de lumină alocate pentru finele lui Decembrie 😀 Dacă vă e dor de zăpadă, asta-i locul potrivit. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la frumusețea acestui traseu.

Semenic

2024-12-01T21:22:00.483+02:00

Într-un moment de inspirație, urcatul pe Semenic devine o adevărată provocare în sezonul rece! 🌬️❄️Cu toții cunoaștem emoția de a începe ceva nou: O drumeție în Munții Semenic poate fi o alegere inspirată pentru a descoperi un stil de viață activ și pentru a ajunge la o formă fizică foarte bună. Fiecare ieșire este progres, indiferent de ritm sau distanță. Încă nu stim ce ne așteaptă dar din experienta anilor trecuți, iarna ne răsfață din plin și ne oferă șansa să urcăm și să coboram pe zăpadă în această perioadă din an, pe cea mai lungă pârtie din Romania, Văliug - Semenic, de 6 km!

Tura asta se anunța minunată, într-o zonă pe care o știam foarte bine. Așa cum am pornit noi din zona lacului Văliug, sau Gozna (cum mai este numit acest lac de acumulare), spre Platoul Munților Semenic, stratul de zăpadă lipsește iar atunci când apare mai sus, este mic! Traseul pe pârtie până pe Vârful Goznei(1447m) este o aventură de neuitat indiferent de timp, în care trebuie să fii pregătit să înfrunți vântul puternic din creastă, zăpada adâncă spre platou și temperaturile scăzute atunci când ele există.

Cu toate acestea, imposibil nu este! 🙂

Pornind de la Lacul Văliug urmăm marcajul cruce albastră, marcaj care pornește de la pârtia aflată în spatele unității de agrement Casa Baraj, și urcă prin pădure până întâlnește marcajul punct albastru. O a doua opțiune de traseu este cea care pornește de la capătul Lacului Văliug cum se merge în amonte, mai exact din spatele Hotelului Rândunica, acest marcaj fiind punct albastru, așa că tura noastră poate fi parcursă și sub forma unui itinerariu de tip circuit.... Voi lua în calcul o coborâre pe marcaj punct albastru.

Așa că s-a lăsat masina chiar la intrare în traseu, la baza pârtiei secundare de la capătul telescaunului Ponton Casa Baraj, ne-am pus rucsacurile în spinare și împreună cu Roxana și Flavius ne-am început în liniște urcarea pe marcaj cruce albastră, care durează aproximativ 3,5 - 4 ore, lejer. Atât traseul marcaj cruce albastră, cât și marcajul punct albastru urcă ușor prin pădure până ce la un moment dat cele două se întâlnesc în zona stâlpilor de înaltă tensiune care urcă până pe Semenic.

La scurt timp după ce am intrat în pădure un vânt primăvăratec s-a simțit. Iarna parcă nici nu a apucat să înceapă. Cu toate astea, am făcut tot posibilul să ne bucurăm de zăpadă pe unde am prins-o… de parcă nu o să mai ningă niciodată.

De obicei, oamenii urcă cu mașina personală până sus pe munte și coboară pe schiuri, pentru că nu există o instalație de urcare. Știam că traseul va fi solicitant dar satisfacția e mareee. Începe o pantă ușoară, după care înclinația crește transformându-se într-una mai grea spre vârf din punct de vedere efort fizic. Aceasta are o lungime de 5,8 kilometri, leagă stațiunea Semenic de comuna Văliug și coboară de la 1.450 de metri la aproape 700.

Nu prea se văd marcaje pe aici așa că punctul principal de orientare este această defrișare (marcajul e undeva prin pădure)

Ajungem la primele petice de zăpadă, în strat nu prea gros, dar oricum întărită. Combinația perfectă a unui traseu forestier, care pentru noi a fost cel mai revigorant, provocator, plin de senzații (de la wow la bau) și în cea mai mare parte ușor de parcurs

Ne uitam în spate, ne comparam gradul de înaintare în lungimi. Pe măsură ce urcam se deschidea în spatele noastru valea și diferența de nivel, greu de ignorat. Ne înălțam și lăsam în urmă o lume întreagă

De partea cealaltă a pădurii soarele strălucea asupra Semenicului

Nu ne grăbeam, nu aveam cu adevărat presiunea timpului și eram înconjurați de frumusețe. Ne-am oprit la câteva pauze, să bem o gura de ceai, să schimbăm păreri despre peisajele frumoase din jur.

Traseul se pretează minunat la o astfel de ieșire alături de copii, este scurt și plin de recompens

Mai aveam puțin și intrăm pe pârtia de slalom uriaș, iar de aici nu mai rămâne decât să urcăm pe pârtie până pe Vf. Piatra Goznei (1447 metri).

Pe aici zăpada insista să rămână un pic cam mare, deși nu mai ninsese de câteva săptămâni. Într-un fel sau altul iarna a sosit…bătea vântul și era foarte frig.

Cu privirile aruncate spre creste, către muchia Semenicului. Ce diferență de condiții, date doar de diferența de altitudine. Cu doar trei ore înainte ne topeam de cald și acum eram zgribuliți și ne afundam în zăpadă.

Odată ajuns în zona Platoului Semenic un orizont foarte larg poate fi surprins cu privirea. Putem observa în depărtare crestele montane din Munții Țarcu, Godeanu sau Retezat. Desigur, acest lucru doar în condițiile în care vremea este senină și permite o astfel de vizibilitate.

Faţă în faţă cu vârful Piatra Goznei. Momentul meu de stat și privit.

După aproximativ 4 ore de când am plecat, eram deja sus pe vârf.

Entuziasm la cote maxime pe Vârful Piatra Goznei.

Admirăm priveliștea care pur și simplu te lăsau fără cuvinte. Vârful te lasă să vezi totul în jur.

Lume multă

Majoritate urcă pe vârf venind cu mașina până aici

De la stația Meteo Semenic, pot fi urmate marcajele bandă roșie și cruce roșie pentru a te îndrepta înspre Izvorul Baia Vulturilor și înspre Vf. Piatra Nedeii, un vârf de unde te poți bucura de o priveliște fantastică asupra Rezervației Izvoarele Nerei. Parcurgerea distanței de la Vf. Piatra Goznei și până la Vf. Piatra Nedeii poate dura aproximativ 1-1,5 ore, fiind un traseu foarte lejer de plimbare pe un platou montan.

În zona expusă de pe creastă ne-am luptat cu frigul. Era tare înţepător şi nu prea favoriza pauzele de căscat gura. Cu toate acestea, o mică întâlnire pe neașteptate a schimbat acest tipar…

Întoarcerea e bineînțeles pe același traseu până la intersecția cu marcaj bulină albastră. Ne-am simţit suficient de bine să mai prelungim puţin traseul spre Valea Bârzavei.

La scurt timp după ce am părăsit pârtia, am găsit și marcajul bulină albastră care ne va îndruma până în vale.

Coborârea a început să fie mai pieptișă, mai accidentată după care a ieșit într-un drum forestier dar îl traversăm ținând marcajul. Pe aici este necesară ceva mai multă atenție.

Poteca cu marcaj punct albastru ne-a condus imediat într-o pădure cu copaci nu prea groși, cu ramuri rotite și întortocheate și cu mult aer și lumină în jur. O pădure de foioase dintre acelea care te lasă să vezi totul în jur, inclusiv ursul cum se apropie să te mănânce (glumă). Norocul nostru că încă nu sunt ursi sau nu i-am văzut noi.

Aveam să facem puțin peste opt ore cu totul, ne-am mișcat bine și am ajuns în timp confortabil la mașini, mai ales că la întoarcere pe lângă lacul Gozna (Valea Bârzavei) ne-am relaxat complet. Când scriu despre experiența trăită acolo, retrăiesc momentele, pentru că ieșirile la munte nu sunt niciodată doar despre munte, în spate este mereu o poveste mult mai bogată. Este traseul perfect dacă vrei să te bucuri de frumusețea zonei, să faci mișcare și să explorezi stațiunea. Și aceste fiind spuse, ne auzim la următoare tură

Lindenfeld

2024-11-24T22:25:00.012+02:00

Zilele cu soare cer călătorii, așa că am ales să o petrec în stil mare, dar nu singur. Nu voi intra în prea multe detalii despre asta acum, voi adăuga doar că am fost o trupă mică și hotărâtă, și fără să mai dăm importanță aspectelor care încearcă să ne țină acasă, la căldură, hotărâm și plecăm a doua zi. Iarna aduce adesea zile mai scurte, vreme mai rece și, pentru mulți, un sentiment de izolare. Nici ceasul pus să sune la ora 6:00 nu a reușit să ne ridice din pat. Singura convingătoare este rațiunea care ne amintește că urmează o drumeție minunată în care vom avea ocazia să descoperim în siguranță farmecul turelor de iarnă, pe care ar fi bine să o începem de dimineață. Deși am mai ajuns în zonă și cu altă ocazie, în capul meu se va amesteca mereu un traseu de bicicletă pe care l-am parcurs cu mulți ani în urmă, în prima mea călătorie, şi ceea ce poţi vedea acum...Timpul trecut se transformă în prezent și aspiră să devină viitor. Locul ne este foarte drag.

Muntele ne-a primit cu o pătură superbă de zapada, cu nori și cu o fereastra lungă de soare - era exact ceea ce aveam nevoie pentru a putea continua.

De aici pe jos! Privim plafonul de nori care este destul de jos. Fiindcă traseul ne duce prin vale, aproape orice vreme este una potrivită pentru parcurgerea acestui traseu. Vom avea atât porțiuni de platou, cât și prin loc deschis, dar și prin livezi. Mai exact vom explora o zonă frumoasă.

Înviorarea a fost făcută... să trecem la activități mai serioase.

Pornim în răcoare-a dimineții dar și al unei zi de plină iarnă, lăsând mașina la intersecția drumului comunal din apropierea satului Poiana, cu drumul forestier valea Mare.

Traseul pleacă din Poiana prin Valea Mare, iar planul era să ajungem în satul părăsit Lindenfeld (în traducere „Câmpul cu Tei”), situat la o altitudine de 788 de metri, în valea vârfului Cracu Teiului, apoi să ne întoarcem pe o variantă diferită de cea pe care urcăm.

Drumul s-a întins în faţă, fără provocări sau dificultăţi majore. Mă bucuram să fiu din nou în aceste locuri descoperite cu mulți ani în urmă

Căpițe cu fân

Mergem pe nemarcat.

Ajungem unde poteca trece chiar prin parau. Copacii, cum ne văd că ne apropiem, își ascut mai tare crengile și ne îngustează trecerea.

În ciuda tuturor dificultăților pe care ni le oferă, pădurea este de o rară frumusețe. De aici și până la ieșirea în gol alpin, facem slalom prin vegetație - practic suntem pe „nemarcat” și se vede lipsa traficului uman. În fața mea poteca suie ușor pe un versant abrupt, chiar deasupra apei pe care tocmai am traversat-o. Așa că alegem să urcăm spre stânga, în serpentine largi având drept țintă culmea.

Zona aceasta pare ca nu a văzut picior de om. Relieful este prietenos și nu avem zone periculoase sau dificile. Nici panta nu este foarte mare.

Lumina blândă a soarelui intră printre frunzișul des, săgetând aerul rece cu razele dimineții.

Urcusul abrupt ne pune muschii obositi la grea încercare. Ne mișcăm ca niște bătrânei încercând să ne croim drum printre obstacolele naturii

Iată răsplata muntelui, după drumul lung, străbătut prin desișul monocrom al codrilor umbroși.

Suntem înconjurați de munți și de singurătate. Nu mai este nimeni pe aici.

Ne-am încălzit cu primele raze de soare, iar norii se risipesc, parcă la comanda noastră. Avem noroc, și de data asta.

Astazi nu ne grăbim prea tare și preferăm să mai zăbovim puțin și privim munții, care se îmbină în depărtări cu albastrul cerului.

Rămânem aici, pentru a lua o pauză scurtă și a contempla peisajul. Între timp mâncăm un fruct ceva ca să ne revină forțele, și ne răsfățam cu o gură de ceai.

Soarele se joacă deasupra noastră, făcându-ne să trecem frecvent de la frig la cald.

Peisajul își deschide larg orizontul înainte noastră, trimițându-ne cu privirea până pe masivul Muntele Mic și Țarcu, o panoramă superbă care răsplăteşte oboseala urcuşului...

În plină iarnă, am trăit sentimentul că e primăvară, în sensul cel mai bun al cuvântului.

,,,sub soarele amiezii și după ce am parcurs pe jos cel puțin jumătate din traseu. Mai urcăm puțin și dăm de prima casă. Conform cu harta odată ajunși sus, mai avem puțin până în sat.

Traseul este anevoios, fără semne, fără cărări bine definite.

Urcăm printre tufe dese și crengi care ne zgârie, unde soarele se strecoară cu dificultate, încercând să mai topească din urmele albe lăsate de zăpadă. Ne minunăm la fiecare pas de felul în care natura și-a orânduit lucrurile.

Intrăm din nou în păduri, printre crengi lăsate și dese, iar când ajungem la marginea poienilor, ne lasă o senzație frumoasă, pe care nici cele mai alese cuvinte n-ar reuși s-o ilustreze! În lumina soarelui totul este de basm.

Pasii ne sunt amortizati de covorul gros al zăpezii.

Ne recalculăm timpul până la lăsarea întunericului și ne gândim că nu ar fi rău să încercăm spre Nemanu Mare apoi să coborâm spre valea Strugurului, dar ne-am lungi prea mult așa că îmi retrag repede gândul iar destinația finală rămâne Lindenfeld.

Ne întoarcem spre stânga și ne avântăm pe ulita principala

care traversează satul Lindenfeld

Biserica romano-catolică.

Peste tot domnește liniștea.

Lindenfeld, o variantă perfectă pentru o escapadă cu copiii. Frumusețea locului a trezit în noi dorința de a mai zăbovi puțin. Nu am fost presați de timp, soarele încă era sus și ardea bine.

Continuăm pe Via Transilvanica. Drumul de întoarcere e mai scurt şi însorit.

Printre ruine

După un popas, reintrăm pe traseu

Uneori, trebuie să privești înapoi pentru a merge înainte.

Cu greu ne-am despărțit și ne-am continuat drumul comunal în prezent Via Transilvanica, către Poiana... drum utilizat în trecut de pemii care locuiau aici.

Identificăm lângă drum și prima bornă Via Transilvanica (surprinzător de prezente pe acest traseu), care o să vă ghideze pe coborâre.

E drept că tot drumul în jos, e la vale.

Atenția îmi este atrasă de alte aspecte mai captivante ale locului. Un pom rupt probabil de vre-o furtună

o priveliște frumoasă asupra văii, Dintr-un punct de belvedere surprindem, în toată splendoarea, masivul Țarcu. Nu este prima dată când coborâm pe aici, dar uitasem cât este de frumos.

Acest traseu spre Lindenfeld, de exemplu, e parcurs și de tot felul de oameni cu motoarele, ATV-uri, mașini 4×4 și alte mijloace de transport. Tocmai a trecut pe lângă noi un ATV și un motor.

Pe măsură ce coboram, peisajul devine din ce în ce mai fascinant, iar muntele și-a schimbat radical înfățișarea.

Cel puțin vara are o priveliște deosebită, e foarte verde, și atrage mulți bicicliștii din Caransebeș. Au natura foarte aproape de casă - pot pleca și în timpul săptămânii de exemplu, într-o seară, până la Lindenfeld, și ajunge înapoi acasă pe lumină.

Norii au, cu siguranță, o contribuție la schimbarea bruscă de peisaj. Plutesc liniștiți deasupra noastră, admirând și ei apusul.

Mai rătăcesc o vreme printre norii încălziți de soare și revin la potecuța noastră, gata să o ia de la capăt.

Toate contrastează cu norii albi și pufoși ai cerului. Suntem fermecați de tot ce ne înconjoară.

Pe aici pe undeva mai poposim puțin. Mâncăm puțin și pornim pe ultima poțiune pe care o mai avem de coborăt astăzi. noi. Mâncăm mai mult de nevoie sau să nu cărăm înapoi acasă decât de foame.

Lăsăm în urmă vraja înălțimilor și ne bucurăm în continuare de aerul și căldura zilei. Soarele a dezghețat pământul, topind zăpada

Traseul îți oferă câte o surpriză la fiecare bornă pe care o întâlnești. Niciuna nu seamănă cu alta și devine un fel de vânătoare de comori să le găsești și să descifrezi, uneori mai greu, alteori fără niciun efort, imaginea reprezentată pe ele.

...locul din care am plecat! Deci oricum am fi pornit, ca direcție, am început sau am terminat în același loc, la acesta bifurcație de drum.

Experienţa noastră s-a limitat la doar 12 kilometri iar zona traversată ne-a umplut de bucurie şi de relaxare. Plimbarea nu a durat foarte mult, cu totul nu cred că am depăşit cinci ore. Dar a fost frumos. Poate că nu a fost cea mai aventuroasă zi, dar nu a fost cu nimic mai prejos decât toate cele care au trecut deja până atunci. Pe la 14:50 eram deja la mașină, neștiind ce să facem cu restul zilei, că la ora 16:00 am fi fost deja acasă. După o supunere cu tovarăși mei de călătorie, ne-am oprit în Caransebeș. Nimic nu merge mai bine decât o masă delicioasă la un restaurant. O experienţă ce nu trebuie ocolită. Şi uite aşa a fost să fie una dintre cele mai frumoase drumeții din munții Banatului **, într-o zi minunată despre care ţi-am povestit cu lux de amănunte şi mai multe fotografii.

Căderea frunzelor - O escapadă relaxantă de toamnă

2023-10-28T15:28:00.120+03:00

Play la idei

Vine o vreme când a lăsa pe mai târziu, pe „data viitoare” devine un risc pe care cu greu ni-l mai asumăm. Uneori n-o mai facem, că prea am amânat o viaţă timp de o viaţă, așa că m-am abonat la Lunca Timișului în această toamnă 🙂, și am făcut plimbări frumoase cu bicicleta cercetând anumite cotloane, locuri care pot spune că, s-au strecurat în sufletul meu și se cuibăresc acolo pentru mult timp. În timp ce mie îmi place să merg pe trasee, alții poate preferă șoseaua. O bicicletă de munte poate să te ducă unde una cursieră nu ajunge – în pădure. Am pedalat printre pomii plini de culoare și am trecut prin mai multe sate, precum și alte locuri mai vechi sau mai noi, neștiind când ajung acasă. Încerc să trag de mine zi de zi pentru a merge mai departe, altă alternativă neavând. După cum am mai menționat, fac ieșiri pentru că „îmi place să merg cu bicicleta, și revin constant pentru a trăi iar si iar același vis de care nu mă satur, pentru că îmi amintește de copilărie, pentru că mă energizează și-mi dă un sentiment de libertate greu de înlocuit!”( același traseu tot într-o zi de toamnă). De aceea, în weekend sau chiar și într-o zi normală, plec haihui, să mai descopăr indiferent de cum este vremea. Să mergi pe bicicletă chiar și iarna este o experiență care te face să te simți în largul tău 🙂 Odată cu sfârșitul lunii octombrie (O lună deosebită), vremea începe să se schimbe încet! De fapt, ne oferă șansa de a ne lua rămas bun de la ultimele raze calde ale soarelui înainte de iarna rece și lungă, iar ciclismul capătă o atmosferă interesantă.

O sâmbătă dintr-un octombrie cald.

Weekendul înseamnă mult timp cu mine, pentru mine, despre mine. Trecuse de miezul zilei când am hotărât să plec, să cutreier magia satelor. Moutain bike merge de minune în această perioadă a anului. Iar zona din Lunca Timișului îmi place mult, aveam drumuri drepte cu peisaje deosebite.

Acolo unde alții nu văd nimic... azi am trăit o bucurie greu de expus în cuvinte. Chiar dacă luna octombrie este foarte capricioasă (pare-se), tot se nimerește câte o zi numai bună pentru o plimbare. Sau chiar două-trei. Căci aceasta a fost Provocarea pentru astăzi. Dacă până acum câteva zile am avut încă senzația că este vară, de două-trei zile vremea s-a schimbat brusc și acum suntem nevoiți să ne adaptăm rapid la sezonul cu ploi.

Cele mai ușoare plimbări pot fi făcute în salba de sate din jurul Timișoarei… sate cu peisaje superbe în care vă puteți plimba liniștiți, cu drumeții de neuitat. După-masa a fost una caldă, cu ore bune de soare și o viziblitate excelentă, anotimpul perfect pentru a merge cu bicicleta, în ciuda faptului că ziua de ieri a fost una rece și umedă în care a plouat. Așadar, e deja sfârșitul lunii octombrie (când și unde s-au dus zilele???) îmi place foarte mult acest anotimp de toamnă deoarece temperaturile din timpul zilei variază între 18 și 25 de grade, ceea ce este ideal.

Am ales o plimbare pe câmp. Am cutreierat de prea multe ori pe acest drum, dar tot timpul cu cineva iar acum mă trezesc mergând singur... Nici măcar nu mi-am dat seama. Mă simt la fel de bine și singur atunci când nu am cu cine... Leii merg întotdeauna singuri, doar oile le vezi în grup.

Bucuria mersului pe bicicleta, una adaptată şi readaptată după... să zicem, „mai pe uşor”, cum se zice, cu durată variabilă combinată cu descoperirea unor locuri inedite. Îmi amintesc când eram copil și mă plimbam peste tot cu bicicleta! Aveam sentimentul de libertate în timp ce vântul îmi sufla în păr. Astăzi, mersul pe bicicletă îmi aduce aminte de acele vremuri frumoase din copilărie. De asemenea, este și o formă excelentă de exercițiu.

Anumite locuri au o notă de tristețe. Și nu le caut ci așa se așază în fața mea.

...deși, față de tura de anul trecut, nimic nu e schimbat (Încă o zi de toamnă frumoasă). Același soare și același aer, puțin puțin, la fiecare adiere, perturbând starea statică de afară. De cum te urci pe bicicletă te simți purtat în altă lume! Traseul străbate o zonă plină de vegetație uscată.

E o apariție semeață, turla bisericii Adormirea Maicii Domnului din Albina. În pauza de respiro pe care am luat-o în sat, s-a lăsat cu o bere, așa de sete, fiind prea frumos afară.

...fără gunoaie aruncate pe marginea drumului, nici chiar pe lângă sat… m-am simțit într-adevăr foarte bine, chiar și la o plimbare pe câmp…

Râul Timiș pe care îl traversez... Ziua nu trecuse, ba chiar mai erau câteva ceasuri bune până la asfințit.

Așa că am mers până la capătul podului și am făcut dreapta către malul apei.

Mi-am revăzut drumul şi toamna a devenit mai frumoasă decât e. Deja de aici începe „aventura”. Arată super bine!

Zone deosebit de frumoase pentru bicicleta. Un loc în care am revenit des des des pentru a observa cum se transformă pe parcursul trecerii anotimpurilor? E vorba de gusturi? E vorba de amintirile care se tot adună?

Timișul m-a primit cu foșnet melodios, freamăt de păsări care se pregătesc de iernat și multe zgomote pe care am încercat să le identific.

Toamna se numără culorile. Pe măsură ce vremea se răcește, ne putem lua adio de la mușcăturile enervante ale țânțarilor și ale altor creaturi similare, astfel încât să ne putem concentra mai mult pe mersul pe bicicletă.

Frunze în culorile toamnei

Se aude cântecul păsărilor, foșnetul frunzelor și murmurul râului.

Pe zi ce trece, verdele se transformă în galben, portocaliu, roșu sau brun, invitând la liniște și contemplare. Într-un final, ramurile vor rămâne dezgolite și totul va înverzi, din nou, la primăvară.

Zbârnâit în desiș, foșnet de frunze.

Apa trece, pietrele rămân. Îmi place mult să petrec un timp la râu. Mai mă joc cu câte un băț, îl mai arunc în apă… sau pur și simplu privesc apa și-i ascult curgerea jucăușă printre pietre.

Într-un peisaj colorat în nuanțe de portocaliu și maro dar și încă destul de mult verde (specifice acestui anotimp), o plimbare cu cățelușa mea, face parte din starea mea de bine...

Ea e cea mai bună prietenă ! Îmi dă ocazia să descopăr locuri noi și mă însoțește în drumurile mele. Îmi oferă libertate maximă, mă relaxează, și îmi dă încredere în mine. Mai exact mă ajută să mă mențin în formă.

Pier depărtările vechiului drum. Unde-s cărările? Unde-s acum? Îmi fac cărare printre toate şi încerc să nu le strivesc, calc atent deşi ecoul fiecărui pas străpunge, nemilos, liniştea din jur.

Pentru unii, Timișul înseamnă doar, pescuit. Normal, pentru alții Timișul înseamnă loc de scăldat, plaje și picnic. Și mai sunt și unii, ca noi, pentru care Timișul înseamnă recreere și plimbări cu bicicleta în care se vor duce de fiecare dată cu mare drag, o zonă cu o mulțime de atracții turistice, trasee și peisaje unice.

Timișul are de toate pentru toți, trebuie doar să știi să le cauți. În luncă ne simțim minunat de fiecare dată și e de menționat că acolo lucrurile se mișcă tot mai spre bine… chiar și din punct de vedere turistic (mă refer la traseul de bicicletă dar și la locurile amenajate pentru picnic. Păcat că majoritatea au fost distruse cu bună știință).

Iar de această zonă extraordinară ne îndrăgostim și mai tare cu fiecare moment petrecut acolo și ne facem planuri să revenim cât mai curând posibil, chiar și numai pentru un traseu scurt ca și acesta. Iar cea mai bună perioadă, din punctul meu de vedere, este primăvara, când toată vegetația revine la viață, floricele înfloresc și se arată în toată splendoarea lor.

Am ajuns și la Uliuc… numai că, acolo, am ales să traversez podul de fier pentru a ajunge pe malul drept al Timișului.

Râul Timiș

Liniile paralele care se întâlnesc în culorile toamnei

Timișul a avut unul dintre nivelele foarte scăzute, practic putând fi străbătut cu piciorul.

Natura este mai mult decât generoasă în acest anotimp, cu adevărate locuri care pot încânta pe orice iubitor de frumos, și care cu siguranță că sunt binevenite pentru scurtele noastre plimbări.

Tot mergând am trecut pe lângă vre-o trei sau patru stâne și toate erau păzite dulăi și mai mari și mai mici, care mi-au întrerupt drumul silindu-mă să mă dau jos de pe bicicletă. Erau între cinci și șapte câini pe la fiecare stână (știu pentru că i-am numărat) iar ciobanu era la depărtare, și nici că ii păsa. Nu săreau pe mine, dar nici nu mă lăsau să trec, învârtindu-se și lătrând în jurul meu, când spre stânga, când spre dreapta. Cum plec de aici? Să fac doi pași înapoi sau să pornesc în pas alert drept înainte? Rămân pe loc și singura strategie e să încerc să mă împrietenesc cu ei! Lătrau deja din ce în ce mai neconvingator și am reuși să mă depărtez. Sunt animale de haită și simt frica iar atunci când cineva nu se sperie ei înțeleg cine e șeful.

Sub ultimele raze calde ale soarelui.

Frunze pe drum… frunze cărora li s-a scris soarta demult! Frunzele care ajung pe sol se descompun puțin câte puțin, transferând nutrienții în pământ.

O imagine care are ceva înfricoșător numai ca e doar o falsa impresie.

E seara pe-aproape și ziua se stinge... Amurgu-i de sânge... Și cerul e roșu. Oricât de grea ar fi viața, există un lucru pe care îl putem face fără să ne coste nimic: să privim cerul în loc să tot privim în jos...un apus ce te alintă în culori de seară, şi te ţine captiv, cu gândul dus.

Și-n liniștea-nserării, ce ne-nghite, priveșc apusul, frunzele uscate, și-un cer cu nori lipsiți de țel.

Liniște cu bulină și tente portocalii. Mă uit la ceas și-aștepț cum se ridică mândră Luna!😍

Momentul dintre zi și noapte!

Apusuri ale aceluiași soare. Fac o pauză să mă bucur! Sunt serile în care numărăm clipele şi le lăsăm să se piardă spre cer…Şi apoi m-aş ridica şi eu spre nori, în diferite forme.

La ceasuri de hotar dintre zi şi seară... Ultimele momente spre amurg, fără să fie nevoie să aprind frontala.😯Pesemne că înserarea nu-şi grăbeşte paşii, ar mai sta puţin ascunsă ca şi cum nu ar vrea să întrerupă minunatul spectacol... Secundele şi tăcerile se risipesc într-un contur nedesluşit. Țin minte că momentul ăsta a fost absolut minunat.

Trei zile, atât au mai rămas din Octombrie. A fost o luna în care vara și toamna păreau că au ajuns la o înțelegere: în timpul zilei să stăpânească vara, pe timp de noapte să fie sefa toamnă. Am avut parte de o zi de toamnă faină cu un soare blând și aproape 20 de grade la prânz! Am pedalat pe malul Timișului, pe un traseu plăcut, de 48 km, în care m-am bucurat pe deplin de plimbare! Nu țin evidența orelor, kilometrilor sau a intervalelor, ci doar mă bucur de peisaj. Am vizitat mai întâi localitățile, Moșnița Veche și Albina apoi am trecut Timișul și am continuat pe malul stâng până la Uliuc. Am trecut din nou Timișul și am continuat de data asta pe malul drep până la Giroc! Pot spune, acum, că ziua a trecut cu bine. Am alergat mult reușind a mă încadra în ceea ce-mi propusesem… 😀

Toamna între weekenduri...

2023-10-02T00:59:00.048+03:00

O aventură în stilul meu!

Stilul meu înseamnă un traseu de o zi, cu momente în care să mă pot bucura de peisajele care ne înconjoară. Viața într-un oraș aglomerat și gălăgios poate trezi o dorință de a te detașa de probleme și a te refugia în natură cu plimbări aventuroase și pline de adrenalină la ghidonul unui mountain bike... Toamna ne încântă cu ale sale culori vii și șoptește cu foșnetul frunzelor, dar uneori pare neplăcută, umedă și neprietenoasă. De fapt, ne oferă șansa de a ne lua rămas bun de la ultimele raze calde ale soarelui înainte de iarna rece și lungă. Unde să te plimbi cu bicicleta: cele câteva destinații ce vor fi descrise mai jos, pot să vă atragă atenția și să încercați să vă aventurați cu bicicleta în necunoscutul pădurilor sau drumurilor de țară!! Ciclismul nu trebuie să se întâmple în munți sau dealuri. Poți merge cu bicicleta și prin pustă sau păduri pentru a adăuga o varietate rutinei. Chiar dacă am mai povestit despre unele dintre ele, fiecare ieșire în natură își are povestea...Urmează o postare luuuuungă. Nu am vrut să o fac din mai multe bucăţi că nu am vrut. Citiţi numai dacă aveţi timp şi chef 😉

Astăzi te invităm să te alături unor călătorii magice prin locuri încărcate de semnificații, ce îți oferă o experiență unică, pe care cu siguranță nu le vei uita prea curând. Nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâine, motiv pentru care mi-am zis... bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne. Drept urmare aceste trasee va fi pe sistemul, go with the flow. Așadar, în fiecare zi câte un traseu de mountain bike... pregătiți bicicleta și lăsați-vă captivați de farmecul și de frumusețea zonei în care se află cele 6 trasee potrivite pentru plimbările cu bicicleta... Toate-s vechi și noi sunt toate. Veți avea astfel prilejul de a descoperi o destinație fascinantă și plină de surpriză. Printre acestea, ruta Timișoara-Lunca Timișului, cu trei rute și lungimi diferite, Timișoara-Dealurile Recașului, Pădurea Verde-acumulare Ianova, Timișoara-Pădurea Bistra. Rute parcurse între două weekenduri - în fiecare zi câte un traseu.

Lunca Timișului pe dOuă rOți

În proximitatea Timișoarei există o mulţime de piste şi trasee de bicicletă pentru cicliști, trasee ce te vor debarasa de stresul orașului. Începutul acestui traseu este de la Ghiroda, se va intersecta cu Centura Sud, si continuă pe lângă Balta cu Nuferi, Popasul La Lizieră și Pădurea Bistra până la Parcul Dendrologic Bazoș.

Pornesc la drum iar primii kilometrii sunt pe asfalt. Un traseu aproape pentru o dezmorțire după o lungă perioadă de pauză sau pentru un weekend în care nu vrei să te deplasezi prea departe de oraș.

Pista de biciclete pe lângă canalul Bega între Ghiroda și Remetea, oferă bicicliștilor aproape 6 km lungime, 3 m lățime și 2 stații de tip veloTM. În sfârșit, prima pistă de biciclete adevărată cu mult peste cele din oraș sau cu ce-a până la granița cu Serbia.

Cei care vor urma traseul de cicloturism se vor putea bucura de priveliștea de la Balta cu Nuferi. Mai exact, este vorba de un ochi de apă care se află la liziera pădurii Bistra...sau pot face un popas la Lizieră înainte de a vă aventura pe noile trasee de cicloturism... În serile de vară sau week-end, plimbarea pe pistă a devenit destul de aglomerată printre bicicliștii ce vor să încerce această rută.

E posibil ca noua pista se va lega pe viitor de Pădurea Bistra și de acolo va ajunge până la Moșnița Nouă.

La terminarea pistei, traseul trece în marea majoritate a sa prin câmpie, drumuri de pământ însă pot exista și porțiuni de asfalt. Înglobează în sine atât drumuri asfaltate cât şi drumuri de ţară, aşa că fii pregătit.

Mai departe se află porțiunea de pământ, care poate fi puțin problematică în caz că plouă. Nu merită timpul când vremea este rea.

Conectare la natură și poze care să ne rămână ca amintiri.

De pe pista, pe bicicleta sau pe jos, se ajunge, la Bucovăț apoi la Parcul Dendrologic Bazoș.

Am trecut de Bucovăț și înainte să ajung la Bazoș am cotit la dreapta, renunțând la parcul Dendrologic. Toamna cu culorile ei ruginii te îndeamnă la drumeții mai lungi așa că am pornit pe un drum de pământ ce duce până la Timiș, de unde pe malul râului până la Albina.

O mare parte dintre aceste drumuri se pretează perfect pentru a fi parcurse cu bicicleta.

Cu o traversare a unor zone deosebit de retrase. Traseul se poate face, desigur, și în sens invers.

Eu și cățelușa mea! Ne-am bucurat, împreună de o plimbare spre Lunca Timișului. Când se ajunge la dig, atenție la câinii de la canton, sunt cam mulți și cer atenţie! Comportamentul lor e destul de agresiv...

De pe dig se poate continua până la drumul judeșean DJ592 care te va duce până la Timișoara.

O etapă ușoară din traseul Lunca Timișului

Râul Timiș

Mai o oprire, mai o tura, iar o oprire si tot așa, după-amiaza a trecut pe drumuri prietenoase cu bicicliștii. Per total, Lunca Timișului e un loc bun pentru a te reconecta, pentru a-ți răcori privirea și a-ți umple plămânii cu aer proaspăt, mai ales în zilele călduroase. Drumeția este ușoară, fără diferențe de nivel semnificative.

Lunca Timișului

Din ciclul: ce vară frumoasă avem toamna aceasta... Un fel de iulie în octombrie.

Pornind dinspre Giroc, Lunca Timișului este un traseu foarte popular în rândurile timișorenilor, în special a posesorilor de biciclete de trekking, mountain bike sau cyclocross bike...Un traseu cu peisaje fermecătoare ce se întind pe parcursul acestuia. Lunca Timișului este și locul unde se desfăşoară de obicei competiţiile de MTB, cel mai cunoscut dintre ele fiind Lunca Timisului CX.

Traseul, deși se desfăşoară într-o regiune off-road, nu este dificil, ideal de parcurs cu bicicleta. Pe parcursul lui ajungi în zone cu peisaje minunate. Un exemplu simplu cred că ilustrează cel mai bine realitatea din teren.

Având destinația Lunca Timișului ca circuit, drumul este ușor iar lunca este un loc potrivit pentru grătar, picnic, pescuit și relaxare în mijlocul naturii.. Pe malul drept al Timișului sunt amenajate bănci cu mese.

Dacă sunteți dornic de o noapte petrecută în natură, pe tot parcursul traseului veți întâlni diferite locuri frumoase unde veți putea instala un cort sau face un mini-camp.

Ne-am împrietenit imediat! Luați-vă mai mult timp pentru tură, în care să puteți observa viața păsărilor de luncă sau a viețuitoarelor pădurii...

După o pauză bine meritată ne continuăm traseul prin luncă.

Lunca Timișului văzută din şaua bicicletei... O metodă perfectă de a face ceva mişcare şi de a respira ceva aer curat.

Pe traseu se văd urme ale trecerii oilor, semn că ciobanii își mână turmele pe aceste locuri

Traseul poate fi și merită parcurs la aproape orice oră și orice anotimp.

Drumuri de țară duceti-mă acasă! Datorită suprafaței, o combinație între asfalt și puțin drum de țară, tura implică și câteva localităţi: Giroc, Urseni și Moșnița Nouă. Traseul e recomandat bicicliștilor modești.

Doua roti, fie zile fie nopti. De-a lungul celor peste 35 km, abia dacă te întâlnești de câteva ori cu asfaltul, la plecare și la întoarcere, în rest ești doar pe drumuri de pământ și drumuri de iarbă. Și este atâta linșite de nu-ți vine să crezi în ce paradis ai ajuns.

Lunca Timișului, traseul 2

Încă o zi, la fel... One thought on. Un traseu de bicicletă ambițios care ne relevă frumusețea Luncii Timișului. Acest traseu începe de la Urseni, și ne oferă posibilitatea de a admira peisaje minunate cu floră și faună specifică.

Dacă plănuiți să petreceți timp în sânul naturii, o plimbare cu bicicleta pe traseul cicloturistic 3 ,,Lunca Timișului”, va fi cea mai bună alegere pe care o puteți face. De la ture ușoare ce pot fi îndeplinite cu o bicicletă și o sticlă de apă, până la variante foarte lungi și mult mai complexe trasee. Așadar, asigură-te că dacă pleci la drum, ai la tine suficientă apă.

Drumul, înțesat cu bănci și mese, străbate peisaje spectaculoase care iți dă o senzație de bine și te fac să-ți dorești ca această călătorie să dureze cât mai mult. Chiar dacă toate aceste locuri amenajate pentru picnic de pe malul apei sunt distruse și de nerecunoscut, unele poate și din pricina inundațiilor, dar cele mai multe sunt distruse cu bună știință, lunca este totuși destinația ideală pentru picnic sau plimbări (un alt traseu).

În acest traseu trecem prin doar o parte a Luncii Timișului, cea aflată între Urseni și Șag. Majoritatea drumului vei fi nevoit să-l parcurgi pe iarbă sau pământ bătătorit de mașini, în cel mai bun caz, drumuri acoperite cu pietriș sau piatră.

Cele mai bune tipuri de biciclete pentru aceste trasee sunt desigur, mountain bike-urile și cyclocross.

Toate arată la fel, păcat... iar coșurile de gunoi sunt pline și lângă ele mormane de deșeuri! Sticle, PET-uri sau ambalaje sunt peste tot.

Întreaga Luncă a Timișului a fost trecută sub protecția unui regim de arie naturală protejată.

Timișenii s-au obișnuit să își petreacă zilele de weekend de vară pe malul râurilor din județ, unde fac plajă și baie. Însă, oficial, în Timiș nu există niciun loc de scăldat autorizat. Este de dorit să parcurgeți acest traseu pe timp de vară pentru a putea savura din plin frumoasele peisaje, dar, cu siguranță, călătoriile în natură sunt mai frumoase toamna când întreaga natură îmbracă o haină frumos colorată...dar fiecare din anotimpuri au o frumusețe și o semnificație în parte.

O zonă primitoare și captivantă în care are acces toată lumea. Aici se pot vedea mai clar urmele lăsate de ATV-uri ce se aventurează peste tot unde le cade bine. Totul din dorința de adrenalină a celor care nu înțeleg că pădurea trebuie protejată.

Traseul trece și prin pădure, ceea ce ne va feri de soarele puternic, mai ales în timpul verii. După aceea însă suntem pe deplin expuși acestuia, deoarece traseul urmează de-a lungul râului Timiș la distanță destul de mare de digul râului...

În drum merită să luați în considerare că se află Mănăstirea Șag-Timișeni, o mănăstire de maici, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, unde puteţi face o vizită.

Odată ajunși la Șag, puteți explora împrejurimile dacă sunteți un turist și aici.

Suprafața de rulare până la Șag este cel puțin 90% foarte bună, alcătuită fiind în cea mai mare parte din pământ nisipos și iarbă, asta însemnând că poți face tura și după ploaie. Sau dacă te prinde ploaia pe traseu, vei putea s-o termini fără să ai încă 20 de kg de noroi lipite de bicicletă.

Avantajul traseului pe dig este că ne oferă vizibilitate atât spre râu cât și spre zonele aflate în exteriorul luncii.

Nu ştiu ce zi e azi, dar ştiu să spun în ce sat sunt. De la Șag, traseul poate continua și mai departe prin luncă (vezi aici), însă pentru mine traseul până aici va fi de ajuns. De aici continui către Sânmihaiu Român.

Drumul între cele două localități este unul agricol de pământ și se face din zona nord-vestică a localității Șag, de la DJ 593, până la intersecția cu DJ 591 A în Sânmihaiu Român, lungime acestuia fiind de 6,5 km însă pentru a ajunge la DJ 593 trebuie traversată localitate.

Despre drumul care leagă Șagul de Sânmihaiu Român, citeam undeva că s-a semnat contractul de finanțare și că va face face parte din „Centura mică” a Timișoarei, care unește localități din proximitatea orașului. În prezent este unul agricol, nu are structură rutieră, nici sistem de colectare a apelor pluviale și poate deveni impracticabil în perioadele cu precipitații abundente.

Zona gării din Sânmihaiu Român

După o după-amiază de cicloturism plină de aventură și explorare, vei avea nevoie de un loc unde să te poți relaxa și recupera. Aici intervine Pod Popas Utvin, o locație la doar 2 km de Timișoara, o oaza de liniște și voie bună care oferă bicicliștilor o experiență autentică în mijlocul naturii.

Până la urmă sunt doar 58 de km dus-întors, iar ziua de vară este extrem de lungă. Ai timp berechet să faci liniștit tot traseul, mergând și la pas chiar, și oprind des pentru pauză de admirat peisajul, lucru pe care îl recomand. În general, făcând abstracţie de lungimea acestuia, traseul poate fi parcurs, într-un temp lejer, în 5-6 ore, pe drumuri de pământ, asfalt și ocazional gravel. Pornește din Timișoara pe asfalt către Urseni, până ajunge la râul Timiș, apoi în dependență de viteză medie cu care puteți merge, veți ajunge la Sag. După asta traseul continuă către Sânmihaiu Român, porțiune care poate fi puțin problematică în caz că plouă. Când ajungeţi la pod, merită să luaţi în considerare faptul că doar la pasi depărtare se află popasul bicicliștilor, La Livada Bănățeană, unde puteţi face o vizită. Relaxarea și confortul sunt esențiale pentru o refacere rapidă. Întoarcerea la Timișoara se face pe pista de biciclete. Dacă vrei să parcurgi acest traseu, bicicleta trebuie să fie de tip mountain bike sau ciclocross şi o sticlă de apă, mai ales dacă plănuieşti ieşirea pe timp de vară.

Baraj Ianova - dealurile Recaşului

Când visele prind putere... O altă destinație ce nu trebuie ratată este zona de dealuri. Cu atracțiile sale variate și frumusețile naturale, a reprezentat parcă dintotdeauna o destinație ideală pentru timișoreni și pentru cei care doresc să evadeze și să se bucure de o experiență autentică cu bicicleta. Cicloturismul este o modalitate minunată de a explora frumusețea naturală a locurilor. Am mers cu bicicleta în aproape toate satele din zonă şi, de multe ori, am rămas uimit, pentru că este zona contrastelor (în special toamna). Vei găsi aici și relief care îți va pune la grea încercare condiția fizică. Direcția de pornire pentru acest traseu este Ianova-Herneacova. Până în Ianova se trece prin comunele Ghiroda și Remetea Mare.

După multe vizite în care am fost neînsoțit, iată că a venit și momentul de a face acest drum alături de Cristi. Nimic mai plăcut. Așa că, mergem împreună pe drumuri care unește. Am plecat să unim Ianova cu Herneacova pe drumuri cu și fără asfalt. În Ianova poţi face un mic popas la magazin, unde este amenajată și o mică terasă, unde poţi bea o băutură răcoritoare sau chiar mânca ceva.

Am urmat indicatorul spre lac pe un drum de macadam... Cu mulţi ani în urmă, am descoperit acest loc, în care soarele, şi pământul se îngemânează ca în nici un alt loc de pe Pământ. Principala activitate din jurul localității Ianova oferă trasee diverse pentru toate nivelurile de experiență. De la călătorii ușoare, peisaje rurale și păduri încântătoare până la provocările intense ale cățărărilor pe dealuri, aici vei găsi prin urmare liniștea naturii... Din păcate, prezența ATV-urilor și motocicletelor de teren este tot mai des întâlnită în astfel de locuri, dar și în pădurile din județ iar această liniște de care vorbeam, să nu mai existe. Mulţi dintre aceştia au obiceiul de a tura motoarele, iar zgomotul mare și fumul acestor vehicule te lasă cu un gust amar afectând în special animalele sălbatice.

Dacă iau privirea de la drum și mă uit în sus, sentimentul se schimbă. Chiar dacă nu avem munți înalți pe care să ne cățărăm, avem în schimb dealuri verzi și domoale care pur și simplu încântă privire. Pornind spre lacul Ianova, acest traseu este destinația ideală pentru o plimbare lejeră cu bicicleta (dintr-o altă tură).

Traseul dispune de câteva mici dealuri ce pot fi trecute cu ușurință dacă este drumul uscat și fără noroi. Dacă plouă, totul se înmoaie şi devine o aventură mersul pe drumurile de pământ, care se transformă în noroi până la genunchi.

Situat într-o zonă deluroasă, la 22 km nord-est de municipiul Timisoara, între localitățile Ianova, Herneacova, Benceacul de Sus și Recaș, lacul Ianova oferă un peisaj deosebit și te îmbie să te relaxezi în mijlocul naturii. E în topul traseelor noastre preferate iar pădurea de acolo are un farmec anume, drag nouă...Vă recomand să vă dați jos de pe bicicletă pe această porțiune de traseu, nu neapărat din cauza urcușului dar priveliștea e cu adevărat unică.

Desigur, cele câteva cuvinte nu pot exprima complexitatea și frumusețea locurilor, dar pozele sunt relevante și vor completa tabloul.

Admirăm, pozăm, și plecăm....

Fiecare tur al acestui circuit duce cicliști peste o cățărare mică, o dificultate mică și o durată, raportată la pregătirea fizică a fiecăruia, oferindu-le în același timp peisaje pitorești și senzații unice.

Savurăm peisajele, fauna și flora din jurul Lacului Ianova. Dacă vrei să te bucuri de peisaje forestiere, acest traseu este perfect pentru tine.

Trec anii și iată-ne tot împreună. Povestea noastră pe două roți s-a pus în mișcare cu mulți ani în urmă, la altă vârstă, în altă etapă a vieților noastre... Copil, încă îi spun, deși-a crescut prea mare. Așadar, lucruri firești, normale, încercate și trăite de mulți dintre noi.

O destinaţie magnifică pentru bicicliştii iubitori de natură şi peisaje fermecătoare cu aspect deluros.

Cărarea ține la liziera pădurii Richitaș, apoi intră în desișul de foioase, unde răcoarea e mai mult decât binevenită în zilele cu soare arzător... Mai mult de atât, te va inspira și îți va da putere să continui drumul.

Drumul între două sate nu este chiar o simplă deplasare, devenind pe alocuri sport extrem.

Pe dealul pe care scrie cu litere mari: Cramele Recaș. În total mi-au ieșit aproape 60 km cu aproape 370 m diferență de nivel. Nu este cine știe ce, însă este suficient dacă tot ce vrei este să vizitezi puțin zona pe bicicletă. Se întinde pe diferite tipuri de drumuri, de la cele de țară ce constau doar din pământ bătătorit de roțile căruțelor până la drumuri județene bine asfaltate. Poate fi parcurs de majoritatea cicliștilor datorită terenului în majoritate plat, ce deține doar cu câteva urcușuri mai importante. Vă sfătui să plănuiți această escapadă într-o zi însorită de primăvară, vară sau toamnă.

De la Herneacova la Timișoara veți avea parte de o șosea bine asfaltată. Bonus faţă de peisajele frumoase este că poţi face o pauză la Crama Recaş din zonă de unde îţi poţi reface fortele cu o stică cu vin, pentru acasă evident. Întoarcerea se va finaliza pe la Recaș, unde de asemenea am decis să ne oprim pentru puțină vreme la particulari și să cumpăram o sticlă de must, pe care l-am găsit în variantele, rose și roșu... Exact ce trebuie după o zi întreaga de transpirat! Si uite așa, pentru noi s-a mai dus o zi! Am petrecut ore plăcute cu bicicleta, în compania fiului meu Cristian.

Înapoi la Ianova, traseu 2

Un nou traseu își are începutul său la Pădurea Verde prin Gearmata Vii şi Ianova, destinaţia finală fiind Baraj Ianova-Domeniul Herneacova. Traseul este domol şi poate fi parcurs de oricine. Sunt doar dealuri în zonă aşadar nu exista dificultăţi tehnice deosebite.

Prima etapă a acestei rute are loc pe un drum forestier ce se află într-o stare destul de bună indiferent de anotimpul în care te vei afla acolo. Pe lângă Pădurea Verde, acest traseu ce fascinează prin multitudinea de poteci adumbrite de stejari, carpeni sau frasini, mai are multe atracții de oferit, este, de asemenea, o zonă importantă de recreere și agrement (vezi aici).

Colțișoarele de natură ce le poți găsi în imediată apropiere de oraș impresionează prin frumusețea și armonia inspirată de acestea. Pentru cicliștii amatori, traseul până aici va fi de ajuns pentru a simți aventura în sânge. Pădurea este străbătută pe o lungime de 2,6 km de Behela (afluent al râului Bega ), care alimentează, înainte de intrarea în pădure, lacul artificial Dumbrăvița, loc de agrement pentru turiști și pescari.

De menţionat este faptul că majoritatea din drumurile care alcătuiesc acest traseu sunt din pământ, complet neamenajate. În cazul în care plouă sau a plouat recent, aceste drumuri devin impracticabile.

În zile frumoase, priveliștea e încântătoare.

Bicicleta mea este potrivită pentru această excursie, o bicicletă care se descurcă bine pe off-road moderat, așa cum am avut în tura asta, dar și pe asfalt.

La Giarmata Vii am ajuns pe traseul de la Pădurea Verde, trecând pe lângă lacul de acumulare Dumbrăvița. Am traversat centura pe dedesubt de pod si am urmat drumul.

Si acest traseu face parte din categoria traseelor ce au fost deja explorate de mine. Veți întâlni diferite tipuri de drumuri, de aceea trebuie să fiți cât mai pregătiți posibil.

Comuna Giarmata

Podul peste autostrada A1

Ocazional se mai și coboară, dar automat alternează cu o urcare, iar pe măsura ce înaintăm, ajungem în Ianova unde putem face o scurtă pauză dacă vrem.

La Ianova am ajuns pe traseul de pe lângă aeroport, trecând pe lângă pista de aterizare. Am parcurs această porțiune fără probleme pe un drum agricol și am traversat A1 pe deasupra (pe un pod). O dată ajuns în sat, poți face o pauză la unul din magazinele sătești pentru a-ți reface rezervele de apă.

Mai sus și un mic deal de urcat. Drumul nemarcat alternează constant cu urcări și coborâri. Un traseu de bicicleta este cu atât mai frumos, cu cât este mai dificil. Pentru că nimic nu se compară cu adrenalina pe care ți-o dau pedalatul la deal, coborâtul în pantă abruptă sau terenul accidentat și plin de pietre.

Lucrurile se defășoară firesc și normal fără suișuri amețitoare ori coborâșuri dărâmătoare.

În dreapta drumului vei întâlni o stână mare. Sunt și aici câini de stână însă totul este în regulă. Câinii se mulțumesc să latre de la distanță.

Personal, în această perioadă a anului prefer să merg cu bicicleta, și să urc până la un punct cu o priveliște frumoasă unde să observ mediul înconjurător și spectrul său nesfârșit de culori. Aici sunt întâmpinat de o zonă deosebită, deschisă și luminoasă, plină de iarbă și foarte liniștită. Asta se întâmplă pe la km 30.

M-am trezit în fața unui observator. Un punct de reper al excursiei este acumulare Ianova la care voi ajunge în jurul km 32, locul unde te poţi relaxa după un drum lung şi să iei o mică gustare. De acolo mă voi întoarce...

Căldura avea să mă afecteze destul de tare, după ce mi-am terminat rezerva de apă. Din acest motiv am și decis să scurtez drumul.

Pentru o vreme admiram frunzele unui copac magnific

Drumul de la liziera pădurii și Viile Recaș

Activitățiile de lungă durată sau de pe tot parcursul zilei pot necesita atât o gustare, cât și o ajustare a dozei de insulina...După o inspecție mai atentă printre rânduri, strugurii găsiți mi-au redat sursa de energie de care aveam nevoie.

Traseul continuă la stânga pe un forestier, iar într-un final, printr-o coborâre mai rapidă, vei ajunge la barajul Ianova, fiind un loc frumos, ideal pentru o plimbare lejeră cu bicicleta.

În cazul în care a plouat recent, aveți grijă la tranșeele lăsate de iubitorii de motociclete și ATV-uri ce pot apărea pe drumuri de pământ.

Actractivitatea este sporită de un baraj și un lac de acumulare, devenit în prezent raiul celor împărțiți de pescuit.

În afară de lătratul câinilor de la canton și de uruitul ocazional al motocicletelor de teren - până la părăsirea lacului - o liniște adâncă domină peisajul.

În funcție de preferințe, tura poate continua și poate fi mult mai grea. De la lac, prin pădure, te vei îndrepta spre localitatea Herneacova, de unde, la fel, te vei putea îndrepta spre Centrul de Echitație (vezi aici). De la Centrul de Echitație, traseul poate fi continuat și merită să luaţi în considerare faptul că doar la câţiva kilometri depărtare ajungi în zone cu peisaje minunate, dar și în sate unde vei cunoaște farmecul vieții rurale, cum ar fi, Nadăș, Sălciua, Bencecul de jos sau Bencecul de Sus. Ceva mai îndepărtat se află Remetea Mică, sau Șarlota (Charlottenburg), unicul sat rotund din Banat, dar și alte sate, unde puteţi face o vizită străbătând pădurea cu același nume (Șarlota). Vizitarea fiecărui sat, până la urmă, își are propria cultură și tradiții. Eu de data asta am ales să fac ceva mai ușor și mai scurt.

Trecând o mare parte a traseului, următoarea etapă este urcarea unui deal ce se termină cu o intersecție, drumul la stânga ducând la Ianova.

Pământurile cultivate sau nu, se întind până spre pădure. Cursa parcurge un drum de pământ, fiind un loc frumos, ideal pentru o plimbare lejeră cu bicicleta. Următoarea intersecție tot stânga. La dreapta vei ajunge la Bencecul de Sus (vezi aici). Continuând traseul pe un macadam, vei ajunge din nou la Ianova, apoi ultimii kilometri sunt pe asfalt prin Remetea Mare și Timișoara. Întâlnirea cu mai mulți dulăi de stână lăsați liberi în apropierea drumului dintre Ianova și Bencecul de Sus, a fost una care nu mi-a făcut plăcere, însă este o realitate cu care drumeții se confruntă în multe locuri din țară, inclusiv în apropere de un sat cum ar fi Ianova...

În lumina apusului. După un weekend ca de vară, apare ora de aur, momentul ăla ca de poveste. Diversitatea şi frumusețea zonelor străbătute este greu de descris în cuvinte sau în câteva fotografii. Deși am mai parcurs acest traseu, acesta face parte dintr-un traseu mai mare ce a fost descris și cu alte ocazii. Cu scurte pauze alocate fotografiilor și admiratului naturii, acesta măsoară doar 60 kilometri dus-întors și poate fi parcurs în 5 ore, iar diferența de altitudine este de doar 370 m. Traseul este un mix între asfalt, drum de pământ și ocazional gravel. Cu alte cuvinte, tura nu este recomandată dacă plouă. Este potrivit pe timp de vreme bună pentru cicliștii ce vor să-și încerce puterile pe o rută în afara orașului... chiar și de amatorii care consideră că pot susține aproape 60 de kilometri de traseu.

Pădurea Bistra

Din nou prin pădure, de data asta una mai luminoasă și cu mai multe urme ale trecerii umane, este locul unde anual se ține festivalul de muzică, codrufestival. Festivalul de muzică este deocamdată singurul festival eco-frendly din România, fiecare bilet vândut însemnând un copac plantat. Deși e aproape Timișoara, până nu de mult a fost aproape necunoscută pentru mulți, asta și pentru că nu exista nicio amenajare. O veste și mai bună e că aceasta s-ar putea amenaja în pădure-parc, iar asta ar presupune piste de bicicletă, alături orice alte facilităţi de recreere compatibile cu conceptul de pădure-parc.. Cicloturismul e din ce în ce mai popular în rândul celor care doresc să descopere frumusețea naturii și să exploreze locuri într-un mod activ și sănătos.

Din acest punct se începe adevărata aventură. Până la intrarea în pădure drumul este asfaltat și ușor de parcurs. Pornesc la drum, iar primele sute de metri sunt mai simple și gândurile zboară aiurea. O creangă mă trezește la realitate și mă pocnește peste toată fața!

Numai după ce am ajuns în pădure am dezlănțuit-o pe cățelușa mea Sara și i-am permis să fugă liberă, până atunci a stat cuminte într-un rucsac special de căței.

În timpul pedalării în pădurile întâlnite de-a lungul traseului trebuie să fii atent la ţânţari, noroi, crengi așezate strategic, bușteni, copaci căzuți, scaieți, sau lipsă parțială semnal (mai ales în pădure) iar dacă ai ales să parcurgi traseul pe timp de ploaie, asigură-te că anvelopele sunt prielnice pentru noroi.

Un traseu plăcut, ce îmbină drumurile însorite de la lizieră cu cele răcoroase și umbroase din pădure.

Datorită faptului că este un traseu destul de uşor de parcurs, dar şi a peisajelor fermecătoare ce se întind pe parcursul acestuia, Pădurea Bistra la fel cum și Pădurea Verde, este un traseu foarte popular în rândurile Timișorenilor dornici să se bucure de frumusețea autentică a locului..

În inima pădurii unde până nu demult se afla un canton silvic, de ceva vreme s-a născut un loc de cult. Nu stiu dacă e o mănăstire sau o bisericuță

Mă opresc să analizez situația, după ce doua motoare de teren au trecut prin acest loc, moment de care profit ca să beau niște apă. O gură de apă te va ajuta să învingi canicula dezhidratarea și oboseala ce te va cuprinde.

Partea mai puțin plăcută a fost întâlnirea cu vre-o doi tinerei ce-și încercau forța motoarelor de teren, foarte zgomotoase. Nu e ideal să te intersectezi cu ele mai ales în pădure (întâmplător, nu prea am scăpat la nici o tură). În pădure, ca să strici un echilibru numai de dragul că vrei tu să ai adrenalină mi se pare o idioţenie, dar cine să intervină, peste tot e la fel. Legea spune că: Potrivit Regiei Naţionale a Pădurilor, „accesul public în fondul forestier național cu autovehicule, motociclete, ATV-uri sau mopede este interzis, cu excepția activităților sportive, de recreere și turism organizate, care se pot practica pe drumurile forestiere sau pe trasee special marcate și omologate, numai cu acordul: a) sefului ocolului silvic, în cazul administrării; b) proprietarului, cu avizul șefului ocolului silvic, în cazul asigurării serviciilor silvice”.

Ieșirea din pădure în cealaltă parte de către Bega

Este un traseu destul de scurt și ușor de îndeplinit în afară de un copac căzut unde va trebui să luați bicicleta în mână pentru a trece. Un drum forestier și cu noroi. Nu mult, dar poate fi destul de mult dacă fie a plouat înainte fie plouă când ești tu pe acolo. Dacă ești la plimbare, nu ai de ce să-ți faci griji, întrucât cei 4 km prin pădure pot fi parcurși fără probleme și pe jos într-o zi de vară! Plimbările prin pădure pot fi ajustate după cum dorești, de aceea ele alături de copii sau animalele de companie pot fi mai lungi sau mai scurte. Fără diferențe de nivel semnificative, tura în circuit din Timișoara a acumulat circa de 18 km. Un traseu de câmpie în lunca stângă a Begăi, între Bega şi Timiş. Se află la cca 7 kilometri de oraș, pe teritoriul comunelor Ghiroda și Moșnița Nouă... De la liziera pădurii nu mai durează mult, și se intră pe asfalt, pentru ca în cele din urmă să te întorci în satul Ghiroda, sau Cartierul Plopi, de unde am plecat. Este de fapt pista de biciclete ce face legătura între Ghiroda și pădure, ceea ce o face o rută lejeră pentru bicicliști.

Concluzia

Viața trece, amintirile rămân! Pentru a petrece timp în sânul naturii nu este nevoie să pleci departe de Timișoara, este nevoie doar să ştii de locurile unde poţi să scapi de stresul urban, iar descrierea acestor trasee confirmă că se poate. Ciclismul îți oferă o șansă excelentă pentru a ieși afară din casă și pentru a te putea bucura de aer proaspăt și de exercițiu, indiferent dacă te plimbi recreațional sau în scopuri utilitare. Trebuie să alegi un traseu pe care îl vei parcurge în întregime, deoarece numai aşa vei simţi cu adevărat aventura împlinită. Îţi recomand să începi cu traseele mici dacă eşti un începător, iar dacă eşti un biciclist cu experienţă, poţi parcurge și trasee mult mai lungi, și mult mai grele. Avem unde, zona e plină de ele.

Cheile şi cascada Suşara

2023-09-29T19:19:00.033+03:00

Să facem împreună amintiri!

Există un singur lucru mai prețios decât timpul nostru: cu cine îl petrecem. Pentru că venim după perioadă de pauză destul de mare, 24 septembrie 2023, a fost o ziua în care am făcut echipă cu Roxana, Flavius și Cristi, pentru un traseu din Sasca Montană. N-ai chef de drumeţii măreţe? ☺ Iaca o alternativă: Parcul Național Cheile Nerei - Beușnița şi traseele de aici... Parcul este mare și plin de trasee care duc către obiective turistice unice. Ca să o zic pe aia dreaptă, dacă vrei fotografii superbe, astea sunt destinațiile pe care nu trebuie să le ratezi! Așadar, călătoria noastră în munții Locvei (grupă a Munților Banatului) că despre asta este vorba, a vizat Cheile și Cascada Șușarei, iar pe tot parcursul plimbării ne-au însoțit și cei doi patrupezi ai noștri: Sara, cățelușa mea și Maxx cățelul Roxanei ! A fost și cea mai mare surpriză de până acum. Cred că e foarte important să alegi tura după felul în care dorești să îți petreci timpul.

Din ciclul: ce vară frumoasă avem toamna aceasta! O poveste care ține pasul cu tine cel de acum. Pentru că asta e tot ce ai: ”acum”.

Sasca Montană e locul unde să te refugiezi la munte... înainte de a lua contact cu Muntele cel Mare. Străbătând satul, am văzut multe pensiuni, unele arătau foarte bine, cel puțin la exterior! Drumul județean DJ571, care leagă localitatea Sasca Montană de Cărbunari, facilitează accesul și spre localitățile, Padina Matei și Moldova Nouă. Acesta nu mai este asfalt de ani de zile

Accesul se face de la ieșirea din Sasca Montana înspre Cărbunari, unde pe partea stângă observăm un vagonet minier galben.

Așadar, începem distracția pe la ora 10:45, pe drumuri de toamnă cu ultimele nuanțe de vară! Deși vremea părea urâtă și pusă pe ploaie, a fost potrivită pentru drumeție, spre deosebire de ziua precedentă când au fost peste 30° C. Nu întotdeauna dacă este înnorat și plouă.

Ei sunt toată gașca mea. După ce am lăsat mașina în locul amenajat, foarte aproape de punctul de start al traseului, ne echipăm rapid și îi dăm bătaie spre atracțiile de dincolo de drum, cu speranța totuşi că ploaia ne va ocoli.

Pe panou găsim o atenționare în care ne cere să parcurgem traseul cu atenție pentru a evita riscul unei mușcături a viperei cu corn. Aceste mici observații nu diminuează însă cu nimic frumusețea peisajelor pe care le străbate drumul.

Trecând dincolo de Sasca Montană, începe zona deosebit de frumoasă a văii Şuşarei, Drumeția începe lejer pe o potecă care urcă domol pe la umbra copacilor pe lângă versantul stâncos. Deși nu a fost prima noastră experiență prin cheile Șușarei (am mai fost aici), tura tine mai mult de explorare decât de plimbare. Nu aș putea spune că plimbarea are neapărat un sens concret sau un obiectiv, dar se poate transforma într-o foarte plăcută zi de relaxare.

Conform indicatorului aveam de parcurs un traseu care se face în circa o oră până la Cascadă (aproximativ 2,5 km). Indicatoarele conţin informaţii despre direcţia de mers şi timpul necesar parcurgerii acestora. De asemenea pe indicatoare sunt incluse şi pictograme cu recomandări pentru drumeţie.

Debut de traseu pe Valea Șușara. Poteca este destul de îngustă la început și merge în lungul pârâului, paralel cu câteva case, iar apoi intră în pădure.

Din acest punct natura devine din ce în ce mai fermecătoare. Nimic nu se compară cu senzaţia care ti-o conferă mersul pe o cărare de munte.

Ca în orice alt sezon, toamna este destul de magică. Pomii își vărsă frunzele, acoperind potecile în roșu și auriu.

Pregătirea mea fizică este aproape inexistentă, deoarece vin după o lungă perioadă fără mișcare și efort, dar cu o abordare potrivită pot cuceri și-un vârf, trebuie doar să îmi doresc. Mă cunosc și știu cât sunt capabil să merg și cât efort pot să depun cu tot cu „prelungiri”

O mini cascadă dincolo. Cum să nu adori aceste peisaje mirobolante?

Stăm puțin la taclale, apoi plecăm

Simt picături de ploaie caldă, atingându-mi fața. La cum se prezenta cerul înainte să intrăm pe traseu, aveam presimțirea că o să plouă dar mai pe dupămasă. Ce faaaiin...Au fost doar niște picuri de ploaie ce s-au oprit repede din căderea lor din nori

Pe traseu am întâlnit doar un grup de trei sau patru persoane. Poate a fost și din cauza vremii

Recunosc, am avut foarte mari emoții cu Sara, care, până atunci, nu a mai fost pe un traseu de munte. Îmi era teamă că va trebui să o duc in brațe, motiv pentru care am luat cu mine și rucsaul special al ei. Deși, era tot timpul în fața noastră, nimic nu părea schimbat, avea mai tot timpul chef de joacă și aceeași viteză la alergat, la fel și Maxx

Albia Susarei este o succesiune de praguri de travertin...

Drumul este destul de clar și bine marcat. Nu prea ai unde să te rătăcești.

Aici traseul face dreapta pe un pod de lemn, iar pârâul va trece pe partea stângă. După un timp traversăm din nou și tot așa schimbăm malurile de mai multe ori până la cascadă.

Dorne adânci cu limpezimi celeste... m-am tot oprit pentru te miri ce: e greu să nu vezi frumusețea din jur. E greu să nu te oprești în unele locuri!

Ceea ce a fost foarte surprinzător aici, a fost liniștea acompaniată de zgomotul plăcut al apei repezi de munte care ne-a cucerii cu minicascadele și ochiurile de apă de culorile albastru - turcoaz - verde.

Reguli de comportament!

Prim-planurile scot în evidență detalii și informări

La aproximativ 20 de minute după pornirea pe traseu, frumoasa vale împădurită, este întreruptă de o poieniţă, în mijlocul căreia se înalţă Cabana Şuşara, scoasă din circuitul turistic, dar care pare bine întreținută. Probabil e administrată privat și este folosită doar în scopuri private

Cabana Şuşara şi anexele. Mai multe tăblițe ne atenționează ca este proprietate privată iar zona este supraveghetă video.

Înspectăm puțin locul

În spatele cabanei era o moară turcească și un izvor, dar mai nou, accesul este interzis. Izvorul este adus printr-un furtun până în partea din față a cabanei

Prin drepta cabanei traversăm din nou un pod de lemn iar pârâul trece pe partea stângă.

Undeva, pe poteca, ne-a atras atenția o gaură în stâncă. Am remarcat-o și in prima noastră tură când am mai fost pe acest traseu. Atunci ne-am făcut curaj și am intrat pentru a explora un pic peştera însă este destul de mică ca şi adâncime (nu cred că are nici 30 m). Acum mina este inundată - şi încă se mai poate vedea capătul scării care coboară în subteran. Atunci era si o placă pe care scria ca aceea este intrarea în vechea mină romană.

Cadrul e perfect - o poteca mărginită de apă pe o parte și un versant stâncos pe cealaltă, încadrată de copaci care încă sunt verzi chiar dacă mai avem o săptămână și vine Octombrie peste noi.

Peisajul acesta minunat ne-a absorbit cu totul și, nici nu ne dăm seama cât de tare ne-am apropiat de cascadă. De aici mai sunt doar 5 minute până la Cascada Șușara.

Acestea sunt defat cheile Șușarei care sunt scurte cu o lungime de aproximativ 30 metri, dar spectaculoase. Defileul l-am parcurs ușor cu ajutorul cablurilor fixate în stâncă.

Privire în spate

Imediat ce am trecut de acel mic defileu, ajungem la obiectivul zilei: Cascada Șușara. Aici traversăm pentru ultima dată șușara...

Cascadă se află în imediata apropiere de confluența pârâului Ungureanu cu Şuşara.

...si, la final... cascada, un fuior de apă îşi aruncă apele de la 15 m înălţime, cu cădere în două trepte. Probabil după ploi are apă mai multă și este și mai spectaculoasă.

Chiar dacă am găsit cascada cu debit mic de apă, o minunăție de loc în care să stai și să tot stai! Poți servi masa, poți face fotografii sau te poți relaxa privind cascada. Traseul parcurs până în acest loc a fost de un pitoresc deosebit şi este, evident, de revăzut.

De la cascadă poteca începe să suie Muntele Gheorghe urmărind același marcaj Cruce Albastră şi ne scoate peste o oră la drumul DJ 571B în apropiere de localitatea Cărbunari. Mi-am spus că pot, cel puțin încerca, să împlinesc un vis. Iar urcarea la Cărbunarii a fost ceea ce aveam nevoie. De fapt, au fost mai multe visuri într-unul, nu doar ascensiunea în sine, ci faptul că am putut face asta alături de cei cu care am venit.

De multe ori mă întreb ce caut eu pe munte?! Răspunsul este simplu, îmi place liniștea, aerul, natura, dar mai ales îmi place să mă redescopăr pe mine.

Comportamentul lui Maxx este unul de bucurie.

O mână de ajutor nu strică atunci când e nevoie...

Traseul pe care urmează să ne întoarcem la mașină este pe drumul județean DJ571. Dacă ești pe grabă, sau îți dorești o drumeție mai scurtă, poți face cale întoarsă pe același traseu pe care ai venit.

Mai departe ne așteaptă o zonă foarte sălbatică, plin de provocări și peisaje superbe de toamnă, unde pe măsură ce înaintam, deslușeam cu greu poteca. Traseul este unul care necesită bocanci de munte, indiscutabil! În cazuri extreme, viperele mușcă cel mai frecvent în zona gleznei, de aceea trebuie să porți bocanci de drumeție, altfel traseul ar putea fi făcut cu niște adidașii de trekking. Din păcate natura s-a dezlănțuit și a doborât copaci întregi pe vale dar...au fost înlăturați de pe "potecă". Cu bucurie vom descoperii sălbăticia acestor locuri, așa cum îi șade bine unui călător.

Traseul continuă prin pârâul Ungureanu cca 500m, apoi o porțiune foarte solicitantă spre stânga ne scoate din vale. Pe scurt, vom depune efort mai susținut doar pe unele porțiuni ale acestui traseu.

Km din tură nu spun mare lucru, dar am avut și o porțiune cu pantă abruptă care nu a fost deloc ușoară. Cu alte cuvinte, a trebuit să folosesc bețe de drumeție, lucru pentru care m-am felicitat avându-le la mine, dar am ajuns în scurtă vreme pe un drum mai drept.

Drumul păstrează același aspect de urcare ușoară până la ieșirea din Știnăpari.

Şi uite aşa, la capătul unui marș (deplasări) lung cât o jumătate de zi de toamnă, ieșim treptat din pădure în zona în care drumul ajunge deasupra Văii...Din acest loc se poate ajunge si la Lacul Dracului (am fost)

O frumoasă perspectivă asupra localității Cărbunari. Vei putea admira priveliști fără opreliști.

Din acest punct se deschid frumoase perspective în mai multe direcții...locuri cunoscute și spectaculoase.. Acesta este un loc foarte drag, pe care noi l-am mai vizitat și cu bicicleta: vezi (aici) sau (aici)

De pe acest drum se ajunge la Sasca Montană

Ne-am întors înapoi în Sasca Montană, dar pe drum ne-am oprit și să mâncăm ceva. Drumul şerpuieşte uşor pe spinarea dealului până la mașină. Suntem niște norocoși că am scăpat de ploaie. Am putea spune că acest traseu este printre traseele noastre lejere preferate.

Dacă nu gresesc, avem un punct de belvedere spre vf. Crucea Osmanului, unde perspectivele sunt de-a dreptul spectaculoase

Drumul nostru dus întors are cam 12 kilometri. Traseul este foarte ușor din punct de vedere al pericolului, pentru că nu trebuie să mergi pe margini de prăpăstii dacă e să-l compar cu cel din Cheile Gîrliștei. Este accesibil chiar și pentru copii, în mod normal nu este necesar un echipament prea sofisticat, însă acesta se impune datorită prezenței viperelor. În cazuri extreme, viperele mușcă cel mai frecvent în zona gleznei, de aceea trebuie să porți bocanci de drumeție. O altă metodă de protecție des întâlnită este folosirea parazăpezilor. Tot traseul a fost splendid, prin diverse tipuri de vegetație, dar cea mai frumoasă parte a fost cea până la Cascadă. Deși este toamnă, am avut o zi exact cum am avut nevoie, și împreună, am adăugat amintiri plăcute, unice...Rămânem cu o zi minunată petrecută în liniștea naturii, și poze care să ne rămână ca amintiri... Visele nu zboară dacă nu le dai aripi. Și uite așa s-a mai dus o zi în munți...Acum nu ne dorim decât să revenim să mai descoperim și alte zone!

Nici o vară fără mare!

2023-06-16T07:00:00.105+03:00

Cui nu-i place marea? Cred că toți ne dorim să ajungem măcar câteva zile la mare, atunci când se poate.

Am cunoscut marea la 18 de ani. Atunci am văzut-o pentru prima oară. Eram în tren și vedeam o imensitate albastră, mare, împunătoare și totodată atât de primitoare. Mi-e dor de mare și gândurile mă duc pe plaja aceea pustie – plaja pe care o caut de-o viață. Uneori alegerea locului poate fi greoaie, mai ales atunci când locul ales trebuie să îndeplinească fel de fel de condiții, în funcție de preferințele fiecăruia. Știu că e acolo, mă așteaptă. Mi-e dor de nisipul fin. Mi-e dor de briză, și mi-e dor de cântecul valurilor, de somnul furat sub umbrele colorate. Mi-e dor de soarele obosit la sfârșit de zi, de portocaliul lui frumos și de valurile mici pe nisipul ud. As vrea să fiu acolo și nu aici visând la mare. Furnicile din tălpi pișcă din ce în ce mai tare și abia aștept să plec de acasă. Poate mâine... Am învățat că uneori e bine să nu mai faci atâtea planuri așa că am păstrat tradiția și am făcut o rezervare și în acest an tot în Venus, la același hotel de acum un an, chiar dacă am vrut să mai schimbăm. Planul general era pentru 10 zile, cu opțiunea de a prelungi. Această stațiune este una din favorite pentru că oferă multiple oportunități pentru petrecerea timpului liber. Am ales această perioada de început de sezon în primul rând pentru că prefer relaxarea și liniștea, în detrimentul zarvei turistice, iar costul vacanței este semnificativ mai mic. În plin sezon estival, litoralul este mult mai aglomerat și destul de zgomotos, în special dacă au loc festivaluri sau concerte, dar și șansele să găsești cazare care să corespundă preferințelor tale poate fi mai dificil. Fiind o vacanță planificată din scurt am plecat la drum, ca niciodată, fără foarte mult research făcut în avans, însă până la urmă sa dovedit că mi-a plăcut mai mult așa.

Indiferent de perioada în care o planifici, o vacanță pe malul mării poate fi o experiență minunată. Și pentru că vacanța înseamnă mai ales soare, plajă și mare, o să vă arăt câteva poze cu cele mai frumoase locuri în care ne-am bălăcit dar și peisajele ce ne-au încântat… Recunosc că le-am călcat mai mult pe cele aflate în sudul litoralului dintre Olimp și Costinești, pentru că ne sunt mai dragi țărmurile, cu golfuri sălbatice și cu cât mai puțină lume eventual.

”Do-it-yourself vacation”.

And so...my adventure begins! Bagajul meu de călătorie...un rucsac și-o trotinetă. Este mică şi pliabilă şi o pot lua cu mine oriunde în vacanţă la mare sau la munte, pentru a mă bucura pe deplin de aceasta, pentru că, mereu e un loc nou în care vrei să ajungi sau pe care vrei să-l descoperi.

În trenul pe ruta Timișoara - București. Era o noapte caldă de vară, un tren care mă legăna din toate părțile și un drum care mi se părea infinit de lung. Pentru că majoritatea călătoriilor cu trenul sunt ştiute de călătorii autohtoni, nu voi detalia foarte mult, încercând să pun accent doar pe unele probleme legate de mine. Pentru că nu am avut un tren direct Timișoara/Mangalia, decât peste o zi, am fost nevoit să merg prin București cu un tren ce venea de la Arad. Acest lucru a transformat călătoria mea până la Mangalia într-un drum de 18h 30, ceea ce putea fi de doar 15 h pe linie directă. Nu mă plâng, doar încerc să ofer o imagine realistă. Pentru mine a fost relaxant, am putut să mă deconectez, să stau întins (scaunul alăturat era liber) și să mă pierd în gânduri...sau să ascult muzică în căști.

There is no problem without a soluțion. Totul poate fi rezolvat sau se poate ajunge la o rezolvare. București Nord. O gară foarte aglomerată. Condițiile de călătorie până aici au fost bunicele, nu sunt semne că s-ar schimba ceva în acest sens. Am ajuns cu o jumătate de oră întârziere însă nu m-a deranjat, a mai scurtat puțin din timpul celor două ore și jumătate pe care le aveam de așteptat la trenul de legătură către Constanța.

Drumul până la Constanța deja se anunța unul supraaglomerat, asta și pentru că se apropia week-end-ul, dar și pentru că trenul venea de la Brașov și sigur nu venea gol. CFR a pus la grea încercare răbdarea noastră pentru că și la acel tren s-au anunțat întârzieri. Până la urmă nu au foarte multe, la cele două ore care ar fi trebuit sa fie timpul de așteptare, s-a mai adăugat o jumătate de oră.

Gara din Constanța. Experienţa cu trenul rămâne memorabilă. Și aici aveam de așteptat aproximativ o oră și jumătate ca să iau trenul spre Mangalia, timp în care nu m-am depărtat foarte mult de gară.

Foarte curând voi fi din nou la malul mării şi ca de obicei, cu siguranţă voi umbla, voi căuta şi voi vizita locuri noi... sigur mai găsesc eu ceva interesant de văzut. Litoralul românesc a avut şi are foarte multe locuri frumoase care merită descoperite.

Neptun. Accesul către toate stațiunile de pe litoral, Mangalia, Saturn, Venus, Jupiter, Cap Aurora, Neptun și Olimp, se face pe șoseaua E87 (DN39).

La cazare... Acest loc mi-a atras atenția cu cu ceva ani în urmă pentru că oferă posibilitatea unui loc izolat, înconjurat de spații verzi și pomi care asigură aer curat și răcoare în timpul verilor toride, dar totuși aflat într-o stațiune în care ai acces la toate facilitățile. Am fost și anul trecut aici.

Mă întorc mereu cu drag în unele locuri. Principalele motive datorită cărora am preferat sudul litoralului sunt experiența anterioară pozitivă, plajele și opțiunile pentru petrecerea timpului liber. Vreau ca șejurul meu care este de 16 zile la mare, să mă bucur în principal de stațiune și de plajă?

Tot ce am nevoie pentru o ședere confortabilă: pat, toaletă complet utilată, TV, Wi-FI. În plus, este la doar câteva minute distanță de plajă și dispune și de un minibar, parcare, terasă și camere cu balcon.

...simplu azi. Încep cu plajele din Venus. Acestea sunt, pline de turişti în sezonul estival, şezlonguri și umbrele.

Prima zi a fost una de acomodare. Pășeam cu grijă, pășeam plutind parcă la întâlnirea cu apa mării, cu valurile jucăușe.

Câteva zile de leneveală cu burta la soare în acest loc ar veni doar să completeze o vacanță bogată în multe alte experiențe.

În prima seară s-a lăsat cu o plimbare, pân' la "La Foisoare". Au cam de toate aici: supe și ciorbe, fripturi, salate, garnituri, prăjituri, chiar ;i pizza. Chiar dacă împingi tava nu e autoservire pentru că nu te poți servi singur, poți doar comanda iar cineva te servește. Mâncarea în general se cântărește, mai puțin ciorbele iar preturile pornesc de pe la 10 lei pe suta de grame în funcție de preparat.

Soarele se lasă uşor-uşor, peste stațiune. Privit din depărtare, îl poți acoperi c-un deget, atât de mic pare! Am mâncat, apoi m-am plimbat prin stațiunea care își întâmpină turiștii cu aceleași trotuare înguste și pline de gropi, apoi m-am întors la cazare! Încă de la intrarea în Venus, oamenii sunt șocați și dezamăgiți de imagistica stațiunii. Peste tot s-a mai făcut un trotuar o băncuță, un spațiu verde dar, Venus e neschimbat, e așa de când o știu... nimic nu s-a făcut, nimic nu s-a schimbat. De schimbat s-au schimbat doar oamenii din ea.

Dimineaţa devreme. În aceste zile mă voi bucura de plajele cu nisip fin și de apele calde ale Mării Negre. Lady M, e locul unde mi-am propus să stau la soare pentru că am vrut să rămân aproape de cazare. Am descoperit plaja plimbându-mă pe malul mării (cu mai mulți ani în urmă). Se află în apropierea restaurantelor, magazinelor și-a câtorva tarabe cu street food. Am fost de mai multe ori aici, dar nu țin minte să fi fost atât de liber. Mă simt de parcă am plajă privată.

Plaja este relativ mică în zona de cearșafuri, deloc liniștită și foarte aglomerată în sezonul estival. Pentru că sezonul de plajă e abia la început, este exact ce îmi doream. Acest lucru oferă premisele unei vacanțe liniștite și ferite de orice factor de stres. Nu sunt adeptul aglomerației din stațiuni. În concluzie, plaja Lady M. e o opțiune frumoasă până nu devine aglomerat.

Chiar de pe plajă puteți lua o barcă care să vă ducă la o plimbare în larg. Pentru 30 de min, tariful e în general 30 lei/ persoană doar că domnul cu barca o plimbarea nu a durat mai mult de 15 min

Hello, it's me! Cu picioarele în nisip. Dimineți răsfățate de soare cu multe momente de relaxare la malul mării. Când a fost ultima oară când te-a i relaxat cu adevărat?

🍽 Pentru masa de prânz aveam de ales dintre a merge câteva minute pe jos, până la Larisa sau alăturat la terasa Foișoare. Ca să vă faceți o idee despre acest loc, este o autoservire cu terasă – la care se poate lua micul dejun, prânzul sau cina în aer liber. NU este o încurajare de a mânca la Foișoare, în realitate mâncarea e foarte scumpă! Locurile de luat masa sunt pe alese și pentru toate gusturile, astfel poți servi masa în fiecare zi în altă parte, la o distanță rezonabilă de plajă. În principiu găsim cam același lucru peste tot.

Pentru început am ales să mănânc la Foișoare. Mâncarea mult mai proastă ca acum un an. Poate și pentru că e la început de sezon?. Ciorba de burtă fără burtă, numai zeamă, ciorba de perișoare fără perișoare, la fel și ciorba de văcuță, carnea avea un gust oribil ( probabil era veche, recongelată), iar multe dintre preparate arătau bine dar nu aveau gust! Tot ce se afla în această farfurie a fost cântărit: morcovii separat, brocoli separat, carnea separat. Mi-aș fi dorit să aibă un preț corect pentru ceea ce oferă dar în general, nivelul prețurilor mi se pare disproporționat în raport cu cel al serviciilor oferite. Din moment ce sunt mereu valuri de turiști care frecventează astfel de locuri, șansele de a servi vreodată mâncare și nu rebuturi... sunt destul de mici! Nu degeaba multă lumea preferă litoralul din alte țări, la noi nu se schimbă nimic în bine, poate din rău în mai rău. Însă, în pofida nemulțumirilor, litoralul nostru este plin ochi.

După ce mi-am luat "porția de soare", pot explora împrejurimile și pot descoperi oriunde pe distante mici. Nu obişnuiesc să stau pe aceeaşi plajă de dimineaţă până seara.

Mangalia - oraș turistic și port la Marea Neagră

Am ales să fac o plimbare la Vama Veche!

Și, cum în drum spre Vamă, o întâmplătoare coincidenţă a făcut să zăresc Muzeul Marinei din Mangalia, trebuie să recunosc că mă bucur. Foarte interesant pentru cine este interesat de lucruri tehnice si eventual a făcut și armata. Muzeul Marinei este situat la ieşirea din Mangalia spre Vama Veche, cu acces direct la drumul E 87. Program: Zilnic 08:00-18:00.

Muzeul Marinei cuprinde o expoziție de armament și tehnică navală, organizată pe servicii de luptă. O mare parte din exponatele muzeului sunt expuse în curtea din fața muzeului, acolo unde se poate admira o impresionantă colecție de artilerie navală și antiaeriană, vase și alte obiecte marinărești.

Cel mai mare, interesant şi atractiv exponat al întregului muzeu, este nava militară expusă aici. Este vorba despre o vedetă torpiloare cu aripi portante, navă ce face parte din clasa Huchuan şi care cândva se încadra în elitele marinei române.

Ce am reuşit să o identific a fost o torpilă de 533 mm şi o rachetă anti-navă P-15

...o torpilă de 533 mm și Bustul Marinarului Erou

Intrarea principală în clădirea muzeului. In cele două săli ale muzeului este dispusă o impresionantă colecție de tehnică militară și obiecte de patrimoniu care redau istoria recentă a Marinei militare.

În curtea din fața clădirii muzeale este dedicată exclusiv artileriei navale și antiaeriene, aproape toate dintre tipurile de arme prezentate fiind încă folosite pe navele noastre militare. Primul exponat care îți sare în ochi este o mitraliera MR-2N de calibrul 14,5 mm

Tunul antiaerian ZIF-31

Piesa de rezistență a acestei colecții este un tun antiaerian KS-30 de calibrul 130 mm, folosit între anii 70–90 de către Artileria de Coastă.

Plimbare și la Limanu

2 Mai...Foarte frumos locul pentru amatorii de liniște și off camping...numai că-s și mulți nudiști prin zonă... am fost doar cu pasul și e frumos!

Poate nu am nimerit într-o zi bună, dar plaja aceasta nu m-a impresionat. Cu siguranță însă în realitate arată mai bine decât se vede în fotografii.

Localitățile 2 Mai și Vama Veche, cele mai sudice de pe litoralul românesc, erau simple sate de pescari în trecut.

Situat la circa 1 km. de granița cu Bulgaria, 7 km de 2 Mai și la 12 km de Mangalia, Vama Veche este în continuă schimbare și modernizare. Reprezintă o zonă foarte cunoscută și apreciată de turiștii veniți aici. Sătucul Vama Veche are numeroare terase, fast-food-uri, restaurante și o mulțime de tarabe cu suveniruri de toate felurile... Distracția este cuvântul de bază al stațiunii, pe plajă fiind organizate în mod constant seri de chitară la foc de tabără

Lista de prețuri Vama Veche

Ce m-a atras la acest loc cred că este redundant să spun, vă invit să vă uitați la poze 🙂 Mangalia reprezintă capăt de linie a căii ferate, iar din Mangalia pân'la Vama Veche, se pot lua microbuze sau autobuzele electrice, care fac legătura dintr-un capăt în celălalt al stațiunii, puse la dispoziție de primăria Mangalia. Din ce am observat, au un parcurs destul de regulat. Se poate ajunge și cu mașina proprie pe drumul național E 87.

Plaja are cam 1000m lungime, ceea ce vă permite să alegeți o zonă mai liniștită sau una mai animată, după gust.

În stațiune există mai multe plaje/zone ale plajei de diferite tipuri. În funcție de preferințe, puteți alege o zonă mai izolată sau mai apropiată de facilități, beach baruri și restaurante de-a lungul drumului ce merge pe lângă plajă..

Porțiuni de plajă liberă.

Culoarea apei și marea limpede creează un cadru pitoresc de neuitat.

Puteți căuta cazare în această zonă, dacă vreți acces ușor la plajă fără a sta la un Hotel.

Pe aici se coboară pe plajă. Merită din plin efortul, vă puteţi relaxa fără sa vă perturbe nimeni liniştea.

Beautiful scenery! Conectat cu natura, conectat cu adevărat la propriu.

Din Vama Veche se pot vizita cu ușurință zone și stațiuni din partea nordica a litoralului bulgăresc.

Loc de belvedere, unde te pui cu fundu’ la Marea Neagră, și-ți tragi un selfie! O fotografie autoportret.

La întoarcere m-am plimbat prin portul Mangalia. Și da, în sudul litoralului ai ce face din plin, nu trebuie doar să stai izolat: plajă cameră de hotel și să mănânci👯

Matinal, aştept răsăritul zi de zi. Nu am mai pozat de foarte mult timp un rasărit. Privit din depărtare, îl poți acoperi c-un deget, atât de mic pare!

Mornings with a special charm. Când vine vorba de motivație, putem spune cu ușurință că întotdeauna ne-ar trebui mai multă! Încep dimineața cu doza potrivită de energie.

Cerul pare învăluit în nori roz și portocalii.

Relaxarea nu înseamnă lipsa acțiunii. Las soarele să mă cuprindă, în timp ce fac o baie în mare și mă bucur de tot ce mă înconjoară oriunde ajung cu privirea.

Doing nothing can sometimes still be something. Așa arată un moment de relaxare deplină, cu o muzică bună ascultată (în surdină) doar pentru mine, la răsărit de soare...✨

Prin utilizarea cremei de protecție solară precum și evitarea expunerii directe în orele de vârf, îmi mențin sănătatea pielii și previn arsurile solare și mă pot bucura de soare în siguranță și fără riscuri.

Este o vară luuungă și din ce în ce mai fierbinte. Cu toate că foloseam o cremă de protecție solară, am stat la soare până în jurul prânzului... încercând să previn arsurile solare și expunerea excesivă la raze UV. 🙂

Plajă din Neptun

După-amiaza norii aduc umbră, lucru bine venit în zilele toride cu temperaturi foarte ridicate, mai mult decât atât îmi ofereau cel mai bun moment să-mi extind ”hotarele” și să descopăr locuri inedite, locuri cu emoţie.

Cu trotineta voi putea ajunge cu uşurinţă în toate colţurile litoralului și mă pot putea bucura de tot ce are aceasta de oferit. Neptun-Olimp, Jupiter, Venus sau Costinești sunt stațiuni în plină vogă, și pot fi o adevărată aventură pentru escapada mea cu trotineta.

Lacul cu Nuferi din Neptun

Olimp. Căutarea unor noi locuri de plajă

Plajele private din Olimp

Cele pe care le vedeți în fotografii sunt ale unor unități de cazare. Acest lucru este însă tipic plajelor din Olimp.

Faleza Olimp care te îndeamnă la plimbări lungi

La plajele private, distanța dintre șezlonguri e ceva mai mare în comparație cu celelalte plaje

Dacă ești în căutarea unei zone care să impresioneze prin frumusețe și bun gust, în sudul litoralului este exact unde trebuie!

Din întâmplare mi-a ieșit în cale un drum de pământ. Chiar și în zone precum Olimp, se găsesc, șantiere. Asta și pentru că zona este ținta mai multor proiecte de anvergură. Așadar în nordul Olimpului, în imediata vecinătate a ultimelor hoteluri și la doi pași de mare, se lucrează intens la construcția unui dig în mare. Drumul este folosit de camioane pentru că pe acolo se căra piatră. Poți vedea ce-i dincolo de el doar în zilele de weekend când nu se lucrează.

Această parte a plimbării s-a strecurat pe nesimțite usor-ușor. Drumul de care vorbeam mi-a trimis în întâmpinare o plajă cu nisip fin. Veștile sunt grozave și nu prea: grozave pentru că este o scurtătură, și nu prea grozave pentru că, în cazul unei mașini cu garda prea la sol, o s-o cam rupeți în două. Așadar, alegerea fiecăruia. Există însă o variantă ocolitoare cu drum asfaltat pe care urmează să îl descopăr la întoarcere.

Oriunde privești, există ceva în construcție....zona din apropierea plajei este un imens șantier.

Din acest loc se observă mai bine!

Între Olimp și Golful Francez din Costinești se află plaja aceea la care visezi un an de zile și în care vei găsi și multă natură și libertate. Practic, plaja se afla în comuna 23 August lângă Hotelul Blaxy, și apartine de Fishing Village, Popasul Pescarilor. În apropiere se află și lacul Tatlageac unde se poate pescui.

Oaza mea de linişte de pe litoral e aici.

N-au trecut nici 5 minute, că m-am și trezit cu un musafir din cale afară de curios! Am surprins-o jucându-se pe plajă ceva mai devreme iar acum a venit la mine

Aici găsești relaxarea. Accesul la plajă este prioritar pentru clienții pensiunii Fishing Village, Popasul Pescarilor, dar poți veni să faci plajă aici și dacă ești cazat într-una dintre stațiunile învecinate și cauți un loc la malul mării care să nu fie atât de aglomerat.

În această zi mi-am primit porția de inspirație pentru zilele ce vor urma. Adevărul e că atât de cucerit am fost de plimbarea asta, încât mi-am promis că o să mă întorc. Îmi imaginez ca și cum dorința acesta ar fi deja împlinită.

Întoarcerea spre Olimp a fost pe un drum de asfalt.

Lacul Neptun

...spațiul de recreere. Seara mi-am încheiat-o prin stațiunea Jupiter și Venus.

O nouă zi începe pe trotinetă. Întâmplarea de ieri mi-a făcut așa o plăcere că dimineața mea începe într-o frenezie. Sărind peste micul dejun și ieșind în grabă pe ușă, am și pornit către locuri noi, recent descoperite, Golful Pescarilor (plaja 23 August)

Neptun! În drumul meu spre plajă (dimineața la 5:30)

Depozit de piatră imediat cum se iese din Olimp

Din Olimp, se poate urma un drum de aproximativ 4 km asfaltat. După ce treci de calea ferată pe strada Trandafirilor, faci dreapta pe primul drum care îți iese-n cale, adică la indicatorul către BLAXI sau Plaja Maya. Drum care duce și la halta Pescăruș.

Aici se face dreapta

Indicator există doar pe partea opusă, pentru cei care vin dinspre Constanța

Complexul Rezidențial Blaxy

Intrarea în Complexul Rezidențial Blaxy se face pe aici...

Lacul Tătlăgeac, iar dincolo de el Fishing Village, Popasul Pescarilor. E aproape capăt de linie. Cu mașina, poți veni din 23 August, din Costinești (pe drumul care duce spre Mânăstirea Sfânta Elena, care este asfaltat doar până în zona mănăstirii) sau din stațiunea Olimp, cca 4 km pe un drum comunal asfaltat. Aici se termină asfaltul, așa că nu vă așteptați la cine știe ce trafic în zona aia.

Halta Pescăruș! Localitatea, dacă putem să-i spunem așa, e legată de restul lumii prin calea ferată, însă numai câteva trenuri mai opresc zilnic în Halta Pescăruș. Nu e un loc uitat de lume, dar e un loc în care te poți simți departe de lume.

Drumul către țărm se face pe unul de macadam. Jos, dincolo de linie e plaja, una superbă, cu nisip și scoici aduse de valuri, pe care stau aliniate bărcile pescarilor ce ies în larg la primele ore ale dimineții pentru a aduce pe țărm guvizi, stavrizi și tot ce altceva mai poate oferi marea.

Another Day, Another Place! După un drum destul de lung, la care nu m-aș fi încumetat să merg pe jos (motiv pentru care nu am ajuns până acum aici), dar floare la ureche cu o trotinetă, am descoperit această mică şi deosebită plajă. Ce se poate vedea în excursia la golful Popasul Pescarilor? Aici doar câteva imagini...restul experiență!

Always A Pleasure To Discover New Places! Mereu mă bucur când descopăr locuri frumoase. Doar exploram și la fiecare pas mă bucuram de ce vedeam în jurul meu. Pentru a ajunge pe plajă e necesar să cobori mai multe trepte abrupte, însă priveliștea de sus este incredibilă, mai ales dacă vrei să prinzi răsăritul!

Așezați la mal aveți posibilitatea să admirați marea și plaja și să priviți în larg spre bărcile pescarilor și locurile unde sunt puse plasele de peste, pentru a aproviziona cherhanaua din apropiere. Așadar, mare parte din preparatele de aici sunt proaspete, prinse din Mare de către pescarii aflați la o aruncătură de băț.

Această plajă este locul unde îți poți petrece mai multe zile sau chiar un concediu într-o atmosferă specială de libertate potrivită pentru cei care doresc să campeze cu cortul și să se bucure de natură. Nimic nu se compară cu răsăritul și apusul soarelui, de care te poți bucura direct din cort. Nisipul fin este amestecat cu cochilii de scoici și melci iar apa este curată, fără muzică în boxe, singurul zgomot auzit aici fiind cel al valurilor. Este printre cele mai frumoase de pe litoralul romanesc, (dar, să nu uităm că frumusețea stă în ochii privitorului) un loc incredibil de frumos și liniștit...și se învecinează la nord cu Costinești. Plaja Pescăruș e destul de lungă ca să nu te simți asaltat de vecinii de cearșaf

Așteptând soarele...

Casa Analys în dreapta și câteva construcții ridicate una lângă alta a-le pescarilor... Un loc frumos de cazare - preturi pe măsură. Din aceste curți, de altfel înverzite de copaci sau viță-de-vie, în ciuda spațiului restrâns, se coboară direct pe plajă, pe scări de lemn sau de metal construite de pescari.

Faleza abruptă și calea ferată. Accesul la plaja se mai face și prin acest loc pe câteva trepte abrupte săpate în pământ.

Ce trebuie să iei în considerare înainte să vii aici, este faptul că plaja Pescăruș este o plajă în totalitate neamenajată, prin urmare nu veți găsi acolo beach bars sau șezlonguri de închiriat, și nici vreo altă sursă din care îți poți procura băutură sau mâncare: nu se vor plimba vânzători cu fructe, porumb fiert sau kurtoskalacs (colac secuiesc), dar cu toate acestea iți va lăsa amintiri de neuitat. De aceea, este important sa pleci pregătit către această plajă. Nu uita să iei cu tine apă, alimente în cazul în care vrei să stai aici mai mult de câteva ore, prosoape, crema cu protecție solară și eventual o umbrelă.

Ai parte de multă liniște, mai ales în timpul săptămânii. Este o plajă îngustă, dar lungă, înconjurată de maluri înalte, ceea ce creează o atmosferă intimă și relaxantă. Culoarea apei este uluitoare, având o nuanță turcoaz intensă care contrastează frumos cu malurile înalte care înconjoară plaja.

Priveliștea oferită de malurile înalte și marea limpede, creează un cadru pitoresc de neuitat. Un peisaj care se îmbină armonios cu natura în starea ei pură. Ce spuneți? Ați văzut fotografiile. Nu-i așa că merită să vă pregătiți mașina și să porniți la drum, acum, când încă nu mulți cunosc locul? Vă veți relaxa după un an de muncă și veți uita de toate, în acest mic colț de rai.

Acesta era, pe scurt, tabloul așezării de pescari de la Halta Pescăruș, dar o să mai revin. Întoarcerea o fac deja pe un drum deja cunoscut pe care l-am folosit de dimineață. Dincolo de acest gard situat lângă Popasul Pescarilor, se află Complexul de Vile SunSilva. Un frumos loc de cazare, unul select de 4 stele cu dotare și servicii pe măsură.

Doar niște spatii părăsite

Aici trec frumos calea ferată, benoclându-mă de trei ori în stânga și-n dreapta pentru că pe acolo trece trenul de-adevăratelea, cu viteză, multe vagoane și tot tacâmul, apoi mai merg puțin și dau de plaja Maya.

Direct în plaja Maya.

Vreme perfectă, plajă liberă.

Când veți ajunge aici, după ce o sa vă bată puțin briza o să cam uitați de toate relele, de aglomerație sau de drumul pe care e posibil să-l fi bâjbâit dacă nu v-ați documentat bine înainte.

De aici se poate vedea foarte bine digul la care se lucrează zi de zi...

Plaja este ușor mai lată în partea de șezlonguri și se îngustează pe măsură ce înaintezi spre zona de coastă. Această linie de plajă este supravegheată zilnic de doi salvamari.

Dincolo de aceste umbreluțe e locul ideal care te îmbie la un prânz liniștit. La briza mării, cu un peisaj de excepție și o mâncare delicioasă, uiți de griji și te încarci cu energie pozitivă. Am descoperit un borș de peste, o bunătate cu " genocid " și mujdei de usturoi 🥂🍺👍 Curcubeu pe cerul gurii doar când mă gândesc, iar la felul doi, pește (vedeta acestor locuri), pe care l-am savurat până la ultima bucățică. Așadar, o mâncare absolut demențială - mare parte din preparatele de aici sunt proaspete, prinse din mare de către pescarii aflați la o aruncătură de băț...

Cățelușa de pe plajă (s-a atașat de mine încă din prima zi, nu i-a trebuit mult) Era tare cuminte dar uneori avea obiceiul să mai fure câte un șlap, un tricou, tot ce credea ea că se poate juca, apoi fugea cu ele pe plajă.

Cu ea îmi fac toate deplasările. Când ești conectat cu dorințele tale, trotineta poate face puțină ordine în viețile noastre…

Locul în care mă simt mereu liniștit...Ceva se schimbă de fiecare dată și totodată ceva rămâne la fel. Astăzi marea ne-a trimis niște valuri mai consistente. Poți să vezi totul clar la mal. Mă bucur însă să remarc că deși foloseam telefonul, acesta stătea uitat chiar și pentru mai multe ore pe pătură, îl foloseam doar pe post de aparat foto, uneori nici nu îl auzeam că sună.

Dimineți răsfățate de soare cu multe momente de relaxare la malul mării.

Astăzi se văd alge pe mal, probabil marea a fost mai agitată peste noapte.

După-amiaza se lasă cu o nouă plimbare! Întotdeauna este o plăcere să descoperi locuri noi

Privire spre portul Mangalia

Portul turistic Mangalia

De aici, pot fi efectuate călătorii către stațiunile aflate în imediata vecinătate, de-a lungul litoralului Mării Negre, dar și trasee de navigație costieră mai lungi.

Voi ajunge și la „farului genovez“ din Mangalia

Aici sunt mereu bărci care vă permite să vă aventurați într-o plimbare deasupra valurilor line ale mării, ca metodă de relaxare după o zi sub soarele torid al verii.

Plaja din Mangalia este mărginită de faleza folosită ca zonă de promenadă. Să mergi la plimbare pe faleză exact la apus, este modul perfect prin care poți încheia orice seară.

Plaja din Mangalia (împărțită în mai multe plaje/zone ale plajei de diferite tipuri: plajă cu nisip, plajă organizată, plajă neorganizată), se întinde între plaja Saturn și digul nordic al Portului Mangalia.

Plaja Corsa - multe plaje se află chiar în apropierea restaurantelor, magazinelor și zonelor în care se găsesc apartamente de închiriat. Întinderea de nisip este caracterizată printr-o abordare ușoară a mării și o porțiune considerabilă cu apă de mică adâncime.

În funcție de preferințe, puteți alege o zonă mai izolată sau mai apropiată de facilități, food trucks și restaurante de-a lungul falezei ce merge pe lângă plajă..

La fel ca și alte zone de pe litoral, plaja din Mangalia dispune de serviciu de salvamar, mai multe terase, precum și zone amenajate cu șezlonguri și umbreluțe.

I love the smell of coffee in the morning ☕ Dacă o dată îmi imaginam doar cum m-aș simți să am un moment doar pentru mine, în care mă plimb și îmi savurez cafeaua în liniște? Iată că acest lucru s-a întâmplat... la 5 dimineața

În armonie cu natura și cu mine însumi. Se spune că ziua bună se cunoaște de dimineață.

Pentru o dimineață de ținut minte, am ales acest loc. Înspre prânz și cina, masa se poate servi la Cherhanaua de la Popasul Pescarilor. Mă bucur de frumusețea mării încă de la debutul dimineții!

De aici te poți bucura de o priveliște absolut impresionantă spre Olimp

Peisaj de vis pe mare. Pescarii ies în larg... nu se lasă învinși și speră în fiecare zi ca peștele să se lase prins, apoi vin din larg.

Zilele însorite se arată la orizont și pentru că ele trec cu repeziciune, trebuie să profităm pe deplin Dacă ajungi să prinzi un rărărit în locuri ca și acesta, este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poți face.

Plaja 23 August

O plimbare pe malul mării îți va oferi priveliști de neuitat.

Drumul care merge la Costinești ! într-una dintre zile am să vreau să merg până acolo să fac plajă, baie în mare și baie de soare. De altfel una dintre cele mai renumite plaje ale României.

Cu un astfel de tren am ajuns ți eu de la Timișoara.

Satul pescăresc 23 August. Citeam pe undeva că în curând, toată așezarea de pescari va dispărea de pe faleză, care va fi modernizată cu fon-duri europene. Așa s-a întâmplat și la Tuzla, când toate barăcile de pescari de lângă plajă au fost rase de pe fața pământului.

La răscruce de drumuri. Cu mașina, poți veni din 23 August, din Costinești (pe drumul care duce spre Mânăstirea Sfânta Elena, care este asfaltat doar până în dreptul stabilimentului duhovnicesc) sau din stațiunea Olimp, pe un drum comunal pavat cu piatră spartă.

Închei ziua pe această plajă

Vibe de mare, soare, vacanță și griji puse pe pauză…Aici mi-am petrecut foarte mult timp la soare, pe pătură.

Norii fac parte din peisajul zilnic și sunt, unele dintre cele mai apreciate fenomene ale naturii. La prima vedere par ușori și pufoși, însă în realitate nu este deloc așa. Norii sunt formați din particule de apă care se evaporă din mări și oceane, sub căldura soarelui.

Before Sunrise! O nouă zi, un nou loc de plajă

⏱ Trăiește la 5 dimineața răsărituri și la 17:00 la apusuri, unde vei vedea culorile pe cer care de obicei nu aparțin.

SATURN este stațiunea în imediata vecinătate a Mangaliei. Apă, soare și briza. Întinsă pe o distanța de aproximativ 1.5 kilometri, plaja stațiunii Venus păstrează particularitatea plajelor din sudul litoralului romanesc, aceea că este brăzdată de golfuri care intră adânc în țărm.

Plaja dintre Jupiter și Saturn. Abia aici mi-am dat seama ce minunată e briza de pe mare. Nisipul fin și intrarea lină în apă fac o plajă foarte potrivită pentru familii cu copii – mergi mult și bine și apa e tot până la brâu. Este o plajă largă, și există mult spațiu iar nisipul fin și marea sunt, de asemenea, foarte curate.. În plus, există taverne și baruri unde poți savura mâncăruri și băuturi răcoritoare în apropiere.

⛱ O plajă într-o zonă „vântoasă” In anii anteriori aici era populară pentru kitesurfing. Anul acesta nu am văzut nici măcar o încercare. Poate și din cauza sporturilor cu skijetul (scutere de apă) care au devenit o afacere. 10 minute cu skijetul, pe Marea Neagră ajunge și la 250 de lei, iar cei care preferă să se plimbe cu banana, trebuie să plătească o taxă de 70 lei/persoană

Stațiunea este cunoscută ca fiind o locație în care apa mării este liniștită, iar algele își fac apariția destul de rar la mal. Este important de menționat că condițiile pot varia în funcție de anotimp și de vreme. În timpul sezonului de vârf, plaja poate deveni mai aglomerată. Cu siguranță cea mai bună plajă din litoral este aceea unde te vei simți cel mai bine, căci părerile sunt subiective. Eu prefer plajele mai puțin aglomerate.

I love the smell of coffee in the morning! Motivarea este cea care ne pune în mișcare. Ea ne stimulează gândurile și acțiunile, împiedicându-ne să lenevim toată ziua.

La ora 4:50 am fost pe plaja, știind că urmează destul de rapid ceva frumos.

The moment doesn't wait. The moment is now! Spectacolul răsăritului din această dimineață este pe plaja Neptun?

Absolutely stunning! Avem nevoie de motivație pentru a mă trezi dis-de-dimineață (uneori și la ora 04.30) pentru a vedea un răsărit de soare ca acesta

''It's today; my favorite day'' Mai tăcută decât de obicei, marea „Nu se simțea nicio adiere de vânt” Liniștea va rămâne până când va fi din nou animată de turiști.

În rest? Am stat la plajă, m-am bucurat de mare și de soare, m-am relaxat într-un loc cu adevărat minunat. Timpul zbura și venea o nouă zi. Fiecare zi era copia celei din urmă.

Așa mai stau eu uneori. Fizic în prezent, uitându-mă în zare după viitor, însă nu văd decât un vapor.

✨Chiar dacă sunt încă cu picioarele în nisip, bronzul mi-l iau încet, încet. Obișnuiam să stau acolo (ore întregi), până când canicula mă obliga să caut răcoarea de la umbră.

Zona dintre Neptun și Jupiter e o porțiune de plajă liberă cu pietre și nisip grunjos ⛱ Cândva... în acest loc era plaja amenajată (îngrădită) pentru cei care practicau nudismul. Este o plajă cu nisip, însă nu opțiunea ideală pentru relaxare la plajă, având în vedere alternativele. Cu toate acestea, dacă îți dorești un loc "mai ferit" de lume, atunci aceasta este plaja ideală cel puțin în prima parte a zilei!

Se adună lumea, încă e dimineață.

La doar câțiva pași este plaja din Jupiter.

Prima mare aglomerație s-a înregistrat și odată cu ea și Cozi la restaurante. Este loc “sub soare” pentru toată lumea dar ar fi plăcut să fie puțin mai “aerisit”... Am trecut pe lângă această plajă încercând să o văd măcar, dar plină ochi m-a gonit instant…Prefer plajele mai liniștite, cu mai puțină foială pe nisip dar și în apă. Este important să luați în considerare faptul că nu există toalete sau dușuri publice pe plajă iar dacă totuși acestea există nu sunt deloc la vedere sau prin apropiere. Majoritatea folosesc marea pe post de toaletă.

Farmecul dimineților cu nuanțele roșiatice de neuitat

Nimic nu se compară cu răsăritul și apusul soarelui, de care te poți bucura direct de la malul apei.

Plaja Popasul Pescarilor. Este preferată atât de turiștii cazați la hotelurile din zonă, cât și de cei veniți în camping și este potrivită în cazul în care cauți liniște și relaxare, fiind totodată o zonă curată și retrasă.

Și aici ai posibilitatea să-ți închiriezi umbrele și sezlonguri și este preferată de turiștii care caută zone liniștite de plajă.

În primul rând, nu este pentru cei pentru care locul perfect include un șezlong confortabil și un pahar de cocktail adus direct la umbrelă. Acest tip de servicii se găsesc la resorturi.

Pe lângă răsăriturile și apusurile uimitoare, care au servit drept sursă de inspirație există multe alte fenomene naturale incredibile.

Natura ne uimește aproape zilnic datorită peisajelor superbe, dar și fenomenelor care par ireale și greu de explicat, uneori. Ziua de azi a început cu o ceață, un fenomen care apare îndeosebi toamna şi primăvara.

Ceața obstrucționează vizibilitatea și creează o barieră în calea pătrunderii luminii solare. Un peisaj misterios ce povoacă diferite senzații: fie calm și liniște! fie agitație chiar nervozitate.

O ceață ce a acoperit tot litoralul. Imaginea misterioasă nu a durat prea mult, căldura soarelui abia răsărit limpezind repede atmosfera. După ce mi-am luat “porția de soare”, mă întorc cu ușurință în locurile care mă atrag ca un magnet.

Pe lacul de la Neptun mai multe lebede îți atrag atenția prin sunetul lor specific. Te întrebi unde sunt păsările ce fac faimă ?

E musai să povestesc și despre locul care mi-a plăcut în mod deosebit…

Am venit aici pentru distracție așa că asta voi face. În a doua parte a zilei, pe la prânz când deja era foarte cald, am făcut acea pauză de la bronzat și am pornit spre adevărata distracție... Motivația este dorința arzătoare care mă pune în mișcare și mă face să-mi doresc să ies din hățișul prezentului…!

La această plajă poți ajunge și cu trenul coborând la Halta Pescăruș. Nu știu cum se face, dar acest loc mă atrage ca un magnet.

Ia uitați ce priveliște avem de aici! "Într-o bună zi" este chiar astăzi. Energia unei dorințe arzătoare te atrage ca un magnet și îți clarifică deciziile și alegerile pe care le ai de făcut.

Această parte a plimbării nu s-a întâmplat dintr-o dată, ci s-a insinuat ușor-ușor - un traseu pe care l-am construit de la o zi la alta. Atunci când trotineta devine parte din plimbările noastre, energia dorinței noastre nu cunoște decât limitele pe care noi le impunem... Cu alte cuvinte Trotineta e cea care pune lumea în mișcare.

Punctele de belvedere sunt nenumărate, astfel că după ce voi trece de acest golf, voi ajunge la un alt punct de belvedere. Acela va oferi o panoramă completă către Costinești.

Pescărușii au venit special acolo ca să se odihnească. Mă apropii încet fără să deranjez.

Și plaja este plina de cormorani și pescăruși ce se odihnesc... toate adunate, laolaltă, cu mic și mare. Într-o prietenie nebănuită și o comunicare inimaginabilă pentru mintea umană. Diferiți și totuși se înțeleg. Nu se bat. La prima impresie, ai senzația că este o adunare, bine planificată, de-a lungul malului - nu m-am așteptat să văd atât de mulți.

Vor exista întotdeauna provocări...drumuri, apusuri, căi ferate și câmpii care par aproape nesfârșite.

We Live To Explore! Evident, pe traseu te poți opri în mai multe locuri pentru a admira peisajele și marea.

Am stat ceva vreme pe acolo fotografiind sau doar îmbătându-mă cu priveliștea, până când am realizat că mai am ceva de mers.

Până la urmă exploratorul din mine m-a scos din reverie, îmboldindu-mă să văd drumul până la capăt. Această atracție mi-a purtat irezistibil pașii către Costinești.

Cheers To Beautiful Moments. E vreme de poveste și de o bere rece. Greu de rezistat după așa un drum! M-am desfătat cu vreo două bericioaice Tuborg

Obeliscul, simbolul stațiunii Costinești

Canalul care face legătura dintre Marea Neagră și Lacul Costinești

Și pe aici o mulțime de restaurante, terase și tarabe cu suveniruri de toate felurile. Astfel, și Mamaia e un loc, plin de culoare, în care turiștii se pot plimba, pot face cumpărături sau pot mânca preparate diverse (la mare căutare sunt celebrele hamsii prăjite, sau midii, însoțite de o halbă cu bere).

Nu știu dacă ce-a mai căutată stațiune este acesta sau Eforie, eu le-am vazut sufocate aproape pe toate pe unde am umblat. Acum e încă în extrasezon și la o ora când lumea e încă la masa.

Am încercat să mă las vrăjit de magia stațiunii și mi-am permis să descopăr o parte din povestea acestuia.

Epava navei Evanghelia pare integrată în peisajul stațiunii devenind în timp un simbol al Costineștiului. Îmi doream de mai mult timp să o văd în realitate nu doar din fotografiile turiștilor. Recunosc, m-au fascinat întotdeauna epavele, indiferent că vorbim despre cele ale vaselor eșuate sau despre cele abandonate. Se poate ajunge până la ea cu ajutorul bărcilor puse la dispoziție de localnici.

Bucurii simple, cu un gust desăvârșit

Cu aceste priveliști minunate din Costinești, urmează drumul de întoarcere. Acesta se continuă pe lângă calea ferată, același drum pe care am venit.

Conplex balnear și Mânăstirea Sfânta Elena de la Mare. Tot pe aici se termina și asfaltul. Mai departe se continuă un drum din macadam

Am crescut la țară și cred că simt mereu nevoia să mă reconectez cu natura, să mă bucur de simplitatea și frumusețea lucrurilor și de liniștea pe care doar astfel de locuri o oferă.

Apa de la un albastru deschis, până la un turcoaz pătrunzător și chiar un verde smarald în lumina soarelui. Fiind o plajă liberă, foarte retrasă unde accesul se face dintr-un drum de ţară, este locul unde uneori se practică si nudismul, deci perfect pentru persoanele total nonconformiste.

Plaja Pescăruș este o plajă sălbatică unde se poate campa și cu rulota.

Mi-a prins tare bine plimbarea. Această aventură mi-a demonstrat încă o dată că locurile mai puțin bătute pot oferi surprize foarte plăcute. Și e o altă senzație când ajungi prin zone mai puțin umblate și le ai doar pentru tine.

Am încheiat după-amiaza cu o baie pe plaja Popasul Pescarilor. Felul în care ne comportăm în apă seamănă destul de mult cu moduri în care ne putem trăi viața. Uneori înotăm lin și înaintăm încetul cu încetul, iar alteori ne zbatem și riscăm să ne înecăm.

Plaja din Jupiter - Dimineața la răsărit

Plaja principală din Neptun, cunoscută și ca plaja „La Steaguri” este acoperită de nisip fin, cu intrare lină în mare, apă curată și numeroase posibilități de agrement.

Lacul cu nuferi Neptun la răsărit pe lângă care trec aproape în fiecare dimineață.

Accesul la plajă este pe jos, se trece o cale ferată. În imediata apropiere există și o parcare mare.

Cherhanaua Împăratul Romanilor

Când soarele apune deasupra litoralului cu nuanțele roșiatice, merg ușor spre cazare, dar în drum am oprit să mănânc ceva. Lucruri pe care le faci doar pentru că trebuie!

Terasa unde poți să iei prânzul sau cina la preturi mult mai accesibile decât în alte părți. Am fost atras de meniul zilei la doar 25 lei.

Meniul zilei la 25 lei, autoservire – felul 1 + felul 2 + salată + chiflă, iar seara după ora 19 totul era la 50%, deci un mare plus, se poate deci ;i pre'uri mai accesibile

Multe hoteluri s-au schimbat, renovat, alei, trotuare, faleze, cât despre prețuri sunt efectiv pentru toate buzunarele” M-am plimbat pe aici atât ziua cât și la apus.

Plaje frumoase dar parcă prea înghesuite.

În fața mării. Albastrul cerului se ferea după nori. Sunt acei nori care se formează la mare altitudine și toți prezic ceva în meteorologie. Undeva departe plouă. La Timișoara plouă sigur, a plouat toată săptămâna.

Dimineața lentă. Cafea bună. Nici un plan. Zilele treceau iar soarele ardea mai puțin azi așa că, îmi beau cafeaua și mă las în voia vremii ,,la ce bun să stau pe plajă în vreme de ploaie?!..." Norii de data asta au adus apă, picături de ploaie caldă. Și mâine e o zi...!

M-am hotărât să iau micul dejun apoi să mă retrag în camera de hotel. Deci... de pe plajă am plecat direct la masă. Am luat micul dejun, iar... ca ziua mea cu Soare s-o salvez, planul pentru restul zilei a fost plimbare. Ploaia a fost de scurta durată și la un nivel destul de redus, suficient cât să strice o dimineață faină de plajă. Era mereu ceva de vizitat sau de inventat și nu vreau să-mi pierd ziua stând în camera de hotel, vreau să o petrec bucurându-mă de ea.

Din punctul meu de vedere, este cel mai bun moment pentru a vizita Olimpul de la un cap la altul. Plajele sunt multe și unele dintre ele superbe.

Plimbarea s-a încheiat așteptând-ul pe Cristi la halta Neptun. De astăzi vibe-ul de vacanță începe să se facă din ce în ce mai simțit.

O nouă dimineață spre Popasul Pescarilor. De data asta nu am mai fost singur.

Ne îndreptăm așa ușor spre malul marii

Let's Make Memories Together! Prima zi a fost așa: cu trotinetele în Olimp - plaja Popasul Pescarilor

Se pare că a fost o noapte agitată pe mare. Algele de la mal confirmă acest lucru. Algele se formează din cauza sau datorită Dunării care se varsă în Marea Neagră, iar Dunărea aduce nutrienți cu care aceste alge se hrănesc.

În dimineața asta i-am adus o pungă de oase pe care le-a mâncat fără să clipească

Ne bucurăm de vacanță și de momentele frumoase petrecute împreună.

Plaja de azi are o vedere frumoasă, are nisip fin și auriu, iar printre activitățile pe care le poți face aici se numără plimbările cu barca.

Viața e frumoasă în plină vară, cu zile însorite plină de tentații, păcat că nu toți se pot bucura de ele, liberi să facă doar ce le face plăcere.

În după-amiezele când nu mai stau la plajă, vizitez locuri cunoscute pe faleza din Mangalia, care te îndeamnă la plimbări lungi.

„farul din capul digului“ Mangalia

Mangalia la ceas de seară

Am vizitat „farul genovez“ de două ori în câteva zile. Prima dată am fost singur, apoi am venit și cu Cristi. Accesul în interiorul lui nu este permis, închis fiind cu lacătul

Undeva în Mangalia

Penserat.

Și iată-ne! Am petrecut împreună cele mai frumoase clipe ale acelei veri. Așa am petrecut o seară minunată de relaxare.

Vara, cea mai frumoasă perioadă dintr'un an, te face să'ți cheltui și ultimu' ban din buzunar, atmosfera nopților de vară incendiară nu pot să dorm știind ce se petrece afară.

Miros marea și simt cerul. Acesta este exact vibe-ul vacanței noastre din ultima săptămână.

Ne bucurăm de vacanță și de momentele frumoase petrecute împreună și prin Vama Veche

Vama Veche și 2 Mai nu mai sunt demult sate de pescari, ci stațiuni în toată regula, cu hoteluri prezente pe site-urile internaționale de rezervări turistice.

Spre uimirea tuturor, România este bogată în obiective și atracții turistice

Și dacă tot vezi frumosul din jur, cum să treci fără să te oprești? Nici vorbă. Nu în cazul meu. Unele dintre cele mai frumoase momente sunt spontane, nu planificate.

Porțiunea dintre Vama Veche și 2 Mai iți dă sentimentul că timpul s-a oprit de mult în loc. Tot din întâmplare am ajuns aici. Băteam malurile în lung şi-n lat, fără un scop anume. Iubesc ceea ce fac și mă trezesc în fiecare zi întrebându-mă „oare ce mai descopăr azi?”, chiar dacă e luni sau plouă, sau poate am dormit prost sau insuficient.

Am învățat să mă bucur mai mult de timpul petrecut cu cei dragi sau să le spunem ceea ce simțim.

Privim marea și cerul, și ne bucuram de fiecare moment. Inspir adânc și ofer o îmbrățișare, fără un motiv anume, în mijlocul unei zile de vară pentru tot ce am strâns pe lista... „într-o zi, când o să am timp”…

Azi în drumul nostru pe-afară, ne-a prins o ploaie de vară, în care nimic nu a fost neobișnuit! Puțin prea torrențială, but it's so totally worth it !😜 Mai mulți tineri, fug și ei prin ploaie, râd, purtând drept pălărie, câte-o mână deasupra capului, ce nu are nici un rost în ploaia mare. Iute am căutat și noi locul de-adăpost sub o umbrelă.

Am ascultat și privit ploaia caldă de vară! Dejaaa....simt apa sub "sandală"...DUȘ, mare duș am făcut, dar nu-mi pasă că m-am udat. Ce-i drept, nici n-am avut prea multe accesorii pe mine. O șapcă și un tricou, doar na, era vară. Natura şi-a făcut baia cam un sfert de oră. Acum totul e curat... iar când s-a mai oprit un pic, îmi iau inima-n dinți, și fug…că sunt ud, nu-mi mai pasă 🙂Încheiem un sfârșit de zi spectaculos pe faleza din Mangalia

Every Sunset Has A Story! Aceasta a fost prima plajă din sudul litoralului pe care am ajuns, în prima mea călătorie pe litoral. M-a fermecat atunci și pentru multa vreme a fost una dintre preferatele mele. Se face seară ! La malul apei e o seară frumoasă de vară

Such beautiful sunset! Pe măsură ce seara se scurgea, deveneam din ce în ce mai absorbit de reverie.

Fotografie de stradă 🙌 Afara pe strada o petrecere pe undeva e gata să înceapă.

Un albastru infinit, numai Marea Neagra ni-l poate dărui.

Fiecare zi contează. Astăzi, mâine şi poimâine sunt paşi către obiectivul final. E ultima zi când mai venim la aceasta plajă și, contrar prejudecăților mele legate de această plajă, ne-am simțit minunat acolo, am petrecut clipe frumoase în compania cățelușei și am vizitat locuri memorabile și atracții turistice interesante. Ba chiar am mâncat acolo cel mai bun borș de pește de până acum…

Acel moment când realizezi că te bucuri de încă un răsărit superb ce pare a fi și ultimul pe una dintre plajele frumoase din Venus.

Când vom închide ochii vom vedea aceiași imagine doar că în negativ.

La ora 5 am fost pe plaja, știind că urmează să se aglomereze destul de rapid, dar oricum e ultima zi, a 16 .

Ochi împăienjeniți de somn, și cafea în loc de mic dejun. Cum îți place să îți bei cafeaua? ☕️

Și această plajă rămâne în continuare una dintre plajele mele preferate din sudul litoralului. Este plaja publică cea mai bine amenajată, dintre cele vizitate de noi.

O ultimă privire înapoi înainte de a pleca spre Constanța

Sezlongurile și umbrelele abundă în lung și în lat pe nisip, iar dacă vrei un refugiu temporar față de soare, te poti bucura la beach barul din apropiere

Cazinoul din Constanța. Este unul dintre simbolurile reprezentative ale orașului, fiind ridicat în anul 1909 și inaugurat la data de 15 august 1910. Wikipedia

Lucrările sunt aproape de final și vom vedea într-un final, clădirea cazinoului readusă la strălucirea de altădată…Şi cu asta cred că ar cam fi momentul să pun punct acestui articol şi să închei cu “restanţele” din vacanţa anterioară petrecută pe litoral. Vizitarea plajelor din Mamaia

O priveliște spre Portul Tomis din Constanța

O plimbare pe faleza cazinoului. Este un loc încărcat de poveste.

Ne-am rezervat o după-amiază pentru o plimbare pe faleza cazinoului, prelungită cu vizitarea plajelor din Mamaia

Si luăm pentru prima dată contact cu plaja. Mamaia este celebră pentru plajele late cu nisip fin și condițiile foarte bune din hotelurile de la malul Mării Negre. Este o destinație de vacanță frumoasă.

Plajele din Mamaia s-au extins fiind foarte frumoase astfel îți poți permite să alegi o zonă mai liniștită sau una mai animată, după gust. Aici nu este exagerat de lată, este perfectă.

Am găsit o bancă și am reluat poveștile de pus țara la cale între tată și fiu, acum că ne-am pus la cale această plimbare.

Pe faleză este și o pistă de biciclete și multe tarabe cu street food.

Ne bucurăm de fiecare plajă în parte. De-a lungul plajei sunt multe locuri organizate cu umbrele iar spațiul dintre ele este suficient cât să nu vă îngrijoreze acest aspect. Așa înțelegem să funcționeze locul ce aduce liniște, confort, ce ne fac concediul plăcut. În realitate plajele arăta mai bine decât pozele – nisipul mi s-a părut mai alb 🙂

Activități pentru cei mici la marginea plajei în materie de muzică. Desigur, jocurile de plajă pentru copii îi distrează atunci când sunt în afara apei.

Găsim câteva elemente interesante, iar ca sa ajungi la apă de pe faleză, iți ia cam patru minute, mers lejer. Deci cam așa arată o plajă extinsă la Mamaia

Așa arată Mamaia 2023. Beach baruri, fast food-uri şi terase, sunt destule

Sunt sectoare de plajă pentru toate gusturile. Șezlongurile și umbrelele abundă în lung și în lat pe nisip

Plajele din Mamaia sunt printre cele mai lungi de pe întregul tărm românesc.

Ne îndreptăm tot mai mult spre Mamaia Nord iar plajele sunt tot mai late.

Pe lângă stațiunea Mamaia care oferă nenumărate posibilități de distracție pe plaje late cu un nisip fin și o mare de un albastru superb, orașul merită descoperit pas cu pas. Am făcut acest lucru și în vacanțele anterioare.

Aici suntem pe o pasarelă

Aici suntem pe o pasarelă pietonală din zona Cazino. Aflată între ape, de o parte Marea Neagră și de cealaltă parte Lacul Sutghiol, Mamaia este o alegere perfectă pentru petrecerea unei vacanțe.

Timpul zboară, “restanţele” (vizitând plajele din Mamaia) mi l-am luat, mai trebuie doar să ajungem în timp util la gară.

De distrat m-am distrat, bronzul mi l-am luat. Întotdeauna mi-e greu să plec de la mare, să o las în urmă, să știu că o revăd doar câteva zile pe an. Chiar și așa, ea mereu mă primește cu căldură.

Gânduri de final. Majoritatea pozelor au fost făcute dimineața (atunci când plajele au fost goale), poate de aceea nu tot timpul se vede soarele.

Chiar dacă nu e totul frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât aș vrea să fie, povestea mea e tot ce am, tot ce voi avea vreodată. Este ceva ce merita prețuit. Dacă ar fi să trag o concluzie după această vacanță ar fi că porțiunea dintre Olimp și Costinești a devenit unul din locurile mele preferate și ar fi frumos să rămână neschimbat! Au fost sincer niște momente de zen terapie curată pentru suflet și minte. Am prins răsăritul în multe locuri frumoase și romantice, însă cel mai frumos moment a fost din Neptun. Să nu mai spun că poți să vezi răsăritul, chiar și apusul
stând cu picioarele în apă – deci cu siguranță o să mă întorc aici și în alte vacanțe.👋 Am ajuns oricum și în toate locurile drăguțe și am explorat și cele mai îndepărtate și puțin accesibile locuri (cum ar fi țărmurile, cu golfuri sălbatice). Am avut trotineta cu care ne-a fost foarte ușor să ne deplasăm peste tot. Am mâncat la taverne tradiționale pe care fie le-am găsit din întâmplare, fie după recomandări. Am testat apa în mai multe locuri, atât plaja cu nisip mai dur cât și cu nisip fin auriu. 🌞Durata drumului, tipul petrecut în tren mă preocupă mai mult, altfel as mai fi mers o data anul acesta. Si-o sa vină toamna. Și-o să tot vedem ploaie. Si ni s-o face dor de vara asta caniculară 😀 Aștept cu nerăbdare vara următoare, cu tot ce are ea să-mi ofere.