Hiking & Cycling Adventures

Dincolo de dig: Marea buclă agricolă între Bega și Lunca Timișului, pe două roți

2026-06-01T00:43:00.000+03:00

Cum puteam sărbători mai bine ziua de 1 Iunie decât printr-o evadare activă, transformând Ziua Copilului într-o colecție de amintiri pe bicicletă? Abia m-am întors din Munții Poiana Ruscă, unde pantele abrupte m-au stors serios de energie. Am avut parte de o singură zi de odihnă după acea tură intensă, dar picioarele se simțeau deja complet refăcute și odihnite, ceea ce a fost mai mult decât suficient pentru a mă gândi la o nouă ieșire. În acea dimineață de sărbătoare, eram singur acasă doar cu cățelușa mea și, privind afară, am simțit din nou acel impuls de neoprit: trebuia neapărat să ies la o pedală. De data aceasta, planul era diferit. Uneori nu trebuie să urci pe munte ca să simți că ai lăsat agitația în spate. Este suficient să legi drumurile agricole din jurul Timișoarei într-o buclă mare, unde peisajul de câmpie se schimbă la fiecare orizont. Mi-am pregătit rapid rucsacul și am plecat la drum într-un ocol generos pe două roți, un circuit complet care a început clasic, pe pista de biciclete până la Sânmihaiu Român. Dincolo de ecluză însă, am părăsit confortul asfaltului și am intrat pe terenurile agricole întinse spre Peciu Nou. Întoarcerea am gândit-o prin sălbăticia din Lunca Timișului, traversând pădurea Giroc și continuând pe drumuri de pământ până la centura orașului, în apropiere de Urseni. Ultimul sprint, pe un drum dur de griblură, ne-a purtat prin Ciarda Roșie înapoi în Timișoara. A fost o zi lungă de rulaj intens, praf de câmpie și multă libertate. Iată cum s-a văzut această mare buclă de plat...

Plecarea de acasă a însemnat un tranzit rapid pe Take Ionescu și o traversare completă prin centrul orașului. Atmosfera de 1 Iunie transformase pietonala într-un furnicar de oameni veniți să se bucure de soare și de decorul spectaculos cu umbrele multicolore suspendate deasupra străzii. Am pedalat agil printre trecători, admirând Catedrala care domina orizontul, croindu-mi drum spre ieșirea din oraș unde mă aștepta faimoasa pistă spre Sânmihaiu Român.

Am traversat Parcul Central, bucurându-mă de umbra copacilor și de aleile liniștite, ajungând rapid la pista de pe malul Begăi. De aici, am rulat constant de-a lungul apei până când am ajuns la podul de la Gelu.

Traversarea finală pe malul stâng al Begăi, am făcut-o pe noua Pasarelă Gelu. Cu pavajul ei geometric impecabil și jardinierele moderne care aliniază calea, pasarela a fost ultimul element de infrastructură urbană elegantă de dinainte de startul propriu-zis. De aici, orașul începea deja să se deschidă, lăsând loc cerului liber și firei lungi a pistei de biciclete care ne scotea definitiv din agitația bulevardelor.

Sub un cer decorat cu nori mari de vară, am lăsat în spate ultimele blocuri și m-am înscris oficial pe linia lungă a pistei, lăsând agitația Timișoarei să se estompeze cu fiecare pedală, iar kilometrii până la Sânmihaiu Român au zburat pe nesimțite. Chiar la capătul acestei porțiuni, am făcut primul popas oficial la Livada, cunoscutul loc de oprire al bicicliștilor din Sânmihaiu Român.

A fost scuza perfectă să trag pe dreapta și să nu grăbesc deloc această zi de sărbătoare. Am rezemat bicicleta la umbra răcoroasă a unui pom și am petrecut câteva minute excelente savurând o cafea fierbinte.

O privire de ansamblu asupra popasului „La Livadă” explică imediat de ce acest loc este atât de iubit de bicicliști. Mesele albe din lemn, umbra deasă a pomilor și potecile cu pietriș oferă decorul perfect pentru un moment de respiro în Sânmihaiu Român. O scurtă oprire în care bicicleta a stat cuminte la umbră, iar eu mi-am adunat energia pentru secțiunile agricole ce urmau să vină. Această oprire a marcat și sfârșitul primei etape a traseului.

După ce am terminat cafeaua, a urmat momentul în care am lăsat în urmă digul și m-am pregătit să intru în necunoscutul drumurilor de pământ. Am urcat din nou în șa și am rulat lejer prin Sânmihaiu Român, pe drumul către Diniaș, până în dreptul micului Peco cu self-wash de pe partea stângă. Această stație a marcat punctul final de relaxare al pistei clasice și locul perfect în care m-am despărțit de confortul asfaltului, înainte de a mă aventura pe drumurile agricole.

Exact în acel punct am schimbat brusc macazul. Am abandonat drumul principal și am virat la stânga, lăsându-mă purtat de o străduță îngustă și ascunsă, care promitea să mă scoată rapid din civilizație.

Virajul la stânga m-a aruncat instantaneu într-un alt decor. Asfaltul a rămas la drumul principal, în timp ce eu m-am înscris pe un culoar îngust de piatră brută și pământ, printre ultimele curți din Sânmihaiu Român. Câteva pedalări au fost suficiente pentru ca ulița să mă scoată la marginea satului, acolo unde ultimele garduri se termină, iar câmpul deschis preia total controlul orizontului.

Dincolo de marginea satului, drumul de câmp începe cu un tablou nostalgic: o poartă de fotbal izolată, pierdută în marea de iarbă înaltă. Te uiți la structura metalică și realizezi că aici cândva era poate un teren de fotbal plin de viață, acum lăsat uitării sub cerul liber. Un popas vizual scurt, după care am reînceput să mișc pedalele, lăsând ultimele urme de nostalgie în urmă și concentrându-mă pe linia orizontului.

Adio asfalt, bun venit libertate! Am intrat pe drumul de pământ și am simțit imediat cum cauciucurile încep să muște din pământul bătătorit al câmpiei. Drumul agricol șerpuia frumos, flancat de o parte de marea verde a unui lan de grâu și de cealaltă de vegetație deasă de lizieră. A fost momentul în care am prins un ritm constant de pedalat, lăsând praful drumului să se ridice în spate și bucurându-mă de liniștea deplină, întreruptă doar de zgomotul roților.

Odată ce am intrat pe drumul de pământ, peisajul s-a simplificat spectaculos și curat: doar linia lungă a potecii. Solul frământat și uscat mi-a dictat o rulare tehnică, dar extrem de plăcută, sub un cer decorat cu nori leneși. Era exact genul de decor brut și nemodificat care îți amintește de ce mersul pe bicicletă înseamnă, înainte de toate, deconectare totală.

Un moment tensionat, apărut de nicăieri în mijlocul pustietății: din tufiș m-au simțit mai mulți câini de pază. Din tufișuri au sărit trei sau patru exemplare masive încercând un atac din flanc. Soluția? Frână bruscă, coborât de pe bicicletă și un asalt direct spre ei pentru a le demonta instinctul de vânătoare și a le arăta cine domină poteca. După ce i-am intimidat prin atitudine, i-am convins cu vorba bună că sunt doar în trecere. Strategia a funcționat perfect: s-au retras, iar eu am plecat fără frica de a fi urmărit, continuându-mi drumul spre Peciu Nou.

În fața câinilor de stână, cea mai mare greșeală este să fugi.

Schimbarea de atitudine a fost totală. Cu privirile întoarse și mișcări ezitante, dădeau clar de înțeles că au priceput mesajul. Am profitat de această retragere strategică a lor, am urcat în șa și am lăsat în urmă întreaga scenă, reluându-mi rulajul spre Peciu Nou.

Odată ce spiritele s-au calmat și am lăsat în urmă haita de câini, câmpia m-a primit într-o liniște deplină. Direcția Peciu Nou se desena simplu: șanțurile adânci formate de utilajele mari, acum uscate și acoperite cu un praf fin, îmi ghidau cauciucurile prin mijlocul pustietății.

O scurtă oprire în mijlocul pustietății mi-a oferit cadrul perfect pentru a surprinde esența acestei ture de plat: niciun om la orizont, nicio clădire la vedere. Doar vântul care îndoia tufele de pe marginea gardului de sârmă și norii amenințători de deasupra care aduceau o atmosferă de aventură, departe de orice zonă protejată.

Drumul de câmp, o autostradă verde, croită chiar prin inima recoltelor de vară, șerpuia lung, lăsând în urmă orice amintire a asfaltului urban. Flancat în dreapta și în stânga de culturile nesfârșite, am înaintat în ritm alert sub cupola de nori denși ai amiezii. O bucată de traseu monotonă la prima vedere, dar extrem de eliberatoare pentru minte, unde singurul obiectiv era să ating capătul orizontului.

Câmpia bănățeană nu are munți care să te ghideze, dar are reperele ei inconfundabile. O scurtă întoarcere a capului mi-a arătat o privire clară în spate către turnurile CET-ului de la Timișoara, ridicându-se subtil deasupra lizierei îndepărtate de copaci. Deși pedalam în mijlocul pustietății, înconjurat doar de lanuri nesfârșite, acele siluete industriale lăsate în fundal funcționau ca o busolă perfectă, confirmându-mi că bucla mea în jurul orașului prindea contur cu fiecare kilometru adunat în plus.

Într-un moment de respiro, am blocat frânele pentru a surprinde cel mai frumos contrast al zilei de 1 Iunie. Chiar pe marginea drumului de pământ, o pânză sălbatică de maci roșii și flori mov dădea viață peisajului monoton de câmpie. Cu lanurile întinse ce străluceau sub lumina filtrată de nori, acest colț de natură brută a fost recompensa perfectă a rulajului meu solo, amintindu-mi de ce evadările pe două roți în jurul orașului sunt mereu pline de surprize.

Aceeași oprire, dar o altă perspectivă asupra sălbăticiei de pe margine. Privind mai de aproape, am realizat cât de fascinant se îmbină anotimpurile în acest colț ascuns de câmpie. Chiar lângă stuful înalt și uscat care părea că păstrează amintirea iernii trecute, primăvara târzie își striga viața printr-o pânză nesfârșită de maci roșii și flori mov proaspete.

O pedalare constantă într-un decor care părea că se repetă la nesfârșit, dar care își schimba subtil nuanțele la fiecare câteva sute de metri. Acest cadru descrie cel mai bine conceptul de plat bănățean: un coridor de iarbă strâns între două mări de aur vegetal, oferindu-mi acea libertate deplină în care simți că tot spațiul din jur îți aparține doar ție și bicicletei tale.

După kilometri întregi în care orizontul părea neschimbat, peisajul a început în sfârșit să ofere repere noi. Această imagine arăta clar cât de aproape am ajuns de Peciu Nou. Casele din sat au încept deja să se alinieze discret la marginea cerului.

Fiecare pedală mă apropia mai mult de Peciu Nou. Marea traversare agricolă s-a apropiat de sfârșit și că eram la porțile localității Peciu Nou.

Era o liniște deplină, întreruptă doar de foșnetul frunzelor și de lătratul înăbușit al unui câine, undeva în depărtare, printre primele case ascunse de copaci. Privind înainte, zăream silueta unei clădiri vechi ce lăsa la vedere un acoperiș degradat. Mă aflam exact la granița dintre sălbăticia naturii și începutul comunității. Fiecare pedală mă apropia mai mult de Peciu Nou.

O scurtă analiză a drumului am aflat de fapt că mă aflu în curtea unei ferme. Ceea ce credeam că este o intrare clasică de sat s-a dovedit a fi incinta largă a unui vechi complex agricol. Privind clădirile lungi și transformatorul masiv de pe margini, am menținut o viteză constantă, cu degetele pregătite pe frâne și ochii larg deschiși după vreun paznic cu patru picioare. Din fericire, curtea era pustie, iar drumul din față părea să mă conducă direct spre mult râvnitul asfalt al satului.

Am lăsat roțile să ruleze prin acest decor agrozootehnic, cu ochii ațintiți pe deschiderea ce se zărea în capătul drumului sperând că nu voi fi fugărit de haita de câini.

Curtea CAP-ului nu era pustie, ci ascundea propriul „comitet de primire”, adăugând o nouă doză de suspans exact când credeam că am scăpat de problemele din câmp. Aici, în curtea fostului CAP, m-am trezit față în față cu alți câini, gata să-și apere teritoriul. Câinele cel mare, conducea ostilitățile, urmat îndeaproape de ceilalți. Eram singur în fața unui pericol imprevizibil, sperând, că va apărea o salvare. Și salvarea a venit. Dintre clădiri a apărut silueta unui om. Fără să ezite, a pășit direct în mijlocul tensiunii și a preluat controlul. A început să strige la ei, ferm, puternic, fără nicio urmă de ezitare. Să dai peste o a doua haită de câini, blocat în incinta unei ferme necunoscute, este scenariul de coșmar al oricărui biciclist! Cu grajdurile CAP-ului pe dreapta, am cautat din priviri cea mai rapidă cale de acces spre ulițele sigure din Peciu Nou.

După momentele pline de tensiune din curtea CAP-ului, drumul m-a purtat în cele din urmă spre o atmosferă mult mai calmă și așezată. Intrarea în Peciu Nou m-a întâmpinat oferindu-mi un decor rural autentic, sub un cer acoperit de nori grei, de vară.

Roțile bicicletei m-au purtat rapid în inima localității, unde am dat peste un nod de drumuri plin de viață și contraste interesante, deschizând calea către o nouă etapă a călătoriei mele. Centrul din Peciu Nou este un loc unde cotidianul modern se împletește perfect cu spiritul rural autentic. Pe partea dreaptă, o biserică masivă, cu o arhitectură impunătoare și acoperiș roșiatic, domină intersecția. În contrast puternic, pe partea stângă, culorile stridente ale unui magazin Profi Loco și mașinile parcate amintesc de ritmul alert al vremurilor noastre. Indicatoarele albastre din intersecție îmi confirmă poziția și îmi oferă noi opțiuni de traseu: Timișoara e la doar 23 de kilometri în urmă, în timp ce drumul înainte deschide calea spre Giulvăz și Foeni. Cerul rămâne la fel de dramatic, plin de nori grei care par să țină umbră perfectă pentru pedalat, ferindu-mă de arșița directă a soarelui.

Orice ciclist știe că după o porție zdravănă de adrenalină și câțiva kilometri buni de pedalat sub nori zăpușitori, corpul cere o pauză. Magazinul de lângă Profi a apărut la momentul ideal. Am rezemat bicicleta de un punct de sprijin și am intrat la răcoare pentru cea mai importantă misiune a momentului: o sticlă de apă rece și proaspătă

Chiar în fața mea, pe un stâlp de electricitate, tronează un cuib mare de berze – un simbol veritabil al verilor la țară, care adaugă o notă de poezie întregului peisaj. Nimic nu se compară cu prima înghițitură de apă rece după efort. Stând acolo, la marginea terasei, cu sticla aburită în mână, am lăsat ultimele urme de stres să se evapore.

Privirea mi-a fugit din nou spre stâlpul unde berzele își vedeau liniștite de viața lor, complet indiferente la mașinile care treceau spre Timișoara sau la localnicii care intrau la cumpărături. Era un moment perfect de respiro, genul acela de popas simplu în care îți reașezi echipamentul, îți verifici telefonul și îți lași picioarele să se odihnească înainte de următoarea destinație.

Cu bidonul plin din nou și setea potolită, drumul mă chema mai departe. Am decis să ignor indicatoarele mari din intersecție. Nu am ales drumul spre Timișoara și nici spre Giulvăz sau Foeni. Traseul meu de astăzi avea o cu totul altă direcție, mult mai ascunsă și mai pitorească.

Am lăsat în urmă magazinul Profi, am trecut pe lângă biserica mare din dreapta și mi-am îndreptat roțile spre o a doua biserică din sat. Ajuns în dreptul ei, am cotit la dreapta, urmând instinctul drumurilor lăturalnice, iar apoi imediat la stânga.

Imediat ce am lăsat în urmă și cea de-a două biserică, am făcut stânga și m-am trezit pe o altă uliță conducându-mă rapid spre marginea localității Peciu Nou... Acest scurt viraj a marcat desprinderea totală de traseul clasic, deschizându-mi calea direct printre case, spre linia de cale ferată și drumul de câmp.

Undeva în depărtare, pe acest drum, mă așteaptă linia de cale ferată și trecerea spre libertatea drumului de câmp.

Drumul drept m-a condus rapid la linia de cale ferată, pe care am traversat-o cu atenție, lăsând în urmă ultimele case din Peciu Nou.

Printre ultimele gospodării, asfaltul a lăsat în cele din urmă loc unei benzi lungi de pietriș mărunt. Anvelopele bicicletei au început să crănțăne sub greutatea mea pe măsură ce înaintam de-a lungul acestei ulițe mărginașe, unde casele devin tot mai rare și mai modeste. Acesta a fost momentul oficial al ieșirii din sat lăsând să se întrevadă orizontul liber chiar la capătul drumului..

Pietrișul de la marginea satului a dispărut rapid sub roți, fiind înlocuit de un drum de pământ bătătorit, cu două urme adânci lăsate de tractoare. M-am trezit dintr-odată în mijlocul unui decor spectaculos: un lan imens de grâu verde care se întindea cât vedeam cu ochii, unduindu-se ușor sub adierea vântului. Zgomotul mașinilor a dispărut complet, fiind înlocuit de foșnetul roților și de liniștea naturii.

Cerul, încărcat de nori grei și cenușii, dădea întregului peisaj de câmpie un aer dramatic și sălbatic, transformând fiecare pedalare într-o evadare pură în mijlocul naturii.

Drumul de pământ m-a condus exact acolo unde îmi doream: direct pe malul râului Timiș. Drumul a început să urce brusc în fața mea, lăsând lanul în urmă. Această rampă scurtă din pământ bătătorit și iarbă uscată este, de fapt, digul de protecție care ascunde albia râului. Sub același cer încărcat de nori grei, am apăsat mai tare în pedale pentru a cuceri această ultimă formă de relief a traseului, știind că dincolo de creasta ei se deschide, în sfârșit, priveliștea mult așteptată a Timișului.

Odată ce am trecut de creasta digului, în fața mea s-a deschis o luncă largă și vălurită, acoperită de iarbă sălbatică și pământ uscat. Drumul se ramifică discret prin acest relief neregulat, conducând pașii – și roțile – spre perdeaua deasă de sălcii și plopi care străjuiește albia ascunsă.

Aici, natura m-a primit cu o liniște profundă, tulburată doar de clipocitul discret al apei și de foșnetul frunzelor de pe mal. Odată ajuns la destinație, am coborât din șa pentru a savura pe deplin momentul. Sălbăticia râului și aerul curat de după-amiază au șters instantaneu orice urmă de oboseală sau stres, transformând acest punct final într-o răsplată binemeritată pentru întreaga aventură pe două roți.

Atenția mi-a fost atrasă de un element dramatic care rupe monotonia câmpiilor: trunchiul masiv al unui copac bătrân, carbonizat în urma unui incendiu sau a unui trăsnet de vară. Forma lui neagră și contorsionată, ca o poartă naturală arsă, oferă peisajului un aer aproape mistic, de o frumusețe stranie.

Iată-l. Printre copacii luncii, o curbă lină a râului Timiș s-a lăsat în sfârșit descoperită, strălucind sub lumina difuză a cerului înnorat. M-am oprit pe malul înalt, chiar deasupra apei, într-un loc perfect de belvedere unde iarba înaltă se unduiește în bătaia vântului. Sălbăticia locului este incredibilă: câțiva arbori bătrâni, parțial uscați, își întind crengile spre malul opus, creând o imagine autentică de natură neatinsă. Apa curge liniștită, purtându-mă într-o stare de calm și oferindu-mi exact acea clipă de deconectare totală pe care o căutam încă de când am plecat la drum. Toată oboseala din picioare, praful adunat și sperietura de la începutul zilei au dispărut într-o secundă, înlocuite de satisfacția pură a ciclistului care și-a atins ținta.

Lăsând în urmă malul râului și trunchiul ars, am urcat din nou în șa pentru drumul de întoarcere. Traseul m-a purtat pe o cărare de pământ nisipos, care șerpuiește lin printr-o pădurice deasă de sălcii și plopi. Urmele adânci lăsate pe drum arată că această zonă este des circulată.

O imagine care surprinde perfect spiritul sălbatic al malurilor Timișului! Coroanele sălciilor bogate și grele par să atingă pământul, creând o adevărată barieră de verdeață între poteca mea și cursul apei.

Dincolo de frunzișul des, râul Timiș continuă să curgă tăcut, în timp ce pe fundal, norii de furtună se adună tot mai amenințători. Am profitat de acest peisaj idilic pentru a menține un ritm constant, bucurându-mă de răcoarea pe care aceste sălcii o lasă în calea mea.

Peisajul s-a deschis din nou, oferindu-mi o perspectivă curată asupra luncii, flancată pe ambele părți de pâlcuri dese de sălcii bătrâne. Cerul de deasupra a devenit însă și mai dramatic. Norii grei, plumburii, s-au adunat strâns, lăsând doar o fâșie subțire de lumină la orizont. Vântul a început să bată mai cu putere, aducând acel miros inconfundabil de ploaie iminentă.

Înaintarea prin acest tunel de frunziș îți dă acea senzație pură de explorare în care nu știi niciodată ce te așteaptă după următoarea curbă. Peisajul se schimbă permanent pe acest traseu de întoarcere, refuzând să devină monoton. Cărarea deschisă din lunca s-a îngustat brusc, aruncându-mă direct în mijlocul unui tunel verde, format din arbori deși și tufe sălbatice care aproape că înghit drumul.

Tunelul de vegetație s-a transformat dintr-odată într-o adevărată „catedrală” naturală. Drumul de pământ nisipos înaintează acum printr-o pădure rară de plopi tineri, ale căror trunchiuri subțiri și cenușii se înalță perfect drepte, ca niște stâlpi gigantici de o parte și de alta a cărării.

Ieșirea din pădurea de plopi m-a scos din nou în spațiu deschis, unde drumul este flancat de tufe mari și dese de amorfă (salcâm mic). Crengile lor subțiri, încărcate de frunze mărunte și inflorescențe închise la culoare, se unduiesc strâns sub vântul de furtună care continuă să bată.

O scurtă oprire pe cărarea de pământ de pe luncă a fost ocazia perfectă pentru o fotografie de autor. Echipat complet – cu casca bine fixată, ochelarii de soare pregătiți pentru lumina schimbătoare și rucsacul în spate – țin strâns ghidonul bicicletei mele, partenera de nădejde care m-a trecut cu bine prin praful de pe câmp, poteca luncii și pe lângă pericole neprevăzute. Am urcat din nou în șa și am întors spatele obiectivului, lăsând poteca să se așeze iarăși dreaptă în fața roților. Peisajul pare să se închidă într-un alt pâlc des de vegetație.

Așa se vede aventura din primul rând, direct de după ghidon. Poteca s-a strâns din nou într-un mod spectaculos, transformându-se într-un culoar îngust, unde vegetația luncii aproape că mă îmbrățișează din ambele părți. Crengile verzi atârnă deasupra drumului, creând un acoperiș natural care filtrează complet lumina de afară. Pe ghidon, ciclo-computerul stă pregătit să înregistreze fiecare kilometru, în timp ce suspensia furcii din față abia așteaptă micile denivelări ale acestui drum ascuns.

Cerul continuă să joace același rol dramatic, cu nori albi și gri care se bat pentru supremație, dându-mi exact doza de răcoare de care am nevoie ca să pot înainta fără probleme prin acest labirint verde.

Ieșirea în lumină și orizontul larg al luncii. Tunelul strâns de vegetație s-a rupt dintr-odată, lăsându-mă să ies din nou într-un spațiu complet deschis, unde lunca își arată adevărata întindere. Drumul de pământ devine mai șters, transformându-se într-o cărare palidă ce taie relieful ușor vălurit, acoperit de ierburi sălbatice și tufe răzlețe.

Lunca râului continuă să ofere surprize la fiecare pedalare, iar de data aceasta decorul sălbatic a primit o notă pur pastorală. Coborând ușor privirea pe sub crengile bogate ale unui copac, am zărit o turmă de oi adăpostită la răcoare. Animalele s-au strâns sub coroana imensă a unui arbore bătrân, de-a lungul lizierei de sălcii, căutând refugiu din calea zăpușelii. În contrast total cu momentele tensionate de la începutul zilei, când haita de câini mi-a tăiat respirația, această întâlnire transmite doar liniște și normalitate rurală. Oile își văd liniștite de odihnă, perfect integrate în verdele viu al luncii, oferindu-mi un excelent moment de respiro în care doar am încetinit și am admirat tabloul în tăcere.

Privind peste întinderea luncii, dincolo de râul Timiș, peisajul îmi oferă acum repere clare ale așezării spre care m-am îndreptat. Dincolo de fâșia verde și de linia digului, siluetele bisericilor din Parța își înalță turnurile spre cerul încărcat de nori grei, dominând întregul orizont.

Lăsând în urmă potecile ascunse prin iarbă, traseul m-a scos pentru o scurtă porțiune din inima luncii direct pe drumul care trece podul de peste râul Timiș la Parța... Chiar dacă am dat pentru câteva momente de confortul asfaltului, privirea îmi fuge deja dincolo de balustradă, spre lăcașul verde al luncii, nerăbdător să îmi reiau traseul spre Șag.

Imediat ce am traversat podul de la Parța, am lăsat în urmă asfaltul și am coborât direct înapoi în luncă, reluându-mi aventura pe pământ bătătorit. Peisajul s-a deschis din nou într-o câmpie largă și sălbatică, unde drumul se ramifică sub formă de Y, punându-mă în fața unei alegeri. Pe partea dreaptă, o potecă șerpuiește chiar pe lângă liziera deasă de copaci care ascunde cursul Timișului, în timp ce varianta din stânga urcă ușor spre o zonă mai ridicată și aridă. Am ales poteca ce urmează firul apei, pedalând cu spor în direcția Șag.

Înaintând pe această linie sinuoasă, peisajul începe să ofere primele semne clare că mă apropii de civilizație.

Lunca Timișului este un adevărat labirint de poteci de pământ care îți testează atenția. Din loc în loc, firul apei ba se ascunde după perdele de stuf, ba revine aproape de roțile mele. Zona dinainte de Șag m-a întâmpinat cu un aer mult mai animat, un semn clar că mă apropiam de o zonă populară de popas. Râul curgea lat, iar peisajul sălbatic din luncă contrasta frumos cu podurile mari de fier și beton care trec peste apă la Șag. Pe malul opus, o perdea compactă și sălbatică de sălcii și plopi străjuiește apa, ascunzând complet restul lumii.

Pedalând mai departe prin luncă, silueta masivă a Bisericii Romano-Catolice „Sfântul Gerhard” din Șag devine noul punct de orientare de la orizont. Construit în anul 1884, acest lăcaș de cult este o mărturie vie a perioadei în care coloniștii germani s-au stabilit în aceste zone ale Banatului. Acest reper îmi confirmă că am trecut cu bine de sectorul Parța și că mă aflu deja pe teritoriul Șagului, menținând direcția fixă prin luncă spre Giroc.

Drumul de pământ continuă să taie pajiștea întinsă, purtându-mă printr-un sector de luncă incredibil de aerisit și deschis. În mijlocul acestei mări de ierburi înalte și uscate de vară, o băncuță metalică, cu o structură simplă și neagră, apare ca un monument al solitudinii, oferind un loc de odihnă neașteptat pentru călătorii rătăciți.

Iată-mă ajuns într-unul dintre cele mai importante puncte de reper ale întregului traseu: podul rutier de la Șag, care traversează măreț râul Timiș. Trecerea pe sub pod îți dă o senzație stranie de adăpost temporar sub cerul încărcat de nori, o scurtă porțiune umbrită înainte de a mă aventura mai departe pe potecile din luncă care duc spre Giroc.

De aici, priveliștea asupra râului Timiș este de-a dreptul spectaculoasă. Chiar în dreptul podului, albia este traversată de un prag (un micro-baraj de beton) peste care apa se prăvălește într-o cascadă gălăgioasă, umplând aerul de un vuiet alb, relaxant. O măsuță cu două bănci din lemn și metal, așezată strategic pe malul înalt și înierbat, m-a invitat parca la o scurtă pauză de reîmprospătare.

Aici, malul este stăpânit de sălcii bătrâne, cu trunchiuri masive și chinuite, care par să se prăbușească sub propria greutate, contorsionându-se spectaculos deasupra pământului. Una dintre ele, cu scoarța adânc brăzdată, se apleacă atât de mult încât formează o adevărată boltă naturală deasupra malului, cu crengi groase ce poartă urmele unor toaletări recente.

Trecerea pe sub podul din Șag, mi-a tăiat din nou calea cu o surpriză de proporții: o întreagă turmă de oi care pusese stăpânire pe drumul de pământ de pe mal. De data aceasta nu mai erau doar câțiva oaspeți răzleți adăpostiți la umbră, ci un adevărat fluviu alb care curgea leneș de-a lungul pantei prăfoase. Am încetinit până la oprire, pentru a savura acest moment pur pastoral.

Din poteca șerpuitoare a luncii, m-am trezit direct sub structura masivă de beton, un loc unde ingineria modernă întâlnește sălbăticia malurilor.

Drumul m-a purtat mai departe, dezvăluindu-mi o nouă și spectaculoasă curbă a râului Timiș. Aici, apa pare să se lățească într-un ochi mare și liniștit, încadrat perfect de pereții deși ai zăvoiului.

Fără să urc pe asfaltul drumului național, am traversat zona podurilor și am continuat pe potecile mai puțin umblate. O scurtă oprire pe malul înalt mi-a oferit ocazia perfectă pentru o privire în spate. De aici, de unde lunca începe să redevină sălbatică și deasă, podul rutier din Șag se profilează masiv peste râu, micșorat de distanța pe care am reușit deja să o pun între mine și el.

Odată ce podul din Șag a dispărut cu totul în spatele perdelei de copaci, lunca s-a deschis într-un mod complet neșteptat. Poteca îngustă s-a transformat dintr-odată într-un drum de pământ extrem de lat și bătătorit, o adevărată „autostradă” off-road care îmi permite să măresc considerabil viteza de pedalare.

Drumul de pământ m-a condus direct în fața unei alte structuri impresionante care rupe brusc linia orizontului rural. Drumul trece pe sub un vechi pod de cale ferată, ridicat pe piloni masivi din piatră cioplită, care poartă amprenta timpului și o tentă discretă de urban prin desenele graffiti de la bază. Drumul de sub pod rămâne lat, prăfos și presărat cu pietriș, invitându-mă să trec dincolo de acest portal feroviar.

Imediat ce am trecut pe sub prima pasarelă, peisajul mi-a dezvăluit adevărata dimensiune a acestei linii feroviare: podul metalic masiv care traversează râul Timiș. Este o structură industrială impunătoare, cu grinzi uriașe de oțel zăbrelit, care se întinde dramatic de pe un mal pe celălalt, tăind orizontul luncii.

Odată trecut de această barieră arhitecturală, vegetația deasă din luncă redevine stăpână pe peisaj, deschizând calea spre ultimele porțiuni ale traseului. Timișului continuă să mă însoțească, străpuns din loc în loc de siluetele unor arbori bătrâni, marcând poarta de intrare spre mult așteptatele poteci din lunca Girocului. Aceasta este o bucată superbă de traseu, foarte populară printre cicliștii din Timiș.

Am lăsat în spate plaja din Șag și m-am afundat în liniștea păduricii dinspre Giroc. Potecile de aici, umbrite și compacte, sunt raiul oricărui ciclist. Cauciucurile au rulat fin prin umbra răcoroasă, ferindu-mă complet de norii de ploaie care încă amenințau cerul. Pădurea s-a transformat treptat într-o luncă deschisă, cu miros de pământ reavăn, anunțând că porțiunea de aventură pură din această zi se apropie de final.

Pentru mașini drumul este închis aici, însă pentru o bicicletă, obstacolul este doar o invitație la aventură. Pe partea stângă, o potecă îngustă și bine bătătorită prin pământ ocolește elegant barieră, lăsată ca semnătură de toți ceilalți cicliști care au trecut pe aici înaintea mea.

În spatele meu, poteca se pierde printre tufele bogate și sălciile de pe malul Timișului, sub același cer decorat cu nori grei de vară care, din fericire, au ținut cu mine și nu s-au descărcat până la capătul drumului. Privesc înapoi spre obiectiv cu satisfacția omului care știe că a transformat o simplă zi de pedalat într-o poveste memorabilă, numai bună de pus pe blog.

Drumul de pământ și pietriș bătătorit, continuă să se întindă în fața mea ca o linie, oferindu-mi o rulare rapidă și constantă. Acest sector marchează o delimitare perfectă de peisaj: pe partea stângă, zidul compact și verde de la liziera pădurii Giroc îmi ține companie, în timp ce pe partea dreaptă, un gard lung de sârmă desparte drumul de pășunile deschise și livezile din zonă.

Cum nu credeam o clipă că mă va prinde ploaia, am decis să schimb planul inițial. În loc să intru direct în Giroc, am virat brusc pe un drum la dreapta, lăsând liziera pădurii în urmă. Instinctul de explorator m-a împins să mai lungesc puțin tura, profitând de fiecare minut de libertate înainte ca norii aceia grei să se descarce. Înaintând pe drumurile flancate de culturi agricole, peisajul mi-a oferit o surpriză de-a dreptul pitorească: am dat de o gospodărie mică, undeva complet ascunsă în imensitatea câmpului.

O casă veche, albă, cu acoperiș tradițional din țiglă roșiatică, se zărește timid printre ramuri, înconjurată de jur împrejur de salcâmi bogați și arbori înalți, verzi. Singura legătură vizibilă cu lumea modernă este stâlpul de electricitate din beton care tronează pe partea dreaptă. Sub bolta de nori care refuză încă să se descarce, acest loc izolat transmite o liniște profundă, oferindu-mi un ultim și autentic cadru de luncă înainte de a ieși definitiv la agitația asfaltului de pe centură.

Drumul de pământ m-a purtat rapid prin câmp deschis, până când, dincolo de ultimele culturi agricole, s-a auzit zgomotul specific al traficului intens. Poteca m-a scos direct la Centura Timișoarei Sud, undeva în apropiere de Urseni. Să te trezești dintr-odată pe marginea asfaltului modern, după atâția kilometri de luncă sălbatică, oi și poduri vechi de cale ferată, este un șoc cultural în toată regula. Dar exact aceste schimbări bruște fac farmecul unei ture cu bicicleta.

Fiecare curbă a acestei poteci de pământ bătătorit mă apropie tot mai mult de drumul spre casă, iar ritmul pedalatului crește natural, într-o cursă contra cronometru cu picăturile de vară care stau să cadă.

Cerul plumburiu și-a pierdut răbdarea exact când am ajuns sub această structură masivă din beton, care s-a transformat instantaneu în refugiul perfect. După atâția kilometri de luncă, aventură și adrenalină, ploaia m-a prins exact în cel mai sigur loc de pe traseu.

În timp ce stăteam la scut, ferindu-mă de ploaie, privirea mi-a fost atrasă de linia de cale ferată ce trece chiar pe sub centură. Șinele lucioase de oțel desenează o linie dreaptă ce spintecă vegetația sălbatică și deasă, pierzându-se undeva la orizont, spre satele din sudul Timișoarei.

Răpăiala de vară s-a risipit repede, lăsând în urmă doar reflexiile lucioase de pe asfaltul ud și parfumul curat al pământului reavăn. Brusc, m-am trezit în mijlocul nodului rutier de pe centură. În timp ce indicatoarele albastre trimiteau mașinile spre Buziaș sau București, eu aveam o țintă mult mai familiară. După ce am traversat cu grijă breteaua de coborâre ce șerpuiește pe lângă parapetul metalic, am abandonat definitiv relieful drumului de câmp. Am intrat pe un drum de griblură care curge paralel cu centura, o ultimă linie dreaptă ce mă poartă direct spre casele din Ciarda Roșie. A fost momentul oficial în care aventura mea din natură s-a conectat din nou la ritmul orașului.

Pe partea dreaptă, un panou galben mare cu mesajul „Știați că...” marchează simbolic reintrarea într-o zonă administrată și gata de dezvoltare, fiind flancat de tufe mari și iarbă crescută sălbatic. În fața mea, dincolo de drumul presărat cu piatră măruntă, încep să se profileze tot mai clar primele case noi și șantierele din calea Urseni. Cerul rămâne încărcat de aceiași nori joși și plumburii, dar atmosfera de furtună a lăsat loc unei liniști urbane.

Fiecare rotație de pedală pe această griblură mă apropie tot mai mult de confortul casei, lăsând în urmă o zi incredibilă, plină de contraste și peisaje memorabile.

Stând pe marginea pistei de biciclete proaspăt asfaltate, cu un pumn de cireșe mari, pietroase și dulci, am realizat că fiecare kilometru în plus a meritat din plin. În fundal se zărește agitația orașului, sensul giratoriu de la intrarea în Ciarda Roșie și parcul comercial modern – un contrast izbitor cu potecile ascunse din luncă prin care pedalam cu doar o oră în urmă. Această recompensă aromată a transformat o zi plină de adrenalină, haite de câini, turme de oi și coduri de vreme rea, în finalul perfect al unei aventuri memorabile pe două roți.

Privesc ecranul ciclo-computerului Garmin stropit de ploaie, fixat ferm pe ghidonul bicicletei. Dispozitivul a înregistrat cu precizie fiecare urcare pe dig, fiecare potecă îngustă prin labirintul verde și fiecare bretea de asfalt de pe centură. Cifrele de pe ecran spun povestea tehnică a traseului, dar pumnul plin de cireșe mari, roșii și lucioase reprezintă adevărata unitate de măsură a satisfacției de la finalul zilei. Fiecare cireașă dulce savurată chiar acolo, în șa, a meritat pe deplin riscul asumat în fața norilor de furtună care m-au fugărit de la Șag până la Ciarda Roșie. Tura aceasta a avut absolut tot ce îi trebuie unei povești memorabile: adrenalină pură la întâlnirea cu haita de câini, momente pastorale printre turmele de oi, repere istorice la Parța și Șag, dar și libertatea deplină pe care o găsești doar atunci când alegi să pedalezi prin luncă. Eu am sărbătorit 1 Iunie exact așa cum se cuvine: printr-un ocol mare de plat în jurul Timișoarei, pe pământ și griblură. Sper că și tu ai prins o zi excelentă în șa!”

O zi de mountain bike pur în inima Țării Făgetului

2026-05-30T17:25:00.000+03:00

🚴‍♂️🌲 Sunt zile în care muntele nu înseamnă doar altitudine și efort, ci spațiu pentru povești și amintiri care rămân o viață. Recent, am încărcat bicicletele și am plecat împreună cu fiica mea într-un circuit superb prin satele și pădurile din Timiș, pe traseul: Gladna Română – Cabana Căpriorul – Drumul Burău – Tăul Ursului – Valea Bega Luncanilor – Luncanii de Jos – Luncanii de Sus – Zolt – Gladna Română. Totuși, plecarea a stat sub semnul întrebării până în ultima clipă. Ultimele trei zile mi-au adus niște înțepături chinuitoare în genunchi care mă împiedicau să umblu normal. M-am trezit chiar și peste noapte din cauza lor, dar câteva pastile și un unguent antiinflamator și-au făcut efectul, așa că în dimineața plecării m-am simțit mult mai bine. Până la urmă, dorința de a ieși pe munte a învins durerea. Un alt argument care a cântărit greu în favoarea acestei ieșiri în doi a fost lipsa altor alternative în grup: cum niciunul dintre cunoscuții mei de pedală nu anunțase vreo tură, fiind prinși cu propriile planuri, am decis că va fi o zi dedicată exclusiv echipei noastre. A fost însă o coincidență fericită, pentru că în ultima perioadă prefer să evit ieșirile unde apar e-bike-uri. Să încerci să ții pasul cu asistența electrică pe pantele din Poiana Ruscă este o rețetă sigură pentru epuizare prematură. N-aș avea cum să fac față ritmului lor și sunt convins că unii ar profita de avantajul tehnologic doar ca să mă lase în urmă pe urcări și să-mi testeze orgoliul.. Departe de această presiune, circuitul nostru a devenit exact evadarea de care aveam nevoie. A fost o zi lungă, plină de verdeață, adrenalină și, mai ales, bucurii. Iată cum s-a văzut aventura noastră prin inima Țării Făgetului.

Nu am stat mult pe gânduri: am pus bicicletele pe suport, am verificat curelele de prindere și am plecat spre Gladna Română. Am întins-o la drum pe autostrada A1, de unde am ieșit la nodul rutier de la Traian Vuia, continuând spre Fârdea. Gândul la potecile brute din Poiana Ruscă ne-a ținut companie pe tot parcursul drumului.

Am ajuns în Gladna Română sub un cer curat. Un localnic ne-a văzut parcând mașina la marginea drumului și ne-a îndemnat cu drag să lăsăm mașina la umbra copacilor din fața casei lui. Ne-am scuzat rapid, spunându-i că nu vrem să deranjăm, însă bunătatea lui simplă ne-a dat o energie excelentă pentru tot restul zilei. Câteva pedalări de încălzire, verificarea presiunii în suspensii și gata: eram pregătiți de drum.

Am lăsat mașina în Gladna Română, sub un cer de dimineață perfect pentru mers cu bicicleta. Atmosfera rurală liniștită, și ulițe amorțite, ne-a dat imediat acel sentiment de deconectare totală. Am salutat bătrânii ieșiți la porți, și am fost fascinati de cât de ospitalieri și calzi sunt oamenii locului.

Am lăsat în urmă ultimele petece de asfalt și am intrat direct pe Valea Râul. Dincolo de sat, drumul devenea brut, cu griblură, exact așa cum ne place.

Am părăsit satul și am intrat pe Drumul Valea Râul ce urca spre Cabana Căpriorul. Pe măsură ce înaintam, zgomotul lumii moderne a dispărut complet, fiind înlocuit de foșnetul frunzelor și ciripitul păsărilor. Această parte a traseului a fost momentul perfect pentru discuții lungi – genul acela de conversații tată-fiică pe care acasă, nu apucăm niciodată să le purtăm. Muntele are darul de a te face să asculți cu adevărat.

După mai puțin de doi kilometri de pedalat, peisajul a devenit rapid unul masiv, de exploatare: am trecut chiar prin inima vechii cariere de piatră de la Gladna, un uriaș de stâncă acum tăcut, care marchează simbolic granița dintre civilizație și sălbăticie.

Trecerea prin vechea carieră de piatră de la Gladna oferă un contrast vizual puternic. Pedalam pe un drum industrial larg și arid, flancați în stânga de pereții roșiatici ai muntelui excavat și în dreapta de utilaje grele de șantier care dormeau la umbra pădurii.

Roxana a preluat conducerea pe această linie dreaptă și prăfuită, conducând direct spre punctul în care aventura montană începe cu adevărat.

Valea s-a mai îngustat, iar pădurea ne-a primit sub coroanele ei dense. Era semnalul clar că începea urcarea adevărată.

Este uimitor cum se schimbă un traseu când schimbi sensul de mers. Această urcare lungă spre Căpriorul o știam pe de rost ca o coborâre rapidă și tehnică, însă acum, totul arăta complet diferit. Parcă era altceva. Memoria vizuală nu m-a ajutat deloc, nu am mai recunoscut nimic din ce știam; pantele pe care altădată doar le zburam acum îmi cereau respect și atenție maximă la fiecare piatră, obligându-mă să descopăr drumul bucățică cu bucățică de parca ne aflăm pe o potecă parcursă în premieră absolută...

Pe măsură ce înaintam, pădurea idilică a început să-și schimbe fața, lăsând loc unui peisaj marcat vizibil de exploatare și defrișare, iar marginile potecii s-au umplut de mormane de crengi și bușteni abandonați.

Solul argilos era brăzdat de șanțuri, obligându-ne să ne concentrăm la maximum pe biciclete, pedalând printre capcanele de lemn fără să punem piciorul jos. Ne-am deschis trasajul cu multă atenție, menținând un ritm constant.

Efortul intens de pe pantele abrupte își spunea cuvântul: simțeam o nevoie acută de hidratare, dar rezervele noastre scădeau cu fiecare kilometru. Era acel moment al turei în care începi să calculezi fiecare înghițitură, sperând că muntele îți va scoate în cale o salvare.

Chiar de la marginea drumului, într-o zonă umbrită și stâncoasă, am dat peste un izvor cu apă proaspătă și curată. Am pus imediat frână, am scos bidoanele goale și le-am umplut până la refuz cu apă gheață, direct de la sursă. Să bei o apă atât de rece și de pură după kilometri întregi de arșiță și praf este greu de descris în cuvinte. Am băut pe săturate și, cu rezervele refăcute complet, eram gata să ne lansăm spre urcare.

Drumul cotește hotărât la dreapta, părăsind zona umbrită a pârâului, iar urcușul se intensifică instantaneu. Macadamul inundat de soare șerpuiește strâns în sus, ridicându-se deasupra văii și cerându-ne un nou val de energie pentru a depăși panta care se ascunde după curbă.

Efortul susținut de pe pante își spunea cuvântul, așa că Roxana s-a oprit să mai lase jos un strat de haine pentru a face față căldurii. A fost un moment excelent de respiro, perfect pentru a ne rearanja echipamentul și a ne trage sufletul înainte de a continua ascensiunea pe secțiunile cu adevărat solicitante.

Solul argilos, de un galben-portocaliu aprins, creează un contrast cromatic puternic cu verdele intens al pădurii și cu albastrul perfect al cerului. În stânga se înalță un versant abrupt, proaspăt decopertat, în timp ce în dreapta sunt grămezi mari de pământ și piatră lăsate pe marginea drumului, semn că zona a fost excavată sau lărgită recent. Drumul de pietriș trece chiar prin mijlocul acestui „culoar” de pământ, înainte de a se pierde din nou în desișul copacilor.

Urcarea lungă și continuă pe firul văii ne-a stors de energie. Am ieșit însă sus, în creastă, chiar în nodul principal de unde se deschid toate potecile mari. Aici se află fosta Cabană Căpriorul, un punct de reper legendar în Poiana Ruscă. Deși clădirea cabanei este un adevărat monument al drumețiilor de altădată, nu am mai mers până la ea, ci ne-am păstrat concentrarea pe traseul stabilit. Din această intersecție se desprind drumul care coboară spre Nădrag și poteca ce urcă spre Vârful Padeș, pe care noi am continuat rulajul.

O rulotă fantomatică, abandonată în inima pădurii, veghează acum ca un martor tăcut chiar în această intersecție de drumuri forestiere.

Indicatorul arată clar săgeata către Vârful Padeș (cel mai înalt vârf din Munții Poiana Ruscă), cu marcajul bandă albastră, confirmând că ne aflăm în nodul principal de la Cabana Căpriorul.

Suntem la intersecția care coboară spre Nădrag. Am făcut o scurtă pauză în acest nod important, un loc care pentru mine poartă o încărcătură aparte. Pe acest drum am urcat de foarte multe ori în trecut, fiind poteca mea de legătură pentru atâtea aventuri: fie că mă opream la Cabana Căpriorul, fie că trăgeam tare spre Vârful Padeș sau că urmam chiar drumul actual spre Gladna Română.

În acest punct, o luăm spre stânga (spre Vârful Padeș), șii continuăm pe drumul care ne-a scos ulterior spre Drumul Burău și Tăul Ursului.

O porțiune mai dreaptă și luminoasă, unde drumul forestier se îmblânzește și taie pădurea deasă, lăsând razele soarelui să lumineze macadamul alb.

O cruce monumentală din lemn veghează tăcută la marginea pădurii, marcând punctul exact în care părăsim acest drum. Am cotit la dreapta, intrând pe un nou traseu, însă ritmul s-a schimbat instantaneu: drumul ne-a întâmpinat direct în urcare. Panta ne-a obligat să trecem rapid pe pinioanele mari și să ne reintrăm în ritmul sacadat de pedalat.

Un moment de respiro, admirând culmile verzi ale Munților Poiana Ruscă ce se deschid superb prin desișul pădurii. Este cadrul perfect pentru a ilustra imensitatea naturii și sentimentul de libertate de pe creastă.

O panoramă dezvăluind culmile verzi și nesfârșite ale Munților Poiana Ruscă sub un cer senin, un peisaj care te lasă pur și simplu fără cuvinte și îți taie răsuflarea.

Traseul continua pe o linie lungă de macadam alb care începea să urce constant și șerpuia spectaculos la deal, croindu-și drum printre fagi uriași. Privind panta care se întindea în fața noastră, știam că mai avem de parcurs pe acest drum intens de urcare până la Tăul Ursului — unul dintre marile repere ale turei, un loc ascuns, cu o atmosferă aproape mistică.

Drumul a început în sfârșit să coboare. Poteca de pământ șerpuia lin, oferindu-ne o binemeritată porțiune de respiro unde am putut lăsa roțile să ruleze libere după atâta urcare, bucurându-ne de viteză și de răcoarea pădurii.

Bucuria coborârii a fost intensă, dar scurtă, fiindcă muntele are regulile lui. Nu după mult timp, unghiul pantei s-a inversat și urcam din nou. Drumul de macadam alb a început să șerpuiască strâns pe marginea versantului, forțându-ne să trecem înapoi pe pinioanele mari.

Pedalând constant și ritmic pe această lungă curbă de nivel inundată de lumină, demonstrând o rezistență incredibilă în fața fiecărei noi provocări. Pădurea deasă de fagi se rărește în stânga, lăsând să se vadă cerul albastru cu nori pufoși, semn că suntem pe o porțiune de creastă sau pe un versant bine expus la soare.

Intersecția unde drumul se ramifică spre Vârful Padeș

Aici, în intersecția unde drumul se ramifică și spre Vârful Padeș, muntele ne-a întâmpinat cu o surpriză de un umor absurd: un loc de popas amenajat complet, dotat nu doar cu masa clasică din bușteni, ci și cu o ditamai canapeaua din piele neagră așezată strategic la umbra fagilor! Deși tentația de a ne prăbuși pe ea pentru un pui de somn a fost uriașă, ne-am mulțumit cu o scurtă pauză de glume și o fotografie.

Drumul forestier se îmblânzește și alternează cu o porțiune mai dreaptă, oferind chiar și o scurtă coborâre. Ghidați de marcajul cu bandă roșie de pe fagi, am lăsat bicicletele să prindă viteză spre intrarea pe Drumul Burău. Roxana a absorbind vibrațiile drumului pietros dintr-o poziție perfectă de atac.

Acest sector oferă un moment excelent de respiro, unde poți lăsa roțile să ruleze libere înainte de a ataca următoarea secțiune solicitantă a traseului.

Am lăsat kilometrii să curgă lin sub roți într-un rulaj lung pe creastă, până când am interceptat, în sfârșit, Drumul Burău. Intrarea pe această secțiune pitorească a fost semnalul clar că porțiunea de platou se apropia de sfârșit, anunțându-ne că suntem la doar câteva pedalări distanță de nodul central al traseului.

Intersecția largă din fața noastră a fost momentul perfect pentru o poză și o verificare rapidă. Drumul Burău vine din stânga și se unește cu direcția noastră, continuând drept înainte prin pădure. Următorul obiectiv? Tăul Ursului, ascuns în desiș, la doar un sfert de oră de pedalat.

La scurt timp, am ajuns la o oază de liniște completă: Tăul Ursului. Liniștea locului ne-a resetat pulsul după efortul acumulat pe marea urcare.

Cele două biciclete rezemate de bancă — un full-suspension alb și un hardtail închis la culoare — arată că ne-am luat binemeritata pauză în siguranță, la umbră.

A fost adăpostul perfect să tragem pe dreapta. Am lăsat bicicletele — hardtail-ul Trek și full-suspension-ul Cube — la odihnă pe iarba verde, rezemate direct de structura din lemn a refugiului. Ne-am adăpostit la umbra acoperișului, ne-am dat jos rucsacurile din spate și am trecut la cel mai așteptat moment al amiezii: prânzul pe munte. Ne-am scos mâncarea pe care o cărasem atâția kilometri la deal și ne-am pus să mâncăm pe băncuțele de lemn. După atâta efort, urcări abrupte și praf, mâncarea simplă din rucsac a avut cel mai bun gust din lume. Am mâncat pe îndelete, fără grabă, ascultând doar foșnetul copacilor și bucurându-ne de liniștea deplină a pădurii.

A fost momentul perfect în care ne-am reîncărcat complet bateriile și ne-am tras sufletul înainte de a ataca coborârea ce urma să vină. Ne aștepta un teren brut, bolovănos și solicitant, exact genul de provocare care îți testează cu adevărat reflexele și aderența cauciucurilor.

O privire scurtă către stânga ne-a lăsat să vedem indicatorul albastru pe care scria clar: „Drum Forestier Burău”, cel pe care am venit. În mod normal, traseul clasic ne-ar fi obligat să ne întoarcem pe el până la intersecția largă de adineauri, să cotim la dreapta și să urmăm drumul lin spre Oboare. Dar muntele pe două roți cere uneori să ieși din tipare. În loc să alegem varianta simplă cu griblură, am decis să schimbăm foaia și să atacăm o coborâre mult mai tehnică, direct pe Valea Bega Luncanilor.

Intratul în pădure ne-a adus o umbră binecuvântată, dar nu pentru o nouă urcare, ci pentru o coborâre lungă și eliberatoare. Cu degetele încleștate pe manetele de frână, ne-am lansat la vale: Ce urcă trebuie să și coboare, iar coborârea spre drumul agricol Oboare a fost porția de adrenalină pură a zilei. Amândoi în picioare în pedale, cu greutatea potrivită pe spate, abordând șanțurile, bolovanii și zonele cu noroi uscat.

Ne-am bucurat la maximum de coborâre, unde am lăsat frânele libere și am simțit viteza pură, având însă o grijă uriașă la bolovani, la șanțurile adânci formate de ploi, dar și la lemnele căzute de la copaci care ne intersectau trasajul pe alocuri.

Dacă foamea ne-o potoliserăm la adăpostul refugiului, imediat ce am ieșit din nou la drum, sub soarele amiezii, s-a instalat o sete greu de potolit.

Bicicletele rulau aproape singure, iar kilometrii zburau pe măsură ce coboram în josul văii, adâncindu-ne într-un culoar verde și umbros. Am lăsat gravitația să își facă treaba, iar această bucată de traseu a fost o adevărată eliberare pentru picioare după efortul intens din prima parte a zilei.

Final de etapă pe coborârea din pădure: poteca ne-a scos exact acolo unde traseul nostru se intersectează din nou cu drumul Burău. Cu indicatorul forestier pe stânga și un macadam alb, impecabil, care șerpuiește larg printre versanți, această intersecție ne-a deschis calea spre ultima porțiune a coborârii, oferindu-ne un ritm de pedalat mult mai relaxat și constant.

În această porțiune, pădurea se deschidea frumos, flancată în stânga de vegetație deasă, iar în dreapta de o perdea de brazi zvelți. A fost un moment de liniște perfectă, o scurtă privire complicitară de echipă, după care am reînceput să mișcăm pedalele spre vale.

În fața noastră a apărut panoul alb cu „Drum Agricol Oboare”, flancat de un indicator rutier care aproape ne-a tăiat respirația: o pantă brutală, cu o înclinație de nu mai puțin de 23%.

A fost momentul în care am privit-o pe fiica mea pedalând ambițios în fața mea, refuzând cu desăvârșire să pună piciorul jos pe acele secțiuni incredibil de abrupte. Muntele îți cere respect, iar ea i l-a oferit prin simpla încăpățânare de a nu renunța. În spatele ei, strângând din dinți și împingând cu toate forțele în pedale, am fost la fel de încăpățânat, refuzând să mă las mai prejos în fața acestui „zid” de asfalt. Această victorie comună împotriva pantei a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai puternice momente ale întregii zile. Nu cred ca am mai urcat vre-o data o pantă mai mare...Este a doua oară cand fac acest traseu

Recompensa parfumată a muntelui, găsită chiar la marginea drumului de creastă.

Roxana aplecată cu grijă deasupra ierbii verzi de pe marginea potecii, căutând cu atenție frăguțele dulci și parfumate ascunse în vegetația deasă a muntelui.

Bicicletele lăsate să se odihnească liniștite pe marginea ierbii verzi, chiar pe marginea drumului asfaltat, oferindu-ne un scurt moment de răgaz.

O căsuță pitorească din lemn cu acoperiș maro, retrasă la liziera unei păduri dese de mesteacăn, veghează liniștită deasupra pajiștii verzi chiar de la marginea drumului asfaltat.

Cu gustul dulce al frăguțelor și forțe proaspete, am urcat din nou în șa și am pedalat până când am ajuns la o zonă deschisă în mijlocul pădurii: Poiana Strâmbului.

Culmile domoale ale Munților Poiana Ruscă ni s-au dezvăluit în toată splendoarea lor de aici de sus. O atmosferă surprinzător de animată pentru o zi pe munte, cu destul de multă lume adunată aici sus, la terasă, savurând o pauză relaxantă la umbra mestecenilor.

O terasă amenajată în aer liber, cu un food truck, mese, umbrele și un spațiu de relaxare, s-a deschis chiar la liziera pădurii de mesteacăn, aducând un plus de viață drumului

O curbă strânsă la stânga, mărginită de o barieră de protecție din metal și un indicator rutier de viraj periculos, marchează această coborâre lungă și șerpuitoare pe asfalt spre Luncanii de Jos.

O perspectivă aeriană spectaculoasă asupra unei succesiuni de ace de păr strânse, unde șoseaua de asfalt șerpuiește abrupt la vale, coborând vertiginos spre casele ascunse în inima văii împădurite.

Șoseaua continuă să șeruiască lung pe sub versantul decopertat din dreapta, pierzându-se într-o altă curbă strânsă flancată de vegetație deasă și indicatoare rutiere care anunță un nou viraj periculos spre vale.

Traseul ne-a purtat apoi spre cele două sate așezate de-a lungul văii: Luncanii de Jos și Luncanii de Sus. Trecerea prin aceste comunități izolate pare o călătorie în timp. Urcarea spre Luncanii de Sus ne-a testat puțin rezistența, dar bucuria peisajelor rurale a compensat fiecare gram de efort.

Urcarea spre Luncanii de Sus a venit la pachet cu o ispită căreia n-am avut cum să-i rezistăm. Chiar pe marginea șoselei, vegetația ascundea o mulțime de frăguțe coapte. Am oprit instantaneu roțile și ne-am bucurat de o pauză neplanificată, culegând fructele parfumate care ne-au dat energia perfectă pentru restul pantei.

Un pumn plin de frăguțe proaspete și intens colorate, culese direct de pe marginea drumului, oferă un contrast superb de roșu aprins pe mănușa neagră de ciclism, în timp ce bicicleta mea așteaptă cuminte în fundal, dincolo de parapetul de protecție.

O bornă kilometrică galbenă și curată, ridicată chiar pe marginea curbei de asfalt, ne anunță clar că mai avem doar 1 kilometru de parcurs pe drumul județean 116 până la intrarea în Luncanii de Sus.

O coborâre scurtă și rapidă, urmată imediat de un contratimp în urcare, a fost ultima bucată de traseu care ne-a lăsat direct în Luncanii de Sus. Șoseaua deschisă șerpuiește impecabil sub culmile verzi, oferind un final de etapă perfect și foarte vizual.

După ce am depășit porțiunile dificile din Luncanii de Jos și am răzbit cu urcarea spre Luncanii de Sus, muntele ne-a oferit o surpriză totală: direcția Zolt ne-a primit cu un asfalt impecabil.

Direcția mai departe spre Zolt ne-a primit cu un asfalt impecabil. Am cotit la stânga și am părăsit drumul neted pentru o urcare dură, marcată de un avertisment clar: 15% înclinație. O pantă destul de mare care ne-a purtat în ritm sacadat pe lângă casele bătrânești ale satului, testându-ne încă o dată picioarele pe finalul acestei secțiuni.

Dincolo de ulițele strânse, drumul a început să câștige rapid altitudine deasupra Luncanilor, scoțându-ne treptat din vatra satului și deschizând o panoramă de poveste. În timp ce urcam această ultimă porțiune, mai furam câte o privire în spate. A fost momentul în care am pus preț de câteva secunde piciorul jos, doar pentru a lăsa privirea să se piardă în acest peisaj încremenit în timp.

Ultimul efort de pe pantele deasupra Luncanilor ne-a scos în fața unei șerpuiri strânse de asfalt. Urcarea era semnalizată strâns cu indicatoare de viraj periculos, însă pentru noi, acele chevrone reflectorizante nu au fost un avertisment, ci invitația perfectă pentru o coborâre de viteză.

Un avertisment clar că muntele nu s-a terminat: un indicator de 15% înclinație. Panta încă ne chinuia picioarele obosite, desenându-se dur în fața noastră pe sub cerul deschis. Privind versanții masivi din fundal, această bucată de drum a fost ultimul test de rezistență, o rampă solicitantă pe care am depășit-o cu aceeași încăpățânare curată care ne-a ghidat întreaga zi.

Panta încă ne chinuia picioarele obosite, desenându-se dur în fața noastră pe sub cerul deschis. Privind versanții masivi din fundal, această bucată de drum a fost ultimul test de rezistență, o rampă solicitantă pe care am depășit-o cu aceeași încăpățânare curată care ne-a ghidat întreaga zi.

Pe măsură ce urcam ultima porțiune de deasupra Luncanilor, panta ne obliga la un ritm mai domol, dar ne oferea și scuza perfectă pentru a ne opri. Mai furam câte o privire spre casele rămase în spate, cuibărite timid printre livezi, cu acoperișurile lor roșii care spărgeau marea de verdeață.

Exact când eram în plin avânt și ne bucuram mai tare de acea rulare lină, am părăsit drumul principal și am intrat în zona retrasă din Zolt, direct la primele case ale satului. A fost momentul de descătușare al zilei. Ne-am bucurat la maximum de o coborâre superbă de ceva mai bine de 4 kilometri, unde am lăsat frânele libere și am simțit viteza pură, fără grija bolovanilor sau a șanțurilor.

În loc de vreo terasă pretențioasă, am ales cel mai bun loc de resetare de pe planetă: magazinul comunal din sat. Am parcat bicicletele de perete, ne-am așezat la umbră și am savurat o apă rece și o cafea. Atmosfera aceea simplă, liniștea uliței și gustul băuturii reci după atâta praf ne-au reîncărcat complet bateriile.

Sprintul final spre Gladna Română

Cu forțele proaspete după binemeritata pauză, ultimii kilometri înapoi spre Gladna Română au fost un sprint lung, unde am lăsat bicicletele să alerge libere. Am ajuns la mașină exact când soarele se ascundea după culmi. Eram, plini de praf și noi și bicicletele, dar cu acea satisfacție intensă pe care ți-o dă o zi lungă pe munte încheiată simplu și autentic.

La finalul zilei, când tragi linie, un circuit de mountain bike înseamnă mult mai mult decât kilometri adunați pe ecranul GPS-ului sau procente brute de pantă. Pentru noi, această tură prin inima Poienii Ruscă a fost despre depășirea propriilor limite – de la genunchiul care a tăcut ascultător sub efectul unguentului, până la zidurile abrupte de 15% și 23% unde amândoi am refuzat, cu aceeași încăpățânare, să punem piciorul jos.Muntele ne-a cerut respect și ne-a testat din plin, dar ne-a și răsplătit regește: cu gustul dulce al frăguțelor culese de pe margine, cu liniștea mistică de la Tăul Ursului și cu simplitatea acelei cafele băute la umbră, pe banca magazinului comunal din Zolt. Ne-am întors acasă cu bicicletele pline de praf și picioarele obosite, dar cu o legătură tată-fiică mult mai strânsă și cu amintiri care nu se vor șterge prea curând. Data viitoare vom schimba, cu siguranță, masivul, dar echipa o păstrăm exact la fel, poate și cu Flavius.

Dincolo de Dig: Noul Circuit dintre Sânmihai și Lunca Timișului

2026-05-24T19:01:00.000+03:00

Cum am transformat o zi de duminică într-o aventură de luncă. Fără posibilitatea de a planifica o escapadă departe, am încălecat din nou pe Cube, căutând o altă ieșire de salvare din apropiere. Ghidonul a cotit rapid spre o zonă complet diferită de cea de ieri, dar la fel de sigură pentru o retragere rapidă în caz de urgență. Roțile au început să mănânce primii metri de potecă, iar zgomotul mecanic al transmisiei a preluat controlul, transformând din nou teama de un eventual apel într-o concentrare maximă pe traseu. Asfaltul fin al pistei către Sânmihaiu Român trebuia să fie doar o opțiune scurtă și previzibilă pentru o zi de consemnare. Planul inițial era un rulaj lejer, aproape de oraș, dar dorința de libertate a modificat radical calculele de acasă. Privirea curajoasă aruncată spre ecranul ceasului și linia liberă a digului m-au convins să risc: am lăsat în urmă limitele sigure ale Timișoarei și am lăsat Cube-ul să curgă întins de-a lungul Canalului Bega. Am lăsat în urmă centrul și am pornit de-a lungul apei, urmând firul curentului în aval, spre cartierul istoric Iosefin.

M-am oprit preț de câteva clipe pe vechiul pod din Iosefin, sprijinit de balustradă, captivat de liniștea locului. Canalul Bega se întindea ca o panglică cenușiu-verzuie, încadrată perfect de sălciile bătrâne și de acoperișurile istorice. În depărtare se zărea podul de pe strada gării. Un vaporetto a trecut agale pe sub pod, iar valurile lăsate în urmă au legănat reflexia podului pe luciul apei. Din acel punct, am simțit nostalgia unui oraș care își poartă istoria pe apă.

Bicicleta rula impecabil pe banda curată de asfalt, iar zgomotul ritmic al anvelopelor masive de enduro pe suprafața netedă a devenit un fundal sonor hipnotic. Am coborât rampa lină a podului și m-am înscris direct pe pista ce serpuia de-a lungul Begăi pe malul stâng, lăsând Iosefinul în spate.

În stânga mea, apa liniștită a Begăi reflecta cerul de vară, în timp ce în dreapta ogoarele se întindeau până la linia orizontului. Tensiunea acelui eventual telefon de la muncă a început să se dizolve cu fiecare kilometru parcurs în viteză. Pedalam cu o energie grozavă, savurând aerul cald și simțind cum monotonia biroului este înlocuită de dinamismul pur al mișcării. Am trecut rapid de ecluza istorică de la Sânmihaiu Român, un punct de reper drag tuturor cicliștilor din zonă, dar picioarele cereau mai mult. Pista m-a purtat mai departe, dincolo de sat, adâncindu-mă în peisajul liniștit al câmpiei bănățene. Ritmul m-a condus direct spre Popasul Bicicliștilor de la Livada. Locul, de obicei plin de hărmălaie, umbrele colorate și povești depănate la un suc rece sau o bere fără alcool. Am aruncat o privire spre terasă, dar pofta de explorare era prea mare ca să opresc acum.

Am lăsat în urmă Popasul de la Livada și am continuat să rulez în viteză, acolo unde pista pare că te duce direct în inima naturii sălbatice. Însă, conștient de faptul că telefonul de la job putea suna în orice clipă, am decis că este momentul cel mai înțelept să nu mă îndepărtez exagerat de oraș. Nu am mers foarte mult de la Sânmihaiu Român și m-am întors înapoi, pe unde venisem.

Am trecut fluent pe sub pasajul de la Sânmihaiu Român, profitând de umbra scurtă și răcoroasă a podului. Pista de sub el m-a ghidat în siguranță, ferit de traficul auto de deasupra, deschizându-mi calea spre libertatea câmpiei din sud. A fost gândit inteligent subtraversând drumul județean. Astfel, bicicliștii nu trebuie să urce pe dig și să traverseze șoseaua printre mașini, eliminând complet riscul de accidente.

Am schimbat complet direcția către dreapta, urcând pe acest pod destul de nou făcut peste canalul Bega. Traversarea a fost spectaculoasă: am trecut printre grinzile masive de oțel, vopsite viu în albastru, galben și roșu, privind pentru câteva secunde de sus firul apei pe care îl flancasem atâția kilometri.

Odată trecut pe celălalt mal, am lăsat în urmă pista de biciclete. Aventura de pe acest drum modern m-a scos direct în fața unui indicator rutier masiv. Panoul albastru anunța giratoriul la doar 100 de metri, marcând clar opțiunile: Diniaș în lateral sau direcția mea de retragere, Șag și Timișoara. Asfaltul curat, mărginit de iarbă și flancat în depărtare de copaci, se unduia ușor spre rondul ce avea să mă reorienteze spre casă.

Am încetinit doar o secundă, ochind drumurile secundare, dar ținta mea era clară: m-am înscris hotărât în noul sens giratoriu. Locul arăta impecabil, cu asfaltul proaspăt turnat și bordurile vopsite strident în roșu și alb — o amenajare modernă care a transformat complet fața acestei intersecții de la marginea localității.

Am abordat hotărât curba, lăsând anvelopele să se încline fin pe asfaltul bun. Abandonând drumurile secundare, m-am înscris direct pe noul drum dintre Sânmihaiu Român și Șag: o linie perfectă de 6 kilometri care taie spectaculos câmpia spre sud.

Asfaltul proaspăt turnat se întindea perfect în fața mea, fără nicio imperfecțiune. Pe această suprafață incredibil de fină, bicicleta rula aproape de la sine, menținând un ritm alert și constant fără să simt vreun efort. Pe traseu m-am salutat cu numeroși alți pasionați de ciclism; era evident că mulți aleseseră să profite de această duminică însorită pentru a pedala pe noul drum. Întâlnirile cu ei mi-au întărit convingerea că această nouă legătură este o opțiune excelentă pentru o evadare rapidă în natură, complet protejată de zgomotul și pericolele traficului auto.

Cei 6 kilometri de rulaj întins și liniștit m-au scos direct în dreptul unui indicator rutier masiv, un panou albastru care anunța un sens giratoriu la 300 de metri, cu direcțiile spre Șag, Peciu Nou și Timișoara.

Am abordat hotărât curba și m-am înscris direct în noul sens giratoriu de la marginea localității. O scurtă rotire de ghidon și am lăsat în urmă drumurile secundare, orientându-mă decis spre Șag.

Am abordat fluid curba, trecând rapid pe lângă săgețile alb-roșii care dictau sensul de mers. Chiar la ieșirea din giratoriu, pe o insulă de asfalt proaspăt, panoul albastru afișa opțiunile spre sud: Peciu Nou la 8 kilometri și Foeni la 25. O invitație deschisă pentru evadări viitoare, dar pentru astăzi planul meu era deja stabilit.

O scurtă privire spre margine și o altă bornă metalică mi-a dat vestea bună: marcajul „DJ 593C Șag 2” arăta că localitatea e la o aruncătură de băț.

Ultimii doi kilometri au fost o plăcere pură. O reorientare perfectă spre casă, departe de traficul greu și plină de energie! Când am ajuns în sfârșit la intrarea în Șag, primele case cu acoperișuri roșii au început să se profileze în stânga mea, dincolo de lanul verde de grâu, iar stâlpii moderni de iluminat de pe marginea asfaltului au marcat oficial finalul traseului de hotar.

Intrarea în Șag a fost o întoarcere în timp, direct pe ulița copilăriei mele. O spun cu un fior de nostalgie, fiindcă am locuit chiar aici, la o casă de pe partea stângă. Mă leagă atâtea amintiri de aceste locuri în care am împărțit momente de neuitat alături de o mulțime de prieteni. Să pedalez din nou prin zonă, ascultând tăcerea liniștită a uliței adormite la amiază, a declanșat un val puternic de imagini din trecut. Copacii verzi de pe margine, curțile cunoscute și florile galbene care străjuiau trotuarele păreau neschimbate, primindu-mă înapoi într-un ritm blând, de acasă.

La prima vedere, copacii verzi de pe margine și curțile vechi îmi păreau neschimbate. În realitate însă, totul este complet transformat; au răsărit o mulțime de case noi, iar localitatea a evoluat enorm. Lipsa chipurilor de altădată mi-a amintit cât de repede curge timpul. Am încetinit ritmul, lăsând roțile să parcurgă leneș fiecare metru, în timp ce priveam fațada casei care odinioară îmi adăpostea zilele pline de viață și amintiri.

Mi-am urmat drumul agale printre aceste repere știute și am ajuns în dreptul Căminului Cultural, fără ca vreo figură cunoscută să îmi iasă în cale... Privirea mi-a căutat instinctiv, cu o speranță ascunsă, măcar un prieten din copilărie sau un chip cunoscut, însă ulița era complet pustie. N-am întâlnit pe nimeni. În locul oamenilor, m-au întâmpinat doar ulițele adormite, a căror tăcere m-a inundat cu un val profund de tihnă și melancolie.

Am rulat mai departe, leneș, prin parcul care îmi marcase copilăria. Câțiva metri mai încolo, ulița m-a scos direct în dreptul școlii primare unde am învățat. Sprijinit de ghidon, am privit curtea acum modernizată, cu terenul de sport viu colorat, unde altădată alergam fără nicio grijă în pauze. Gândul mi-a zburat instantaneu la diminețile în care clădirea ne primea în băncile ei și la dascălii de modă veche pe care i-am avut aici – oameni deosebiți care și-au dat tot interesul pentru ca noi să reușim în viață. Privind ferestrele claselor, am simțit o recunoștință profundă pentru acele vremuri simple și curate. Acele ziduri au pus temelia a tot ce a urmat, iar respectul față de cei care ne-au format a rămas la fel de viu. Am tras adânc aer în piept, am lăsat o ultimă privire peste curte și am apăsat hotărât în pedale; nostalgia lăsa loc concentrării, pe măsură ce mă îndreptam spre ieșirea din parc, gata pentru kilometrii lungi de asfalt care mă despărțeau de oraș.

Am mai oprit Cube-ul pentru o clipă și am aruncat o ultimă privire lungă spre Căminul Cultural, lăsând amintirile să mă readucă în timp. Multe momente speciale mă leagă de această clădire; aici, în tinerețe, organizam discoteca satului, dând tonul distracției și adunând toată gașca la un loc. Am avut parte de ani minunați pe aceste străzi, iar fiecare colț de zid părea să păstreze încă ecoul râsetelor și al muzicii de atunci. Cu inima plină de aceste imagini dragi, am strâns din nou manșoanele. Trecutul rămânea în siguranță acolo unde îi este locul, iar eu trebuia să pun din nou roțile în mișcare, căci drumul de întoarcere spre Timișoara era încă lung.

Mi-am urmat drumul printre reperele știute și am lăsat în spate Căminul Cultural, profitând de faptul că acum localitatea are și o pistă de biciclete nouă. Să rulezi pe asfaltul ei impecabil, marcat curat și complet separat de traficul auto, a fost o adevărată plăcere care mi-a permis să mențin o viteză excelentă. M-am îndreptat către gară, lăsând în urmă ultimele case ale satului, cu un plan clar în minte: încercam să ajung în zona mănăstirii la pădure. Această destinație promitea o schimbare totală de decor. Asfaltul stradal și amintirile ulițelor aveau să lase loc potecilor umbroase și liniștii adânci pe care o găsești doar la Mănăstirea Timișeni, un loc retras, perfect pentru a găsi puțină tihnă înainte de reintrarea în ritmul agitat al Timișoarei. Cube-ul înainta rapid, suspensiile lucrând fin pe măsură ce linia neagră a pădurii începea să se profileze tot mai mare în fața mea.

Am traversat calea ferată, iar de cealaltă parte a șinei, peisajul s-a deschis brusc într-o câmpie largă, lăsând să se profileze la orizont silueta mănăstirii. Întregul complex de la Timișeni se înălța tăcut și impunător direct la marginea pădurii masive de stejari, ca un refugiu alb de spiritualitate în mijlocul naturii. Acoperișurile roșii ale chiliilor și turnul zvelt al bisericii străluceau sub cerul senin, creând un contrast superb cu verdele închis al codrului din fundal. Să privești această imagine de la distanță, de pe drumul de pământ ce taie pășunea, îți dă instantaneu o senzație de tihnă și pace totală.

Aerul devenise mai curat și mai răcoros pe măsură ce mă apropiam de lizieră, iar zgomotul lanțului de la Cube părea singurul intrus în liniștea profundă a acelei duminici după-amiază.

Am încetinit ritmul, lăsând bicicleta să curgă domol spre porțile mănăstirii, dornic să savurez fiecare clipă de liniște înainte de a reintra pe drumul de întoarcere. Ritmul a devenit din nou unul de croazieră, stabil și așezat. Cu o briză ușoară care îmi tăia calea din lateral și sub un cer senin, plin de nori albi, leneși, bicicleta înghițea kilometru după kilometru pe această șosea liberă. Nu mai era nicio grabă; oboseala din picioare se transforma în satisfacție pură, în timp ce roțile torceau ritmic pe carosabilul încins de soare. Această linie dreaptă, ce părea că mă proiectează, era tranziția perfectă prin care lăsam în urmă amintirile calde din Șag și mă apropiam treptat, cu fiecare pedală, de reintrarea în Timișoara.

Am intrat în curtea mănăstirii cu gândul să mă hidratez de la cișmelele puse la dispoziție drumeților, însă robinetele erau complet uscate, fără niciun pic de presiune. M-am sprijinit resemnat de bicicletă în mijlocul curții pavate frumos cu piatră naturală, privind trandafirii roșii înfloriți de pe margine și arcadele albe ale chiliilor adormite sub soarele amiezii. Deși setea începea să îmi dea bătăi de cap, liniștea profundă a locului a compensat parțial dezamăgirea. Am tras aer adânc în piept, savurând răcoarea ce venea dinspre pădure. Fără o sursă de reîmprospătare la dispoziție, trebuia să mențin ritmul spre casă.

Înainte de a pleca, am scos telefonul pentru a surprinde cele trei biserici ridicate în epoci diferite. În planul secund al curții se înalță lăcașul de la care a pornit totul. Generație după generație, complexului i s-au adăugat alte două edificii de cult, fiecare reflectând spiritul și posibilitățile vremurilor sale. Această primă construcție, retrasă și ocrotită de umbra arborilor bătrâni, păstrează o simplitate caldă, amintind de perioada în care primii monahi au pus temelia vieții monahale în acest colț de pădure. Să vezi toate aceste trei etape ale istoriei adunate în aceeași curte îngrijită îți dă sentimentul unei linii a timpului lăsate la vedere, unde trecutul și prezentul conviețuiesc sub același cer.

Revin din nou cu privirea asupra curții, surprinzând în același cadru cele două lăcașuri de cult care dau identitate mănăstirii: în prim-plan, biserica veche și istorică, cu turla ei argintie și linii simple, iar în fundal, biserica nouă, mult mai spațioasă, cu mozaicuri pictate pe fațadă și acoperiș roșu. Acest contrast vizual dintre vechi și nou, sub cerul de un albastru strălucitor brăzdat de dâre lungi de nori albi, sporea și mai mult farmecul locului.

M-am apropiat câțiva pași pentru a surprinde separat biserica nouă. Privită de aproape, clădirea impunătoare își dezvăluia toate detaliile minuțioase: turnul înalt cu acoperiș roșu ascuțit, ferestrele înguste specifice stilului bizantin și icoanele strălucitoare din mozaic ce împodobeau fațada chiar deasupra arcadelor masive de la intrare. În dreapta ei, curtea interioară plină de verdeață și trandafiri roșii se prelungea elegant spre corpul chiliilor, creând o armonie perfectă între piatră, credință și natură. A fost ultimul cadru pe care l-am pus în ramă în această curte liniștită.

Am lăsat în urmă siluete liniștită a mănăstirii și m-am înscris pe drumul din pădure ce ducea către lunca Timișului. N-a durat mult și desișul pădurii a început să se rărească, lăsând loc unei explozii de lumină și spațiu deschis. Drumul de pământ uscat și bătătorit a ieșit direct în luncă, șerpuind domol printr-un peisaj de o frumusețe sălbatică. În stânga mea, o lizieră deasă de tufe și iarbă înaltă marca marginea pădurii proaspăt părăsite, în timp ce în dreapta se întindea un lan imens de grâu verde, ale cărui spice se unduiau spectaculos sub adierea caldă a vântului. A fost un moment de libertate pură.

Bicicleta rula lin pe urmele lăsate de utilaje, iar eu savuram fiecare pedală în această liniște deplină a câmpiei, unde marea de verde părea că se unește cu orizontul, purtându-mă tot mai aproape de malurile râului.. Bicicleta a reintrat imediat în elementul ei: suspensiile s-au activat din nou pe micile denivelări, iar zgomotul ritmic al pedalatului s-a împletit perfect cu foșnetul crengilor.

Poteca din luncă m-a condus direct la baza structurii de protecție, unde am atacat scurta urcare și am ieșit direct pe dig. Drumul de pământ bătătorit, presărat cu iarbă pe margini, se întindea acum ca o linie dreaptă, perfectă, ce părea că nu se mai termină la orizont.

Am trecut digul și am lăsat bicicleta să ruleze spre vale. Bicicleta s-a lansat fluid pe coborârea abruptă, iar gravitația a crescut instantaneu viteza pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce tăia panta înverzită. A fost o secundă de adrenalină curată în care suspensiile au înghițit perfect tranziția de nivel, purtându-mă rapid pe sub umbra unui stejar masiv care străjuia baza digului. M-am înscris pe drumul de luncă, o potecă lată și primitoare din pământ bătătorit, care șerpuia elegant printre tufele mari și verzi de păducel.

Relieful de jos devenise incredibil de blând; pajiștile întinse și verzi mă înconjurau din ambele părți, oferindu-mi un rulaj extrem de lin. Iar Timișul era în dreapta mea, o prezență constantă și răcoroasă dincolo de fâșia de copaci, sclipind discret sub soarele după-amiezii și confirmându-mi că eram pe ruta ideală, retrasă și ferită de mașini, care mă ghida constant înapoi spre casă.

Drumul de luncă continua să șeruiască, strângându-se pe alocuri în două urme subțiri și clare de pământ, cu o dâră bogată de iarbă verde chiar pe mijloc. Tufele mari și dese de păducel de pe margini păreau că se apropie tot mai mult de potecă, creând un veritabil tunel natural de vegetație pe sub cerul senin. Fiecare curbă lăsată în urmă dezvăluia un alt colț liniștit de pajiște, transformând această bucată lungă de întoarcere într-o croazieră plină de tihnă, departe de zgomotul șoselelor naționale.

N-a durat mult și tufele de păducel s-au retras complet, lăsându-mă față în față cu măreția râului. Am oprit bicicleta chiar pe marginea malului înalt pentru a admira Timișul, care curgea tăcut și leneș în fața mea. Cadrul era de o frumusețe rară: apa calmă reflecta albastrul cerului, iar pe malul opus se întindea o limbă uriașă și curată de nisip fin, ce părea o plajă exotică ascunsă în inima Banatului, flancată de perdeaua deasă de sălcii și plopi. Acest râu, pe care îl știam atât de bine, îmi oferea din nou refugiul ideal. Era momentul perfect de respiro, o clipă suspendată în care am realizat încă o dată cât de norocoși suntem să avem o asemenea sălbăticie pitorească la o aruncătură de băț de oraș.

Liniștea locului era deplină, întreruptă doar de susurul discret al curentului și de câte un foșnet din pădure. Soarele după-amiezii îmi încălzea chipul simțind cum toată oboseala acumulată și setea din gât treceau instantaneu în plan secund.

Am lăsat în urmă buza malului înalt și am dat din nou drumul roților. Poteca s-a transformat rapid într-un drum de luncă lat și curat, unde solul devenise mai nisipos, purtând amprenta clară a apropierii apei.

Culoarul de pământ bătătorit se întindea ca o bandă luminoasă, străjuit de o parte și de alta de zidurile verzi și dense ale arbuștilor care izolau complet traseul de restul lumii. Bicicleta rula fluid pe această suprafață netedă, suspensiile absorbind fin micile valuri de pământ, în timp ce eu mențineam o cadență stabilă de pedalat. Umbrele copacilor începuseră să se lungească discret pe drum, desenând linii dinamice în fața mea, sub cerul ce păstra același albastru intens.

Ritmul era unul relaxat și sigur; fiecare pedală mă purta mai departe de-a lungul acestui coridor verde, adâncindu-mă în peisaj și transformând drumul spre casă într-o înșiruire perfectă de cadre naturale.

Pe neașteptate, coridorul de tufe s-a deschis și m-am scufundat direct sub bolta deasă a unei păduri bătrâne de luncă. Schimbarea a fost radicală: lumina puternică a amiezii a fost înghițită instantaneu de coroanele uriașe ale copacilor, lăsând loc unei penumbre răcoroase și misterioase. Drumul de pământ a devenit mai lat, mai umbros și acoperit de un strat fin de frunze uscate, crenguțe și rădăcini ascunse.

Bicicleta înainta cu un ritm așezat și constant, suspensiile lucrând fin pe pământul uscat, în timp ce norii albi și subțiri se întindeau leneși pe cerul de un albastru perfect. Rulam cu o satisfacție profundă, savurând fiecare metru din acest coridor verde și liniștit, în timp ce peisajul bănățean cunoscut se derula curat pe lângă mine, pregătindu-mă pentru ultimele repere dinainte de reintrarea în oraș.

Am părăsit lunca, am traversat din nou digul și, pe la liziera pădurii din Giroc, am continuat spre prima parte cu asfalt, intrând apoi pe pista de biciclete din Giroc.

Trecerea de la pământul albicios direct pe suprafața netedă a marcat reintrarea în civilizație. În drumul către casă, traversând Girocul, am oprit la Roxana, fiica mea, unde am băut apă minerală, hidratându-mă excelent după orele lungi de pedalat prin căldură. Să stau la o poveste cu ea, cu paharul de apă proaspătă în mână, a fost adevărata recompensă a acestei duminici. Telefonul rămăsese complet tăcut în buzunar pe parcursul întregului traseu, oferindu-mi libertatea de a transforma o zi tensionată de consemnare într-o traversare spectaculoasă: o combinație perfectă de asfalt nou, poteci sălbatice de luncă, amintiri calde din copilăria în Șag și un final binecuvântat alături de familie.

🚲 Bucla din jurul aeroportului

2026-05-23T21:23:00.000+03:00

Vremea de afară era impecabilă, dar jobul îmi tăiase din start orice șansă de a pleca departe de oraș. Fiind consemnat, trebuia să fiu gata de muncă la primul telefon, așa că am ales singura soluție sigură: o evadare rapidă pe traseul de acasă, ocolind aeroportul 🛫. Am lăsat rapid în spate ultimele cartiere și m-am adăpostit sub răcoarea umbroasă a copacilor din Pădurea Verde. Drumul forestier s-a transformat repede în hotarele largi, unde pământul bătătorit și iarba de pe mijloc desenau o panglică lungă spre orizont 🌲✨. Pe acest relief perfect plat și pe drumurile deschise, m-am bucurat de liniștea de a pedala singur, complet relaxat. Ritmul s-a așezat frumos pe măsură ce am intrat în paralel cu aeroportul. Cu gardul lung de securitate în dreapta mea și cu ogoarele verzi întinse la nesfârșit în stânga, totul sub un cer albastru, am simțit că am găsit libertatea ideală chiar la marginea orașului. Pe această bucată lungă de drum deschis, zgomotul orașului a dispărut complet, lăsând loc doar foșnetului fin al lanțurilor și sunetului ritmic produs de anvelopele care mușcau din pământul uscat. Singura animație venea din când în când de sus, când huruitul puternic al unui avion care decola mă făcea să îmi ridic privirea din ghidon și să îi urmăresc silueta cum se pierde în zare. Rulam compact, bucurându-mă de aerul curat și de libertatea simplă de a parcurge acești kilometri pe coclauri, chiar la marginea casei.

După ce am străbătut pădurea, am ajuns la lacul de acumulare de la Dumbrăvița. Aici am aruncat o privire, lăsând ochii să respire pe întinderea mare și liniștită de apă care sclipea sub cerul curat de weekend. Câțiva pescari își încercau norocul pe malul înverzit, sub umbra sălciilor, dând întregului loc o atmosferă relaxată, de vacanță 🌊🌾.

N-am zăbovit prea mult însă; am potrivit ghidonul și am pornit pe marginea lui, spre coada lacului. Pădurea Verde se zărea acum în spate ca o masivă perdea întunecată de copaci, profilată clar pe linia orizontului.

Poteca de pe mal ne-a purtat chiar pe lângă stufărișul des, unde clipocitul apei și foșnetul stufului în briză au devenit noul nostru fundal sonor. Roțile înaintau lin pe pământul bătătorit, oferindu-ne o croazieră relaxantă cu ochii la apă, în timp ce ne îndepărtam treptat de zonele deschise și ne pregăteam să intrăm din nou pe coclaurile sălbatice ce înconjoară perimetrul aeroportului.

Am rulat compact de-a lungul acestui mal ascuns, savurând tăcerea locului și aerul curat de dinainte de marea deschidere. Chiar înainte ca apa să se piardă definitiv în hotar, poteca ne-a scos în dreptul unui plop uriaș și solitar, care străjuia marginea drumului ca un far verde ridicat spre cerul de un albastru ireproșabil. A fost un punct de reper spectaculos pe malul lacului. Drumul format din două urme clare de pământ și iarbă șerpuia lin pe sub coroana lui înaltă, oferindu-mi o porțiune de umbră ușoară înainte de marea deschidere. Când am ajuns în sfârșit la coada lacului, poteca m-a scos direct pe hotarele largi, marcând momentul în care am lăsat în urmă răcoarea acumulării de apă pentru a intra pe linia dreaptă, către Giarmata Vii. Drumul de pământ a devenit mai larg și mai bătătorit, purtându-mă rapid prin hotarele deschise care fac trecerea spre sat.

Minunatul meu Cube-Stereo One55 Race în nuanța aceea curată Lightgrey, sprijinit discret pe marginea drumului de pământ uscat. În spate se întinde un lan proaspăt încolțit, flancat de liziere verzi, totul sub un cer curat.

Am oprit preț de un minut pe marginea drumului prăfuit pentru a privi în jur. Nimeni în jur, doar cerul liber de weekend și o libertate greu de egalat. Să pedalezi singur pe aceste hotare îți oferă un alt fel de conexiune cu traseul; totuși, m-am intersectat cu doi bicicliști venind din sens opus, unul avea un Gravel, iar celălalt un MTB. Ne-am salutat scurt din priviri, acel gest discret dintre rideri care împart aceeași pasiune. Roțile lor au lăsat în urmă două dâre subțiri de praf ce s-au risipit rapid în aer, iar liniștea s-a așezat din nou peste câmpie.

Am apăsat din nou în pedale, lăsând Cube-ul să înainteze hotărât pe drumul de hotar, în timp ce de data asta m-am intersectat cu un ATV. Spre surprinderea mea, cel de la ghidon a încetinit, chiar oprind complet pentru a nu mă prăfui 👋💨, și a pornit din nou doar atunci când am trecut de el. I-am mulțumit printr-un semn scurt cu mâna, apreciind în gând un gest de respect atât de rar pe coclauri, care mi-a lăsat aerul curat și poteca liberă. Cube-ul a continuat să ruleze întins pe pământul bun, ghidat doar de liniștea câmpiei, străjuit în stânga de o explozie de maci roșii aprinși amestecați cu mușețel sălbatic, iar în dreapta de lanurile bogate de grâu verde care se unduiau ușor în briză. În acest ritm solitar și așezat, am început traversarea podului peste autostrada A1, privind pentru câteva secunde de sus agitația mașinilor care treceau în viteză, un contrast puternic cu tăcerea de pe hotarele mele. Odată coborât de pe pod, am prins un drum către dreapta și l-am ținut constant, ieșind în cele din urmă la drumul dintre Remetea Mare și Ianova.

A fost o surpriză excelentă să regăsesc acest segment căruia i s-a alăturat mai nou și o pistă de biciclete proaspăt amenajată. Să rulezi pe asfaltul ei fin, protejat de trafic, a fost o adevărată croazieră de relaxare, o tranziție perfectă ce mă apropia treptat de finalul turei, cu mintea complet limpezită. Să treci de pe pământul denivelat direct pe această suprafață fină a fost o adevărată croazieră de relaxare. Picioarele au intrat într-un ritm de rulare ușor, suspensiile Cube-ului s-au liniștit, iar eu m-am lăsat purtat în viteză de-a lungul șoselei goale, sub norii blânzi ai după-amiezii. A fost tranziția ideală care m-a readus treptat spre locul de plecare, cu mintea complet limpezită și cu mulțumirea că am transformat o zi de consemnare într-o aventură perfectă pe roți.

Drumul m-a purtat rapid în Remetea Mare. Am traversat Canalul Bega peste vechiul pod de beton, lăsând în urmă clipocitul liniștit al apei ce strălucea sub soarele după-amiezii. Chiar la capătul podului, pe drumul ce duce spre Bucovăț, am făcut imediat la dreapta. Am intrat direct pe un drum de pășune, o potecă verde și moale de pământ, care șerpuia liber printre tufe și iarbă înaltă, având ca țintă clară Pădurea Bistra care se profila la orizont. Trecerea de la asfaltul neted înapoi la pământul sălbatic de hotar a readus instantaneu Cube-ul la viață, anvelopele reluându-și zgomotul specific pe solul aspru.

În stânga mea, lanurile ordonate și verzi se întindeau până la marginea potecii, iar la orizont, Pădurea Bistra se ridica falnică și întunecată ca un zid masiv de copaci bătrâni. Rulam într-o tăcere perfectă, privind cum drumul de pământ mă apropie tot mai mult de umbra codrului. Trecerea de la asfalt înapoi la natură brută a readus acel sentiment curat de explorare.

La un moment dat, pe o porțiune mai deschisă, am întors capul spre dreapta și am zărit biserica de la Remetea Mare ⛪🌱. Turnul ei zvelt se înălța elegant dincolo de perdeaua verde de tufe și copaci, străjuind de la distanță întreaga câmpie. Privită de aici, a fost un cadru rustic perfect care m-a făcut să încetinesc pentru câteva secunde, doar pentru a savura contrastul dintre măreția simplă a naturii și liniștea așezării lăsate în urmă. Cu această imagine am strâns din nou ghidonul și am lăsat roțile să mă poarte mai departe, simțind cum umbra pomilor începe în sfârșit să mă îmbrățișeze.

Am continuat până am ajuns la pista de biciclete și am continuat spre Ghiroda, lăsând drumurile aspre în urmă pentru un rulaj fin și ritmic pe buza canalului. Am intrat apoi în cartierul Plopi, pedalând liniștit printre străduțele umbroase, și m-am îndreptat glonț până la piața Badea Cârțan. Aveam o poftă nebună de căpșuni 🍓. Acolo, printre tarabele pline de culoare și parfum de fructe proaspete, am pus punct acestei plimbări de seară, îndreptându-mă mulțumit către casă. Telefonul de la job nu sunase, iar eu reușisem să transform câteva ore de consemnare în cea mai frumoasă sâmbătă din ultima vreme ☀️🙌.

Cursa împotriva apusului ("Golden Hour")

2026-05-20T18:00:00.000+03:00

O tură spontană care începe direct din Ianova după o zi lungă de muncă este rețeta ideală pentru a-ți recăpăta libertatea. Zona din jurul localității, aflată la doar 20-25 de minute de Timișoara, oferă un teren perfect pentru o ieșire rapidă de seară, având un relief blând care te transpune instant în mijlocul naturii. M-a luat Mely în mașină până la Ianova, iar în drumul spre destinație am lăsat în urmă toată agitația din timpul zilei, simțind cum oboseala orelor petrecute la job cu fiecare kilometru parcurs dispare. Plecând din satul Ianova, treci rapid de la drumul plat de asfalt sau pietriș la primele ridicături de pământ. Zona este faimoasă pentru porțiunile de dealuri joase, acoperite parțial de pășuni și pâlcuri de pădure. Traseele din zonă șerpuiesc adesea pe lângă acumularea de apă (Lacul Ianova) sau urmează drumurile forestiere și de hotar care leagă Ianova de localitățile învecinate, cum ar fi Bencecu de Sus sau Herneacova. Deoarece tura a început după muncă, luminile de bicicletă (far puternic pe ghidon și stop roșu) sunt obligatorii în rucsac, în cazul în care poveștile de pe traseu lungesc tura până la lăsarea întunericului.

Bestia mea de enduro/all-mountain, astepta semnalul plecării.

Ziua de muncă se terminase în sfârșit, iar oboseala orelor petrecute la la muncă a dispărut instantaneu când mașina a oprit în parcare. Ne-am adunat nouă oameni în Ianova, uniți de aceeași dorință de evadare. Atmosfera s-a animat rapid: în timp ce unii își făceau ultimele verificări la biciclete, alții își montau roțile, gata pentru efort pur, avându-le demontate pentru transport. Strângerea axelor și glumele începute încă din parcare au dat semnalul că eram gata. Patru dintre noi și-au potrivit căștile pe cap, pregătiți să se bazeze doar pe propriile forțe, în timp ce ceilalți cinci au pornit e-bike-urile, ale căror display-uri au prins viață cu un bâzâit electronic discret.

Am lăsat asfaltul în urmă și am intrat direct pe drumul de hotar. Drumul de asfalt a dispărut rapid în spatele nostru, lăsând loc pământului bătătorit când vremea este uscată, oferind porțiuni excelente unde poți prinde viteză alături de prieteni fără dificultăți tehnice majore. De o parte și de alta a drumului, lanurile mari de vegetație verde și înaltă se unduiau ușor în adierea serii, dându-ne senzația că plutim printr-o mare verde. La prima pantă serioasă a dealului, cei cu electrice au trecut în față fără efort vizibil, lăsând în urmă doar zgomotul ritmic al motoarelor care mușcau din urcare. Noi, ceilalți cu biciclete normale, am selectat ultimele pinioane mari și am început să pompăm serios în pedale, mergând fiecare în ritmul propriu. Pulsul a sărit rapid, iar aerul curat ne umplea plămânii în timp ce ne croiam drum printre dâmburi. Respirația a devenit mai adâncă, ritmică, iar distanța dintre noi s-a mărit ușor pe măsură ce fiecare își căuta aderența optimă pe pământul uscat și panta care părea să nu se mai termine. Sus, pe creastă, e-bike-urile ne așteptau deja aliniate. Băietii stăteau relaxați, sprijiniți în ghidoane, primindu-ne cu glume și tachinări amicale pe măsură ce ne regrupam cu fețele transpirate și luminate de efort.

Fiecare pedală ne ducea mai adânc în inima naturii, departe de ecrane și telefoane, savurând libertatea pe care o simți doar atunci când împarți o potecă bună cu prietenii, la sfârșitul unei zile lungi. Dealurile Ianovei au avantajul unor drumuri de hotar și forestiere suficient de late. Pe aceste porțiuni primitoare, grupul nostru de nouă persoane se sparge natural în mici „bisericuțe” de câte doi-trei rideri care discută în paralel pe zonele de plat, schimbând impresii despre ture mai vechi sau prin locuri noi pe unde au fost. La prima pantă serioasă a dealului, cei cu electrice au trecut în față fără efort vizibil...

Drumul de pământ a devenit mai umbros, presărat cu crengi uscate și urme lăsate de utilaje, iar aerul din pădure ne-a învăluit cu o răcoare plăcută. Însă, pe o astfel de potecă sălbatică, ritmul ne-a fost tăiat pe neașteptate. Pe un astfel de teren, mai apar și mici probleme sau defecțiuni. Ne-am descălecat cu toții în mijlocul drumului forestier, transformând rapid poteca într-un mic atelier ad-hoc. În timp ce unii țineau bicicletele sprijinite, alții s-au aplecat, analizând sau verificând dacă se poate remedia. Partea bună când ești cu gașca este că nicio pană sau problemă tehnică nu devine o corvoadă; se lasă mereu cu sfaturi, glume resemnate și o mână de ajutor care rezolvă totul în câteva minute.

Înainte de a ne lansa pe următoarea bucată a traseului, a fost necesar un moment de regrupare. Ne-am oprit direct pe potecă, cu bicicletele sprijinite sub noi, savurând răcoarea serii și liniștea care se așternea peste dealuri. Cineva a luat o gură de apă din bidon, alții își potriveau rucsacurile, în timp ce privirile ne erau ațintite spre linia orizontului. Nimeni nu se grăbea; eram nouă prieteni lăsați în voia momentului, bucurându-ne de finalul perfect al unei zile lungi, înainte ca amurgul să ne trimită înapoi spre mașini.

Am lăsat în urmă desișul pădurii și am ieșit într-o zonă mai deschisă, unde poteca de pământ era străjuită de iarbă înaltă și tufe verzi. Lumina caldă a serii ne tăia calea din lateral, creând umbre lungi pe drum. Înainte de a ne lansa pe următoarea bucată a traseului, a fost necesar un moment de regrupare. Ne-am oprit direct pe potecă, cu bicicletele sprijinite sub noi, savurând răcoarea serii și liniștea care se așternea peste dealuri.

Coborând pe drumul de pământ și pietriș străjuit de garduri și copaci, am intrat în Nadăș. Am parcurs această ultimă bucată a traseului absorbiți complet de frumusețea simplă a naturii. Dar, înainte de a ajunge la destinație, am avut parte de o frumoasă coborâre prin pădure pe asfalt spre centrul de echitație Herneacova, coborând liber, fără frână, prinzând viteză în timp ce vântul serii ne ștergea orice urmă de oboseală de pe chipuri. A fost momentul de libertate pură al turei.

De acolo, drumul de pământ și pietriș ne-a condus direct printre primele proprietăți ale satului. Chiar la intrare, într-o zonă largă și înverzită de lângă biserică, ne-am oprit din nou pentru a ne regrupa, așteptându-i pe cei din urmă. Istoria acestei biserici este cu adevărat tulburătoare și reflectă perfect destinul satului Nadăș, considerat mulți ani un „sat-fantomă” din Banat. Lăcașul de cult acum complet restaurat a fost preț de aproape cinci decenii o ruină totală, năpădită de bălării și sortită prăbușirii definitive. Renașterea lăcașului a fost un proces lung, pornit de la firul ierbii de către cei care au refuzat să își lase rădăcinile să moară: Primele demersuri (2003–2015) Primele idei de salvare au apărut în 2003. Impulsul decisiv a fost dat în 2015, când s-a reînființat parohia și s-au reluat slujbele religioase direct sub cerul liber, în mijlocul ruinelor. Procesul de restaurare (2017–2022): Lucrările masive au început prin strângerea de fonduri de la foști localnici, donații, sponsorizări private și sprijinul financiar al Mitropoliei Banatului. Punctul final al acestei spectaculoase reconstrucții a avut loc de curând, pe 13 iulie 2025. Biserica restaurată de la temelie a fost resfințită .

Ne-am sprijinit bicicletele pe potecă, profitând de liniștea locului și pentru a ne bucura de umbra plăcută a copacilor. Pe măsură ce grupul redevenea complet, râsetele și glumele s-au reluat natural. Privind în jur, la casele împrăștiate pe dealuri și la silueta albă a bisericii recent renăscute, am simțit că am intrat cu adevărat în Nadăș. Oboseala de la lucru era deja demult uitată, înlocuită de satisfacția unei evadări perfecte în gașcă, unde fiecare kilometru parcurs împreună a transformat o seară obișnuită într-o poveste memorabilă.

N-a durat mult și, au apărut și ultimii colegi de tură. Pedaleau relaxați pe drumul pietruit care șerpuia pe lângă o casă albă cu acoperiș roșu, lăsând în urmă siluetele dealurilor pe care tocmai le cucerisem.

Pauza de la biserică s-a încheiat, și am lăsat în urmă liniștea din Nadăș, dar relaxarea nu a durat mult. Din Nadăș au urmat mai multe urcări, suficient de lungi și solicitante încât cei cu electricele să ne lase mult în spate. Drumul de pământ se încăpățâna să urce tot mai sus, șerpuind printre lanurile verzi care străluceau în lumina caldă a serii. În timp ce motoarele e-bike-urilor torceau ritmic și dispăreau treptat peste coama dealului, noi, cei rămași pe bicicletele normale, ne-am găsit din nou fiecare ritmul propriu. Pantele lungi ne-au stors de energie, dar efortul a meritat din plin când am atins în sfârșit platoul superior. Sus, pe coama deschisă a dealului, am dat peste o nouă regrupare.

Coborand am urcat din nou am urcat selectand cele mai mari pinioane, am lăsat capul în jos și am continuat să pompăm serios în pedale, simțind fiecare metru de diferență de nivel și privind cum poteca se întindea lungă în fața noastră spre cerul liber. Chiar dacă distanța dintre noi și restul grupului creștea cu fiecare curbă, efortul depus pe acele pante lungi nu făcea decât să adauge și mai mult farmec întregii aventuri.

Și, ca după fiecare urcare, a urmat o nouă regrupare. Ne-am adunat cu toții la marginea unei păduri umbroase, unde drumul de pământ bătătorit se bifurca discret. Aici, organizatorul turei a vrut să ne surprindă cu o mică deviere de la traseu: un drum la dreapta care cobora spre o cabană ascunsă, urmând ca apoi să ne întoarcem în același punct. După atâtea pante lungi, părerile s-au împărțit rapid în mod amical. În final, au plecat doar trei băieți dornici de încă o porție de explorare rapidă, în timp ce restul am rămas pe poziții. Ne-am tras bicicletele pe iarbă, unii sprijiniți în șa, alții stând de vorbă relaxați la umbra copacilor, profitând din plin de această pauză neplanificată pentru a ne odihni picioarele și a savura liniștea profundă a serii care începea să se aștearnă peste hotare.

Soarele coborâse deja atât de jos încât se ascundea în spatele coroanelor înalte, proiectându-le siluetele în contraonmă direct pe poteca umbrită. Pedalam de-a lungul lizierei, într-un decor care părea desprins dintr-o carte poștală: în stanga noastră aveam răcoarea și misterul pădurii întunecate, iar în dreapta, dealurile și lanurile întinse erau complet inundate de ultima suflare caldă a serii.

N-a durat mult și liniștea pădurii a fost ruptă de zgomotul specific al anvelopelor care mușcau din pământ. Cei trei băieți s-au întors de la cabană, apărând unul câte unul de după curba drumului. Odată grupul reunit, am pornit din nou la drum, lăsând definitiv în urmă locul de popas. Lumina aceea aurie de dinainte de apus ne însoțea la fiecare pedală, transformând drumul de hotar într-o potecă magică. Nimeni nu mai simțea oboseala urcărilor din picioare; eram cu toții absorbiți de ritmul fluid al deplasării și de spectacolul naturii are se pregătea de noapte.

Zgomotul roților noastre s-a stins treptat pe măsură ce am lăsat bicicletele să curgă mai lent, furați de spectacolul serii. Chiar acolo unde pădurea forma un golf adânc în marea de grâu verde, un detaliu ne-a făcut să încetinim până la oprirea completă. În liniștea profundă a amurgului, o căprioară ieșise la păscut direct la marginea lizierei, profitând de răcoarea nopții care se apropia. Am rămas cu toții nemișcați pe poziții, urmărind-o în șoaptă cum își ridica din când în când capul atentă la zgomotele serii, perfect integrată în peisajul pictat în nuanțe calde de purpuriu și verde stins.

În fața noastră, lumina de golden hour îmbrăca dealurile într-un galben cald, de chihlimbar. Era acel moment perfect al serii în care oboseala se transformă în satisfacție pură, amintindu-ne de ce iubim ieșirile pe două roți alături de prieteni.

Ne-am oprit pentru o fotografie de grup, așezându-ne toți cei nouă prieteni la marginea platoului, unii pe biciclete, alții sprijiniți pe iarbă, cu marea verde de dealuri întinzându-se la picioarele noastre până hăt, departe. Privind în jur la fețele luminate de satisfacție, am realizat că dincolo de diferențele dintre bicicletele clasice și e-bike-uri, dincolo de urcările grele sau micile defecțiuni de pe parcurs, ceea ce rămânea era bucuria pură de a împărți o astfel de seară.

Farmecul principal al plecării de seară este lumina caldă care îmbracă dealurile. Crestele domoale din jurul Ianovei oferă puncte perfecte de oprire pentru o poză de grup sau pur și simplu pentru a admira cum soarele coboară spre câmpia Timișoarei.

Ne-am oprit cu toții preț de câteva minute în vârful dealului, acolo unde orizontul se deschidea spectaculos peste împrejurimile Herneacovei. Aici am dat peste o bifurcație importantă de drumuri unde am oprit pentru o scurtă consultare. Cerul se îmbrăcase deja în nuanțe reci de violet, semn că amurgul lăsa încet locul nopții

Dezbaterea din gașcă a fost una strategică: dacă să continuăm pe coclauri, prin întuneric, sau să reluăm asfaltul spre Herneacova. Varianta mai sigură a câștigat rapid teren: aveam să urcam pe șosea până sus în dealul Recașului, urmând ca apoi să traversăm prin Vie, să coborâm la Lacul Ianova și, de acolo, pe drumul cunoscut de griblură, să ne întoarcem în siguranță înapoi la mașini. Am verificat farurile, am lăsat stopurile roșii să lumineze drumul din spate și am pornit hotărâți în această ultimă buclă a serii. Planul era clar, iar drumul prin vii sub cerul înstelat promitea să pună punctul pe i într-o zi absolut perfectă de pedalat. Ajunși înapoi în Ianova, ne-am dat mâna și ne-am luat la revedere, strângând echipamentele cu gesturi așezate, încă purtând pe chipuri zâmbetele acelei seri perfecte. Apoi, am urcat în mașină și am plecat către Timișoara, lăsând în urmă liniștea dealurilor, dar luând cu noi energia unei evadări care va rămâne mult timp în amintirea găștii.

Dincolo de prognoze: În doi prin Munții Poiana Ruscă

2026-05-16T09:46:00.000+03:00

Totul a pornit de la o zi care amenința să fie una de monotonie urbană. Inițial, am urmărit cu atenție rețelele de socializare, sperând că vreunul dintre colegii de pedală va anunța o ieșire sau va propune un traseu pentru weekend pe grupurile noastre. Când am văzut însă că e liniște totală, împreună cu Roxana, fiica mea, care nici ea nu voia să-și petreaca ziua acasă, am hotărât să ne creăm propria aventură. Am ales rapid o destinație care să ne scoată complet din rutină: Munții Poiana Ruscă, cu obiectivul clar de a cuceri Vârful Rusca. Traseul ar fi fost asa: Valea lui Liman - Valea Sasa - Cornul Ruschii - Vf. Rusca - Tăul Ursului - Valea Stâlpului și Luncani de jos. O tură de mountain bike pe acest masiv este o adevărată aventură în doi, unde efortul urcărilor lungi este răsplătit de bucuria de a împărtăși muntele. Prognoza nu era de partea noastră; se anunțaseră ploi care pe mulți i-ar fi făcut să dea înapoi. Însă de data aceasta nu am mai ținut cont de avertizări. Experiența ne-a învățat că, de prea multe ori, frica de vreme rea te ține prizonier în casă, pentru ca mai apoi să vezi că nici măcar nu a plouat. Așa că am ignorat norii și am riscat.

Traseul ne era deja familiar. Îl descoperisem cu mulți ani în urmă, pe vremea când informațiile online erau aproape inexistente și trebuia să te bazezi pe instinct și orientare. Revenim si de data asta parcurgând clasica rută, iar startul aventurii noastre în doi s-a dat chiar din parcarea Complexului Turistic Valea lui Liman, locul unde am dat primele pedale sub un soare generos și temperaturi mult mai ridicate decât am îndrăznit să sperăm. În loc de picăturile de ploaie temute, ne-am trezit pedalați sub o lumină caldă care străpungea coronamentul copacilor, transformând primii kilometri ai urcării într-o adevărată plăcere.

Drumul cu mașina spre Valea lui Liman a fost preludiul perfect. Privind prin parbriz cum autostrada se îndreaptă direct spre crestele munților care se ridicau leneș la orizont, am simțit cum lăsăm în urmă orice grijă urbană. Cerul, deși brăzdat de câțiva nori, ne dădea speranțe.

Odată ajunși în parcarea Complexului Turistic unde aveam să lăsăm mașina, am dat jos bicicletele de pe suport, gata pentru ceea ce avea să devină o zi memorabilă. Ne-am aranjat rucsacurile și ne-am verificat presiunea în anvelope. Atmosfera era perfectă, iar liniștea locului era întreruptă doar de zgomotul metalic al primelor încercări de transmisie.

Înainte de a da prima pedală, ne-am oprit preț de câteva clipe să privim în stânga și în dreapta, absorbiți de frumusețea calmă a locului. Lacul liniștit din cadrul complexului turistic, străjuit de sălcii plecate peste apă și de versanții abrupți acoperiți de păduri dese, părea desprins dintr-o carte poștală. Această ultimă privire admirativă ne-a dat energia de care aveam nevoie.

Am pornit la drum chiar pe Valea lui Liman, lăsând anvelopele să muște dintr-un drum pietruit, acoperit cu griblură fină. Pădurea de un verde crud ne-a îmbrățișat imediat, oferindu-ne umbră și un aer incredibil de curat. Această primă parte a traseului a fost o încălzire excelentă: panta creștea subtil, dar constant, iar zgomotul roților pe pietriș devenise singurul ritm după care ne ghidam pașii. Fiica mea a preluat conducerea, pedalând cu energie pe drumul ce șerpuia de-a lungul apei.

În timp ce înaintam pe vale, foloseam acești primi kilometri și ca pe o sesiune importantă de teste. Eram încă în perioada de acomodare cu noua bicicletă, reglându-ne ritmul și fiind atenți la fiecare detaliu tehnic: cum răspundea pe denivelări, cum lucra suspensia pe pietrișul instabil și cum se simțea geometria pe primele pante ușoare. Drumul de griblură s-a dovedit a fi terenul perfect de încercare pentru a prinde încredere în echipament înainte ca muntele să devină cu adevărat abrupt. Trunchiurile uriașe, așezate unul peste altul de la marginea drumului, formau un veritabil zid de lemn care ne însoțea pe urcare, umplând aerul cu un miros puternic de rășină și coajă umedă.

La prima oprire pe marginea drumului forestier, sprijinită de o stivă de bușteni impunători, am privit bicicleta și am realizat un lucru: este o adevărată plăcere să te urci pe ea. Cadrul răspundea instantaneu la fiecare apăsare de pedală, iar geometria modernă îți dădea acea senzație de control absolut și siguranță, transformând efortul urcării într-o satisfacție pură. Fiecare detaliu tehnic părea proiectat special pentru a devora potecile de munte

Pe măsură ce înaintam, drumul a început să își schimbe caracterul, panta devenind din ce în ce mai pronunțată, iar pământul reavăn luând locul griblurii de la început. Am decis că este momentul perfect pentru o scurtă pauză. Ne-am oprit la umbra versantului, sprijinind bicicletele lângă o altă serie de trunchiuri masive de copaci care mărgineau drumul. A fost un moment de liniște deplină, în care am profitat să bem puțină apă și să ne reglăm respirația, simțind cum aerul devenea tot mai curat și mai rece pe măsură ce câștigam altitudine

Bicicleta se potrivea perfect în acest peisaj brut, de exploatare forestieră, unde mirosul de lemn proaspăt tăiat acoperea tot aerul din jur. Fiecare oprire scurtă ne confirma că traseul își schimba subtil regulile, cerându-ne mai multă atenție la aderență și la alegerea traselor printre șleauri, dar oferindu-ne în schimb acea satisfacție pură a MTB-ului autentic.

După ce am lăsat în urmă culmile și zonele umbroase ale exploatării forestiere, traseul ne-a oferit o surpriză spectaculoasă: o coborâre lungă și rapidă. Am lăsat frânele libere și am prins viteză pe drumul de griblură ce a ieșit din desișul strâns al copacilor, iar valea s-a deschis brusc, lăsând să se vadă în dreapta măreția munților acoperiți de un covor nesfârșit de păduri verzi. Fiica mea dicta în continuare un ritm excelent în fața mea, desenând o linie solitară pe drumul ce șerpuia spre o noua vale.

Indicatoarele nu mințeau, ci doar anunțau o realitate care avea să ne însoțească pe tot parcursul zilei: zona de exploatare forestieră era activă pe absolut tot circuitul nostru. Spre deosebire de alte trasee unde natura rămâne neatinsă, aici am pedalat într-un decor aflat în continuă transformare. Fiecare urcare, fiecare viraj și fiecare coborâre ne scoteau în cale stive de bușteni, urme adânci lăsate de utilaje și un drum forestier modificat de munca forestierilor, transformând tura noastră într-o experiență aspră și foarte realistă prin inima vie a masivului.

Stând pe drumul forestier larg, într-o zonă unde valea se deschide spre pajiști verzi și dealuri împădurite, iar drumul bătătorit arată ideal pentru pedalat în acel moment, oferind un scurt respiro înainte de pantele mai grele.

Pe măsură ce înaintam în coborare, realitatea exploatării forestiere devenea tot mai vizibilă și mai brută. Pe marginea drumului, parcat parțial în vegetație, un TAF roșu și masiv, cu lanțuri grele înfășurate pe roțile uriașe, se odihnea în așteptarea următoarei șarje de lemne. Să vezi un astfel de utilaj de aproape îți dă instantaneu o idee despre cât de dure și noroioase pot deveni aceste drumuri atunci când plouă cu adevărat.

Această coborâre plină de energie ne-a scos în cale o clădire veche, pe marginea stângă – probabil o veche cantonieră forestieră, cu acoperișul șubrezit și peticit cu o prelată albastră. Acest colț de izolare rustică, strâns între doi versanți muntoși acoperiți de păduri adânci, părea să spună povestea unei alte epoci.

Punctul cheie al orientării pe această porțiune a fost părăsirea văii principale, Valea lui Liman. Trecând podul peste pârâul Șasa, am ajuns la intersecția clară a drumului cu Valea Șasa, lăsând vechea cantonieră cu acoperiș albastru ca un martor tăcut al tuturor celor care apucă pe acest drum.

Am cotit hotărâți la dreapta, intrând pe această nouă vale, unde pădurea deasă de foioase lăsa loc unei mici pajiști... am dat peste două localnice liniștite – două vaci care pasceau nestingherite pe marginea potecii. Nu am putut rezista decorului, așa că am pus piciorul jos și m-am oprit preț de un minut pentru o sesiune foto rapidă. Privirile lor curioase și total nepăsătoare față de bicicletele noastre au adus un moment de relaxare și zâmbet pe urcare, reamintindu-ne că în aceste locuri sălbatice ritmul vieții este dictat de cu totul alte reguli.

Lăsând în urmă bifurcația și vacuțele, drumul a continuat printr-un peisaj care părea complet desprins de agitația exploatării de la început. Poteca a devenit mai îngustă, șerpuind domol de-a lungul unei lunci pitorești, inundate de un verde crud și stropi de flori galbene. Copaci bătrâni și noduroși străjuiau marginea drumului, în timp ce în fața noastră se ridica impunător un versant îmbrăcat într-o pădure deasă și sălbatică.

Înainte ca drumul să înceapă să urce mai agresiv și să ne ascundă complet în desișul pădurii, m-am oprit pentru o ultimă privire în spate. De aici, cantoniera de la intersecție, cu acoperișul ei albastru, părea deja mică, pierdută la baza versantului uriaș pe care tocmai îl ocolisem. Privind linia drumului care șerpuia în jos spre pod, am conștientizat diferența de nivel câștigată într-un timp destul de scurt. A fost un moment scurt de satisfacție, o confirmare vizuală a efortului nostru, înainte de a ne întoarce cu fața spre panta dinainte și de a ne concentra pe restul ascensiunii.

Și aici, adânc pe Valea Șasa, ne-am întâlnit din nou cu realitatea aspră a muntelui: un alt TAF roșu ne aștepta parcat pe marginea drumului, într-o mică deschidere a pădurii. Efectele prezenței lui erau evidente direct pe sol – marginile drumului erau frământate adânc, lăsând în urmă șleauri proaspete de noroi gras și negru. Din fericire, mijlocul căii rămânea destul de compact și pietros, permițându-ne să rulăm fără să ne împotmolim.

Pe măsură ce înaintam de-a lungul văii, chiar pe marginea drumului forestier, am dat peste ruinele unei vechi construcții din cărămidă – probabil o fostă clădire administrativă sau un vestigiu legat de istoria forestieră a zonei. Zidurile groase, măcinate de timp, erau acum îmbrățișate strâns de iederă și tufe dese, iar din interiorul fostelor camere creșteau tineri copaci care străpungeau cerul.

În timp ce ochii ne erau ațintiți pe drum pentru a ocoli pietrele mari, am zărit o pată de culoare stridentă pe pietrișul umed. Era o salamandră de foc, cu tiparul ei inconfundabil de galben și negru, care traversa lent drumul forestier. Privind mai atenți, am realizat că nu era singura; pe parcursul urcării am văzut mai multe exemplare. Din păcate, această întâlnire cu fauna locală a avut și o latură tristă. Fiindcă traseul este intens circulat de utilaje grele, am găsit câteva dintre aceste creaturi minunate strivite sub roțile masive.

Poteca forestieră urca susținut, fiind săpată direct în coasta muntelui și flancată în stânga de un perete masiv de rocă brută, stratificată. Stâncile abrupte, parțial cucerite de un mușchi verde și catifelat, formau un culoar natural impresionant, care amplifica senzația de izolare. În ciuda aspectului impunător al peretelui de piatră, drumul pe această secțiune era curat, compact și excelent pentru pedalat. Umbra deasă oferită de copacii din jur ne aducea o răcoare salvatoare, transformând efortul urcării într-o experiență vizuală memorabilă, pe măsură ce înaintam spre creastă.

Mergem și, am dat peste un indicator care ne-a smuls un zâmbet larg: «Parcare Utilaje». Montat chiar la baza unui perete abrupt de stâncă și pământ, indicatorul părea rupt dintr-un peisaj urban și rătăcit în mijlocul sălbaticiei. N-am putut rata ocazia, așa că am oprit bicicleta exact sub semn pentru o fotografie memorabilă. Până la urmă, Cube-ul este și el un utilaj în toată regula - o mașinărie de enduro perfect reglată pentru a înfrunta exact acest tip de teren accidentat.

A fost un scurt popas extrem de simpatic, care ne-a reîncărcat cu bună dispoziție înainte de a ataca următoarea secțiune serioasă de urcare. Panta începea să ceară tot mai multă forță în picioare, pe măsură ce ne afundam în inima sălbatică a masivului.

Pe măsură ce înaintam în lungul apei, am început să înțelegem de unde venea toată umezeala din aer. Deși noi ne bucuram de razele soarelui, muntele trecuse recent printr-un episod serios de vreme rea. Pe partea dreaptă a drumului, apa pârâului venea învolburată, tulbure și murdară, aducând la vale pământul frământat de ploile torențiale din timpul nopții. Albia era plină de crengi și resturi forestiere, iar zgomotul apei repezi acoperea liniștea codrului. Drumul rămânea destul de ridicat față de nivelul pârâului, dar marginile sale, tivite cu frunze mari și verzi de captalan, musteau de apă. Acest peisaj ne reamintea că, în ciuda norocului nostru de moment, prognoza inițială nu fusese complet greșită.

Efectele viiturii se vedeau clar și mai sus, unde albia devenise un adevărat baraj natural. Șuvoaiele au adus de pe versanți o cantitate uriașă de crengi rupte, trunchiuri întregi și resturi de lemn, care acum zăceau îngrămădite în calea apei tulburi. Mâlul gros acoperise pietrele, iar pârâul se chinuia să își croiască drum printre aceste obstacole proaspete. Să pedalezi de-a lungul acestui peisaj răvășit de furtună, în timp ce deasupra noastră codrul rămânea nemișcat și scăldat în soare, ne-a oferit o perspectivă fascinantă asupra dualității muntelui.

Panta constantă și efortul susținut au început să își spună cuvântul, așa că muntele ne-a oferit refugiul perfect exact când aveam mai mare nevoie. Ne-am oprit preț de câteva minute pentru a ne alimenta cu apă proaspătă și rece de la un izvor curat, care țâșnea direct din inima versantului verde.

După ce ne-am stâmpărat setea la izvor și am repornit la drum, peisajul a început să se schimbe radical, iar tăiatul copacilor devenea din ce în ce mai evident. Am intrat într-un sector unde pădurea deasă era brăzdată adânc de utilaje, iar marginile drumului erau acum complet flancate de stive lungi și masive de bușteni proaspăt doborâți, mult prea tineri, verzi și perfect sănătoși ca să justifice tăierea. Să vezi cum arbori în plină putere sunt puși la pământ cu atâta ușurință. Am strâns din dinți și am apăsat mai tare în pedale, dornici să lăsăm în urmă acel șantier al distrugerii și să ne refugiem în zonele mai înalte, unde speram ca muntele să fie încă neatins..

Muntele nu ne lăsa deloc să ne relaxăm, iar porțiunea care a urmat a transformat pedalatul într-un adevărat test de îndemânare. Solul devenise mai frământat, plin de pământ negru și crengi zdrobite sub șenile, forțându-ne să ne concentrăm la maximum pentru a menține o linie stabilă pe biciclete în timp ce urcam tot mai sus în munte... Cu rucsacul bine strâns în spate și privirea ațintită la câțiva metri în față, am continuat să atac panta, simțind cum fiecare mușchi lucrează pentru a învinge rezistența solului, în timp ce pădurea deasă de pe versanți continua să ne vegheze urcarea.

Oricât de mult ai vrea să rămâi pe bicicletă, muntele are momentele lui în care îți dictează clar limitele, iar pe acest sector a venit și momentul inevitabil al descălecării din șa. Drumul forestier compact s-a sfârșit brusc, lăsând loc unei zone complet răvășite de utilajele grele, unde pământul amestecat cu apa ploilor din timpul nopții s-a transformat într-o mare de noroi gros, cleios și adânc. Transmisia și anvelopele nu mai aveau nicio șansă de aderență, așa că am pus piciorul jos și am trecut la push-bike. Împingând bicicleta prin noroiul frământat, printre resturi de bușteni și șleauri adânci, am realizat că exact aceste porțiuni brute oferă turei farmecul unei aventuri veritabile. Dincolo de solul neprietenos, privirea ne era însă clătită de peisajul copleșitor din jur – o imensitate de pădure verde care urca pe versanții abrupți, amintindu-ne cât de sus reușisem deja să ajungem.

După calvarul noroiului adânc, muntele ne-a scos în cale o surpriză totală: o porțiune de drum complet nouă, proaspăt amenajată și amenajată la standarde neașteptate. Am reîncălecat cu ușurare pe un terasament larg, acoperit cu piatră spartă compactă, flancat pe partea stângă de parapeți metalici de siguranță – o imagine aproape ireală pentru adâncul acestor codri. Privind în jur, memoria mi-a activat imediat amintirile din turele trecute: vechiul traseu pe care îl știam tăia pădurea puțin mai la stânga, pe o potecă îngustă și umbroasă, complet înghițită acum de noua configurație a versantului decopertat. Roxana a profitat imediat de aderența excelentă a noului drum și a reluat ascensiunea în forță, șerpuind pe curba largă ce ne propulsa vertiginos spre creastă, în timp ce norii grei și plumburii începeau să strângă rândurile deasupra brazilor. Liniștea de pe acest drum nou a fost însă spulberată rapid de un zgomot familiar și sinistru pentru codrii noștri. Tot acolo, pe partea stângă, se auzea drujba duduind în gol, urmată de pocnetul sec al lemnului care se prăbușește.

La intrarea în această nouă porțiune de pădure, aventura a căpătat o nuanță de realism sălbatic. Am dat nas în nas cu un ranger al ocolului silvic, care a oprit mașina în dreptul nostru pentru a ne oferi un sfat vital de siguranță. Ne-a avertizat că prezența urșilor este activă în zonă și ne-a rugat ferm să nu facem popasuri la întâmplare prin desișul codrului, ci să ne oprim exclusiv în locurile deschise: fie acolo, chiar la intrarea în pădure unde era spațiul amenajat cu masă și băncuță, fie abia cand ajungem în poiana de la Tăul Ursului. După această informare binevenită, rangerul ne-a privit cu simpatie și ne-a adresat o urare scurtă, care ne-a mai destins instantaneu gândurile: «Distracție faină pe traseu!». Vorbele lui ne-au prins tare bine și ne-au redat suflul.

Cu un plus de optimism și cu atenția sporită la capacitate maximă, am lăsat în urmă mașina ocolului silvic și am început să atacăm poteca ce se afunda în inima pădurii, pe o potecă aspră de pământ, direct printre trunchiurile înalte și argintii ale fagilor, gata să transformăm avertismentul lui în parte din aventura noastră... Liniștea pădurii nu mai părea acum doar relaxantă, ci încărcată de o tensiune subtilă; fiecare foșnet de frunză ne făcea mai atenți, iar pedalele se învârteau parca mai repede, conduse de un instinct clar de conservare.

Panta lungă și efortul susținut au început să își ceară tributul. Într-o porțiune adâncă de pădure, a fost nevoie să ne oprim pentru un popas neplanificat, din cauza epuizării pe urcare. Am sprijinit bicicletele și am lăsat deoparte orice gând legat de timp sau de Vârful Rusca. A fost un moment de liniște tensionată, în care am realizat încă o dată că limitele corpului trebuie respectate cu sfințenie pe munte.

În aceste zone înalte și izolate din Poiana Ruscă, unde marcajele vechi pot fi ușor ratate, fiecare decizie legată de trasă este esențială pentru a ne asigura că rămânem pe direcția bună spre Vârful Rusca și că nu ne abatem de la circuit. Pe trunchiul unui fag falnic ce străjuia poteca, am dat peste un indicator salvator: un triunghi roșu mare sub care era scris clar, cu vopsea albă, numele obiectivului nostru – RUSCA, însoțit de un marcaj galben vertical. A fost un moment excelent, care ne-a ridicat moralul și ne-a dat certitudinea că suntem pe drumul istoric cel bun.

La scurt timp după această descoperire, înainte de a apuca să ne bucurăm de ritm, am realizat însă că Roxana își pierduse una dintre mănuși. Fusese agățată destul de superficial și căzuse undeva în urmă. Fără să stau pe gânduri, am lăsat ambele biciclete întinse pe covorul de frunze uscate și m-am întors pe jos să o caut, refăcând ultimul sector cu ochii ațintiți pe pământ. Din păcate, pădurea și-a păstrat secretul; după minute bune de căutat printre crengi și frunze, a trebuit să mă resemnez și să mă întorc cu mâna goală. Ne-am continuat drumul sperând că micul incident nu ne va strica moralul, conștienți că muntele își ia uneori mici tributuri.

După momentele de cumpănă și efortul intens din codru, muntele a decis să ne deschidă porțile către o altă lume. Am ieșit brusc din umbra deasă a fagilor și am ajuns într-o frumoasă poiană montană, unde aerul s-a lărgit instantaneu, oferindu-ne o gură imensă de libertate. Drumul frământat de utilaje de la început devenise acum o potecă curată, cu două urme fine de pământ și iarbă care șerpuiau domol spre linia orizontului. Sub cerul încărcat de nori grei, care dădeau o notă dramatică întregului masiv, această poiană a fost refugiul perfect unde să pedalăm cu zâmbetul pe buze, simțind că ne apropiem, în sfârșit, de creastă.

Poiana era pur și simplu plină de tufe încărcate de afine, însă bobițele nu erau încă coapte; erau abia la începutul ciclului lor, urmând ca marea coacere să aibă loc mult mai încolo, odată cu venirea toamnei. Chiar și așa, verzi și crude, puzderia de fructe care îmbrăca pajiștea ne arăta bogăția extraordinară a acestor culmi izolate.

Roxana și-a recăpătat rapid energia și buna dispoziție doar privind spectacolul naturii de pe marginea potecii. Acest sector domol și aerisit a transformat parcursul nostru într-o plimbare extrem de plăcută, oferindu-ne un respiro perfect înainte de a ne relua concentrarea pentru restul traseului.

M-am oprit preț de un minut, sprijinind bicicleta pe marginea dreaptă a drumului, chiar lângă tufele dese de ienupăr și afine, pentru a studia cu atenție configurația terenului. Singura opțiune era poteca ce se deschidea clar în fața noastră, urcând direct prin jgheabul dintre brazi și jnepeni. Cu direcția impusă de relieful muntelui, am reînceput să pedalăm în urcare, lăsând în urmă vegetația joasă a poienii.

A fost un moment bun să îmi potrivesc ochelarii, să respir adânc și să mă asigur că transmisia este pe raportul potrivit pentru urcare. Să stai acolo, la granița dintre pajiștea deschisă și pădurea deasă, îți dădea acea energie brută, specifică momentelor în care știi că urmează o bucată serioasă de urcare, dar pe care abia aștepți să o cucerești pedală cu pedală.

Roxana a reluat conducerea pe pământul bătătorit al potecii unice care urca prin munte, mărginit pe ambele părți de o pădure deasă de conifere, ai cărei brazi înalți și verzi păreau că ne ghidează pașii direct spre vârf. Solul de pământ, deși brăzdat pe mijloc de șleauri adânci uscate și șerpuitoare, oferea o aderență excelentă pentru anvelope, permițându-ne să rulăm constant.

Am lăsat în urmă brazii tineri din poiană pentru a intra într-o zonă dominată de fagi seculari, impunători, precum cel care străjuia marginea stângă a potecii cu trunchiul său uriaș și rădăcinile adânc înfipte în istoria masivului. Muntele a ținut să ne amintească faptul că nu eram singuri pe acele culmi. Încă de cum am plecat din poiana cu afine și am intrat pe acest drum forestier, ce se afunda sub bolta de fagi seculari, aerul a început să vibreze puternic. De undeva de sus, se auzea un zgomot violent de gipuri și motoare de teren ce survolau zona, venind la vale chiar de pe crestele înalte ale Ruscăi. Ecoul asurzitor al motoarelor turate se izbea de trunchiurile copacilor, tăind brusc liniștea codrului și contrastând puternic cu ritmul nostru silențios la pedale. Deși instinctul de fotograf m-ar fi îndemnat să surprind momentul, am preferat de data aceasta să las telefonul în buzunar. Nu am făcut nicio poză, tocmai pentru a rămâne cât mai discreți și a nu le atrage în niciun fel atenția. Într-o aventură în doi, pe creste unde ești complet singur în fața imprevizibilului, prudența este cea mai bună tactică; am lăsat zgomotul să treacă pe lângă noi și ne-am văzut liniștiți de drum.

Fiecare pedală ne aducea mai aproape de lumină, iar semnele că eram aproape de ieșirea din pădure deveneau tot mai clare. Copacii au început să se rărească, lăsând versantul din dreapta să respire printr-o pajiște curată, acoperită de covoare verzi de vegetație joasă. Drumul de pământ negru, bătătorit și presărat cu frunze uscate, desena o ultimă curbă elegantă spre stânga, profilându-se direct pe linia unde pădurea se sfârșea și lăsa loc cerului deschis. Un trunchi masiv de copac prăbușit pe margine, măcinat de timp și îmbrățișat de mușchi, marca subtil această graniță naturală. Oboseala urcării s-a dizolvat instantaneu în fața acestei deschideri, lăsând loc entuziasmului pur de a păși, în sfârșit, pe platoul alpin.

Ultimul efort de push-bike ne-a adus exact acolo unde muntele își dezvăluie adevărata măreție. Pădurea s-a oprit brusc, lăsând loc doar câtorva crengi de fag ce atârnau deasupra noastră ca o boltă naturală. Drumul a început să șerpuiească pe creasta deschisă, iar solul de pământ și piatră spartă desena o curbă largă către stânga, flancat în dreapta de tufe compacte de ienupăr și afine crude. Din acest punct, muntele a început să ne ofere deschideri panoramice tot mai largi asupra crestelor din Poiana Ruscă. Orizontul se lărgea cu fiecare pas, iar vântul de creastă ne-a izbit fețele, aducând cu el acel sentiment inegalabil de libertate absolută. Eram, în sfârșit, deasupra codrilor adânci, pedaland din nou pe linia înaltă care ne apropia vertiginos de destinația noastră.

Drumul a început să șerpuiească pe creasta deschisă, iar solul de pământ și piatră spartă desena o curbă largă către stânga, flancat în dreapta de tufe compacte de ienupăr și afine crude. Din acest punct, muntele a început să ne ofere deschideri panoramice tot mai largi asupra crestelor din Poiana Ruscă. Orizontul se lărgea cu fiecare pas, iar vântul de creastă ne-a izbit fețele, aducând cu el acel sentiment inegalabil de libertate absolută. Eram, în sfârșit, deasupra codrilor adânci, pedaland din nou pe linia înaltă care ne apropia vertiginos de destinația noastră.

Odată ieșiți la liziera padurii, am simțit nevoia să mă opresc și să arunc o privire în spate, spre locul de unde venisem. De sus, poteca își arăta adevărata asprime: un drum proaspăt frământat și săpat adânc în pământ roșiatic și bolovani, care șerpuia strâns pe buza versantului. În stânga mea, tufele uscate și noduroase de ienupăr mărginiseră urcarea, în timp ce în dreapta, tunelul verde al pădurii de fagi abia ne lăsase să scăpăm din îmbrățișarea lui. Privind panta aceea abruptă și accidentată, pe care tocmai o învinsesem la pas împingând bicicletele, am simțit o satisfacție uriașă — lăsasem în urmă tot ce muntele avusese mai greu de oferit.

În dreapta noastră și la liziera pădurii, vegetația devenise incredibil de deasă, un zid compact de jnepeniș și tufe masive de ienupăr care se topeau direct în primele rânduri de fagi și brazi.

Sub cerul plumburiu și greu, natura își relua încet calmul, iar noi eram pregătiți pentru ultimul și cel mai spectaculos episod de push-bike spre punctul final al ascensiunii: mai întâi atingerea cumpenei de ape de la Cornul Ruschii, iar apoi asaltul decisiv spre Vârful Rusca. Drumul a părăsit definitiv protecția pădurii, transformându-se într-o rampă aridă, acoperită cu piatră spartă și pământ uscat, care urca abrupt prin golul alpin. Roxana a preluat din nou conducerea, împingând bicicleta cu o determinare incredibilă. Cu ambele mâini încleștate pe ghidon și brațul stâng încordat, își folosea toată energia corpului pentru a propulsa roțile pe panta severă, fără să slăbească nicio secundă priza.

După efortul intens de push-bike, creasta ne-a oferit răsplata supremă. Dincolo de pădurile nesfârșite ale Ruscăi, la orizont s-au dezvăluit crestele masive și înzăpezite ale Munților Retezat și Țarcu [IMAGE CONTEXT]. O panoramă spectaculoasă sub cerul dramatic, care ne-a demonstrat că fiecare secundă de urcare a meritat din plin. Profilate semeț sub norii dramatici, acele piscuri îndepărtate păreau un zid de gheață ce străjuia lumea de la înălțime.

Să stai acolo sus, în liniștea regăsită a Vârfului Rusca, privind măreția crestelor Carpaților Meridionali desfășurându-se în fața ta, a fost momentul în care am simțit că fiecare secundă de push-bike și fiecare strop de sudoare au meritat din plin. Am reușit, în doi, să transformăm o decizie spontană de weekend într-o zi de neuitat, pecetluită de o victorie memorabilă pe munte.

Mai avem puțin până la Vârful Rusca, cel care se ridică impunător chiar în fața noastră. Sub cerul încărcat, cupola golașă a muntelui ne arată borna finală de pe culme, dându-ne ultimul imbold de energie pentru a cuceri cei 1355 de metri.

„Borna de la Cornul Ruschii a fost primul prag important de pe creastă. Odată ajunși în dreptul acelei cruci metalice solitare, am simțit cum muntele ne primește în sfârșit pe acoperișul lui. Din acest punct, linia orizontului s-a lărgit complet, iar poteca de creastă ne-a confirmat că am învins prima mare barieră a traseului, fiind pregătiți să ne continuăm drumul spre adevărata țintă.

De la Cornul Ruschii, drumul nu ne-a mai lăsat să lâncezim. Traseul a plonjat scurt într-o mică șa de creastă, oferindu-ne ocazia perfectă să lăsăm frânele libere. Am coborât în viteză, punând bicicleta și suspensiile la o grea încercare pe denivelările rapide ale solului alpine. Coborârea s-a transformat instantaneu în rampa de asalt către ținta noastră finală. Nici coborârea și nici urcarea imediată nu au fost lungi. Și iată-ne ajunși: Vârful Rusca, la 1355 de metri altitudine! Spre marea noastră surpriză, aici am găsit un panou alb, montat pe un soclu stabil de beton, care certifica oficial victoria noastră. Să stau acolo sus, pe acoperișul masivului, ținând bicicleta lângă indicator sub un cer plumburiu și spectaculos, a fost o satisfacție uriașă. Reușisem să ducem la bun sfârșit prima jumătate a marii noastre aventuri în doi.

De pe primul Vârf Rusca, la 1355 de metri altitudine, am repetat aceeași figură: am reîncălecat și am rulat rapid pe linia înaltă către cel de-al doilea Vârf Rusca, situat tot la 1355 de metri. Masivul are această particularitate geografică fascinantă, fiind un vârf dublu cu două cocoașe perfect egale ca înălțime. Coborârea de pe primul vârf Rusca și urcarea imediată pe cel de-al doilea au fost scurte, dar pline de ritm. Pe bradul din partea stângă ne-a întâmpinat, proaspăt și vizibil, marcajul Bandă Roșie, confirmându-ne magistrala de creastă. Roxana deschidea din nou drumul în fața mea sub cerul tot mai plumburiu

Drumul s-a transformat într-o potecă lungă și clară de pământ și iarbă, un culoar superb ce cobora lin într-o mică șa de creastă, pentru ca apoi să urce direct spre cea de-a doua cocoașă de 1355 de metri.

Pe această a doua culmă, marcată de un indicator mai mic, împodobit cu tricolorul, ne-a întâmpinat în sfârșit, clar și proaspăt vopsit pe o stâncă din prim-plan, marcajul Bandă Roșie. Să cucerești același vârf de două ori în doar câteva minute, trecând de la o proeminență la alta de-a lungul crestei alpine, a oferit circuitului nostru o notă unică de explorare. Schimbarea de geacă nu a fost o alegere estetică, ci o necesitate impusă de munte. Chiar în timp ce ne aflam pe prima cocoașă a Vârfului Rusca, vremea s-a schimbat brusc și radical, amintindu-ne de avertizările meteo pe care le ignorasem dimineața. Temperatura a scăzut vertiginos; din cer au început să cadă bobițe mici de gheață, urmate de primii stropi de ploaie. Am scos rapid geaca roșie din rucsac pentru a mă proteja de frigul brusc de altitudine. Să stai pe acest vârf dublu, înfruntând atmosfera înghețată în timp ce banda roșie se uda la picioarele noastre, a transformat victoria într-o experiență montană veritabilă. Acest marcaj este magistrala principală de creastă a masivului ce parcurge creasta de la vest la est, legând Nădragul și Poiana Tăul Ursului de Vârful Rusca. Faptul că eram pe ea însemna că ne aflam, în sfârșit, la drumul mare de creastă.

A venit și rândul Roxanei să își treacă victoria în revistă, pozându-se mândră pe cel de-al doilea Vârf Rusca. Cu zâmbetul pe buze, în ciuda ploii care începea să cadă din cerul plumburiu, poza ei la indicatorul cu tricolor a fost dovada pură a unei determinări de fier. Din acel punct înalt, cu banda roșie la picioarele noastre, am realizat amândoi că muntele ne acordase premiul suprem pentru că nu am dat înapoi în fața prognozei

Într-un final, lăsăm în urmă cele două vârfuri gemene și plecăm la drum. Poteca ocolește cumva pe o curbă de nivel primul Vârf Rusca, oferindu-ne un parcurs lin și spectaculos prin pajiștea înaltă, înainte de a ne îndrepta în coborâre direct spre Tăul Ursului. Sub cerul încărcat, Roxana dictează ritmul pe covorul verde de iarbă, ghidată de stâlpii de marcaj care se profilează pe linia crestei. Este momentul în care panta începe să lucreze în favoarea noastră, iar fiorul vitezei ne readuce zâmbetul pe buze după tot efortul urcării.

Pe măsură ce coborâm, drumul devine o potecă largă de pământ și piatră spartă, șerpuind spectaculos printr-un desiș dens de jnepeni și ienupăr. Roxana lasă frânele mai libere, abordând cu încredere tronsoanele tehnice. Solul umed oferă acum o aderență excelentă, iar în fața noastră se deschide întreaga măreție a văilor din Poiana Ruscă, amintindu-ne de ce mountain bike-ul pe creste este atât de special.

Coborârea ne-a absorbit din nou în umbra pădurii, dar muntele a ținut să ne testeze reflexele într-un mod brutal. Pe o secțiune abruptă, brăzdată adânc de bolovani și rădăcini groase, alunecoase, Roxana a pierdut pentru o secundă controlul bicicletei și a căzut.

Din fericire, impactul nu a fost grav; deși s-a lovit la picior, s-a scuturat rapid de pământ și, cu o determinare incredibilă, a decis că putem continua. A fost momentul plin de adrenalină care ne-a reamintit că pe aceste poteci tehnice atenția trebuie să rămână maximă. Imaginea de imediat după căzătură spune totul despre spiritul Roxanei. În timp ce bicicleta mea era încă culcată pe pământ, ea se ridicase deja, își strângea ghidonul și verifica starea echipamentului, ignorând durerea de la picior.

Pădurea de fagi, cu poteca ei tehnică și înșelătoare, ne-a arătat încă o dată latura aspră a muntelui, dar reacția ei rapidă ne-a demonstrat că aventura poate continua

Coborârea a fost brusc întreruptă de o nouă pantă severă care ne-a pus la încercare. Drumul forestier începea să urce agresiv prin desișul de conifere și fagi, fiind complet acoperit de un covor alunecos de frunze uscate. Cu piciorul lovit, dar cu o îndârjire de invidiat, Roxana a trecut imediat la push-bike, împingând bicicleta pe rampa abruptă. Fiecare sector al acestui traseu trebuia muncit din plin, reamintindu-ne că drumul spre Tăul Ursului cerea un tribut serios de energie.

Muntele ne-a oferit rapid compensația: imediat după rampă a apărut și coborârea. Roxana a reîncălecat și a lăsat bicicleta să prindă viteză pe drumul forestier acoperit de frunze, ghidată de banda roșie vizibilă pe fagul uriaș din stânga. Acest ritm alert ne-a redat imediat moralul, transformând alternanța rapidă dintre urcare și coborâre într-o dinamică pură de mountain bike

Coborârea a devenit rapid o provocare serioasă, deoarece această pantă a fost cam mare și ne-a cerut reflexe maxime. Solul abrupt, acoperit de un strat dens și înșelător de frunze uscate, ascundea bolovani și denivelări gata să îți fure aderența la fiecare metru. Roxana a gestionat excelent coborârea, controlând bicicleta cu mare atenție printre fagi, ghidată în continuare de banda roșie care ne asigura că suntem pe drumul cel bun.

Am simțit nevoia să arunc o privire în spate și să măsor din nou panta cu ochii. De jos în sus, coborârea arăta de-a dreptul intimidantă: un perete abrupt de pământ și frunze uscate care tăia pădurea de fagi ca o linie dreaptă. Privind acea rampă severă pe care tocmai o stăpânisem, am realizat cât de tehnic și solicitant devenise traseul nostru, dar satisfacția că am trecut cu bine de ea ne-a dat un nou imbold. Privind în urmă, am realizat un lucru cert: această coborâre nu aș fi reușit-o cu bicicleta veche. Panta mare și capcanele ascunse sub frunze ar fi fost imposibil de gestionat fără geometria modernă, stabilitatea cadrului din carbon și precizia suspensiilor actuale. A fost momentul în care am simțit din plin valoarea noului echipament, care a transformat un sector extrem de periculos într-o coborâre tehnică controlată și plină de satisfacție.

Într-un final, pădurea deasă s-a retras și am ajuns în Poiana Tăul Ursului. Acest luminiș minunat, inundat de iarbă verde și străjuit de brazi înalți, ne-a întâmpinat cu un foișor de lemn amenajat pentru popas. A fost momentul perfect în care am putut răsufla ușurați, știind că am lăsat în urmă cele mai abrupte sectoare ale coborârii și că ne aflăm în siguranță pe unul dintre punctele cheie ale traseului nostru de creastă.

O oprire excelentă și pe deplin meritată. Fiind deja ora 14:50 când am ajuns în Poiana Tăul Ursului, ne-am oprit la adăpostul foișorului roșu pentru a lua prima masă din acea zi.

După ore întregi de efort continuu, push-bike și tensiune pe coborâri, mâncarea în mijlocul acestei liniști verzi ne-a reîncărcat complet bateriile. Chiar pe grinda de lemn a foișorului, o săgeată discretă ne indica traseul «Spre Padeș pe drum forestier», reamintindu-ne configurația acestor creste izolate în timp ce ne pregăteam pentru ultima parte a circuitului. Foișorul roșu din Poiana Tăul Ursului a fost locul perfect și sigur recomandat de ranger pentru acest prânz întârziat.

Nu am zăbovit mult; am terminat de mâncat în circa 20 de minute, iar pe la 15:10 ne-am pornit la drum pe ultima porțiune a circuitului nostru.

Lăsând în urmă foișorul protector, am ieșit pe drumul forestier pietros chiar în dreptul stâlpului cu săgeți albe și al panoului albastru de la marginea pădurii de conifere. Cu forțe proaspete și cu moralul ridicat de pauza binemeritată, am strâns ghidoanele, gata să înfruntăm kilometrii de coborâre ce aveau să ne poarte înapoi spre civilizație.

Plec cu forțe noi pe drumul forestier larg, lăsând în urmă foisorul. Chiar la începutul acestui sector, pe partea stângă, am trecut pe lângă o troiță masivă din lemn sculptat, un monument solitar ce veghea liniștea acestor culmi. Prezența ei ne-a oferit un sentiment plăcut de siguranță și conexiune cu tradiția locului, dându-ne un impuls suplimentar de energie în timp ce bicicletele începeau să ruleze constant pe terasamentul compact de pământ și pietriș

Pe măsură ce înaintam, am ajuns la o intersecție de drumuri, chiar în dreptul unui indicator albastru ce marca intrarea pe drumul forestier Burău. La dreapta se întindea calea pe care trebuia să continuăm. Am fi vrut să urmăm drumul Burăului, chiar daca am mai fost pe el, însă am decis să îl lăsăm pentru data viitoare-când avem de gând să legăm acest sector și de o urcare pe Vârful Padeș. Conștienți de oboseala acumulată și de orele care trecuseră, am lăsat această nouă variantă ca pe o promisiune pentru viitor. Am privit lung spre poteca umbrită, apoi am continuat coborârea pe ruta noastră principală.

Fix în acea bifurcație, săgeata albă cu contur roșu a unui stâlp de marcaj montan ne-a atras privirile: spre stânga indica poteca către Vârful Rusca, iar spre dreapta, drumul care ducea spre Vârful Padeș. Sub marcajul clar cu bandă roșie, estimarea de 2 ore și jumătate până la trei ore până pe Padeș. Am lăsat această nouă variantă ca pe o promisiune pentru viitor și am pornit la dreapta. Contrar așteptărilor noastre de a pierde altitudine, drumul s-a așezat pe o curbă de nivel, șerpuind domol de-a lungul versantului forestier. Pedalam fără efortul unei urcări mari, dar și fără adrenalina coborârii, savurând ultimele momente de liniște montană înainte de a lăsa în urmă muntele.

După ce am lăsat în urmă curba de nivel, oborârea în viteză ne-a scos brusc la o nouă intersecție, unde peisajul s-a schimbat subtil. Am ajuns la drumul Forestier de Legătură Pascota – Pietrosu proaspat modernizat.

Am aruncat o privire scurtă spre calea care se deschidea în acea direcție, dar fără să ezităm, am cotit hotărâți la stânga, intrând pe Valea Stâlpului, unde pârâul care ne însoțise pașii părea că își adună forțele. Aici, drumul s-a înclinat brusc sub roțile noastre și a început adevărata coborâre. Am eliberat frânele, iar bicicletele au prins viteză instantaneu pe pietrișul drumului forestier, lăsându-ne purtați de firul văii.

După o coborâre în viteză, suficient de lungă cât să ne facă să simțim fiorul libertății pe două roți, am ajuns la o intersecție majoră cu Valea Begăi Luncani. Ne aflam în locul cunoscut sub numele de „Între Ape”, un colț ascuns de lume unde timpul pare că s-a oprit. Dincolo de frunzele uriașe și verzi de lipan care acopereau marginile drumului, peisajul s-a deschis spre o poiană liniștită, vegheată de o clădire albă, solitară, și un foișor de lemn cu acoperiș țuguiat.

Peisajul idilic a lăsat loc unei realități mai crude: ajunseserăm într-o zonă marcată de exploatări forestiere active. Pe marginea drumului de pământ se înălțau stive mari de bușteni proaspăt tăiați. O remorcă lungă pentru transportul lemnului și un vagon vechi, maroniu, folosit de muncitori, zăceau parcate la marginea pădurii ca niște giganți adormiți.

Chiar acolo, la intersecție, privirea mi-a fugit spre un alt drum de pământ, parțial ascuns sub bolta deasă a copacilor. Un pod vechi de beton, marcat de trecerea timpului și păzit de bălți adânci, deschidea o altă cale către Tăul Ursului. Am privit acea potecă, amintindu-mi de trecut, mai exact de o aventură anterioară. Sunetul apelor care se întâlnesc chiar aici a înlocuit instantaneu vâjâitul vitezei din urechi. A fost momentul perfect să punem frână, să ne tragem sufletul și să privim în urmă spre muntele pe care tocmai îl coborâserăm, simțind cum energia sălbatică a văilor montane începe să se domolească

Am pedalat mai repede prin acest decor industrial, simțind un amestec de tristețe pentru copacii dispăruți și o dorință intensă de a evada din nou spre spațiile deschise, acolo unde natura încă își urmează cursul nestingherită.

Nici drumul nu ne-a mai menajat pe această ultimă porțiune. Pe acest sector, pământul era mult mai afectat în urma ploilor recente decât cel pe care urcasem în prima parte a dimineții. Noroiul argilos și nisipul fin adunat de pe drum ne-au murdărit complet bicicletele. Era clar pentru amândoi că nu puteam să mergem cu ele așa înapoi acasă.

Din fericire, pârâul care curgea zgomotos chiar pe marginea drumului ne-a oferit soluția salvatoare. Ne-am oprit pe malul de pământ și, ghemuți la buza apei, am început să spălăm minuțios cadrele și roțile în șuvoiul rece. A fost o pauză binemeritată, presărată cu glume despre noroiul adunat, care ne-a lăsat bicicletele curate și pregătite pentru ultima etapă a zilei.

Pârâul însuși purta urmele furtunilor recente. Apa curgea vijelioasă, transformată într-un șuvoi maroniu și tulbure, încărcat de pământul spălat de pe versanți. Cu toate acestea, contrastul era spectaculos. Deși apa nu mai era limpede ca de obicei, a fost mai mult decât suficientă pentru a ne curăța echipamentul și a lăsa în urmă asprimea muntelui.

După ce am lăsat în urmă porțiunile dificile de pământ, am trecut oficial de linia muntelui și am ajuns în localitatea Luncani. Din acest punct, traseul s-a așezat pe o bandă lină de asfalt.

Schimbarea a fost o ușurare pentru picioarele noastre obosite; roțile bicicletelor acum curate rulau aproape fără zgomot pe drumul modernizat. În dreapta noastră, valea continua să ne însoțească dincolo de parapetul metalic, dar atmosfera devenise mult mai blândă, cu primele gospodării ivindu-se printre copaci. Acest sector de asfalt ne-a permis să ne relaxăm complet, să ne ridicăm privirea din ghidon și să lăsăm viteza constantă să ne poarte lin spre porțiunea finală a călătoriei.

Asfaltul lin ne-a condus rapid către destinația noastră finală: parcarea de la Centrul Turistic Valea lui Liman. Am oprit bicicletele, iar liniștea locului, întreruptă doar de foșnetul pădurii care ne înconura, a marcat sfârșitul oficial al traseului montan. Cu telefoanele în mână pentru a opri aplicațiile de tracking și cu zâmbetul pe buze, am simțit acea oboseală plăcută, specifică unei zile pline. Bicicletele spălate la pârâu erau acum din nou pe teren sigur, iar noi eram gata să lăsăm în urmă Munții Poiana Ruscă.

Această ultimă imagine aduce o perspectivă de ansamblu excelentă! Ea oferă o utilitate practică poveștii, servind ca ghid vizual pentru alți bicicliști sau drumeți care vor dori să exploreze zona pornind chiar de la Centrul Turistic Valea lui Liman.

Asfaltul ne-a condus direct către punctul final al traseului montan: parcarea de la Centrul Turistic Valea lui Liman. Înainte de a urca bicicletele pe suport, privirea ne-a fost atrasă de indicatoarele rutiere de la marginea drumului. Panoul alb cu litere mari ne reamintea unde ne aflăm, iar indicatorul albastru de dedesubt trimitea spre faimosul drum Transluncani, aflat la doar 7 kilometri distanță. Chiar lângă ele, un desen vechi pe un panou verde avertiza tăios: „Tăierea fără drept a pădurii se pedepsește”, o coincidență stranie care a rezonat puternic cu buștenii tăiați pe care îi văzuserăm pe vale cu puțin timp în urmă. Pentru cei care abia sosesc, aceste table reprezintă începutul unei noi aventuri, poate chiar pe serpentinele Transluncaniului. Pentru noi, care tocmai ne-am întors, ele marcau triumful unei bucle spectaculoase tată-fică pe potecile din Luncani.

Poveste de pe dealuri: Șase prieteni și un jar încins

2026-05-09T22:16:00.000+03:00

„Stonehenge-ul” de la Uzina de Apă din Timișoara are o vibrație aparte, aproape mistică, ideală pentru a marca începutul unei aventuri.

„Aceasta este imaginea victoriei noastre: șase prieteni, șase biciclete și o zi de neuitat care s-a încheiat exact așa cum trebuie. Dar, ca să ajungem aici, la acest zâmbet colectiv de pe malul apei, a trebuit să începem de undeva mult mai „pietros” și cu o formulă incompletă.”

Totul a început sub semnul unei dimineți înorate, cu acea nerăbdare tipică plecărilor care promit libertate. Locul ales pentru plecare nu putea fi unul mai simbolic: Pietrele de la „Stonehenge”, în parcul de lângă Uzina de Apă din Timișoara. Acolo, printre coloanele de piatră ce par să păzească parcul, ne-am adunat cinci. Era acea forfotă plăcută, a glumelor matinale și a strângerilor de mână care pecetluiau planul zilei. Plecarea a fost pură, pe două roți. De la „Stonehenge”, ne-am urcat pe biciclete și am ales libertatea digului de pe malul Begăi. Primul popas strategic a fost la Remetea Mare. Nu era doar o pauză de odihnă, ci una vitală pentru moralul grupului: aprovizionarea. Am intrat în magazin cu gândul clar la focul de tabără ce avea să vină. Am cumpărat cârnații care aveau să sfârâie pe băț și, bineînțeles, muștarul – accesoriul obligatoriu pentru orice festin la deal. Unii dintre colegi, prevăzători, și-au asigurat și rația de bere pentru drum, în timp ce rucsacurile noastre deveneau brusc mai grele, dar mult mai valoroase. Cu „comoara” culinară asigurată, am părăsit Remetea, pregătiți să schimbăm peisajul de mal de apă cu drumul întins spre Ianova.”

Lăsând în urmă Remetea Mare ne-am așezat la drum pe pista care șerpuiește spre Ianova. Imaginea era de un calm deplin: o panglică de asfalt sub roțile noastre, mărginită de verdele câmpului și punctată de maci roșii, ca niște mici pete de culoare pe fundalul cerului. Dar, oricât de frumoasă e priveliștea, pedalatul cere tribut, așa că am făcut primul popas oficial la magazinul din satul Ianova. A fost momentul în care grupul s-a împărțit în două tabere de „hidratare”: majoritatea au ales răsplata rece a unei beri, savurând pauza la umbră, în timp ce eu am rămas fidel apei mele, singura care știam că îmi va ține picioarele ușoare pentru ce urma. A fost o oprire scurtă, dar plină de glume, un ultim moment de relaxare înainte de a ne relua drumul spre Bencecul de Sus. Eram doar noi, cele cinci biciclete și tocmai ce am aflat că al șaselea dintre noi, învins de somnul dulce al dimineții, avea să devină „obiectivul” nostru de pe traseu. În timp ce noi pedalăm, el era deja în drum spre Bencecul de Sus, escortat de soția lui cu mașina – un fel de transport VIP spre linia frontului. Popasul de la magazinul din Bencecu de Sus a devenit punctul zero al aventurii, locul unde grupul s-a sudat și spiritul turei s-a schimbat complet. Nu părea deloc afectat că dormise mai mult; din contră, era cel mai vesel dintre noi toți. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg și cu o sticlă de Jäger, gata pregătită să dea startul oficial al ieșirii la deal. A fost momentul în care am pus bicicletele deoparte pentru câteva minute, ne-am tras sufletul și am ciocnit un pahar mic în cinstea reîntregirii trupei. Atmosfera s-a animat instantaneu: eram în sfârșit toți șase, entuziasmul era la cote maxime, iar gustul amărui al băuturii ne-a dat exact energia necesară pentru ce urma. Cu grupul complet și moralul sus, am lăsat în urmă magazinul din sat și am început să privim serios spre coasta dealului. Urma partea cea mai frumoasă.

Am lăsat asfaltul în urmă și am simțit cum cauciucurile mușcă din pământ. Am început să străbatem coasta, traversând o pășune imensă unde singurele reguli erau cele ale naturii. Urcușul a început să ne testeze picioarele, dar priveliștea care se deschidea în fața noastră ne dădea forță: un verde nesfârșit sub un cer impunător. Pedalând unul după altul, în șir indian, am simțit cum ne îndepărtăm cu adevărat de orice grijă cotidiană. Eram în sfârșit toți șase, stăpânii acestor culmi, purtați de biciclete spre locul unde focul și cârnații din rucsac ne așteptau să le dăm viață.”

Orizontul a început să se deschidă într-o panoramă care ne-a tăiat respirația. Ajunși pe una dintre culmi, am făcut un scurt popas doar pentru a privi. În fața noastră, dealurile se ondulau leneș, alternând între verdele crud al pășunilor și nuanțele de pământ reavăn ale culturilor proaspăt lucrate. Tufele de măceș alb, presărate pe coasta dealului ca niște mici puncte de lumină, dădeau locului un aer sălbatic și curat. De aici, de sus, totul părea mic și îndepărtat – agitația de jos, magazinele din sate, drumul parcurs. Eram doar noi șase și această mare verde care se întindea până la marginea pădurii.

Spectacolul de la distanță. De pe coasta dealului, am avut parte de o priveliște care ne-a făcut să mai încetinim puțin ritmul pedalelor. În vale, întins leneș, se vedea Bencecu de Jos. Satul părea o machetă cu acoperișuri roșii, vegheată de turnul bisericii care străpungea orizontul, totul înconjurat de un ocean de verdeață și de petele albe ale unei turme de oi ce păștea liniștită în depărtare. Am privit satul ca pe un martor tăcut al trecerii noastre, savurând faptul că eram destul de departe de civilizație încât să ne simțim singuri în toată acea imensitate, dar destul de aproape cât să-i apreciem frumusețea tihnită.

Cu imaginea Bencecului de Jos rămasă în stânga noastra, ne-am reorientat privirile spre calea noastră, căutând locul acela ideal, unde urma să coborâm.

După ce ne-am umplut privirile cu panorama satului din vale, a venit momentul pe care orice biciclist îl așteaptă: coborârea. Am lăsat frânele mai libere și am pornit la vale, unul după altul, pe poteca îngustă care desparte pășunea de lanul înalt și verde de grâu. Vântul a început să ne șuiere pe la urechi, iar senzația de libertate a devenit aproape palpabilă. Era un contrast superb între verdele intens al culturii din stânga noastră și întinderea sălbatică a dealului din dreapta, totul delimitat de gardul care părea să ne ghideze drumul spre vale. Coborârea aceasta nu era doar o scurtătură spre destinație, ci o bucurie pură a mișcării peste aceste dealuri nesfârșite.

Coborârea noastră plină de viteză s-a temperat brusc când am dat de stăpânii de drept ai acestor pășuni. O turmă mare de oi, împrăștiată ca niște nori pufoși pe versantul verde, ne-a tăiat calea, obligându-ne să încetinim și să savurăm momentul. Am trecut pe lângă ele cu grijă, sub privirile vigilente ale câinilor de stână, simțind acel amestec de respect și curiozitate pe care doar o întâlnire atât de directă cu viața de la țară ți-o poate oferi. Cu mirosul de iarbă proaspătă și sunetul naturii în urechi, ne-am reluat drumul pe coasta dealului, cu moralul ridicat și cu gândul tot mai aproape de jarul încins.

După spectacolul oferit de turmele de oi și coborârile în viteză de pe culmi, am părăsit potecile de pământ și am intrat în Bencecu de Jos. Satul pe care îl admirasem de la înălțime, ca pe o ilustrată, a devenit acum decorul nostru real. Am parcurs ulițele liniștite, în sunetul cauciucurilor care mușcau din nou din asfalt, trecând pe lângă casele oamenilor și grădinile înflorite. A fost un moment de contrast interesant: de la sălbăticia și liniștea dealurilor, la rânduiala așezării din vale. Intrarea noastră în grup, toți cei șase, a adus o notă de animație pe drumul principal. Traversarea Bencecului de Jos era doar ultima etapă înainte de a găsi acel loc retras, unde să transformăm cârnații de la Remetea în ospățul mult așteptat. Eram aproape, iar entuziasmul se simțea în fiecare pedală.

Vizita în Bencecu de Jos a fost scurtă, cât să ne reamintim de civilizație, pentru că inima ne trăgea tot spre sălbăticie. Am schimbat din nou foaia la biciclete și am atacat dealurile care străjuiesc satul, luând pantele la pedală cu o determinare proaspătă. Există ceva terapeutic în aceste dealuri. Nu sunt urcări care să îți taie respirația ca în Zarand, ci pante domoale care te lasă să admiri peisajul și să te bucuri de viteză.

Ținta noastră era acum liziera pădurii de la orizont. Drumul de pământ ne-a purtat iarăși printre culmi, dar de data aceasta efortul era susținut de nerăbdarea finalului. Cu fiecare urcare, satul rămânea tot mai mic în spate, iar răcoarea pădurii devenea tot mai prezentă. Pedalam în grup strâns, uniți de același scop: să găsim acel colț de liniște, unde să descărcăm rucsacurile și să pregătim mult așteptatul festin, dar urcușul nu a fost la fel de ușor pentru toți... În timp ce majoritatea grupului „plutea” pe pantele abrupte, propulsați de forța bicicletelor electrice, eu și încă un camarad am simțit fiecare piatră și fiecare înclinație în propriile picioare. Eram singurii rămași pe biciclete normale, iar efortul de a ține pasul cu „motoarele” ne-a testat limitele la maximum. În timp ce ei urcau cu o lejeritate invidiată, noi strângeam din dinți, pedalând cu tot corpul pentru a nu rămâne în urmă. Transpirația și respirația sacadată erau prețul plătit pentru satisfacția de a cuceri dealul prin forță proprie.

Regrupările de pe culmi au fost momentele noastre de respiro. Cei patru cu „motoare” ne așteptau mereu sus, oferindu-ne acele câteva minute prețioase în care inima să revină la un ritm normal și privirea să se bucure de drumul cucerit. Pădurea ne aștepta ca o cetate verde, oferindu-ne exact decorul de care aveam nevoie pentru a încheia ziua în stil mare. Pădurea era deja la orizont, dar drumul până la ea s-a dovedit a fi un adevărat roller-coaster de pământ și iarbă. Nu a fost o linie dreaptă, ci o succesiune de coborâri rapide, unde vântul ne răcorea obrajii, urmate imediat de urcări solicitante care ne tăiau suflul.

Pe una dintre culmile cucerite, natura ne-a oferit o imagine demnă de o galerie de artă contemporană. Chiar lângă drumul de pământ, sprijinit de un par vechi de gard, stătea un scaun de plastic alb, solitar, privind spre hăul verde al văii. Cineva își instalase acolo, în cel mai izolat punct al traseului, propria „lojă VIP” cu vedere panoramică spre dealurile Banatului. Deși părea complet ieșit din context, scaunul acela simboliza perfect spiritul zilei noastre: căutarea liniștii și a unui loc unde să te oprești pur și simplu și să privești orizontul. Nu ne-am așezat pe el, lăsându-l pentru următorul călător care va avea nevoie de o pauză de meditație, dar imaginea a rămas cu noi ca un memento că, oricât de mult pedalăm, cele mai frumoase momente sunt cele în care ne oprim să admirăm spectacolul gratuit al lumii de sus.

După efortul depus pe dealurile deschise, am ajuns la un punct de cotitură care a schimbat complet decorul. Am trecut de o poartă și am lăsat în urmă gardul ce delimita pășunile, intrând pe un drum ce părea să se ascundă după buza dealului.

Fiecare vale traversată și fiecare dâmb cucerit ne aduceau mai aproape de locul de popas. Oboseala se acumulase, dar priveliștea dealurilor care se întindeau cât vedeai cu ochii ne dădea un moral incredibil. Știam că după următoarea culme, efortul se va opri și va începe răsplata. Această curbă strânsă, mărginită de vegetație tot mai deasă, era semnul că suntem aproape. Când credeam că greul a trecut, în față ni s-a ridicat ultima urcare serioasă a zilei. A fost o pantă care ne-a cerut tot ce mai aveam în rezervor, un asalt final unde cu bicicletă normală am simțit cu adevărat greutatea fiecărui kilometru parcurs. Am strâns din dinți, am privit doar roata din față și am pedalat până când panta s-a domolit, lăsând loc unui drum mai lat.

Cu ultima urcare lăsată în urmă prin forță brută, am ajuns, în sfârșit, la liziera pădurii. Privirea ne fugea deja spre marginea drumului, căutând locul perfect pentru popas, în timp ce inima începea să se liniștească după urcușul cel greu. Eram pe ultima sută de metri, iar drumul de sub roțile noastre ne purta direct spre locul relaxării.

După efortul susținut pe bicicletele noastre mecanice și roller-coaster-ul de pe culmi, am găsit în sfârșit locul ideal. Am aruncat bicicletele în iarbă și, fără să mai pierdem nicio secundă, ne-am apucat de treabă căutând prin frunziș vreascuri uscate.

Nu a trecut mult și primul fir de fum a început să se ridice... Eram șase prieteni uniți acum de un scop comun, mult mai relaxat: micul foc de tabără. în timp ce primul fir de flacără portocalie a început să danseze vesel, luptându-se cu briza dealului. Era momentul în care oboseala din picioare începea să fie înlocuită de o satisfacție caldă. Eram acolo, în mijlocul naturii, departe de orice zgomot urban, pregătind jarul pentru ceea ce urma să fie cel mai bun prânz al săptămânii. Imaginea era perfectă: fumul care se ridica ușor spre cerul senin, bicicletele odihnindu-se pe marginea drumului și noi, discutând despre porțiunile grele ale traseului în timp ce așteptam ca focul să se domolească și să lase loc jarului încins.”

A fost momentul în care foamea și oboseala au lăsat loc ritualului: am tăiat bețele, am înfipt cârnații cumpărați de la Remetea și i-am apropiat de jarul încins. Ne-am strâns cu toții în jurul vetrei improvizate, fiecare cu bățul lui „înarmat” cu cârnații cumpărați de la Remetea.

Sunetul grăsimii care sfârâia pe tăciuni și mirosul acela inconfundabil de fum amestecat cu muștar și pâine proaspătă au fost cea mai bună recompensă – o combinație hipnotizantă de fum de lemn și carne rumenită, care ne făcea să ignorăm oboseala din picioare. Stăteam acolo, ghemuiți lângă pământul reavăn, urmărind cu atenție fiecare întoarcere a bățului, pentru ca pielea cârnatului să devină perfect crocantă, fără să se ardă. Nu era nevoie de multă vorbă; doar zâmbete complice și nerăbdarea de a mușca din prima bucată fierbinte, unsă cu muștarul pregătit. În acele momente, pe dealul dintre Bencecuri, nimic nu mai conta: nici diferența dintre bicicletele electrice și cele normale, nici urcările grele. Eram doar noi, prietenii, și cel mai bun prânz din lume, gătit sub cerul liber.

Privind înapoi spre liziera pădurii, am realizat ce drum frumos parcursesem. Acea fâșie pe unde ne croisem drum spre locul de foc, părea acum un străjer tăcut al aventurii noastre. Ne-am așezat chiar acolo, la granița dintre pădurea răcoroasă și pământul reavăn al câmpului, savurând nu doar mâncarea, ci și liniștea deplină a locului. Norii albi și pufoși, care se plimbau leneși pe cerul de un albastru infinit, păreau să stea pe loc special pentru noi. Liziera pădurii ne-a oferit nu doar un drum, ci și decorul perfect pentru a ne încărca bateriile înainte de a ne urca din nou pe biciclete.

Eram pregătiți pentru drumul spre Sălciua. Am ales poteca ce șerpuia prin pădure lăsând definitiv soarele în urmă pentru o vreme iar pedalarea prin pădure ne-a reîmprospătat forțele, și ne-a dat imboldul necesar pentru kilometrii ce urmau. Cu o ultimă glumă și un semn de pornire, am părăsit locul de la liziera pădurii. Ne aștepta drumul de pământ care șerpuia printre culturi, purtându-ne spre satul care marca finalul acestui segment de traseu. Grupul era din nou în mișcare, într-o coloană veselă ce tăia peisajul de un verde crud.”

Grupul era din nou în mișcare, într-o coloană veselă iar pădurea ne-a întâmpinat cu o liniște profundă, întreruptă doar de sunetul cauciucurilor noastre care „măcinau” pământul uscat și crengile căzute. Rădăcinile ascunse și micile denivelări ne obligau la un joc constant de echilibru. Direcția era clară: Sălciua, un punct pe hartă care pentru noi însemna continuarea acestei evadări perfecte prin inima naturii bănățene.

Am parcurs rapid distanța până la sat și, lăsând Sălciua în urmă, am ajuns la un punct de reper clar: panoul care îi ghidează pe călători spre Sălciua Nouă sau Cobolaș. Pentru noi, acest indicator alb cu litere roșii, apărut brusc lângă o tufă mare de măceș înflorit, a fost confirmarea că suntem pe traseul cel bun.

Deși panoul arăta direcția pentru cei care abia intrau în zonă, pentru noi el marca finalul unui segment important. Ne aflam acum pe drumul ce leagă aceste comunități mici și pitorești, pedalând într-un peisaj dominat de pajiști deschise și de verdele crud al primăverii.

După ce am lăsat în urmă indicatorul spre Sălciua, natura ne-a mai pregătit o ultimă și spectaculoasă provocare. În fața noastră s-a ridicat un deal impunător, străpuns de câteva poteci verticale care urcau direct spre cer, unde o cruce albă veghea întreaga vale. Ne-am oprit pentru o secundă să evaluăm „adversarul”. Grupul nostru, mic în fața imensității se pregătea de asalt. Era momentul în care diferența dintre bicicletele electrice și cele clasice avea să se vadă cel mai bine. Cei cu asistență au atacat panta cu încredere, în timp ce eu mă pregătem de push bike.

Dealul Crucii nu s-a lăsat cucerit ușor. În timp ce majoritatea grupului a căutat o variantă lăturalnică, încercând să „păcălească” înclinația prin curbe mai largi, eu am ales calea directă. Dar muntele are felul lui de a te smeri: panta a devenit atât de agresivă încât roțile bicicletei mele normale nu mai găseau aderență. Am descălecat și am luat bicicleta la mână. Fiecare pas înfipt în pământ era o luptă cu gravitația. Din spate, siluetele colegilor mei pe potecile șerpuite păreau mici, dar eram uniți de același efort.

Deși eram la jumătatea pantei terenul devine atât de abrupt și de „nărăvaș” încât nici măcar motoarele electrice nu mai fac legea. A fost un moment savuros: în timp ce eu cu bicicleta normală îmi mențineam ritmul lent pe lângă bicicletă, colegii cu biciclete electrice nu au vrut să descalece și își ajustau treptele de asistență pentru a domina panta. I-am privit cum se chinuiau și le dădeam curajsă-și găsească echilibrul și să reînceapă pedalarea fără ca roata din față să se ridice de la sol sau cea din spate să patineze în gol.

Am ajuns, în sfârșit, pe platou. Crucea albă se ridica în fața noastră ca un totem al liniștii, marcând punctul cel mai înalt al aventurii noastre. Drumul de pământ bătătorit, care ne-a testat limitele la fiecare metru, se termina aici, sub un cer imens, plin de nori care păreau să ne salute reușita. Panoul informativ de lângă cruce era martorul tăcut al faptului că, deși drumul a fost greu, am ajuns toți la destinație.

Satisfacția a venit odată cu fiecare metru câștigat. Privind acum de sus, spre drumul care se pierde în vale printre tufele de măceș, realizez că nu contează cum am ajuns în vârf – pe pedale sau pe lângă ele – ci faptul că am refuzat să ne întoarcem. Eram aproape de cruce, aproape de final, iar victoria era a noastră.”

De aici, de sus, perspectiva s-a schimbat din nou. Nu mai existau pante abrupte, nu mai exista efortul de a împinge bicicleta sau frustrarea de a ține pasul cu motoarele electrice. Exista doar orizontul larg, cerul care se pregătea de o nouă etapă a zilei și sentimentul că am cucerit nu doar un deal, ci și propriile limite.

Odată ajunși lângă Cruce, ne-am întors privirile spre împrejurimi, iar imaginea ne-a tăiat respirația. Realizarea că, deși drumul a fost fragmentat în urcări grele și pauze necesare, la final am stăpânit întreg peisajul reamintindu-ne cât de divers este peisajul prin care treceam. Eram toți înconjurați de o natură imensă, savurând libertatea pe care doar înălțimile ți-o pot oferi.”

Am stat acolo, pe vârful dealului, privind spre valea de unde rămăsese Sălciua, savurând victoria și liniștea deplină de deasupra lumii.

De aici, de sus, vedeam întreaga rețea de drumuri. Potecile de pământ bătătorit păreau niște fire de ață aruncate peste dealurile verzi, amintindu-ne de fiecare cotitură și de fiecare pantă cucerită. Coborârea de pe culmea de unde admirasem balta ne-a purtat rapid spre liziera pădurii de la Herneacova. A fost un segment de drum unde am lăsat bicicletele să curgă liber, profitând de elanul pantei. Briza care venea dinspre apă și răcoarea pădurii ne-au dat un nou suflu, de parcă tot efortul depus pe urcările mecanice fusese șters cu buretele.

Am urmat linia pădurii, pedalând între umbra deasă a copacilor și deschiderea văii, într-un ritm alert și plin de voie bună. Herneacova a rămas în urmă ca o oază de verdeață, iar noi ne-am reorientat spre următoarea destinație: Stanciova. Drumul a devenit mai prietenos, șerpuind printre dealuri mai domoale, până când am văzut primele case ale satului.

Drumul de la Herneacova ne-a scos în fața unei imagini de o frumusețe atemporală: satul Stanciova. Privit de pe ultima colină, satul părea desprins dintr-o altă epocă, cu biserica sa albă și zveltă dominând peisajul și casele răsfirate printre livezi și grădini.

Intrarea în sat a fost ca o revenire blândă la civilizație. După sălbăticia dealurilor și efortul urcărilor brute, liniștea ulițelor din Stanciova a fost balsam pentru noi toți. Am pedalat agale pe lângă casele vechi, simțind că am ajuns exact unde trebuia pentru a pune punct aventurii noastre.

Aici, la Stanciova, s-a încheiat bucla călătoriei noastre. Zeci de kilometri, urcări memorabile și coborâri pline de adrenalină – toate s-au topit în satisfacția de a fi parcurs acest drum împreună. Am lăsat în urmă praful dealurilor, dar am luat cu noi amintirea unei zile în care natura bănățeană ne-a arătat cele mai frumoase fețe ale ei.”

Odată ajunși în inima Stanciovei, bicicletele noastre s-au oprit, aproape instinctiv, în fața magazinului mixt din sat. Era momentul pentru o nouă rundă de hidratare și, mai ales, pentru un moment de tihnă înainte de ultima etapă. Magazinul satului nu era doar o oprire logistică, ci locul unde ne-am adunat forțele pentru drumul ce mai avea să vină, bucurându-ne de ospitalitatea simplă și de statul pe marginea drumului...

Fiecare și-a ales „rețeta” preferată pentru recuperare. Eu am rămas fidel regimului de anduranță, alegând prospețimea apei și energia unei cafele băute la botul calului, gata să-mi trezească mușchii obosiți după urcările de pe Dealul Crucii. Colegii mei, pe de altă parte, au celebrat parcurgerea traseului cu câte o bere rece, transformând terasa magazinului într-un loc plin de glume și impresii despre drumul proaspăt cucerit.

Uneori, cele mai bune conversații nu au loc la masă, ci pe marginea drumului. Eram o imagine a relaxării totale: unii verificând telefoanele pentru a vedea statisticile traseului, alții pur și simplu stând cu privirea pierdută spre dealul cu biserica ce se vedea în spate. Colegul nostru, cu doza de bere în mână, supraveghea grupul de sus, într-o postură de „conducător de trupă” mulțumit de traseul parcurs.

În timp ce stăteam pe marginea drumului, cu cafeaua în mână și picioarele întinse, privirea mi-a fugit spre dealul ce străjuia satul. Deasupra noastră, biserica din Stanciova își ridica turnul zvelt către cerul plumburiu, părând un paznic tăcut al întregii văi. Era o imagine care emana o liniște profundă, un contrast perfect cu adrenalina urcărilor de mai devreme. De aici, de jos, panta dealului pe care era construită biserica părea blândă, îmbrăcată într-un verde crud care ne odihnea privirile.

Am lăsat în urmă liniștea bisericii și popasul de la magazin, pornind din Stanciova pe o șosea care părea desenată special pentru noi. După atâția kilometri de pământ, iarbă și rădăcini, asfaltul negru și neted de sub roți a venit ca o mângâiere.

Drumul se întindea în fața noastră ca o panglică lungă, șerpuind printre versanții îmbrăcați în vegetație deasă. Era acea porțiune de traseu unde mai trebuia să te lupți cu pantă destul de lungă. Soarele, ieșit parțial de după nori, lumina culmile din depărtare, dând peisajului o profunzime incredibilă. Urcarea ne-a scos treptat deasupra văii, până când am ajuns pe creasta unde încep celebrele vii ale Recașului. Acolo, peisajul s-a schimbat radical: ordinea perfectă a rândurilor de viță-de-vie, care se întindeau cât vedeai cu ochii, a luat locul sălbăticiei de mai devreme.

Chiar când ne pregăteam să urcăm spre viile Recașului, am realizat că aventura ne-a mai pregătit o ultimă provocare, de data aceasta neașteptată: unul dintre noi își pierduse farul de la bicicletă. Ne-am oprit imediat pe marginea șoselei, transformând telefoanele în instrumente de investigație. Am început să „răsfoim” înapoi timpul, analizând cu atenție fiecare poză făcută de-a lungul zilei. Ne uitam la pozele de la Stonehenge, la cele de la magazinul din Ianova, la popasul cu Jäger din Bencec și la momentul focului de pe deal, încercând să reperăm în imagini micul obiect pe ghidon. Era o cursă contra cronometru cu memoria și cu detaliile din fotografii, sperând să aflăm exact porțiunea de traseu unde „piesa” s-a hotărât să rămână în urmă.

Ajunși sus, am luat o decizie care a dat un nou farmec finalului de zi: am părăsit șoseaua și am intrat pe drumurile de pământ care taie viile. Pedalarea printre butași, sub cerul care devenea tot mai spectaculos, ne-a oferit o perspectivă unică. Direcția era clară: traversăm dealurile cultivate pentru a ajunge din nou la adăpostul pădurii și la luciul apei de la lacul Ianovei. Era un sentiment de satisfacție imens să vedem cum traseul nostru face o buclă perfectă. De la înălțimea viilor, vedeam drumul de întoarcere spre casă, dar nu înainte de a ne bucura de ultima porțiune de „off-road” prin răcoarea pădurii ce străjuiește lacul.”

Și iată-ne ajunși la finalul buclei noastre. Am ieșit la lumină, direct pe malul Lacului Ianova. La malul laculu Ianovei, am dat peste acest foișor din lemn, cuibărit la marginea pădurii. După tensiunea căutării farului pierdut și pedalatul prin soarele viilor, construcția aceasta rustică, cu acoperișul ei roșu și primitor, ne-a atras ca un magnet. A fost locul perfect pentru a ne trage sufletul pentru ultima oară. Pădurea deasă din spate ne oferea o răcoare binemeritată, iar poiana verde din fața foișorului părea scena ideală pentru a trece în revistă toate peripețiile zilei. Deși farul rămăsese probabil undeva pe vre-un deal, atmosfera dee lângă foișor ne-a reamintit că cel mai important lucru era că suntem toți întregi și plini de povești noi.

Luciul apei, încadrat de stuful auriu și de pădurea deasă din fundal, a fost decorul perfect pentru ultima noastră poză de grup. Suntem toți șase aici, cu bicicletele lângă noi, sub un cer care a ținut cu noi până la capăt. Deși eu am simțit fiecare pantă în mușchi, iar ceilalți au testat limitele asistenței electrice, în această poză nu mai contează cine a urcat pe lângă bicicletă sau cine a pierdut un far pe traseu. Contează doar că am pornit împreună de la Stonehenge-ul din Timișoara și am încheiat ziua tot împreună, mai bogați cu o experiență autentică. De la malul lacului, am pornit toți șase pe ultimul sector parcurs împreună: un drum de griblură care ne-a purtat roțile până în inima satului Ianova. Acolo, sub soarele blând al după-amiezii, a venit momentul despărțirii. Patru dintre colegi au decis că traseul acesta spectaculos merită o ultimă celebrare, așa că au rămas la magazinul din Ianova pentru a cinsti cu o ultimă bere rece. Eu și celălalt camarad cu am ales însă să mai gustăm puțin din sălbăticie înainte de final. Ne-am luat rămas bun și am pornit spre casă pe drumul de pământ, pedalând în lungul gardului aeroportului din Timișoara. Ne-am croit drumul printre lanuri de rapiță și grâu, simțind sub roți pământul reavăn pentru ultima dată în acea zi. Ne-am întors în oraș cu praful dealurilor pe noi, obosiți, dar cu o liniște pe care doar o astfel de ieșire ți-o poate oferi. A fost o tură completă, de la Stonehenge la Stanciova și înapoi, demonstrând că nu contează ce bicicletă ai, ci cât de mult îți place drumul, lăsându-ne cu amintirea unei zile în care am cucerit culmi, am împărțit cârnați pe băț și am demonstrat că, indiferent de bicicletă, prietenia și natura sunt cele care ne țin în mișcare. Fiecare metru câștigat către pădure era o victorie a voinței noastre.

Drumul între sălbăticie și tehnic...

2026-05-01T14:08:00.000+03:00

Peste culmile dacice între Boșorod și Târsa

Uneori, cele mai frumoase călătorii încep cu un plan eșuat. Totul trebuia să fie despre o tură alături de un grup de prieteni vechi. Însă, cu ceva timp înainte de momentul plecării, am primit vestea care m-a lăsat pe dinafară: «Nu am fost invitat». Pe moment, gustul a fost amar. Am înțeles, poate au vrut o echipă mică, sau nu a fost loc în mașină, deși invitația inițială a fost clară. Dar, în loc să las bicicletele în casă, fără km, am decis că acea zi nu va fi pierdută. Mi-am reorientat planurile pe ceva mult mai ambițios decât o simplă rulare pe asfalt: o incursiune în inima dacică a Hunedoarei, pe un traseu dur, autentic și spectaculos, între Boșorod și Târsa. Așa s-a născut această aventură de 55 de kilometri și 1848 de metri diferență de nivel. Din dorința de a transforma un refuz într-o victorie personală și din ambiția de a le arăta celor dragi că 'aurul' muntelui se găsește acolo unde drumul devine greu. Cei care nu au avut loc pentru mine în mașină au pierdut, de fapt, șansa de a vedea Retezatul de pe culmile Ursiciului și de a gusta cele mai bune plăcinte din lume la finalul unei urcări 'de grație'. Noi, în schimb, am câștigat o amintire pe viață.

Am pornit de dimineata pe A1 spre Cucerirea Luncanilor: Boșorod - Ursici - Târsa. Sunt trasee care îți rămân în picioare și trasee care îți rămân în suflet. Tura de 1 Mai din Munții Șureanu, le-a făcut pe amândouă. Am pornit la drum trei: eu, Roxana și Flavius, pregătiți pentru o cifră care impune respect: 55 km cu 1848 m diferență de nivel.

Am lăsat mașina în Boșorod și, după o scurtă verificare a echipamentului, am dat prima pedală. Aceasta a fost ultima noastră ancoră în lumea cunoscută înainte de a ne pierde pe culmile dacice. Aici la marginea satului Boșorod a fost momentul în care ne-am verificat schimbătoarele, căutând pinioanele mari pentru asaltul ce urma.

Pornind din valea râului Luncani, de la marginea satului Boșorod, drumul spre Ursici este o urcare continuă, un test de respirație și cadență. Se vede clar panta care începe să ne testeze determinarea încă de la primii kilometri! Nu a existat o perioadă de încălzire: drumul a început să urce brusc, un amestec de pământ bătătorit și piatră, care se „ridică” serios sub roțile noastre, sub un cer de un albastru impecabil. În fața mea, Roxana era foarte răcită, iar pantele acelea care șerpuiesc spre cer păreau aproape imposibile în starea ei. Totuși, cu fiecare pedală prin și pe sub poienile înalte, aerul tare al Munților Șureanu a început să facă minuni. Am atacat panta cu entuziasm pe drumul ce șerpuiește spre creastă. Munții nu se cuceresc cu viteză, ci cu un ritm constant și multă răbdare.

Prima imagine care ne-a întâmpinat la ieșirea din Boșorod a fost acest tablou pastoral perfect: pajiști verzi, nesfârșite, și vite păscând agale sub un cer de un albastru crud. Părea începutul unei plimbări relaxate, dar a fost doar 'liniștea dinaintea furtunii'. Acesta a fost primul impact vizual cu muntele. Privind spre culmile domoale din fundal, nu bănuiam încă efortul care ne aștepta. Era momentul în care entuziasmul se întâlnea cu realitatea terenului.

Ne-am început urcarea, sub privirea calmă a animalelor, realizând rapid că, frumusețea peisajului se măsoară în picături de sudoare. A fost startul ideal: o doză pură de natură autentică ce ne-a dat energia necesară pentru primele pante serioase spre Ursici. Ne-am intersectat și cu doi localnici care ne priveau cu un amestec de curiozitate și respect – probabil nu mulți aleg să urce pe două roți spre Ursici.– Un salut scurt cu un „Doamne ajută!” primit în timp ce asistau la păscutul vacilor.

Orizonturi înghețate – Retezatul veghează Țara Luncanilor

Am pornit din Boșorod cu inima strânsă, privind spre culmile unde se ascund Ursici și Târsa, pregătiți pentru o cifră care impune respect: 55 km cu 1848 m diferență de nivel.

Pe măsură ce câștigam altitudine, casele din vale păreau decupate dintr-o altă lume.

Într-o astfel de urcare, secretul este cadența. „Spinning is winning”, cum spun cicliștii – o mișcare constantă, chiar dacă viteza scade drastic, te ajută să nu epuizezi mușchii înainte de vârf.

Micile obstacole care fac deliciul unei ture de mountain bike! Traseul nu ne-a oferit doar panorame idilice, ci ne-a și murdărit puțin roțile, exact așa cum îi șade bine unei ture adevărate de MTB. Chiar la începutul urcării, am dat peste porțiuni unde apa și pământul s-au aliat pentru a ne testa echilibrul.

Din acest punct priveliștea se deschide larg asupra văii Streiului - O zonă locuită fără întrerupere de mii de ani. Pe măsură ce altitudinea creștea, peisajul a început să se schimbe. În zilele senine se pot observa satele comunei Bretea Română, așezare de-a lungul râului Strei. Mai departe spre nord-est orașul Călan domină peisajul. Aici începe adevărata urcare spre Ursici.

Răcoarea pinilor și drumul spre înălțimi. Soarele ne bătea în față, iar liniștea locului era întreruptă doar de respirația noastră ritmică și de fâșâitul cauciucurilor pe drumul prăfuit. Era doar începutul, dar muntele ne spunea deja, prin înclinația drumului, că fiecare metru câștigat va trebui muncit.

Dealurile deschise din Boșorod au lăsat loc pădurilor de pini, care ne-au oferit o umbră binevenită.

Drumul a devenit un amestec de pământ și nisip fin, șerpuind printre copaci și oferindu-ne, din când în când, scurte priviri către văile adânci ce începeau să se formeze sub noi.

Liniștea pădurii ne dădeau un al doilea suflu.

Pedalam într-un șir indian rar, fiecare în ritmul său, absorbiți de sunetul cauciucurilor pe drumul moale și de spectacolul de lumini și umbre pe care soarele îl proiecta printre ramuri. Era acea etapă a traseului în care muntele te adoptă și te lasă să-i descoperi secretele, pas cu pas, pedală cu pedală.”

La ieșirea din civilizație, ne-am oprit în fața unui panou care parcă ne ghicea gândurile: 'Înainte sau înapoi?'. Am studiat traseul – eram la porțile unui tărâm unde timpul se măsoară în efort, nu în minute. Panoul ne-a avertizat: ne așteptau kilometri de urcare susținută, peisaje arhaice și o experiență autentică în inima Geoparcului UNESCO al Dinozaurilor. Am ales, fără ezitare, 'Înainte'. Privind harta detaliată și profilul de elevație, am realizat că diferența de nivel nu era o glumă, dar promisiunea de a vedea Ursiciul și Târsa ne-a făcut să apăsăm cu încredere în pedale. Acest panou este un reper excelent pentru orientare și că oferă informații prețioase despre distanțe (aprox. 6 km până la Ursici din acest punct).

Privind silueta fiicei mele/prietenului ei înaintând pe acest drum alb de țară, sub un cer cu nori pufoși, am simțit că suntem exact unde trebuie. Era acea Românie autentică, aspră dar primitoare, pe care doar de pe bicicletă o poți absorbi cu toate simțurile.”

Civilizația de pe culme – Intrarea în satul montan „După efortul prin pădure, muntele s-a deschis și ne-a lăsat să aruncăm o privire în inima comunităților sale izolate. Este o imagine plină de liniște, unde drumul de țară pare să se contopească cu cerul spectaculos.

Drumul de pământ s-a transformat într-o uliță străjuită de garduri de lemn, împletite cu măiestrie, care parcă țin laolaltă istoria acestor locuri. Am fost întâmpinați de un dulău dar și de un peisaj de o blândețe rară: pomi înfloriți care își scuturau petalele pe drumul nostru și o liniște pe care doar foșnetul frunzelor o mai tulbura.

„Și iată-ne ajunși la Ursici. Aici, la peste 1000 de metri altitudine, muntele se domolește într-o culme blândă, dar drumul de țară continuă să ne testeze. Am ales să mergem câteva momente pe lângă biciclete, nu neapărat din cauza oboselii de urcare, ci pentru a nu tulbura liniștea deplină a locului.

Sub privirea calmă a animalelor...În Țara Luncanilor, ritmul nu e dictat de computerul de bord al bicicletei, ci de clopotele vitelor care pasc liniștite pe pantele amețitoare. Este momentul în care realizezi că efortul a meritat: nu e vorba doar despre sport, ci despre privilegiul de a ajunge în locuri unde timpul curge altfel.

Ajuns aici sus nu e doar despre efortul celor 13 km de urcare, ci despre accesul într-o lume care refuză să se schimbe, unde liniștea este atât de densă încât aproape o poți atinge. Aici, la Ursici, am simțit că am ajuns cu adevărat la destinație, chiar dacă drumul nostru era abia la un sfert.

Ursiciul ne-a întâmpinat cu un cer dramatic, plin de nori pufoși care păreau atât de aproape încât aproape îi puteam atinge. Este momentul în care realizezi că efortul a meritat: nu e vorba doar despre sport, ci despre privilegiul de a ajunge în locuri unde timpul curge altfel.

Drumul, o dungă subțire de pământ ce desparte pantele înverzite, pare să nu se mai sfârșească, invitându-te să pedalezi spre orizont. Este libertate pură pe două roți, un moment de grație în care diferențele de nivel par doar o cifră abstractă în computerul de bord. Nu se vede niciun stâlp de beton sau element modern care să strice decorul.

Gardurile lungi de lemn, mesteacănul fragil de pe margine și pomii înfloriți creează un tablou bucolic ce pare neatins de secolul în care trăim.

Ne-am oprit pur și simplu să respirăm. În fața noastră s-a desfășurat un tablou care părea pictat, nu real: gospodării vechi de lemn, risipite pe pantele înverzite, păzite de garduri din pari ascuțiți ce poartă amprenta timpului și a muncii manuale. Era acel moment magic în care toți pomii fructiferi dădeau în floare deodată, creând nori albi și parfumați printre casele de culoarea pământului.

Ne-am oprit pentru un moment de respiro lângă un gard masiv, lucrat din trunchiuri de copac. Fiica mea nu a putut trece mai departe fără a saluta «gazda» locului. A fost o clipă de liniște deplină, în care ne-am bucurat pur și simplu de peisaj. Munții se întindeau în straturi albăstrui până la orizont, iar aerul curat ne umplea plămânii. Această imagine este, pentru mine, definiția libertății pe care ți-o dă bicicleta: posibilitatea de a te opri oriunde, de a atinge lemnul vechi al unui gard și de a privi muntele în ochi, alături de cei dragi.”

Eram toți trei acolo, împărțind un moment de respiro înainte de a ataca următoarea secțiune a traseului. Aceste pauze scurte, în care schimbi o glumă și privești orizontul, sunt cele care dau cu adevărat savoare unei zile epice în familie. Eram pregătiți: bateriile erau încărcate, direcția era clară, iar Târsa ne aștepta cu plăcinte calde undeva după culmea următoare.

Aici, pedalatul a căpătat un alt ritm. Nu mai era vorba doar despre altitudine și de diferență de nivel, ci despre bucuria de a trece pe lângă curțile oamenilor, unde viața se desfășoară la fel de sute de ani.

Sub privirea caldă a soarelui de primăvară, fiecare pas pe acest pământ bătătorit ne încărca bateriile pentru restul de cca 42 de kilometri care ne mai așteptau. Drumul de pământ bătătorit urcă spre linia orizontului, flancat de gardurile arhaice care par să ne ghideze pașii.

Dacă există un paradis al mountain bike-ului, atunci el arată exact așa: un drum de pământ bătătorit care șerpuiește pe culmea muntelui, sub un cer care pare să explodeze de nori pufoși. Aici, la înălțime, între Ursici și Ponorici, am simțit cu adevărat ce înseamnă libertatea pe două roți. Gardul de lemn din dreapta nu e doar o delimitare a proprietăților, ci un ghid vizual care te trimite cu privirea spre văile adânci, îmbrăcate în verdele crud al primăverii.

Printre norii pufoși care se jucau pe cer, au apărut brusc ele: crestele albe, tăioase și impunătoare ale Retezatului. Se vede clar creasta semeță a Peleagii sau a Păpușii, încărcată de zăpadă, tronând peste marea de brazi a Șureanului. Este punctul în care efortul fizic se transformă în extaz vizual. Deși par aproape, acele vârfuri sunt la zeci de kilometri distanță, dar aerul curat de pe înălțimi le face să pară la o aruncătură de băț.

Contrastul era ireal. Noi pedalam printre fânețe verzi și pomi înfloriți, simțind căldura soarelui de primăvară, în timp ce în depărtare, giganții de piatră păstrau încă mantia iernii. Această imagine ne-a reamintit cât de mici suntem în fața naturii. Am realizat că pedalam pe un balcon natural, un loc privilegiat de unde Hunedoara își etalează cele mai prețioase comori.

Pedaland pe aici, simți că nu ești doar un turist pe bicicletă, ci un martor al unei lumi care a înțeles, cu mult înaintea noastră, că fericirea se măsoară în liniște și în culoarea cerului de deasupra casei.

În fața noastră, dincolo de acea curbă lină, profilul traseului devenea brusc vertical. Am profitat de aceste ultime momente de teren plat pentru a ne regla respirația și a ne realimenta cu energie.

GPS-ul nu mințea: Diferență de nivel începea să se facă simțit, dar mirosul proaspăt de primăvară și liniștea pădurii ne dădeau un al doilea suflu.

Acești uriași de piatră ne-au însoțit privirile mult timp, transformând o tură de anduranță într-o adevărată expediție fotografică. Privind spre vârfurile înzăpezite, orice urmă de oboseală a dispărut instantaneu. Era o confirmare vizuală a faptului că, în județul Hunedoara, fiecare urcare grea este poarta către un spectacol de neuitat.”

Această imagine ilustrează perfect conceptul de „flow” : drumul care urmărește curba de nivel, șerpuind lin pe buza versantului. Este acea porțiune de traseu unde, după ce ai cucerit înălțimea, muntele te lasă să respiri și să te bucuri de viteză fără un efort uriaș.

După efortul urcărilor, traseul ne-a oferit porțiuni de o frumusețe relaxantă, unde drumul tăia versantul urmărind fidel curba de nivel. Privind de aici, ai senzația că plutești deasupra văilor. Este momentul în care bicicleta rulează aproape singură, iar tu ai timp să privești în stânga, spre adâncurile verzi ale pădurii, și în sus, spre cerul imens decorat cu nori pufoși. Aceste segmente sunt sarea și piperul unui circuit de 55 de kilometri. Ele îți permit să îți reglezi respirația și să absorbi măreția peisajului.

Între cer și prăpastie... Un cătun suspendat în timp „Nu este un sat în sensul obișnuit, ci o adunare de gospodării care par aruncate de o mână uriașă pe pantele înverzite ale muntelui. Privind de la înălțimea drumului de culme, casele mici, cu acoperișuri întunecate, par să se ghemuiească sub protecția pădurii de pini. Este o imagine a unei Românii profunde, unde fiecare gospodărie își are propria culme, propriul orizont și o liniște pe care nu o poți cumpăra cu nimic.

După efortul intens al primei părți a zilei, am ajuns în sfârșit la Ursici. Privind zâmbetul fiicei mele și al Flavius, am realizat că aceste pauze sunt inima unei ture de munte. Este momentul în care mușchii se relaxează, pulsul scade, iar privirea se pierde în verdele văilor de jos.

Acolo, pe o masă de lemn bătută de vânturi și soare, am întins ceea ce a fost, fără nicio îndoială, cea mai bună masă a zilei. Nu a fost un prânz complicat, dar după atâta urcare, un sandviș, câteva fructe și un ceai cald din termos au avut un gust regesc. Am mâncat în liniște, absorbind energia locului și pregătindu-ne pentru ceea ce urma: drumul de culme spre Ponorici și Poiana Omului. Această masă sub cerul liber nu ne-a redat doar forța fizică, ci ne-a oferit și răgazul de a ne bucura pur și simplu de faptul că suntem împreună, acolo, deasupra lumii.”

În această zonă, traseul te surprinde mereu cu câte o „mică” urcare neprevăzută, chiar și atunci când crezi că ești gata de coborâre. Aceasta este frumusețea (și dificultatea) unui circuit de culme. Cei care cunosc Munții Șureanu știu că aici drumul nu îți oferă prea multe momente de plat.

Am trecut pe lângă o gospodărie tăcută, cu acoperiș de țiglă veche, și am lăsat în urmă jgheaburile de lemn unde vitele își potolesc setea în timpul verii.

Fiecare curbă ascunde o poveste și fiecare urcare îți oferă o nouă perspectivă asupra lumii. Am apăsat mai tare în pedale, știind că dincolo de acea culme ne așteaptă și o coborâre.

În această fotografie, se simte cel mai bine izolarea și măreția locului. Trei copaci tineri stau ca niște străjeri pe buza dealului, marcând orizontul pe care trebuie să-l cucerim. Pedalam în liniște, ascultând doar vântul și sunetul roților pe iarbă, într-o urcare care părea să ne ducă direct în nori. Era acel moment al turei în care nu mai numeri kilometrii, ci te bucuri de puritatea fiecărei pedale.”

Această imagine cu casele risipite de la Ursici este pur și simplu de o poezie rară. Arată exact de ce acest traseu este atât de special: pentru acest peisaj care pare o pictură în ulei, unde omul și muntele trăiesc într-o armonie perfectă.

Drumul s-a deschis într-o pantă lungă și ierboasă, unde fiecare a trebuit să își aleagă trasa proprie printre urmele de roți adâncite în pământ.

Când ești pe culme, înconjurat doar de liniște și de verdele nesfârșit al pădurilor, ai senzația că ești singur pe lume. Dar muntele ne-a oferit o surpriză: pe o coamă de deal, am zărit o mașină de teren care părea că navighează pe marea de iarbă. Prezența ei acolo ne-a reamintit că, deși drumul este dur și solicitant, el este o legătură vitală pentru cei care încă locuiesc în aceste cătune suspendate.

Privind de aici, de la înălțimea la care am ajuns prin propriile forțe, realizezi cât de vast este acest platou. În fundal, crestele albăstrui ale munților se succed la infinit, sub un cer plin de nori dramatici care par să atingă vârfurile. A fost un moment de respiro vizual, o confirmare că muntele are loc pentru toată lumea, fie că vii pe patru roți, fie că pedalezi pentru fiecare metru de altitudine.

Traseul ne-a oferit și un moment de introspecție, cufundându-ne într-o pădure de fag de o frumusețe copleșitoare. După soarele arzător de pe culmile golașe, umbra deasă și aerul umed, mirosind a frunze vechi și a viață nouă, au fost o binecuvântare. Ne-am oprit pentru câteva secunde doar pentru a asculta liniștea pădurii, întreruptă doar de foșnetul frunzelor de sub roți. În acest decor, bicicletele păreau singurele elemente străine, în timp ce noi ne simțeam tot mai conectați cu muntele. A fost o traversare magică, un 'tunel verde' care ne-a pregătit simțurile pentru marea finală a zilei: coborârea spre vale.

O coastă de munte, o potecă prăfuită și un cer dramatic. Uneori, peisajele cele mai simple sunt cele care îți rămân tipărite cel mai adânc în memorie. Această urcare lungă, unde singurul tău tovarăș este bătăia inimii și foșnetul ierbii, ne-a pregătit pentru marea răsplată ce urma. Acolo, lângă copacul golaș, am simțit cu adevărat cât de mici suntem noi, dar cât de mare este libertatea pe care ți-o dă bicicleta.

O coastă de munte, o potecă prăfuită și un cer dramatic.

Înclinația este cea care transformă un simplu drum într-o adevărată probă de foc pentru picioare. Sunt momente pe traseu când raportul de transmisie al bicicletei și forța din picioare pur și simplu nu mai sunt suficiente. Mersul pe lângă bicicletă este notă de respect față de panta muntelui și de atmosfera sacră a locului.

Deși computerul de bord nu mai înregistra viteză, efortul era la cote maxime. Dar acesta este farmecul: te forțează să cobori din șa, să simți pământul sub picioare și să realizezi că diferență de nivel nu sunt doar o cifră, ci o sumă de astfel de momente de dârzenie. Odată ajunși sus, satisfacția a fost pe măsura efortului, iar drumul ne-a răsplătit din nou cu perspectivele sale infinite.”

Această imagine este de o tristețe și o frumusețe aparte, capturând perfect fenomenul depopulării acestor sate de munte. O casă părăsită, cu acoperișul prăbușit, devenită o simplă relicvă în vârful dealului, este un memento tăcut al vieții aspre de odinioară. Pushbike-ul ne-a oferit răgazul necesar să privim cu respect spre aceste locuri, realizând că, deși noi suntem aici doar pentru o zi de aventură, pentru alții, aceste pante abrupte au însemnat 'acasă' o viață întreagă.

„Pe măsură ce urcam, muntele ne-a scos în cale martori tăcuți ai unei lumi care apune. Casa de pe buza prăpastiei. Este fascinant să vezi cum aceste construcții simple de lemn par să răsară direct din pământ, integrându-se perfect în peisaj. Casele care nu mai așteaptă pe nimeni

După ore de pedalat prin soare și umbră, muntele ne-a oferit încă o provocare. Poteca șerpuiește acum pe o coamă golașă, unde soarele bate direct, iar panta pare să se înăsprească cu fiecare metru.

Într-o lume în care suntem obișnuiți să avem totul la îndemână, aceste case ne reamintesc de o altfel de viață, una trăită în ritmul vântului și al soarelui. Este un contrast izbitor care te face să te gândești la reziliența celor care au trăit aici, pe aceste coaste de deal, fără drumuri de asfalt sau facilități moderne. Pentru noi, este o tură de vineri, iar pentru ei, a fost o viață întreagă de urcușuri și coborâșuri.

Liniștea care înconjoară aceste ruine este densă și te face să pedalezi mai departe cu un amestec de admirație și nostalgie. Au fost momente în care și ultima urmă de drum părea să se topească în marea de iarbă.

Privire în spate, dar în fața noastră, culmea se ridica verde și tăcută, iar poteca, tot mai firavă, ne invita să ne croim propria cale.

Aceasta este partea cea mai frumoasă și, totodată, cea mai provocatoare a turei. Senzația că ești pe un drum puțin umblat, unde natura începe să își recupereze teritoriul, îți dă un sentiment de libertate greu de egalat. Pedalam cu grijă, atenți la denivelările ascunse sub vegetația crudă, simțind cum fiecare metru câștigat ne îndepărtează de zgomotul lumii și ne apropie de esența muntelui. Deși picioarele aveau nevoie de o pauză, liniștea acestui loc, unde doar vântul se mai aude foșnind printre mesteceni, a fost cel mai bun medicament.”

A fost unul dintre acele momente în care am frânat instinctiv, nu pentru un obstacol, ci pentru a absorbi această imagine a armoniei perfecte dintre om și natură. Era confirmarea că, după fiecare urcare grea, traseul are pregătită o recompensă vizuală care să-ți taie respirația. Această perspectivă fragmentată ne-a reamintit cât de sus ajunsesem. De aici, de pe poteca noastră, lumea de jos părea o machetă atent lucrată, un loc unde viața își urmează cursul domol, departe de viteza cu care noi traversam muntele.

De pe marginea drumului de pământ ce șerpuia pe buza versantului, am avut o vedere de ansamblu asupra întregii regiuni. Casele satului păreau mici puncte roșiatice presărate printre fânețe și mesteceni, undeva mult sub nivelul la care pedalam noi. Un detaliu ne-a atras atenția: fire subțiri de fum albăstrui care se ridicau leneș spre cer din mai multe puncte ale văii. Era semnul clar că primăvara a sosit, iar localnicii au început curățenia de sezon a pășunilor.

Imaginea transmite foarte bine ideea de izolare și liniște. Satul care se zărea în vale era doar un punct de reper în imensitatea reliefului, în timp ce Târsa, următoarea noastră destinație, rămânea ascunsă undeva spre stânga, păstrându-și poziția strategică tot pe linia înaltă a muntelui. Să pedalezi între Ursici și Târsa înseamnă să navighezi pe un 'acoperiș' al lumii, trecând dintr-o comunitate în alta fără să cobori în civilizația din vale.

Mai sus pe culme, am dat peste o altă casă care și-a pierdut bătălia cu timpul. Este o imagine care te oprește din pedalat și te face să taci. Acoperișul vechi, cu bârnele de lemn frânte, este acum îmbrățișat de mărăcini și arbuști, într-un proces lent de contopire cu muntele.

În acest loc, 'abandonat' nu e doar un cuvânt, ci o stare pe care o simți în aer.

Am întâlnit o pantă atât de abruptă și de încăpățânată, încât am ales, cu onestitate, metoda clasică: push-bike. Sunt porțiuni pe acest traseu unde muntele nu mai acceptă compromisuri. Am urcat pas cu pas, împingând bicicletele cu privirea ațintită spre albastrul infinit al cerului. Aerul devenea tot mai rarefiat și mai proaspăt, iar fiecare metru câștigat ne deschidea un orizont și mai larg. A fost un moment unde pulsul bătea în ritmul muntelui, dar dorința de a vedea ce se ascunde dincolo de acea creastă ne-a împins înainte...

Când pământul se termină și începe cerul, știi că ești exact unde trebuie. După efortul epuizant de a împinge bicicletele spre cer, muntele s-a îndurat de noi și ne-a oferit o potecă îngustă, dar pedalabilă. A fost momentul de 'eliberare' pe care îl așteptam cu toții. Am sărit în șa și am început să croim drum printre fagi uriași, pe o urmă de pământ ce șerpuia pe versant.

Privind de pe versantul opus, am putut vedea, ca într-o machetă vie, locul unde tocmai o să ajungem. Să ajungi 'acolo jos' nu a fost doar o chestiune de orientare pe GPS, ci o incursiune într-o tăcere pe care doar muntele o poate oferi.

Este acel punct al traseului unde totul devine ritm: respirația, mișcarea pedalelor și foșnetul pădurii. Au fost momente în care orice urmă de potecă s-a topit sub stratul generos de iarbă. În fața noastră nu mai era un drum, ci o invitație la explorare pură. Am strâns ghidonul mai tare și ne-am lăsat ghidați de linia subțire de pe ecranul GPS-ului, singura care ne mai confirma că suntem pe calea cea bună spre Târsa

Traseul ne-a scos în cale un alt loc unde timpul a încetat să mai curgă. În timp ce noi treceam rapid prin iarbă, cu tehnologia GPS la ghidon și echipament modern, în stânga noastră se stingea o fărâmă din istoria locurilor. O casă veche de lemn, cu acoperișul obosit de ani, stă pitită la baza unei pante ierboase, străjuită de o pădure tânără care pare să o protejeze de vânturi.

Am trecut cu un amestec de respect și melancolie, lăsând în urmă tăcerea acelor ziduri de lemn pentru a ne continua drumul spre Ponorici apoi spre Târsa, purtând cu noi imaginea unei Românii care dispare încet, dar cu o demnitate aparte.

Nu toate casele de pe culme sunt uitate definitiv. Am trecut pe lângă o gospodărie tăcută, dar care purta semnele proaspete ale muncii omului. Cele trei căpițe de fân, clădite cu măiestrie și împrejmuite sălbatic de pomii înfloriți, ne-au spus o altă poveste: cea a oamenilor care, deși s-au mutat la vale, revin aici în fiecare vară. Este o viață sezonieră, dictată de ritmul ierbii. Când vine vremea cositului, liniștea acestor curți este spartă de sunetul metalic al coasei și de forfota muncii de dimineață până seară. Pentru noi, cei 55 de kilometri de traseu au fost o aventură de o zi, dar pentru proprietarii acestor locuri, acest petic de munte reprezintă rădăcinile. Să vezi fânul pregătit pentru iarnă într-un loc care pare pustiu îți dă o senzație de bine – e dovada că muntele încă mai are stăpâni care se întorc acasă, măcar pentru câteva luni pe an.”

Muntele ne-a scos în cale o nouă schimbare de direcție, un punct de decizie marcat de mesteceni luminoși și de liniștea înălțimilor. Am profitat de ocazie pentru a pune bicicletele jos și a ne trage sufletul. Într-o tură de anduranță, momentele de hidratare și acel baton dulce sunt la fel de importante ca antrenamentul fizic – sunt 'combustibilul' care îți permite să te bucuri de peisaj în loc să numeri doar secundele de efort.

Această imagine este un semn clar al schimbării reliefului și al apropierii de o zonă cu totul specială: Valea Ponorici. Vitele care se odihnesc liniștite sub soarele de primăvară, pe fundalul pădurii de mesteceni, aduc acea pace pastorală care precedă de obicei spectacolul naturii din zona Ponoricilor. Ne-am oprit pentru o secundă să admirăm acest tablou bucolic. Liniștea locului, întreruptă doar de clopotele vitelor și de adierea vântului prin mesteceni, a fost un bun preambul pentru efortul ce avea să urmeze. Știam că suntem aproape de inima acestui relief carstic spectaculos și că, au meritat fiecare picătură de sudoare.

O alegere excelentă pentru un moment de tihnă!

Pe măsură ce înaintam, peisajul a început să ne ofere indicii că ne apropiem de un loc aparte. Apariția vitelor care pășteau domol pe pajiștea de pe marginea drumului a fost semnalul că suntem la porțile Văii Ponorici.

Este acea parte a traseului în care avem satisfacția că am trecut de ce a fost mai greu, cucerind muntele pedală cu pedală.

Acesta este farmecul pedalatului la înălțime: nu știi niciodată ce peisaj te așteaptă după următoarea culme. Fiecare coborâre era o gură de oxigen și o doză de adrenalină, pregătindu-ne pentru următoarea provocare verticală. A fost un test de anduranță, dar cadrul natural era atât de copleșitor încât oboseala devenea secundară.

Un pârâu subțire, ca un fir de argint, desenează meandre perfecte prin covorul de un verde crud al pajiștii. Privind spre fundul văii, am descoperit motivul pentru care acest loc este atât de special. Este o imagine a armoniei absolute: apa curge fără grabă, șerpuind printre gospodăriile solitare și pădurea care coboară până la buza apei. Depresiunea carstică Ponorici este într-adevăr unul dintre acele locuri rare din Munții Șureanu unde natura pare să fi creat un decor de poveste. Dacă Fundătura Ponorului este 'Palma lui Dumnezeu', atunci Ponoriciul este, fără îndoială, locul unde liniștea s-a retras definitiv.

Să ajungi aici după zeci de kilometri de munte este o experiență copleșitoare. Ponoriciul are acea frumusețe fragilă, neatinsă de modernitate, unde fiecare casă pare să aibă propria poveste scrisă în lemn și piatră. Ne-am oprit pe buza versantului, admirând modul în care casele se integrează perfect în relief, și am realizat că mai sunt locuri unde poți auzi cum crește iarba. Este, cu siguranță, una dintre cele mai frumoase văi din România, un premiu binemeritat pentru kilometrii de urcare pe care i-am adunat în picioare.

Casele răsfirate pe marginea văii par să asculte susurul apei, fiind ultimele avanposturi ale civilizației înainte ca muntele să redevină stăpân deplin.

Odată ajunși pe fundul văii, perspectiva s-a schimbat radical. Nu mai priveam Ponoriciul de sus, de pe culmi, ci eram parte din el. Această zonă este mai intimă decât Fundătura Ponorului, oferind un peisaj spectaculos unde râul Ponorici curge liniar înainte de a dispărea în portalul masiv al peșterii. Fiica mea, absorbită de peisaj, încerca să surprindă pe cameră acea liniște ireală a văii. Fiecare dintre noi vedea muntele prin propriul obiectiv, dar simțeam aceeași bucurie de a fi acolo și am realizat că fotografiile ei chiar și a mele vor fi, peste ani, dovada vie a unei zile în care am cucerit împreună aceste locuri unice.

În acest punct al traseului, după zeci de kilometri de efort, nu ești nici sus, nici jos, ci undeva la mijloc, într-un echilibru perfect între adrenalina pedalatului și liniștea monumentală a munților. Este locul unde te oprești doar pentru a asculta vântul și pentru a realiza cât de norocos ești să poți parcurge acest circuit. Să vezi cum natura își desenează singură traseul, fără nicio intervenție umană, îți dă o senzație de liniște pe care doar în inima Munților Șureanu o mai poți găsi.

Pârâul care șerpuiește prin iarbă nu este doar un detaliu de peisaj, ci forța care a modelat acest loc de mii de ani. Aici, apa nu pleacă spre alte văi, ci intră în adâncurile pământului, într-un spectacol carstic invizibil ochiului, dar simțit prin liniștea solemnă a locului.

A fost un moment de recunoștință. Să privești înapoi și să vezi prin ce locuri spectaculoase te-a purtat bicicleta este cea mai bună motivație pentru efortul care urmează. Valea rămânea în urmă, cufundată în liniștea ei arhaică, sub un cer plin de nori dramatici, în timp ce noi ne pregăteam să ieșim din acest 'căuș' de verdeață pentru a înfrunta ultima barieră a muntelui. A fost un rămas-bun vizual de la una dintre cele mai frumoase etape ale celor 55 de kilometri.

Drumul de iarbă pe care l-am bătut, pârâul care ne-a însoțit cu susurul lui și vitele răsfirate pe pajiște, martori tăcuți ai trecerii noastre. Pedalam într-o liniște aproape sacră, întreruptă doar de foșnetul roților și de susurul discret al pârâului care ne însoțea. În acest punct al traseului, ești copleșit de sentimentul de libertate. Ești într-un loc unde natura deține controlul deplin, iar tu, pe bicicletă, ești doar un vizitator norocos. Spre deosebire de Fundătura Ponorului (care este mai cunoscută și vizitată), Ponoriciul oferă o intimitate și o sălbăticie și mai mari, fiind accesibil în principal celor care nu se tem de drumurile de culme.

Chiar înainte de a începe asaltul final spre Târsa, muntele ne-a mai dezvăluit un secret: Izvorul care împietrește. Este un loc fascinant, unde apa, încărcată cu minerale, transformă tot ce atinge în piatră, creând formațiuni calcaroase de o frumusețe fragilă. Să te oprești aici, lângă panoul informativ, este ca și cum ai citi o pagină de geologie scrisă direct pe versant. Am observat cu bucurie și marcajul portocaliu al Viei Transilvanica, drumul care unește comunitățile și istoria noastră. Să știm că pedalam pe o porțiune din acest traseu legendar ne-a dat un sentiment de apartenență la ceva mult mai mare. A fost ultimul nostru moment de 'turism' relaxat. Am privit harta, am băut o ultimă gură de apă și ne-am pregătit mental. Din acest punct, drumul nu mai negociază: urmează lovitura de grație, urcarea care ne va scoate definitiv din vraja Ponoriciului.

Această bornă de andezit, cu simbolul portocaliu Via Transilvanica, este un punct de reper iconic. Drumul de la Ponorici spre Fundătura Ponorului este o porțiune pitorească din Via Transilvanica (Terra Dacica), ideală pentru a admira cum apele „se pierd” în adâncuri. Borna adaugă o notă de noblețe traseului nostru și reprezintă locul perfect pentru a marca simbolic începutul ultimului mare efort. Via Transilvanica nu este doar un drum pentru drumeți, ci și o provocare superbă pentru MTB-iști, iar segmentul acesta este unul dintre cele mai pitorești. Borna a fost ultimul semn de 'civilizație' simbolică. Dincolo de ea, a început urcarea care ne-a tăiat respirația.

Înainte de a părăsi definitiv valea și de a ne concentra pe ultima urcare, am simțit nevoia să mă opresc și să privesc în spate. Privirea în spate mi-a umplut bateriile spirituale, amintindu-mi că, oricât de grea va fi ce urmează, am fost martorii unui loc de o frumusețe rară.

Când credeam că muntele ne-a arătat tot ce are mai frumos, am avut parte de o surpriză: o herghelie de cai liberi care păzeau intrarea în pădure. Să-i vezi acolo, neîmblânziți, în lumina blândă a amiezii care se filtra printre fagi, a fost un moment de o frumusețe sălbatică, aproape ireală. Ne-am oprit instinctiv, respectându-le spațiul și liniștea.

Caii ne priveau cu o curiozitate nobilă, amintindu-ne că în acest colț de Hunedoara, noi suntem doar musafiri. A fost o lecție mută despre libertate și despre armonia care încă mai există în locurile unde asfaltul nu a ajuns. Această întâlnire ne-a dat o energie nouă, exact înainte de marea provocare de final.

La sosirea noastră, cu un foșnet discret de frunze și un tropot înfundat, o parte din cai s-au retras încet printre copaci, dispărând în penumbra deasă a pădurii, formând un grup compact și vigilent printre trunchiurile subțiri de fag. Această imagine a fost ultimul cadru de basm al zilei. Odată ce caii au dispărut în penumbra pădurii, s-a lăsat o liniște densă, grea, care părea să anunțe schimbarea de ritm.

Am pedalat mai departe cu imaginea lor în minte, simțind că purtăm cu noi o fărâmă din spiritul liber al acestor munți. Suntem gata pentru acea ultimă încercare ce urma să vină. Lumina se cernea cald printre ramurile tinere, iar drumul ne purta încă prietenos pe fundul văii. Erau ultimele sute de metri unde mai puteam schimba o vorbă sau admira verdele crud al pădurii de foioase ce se întâlnea cu cel întunecat al pinilor.

Exact când credeam că muntele ne-a arătat tot ce avea mai greu, în fața noastră s-a ridicat un perete de pământ galben, bătut de soare și vânt: ultima mare urcare înainte de Poiana Omului. Drumul, o tăietură adâncă în coasta dealului, părea să nu mai aibă nicio legătură cu pedalatul relaxat din vale. Aici, fiecare metru a fost câștigat cu prețul unui efort imens, cu inima bătând în tâmple și privirea fixată în pământul uscat, la doar câțiva centimetri în fața roții. Gardurile de lemn ce flancau panta păreau să se închidă deasupra noastră, într-o luptă mută cu gravitația. Dar știam că dincolo de această culme, unde norii albi se topeau în albastrul cerului, ne aștepta marea răsplată: platoul legendar al Poienii Omului și finalul unei zile epice de 55 de kilometri.”

În timp ce lăsăm în urmă panta abruptă a 'loviturii de grație', am fost întâmpinați de o santinelă tăcută: o căpiță de fân imensă, clădită cu o precizie geometrică ce trădează ani de experiență. Protejată de un gard de bârne groase, aceasta nu este doar hrană pentru animale, ci o declarație de reziliență a localnicilor față de asprimea muntelui. Să vezi acest simbol al gospodăriei tradiționale sub un cer atât de albastru, după ce ai scos ultima picătură de energie din picioare, îți oferă un sentiment de liniște profundă. Ne-am oprit pentru câteva secunde pentru o poză, lăsând pulsul să scadă și admirând modul în care lemnul vechi al gardului se împletește cu peisajul.

Urcarea, cea care nu se mai face cu ochii la peisaj, ci cu dinții strânși și privirea fixată în roata celui din față. Trecând pe lângă o gospodărie, cu garduri șerpuite din bârne de lemn, am auzit ceva ce ne-a surprins plăcut: voci omenești. Nu eram singuri în acest univers de verde și albastru.

Popasul dintre garduri...Aproape de finalul urcării, într-un loc unde drumul părea să se piardă printre gardurile de pari ascuțiți, am făcut un ultim popas. Urcarea fusese lungă, solicitantă, una dintre acelea care îți testează nu doar plămânii, ci și răbdarea. Roxana s-a oprit pentru o clipă să-și regleze respirația, sprijinită de bicicletă, sub cerul care devenea tot mai vast. În spatele ei, pădurea tânără de mesteceni și fagi părea să ne încurajeze tăcut. Deși picioarele ardeau după mii de metri de diferență de nivel, în privirea ei se citea satisfacția celui care știe că muntele a fost învins. Eram la doar câțiva pași de culmea finală, de acel loc unde efortul se transformă în eliberare și unde orizontul se deschide larg, ca un premiu binemeritat.

Casele vechi, cu acoperișuri de țiglă roșiatică, străjuite de garduri de lemn masiv, nu sunt doar niște relicve, ci cămine unde tradiția continuă.

Fiecare s-a concentrat pe propria respirație și pe ritm de push-bike, transformând portiunea rămasă într-o luptă personală cu gravitația. Știam că dincolo de această pantă ne așteaptă răsplata supremă, dar muntele ne cerea și ultima picătură de energie. A fost momentul în care am strâns din dinți, am găsit resurse de care nu știam și am continuat să urcăm sub un soare care încet încet s-a ascuns în spatele norilor. Aceasta este esența MTB-ului adevărat: să mai găsești resurse pentru încă o pedală, pentru încă o culme, știind că recompensa vizuală este de neprețuit. Efortul nu e doar fizic, ci și mental, atunci când vezi drumul urcând din nou spre cer.

Pe măsură ce ne apropiam de finalul marii urcări, am mai trecut pe lângă câteva gospodării risipite pe coasta dealului. Deși casele păreau bine întreținute, cu acoperișurile strălucind sub cerul schimbător, liniștea era absolută. Cu excepția unui singur loc unde câteva voci răzlețe ne-au reamintit de prezența umană, muntele părea să fi adormit sub vălul pomilor înfloriți. Este un sentiment straniu să pedalezi printr-un sat care pare că respiră, dar nu vorbește. Gardurile lungi, care delimitează pajiștile verzi, și mestecenii ce străjuiesc curțile pustii creează un decor de o melancolie sublimă.

Am realizat că Țara Luncanilor nu se lasă descoperită ușor; ea își păstrează secretele și liniștea pentru cei care au răbdarea și forța de a urca până aici, la granița dintre pământ și cer.

Această „lovitură de grație” este celebră în turele de mountain bike: acea ultimă urcare care îți testează nu doar picioarele, ci și voința, exact când credeai că ești gata de coborâre, muntele ne-a mai arătat o dată cine e stăpânul. Picioarele resimt aceste urcări, dar spiritul rămâne sus.

Neclintită în mijlocul platoului, străjuită de movile de piatră și de cerul imens, borna ne-a confirmat că suntem exact unde trebuie, în zona Poiana Omului. Să atingi acest punct este o experiență care te lasă fără cuvinte. Borna, cu siluetele ei sculptate, părea să ne ureze bun venit în 'clubul' celor care au avut dârzenia de a cuceri culmile Hunedoarei. Ne-am oprit pentru încă o fotografie, savurând liniștea monumentală a locului și conștienți că, de aici, muntele ne va purta pe aripile vitezei înapoi spre Boșorod.

Înainte ca drumul să ne arunce definitiv spre vale, m-am mai oprit o dată. După chinul ultimului push-bike, muntele s-a lăsat în sfârșit cucerit. Lăsam în urmă spațiile vaste și vântul culmilor pentru intimitatea și răcoarea pădurii. În fața mea, Roxana și Flavius, înaintau deja spre 'tunelul verde', pregătindu-se pentru ultima secțiune a traseului. Era acea liniște plină de satisfacție a finalului de zi, iar acum ne pregăteam simțurile pentru viteza și adrenalina coborârii ce ne va scoate, în sfârșit, la asfaltul spre Târsa.

Am apăsat mai tare în pedale, dornici să ajungem în sat înainte ca soarele să se ascundă după creste, dar era într-o ceartă cu norii și stătea ascuns de ceva timp, lăsând loc unei răciri nu foarte plăcute a aerului.

Am trecut pe lângă o gospodărie solitară, cu porțile închise, semn că aici viața se trăiește după reguli vechi, de izolare și liniște. Lângă casă, pământul era proaspăt întors, negru și reavăn, semn că munca câmpului începuse deja. Într-o lume care pare adesea abandonată, aceste semne de viață sunt de o frumusețe rară.

Pe măsură ce înaintăm spre inima platoului, peisajul a început să se populeze cu tot mai multe semne ale prezenței umane. Alte case, cu acoperișuri de țiglă ce abia se zăreau printre mestecenii argintii și livezile bătrâne, au apărut pe coastele dealurilor.

Este fascinant să vezi cum această comunitate de la Târsa refuză să fie strânsă laolaltă în văi, alegând în schimb libertatea culmilor. Fiecare casă are propria ei perspectivă asupra munților, propriul petic de pământ lucrat și o liniște pe care noi, trecătorii pe două roți, am absorbit-o cu nesaț. Acesta a fost ultimul nostru contact vizual cu viața arhaică de pe culme. De aici, drumul începe să ne pregătească pentru coborâre, lăsând în urmă tăcerea livezilor pentru viteza asfaltului ce ne va purta înapoi în Boșorod.

Ajunși la marginea Târsei, indicatorul cu „Atenție la urși după înserare!” de pe traseul Via Transilvanica adaugă acea notă de respect și sălbăticie pe care o simți doar în inima munților. Deși suntem la doar 4 kilometri de Târsa, semnul ne reamintește că suntem musafiri într-un teritoriu stăpânit de natură.

După cca 9 ore întregi de luptă cu praful și pământul culmilor, momentul în care am atins asfaltul a fost ca o descărcare electrică. Nu mai era vorba de efort, ci de un adevărat zbor spre Târsa. Am lăsat gravitația să lucreze în favoarea noastră, iar bicicletele au prins viteză pe panglica cenușie ce șerpuia printre gardurile de lemn.

Gospodăriile sunt risipite pe pantele muntelui, integrate natural în peisaj. Mestecenii tineri și pomii fructiferi care încep să înverzească în jurul caselor creează o atmosferă de calm, un contrast binemeritat după efort.

În fața mea, tinerii au prins un ritm excelent și savurau fiecare metru de rulare lină. După ce am lăsat în urmă borna simbolică a Viei Transilvanica și liniștea monumentală din Poiana Omului, drumul s-a așezat sub roțile noastre cu o blândețe neașteptată. Nu mai era vorba despre lupta cu panta sau despre push-bike, ci despre plăcerea pură de a rula prin acest peisaj de basm. Aerul proaspăt ne umplea plămânii, iar soarele se juca printre ramurile fagilor înfloriți care punctau liziera pădurii.

În partea dreaptă, pe măsură ce înaintam ni s-a dezvăluit într-o altă lumină. Casele, risipite printre livezi și mesteceni, începeau să prindă nuanțele aurii ale apusului. Era o imagine de o pace deplină, unde acoperișurile moderne se amestecau cu cele vechi, într-un mozaic ce povestește despre continuitate pe aceste culmi uitate de lume. Acest moment ne-a reamintit că traseul ne-a purtat nu doar printr-un relief spectaculos, ci și printr-o comunitate vie, aspră dar primitoare, care refuză să lase muntele să tacă.

După efortul titanic al zilei, asfaltul de la Târsa ne-a mai oferit câteva coborâri urmate de urcări rapide care ne-a purtat direct la porțile Terasei Angela. Dacă până acum 'lovitura de grație' fusese ultima pantă, acum 'lovitura de grație' era aroma de mâncare care plutea în aer.

Ne-am lăsat bicicletele srijinite lângă un pom și ne-am prăbușit pe băncile de la mese, sub cerul de amurg. Soarele, stătea ascuns de ceva timp în spatele norilor, și lăsase loc unei răciri nu foarte plăcute a aerului. Această adiere proaspătă ne-a resetat simțurile, pregătindu-ne pentru marea coborâre ce stătea să înceapă.

Iată-i și pe ei, eroii tăcuți ai zilei. Acești 'cai' de metal ne-au purtat cu dârzenie prin tot ce a avut Hunedoara mai greu de oferit: de la bolovănișul de pe urcările spre Ursici, la meandrele înierbate din Ponorici și, în final, la 'zborul' pe asfaltul din Târsa. Sprijinite acum pe iarba crudă, sub privirea îngăduitoare a munților, bicicletele noastre par să-și tragă și ele răsuflarea. Nu au existat pene, nu au existat probleme tehnice, doar un parteneriat perfect între om și mașină pe parcursul celor 55 de kilometri și 1848 de metri de ascensiune. Privindu-le așa, pline de praful drumurilor de culme, realizezi că o bicicletă nu este doar un obiect, ci un pașaport către libertate și către locuri unde timpul încă mai are răbdare.”

Terasa Angela din Târsa este deja un loc legendar printre bicicliști și drumeții care ajung în zonă. După așa o tură, imaginea acelui ceaun pe panoul de la intrare trebuie să fi fost cea mai frumoasă priveliște de pe tot traseul! În timp ce așteptam cu nerăbdare celebrele plăcinte la Terasa Angelei, am avut parte de o întâlnire care ne-a făcut să uităm instantaneu de febra musculară. L-am cunoscut pe Florea, un dulău mândru care, la doar un an de zile, este deja sufletul locului. Cu un nume ce pare desprins din poeziile despre munte, Florea ne-a demonstrat că poți fi în același timp un paznic vigilent și un partener de joacă neobosit. Era tot numai energie și bucurie, invitându-ne la joacă pe iarba crudă a Târsei.

Chimia dintre fiica mea și Florea a fost instantanee. În doar câteva minute, 'paznicul' de un an de la Târsa s-a transformat dintr-un dulău vigilent într-un ghem de blană dornic de mângâieri, lăsându-se cu toată încrederea pe iarbă lângă ea. A fost un moment de o puritate rară, care ne-a reamintit că muntele nu ne oferă doar provocări fizice, ci și astfel de întâlniri care îți umplu inima. Să-i vezi așa, bucurându-se de soarele de amurg pe pajiștea de la Terasa Angelei, a fost poate cea mai frumoasă 'reîncărcare' de energie înainte de marea coborâre spre Boșorod.

Dacă ajungeți la Terasa Angela, căutați-l pe Florea – s-ar putea să vă fure inima înainte ca plăcintele să ajungă pe masă!

Plăcintele sunt obligatorii pentru oricine trece prin zonă! 🚲🥧✨ Nu erau doar niște plăcinte; erau o recompensă senzorială. Textura lor incredibil de pufoasă, aluatul fraged care ascundea o umplutură generoasă și acea aromă de 'făcut pe loc' au transformat masa noastră de la Terasa Angela într-un festin regesc.În timp ce savuram fiecare bucată alături de o cafea fierbinte, privind cum umbrele se lungesc peste Târsa, am realizat că acesta este farmecul MTB-ului: suferi pe urcări de 18% ca să ajungi la acest moment de extaz culinar.

Nu există satisfacție mai mare decât să împarți o plăcintă pădurenească alături de cei dragi, după ce ai cucerit 55 de kilometri de munte. Terasa Angela nu a fost doar un popas, ci o oază de ospitalitate hunedoreană care ne-a redat forțele și ne-a încălzit sufletele înainte de ultima scufundare spre Boșorod. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, gândul îmi fuge înapoi la gustul lor și la liniștea de pe acea terasă din vârful muntelui.

Aceasta a fost ultima oprire înainte de marea coborâre. Era liniștea perfectă înainte de furtuna de adrenalină a coborârii spre Boșorod. Am verificat pentru ultima oară frânele, ne-am regrupat și am început coborârea. Cei 10 kilometri până în Boșorod nu au fost doar o simplă revenire la mașină, ci premiul nostru de viteză după o zi de anduranță.

Ne-am luat rămas bun de la Florea și de la Târsa, promițându-ne că ne vom întoarce curând. Cu lumina apusului în spate, am lăsat în urmă ultimele case și ne-am lansat în coborârea finală. O amintire caldă pe care am luat-o cu noi în viteză, imediat ce drumul a început să plonjeze spectaculos spre vale. Kilometri s-au scurs prin fața ochilor noștri ca un film, dar aceste ultime imagini cu Târsa la amurg vor rămâne cadrul cel mai drag. Vântul ne șuiera pe la urechi, ștergând orice urmă de oboseală acumulată. Cei 10 kilometri rămași până în Boșorod nu au fost doar o simplă revenire la mașină, ci premiul nostru de viteză după o zi de anduranță. Privindu-i pe tineri cum rulează cu încredere în fața mea, am realizat că acesta este spiritul mountain bike-ului: lupta grea cu panta pentru acele câteva minute de libertate totală la coborâre.

Am plecat din Boșorod căutând o provocare fizică și ne-am întors cu o lecție despre frumos și reziliență. Ne-am întors la mașină prăfuiți, cu picioarele grele, dar cu acea satisfacție imensă pe care doar muntele adevărat ți-o poate oferi. Țara Luncanilor ne-a testat, ne-a obosit, dar ne-a și vindecat cu liniștea ei arhaică. După zile întregi de strănuturi, dureri de gât și nas înfundat, Roxana a botezat întreaga experiență a noastră „Molechin Imuno” pentru că muntele și drumul au vindecat-o de răceală. Nu a fost doar o simplă călătorie, ci o misiune de salvare – remediul secret care, până la finalul drumului, i-a alungat răceala ca prin farmec și i-a redat zâmbetul de învingătoare. Cei 55 km ne-au purtat prin istorie, tradiție și peisaje alpine care ne-au tăiat respirația la propriu și la figurat. Țara Luncanilor nu se vizitează, se trăiește la fiecare pedală. „Să parcurgi un asemenea circuit tehnic și solicitant alături de tineri este cea mai mare satisfacție. Ne-am întors la mașină nu doar cu picioarele obosite, ci cu o legătură mai strânsă și cu cardurile de memorie pline de frumos.”„Traseul ne-a purtat prin toate stările posibile ale drumului montan. De la pământul reavăn și potecile înierbate de pe culme, unde bicicleta trebuia ghidată cu atenție printre doline, până la segmentele de macadam ce ne testau aderența pe urcările spre Ursici dar și Poiana Omului. Dar marea surpriză a fost asfaltul de pe coborârea finală spre Boșorod: un șarpe negru, impecabil, care tăia muntele și ne invita la viteză, dar care ne cerea și o concentrare maximă pe fiecare trasă din cele câteva ace de păr tehnice.”

Sugestie finală:

1.Provocarea: Startul din Boșorod și urcarea abruptă.

2.Efortul: Pădurile de pini și drumul spre Ursici.

3.Liniștea Arhaică: Intrarea în Ursici, gardurile tradiționale și pomii înfloriți

4.Plăcerea: Rularea pe curbele de nivel deasupra prăpăstiilor.

5.Recompensa: Masa în familie la Ursici și peisajul arhaic cu case vechi și pomi înfloriți.

6.Momentul Uman: Întâlnirea cu localnicii (Boșorod și Ponorici)

7.Uimirea:Perspectivele spectaculoase spre crestele albe ale Retezatului.

8.Efortul de pe Culme: Caruselul de urcări și coborâri

9.Contrastul: Momentele grele de pushbike și melancolia caselor părăsite.

10.Marele Final Vizual: Panorama spre Retezat

11.Adrenalina: Finalul tehnic pe asfalt înapoi la mașină și satisfacția de a fi parcurs acest traseu în familie.

Distanță 55 km

Diferență nivel 1848 m

Dificultate Medie/Grea (necesită condiție fizică bună)

Tip teren Drum de țară, iarbă, culme, asfalt tehnic (final)

Voi ce ați alege: un urcuș greu pentru o asemenea priveliște sau o plimbare relaxată la șes?

Practic: „Dacă vreți să simțiți pulsul Hunedoarei, urcați în Țara Luncanilor. Luați-vă 'caii', pregătiți-vă picioarele și nu uitați să vă opriți la Angela pentru plăcinte!” „Dacă porniți la drum din Boșorod, nu uitați să aveți la voi suficiente provizii și apă; odată ajunși pe culme, singurul supermarket este generozitatea naturii.”

Emoțional: „La finalul celor 55 de kilometri, nu am rămas cu cifrele de pe GPS, ci cu gustul acelui sandviș mâncat la înălțime și cu imaginea Retezatului străpungând norii.”

A fost o zi lungă, dură, dar incredibil de frumoasă.

Doua roti, un singur drum "Marea de galben"

2026-04-25T09:54:00.000+03:00

Locuri propice pentru pedalat .

Diversitatea peisajului fac ca o călătorie în zona Timișoarei să fie o experienţă unică, în aproape orice perioadă a anului. Fie că eşti în căutarea senzaţiilor tari, fie că eşti un hoinar liniştit, dealurile, pădurile sau lacurile sunt unul dintre cele mai mari terenuri de joacă în aer liber. Există multe de locuri pe care le poţi vizita, de la sate mici şi anonime până la dealuri, păduri sau lacuri, sezonul este tot anul dar în aprilie când totul prinde viață vă puteţi bucura de pajiştile cu florile apărute. Așadar, dacă sunteți dispuși să faceți o mică aventură locală, nu vă putem decât să o recomandăm: luați-vă binoclul și îndreptați-vă spre periferia orașului - inclusiv flori de rapiță

Totul pornise de la a nu sta acasă.

...iată-ne dimineaţa, odihniţi, mergem să dăm un tur. Am lăsat asfaltul în urmă și, odată cu el, tot zgomotul orașului. Pentru început vom străbate Pădurea Verde sub mangâierea soarelui de dimineață. Este punctul de plecare (un mic rai, al nostru) pentru o gamă largă de activităţi: drumeţii, excursii, ture cicliste, se poate vizita Muzeul Satului sau se poate opta pentru un drum pe una dintre cele mai frumoase şi sălbatice trasee. Luna aprilie marchează momentul în care natura se apropie cu pasi mari spre o noua etapă. Este perioada în care verdele copacilor, pădurilor, pajiştilor, păşunilor începe să aibe cea mai grozavă nuanţă. Verdele intens te învăluie, te ademenşte, te invită la plimbări… Nu-ţi rămâne decât să-i primeşti invitaţia, să te laşi dus de val

Verde cu pete de soare.

De pe drumul asta pleacă o multime de trasee inclusiv cel menționat pe care îl atacăm noi azi...vom lua cu plăcere un câmp de rapiță oriunde crește. 😍

În fața mea, drumul de țară tăia cu precizie de chirurg o mare nesfârșită de galben electric. Rapița are un parfum specific – dens, dulceag, ușor greoi, care îți umple plămânii pe măsură ce respiri sacadat de la efort. Schimbarea de peisaj este cel mai bun remediu pentru a scăpa de o stare rea, monotonie, stres, sau de a trece peste anumite experiențe dificile pe care ți le oferă viața. Aceasta este o modalitate bună de a te relaxa, de a uita de muncă, și de a reveni apoi mai calm și mai liniștit.

Pătrundem pe un drum cu rapiță. În momentul în care ai pătruns pe acest domeniu, şi cu fiecare pas pe care îl faci aspectul i se modifică, fiecare loc este amenajat diferit şi descoperi o diversitate de alte locuri drăguţe, alte clădiri, palate, fântâni, statui, alei, flori şi plante luxuriante.

Traseul este expus în mare parte la soare, așadar sezonul răcoros este de preferat. Cu toate acestea, în sezoanele mai reci, după ploi, traseul devine foarte noroios, trebuie ținut cont de acest lucru.

...Bicicleta vs. Natură. E simbolul libertății mele pe două roți, ancorat într-un moment de liniște deplină.

Ne-am oprit în prima parte a drumului, lăsând bicicleta să se sprijine de un dâmb de pământ. Liniștea câmpului nu era, de fapt, tăcere; era un zumzet continuu, al miilor de albine pierdute în marea de flori. Aerul era dens, încărcat de parfumul dulceag al rapiței, un miros care îți umple plămânii și îți dă senzația că poți gusta primăvara.

Primăvara e mi-nu-nă-ție pură, un mic rai al verdelui si-a florilor.

Ajungem în Cerneteaz și imediat ce trecem podețul peste Bega Veche, cotim la dreapta pentru a ajunge la Murani.

Pe măsură ce apăsam în pedale, lanul de rapiță părea să prindă viață, unduindu-se ca un ocean greu sub adierea vântului. Senzația era ireală: eram doar noi, bârâitul ritmic al lanțului de bicicletă și acest galben atât de intens încât părea să radieze propria lumină, topindu-se undeva departe într-un cer de un albastru.

Liniștea câmpului întreruptă doar de bârâitul lanțului de bicicletă, foșnetul plantelor atinse de ghidon și zumzetul mii de albine care "lucrează" în flori.

Nu ne grăbeam nicăieri.; rapița era atât de înaltă încât uneori îmi pierdeam linia orizontului.

În poza asta se vede exact ritmul acelei zile: o pedalare ușoară, de relaxare, cât să simt soarele pe brațe și să am timp să admir marea de galben care mă înconjura. Nu era despre performanță, ci despre prezență. Despre cum e să te pierzi printre culturile de rapiță, lăsând roțile să ruleze încet pe drumul de pământ, în timp ce singura mea grijă era să nu ratez nicio nuanță de auriu. O plimbare medie ca efort, dar maximă ca bucurie."

"Lumea s-a transformat dintr-odată într-o pictură în doar trei culori: verde, galben și albastru."

Traversăm A1 ținând drumul pe la liziera pădurii Cocor

Satul Murani

Traversăm satul și urmăm indicatorul spre Domeniile Murani, unde o să facem primul popas și o să bem o cafea. De asemenea, puteți merge drept înainte până la capătul satului urmând drumul la dreapta și urcând dealul pe drumul ce duce la lacul de acumulare Murani.

Primul popas l-am făcut la Domeniile Murani, frecventată de foarte multi, în special de cei mici. Foarte frumos acest loc.

Pe timp de vară devine o oază de linişte şi relaxare. Există bar-restaurant cu mâncare și băuturi cu loc de joacă în aer liber pentru copii.

Drumul de asfalt din Murani indică calea spre Pischia. Noi o să urmăm în continuare un drum de pământ spre stânga care ne duce spre lacul de acumulare Măgheruș.

Dealurile, pădurile sau lacurile sunt unul dintre cele mai mari terenuri de joacă în aer liber de pe lângă Timișoara.

Oprim pentru pentru o minunată panoramă la lacul Măgheruș. Acest lac oferă privelişti superbe. Pe timp de vară lacul devine o oază de linişte şi relaxare pentru pescari.

În acel moment, între două dealuri aurii, timpul a stat în loc, iar singura unitate de măsură era distanța până la următorul orizont galben. Practic, singurele elemente în mişcare eram noi şi câteva răţuşte care se bălăceau în lac.

În continuare un drum de macadam se pierde în pădurea Pischia. Odată intrat sub umbra copacilor, vibrația macadamului s-a stins brusc. Simțeam cum bicicleta devine mai ușoară, iar pedalatul mai cursiv, ca și cum pădurea îmi netezea calea după efortul de sub soare." ne scoate la drumul nationar 69 apoi la Halta Bencec unde vom porni spre Bencecul de Jos

Province, Pavilionul Verde (sala de evenimente)

Province, sala de evenimente...

Aici este un punct de belvedere. Priveliștile sunt foarte frumoase asupra Bencecului de Jos. Apreciez fiecare plimbare ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în locul respectiv. Sunt întotdeauna relaxat, mă bucur de atmosferă, și încerc să iau din fiecare loc ce este mai bun

Drumul de asfalt indică calea spre Bencecul de Jos iar noi urmăm un drum din stânga ce urcă Dealul Bătrân.

Este momentul în care efortul se transformă în libertate pură. Pedalam iar singurul sunet care conta era respirația mea și vântul care îmi șuiera pe la urechi. Uneori, fericirea are nevoie doar de un drum de țară și de ritmul corect al pedalelor."

Continuam urcând Dealul Golgota către pădure

„Oceanul Verde” (Plan larg) natura nu are nevoie de filtre; verdele acesta este atât de crud încât pare să respire."

Aici am poposit pentru o scurtă pauză de hidratare apoi am continuat prin pădurea Cavaș spre Sălciua Nouă

După soarele necruțător din câmp, pădurea m-a primit ca o îmbrățișare rece. Am pedalat printr-un tunel de verde, unde lumina se cernea printre frunze în mii de sclipiri, iar mirosul de pământ umed a luat locul parfumului dulceag de rapiță.

Ni se deschide o panoramă tot mai frumoasă spre Sălciua Nouă Vest. Peisaje largi şi întinse la prim-planuri cu detalii spectaculoase.

Să surprindem totul în fotografii, care să ne însoțească permanent?

De la centrul de echitație Herneacova o frumoasă urcare pe asfalt ne-a scos la marginea pădurii unde am cotit la dreapta spre dealul Pavlovița, până la liziera pădurii Richitaș

Herneacova

Trecerea bruscă de la lumina orbitoare a rapiței la penumbra liniștitoare a copacilor. E ca și cum ai intra într-o altă lume. Zgomotul anvelopelor pe pământul reavăn, mult mai înăbușit decât în câmp deschis, și trilurile păsărilor care se aud mult mai clar.

Am aruncat o privire spre lac, apoi ne-am îndreptat spre Ianova. Aproape că nu bagi de seamă când ieși dintr-un sat și când întri în altul.

Moliciunea potecii de lângă lac și acea rulare lină printre lanurile de rapiță. Nu a fost doar o plimbare vizuală; a fost o experiență pe care am simțit-o în degete, în tălpi și în felul în care bicicleta a răspuns fiecărei schimbări de teren.

De la lac pe macadam, până la Ianova, plimbarea a căpătat voce. Simțeam fiecare pietricică prin ghidon, o vibrație continuă care îmi urca în palme și îmi amintea că drumul are propria lui personalitate. E acel scrâșnet ritmic sub roți care îți spune că ești cu adevărat 'acolo', cucerind kilometru după kilometru, într-un dialog direct între anvelope și drumul brut.

"Praf, sudoare și mult galben."

Câteodată nici nu ști când zboară timpul și kilometrii; abia la final ai...rezultatul. Fotografia nu redă doar un peisaj, ci și nostalgia acelui moment în care știi că ziua se termină, dar ai vrea să mai pedalezi măcar un kilometru în acest rai auriu." Într-un târziu când soarele a început să coboare spre linia orizontului, transformând galbenul rapiței într-un auriu stins, am simțit că nu doar picioarele îmi erau obosite, ci și mintea mi se golise de orice grijă. M-am întors spre casă cu praf pe pantofi și miros de miere în haine, dar mai ales cu acea imagine a mării galbene întipărită pe retină – o dovadă că libertatea are, uneori, două roți și un drum fără capăt printre flori.

La final, drumul ne-a scos din nou la asfalt, dar ne-am întors cu altă stare. Am lăsat în urmă lanurile, dar am luat cu noi liniștea lor și acea lumină aurie care pare să-ți rămână sub pleoape mult timp. Uneori, cele mai bune călătorii nu sunt cele care te duc departe, ci cele care te fac să uiți, pentru câteva ore, de tot ce ai lăsat acasă. M-am întors obosit fizic, dar cu mintea mai liberă ca niciodată." După atâta natură, liniște și efort fizic, o oprire la o șaormerie readuce povestea cu picioarele pe pământ într-un mod autentic, relaxat și plin de umor.

De la „flower power” în lanul de rapiță, la „garlic power” la colțul străzii. Am pedalat ca un campion, am mâncat ca un rege. Finalul perfect pentru o zi de neuitat pe două roți. 🌯🚲" Traseul de azi a fost o lecție de contraste: am început prin marea galbenă de rapiță, în mare parte drumuri de pământ, am căutat răcoarea în inima pădurii și am simțit vibrația drumului pe porțiunile de macadam. De la dogoarea câmpului la umbra deasă a pădurii și apoi la malul liniștit al lacului, fiecare kilometru din cei 78 a avut propria lui poveste și propria lui textură. Este accesibil pentru toate nivelurile și chiar dacă tura se desfăsoară pe drumurile mentionate mai sus, există mai multe locuri de relaxare de-a lungul drumului (Domeniile Murani sau centrul de Echitație Herneacova) unde poti manca sau bea o cafea. Foarte ușor, accesibil chiar și cu copii mici (puțin poate prea lung pentru ei) :) noi l-am făcut în doi 2, eu și Roxana, așa s-a nimerit acum.

Locurile de desfăşurare au fost: Timișoara, Pădurea Verde, Cerneteaz, Pădurea Cocor, Murani, Lacul de acumulare Măgheruș, Pădurea Pischia, Halta Bencei, Dealul Bătrân, Dealul Golgota, Pădurea Cavaș, Sălciua Nouă Vest, Herneacova, Dealul Pavlovița, Pădurea Richitaș, Barajul Ianova, Ianova, Giarmata sud-est, Giarmata Vii, Pădurea Verde.

Munții Zărandului unde totul pare superb azi ( și nu doar azi).

2026-04-11T00:53:00.130+03:00

Azi, de pildă, suntem liberi.

Profitând de faptul că aveam la dispoziţie cinci zile libere legate de paste, reconstruim șirul aventurilor și explorărilor cu bicicleta de data asta în Munţii Zarand. Deși am mai fost în zona Debelagora de mai multe ori, în ture pe care le-am organizat grupului de prieteni (Video youtube), am simțit nevoia să revin cu un scop precis, să facem amintiri frumoase. Zarandul nu te întâmpină cu înălțimi amețitoare, dar te cucerește prin autenticitate. Teoretic, diversitatea traseelor în Munţii Zărand este mare. Traseul pe care l-am ales este un circuit al contrastelor: de la răcoarea văilor adânci, până la poienile însorite de pe culmi, unde vechile sălașe par să păzească și astăzi trecătorile. Plecarea din Timișoara se face cu mașina, pe la ora 08.30, şi ne oprim după 85 de km în satul Conop, mai exact la Halta Debelagora. Drumul ne ia destul de mult, bucata de drum naţional nu e grozavă. Traseul ales pentru drumeție: halta Nadăș, - Valea Nadășul - Varful Debelagora (557m) - Sălașe - Nadăș - Valea Cigher, Valea Tilodia - Cioaca Popii (467 m) - fosta cabană Debela Gora (483 m) - Valea Nadășul. Am început dimineata cu două pene la roata din față după ce în seara de dinaintea turei am mai remediat alte două. Posibil spini acumulați din tura anterioară din tura de la Gurasada. Curios că la verificare nu am găsit decât un singur spin.

Startul de la Halta Nadăș și "vibe-ul" dimineții.

Liniștea dimineții pe Valea Nadășului este întreruptă doar de sunetul metalic al pregătirilor de drum. După cum se observă, am făcut echipă doar cu Roxana. Parcăm mașina undeva la marginea drumului în apropierea unui țarc, împrejmuit cu gard de sârmă în care se aflau plin de ciute. Uneori, muntele îți dă un semn înainte de a face prima pedală. Imediat ce am dat jos bicicleta de pe mașină, am observat „inamicul”: roata față era moale. Se pare că un spin rătăcit, rămas suvenir din tura anterioară, a decis să își facă treaba chiar în momentul în care ne pregăteam de start. Deși o pană nu e niciodată primită cu zâmbetul pe buze, am putut face remedierea rapid, cu tot confortul de lângă mașină, iar zece minute mai târziu, cu presiunea refăcută și „lecția verificării” învățată, eram în sfârșit gata să atacăm Valea Nadășului. O pană remediată la mașină e o problemă rezolvată; o pană în vârf de munte e o aventură logistică! Punem rucsacii în spate, pornesc GPS-ul şi, pornim la drum. Săgeata indicatoare spune că marcajul e banda galbenă cum apare pe harta şi că până la vârful Debelagora avem cca 8 km. Teoretic trebuie să facem un circuit cu plecare şi sosire în acest loc.

Aruncăm o privire dincolo de gard...Să vezi aceste animale atât de aproape, chiar înainte de a porni la drum, îți schimbă complet starea de spirit. Nu mai e doar o tură de efort fizic, ci o incursiune într-un spațiu unde natura încă deține controlul. Este o imagine care îți amintește că în Zarand ești doar un oaspete în casa pădurii.

Aventura începe pe firul apei, unde Valea Nadășului marcaj bandă galbenă, oferă o încălzire progresivă. Practic, urmând acest traseu, vom găsi adevăratul spirit al acestor munţi: pădure, poteci, drumuri şi potecuţe. Este acea porțiune de drum care îți permite să reglezi ritmul înainte ca pantele Zarandului să devină serioase.

Am lăsat în urmă tot ce e zgomot pentru a asculta liniștea pădurii și a crestelor și pentru a admira spectacolul florilor care brodează poalele muntelui. Miza zilei nu a fost doar efortul fizic de a cuceri Vârful Debelagora (557m) sau Cioaca Popii, ci și întâlnirea cu istoria. Undeva, la 483 de metri altitudine, ne așteptau ruinele fostei cabane Debela Gora.

Prin faţa noastră trece o căprioară speriată poate de roțile bicicletelor noastre și oprim. Dacă ciutele de la gard ne-au pregătit spiritul, ce a urmat pe Valea Nadășului ne-a tăiat respirația. La o cotitură a drumului forestier, acolo unde pădurea de foioase devine o catedrală de un verde crud, am încremenit. Chiar în mijlocul căii, o ciută ne tăia drumul, privindu-ne preț de câteva secunde cu o curiozitate demnă. Este acea clipă de liniște absolută în care uiți de efort, de pedale și de cronometru.

Momentul de magie este stricat repede în secunda în care am pus piciorul în pedală, acestea a luat-o la fugă pe drum, înainte ca eu să apuc să-i mai fac vreo poză din apropiere. Am încercat să țin pasul, sperând la o ultimă fotografie de aproape, dar natura este un „adversar” mult mai bine antrenat. S-a pierdut rapid în desișul pădurii, lăsându-ne în urmă cu imaginea ei întipărită pe retină și cu un zâmbet larg pe față. A fost semnalul oficial că tura a început și că Valea Nadășului ne acceptă provocarea.

Traseul se desfăşoară de-a lungul pârâului Nadăș. Din păcate debitul acestuia este destul de scăzut...

În pauzele scurte de odihnă luăm și câte o imagine pentru a ne aminti peste ani de aceste locuri

Continuăm o urcare continuă, dar lejeră, care aproape că nu o simți câştigând repede înălţime pe un drum în general bun

O caracteristică aparte a acestei zone de munte sunt văile adânci de pe care urcă poteci și drumeaguri spre vârful muntelui, acolo unde se găsesc așezările.

Munții Zarandului au un farmec aparte – nu sunt cei mai înalți, dar sunt "muncitori" (multe urcări scurte și intense) și au niște păduri de foioase superbe care arată incredibil în poze.

Părăsind firul apei, am început ascensiunea, spre unul dintre punctele de referință ale zonei. După efortul urcării de pe Valea Nadășului, am ajuns în Șaua Debelagora. Este locul unde simți că ești cu adevărat „pe creastă”.

Indicatorul din imagine este „busola” perfectă, unde unde există şi o intersecţie spre mai multe direcții. Pentru noi, acest punct a însemnat un scurt popas de hidratare și momentul în care am decis să urmăm drumul spre Debelagora apoi șpre zona de Sălașe

După câteva minute ajumgem pe platoul Debelagora situată în creasta munților Zărandului și amplasată la intersecția unor trasee turistice ce fac legătura între partea de sud și nord a munților Zărandului.

Pădurea deasă de foioase lasă loc unei pajiști montane largi, unde cerul pare mult mai aproape. Este locul ideal pentru un popas mai lung – noi am profitat de zona amenajată cu foișor pentru a ne trage sufletul și a admira spectacolul norilor care se jucau deasupra noastră. Cabana se află undeva la dreapta. Acest loc l-am descoperit cu multi ani în urmă împreună cu Roxana și Cristi (copii mei). Pe atunci era tren din Timișoara până la Radna (Video youtube )

Harta cu traseele spre/dinspre zona „cabanei” Debela Gora (undeva în fundal) este parte din Harta munților Zarand. Debela Gora este tot mai afectată de nepăsare, din partea celor care răspund de turismul montan arădean. Cabana de altădată fiind acum aproape o ruină. Din cele două anexe, una este dărâmată complect iar cealaltă a devenit sălaș pentru animale.

Oprim şi studiem potenţialul traseu spre Nadăș. Cred că e foarte important să alegi tura după felul în care dorești să îți petreci timpul. Până la urmă hotărâm să facem traseul invers decât l-am mai făcut.

Ne întoarcem până la locul de intersecție din șaua Debelagora

Aici, marcajele (triunghi albastru, dungă galbenă și dungă roșie) se întâlnesc și îți deschid perspective către toate punctele cardinale ale Zarandului: spre Conop, Nadăș sau creasta principală. Pornim pe banda galbena, lungime traseu aprox. 23 km până la Nadăș

Ascensiunea spre Vârful Debelagora (557m). Și chiar dacă nu e foarte vizibil, de aici panta a fost mai abruptă spre vârful Debelagora, și am simțit urcarea mai bine.

Pe măsură ce ne apropiam de Vârful Debelagora (557m), panta a început să ne testeze serios picioarele. Drumul forestier șerpuiește printre trunchiurile înalte și subțiri de foioase, creând un tunel natural care îți oferă acea răcoare binevenită pe urcare.

Aici drumul se desparte...Stânga banda roșie iar la dreapta banda galbenă, pe care continuăm.

Nu este o urcare imposibilă, dar este una care te obligă să îți găsești ritmul. Fiecare pedală te aduce mai aproape de culme, iar sunetul anvelopelor pe pământul uscat și foșnetul frunzelor de anul trecut sunt singurele care sparg liniștea deplină a pădurii. Este acel moment de introspecție pe care orice ciclist îl caută: tu, bicicleta și muntele.

Am făcut o pauză scurtă chiar acolo în vârf. După urcarea susținută prin pădure, am ajuns în sfârșit la punctul culminant: Vârful Debela Gora. Indicatorul alb, bătut pe trunchiul unui copac falnic, ne-a confirmat că suntem la 557 de metri altitudine. Nu este o cifră care să sperie un montaniard experimentat, dar în Zarand, fiecare metru de diferență de nivel se simte în picioare.

Satisfacția de a sta lângă borna de hotar (numărul 245) și de a vedea marcajele roșii și albe strălucind pe scoarța copacilor este greu de egalat. Este momentul acela de „am reușit!” în care efortul depus pe Valea Nadășului se transformă în pură satisfacție.

Imediat ce am lăsat în urmă liniștea vârfului Debelagora, drumul și-a arătat latura „muncită”. Panta lină s-a transformat într-o succesiune de șanțuri adânci și pământ frământat, obligându-ne să fim extrem de atenți la trasă. Pădurea de fagi, încă rară sub soarele primăverii, ne-a escortat rapid spre zona deschisă a sălașelor, oferindu-ne un mix perfect de umbră și lumină.

Secțiunea tehnică nu a durat mult, dar ne-a ținut simțurile ascuțite până când pădurea s-a rărit brusc. De după ultima cotitură, au început să apară, risipite pe versanți, primul sălaș. Coborâm cu prudenţă pe lângă o casă aşteptând ca din moment în moment să apară un câine. Din fericire nu e cazul, nu e nimeni prin zonă.

Când tocmai am zis gata, ieșirea din pădure ducea spre Dealul Vârfuția, a fost ca o trecere într-o altă lume...oferindu-ți răgazul să admiri cerul punctat de nori pufoși și să simți briza de pe culme...Este, fără îndoială, cea mai fotogenică porțiune a traseului, unde „sălbăticia” Zarandului îmbracă haine mult mai blânde și primitoare. Piesajul pe la Sălașe seamănă izbitor cu cel de săptămâna trecută de la Boiu de Sus (aici) ori cu cel din Petriș (aici).

E greu de spus de ce ne place tura asta și am tot face-o. Acești munți ascund trasee care îmbină perfect efortul fizic cu nostalgia locurilor uitate de timp. Sălașele de pe culmi sunt puncte de reper pitorești, tipice pentru gospodăriile izolate din acești munți.

Un alt drum șerpuiește lin pe curba de nivel, ocolind dealul Vârfuția, apoi traseul trece prin pășuni alpine, o porține de creastă, expusă vântului dintr-o parte sau alta.

De multe ori mă întreb ce caut eu pe munte?! Răspunsul este simplu, îmi place natura, liniștea, aerul, dar mai ales mă simt bine.

Dacă până acum am luptat cu panta și umbra, aici am fost întâmpinați de un peisaj idilic, specific zonei de sălașe din Zarand

Acest punct din imagine este, probabil, cel mai bun loc de „belvedere tehnic” de pe traseu. După ce am lăsat în urmă primul sălaș, am ajuns într-o zonă de platou unde vântul aduce miros de iarbă proaspătă și libertate. Aici, o hartă detaliată și câteva indicatoare bine plasate ne-au reamintit că suntem în inima unui sistem complex de trasee. Este locul unde trebuie să faci o alegere: Spre Valea Cigherului și Sălașe, lăsându-te purtat de pantele line spre nord. Spre Debela Gora, vârful care ne-a oferit deja porția de efort a zilei. Sau spre Nadăș prin Slatina, o variantă plină de istorie locală. Pentru noi, harta a fost mai mult decât un ghid; a fost un prilej să realizăm cât de mult am parcurs și ce perspective se deschid spre valea largă a Cigherului. Să stai în fața unei hărți în vârful muntelui, cu bicicleta lângă tine, este momentul în care planul de acasă devine realitate pură.

În timp ce pedalam pe culmea deschisă spre pădure, privirea ne-a fost atrasă de orizontul din depărtare. Printre văile adânci și succesiunea de dealuri verzi, am început să căutăm cu privirea cel mai înalt punct al masivului: Vârful Highiș. La cei 799 de metri ai săi, Highișul nu este un gigant, dar în contextul reliefului vălurit al Zarandului, el domină peisajul cu o autoritate discretă. Să încerci să-l identifici de aici, de lângă sălașele înflorite, îți oferă perspectiva corectă asupra scării la care te afli.

Aici încotro ?

Privire în spate... Dealul Vârfuția, pe lângă care tocmai am trecut pe o curbă de nivel. Am adus cerul mai aproape de noi, prin propria urcare. Efortul este răsplătit de sentimentul de libertate pe care îl oferă platoul montan. Suntem întâmpinaţi de un lătrat de câine. Venea de undeva de jos...

Drumul s-a nivelat (în timp ce înaintăm ne apropiem de vârful Cracuri), devenind o potecă de iarbă ce șerpuiește printre garduri vechi de lemn și livezi bătrâne... Deși nu impresionează prin altitudine, oferă o panoramă superbă asupra întregii creste și a văii Mureșului. Pajiștile largi, mărginite de pomi fructiferi proaspăt înfloriți, dau locului un aer de grădină suspendată.

Să pedalezi prin curțile acestor oameni (care sunt adesea doar de vară, pentru pășunat) este o experiență aproape mistică. Liniștea este întreruptă doar de lătratul unui câine de la distanță sau de sunetul clopotelor oilor care pasc libere pe culmi.

Poposim pe un loc înalt deschis de unde putem admira peisajul de jur-împrejur.

Mai departe coborâm pe un culoar înierbat, unde chiar în potecă la intrare în pădure mai trece o căprioară prin fața nostră speriată poate de gălăgia provocata de noi. A văzut-o doar Roxana.

Pregătirea mea fizică din mijlocul pădurii. Pe dealul Hotarul Bușteni, singurele zgomote adevărate sunt foșnetul de frunze și cântecul păsărilor. Deși lăsasem în urmă platoul deschis de la Debelagora, drumul de culme spre Nadăș ne-a ținut încă mult timp sub protecția pădurii. Nu a fost o coborâre directă, ci un traseu sinuos, o succesiune de „valuri” de pământ unde momentele de viteză erau tăiate brusc de urcări scurte sau de obstacole naturale.

Eram puţin dezamăgiţi că tot trebuia sa coborâm de pe biciclete dar ne-a trecut rapid. Aici, drumul forestier devine o veritabilă cursă cu obstacole printre trunchiuri de fagi prăbușiți. Este o secțiune de „graniță” a traseului nostru, unde pădurea de foioase este stăpână absolută, iar noi, pe biciclete, trebuie să ne negociem trecerea.

Deși suntem încă pe culme, efortul este constant. Nu e vorba de diferență de nivel mare, ci de tehnică: ridicat bicicleta peste bușteni, ales trasa printre frunzișul des și menținut echilibrul pe porțiunile unde pământul este încă moale. Dealul Hotarul Bușteni ne-a oferit acea doză de MTB „raw” (brut), pregătindu-ne pentru ceea ce avea să urmeze la coborârea spre Nadăș.

Toate pauzele noastre au fost scurte. Am oprit în pădure doar ca să gustăm o felie-doua de cozonac...Este acea parte a turei unde ești complet izolat de orice panoramă, concentrat doar pe trasă și pe sunetul frunzelor de sub roți.

Printre ramuri încep să se zărească casele satului, cuibul nostru de siguranță înainte de a începe a doua parte a aventurii. Contrastul este izbitor: treci în doar câteva minute de la liniștea absolută a Dealului Hotarul Bușteni la atmosfera de vale locuită. Această „cădere” spre Nadăș nu este doar un test de frâne, ci și momentul în care muntele te lasă, pentru scurt timp, să îți tragi sufletul la poalele lui.

După kilometri întregi de culme și pădure sălbatică pe Hotarul Bușteni, apariția primelor acoperișuri de țiglă roșie printre crengi oferă acea satisfacție a obiectivului atins. Cum să nu adori aceste peisaje mirobolante?

După ce am savurat liniștea de pe culmi, am început coborârea spre satul Nadăș.

Finalul drumului de culme ne-a rezervat o porțiune unde degetele au stat strânse pe frâne. Coborârea spre Nadăș se face pe o pantă abruptă, un culoar strâns mărginit de garduri vechi de lemn și vegetație deasă. Este acel tip de coborâre unde drumul de pământ, acoperit de un strat fin de frunze, îți cere concentrare maximă pentru a menține trasa corectă.

Odată ajunși la Nadăș, nu am pus punct aventurii, ci am schimbat registrul. Coborârea abruptă s-a terminat brusc în asfaltul drumului județean. Este un semnal clar că am părăsit, pentru moment, potecile sălbatice pentru a traversa vatra satului. Este locul unde sunetul cauciucurilor pe asfalt înlocuiește foșnetul frunzelor, oferind un moment de respiro picioarelor înainte de a vira spre Valea Cigher.

Trecerea prin satul Nadăș adaugă o notă culturală, fiind un punct de legătură strategic între văile nordice și creasta principală. Ținem asfaltul până în locul unde trebuie să ne întoarcem. Un detaliu important pentru cei care doresc sa parcurgă acest traseu, este lipsa unui izvor, de aceea ar fi bine sa vă aprovizionați cu necesarul de apă.

Găsim şi apă la un localnic. Magazinele (am identificat 3), au avut program mai scurt în ziua învierii. Umplem toate recipientele, și ne bucuram de puțină pauză de odihnă, dar nu am zăbovit prea mult. Până la Nadăș am făcut cca 3 ore.

Am părăsit Nadășul cu sentimentul că nu am parcurs doar un traseu pe hartă, ci am traversat o lume vie, unde fiecare cotitură de drum are o poveste de spus.

Părăsirea satului Nadăș ne-a scos pe o porțiune scurtă de asfalt, un moment de tihnă binevenit după "lupta" cu buștenii și pantele de pe culme. Drumul șerpuiește lin sub cerul punctat de nori de vată, oferindu-ne ocazia să ne rearanjăm rucsacurile și să ne pregătim mental pentru a doua parte a circuitului. Este acea clipă de „viteză gratuită” unde picioarele pedalează aproape singure, iar singura ta grijă este să alegi momentul potrivit pentru a părăsi drumul principal și a te afunda din nou în sălbăticie, spre Valea Cigher. Deși suntem pe asfalt, spiritul tot la pădurea care ne flanchează rămâne; este doar o scurtă punte între două lumi de pământ și iarbă.

Ajuns la această intersecție strategică, marcată de indicatoarele albastre ce trimit spre Tăuț și Târnova, am avut un moment de cumpănă. Lacul Tăuț era aproape, la doar 6 kilometri de pedalat ușor pe asfalt, o destinație tentantă pentru oricine caută o relaxare rapidă la malul apei. Totuși, spiritul de explorator ne-a șoptit altceva. Am ales să întoarcem spatele asfaltului și să ne „scufundăm” din nou în sălbăticie, schimbând direcția spre Valea Cigher. Deși lacul are farmecul lui, noi căutam răcoarea văilor adânci și liniștea sălașelor părăsite, acea parte a Zarandului unde drumul nu e marcat de borne kilometrice, ci de frumusețea brută a naturii.

Indicatorul albastru care arată 23 km până la Bârzava este un semnal clar că am părăsit, vatra satului. De aici, aventura își schimbă cursul. Lăsăm în urmă satul și ne pregătim să explorăm arterele verzi ale Zarandului.

Înainte de a vira definitiv spre inima muntelui, am făcut un scurt popas pe podul de la ieșirea din sat. Este locul unde asfaltul se termină și unde drumul de pământ începe să se piardă în orizontul vălurit al Zarandului.

Fundal care captează atenția...Este momentul acela de respiro în care îți potrivești rucsacul, mai bei o gură de apă și privești lung spre drumul care se întinde înainte. De aici, nu mai există indicatoare de asfalt sau sate, ci doar, foșnetul pădurii și liniștea sălașelor de pe Valea Cigher.

Cu spiritul încărcat de entuziasm, am lăsat podul în urmă și am intrat din nou pe terenul nostru preferat: pământul și piatra.

Semnul discret către „Tabără” ne amintește că Nadășul a fost mereu un punct de atracție pentru cei care caută muntele, fie ei copii în tabere sau noi, acum, pe biciclete.

E util să menţionez şi drumul parcurs la întoarcere: Ajuns în acest punct, am schimbat din nou direcția de mers, către stânga pe drumul de pământ ce șerpuiește pe lângă grădinile localnicilor. Este momentul în care tura capătă acel aer autentic de explorare. Indicatoarele sunt clare: lăsăm în urmă satul și ne îndreptăm spre răcoarea oferită de Valea Cigherului și Valea Tilodia.

Peisajul de aici este de o frumusețe rară – pomii înfloriți flanchează drumul, iar cerul generos cu nori albi pare să ne ghideze spre culmile care se zăresc în depărtare. Indicatorul roșu spre „Tabără” ne reamintește că suntem pe un traseu cu tradiție, dar liniștea care se așterne pe măsură ce înaintăm ne spune că astăzi, muntele este doar al nostru. De aici, ritmul este dictat doar de foșnetul cauciucurilor pe macadam și pământ, semnul că aventura adevărată abia acum începe.

Lumina soarelui și cerul albastru cu nori pufoși (așa cum se vede în poză) fac ca aceste ruine să nu pară triste, ci mai degrabă parte dintr-un ciclu natural firesc.

Pe măsură ce înaintam pe Valea Cigher, peisajul a căpătat o nuanță melancolică. Dincolo de gardurile de lemn care abia mai stau în picioare, am dat peste vechile sălașe, acum părăsite. Aceste construcții din pământ și piatră, cu acoperișuri de țiglă măcinate de timp, par să se topească încet înapoi în muntele din care au fost ridicate. hiar lângă zidurile scorojite, pomii fructiferi au înflorit spectaculos, într-un roz aprins care sfidează abandonul locului. Chiar lângă zidurile scorojite, pomii fructiferi au înflorit spectaculos, într-un roz aprins care sfidează abandonul locului.

Este o imagine a contrastelor – viața nouă care pulsează în fiecare primăvară lângă amintirea unei vieți rurale care s-a stins. Să pedalezi pe lângă aceste relicve ale trecutului îți dă sentimentul că explorezi un muzeu viu, în aer liber, unde singurul custode a rămas liniștea văii. Drumul păstrează același aspect de pământ și griblură, ușor prăfuit. Un traseu turistic care se poate face tot timpul anului.

Urcuşul îl facem lejer fără să ne grăbim. Timp avem suficient...

Și, uite așa, avem si companie. Pe măsură ce înaintam pe Valea Tilodia, am realizat că pe munte nu ești niciodată singur și, cu atât mai puțin, nu ești cel care stabilește viteza de deplasare. La o cotitură a drumului, ne-am trezit în spatele unei „localnice” care nu părea deloc grăbită să ne facă loc. Am pedalat preț de câteva minute în ritmul ei agale, bucurându-ne de soarele care străpungea coronamentul rar al copacilor. Este acel gen de moment care îți reamintește că în Munții Zarandului, viața curge după alte reguli.

Valea Tilodia: Porțiunea unde natura devine din nou dominantă. Marcajele nu sunt foarte bune peste tot, dar și cu Google Maps sau un GPS te poți descurca ușor.

Ascensiunea prin Valea Tilodia spre Creasta Principală a fost de cca 13 km, apoi am avut o coborâre scurtă fumoasă cca 800m urmată de o nouă urcare cca 2 km de unde am schimbat direcţia la dreapta prin pădure. Parcă ceva mai domoală decât ce-a de la Debelagora

Nu mai contează recordurile pe Strava sau media orară; contează doar să te integrezi în acest peisaj unde vitele pasc libere și unde drumul aparține tuturor. A fost ultima „interacțiune” înainte de a începe urcarea finală spre Cioaca Popii, un moment de tihnă care ne-a încărcat bateriile pentru ultimul efort al zilei.

Chiar înainte să părăsim drumul principal, muntele ne-a mai oferit o ultimă imagine memorabilă. La umbra tufișurilor proaspăt înverzite, un vițeluș ne-a urmărit curios cu privirea, fără nicio teamă de zgomotul roților noastre. o armonie deplină între natură, tradiție și dorința noastră de explorare. Dacă dimineața am fost întâmpinați de ciutele sălbatice și timide, finalul de zi ne-a adus liniștea gospodăriilor care însuflețesc aceste văi.

După efortul depus pe văile umbrite, am ajuns la intersecția de lângă Vârful Cioaca Popii. Aici, marcajul bandă roșie — magistrala crestei Zarandului — continuă tentant spre Bârzava, dar planul nostru era altul. Am ales să părăsim drumul principal și să urmăm varianta care ne readucea spre Debelagora. Deși oboseala începea să se simtă, lumina caldă care străpungea coronamentul ne-a dat energia necesară pentru această ultimă secțiune. Alegerea acestei variante nu a fost doar o decizie logistică, ci și ocazia de a revedea creasta dintr-un alt unghi, închizând astfel cercul aventurii noastre.

Alegerea de la Cioaca Popii a fost strategică. În loc să ne lăsăm purtați spre Bârzava și să încheiem ziua cu kilometri de asfalt plat și obositor, am preferat să mai „furăm” puțin din farmecul crestei. Am urcat înapoi spre Debelagora, regăsind locurile prin care trecusem la primele ore ale zilei, acum scăldate în lumina caldă a după-amiezii.

Chiar dacă gândul ne era deja la coborârea finală și la răcoarea de la mașină, drumul de întoarcere spre Debelagora a ținut să ne mai testeze rezervele de energie. Munții Zarandului au acest stil specific: când crezi că ai terminat cu urcatul, mai apare o pantă lungă și constantă care te obligă să găsești un ultim ritm în pedale. Deși picioarele simțeau deja kilometrii adunați pe Valea Cigher și Tilodia, liniștea deplină a pădurii și dorința de a ajunge la mașină, ne-au împins înainte.

Sunt acele momente în care mountain biking-ul devine pură ambiție, iar fiecare metru câștigat te aduce mai aproape de satisfacția imensă a circuitului închis...și uite așa s-a mai dus o zi în munți. A fost un weekend de sărbătoare trăit altfel - la înălțime, departe de agitația cotidiană, în liniștea aceea rară pe care doar muntele o știe. Circuitul Nadăș – Debela Gora – Valea Cigher nu a fost doar o tură de mountain biking, ci o călătorie prin istoria și natura vie a Zarandului. Dacă la plecare eram atenți la ciute și la presiunea din cauciucuri, am explorat ruinele unei cabane ceferiste glorioase și am încheiat ziua în spatele unei vaci pe Valea Tilodia, acum totul a fost despre flux, viteză și sunetul roților pe pământul bătătorit. Uneori, nu vârful contează cel mai mult, ci drumul, și momentele pe care le trăiești. Zarandul ne-a oferit tot ce are mai bun: urcări solicitante, coborâri tehnice pe Hotarul Bușteni, melancolia sălașelor părăsite și, mai presus de toate, sentimentul că ești într-un loc unde timpul a avut răbdare cu oamenii și cu muntele. Am avut parte de vreme foarte bună și de o plimbare agreabilă. Era soare și cald, dar și puțin obositor, mai ales pe la final când deja mai aveam puțin până la Debelagora. Am ajuns la mașină cu oboseala aceea „bună” în oase și cu satisfacția că am reușit să legăm un circuit autentic, evitând complet șoseaua. Drumul de întoarcere arată mereu altfel, chiar dacă te întorci pe unde ai venit. Încheiem un circuit echilibrat, care îmbină tehnicul cu povestea în Munţii Zărand după cca 5 ore, 49 km și o diferntă de 987m. Rămânem cu o zi minunată petrecută împreună, și poze care să ne rămână ca amintiri...

Toate momentele cheie:

1.Pana și ciutele (startul).

2.Vârful Debelagora (asaltul).

3.Sălașele (spectacolul).

4.Hotarul Bușteni (tehnicul).

5.Valea Cigher și Tilodia (sălbăticia).

6.Cioaca Popii și retragerea pe vale (finalul).

Din nou la... Gurasada

2026-04-04T01:39:00.024+03:00

Ţinutul Hunedoarei a fost întotdeauna o provocare pentru mine. O sursă inepuizabilă de inspirație. Traseele sunt variate ca dificultate, în funcție de pregătirea fizică pot varia între ușor și dificil. Trecând ceva vreme de la ultima noastră tură, ne-am reîntors pe aceste meleaguri cu gândul de a bifa ceea ce data trecută ratasem. Cum a fost atunci, ce am vizitat atunci şi cum am perceput frumuseţile acestor locuri, v-am povestit pe larg aici. Așadar, e timpul să vă povestesc cum am regăsit dar şi ce locuri noi am mai descoperit în plimbarea noastră din munții Apuseni de acum. Dis de dimineaţă am plecat spre Gurasada, iar de acolo într-un circuit pașnic ce oferă un traseu captivant ce măsoară 47 de kilometri, în aceeasi echipa de săptămâna trecută: eu, Roxana și Flavius. Principalele puncte de interes, sunt pestera Boiu și peștera de la Podul Natural Cărămăzinești, dar și satele tradiționale care împânzesc peisajul: Gurasada-Boiu de Jos-Boiu de Sus-Dănulești-Cărămăzinești-Coaja-Bacea-Cuieș-Ulieș-Gurasada Park-Gothatea, din care vom culege numai amintiri frumoase. Pe teritoriul rezervației se găsesc 27 de peșteri, iar printre elementele de faună ocrotite se află liliecii, vegetația termofilă precum și o serie de reptile specifice zonei submediteraneene.

Ia-ți bicicleta și pornește într-o călătorie unde fiecare pedală te apropie mai mult de natură!

La Gurasada găsiți o conexiune profundă cu natura, prin viața simplă a localnicilor, aerul curat, și peisajele montane superbe. Localitatea este situată la confluența provinciilor Transilvania și Banat, în partea de nord-vest a județului Hunedoara pe cursul central al râului Mureș, la o distanță de 120 km de Timișoara, și se învecinează cu comunele Zam, Ilia Dobra, Burjuc.

La marginea satului, dăinuie de secole o bisericuţă din cele mai vechi şi interesante biserici ortodoxe transilvănene (Biserica Sfântul Arhanghel Mihail). Citeam undeva ca ar fi fost ridicată pe la mijlocul secolului al XIII-lea din piatră de râu şi piatră de carieră, legată cu mortar de var, după o tehnică pe care nu o mai ştie nimeni.

Pentru perioada de primăvară, Munții Apuseni oferă un avantaj major: accesibilitate timpurie, climă mai blândă și condiții foarte bune de pedalat. Punctul de pornire este chiar din sat.

Calatoria se desfasura atat pe asfalt, cât și pe drumuri de pământ, așa că ai nevoie de o bicicleta care să se descurce cu succes pe ambele tipuri de teren. Drumul urmează inițial valea râului Gurasada, iar după numai cinci kilometri cotim la stânga pe drumul comunal 157 urcând treptat la poalele dealurilor și apoi urcând mai sus peste dealuri și văi, urmând culmi de deal și văi de ape, sau drumuri ce legau satele în Evul Mediu.

Când primele raze ale soarelui încep să îmbrățișeze văile Apusenilor, ajungem în Boiu de Jos, un sat micuț pe care îl lăsăm destul de repede în urmă. Traseul continua pe drum asfaltat, drumul ce leaga satul Boiu de Jos si Boiu de Sus.

Soarele își face tot mai simțită prezența, anunțându-se și mai generos pentru următoarele ore...

Frigul încă prezent prin toată țara, deși suntem în prag de frumoasă primăvară. Oricum ar fi, noi așteptăm cu sufletul la gură renașterea naturii.

Ne apropiem în curând de oiu de Sus

Traseul de Gurasada vă oferă liniște, autenticitate și o legătură mai profundă cu peisajul. Nu este doar un drum, ci o experiență completă, care combină aventura, cultura și relaxarea într-un cadru natural excepțional.

Fiecare sat ascunde atracții locale, trasee de drumeție și rezervații naturale.

Unele sate au rămas aproape neschimbate. Traseul se parcurge lejer, bucurându-te de fumusețile naturii.

Oamenii locului reușesc și astăzi să își muncească terenurile, deși ca principale ocupații rămân păstoritul și creșterea animalelor.

Boiu de Sus, strajuita de o parte si de alta cu calcarele ce se ivesc din depărtare.

Peisajul spectaculos, cu stânci impunătoare, și vegetație luxuriantă, oferă oportunități perfecte de a surprinde imagini de colecție.

În prima parte a traseului am urcat ușor până la cota 359 pe drumul de asfalt, am abordat cu "blăndețe" traseul, panta nu este foarte abruptă și se poate urca pe biciclete. Din sat traseul continuă într-o urcare ușoară pe un drum de pământ care trece prin fața unor gospodări nelocuite.

Pedalăm ușor cu pauze dese, câteva poze și ne continuam aventura către zona calcarelor.

Case părăsite, construcții din lemn, unele folosite ca depozite pentru animale, altele ca locuinte, mărginesc drumul, în rest toată traversarea fiind prin pădure.

Trecem de ultimile case, apoi urmează coborârea la peșteră.

De la capătul drumului asfaltat, am abordat cu "blândețe" traseul, panta nu este foarte abruptă și se poate urca pe biciclete tot drumul.

Drumul până la peșteră e fără marcaje, iar intrarea este mascată de vegetație, foarte greu de găsit. Ajungem la baza unui perete vertical după o scurtă deplasare spre vale, fiind nevoiți să trecem printr-un loc neumblat fără potecă unde se deschid cele două intrări ale Peşterii de Sus de la Boiu. Am făcut cca 45 de minute.

Peştera este situată la capătul sudic al Văii Peşterii, la 2,5 km spre nord de localitatea Boiu de Sus, la altitudinea de 450 m. Am descoperit această peșteră într-o tură anterioara (Vezi aici).

Intrarea vestica constituie intrarea principală pe unde se pătrunde în spaţioasa galerie cu planşeu orizontal.

Peştera se deschide larg şi ne permite să admirăm câteva frumuseţi: portalul de intrare este foarte larg şi în general galeriile şi sălile se întind pe o suprafaţă mare.

Ocolind un pilier larg, la 50 m de la intrare, galeria se termină brusc în faţa unui perete transversal. Spre slânga se ramifică o scurtă galerie ascendentă cu două mici trepte pozitive. Pe dreapta, urcând un tobogan alunecos, se poate pătrunde într-o galerie din ce în ce mai îngustă, ce se inchide şi ea după câteva coturi. Începem să le explorăm cu răbdare, pe rând. Pereţii sunt acoperiţii de o substanţă păstoasă care sclipeşte în lumina frontalelor.

Coloniile de lilieci folosesc acest loc ca adăpost. Este recomandat să aveți o frontală ori o sursa bună de iluminat. Urmează o şedinţă foto la care participăm cu toţii şi în care ne lăsăm fețele luminate de lanterne. Rezultatul e cât se poate de interesant.

Peștera este lăsată acum în stăpânirea liliecilor inofensivi dacă îi lași în pace și le explorezi discret casa...

Mai explorăm și alte culoare.

Ne întoarcem spre ieşire din peşteră pe un alt culoar.

În cele din urmă ne desprindem de acest loc și pornim "pe poteci neștiute" în directia de nord. Următoarea secțiune ascendentă duce către culmile cele mai spectaculoase ale munților. Am ales un traseu pe la Dănulești, astfel vom admira mai mult din zona de sate românești de munte, și ne vom bucura de amintirile de pe traseu cât și de fotografiile făcute...

Este o zonă umedă unde bicicleta se afunda sau aluneca. Chiar dacă azi era vreme frumoasă, în timpul nopții a plouat, nu foarte mult, însă suficient cât să ne mai ingreuneze ascensiunea.

E greuț urcușul la picior și nici nu te stimulează peisajul.

Întâlneam adevărate capcane cu copaci căzuți, aceste fiind făcute mai ales de-a curmezișul drumului.

Pe măsură ce se ia în altitudine, e nevoie de puțin push-bike.

Ieșim în gol alpin

Senin de primăvară...Nori mari și grei atât de aproape de pământ, de parcă ar fi avut dorința să înghită acele crenguțe ce își ridicau înălțimile semețe spre ei…

În urcușul către ţinta noastră, Dealul Zănoaga. Cu cât urcăm, aerul părea mai „subțire” tăindu-ți adeseori respirația.

Munții Apuseni nu sunt foarte înalți, semănând mai degrabă cu niște dealuri semețe decât cu niște munți în adevăratul sens al cuvântului, dar au și ei zone cu păduri dese, vârfuri stâncoase ăi poienițe inverzite, iar cărările care serpuiesc printre văile și culmile munților, te invită să-i explorezi și să te bucuri de spectacolul naturii.

Drumul urcă și coboară dramatic, cu mai multe puncte de vedere iar efortul este considerabil, dar peisajul te va ține motivat pe tot parcursul.

Ne-am continuat tura în modul cel mai turistic luând la pas și dealul Gruiu Mărului. Natura e de o mare simplitate, de aceea e și de o mare frumusețe.

Azi ne-a fugit pământul de sub picioare, la propriu. Pentru că a plouat în timpul nopții, aluneca - pe bune! La cât de greu am coborât... Cu bicicleta n-am îndrăznit să merg, da’ nici pe jos nu mi-a fost ușor. Norocul meu că iubesc muntele și mă conectez bine cu el.

Zonă spinoasă...

Urcare susținută și spre Dealul Crișu unde stabilisem că e timpul să facem o pauză ca să mâncăm. Partea abruptă este scurtă și poate fi făcută doar pe lângă bicicletă fără probleme

Eram la o treime din traseu, iar ce mai aveam de parcurs până la Gurasada păreau un fleac. Am mâncat bine m-am hidratat din belșug și am luat-o cu voie buna și entuziasm mai departe

Priveliște spre valea Prihodiștei

În punctul ăsta, pe urcări mergeam, pe plat

Am ajuns pe culmea unui deal, de unde se vedea un peisaj absolut superb. Acolo peste vârfuri e liniștea... și bucuria !!! Vă dați seama ce de oportunități avem? Cât de norocoși suntem?

Pe lângă satisfacția fizică a pedalării prin peisaje de vis, ai ocazia să te conectezi cu natura într-un mod profund.

Mergem prin soare și mă bucur de cerul albastru şi razele călduțe. E aprilie... E soare…

Din nou, peisajul a venit în ajutorul meu. După urcare, normal, urmează coborâre. După coborâre, vine urcare. Și tot așa, până ajungem în valeee

Cel mai comun incident care poate să apară într-o tură de bicicletă este pana.

În cazul roților cu cameră, foarte des penele apar datorită obiectelor rămase înfipte în anvelopă, de aceea mai ales după ce am reparat o pană, interiorul anvelopei trebuie pipăit bine cu mâna pentru a elimina eventuale obiecte în cazul de față, spini, etc… rămase care ar sparge imediat și camera nouă.

Inspectăm cu mâna în interiorul anvelopei spate, pentru alte obiecte ce ar putea fi înfipte în ea.

Imediat ce prolema a fost rezolvată, plecăm cu voie bun și entuziasm spre satul Dănulești.

Preț de câțiva kilometri ai parte de un peisaj de deal, al cărui pitoresc nu-l vei uita prea curând: case răsfirate, pajiști alungite, căpițe de fân, gardurile din bușteni de lemn specifice zonei Apusenilor.

Casele așezate pe culmi line și văi adânci, completează tabloul acestui peisaj variat. Unele sunt bine prinse în desiş, de parcă ar juca de-a v-aţi ascunselea cu tine şi cu lumea întreagă.

În mare parte drumurile le-am făcut pe bicicletă deși unele urcușuri erau chiar în pantă de 20% și îmi ridicau pulsul la maxim dar pe durate foarte scurte.

După ultima ascensiune pe Dâmbul Roșu 593, 881 m, o nouă pană ne tine în loc... acum pe roata cealaltă

Identificăm zona unde s-a produs înțepătura si trecem la aplicarea unui petic de vulcanizare. Ne asiguram ca in interiorul anvelopei nu mai exista nimic, montam camera, apoi roata si pornim la drum.

Ne apropiem în curând de Dănulești

Coborâm în satul Dănulești, satul cu vre-o 10 locuitori din Munții Metaliferi

Unele gospodării sunt locuite, altele sunt părăsite de mulți ani. Mereu când ajung în astfel de locuri mă întreb cât timp vor mai fi locuite.

Peisajul natural este îmbogăţit de prezenţa sălaşelor şi a clăilor de fân.

Exceptând câteva bălţi, drumul este în general uscat.

Drumurile locale și forestiere, asfaltate în ultimii ani, nu i-au scos definitiv din izolare pe puținii localnici care trăiesc în satele ascunse din Munții Metaliferi.

Experiența de la Boiu de Sus se poate continua într-o alta minune în calcare a munților Metaliferi care prezintă cam aceleași caracteristici. Calcarele de la Cărmăzănești pot fi văzute în satul care poartă același nume.

Nu putem trece cu vederea nici Podul Natural de la Cărmăzăneşti. Accesul se face din drumul principal de la Dănulești la Cărmăzănești pe partea dreaptă.

Acest tunel natural este situat la capătul nordic al localităţii Cărmăzăneşti, spre amonte pe firul văii, la altitudinea de 350 m. Deși nu este un obiectiv turistic foarte vizibil, accesul se poate realiza destul de ușor, traseul nefiind unul dificil.

Podul Natural de la Cărmăzăneşti constituie o peșteră activă de tip insurgenţă-resurgenţă, formată dintr-o galerie principală într-un relief sculptat în timp de trecerea apei, şi câteva mici galerii laterale. Sectorul activ îndeplineşte rolul canalului de drenaj al pârâului Cărmăzăneşti, pe o lungime de peste 50 m.

Străbaterea peșterii presupune trecerea prin apă, însă, cu puțin noroc, dacă nivelul apei este mai scăzut, poți ajunge cu ușurință până în partea cealaltă.

Am parcurs în întregime peștera...

Câinii încearcă să ne facă pedalarea mai grea, sau poate vor doar să ne salute.

Din Cărmăzănești părăsim satul pe un drum de căruta ce duce către Certeju de Jos, cotind la stânga în urcare pe la poalele vârfului Măguri, alt. 484m. Chiar dacă suprafața de rulare este o provocare nouă, după ploi întreaga zonă poate deveni inaccesibilă.

Traseul era aproape pustiu, ne-am întâlnit doar cu o localnica care ne-a ajuns din urmă. Mergea până la primele case de pe culme.

Acolo...

Drumul ne coboară în valea Mihăileasca unde o să găsim apă.

Deși nu speram să întâlnim pe cineva, totuși în spatele unui gard ne-a atras atenția o bătrânică. Foarte amabilă ne-a invitat în casă și ne-a servit cu apă, de care aveam mare nevoie. Ne umplem toate recipientele, îi mulțumim frumos apoi plecăm.

Deși bătrânica ne îndruma să ținem drumul prin valea Mihăileasca pentru a ajunge la Gurasada, noi aveam în fata doar un singur drum iar acela era o urcare spre Certejul de Jos

N-a mai durat mult și am intrat iar în urcarea continua, devenea din ce în ce mai abruptă și din ce în ce mai dificlă. Cu multă răbdare, am înaintat cu ritm constant... Dealurile sunt grele și cer efort.

Urcările pe jos ne încetinesc ritmul. Parcă nu se mai terminau și ne storcea de toate resursele.

Mă surprindea mereu cât de bine merge urcarea la mine.

Am ajuns pe culmea unui deal, de unde se vedea un peisaj absolut superb.

Satele risipite pe culmi și în văi păstrează încă urmele unei lumi vechi, în care oamenii au trăit din minerit, păstorit și din pădure.

M-am oprit pentru câteva momente și am admirat priveliștea (am poze și de aici)

Cât de solicitantă a fost urcarea asta, pentru peisajul ăsta, a meritat tot efortul!”. Și-am plecat mai departe, pentru că mintea îmi era ocupată cu următoarea coborâre

Următorii km i-am parcurs în mare parte la vale.

Întoarcerea se face pe un drum agricol asfaltat într-un contrast puternic de relief foarte frumos, ce ne duce în satul Coaja, într-un ritm mai așezat

Am alergat la vale că am și uitat să cotim la dreapta. Din acest asfalt am schimbat direcția prin pădurea de foioase pe drumul forestier Bacișoara lung de cca 4 km ce ne va tine umbra o perioada bună de timp.

Am străbătut acest drum forestier până în satul Bacea. În sat facem o pauză de o cafea la bodega din centrul COMUNEI. De aici traseul mai departe continuă către Cuieș și Ulieș.

Drumul de la Bretea până la Ulieș are un pământ lipicios în componență, după ploi este dificil de parcurs chiar și cu bicicleta.

Pista de biciclete Ulies - Gurasada Park - Gothatea.

Și așa sfârșitul de azi. Finalizăm pe pista de biciclete. Cam asta a fost tema generală a cursei, prin peisaje din astea m-am tot plimbat.

Întinsă pe mai mulți kilometri de drum amenajat, pista oferă asfalt de calitate, marcaje clare și zone de popas unde îți poți trage sufletul și admira peisajele rurale autentice.

Natura se trezește la viață. Copacii înmuguresc, păsările au format perechi iar iarba… e tot verde, pentru că aici nu-şi pierde culoarea.

Ne-am propus să vedem cât mai mult și am reușit. Așadar, am încheiat ziua după 47 km și 1113 m urcați. Traseul de azi s-a desfășurat în decorul de mare frumusețe al Văilor și al crestelor care unesc trasee între ele. Zona oferă o serie de puncte panoramice cu priveliști deosebite. Indiferent dacă pedalezi într-o plimbare de weekend cu prietenii sau familia, și indiferent de traseul pe care îl alegi, vei găsi aici liniște, aer curat și un sentiment plăcut de libertate. Te îndrăgostești iremediabil de aceste ținuturi.

Mă bucur că am reușim să putem face cunoscute aceste locuri unice din zona Gurasadei. Alte două trasee le-am descoperit cu ani în urmă, și încă de atunci ne-am propus să revenim. În acest fel, se face că ne întoarcem de fiecare dată cu drag în această zonă. De scris, o să mai scriu, măcar de dragul socializării. Toate ca toate, vorbitu-i baza, sociologic spus ”schimbul de idei ”.

Circuitul culmii Rosia Noua...

2026-03-28T07:00:00.046+02:00

Ca parte a unui tur de o zi, ne-am întors în Munții Zarand, un lanț muntos situat în partea de vest a României. Zona este mai puțin frecventată, făcând-o ideală pentru cei care caută o aventură montană mai liniștită, departe de aglomerația altor destinații turistice. Traseul are ca punct de plecare comuna Petris. Am descoperit acest loc aproape din întâmplare, cu mulți ani in urmă. Uneori, trecutul și prezentul se întâlnesc în cele mai neașteptate feluri, iar poveștile continuă să fie scrise! Este un traseu accesibil, de dificultate medie, ce atrage atenția prin sălbăticia peisajelor și diversitatea naturală, dar include porțiuni mai abrupte, pante moderate și secțiuni cu teren accidentat. Este recomandat drumeților cu o condiție fizică bună și cu echipament adecvat pentru munte. Chiar daca altitudinea este mica, diferenta de nivel este de peste 1066 m, iar lungimea de aproximativ 44 km. Am plecat dimineața devreme, la ora șapte, din Timișoara. Cu toate că am mai parcurs acest traseu în 2023 (vezi aici), am decis să repet aventura indiferent de starea vremii, de data asta împreună cu Roxana și Flavius. Cu Roxana am colindat multe trasee și am creat amintiri care vor rămâne alături de mine pentru întreaga viață! Dacă toată săptămâna a fost vreme cât de cât frumoasă, pentru acest weekend s-a anunțat cod galben de vânt și ploi în aproape toată țara, dar cum decizia era deja luată să mergem și în astfel de condiții, mi-am luat în rucsac geaca de ploaie, haine de schimb, lanterna, și nimic nu ne mai putea ține departe de această frumoasă tură, și nu am regretat. Am mai fentat noi ploaia și altă dată și s-a dovedit că a fost o idee bună, decizia luată

Hai să pornim la drum!

Și, în sfârșit, a sosit momentul mult așteptat: Ziua a început cu ploaie, adică prost. Am pornit curajoși puțin după ora 7 din Timișoara pe autostradă până la Făget, am traversat o pădure și am ajuns la Săvârșin, iar de acolo am mai avut puțin până la destinație.

Am ajuns pe la 9:30 la Petriș, am lăsat mașina în centru lângă școală, și am pornit pe traseu la 9:45 pe un fals plat de vreo 15 km până la Roșia Nouă, Obârșia.

Mergem încet de a lungul firului văii, iar delurile stau parcă priponite de drumul îngust, creînd imaginea unui tunel al infinitului.

Cei 13 kilometri de asfalt s-au scurs repejor iar partea care ne interesează mai mult acum începe. Sunt mai multe trasee care se pot face în zonă. Aici... Drumul Regelui, un alt traseu pe care am mai fost...

Ghidați de un indicator, începem cum știm noi mai bine.

De aici a început greul. Urmăm acest drum în urcare susținută spre creasta principală pe varianta Cruce albastră

Traseele ce duc către mai multe vărfuri ce trec prin păduri de fag și brad, urmate de pajiști alpine. Zona este apreciată pentru flora bogată, fauna sălbatică care creează o atmosferă liniștită și pitorească.

Doar puțin am urcat și priveliștea se întinde asupra satelor împrăștiate.

Traseul este marcat cu cruce albastră, urmat apoi cu bandă roșie. E important să urmezi marcajele montane pentru a nu te rătăci.

De aici cuprinzi în priviri toată suflarea care mișună jos, iar imaginea îți dă impresia că ai cucerit o redută a frumuseții unui basm prea puțin cunoscut.

Odată ajunși în golul alpin și recompensa este pe măsură: o panoramă uluitoare care se întinde peste munți, văi și sate pitorești.

Clar vizibil de departe, urmează un parcurs frumos cu diferențe de nivel prin poieni pitorești întrerupte de mici pâlcuri de pădure.

Culorile de primăvară încă nu erau la intensitate maximă, pomii și natura abia acum începe să prindă viață.

Și continuăm împinsul la bicicletă.

Traseul se urcă rapid în altitudine, traversând câteva serpentine și continuă pe crestele montane, unde întâlnești pajiști alpine.

Poți admira porțiuni din aceste masive muntoase, cu vârfuri și culmi ce se întind la orizont.

Iată-ne în sfârșit, după 5 km și 390 m diferență de nivel, ajungem la primul vărf, Tufari 662m

Primul popas mai lung al zilei l-am făcut aici. Ne-am luat masa și ne-am odihnit în același timp picioarele înainte de a ne îndrepta spre următorul vârf.

După ce ne mai revitalizăm un pic, continuăm plini de energie. Am mai fi stat, dar știam că trebuia să ne întoarcem și că mai avem mult de mers. Ne-am mai oprit din loc în loc ca să facem poze și să mai bem apă.

Continuăm pe poteca marcată cu banda roșie, în timp ce în depărtare se ivea și al doilea vârf al Munților Zarand, (Vf. Omeag 749 m).

Îmi iau astfel demaraj pentru jumătate din urcare, apoi tot pe lângă bicicletă, cum altfel.

Munții Zarand, deși domoli, te pun față în față cu un efort considerabil. Ai o o grămadă de urcușuri și coborâșuri care te pot epuiza destul de mult.

Aici se unesc vânturile din toate direcțiile...Au urmat o serie de urcări și coborâri tehnice pentru kilometri buni, cu priveliști panoramice asupra formelor de relief din jur.

O linişte străpunsă doar de sunetul vântului...Fiecare pădure are magia ei – de la lumina filtrată printre crengi, la sunetul vântului prin frunze.

După alte porțiuni în sus și-n jos, și-n stânga, și-n dreapta, am ajuns la următorul punct de odihnă, cabana de vânătoare care este la jumătatea drumului. Aici se unesc și câteva din drumurile ce vin sau trec de cabană în partea hunedoreană. De aici începem să ne întoarcem

Aceasta parte de traseu străbate in continuare creasta și se invecineaza cu judetul Hunedoara, oferind o experiență completă a frumuseților naturale din regiune.

E un traseu în circuit de dificultate medie, care poate fi parcurs lejer în 5 h, de aproximativ 15 km.

Luăm ca amintire imagini de la toate vârfurile pe care le întâlnim.

Aruncăm o ultimă privire traseului pe care l-am parcurs și privim continuarea acestuia.

Încă menținem drumul de creastă bandă roșie. Bineințeles că drumul de întoarcere a fost mult mai ușor. Acum coboram dar în scurt timp urcăm din nou!

Înaintând ușor cu gândul la obiectivul final și la peisajele frumoase ce ne mai așteaptau.

Găsim aici mai multe gospodării din lemn, toate răsfirate pe câte o coastă a munţilor Zarand. În cele din urmă, după cca 15 km de creasta parcurși în această manieră, când la deal, când la vale, un indicator ne îndeamnă să continuam traseul de creasta și unul să schimbăm direcția spre dreapta (sud) spre Obârșia și Petriș

Apoi când începi să cobori, ca o revelație parcă, apar în fața noastră primele case pictate de la Obârșia. Un colt de țară rămas neschimbat de-a lungul timpului, cu peisaje care te cuceresc pe loc.

Ne-am oprit la o poveste dar și pentru câteva poze...

O asezare frumoasă departe de gălăgia lumii și a civilizației...Oprim să luam apă de la izvor și admirăm, un adevărat Muzeu în aer liber. Din păcate au rămas neîngrijite și încet, încet, se vor degrada.

Nu am întâlnit urmă de om pe tot traseul, și ca element de noutate, în coborârea către sat, observăm o modernizare a drumului.

Ieșim în ulița principală asfaltată din Obârșia și în scurt timp poposim în zona centrală de unde am plecat.

Obarsia. Este o așezare situată la nord-est de Săvârșin, între dealurile domoale pe care natura le colorează în nuanțe seducătoare. O localitate care te îmbie cu tot farmecul său impunător să îi descoperi ineditul locului... Am crede că asta e tot. De obicei, aici se termină o poveste, dar mai avem cca 15 km de asfalt ca să ajungem la Petris, așa că ne-am îndreptat în viteză spre mașini. Acestea fiind spuse, ne-am bucurat de natură și de mișcare, ceea ce vă invit și pe voi să faceți. Fiecare moment petrecut pe acest traseu aduce cu sine povești, emoții și amintiri care nu doar că scriu trecutul, ci și îmbogățesc prezentul. Vremea superbă a ajutat și ea. Eu m-am simțit așa de bine aici, și sigur în această frumoasă localitate voi reveni oricând cu drag!

Pustiul din extrasezon- Apus și răsărit la ţărmul Mării Negre în acest an?

2025-06-16T17:30:00.000+03:00

De la betoane, la briza mării

În atmosfera asta liniștită, cu cățelușa lângă mine, mă apuc să aștern impresiile de la finalul vacanței pe litoralul românesc. Este locul în care am jurat că nu mai calc, dar iată-mă regăsindu-mă aici și în acest an, spunându-mi, ca de obicei, că data viitoare voi încerca altceva.

Lăsăm mările îndepărtate și oceanele ultra-mediatizate celor care caută spectacolul. Astăzi, vreau să vă vorbesc despre Venus și locurile sale discrete, despre acele colțuri de țărm mai puțin umblate care, într-o liniște neașteptată, au reușit să mă răscolească profund. Vă invit să descoperim împreună o altfel de mare – una a așezărilor uitate și a poveștilor care nu apar în pliantele turistice. După nouăsprezece nopți petrecute în Venus, m-am întors direct în cele 35° din Timișoara. Acum, singura legătură cu marea este rucsacul lăsat în sufragerie, pe care probabil îl voi desface abia peste câteva zile, când voi decide să las vacanța să devină, oficial, o amintire. Deși am descoperit fața nouă a plajelor lărgite, realitatea din Venus este departe de a fi perfectă. Infrastructura pare încremenită în timp: străzi degradate și trotuare pe care nu s-a mișcat un deget. E drept, nu merg la mare pentru spații verzi și trotuare, merg pentru apă si soare însă prețurile de aici nu sunt doar mari, ci de-a dreptul sfidătoare, fără nicio legătură cu realitatea pieței sau cu calitatea serviciilor. Dacă vrei să mănânci fără să simți că ești jefuit, trebuie să faci drumul până în Neptun. Peste tot te izbești de același amestec de manele, festivaluri gălăgioase și o lipsă cruntă de civilizație: fără dușuri sau toalete, marea devine, din păcate, singura opțiune pentru „lumea bună”

Povestea mai jos...

Uneori, e de ajuns să închizi ochii pentru ca gândurile și imaginația să te poarte direct în vacanță. După câteva luni intense, aglomerate și obositoare în inima orașului, simți pur și simplu cum corpul îți cere o evadare. De aceea am ales luna iunie ca refugiu ideal – o decizie luată din timp, cu toate rezervările puse la punct, din dorința de a regăsi acea tihnă deplină pe care doar farmecul extrasezonului ți-o poate oferi. Aventura a început în Gara de Nord din Timișoara, la bordul trenului de noapte direct spre Mangalia. Există o magie aparte în forfota plecărilor de seară): sunetul roților de troller pe peron, mirosul specific de fier și ulei de locomotivă și acel sentiment de nerăbdare care crește pe măsură ce trenul spre Mangalia este tras la linie. Am urcat în vagon, m-am instalat în compartiment și, odată cu primul semnal de plecare, am lăsat în urmă liniștea cartierelor timișorene. Am adormit în Banat și m-am trezit când soarele era deja sus, stăpânind cerul Dobrogei. Călătoria durează aproximativ 14-15 ore, timp în care trenul traversează întreaga țară, de la Câmpia de Vest până la malul mării. Trenul șerpuiește prin stații precum Lugoj, Caransebeș, Băile Herculane și Drobeta Turnu Severin. Am trecut prin gări luminate discret precum Craiova sau Roșiori de Vede, locuri pe care le-am zărit doar printre pleoapele întredeschise, simțind doar legănatul vagonului la macazuri. Chiar dacă nu le vezi pe toate, simt opririle lungi și liniștea gărilor de provincie la miezul nopții. Undeva după Fetești, soarele începe să se ridice peste brațele Dunării. Să vezi primele raze reflectate în apă, este momentul în care realizezi că efortul drumului lung a meritat. Peisajul Bărăganului lasă loc canalului Dunăre-Marea Neagră, iar aerul începe să miroasă a sare și umiditate.

Din Constanța, trenul devine o „galerie” a vacanței, trecând pe rând prin Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești și Neptun, până la punctul final. Gara din Mangalia este „capătul lumii” feroviare, locul unde șinele se opresc și lasă loc falezei. Coborârea din tren după o noapte întreagă de traversat țara este ca o eliberare – De la răcoarea compartimentului, direct în arșița dimineții dobrogene. Era dimineața când soarele era deja sus? Gara din Mangalia are acel farmec de „capăt de drum” unde, imediat ce ieși de pe peron, simți că marea e acolo, la câteva sute de metri, așteptându-te. Nu m-am mai uitat la ceas, nu m-au mai interesat telefoanele; planul era simplu și clar: direct spre statiunea Venus la cazare. În timp ce alții căutau taxiuri, sau se înghesuiau la microbuzele spre stațiuni, eu am avut „asul în mânecă”: trotineta. A fost, fără îndoială, cea mai faină decizie pe care am luat-o pentru această vacanță. Am desfăcut trotineta chiar pe peron și, în câteva minute, eram deja în mișcare. Drumul de la gară până în Venus a fost prima gură de libertate adevărată. Iunie rămâne, fără doar și poate, momentul de aur al litoralului — acel răgaz în care stațiunile încă respiră liber, iar soarele te mângâie cu blândețe, lipsit de asprimea din iulie. Pentru a savura din plin această tihnă, am învățat că secretul stă în anticipare și în rezervările făcute din timp. Totul a pornit dintr-o dorință simplă: să schimb aglomerația sufocantă cu o vacanță în care liniștea este singurul stăpân. Pe măsură ce anii trec, prioritățile se schimbă, iar dorința de lux artificial lasă loc lucrurilor care contează cu adevărat. Nu sunt un călător pretențios, însă am câteva repere clare care îmi garantează confortul: o cameră curată și o baie proprie unde să mă retrag după o zi lungă de explorat. Iar dacă se nimerește și un balcon, atunci vorbim deja despre un mic lux — un colț de lume doar al meu, unde pot asculta marea în tăcerea binecuvântată a serii.

Am ajuns la Hotel Rodica rapid și complet fără stres. Hotelul s-a dovedit a fi „cartierul general” perfect: situat într-o zonă verde și liniștită din Venus, mi-a permis să fiu la doi pași de plajă, dar suficient de retras pentru a savura tăcerea binecuvântată a după-amiezelor de iunie. Cu trotineta parcată în siguranță în cameră, aveam deja lumea la picioare: știam că Saturn sau Neptun sunt la doar câteva minute de distanță, oferindu-mi libertatea totală de a explora fără grija distanțelor. Până la urmă, corpul și mintea noastră au nevoie și de un somn odihnitor după atâta drum. M-am cazat relativ repede, dar nerăbdarea era mare: trebuia să plec să văd marea, că doar de asta bătusem atâta cale. La recepție m-a întâmpinat o fată pe cât de frumoasă, pe atât de amabilă. Până să fie gata toate formalitățile, am rămas în hol să „casc gura” la ce era în jur. E momentul acela de tihnă, imediat după drum, când începi să absorbi atmosfera locului și realizezi că, în sfârșit, vacanța a început.

În această perioadă, stațiunile sunt mult mai aerisite, oferindu-ți libertatea de a găsi exact acea unitate de cazare care să se potrivească pe gustul tău, la un cost semnificativ mai mic. Pentru mine, Hotel Rodica nu a fost doar o simplă cameră de dormit, ci un punct de plecare strategic spre tot ce oferă zona. Dacă ești un spirit mai libertin și cauți mai mult decât simplul stat la soare, amplasarea este totul. Deși ziua mă găsește rar prin cameră – fiind mereu în mișcare spre noi obiective – sunt conștient că o alegere nepotrivită îți poate strica iremediabil vacanța. Chiar și pentru un călător care vrea doar să exploreze, confortul și liniștea de la finalul zilei sunt esențiale pentru a-ți încărca bateriile.

Am intrat rapid în programul planificat: o primă recunoaștere a împrejurimilor. Deși mă așteptam ca stațiunea să fie liberă, realitatea m-a izbit: era mai mult decât gol, era de-a dreptul pustiu. Magazine, restaurante, terasele de tip „împinge tava” – totul era închis, sub o atmosferă de abandon care îți dădea un sentiment straniu, de parcă timpul se oprise în loc doar pentru mine. Totuși, când ești pe două roți, distanțele se micșorează. Noroc că Mangalia e aproape, iar acolo viața își vede de cursul ei normal: Lidl și Kaufland funcționează la capacitate maximă tot timpul anului, fiind salvarea mea pentru provizii. În rest, în toată stațiunea, o singură terasă părea să mai țină piept liniștii, ca o ultimă dovadă că vara, deși timidă, e totuși aici.

Peisajul din stațiune este, pe alocuri, de-a dreptul dezolant. Venus a rămas aceeași combinație contradictorie: și frumoasă și urâtă, și curată și murdară, dar păstrându-și, într-un mod greu de explicat, un șarm aparte. Străzile, care peste doar câteva zile vor fierbe de aglomerație, sunt acum doar o amintire mută a verilor trecute. Din păcate, trotuarele și infrastructura par încremenite în timp, trădând un dezinteres total pentru confortul oaspeților. Lipsa de implicare a autorităților se vede la fiecare colț; pare că singurul obiectiv rămâne profitul rapid – banul să iasă, nu? E trist să vezi cum un loc cu un asemenea potențial este lăsat la voia întâmplării, supraviețuind doar prin farmecul său nativ.

De la hotel și până la plajă faci cam 5-10 minute într-un mers agale, exact ritmul pe care ți-l impune vacanța. Nu a trebuit să ajung pe nisip ca să simt că am sosit: briza mării și mirosul acela inconfundabil, sărat și umed al apei, m-au întâmpinat încă de când am ieșit pe poarta hotelului. Este parfumul libertății, cel care îți confirmă că drumul lung cu trenul s-a terminat și că, în sfârșit, ai marea doar pentru tine.

Am găsit aici plaje largi și frumoase, care îți oferă spectacolul total al răsăritului și apusului. Este o imagine care te pune pe gânduri: bucuria unui început de zi și melancolia sfârșitului ei aduc cu sine exact aceleași trăiri ca-n viață. Este un cerc care se închide sub ochii tăi, pe nisipul pustiu, reamintindu-ți că fiecare moment de tihnă este un dar pe care trebuie să-l savurezi pe deplin.

Drumul până la apă a devenit ceva mai lung față de anul trecut – semn că natura (sau intervenția omului) a câștigat teren în fața valurilor. Am făcut câțiva pași pe nisipul care se întindea, destul de pustiu și lung, până hăt, în zare. Este o senzație stranie să mergi pe această fâșie imensă de pământ nou, unde urmele pașilor tăi sunt singurele care tulbură perfecțiunea plajei înainte de a atinge, în sfârșit, buza apei.

Marea și plajele ei sunt într-o continuă transformare; par că se dezvoltă sub ochii tăi și nu te lasă niciodată să te plictisești pe malul lor. Dacă îți dorești o vacanță în care să prinzi acel bronz de început de vară sau pur și simplu să te bucuri de o vreme caldă și generoasă, această perioadă a lunii iunie este alegerea potrivită. Ai soarele de partea ta, dar și spațiul necesar să-l savurezi în liniște.

Din păcate, începutul de sezon i-a prins nepregătiți pe mulți dintre administratorii de plaje. Dezamăgirea este mare când vezi că fâșia aceea imensă de nisip nou este acoperită, chiar la buza apei, de un strat gros de scoici care face plimbarea dificilă. Dar, chiar și așa, farmecul zonei rămâne constant și captivant. Nimic nu se compară cu un răsărit surprins între valurile Mării Negre, privit de pe aceste plaje pustii; în acele momente, scoicile și neglijența administrativă dispar, lăsând loc doar spectacolului pur al naturii.

Până la urmă, frumusețea Mării Negre este subiectivă; ea se oglindește diferit în ochii fiecăruia, în funcție de așteptări și preferințe. Acolo unde unii văd doar un țărm neîngrijit sau un strat de scoici ascuțite, alții – printre care mă număr și eu – descoperă acea stare de liniște și profunzime care te răscolește. Marea nu are nevoie să fie perfectă pentru a fi captivantă; are nevoie doar de un privitor dispus să îi asculte povestea în tihnă.

Aici, timpul se măsoară în raze de soare și în ritmul hipnotic al valurilor. O liniște deplină, unde marea rămâne de cristal, iar singurul sunet este cel al apei îmbrățișând țărmul.

Sub cerul senin, se dezvăluie unele dintre cele mai frumoase răsărituri de vară timpurie... Fugim adesea în căutarea acelor clipe pline de entuziasm, menite să rămână întipărite în inimile noastre pentru totdeauna.

În îmbrățișarea rece a dimineții, primul răsărit de pe țărm pare să garanteze acea stare de bine care îți rămâne în suflet întreaga zi.

...clipe memorabile! Prin fotografii și filmări, voi aduna o colecție minunată de amintiri, pe care le voi putea redescoperi cu drag de-a lungul anilor, retrăind emoția fiecărui moment.

Vacanța la mare înseamnă mult mai mult decât bronzul de pe piele; se va încheia cu experiențe îmbogățitoare care vor dăinui mult timp după ce vara se va fi sfârșit.

Un răsărit timid și o plajă întreagă doar pentru mine — farmecul discret al extrasezonului. În drum spre apă, zdrobim sub tălpi scoicile aduse de flux și ne lăsăm degetele răsfățate de spuma valurilor mici.

În decor apar și pescărușii, cu ritualul lor neschimbat. Câțiva se lasă purtați de oglinda imobilă a mării, iar ceilalți cercetează nisipul cu priviri agere, într-o căutare matinală a micului dejun

Soarele „necăjit” de un nor care îi stătea în cale, dar la mare norii se risipesc ca prin farmec. Cei care aleg să rămână capătă nuanțe prietenoase, transformând cerul într-o pictură în culori calde.

Vara este, fără îndoială, sezonul în care Marea Neagră strălucește în toată splendoarea sa. Lumina puternică a iulie-ului și nuanțele intense de turcoaz transformă întregul litoral într-un spectacol vizual continuu.

Plaja se întinde generoasă, fin amenajată și împărțită discret între hotelurile de pe margine, dar farmecul ei este că rămâne deschisă tuturor, invitându-te la explorare fără bariere.

Am ieșit la o adevărată «vânătoare» fotografică. Înaintam agale pe aleea umbrită de sălcii, lăsând briza mării în urmă pentru a descoperi liniștea de pe malul Lacului de la Neptun, când o prezență elegantă a spart monotonia zilei...O lebădă albă, maiestuoasă, s-a apropiat grațios de locul în care mă aflam, alunecând fără niciun efort și lăsând în urmă mici dâre concentrice.

M-am oprit pe margine, captivat de tăcerea pe care o emana. Pasărea și-a întors elegant gâtul zvelt, fixându-mă cu o privire ageră. Era curioasă de prezența mea sau probabil aștepta să-i dau ceva de mâncare.

Deși par calme și blânde când plutesc leneș, lebedele își apară cu înverșunare teritoriul. Dacă o lebădă își arcuiește aripile pe spate și își coboară capul fâsâind, nu este curioasă, ci îți transmite un avertisment clar să nu te apropii mai mult.

În perioadele cu nori, mi-am purtat pașii prin întreg sudul litoralului, luând la rând stațiunile Venus, Jupiter, Neptun și Cap Aurora. Zona «La Steaguri» rămâne un punct magnetic pentru turiști; acolo, terasele se înșiruie una după alta până la intrarea pe plaja din Jupiter. Agitația de la mese și forfota continuă sunt, de cele mai multe ori, singura garanție că mâncarea este bunicică și merită oprirea.

Pentru a surprinde aceste momente unice la adevărata lor valoare, aveam cu mine și aparatul de fotografiat montat stabil pe trepied. Voiam să fiu sigur că obțin poze de o calitate impecabilă, capabile să redea fiecare detaliu al peisajului. Fiecare declanșare era o garanție că voi lua acasă nu doar o simplă amintire, ci o bucățică pură de natură, înghețată în timp la o rezoluție excelentă.

Refuzam să las aceste cadre spectaculoase doar pe seama telefonului. În drumurile mele dintre stațiuni, am găsit adevărate refugii de liniște pe malurile lacurilor Neptun I și Neptun II. Au fost opriri necesare pentru reflecție și încărcare cu energie, unde oglinda apei dulci mi-a oferit un alt fel de revitalizare, complet ferit de agitația și zgomotul falezei.

...acolo unde oglinda apei este punctată de nuferi, am găsit locurile ideale pentru reflecție, transformând simplitatea unei flori care plutește într-o amintire de referință.

Neptun se distinge ca fiind cea mai verde stațiune de pe litoral, o adevărată oază de relaxare suspendată între mare și pădurea Comorova. Aici, arhitectura hotelurilor este una discretă, fiecare clădire fiind despărțită de cealaltă prin cordoane de vegetație. Acest cadru natural unic o transformă în refugiul ideal pentru cei care vor să îmbine zilele leneșe pe plajă cu plimbările revigorante prin umbra pădurii.

...iar apoi am ajuns în Olimp. Fâșia de nisip din Olimp este urmată la sud de plajele stațiunilor Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, toate extinse recent. Am încercat să explorez în stânga și în dreapta, sperând să descopăr ceva care să mă atragă, însă nimic din jur nu m-a inspirat să îmi doresc o revenire. Paradoxal, și această porțiune a beneficiat recent de lucrări masive de lărgire și înnisipare, oferind acum un spațiu generos de desfășurare, dar care pare că și-a pierdut sufletul în spatele întinderii de nisip.

Nisipul era chiar plăcut, apa caldă și lină. Pe drum am urmărit pescărușii, care mi-au oferit un spectacol pe cinste și am lăsat sunetul valurilor să îmi detoxifice auzul.

Pe măsură ce înaintam pe plajă, orizontul se lămurea, iar nuanța mării devenea de un albastru profund. Dar ceea ce m-a oprit din pas a fost „armata” de pescăruși care stăpânea nisipul. Erau cu zecile, poate sutele, așezați strategic între mare și liniile de șezlonguri ce urmau să apară. Prezența lor dădea sens întregii dimineți: marea nu este niciodată pustie, ci doar își schimbă „oaspeții” în funcție de oră.

Plaja este formată dintr-un nisip cu o textură grosieră (amestecat cu scoici mărunțite), avănd mai multe segmente amenajate cu sezlonguri și umbrele, în mod special în zona sudică și în dreptul unor complexuri hoteliere.

Stațiunea este situată la 7 km de orașul Mangalia și 38 km de Constanța, cea mai bătrâncioasă stațiune și poate fi o opțiune bună pentru cei care caută un cadru mai liniștit la malul mării. Are avantajul de a fi pozitionată într-o zonă relativ ușor de accesat

O imagine a contrastelor: liniștea vegetală de pe mal versus forța brută a metalului de pe apă. În depărtare, pe linia orizontului, un cargobot uriaș abia se ghicea, amintindu-mi că marea nu este doar un loc de relaxare, ci o autostradă vie, mereu în mișcare.

În plimbările mele matinale, am ajuns adesea în fața acestui foișor de salvamar. La ora aceea, turnul era gol, iar liniștea din jur era atât de densă, încât puteai auzi până și zborul solitar al pescărușului care brăzda cerul palid. Stăteam acolo, lângă foișorul roșu, simțind cum nisipul rece îmi „salută” pașii.

Așteptarea soarelui sub privirea turnului de salvamar are ceva solemn. În acea singurătate asumată, am realizat că farmecul vacanței mele stătea exact în aceste minute, când stațiunea este doar un decor pustiu, iar eu sunt singurul spectator al unei zile care stă să înceapă.

Multe plaje nu par pregătite prea mult pentru sosirea turiștilor ce vor ajunge aici în zilele ce urmează. Dar ne-am obișnuit că doar așa este la noi...se face totul pe ultima sută de metrii, atunci când e plin de lume.

Mersul până la apă îmi ia ceva timp pe Plaja Saturn. Întinderea uriașă de nisip pare aproape nesfârșită în această zonă, oferind o senzație incredibilă de spațiu și libertate.

În timp ce parcurg agale acești metri buni dintre faleză și buza mării, am timp să admir decorul: umbrelele cochete din stuf aliniate pe mal, siluetele hotelurilor care se profilează în depărtare și cerul spectaculos, presărat cu nori pufoși. Este o plimbare în sine prin soare, unde fiecare pas pe nisipul cald mă apropie tot mai mult de briza răcoroasă și de zgomotul liniștitor al valurilor.

Doar eu și marea, într-un dialog purtat prin intermediul valurilor. Plaja plină de scoici mărunte și lucioase reflectă lumina puternică a amiezii, în timp ce pe luciul apei, o singură geamandură portocalie sfidează imensitatea albastră.

Între drumurile dintre Hotel și plajă, am găsit momente de liniște pe malurile lacurilor. Aici, peisajul își schimbă complet dinamica: foișorul de lemn suspendat deasupra apei și nuferii albi care plutesc leneș pe margine creează o atmosferă de un calm ireal.

Schimbând decorul și trecând dincolo de lacuri, m-am trezit în drum spre plaja Venus. Această porțiune de tranzit oferă un cadru excelent pentru fotografia de arhitectură: hotelurile înalte de pe fundal se aliniază perfect la orizont, dominând peisajul de deasupra umbrelelor de stuf.

Un cadru stradal plin de tihnă și echilibru vizual, care descrie perfect atmosfera relaxată din sudul litoralului. Nu ai nevoie de aglomerație pentru a simți pulsul vacanței; o stradă liberă, o lumină bună și întreaga zi în față sunt suficiente.

Părăsind faleza, m-am lăsat condus de fâșia lungă și netedă de beton care înaintează curajos în larg. Digul funcționează ca o graniță perfectă: în stânga, viața de plajă pulsează lent sub umbrelele cu acoperiș de stuf, în timp ce pe flancuri, blocurile masive de stâncă brută sparg ritmic energia valurilor.

În timp ce parcurg agale acești metri până la buza mării, am timp să admir decorul: este o plimbare în sine, unde fiecare pas mă apropie tot mai mult de briza răcoroasă și de zgomotul liniștitor al valurilor. Am lenevit în fiecare zi pe nisip și am făcut baie în apa limpede, până pe la ora prânzului, exceptie făcând zilele înorate, apoi am plecat la masă

Energia pentru restul zilei vine direct din farfurie. După atâta explorare prin stațiuni, un prânz savuros la Foișoare pe terasă, a fost reîncărcarea ideală...Masa a arătat ca un adevărat festin mediteranean. Somonul bine condimentat și creveții rumeniți s-au potrivit de minune cu mixul crocant de legume sote. Atmosfera relaxată de la terasă, mâncarea caldă și desertul clasic din prim-plan au transformat această pauză de prânz într-o experiență excelentă. Este exact genul de masă ușoară, dar consistentă, care îți dă instantaneu poftă de viață și energie pentru noi drumuri pe litoral.

Fără manele, cozonac secuiesc şi porumb fiert, fără aglomerație, doar marea imensă şi cerul.

Temperaturile încep să crească, iar plajele devin locuri liniștite, ideale pentru plimbări relaxante.

Plaja din Venus și Saturn erau de departe cea mai spectaculoasă plajă, prin nisipul fin. Anul acesta din păcate nu mai fost la fel de fin deoarece s-au extins foarte mult cu nisip adus din larg...

De obicei încerc să evit plajele aglomerate de familiști, motiv pentru care aleg începutul de sezon, luna Iunie. În weekend, pe la ora prânzului, zona devine sufocant de aglomerată și in această perioadă; în preajma apei se instalează un haos generalizat și un amestec zgomotos care distrug complet orice idee de relaxare.

Deși plaja a fost mărită subtanțial, spațiul destinat pentru prosoape este destul de aerisit, dar totuși mic. Adevărul este că au început să apară turiștii, și doar câteva zile am putut să mă bucur fără aglomerație, manele, Kurtos (Cozonac secuiesc) şi porumb fiert. Aceste obiceiuri nu dispar. Altfel stă însă situația în extrasezon, când stațiunea Venus este goală, faleza e pustie, și esti doar tu, nisipul și marea.

Prima plimbare a dimineții pe malul mării a fost umbrită de lipsa de civilizație a celor din jur. Nisipul era plin de peturi, pahare de plastic și resturi menajere — deșeuri care ar fi trebuit să se afle în pubele, nu abandonate la buza apei.

Apa îmbietoare te tentează să-i răsfiri undele cu degetele.

Apa e curată și de mică adâncime, potrivită pentru familiile cu copii sau celor cărora le place să se ia la trântă cu valurile, atunci când marea e agitată.

De-a lungul ei găsești numeroase resorturi și hoteluri faine, dar și restaurante și teverne cu mâncare bună, la prețuri piperate...

Plaja din Venus este localizată în sudul litoralului, între stațiunile Saturn și Cap Aurora, fiind apreciată pentru intinderea sa generoasă

Mai prinzi și momente de genul acesta, cu plaja afânată și perfect îngrijită... Ce-i drept, nu vezi așa ceva tot timpul și nu am mai găsit-o într-o asemenea stare, dimineața, de ani buni. Nisipul greblat fin se întindea ca o pânză uriașă spre hotelurile din Olimp, flancat doar de rândurile ordonate de umbrele și scaune de salvamar încremenite sub soarele blând. Un tablou minimalist, curat și extrem de liniștitor, ce descrie perfect acele clipe de aur în care stațiunea este doar a ta, înainte de agitația orelor de prânz.

La intrarea pe plajă vei găsi un bar cu băuturi răcoritoare, iar accesul pe plajă este gratuit. Dacă vrei să închiriezi umbrelă cu sezlonguri trebuie să plătești 50 lei /zi (in weekend este mai scump). Bineînțeles, poți opta fără probleme și pentru statul cu prosopul pe nisip.

Priveliștea spre mare este de-a dreptul superbă, iar apa se menține incredibil de curată și liniștită, fără pic de valuri. Datorită intrării line și adâncimii reduse de la mal, plaja Lady este locul ideal pentru o baie relaxantă, unde poți merge zeci de metri prin apa caldă și limpede ca o oglindă.

Doar marea, geamandura de la mal și, brusc, o navă tehnică la orizont.

Ambarcațiunea, cel mai probabil o dragă sau un remorcher multifuncțional, aluneca agale pe linia subțire a apei, ca un punct solitar de activitate într-o duminică perfect liniștită. Un cadru minimalist care te obligă să privești dincolo de linia plajei, acolo unde marea își scrie propriile povești.

Vremea este perfectă, soare, briza şi un decor în care prioritatea este relaxarea. Aaa, apa mării era super caldă și am avut parte, vreo 3 zile, și de niște valuri superbe.

Într-o zi mi-am făcut curaj de-am ajuns și mai spre sud la Mangalia, și Vama Veche ! După o dimineată perfectă, petrecută pe plajă la soare, am plecat să descopăr frumusețea celorlalte stațiuni de pe litoralul românesc. Mai întâi către orăşelul Mangalia.

Orașul-port Mangalia cu toate obiectivele sale turistice impresionante. Lângă ţărm câteva ambarcaţiuni cu catarge răspândesc cu nostalgie parfumul vremurilor trecute. Mangalia e orașul care-mi place mult, m-a întâmpinat de fiecare dată cu soare și căldură. O șingură data m-a prins o furtună torentială chiar în iunie când veneam de la Vama Veche. Rămâne un oraș stațiune frumos, plimbarea pe digul spre Far ce înaintează în mare rămânând bucuria și plăcerea mea.

Oricare ar fi stațiunea pe care o alegi, explorările pot fi la fel de atractive alături de relaxarea pe plajă și de băile în valurile mării.

De aici, pe drumul european E 87, care duce către Bulgaria. Am luat-o uşor, pe drumul de Vama Veche, atent la orice semn lateral care ar fi putut însemna “plajă”. 2 Mai a fost prima plajă apoi Vama Veche.

Privire spre Limanu.

Între 2 Mai și Vama Veche este amenajată o pistă de biciclete. Vacanța la mare nu trebuie să însemne doar soare și apă sărată. Fiecare moment petrecut trebuie să fie plăcut și lipsit de nesiguranță și stres.

Lungă, nu foarte lată, cu nisip granulat şi intrare lină în apă, plaja de la Vama Veche este mărginită într-un capăt si de o zona cu maluri înalte.

Nisipul a ajuns până la trotuar și chiar pe drum. Nu pare să deranjeze pe nimeni.

Nu puteam să ajung în zona fără să nu dau un tur complect de Vama. Dintre toate plajele sălbatice de la Marea noastră Neagră, mie și această plajă mi s-a lipit cel mai profund de suflet. Deşi este aceeaşi fâşie lungă-lungă de plajă fină, de la un moment dat în colo, zgomotele turiştilor se sting, vântul începe să adie a liberate şi peisajul se schimbă un pic.

Povestea mea în acest loc este mult prea scurtă faţă de ce ar fi putut să fie: plimbarea mea de anul acesta a fost limitată doar la o plimbare cu trotineta.

Am profitat și m-am abătut un pic de la drumul mare, făcând dreapta înainte de satul 2 Mai, pe un drumeag neasfaltat, care duce către o faleză. M-am strecurat printre câmpuri pline de flori, iară și ciulini. Există locuri care fascinează și abia așteptând să fie descoperite de cei aventuroși sau de cei care vor să combine armonios farmecul specific al vacanței de vară cu explorarea și aventura.

2 Mai este unul dintre locurile interesante de la Malul Mării. Localitatea 2 Mai este un sat situat în comuna Limanu din județul Constanța și se află la 6 km de Vama Veche și 5 km de Mangalia, aceasta fiind și o stațiune estivală.

Odată ajuns aici, însă, vei descoperi o mică lume magică. Așa cum am mai menționat, 2 Mai este locul perfect pentru cei care își doresc a explora locuri mai puțin obișnuite.

Marea se vede în depărtare, sclipind de pe faleza înalta. Nici picior de om, nu este ceva amenajat, doar valuri care se sparg ritmic de mal. Vântos!

Plaja 2 Mai nu-mi va spune, niciodată, nimic, este și ea mărginită de o zonă cu maluri înalte unde se practică nudismul, iar oamenii se bucurau de apă caldă şi de plaja cu facilităţi pe care alte plaje nu o au...

Să stai pe nisip, privind cum oamenii își găsesc liniștea în buza apei, îți reconfirmă că adevărata revitalizare vine din aceste momente simple, în care nu ai nevoie de reguli sau organizare pentru a te simți, în sfârșit, liber.

Pe lângă lângă activitățile menționate mai sus și statul la soare, litoralul românesc oferă și alte diversiuni interesante, precum tururi cu barca specifice litoralului, sau excursii tematice. În fața mea, o barcă mică de agrement, plutea legănată ușor de curent chiar lângă mal, așteptându-și pasagerii pentru o nouă cursă pe mare.

Doar marea, o barcă la mal și zarea liberă. Este imaginea perfectă a unei amiezi tihnite de vară, în care timpul curge leneș, iar singurul fundal sonor este clipocitul ritmic al valurilor care mor pe țărm.

Dimineața am împărțit-o între Saturn și Venus, iar spre prânz am făcut o plimare la Costinești. Am luat statiunile la rând. Astfel, marea nu înseamna doar să levenești pe un sezlong la soare, ci poate însemna și explorarea zonelor adiacente, pentru amintiri care durează o viață.

Vedere panoramică asupra stațiunilor Jupiter și Venus de pe faleza 23 August. În această oază de liniște, veți găsi un alt paradis, locuri speciale in care sa te poti bucura pe deplin de natura... Mă rog, cui îi plac drumețiile pe plajă...

Am luat drumul de pământ ce porneşte din plaja 23 August, paralel cu marea, cu gândul să vedem ce mişcă. Pentru câteva sute de metri, drumul merge fix pe lângă calea ferată, ca mai apoi să ai opțiunea să faci dreapta și să te apropii cât mai aproape de țărmul mării. De pe drumul de faleză poți absorbi marea cu ochii, atât spre zona Neptun, cât și spre zona Costinești.

Una dintre punctele de atracție îl reprezenta plaja de la 23 August, pornește din zona Cherhanalei, Împăratul Romanilor și continuă către nord, cuprinzând segmentul “Plaja Pescăruș” și ajungând până în zona Falezei 23 (aflate între stațiunile Costinești și Olimp). Fiind în general lipsită de facilități si servicii (exceptând segmentul care se unește cu plaja Olimp din fața restaurantului Popasul Pescarilor), trebuie să vi echipat cu tot ce trebuie pentru o experienta completa: umbrele, apa, gustari, tocmai pentru ca in zona nu exista beach baruri sau magazine.

Faleza de pământ, 23 August. Plaja este frecventată de către turiștii care caută intimitate, relaxare și liniște, și am descoperit-o întâmplător, vara trecută, urmărind un drum de pământ de la marginea mării. E o întreagă poveste cum am ajuns, gonind din Venus sub ameninţarea înălţării soarelui. Vroiam neapărat să prind aici răsăritul de la ora 5 am.

Pe segmentul cunoscut cu denumirea de “Plaja Pescărus” se obișnuieste practicarea nudismului. Am văzut oameni cu cortul aici, dar și autorulote parcate în partea mai înaltă a falezei. Mi-ar plăcea să mă trezesc aici câteva dimineţi la rând. Cam aşa, cât ţine vara.

Aici poți vedea o bucățică de mare cu sute de pescăruși care zboară care încotro în căutare de hrană. Viaţa se desfăşoară în ritm alert în lumea înaripatelor şi vara nu-şi văd capul de treburi. Greu de convins să stea la poză, dar am fost perseverent şi, până să își ia zborul aveam deja câteva cadre

Faleza înaltă (accesul mai greoi), dar și lipsa organizării și a serviciilor reprezintă principalele motive pentru care aceasta fâșie de nisip își păstrează încă aspectul sălbatic. Pe de alta parte, acest loc mi-a lăsat senzaţia unui loc în care să vii, să fii rupt de lume şi să te recreezi în ritmul naturii.

Am continuat agale pe lângă mare, pe o cărare așa cum ştiam că trebuie să fie un drum de faleză excelent de parcurs, cu un ochi la drum și altul la peisajul marin, până ce drumul de faleză a fost blocat de o proprietate privată.

Malul mării cu vegetaţie deasă, cu nuanţe stinse de verde. Priveam spre întinsul apei ca un spectator tăcut, prins în mrejele unor scene simple și fermecătoare pe care marea mi le oferea atât de natural și firesc.

Costinești...

Undeva la vreo 500 m după Centrul Sf. Elena de la Mare, poți coborî chiar pe lângă mare, pe o faleză betonată (în administrarea Apelor Române). Libertate şi naturaleţe 100% înspre extremităţi, deci aveţi de unde alege.

Pe aici se rulează șaorme și se servesc cafele la foc continuu. Am zăbovit puțin apoi am admirat obeliscul și mi-am continuat drumul pe aleea de promenadă de lângă plajă, când pe trotinetă, când pe jos.

Staţiunea taberelor şcolare pentru mulţi!

Peisajul in Costinești era complet lipsit de dinamică, fără nicio atracție vizuală sau vreun colț mai animat care să pară tentant. O stațiune încremenită în propria-i așteptare, unde absența oamenilor transforma faleza într-un simplu spațiu de tranzit spre sudul mai primitor al litoralului.

Trecând de aleile pustii, peisajul își recapătă din interes pe măsură ce te apropii de mare. Plaja rămâne destul de atrăgătoare pentru cei dornici de soare, cam până în dreptul Epavei Evanghelia, unde se ghicea chiar și ceva lume.

M-am oprit la Nava Evangelia care a devenit simbolul stațiunii Costinești și unul dintre punctele de atracție pentru turiști! Epava are un farmec aparte și se află aici încă din 1968! Au trecut ceva ani de atunci și asta s-a resimțit din plin asupra navei. Este ruptă pe din două, o mare parte din structurile de sus s-au rupt și au cedat

Epava Evanghelia văzută de pe faleza Costinești. Din fericire, simbolul Costinestiului încă rezistă! Drept urmare ne putem bucura de ea.

Plin de cormorani şi pescăruşii care au colonizat epava din Costineşti! Vântul era domol, iar marea albastră.

După ce m-am clătit ochii cu epava, o iau la pas prin stațiune. Totul pare sinistru de pustiu... ultima dată când am fost aici, nu aveai loc să pui un prosop, să mergi pe faleză.

Jumătate de ora în care suspini uitându-te în jur. Se lucreaza la lărgirea plajelor și aici!.

Costineșt merită cu sigurantă mai mult timp decât i-am acordat eu. Nu am stat foarte mult iar drumul înapoi este cel puțin la fel de spectaculos, poate chiar mai pitoresc decât cel de la dus dacă optați pentru această excursie în a doua parte a zilei, datorită apusul. Ziua finalizându-se cu puțin peste 40 de kilometri parcurși pe trotinetă.

Fac o ultimă plimbare și, arunc o ultimă privire spre casele hanseaticilor, spre piaţa de peşte, spre nenumăratele vase de diferite mărimi ancorate la mal – Am căutat și-am mai găsit locuri de care mă legau amintiri frumoase. Cu soarele deja sus pe cer dar ascuns de nori, şi după un mic dejun tradiţional, am decis să fac un drum până în 23 August? Se ajunge uşor, urmând drumul care iese din Olimp şi se îndreaptă către lacul Tătlăgeac, și satul 23 August

Lăsând în urmă drumul ce ducea la 23 August, această poteca m-a scos direct pe malul Lacului Tatlageac, o întindere uriașă de apă dulce cufundată într-o liniște deplină.

În prim-plan, un mic canal mărginit de stuf des și vegetație sălbatică deschidea calea spre inima lacului, unde luciul apei oglindea perfect cerul încărcat de nori. Pe malul opus, relieful Dobrogei se întindea domol, leneș, sub dogoarea amiezii. Să stai pe buza acestui ponton de beton degradat, ascultând doar foșnetul stufului și clipocitul discret al apei, îți oferă o stare de deconectare totală – o dovadă vie că cele mai frumoase secrete ale litoralului nu se află pe plajele lărgite, ci ascunse în aceste colțuri de natură pură.

Câțiva metri mai încolo, drumul de ciment trece peste un mic podeț cu balustradă metalică ruginită, vopsită cândva în culorile tricolorului. În stânga, se dezvăluie scheletul masiv al unei foste ferme din perioada comunistă, o clădire uriașă de beton și cărămidă al cărei acoperiș de țiglă se prăbușește bucată cu bucată. Structura uriașă stă deschisă în fața intemperiilor, lăsând la vedere boxele interioare goale, unde natura a început deja să își reintre în drepturi prin tufele verzi crescute la temelie.

Mergând mai departe de-a lungul lacului Tatlageac, sentimentul de abandon revine și mai puternic. Chiar la marginea drumului se ridică o fostă cherhana sau anexă pescărească, o clădire cu acoperiș de stuf parțial prăbușit, ce arată jalnic în stadiul ei actual de degradare. Grinzile rupte și pereții scorojiți vorbesc de la sine despre nepăsarea care stăpânește aceste colțuri de litoral. Totuși, privit prin obiectivul aparatului foto, acest colț de paragină, prins între drumul vechi de ciment și stuful lacului, oferă o compoziție plină de dramatism, ilustrând perfect realitatea crudă a așezărilor de care nu se mai îngrijește nimeni.

Dincolo de ulițele și șantierele uitate ale localității, drumul de pământ ce taie pășunea deschide brusc peisajul spre o altă lume. La orizont, chiar la liziera culturilor de câmp, se înalță impunător și tăcut ansamblul Mănăstirii 23 August. Privit de la distanță, complexul pare un refugiu alb de spiritualitate, unde acoperișurile cărămizii și turla zveltă a bisericii în stil bizantin îmblânzesc asprimea peisajului dobrogean.

Să te oprești în fața acestui lăcaș, știind că piatra sa de temelie a fost binecuvântată în perioada interbelică de însăși Principesa Elena și de Nicolae Iorga, îți dă sentimentul că ai descoperit una dintre acele povești nespuse ale țărmului. Este un colț de tihnă deplină în care zgomotul și prețurile sfidătoare ale stațiunilor se topesc complet, lăsând loc doar clipocitului îndepărtat al lacului Tatlageac și bătăilor ritmice de toacă.

Localitatea 23 August... Strada lungă se întindea inertă sub cerul plumburiu, mărginită de trotuare noi din pavele gri, dar deja înghițite de buruieni înalte și vegetație sălbatică. Bordurile proaspăt puse păreau abandonate la voia întâmplării, iar în dreptul unei case aflate în construcție, o pubelă maro lăsată pe marginea drumului accentua acea atmosferă stranie de șantier uitat în timp.

O realitate crudă a infrastructurii noastre rurale, unde intențiile bune sunt rapid înghițite de nepăsare. Este imaginea clasică a proiectelor lăsate de izbeliște, unde noul și paragina se amestecă într-un peisaj dezolant, ce strică farmecul drumurilor de pe litoral.

Totuși, dincolo de șantierele uitate și trotuarele năpădite de ierburi, localitatea ascunde colțuri de o spiritualitate aparte. La o intersecție de ulițe, privirea mi-a fost atrasă de silueta zveltă a unui minaret alb, ridicat semet către cerul plumburiu. Lângă el, geamia vopsită într-un turcoaz viu, cu arcadele ei cochete, amintește de vechiul nume al așezării – Tatlageacu Mare – și de istoria multiculturală a Dobrogei care refuză să piară. O pată de culoare și credință cufundată în aceeași tăcere profundă a amiezii, un punct de oprire ce oferă o altfel de perspectivă asupra vieții de pe litoral, departe de stațiunile ultra-mediatizate.

În larg ambarcaţiuni cu catarge răspândesc cu nostalgie parfumul vremurilor trecute. Părăsind ruinele din 23 August, pașii m-au readus în buza valurilor, unde marea își recăpăta rolul de stăpână absolută.

În ultima zi de pe litoral, privirea îmi era ațintită minute bune spre aceste catarge care tăiau elegant linia orizontului. Mai multe veliere cu pânze negre alunecau leneș pe marea de turcoaz, purtate de vântul blând al amiezii. Arunc o ultimă privire spre, nenumăratele vase de diferite mărimi... apoi mă îndrept spre hotel pentru încă o noapte, în aşteptarea zilei ce avea să fie şi ultima petrecută la mare atât de sălbatică, atât de naturală, atât de albasră.

Final de vacanta! Cortina cade peste cele nouăsprezece nopți de vară. Concluzia este simplă: nicio vacanță nu are farmec fără întâlnirea anuală cu marea. Succesul unui concediu nu vine din pliantele turistice, ci din felul în care alegi să îți hrănești spiritul, fie că preferi agitația falezei, fie tăcerea lacurilor din Neptun. Am avut parte de exact ceea ce am căutat: tihnă, libertate deplină și zero compromisuri. Știu criticile aduse turismului autohton și comparațiile inevitabile cu destinațiile din afară, dar atâta timp cât aici mă simt acasă, Marea Neagră nu va avea concurență. Va fi, mereu, prima mea opțiune.

Noi începuturi

2025-04-18T09:00:00.017+03:00

Era o primăvară ca oricare alta dar multe s-au întâmplat. Aprilie a venit cu o schimbare neașteptată pentru mine. Roxana (fica mea) a decis să se mute... era decizia spre o schimbare în viața ei. Maxx cățelul "nostru", de care eram foarte atașat, urma să plece cu ea...Cum nimic nu ar mai fi la fel fără blănosul familiei, am decis să aduc un alt cățel în familie. Viața cu un cățel e minunată, dar presupune și asumarea unor responsabilități, așa că m-am asigurat că aleg câinele potrivit.

A trecut ceva timp de atunci. N-am povestit până acum cum a ajuns la noi, c-am zis să apucăm să ne acomodăm și să tragem câteva concluzii odată cu povestea ei – așa că asta facem azi, la doi ani... Este vorba despre ea, cățelușa mea, după care ne topim în fiecare zi...o minune de cățel.

Uneori, când anumite lucruri din viața ta se schimbă, o simplă schimbare de peisaj (prin natură) este tot ceea ce este nevoie. Așa că am plecat la o plimbare din Timișoara, și am ieșit din oraș prin partea nordică, urmând să merg spre Dudeștii Noi. Acolo trebuia să ajung ca să iau cățelul.

Era o zi înnorată, era și vânt din față, era și soare. Ce să mai...Am înclinat spre o plimbare frumoasă cu bicicleta în culorile de primăvară. Toate astea s-au întâmplat exact la jumătatea lunii aprilie, în a doua zi de Paști.

Așa am făcut și prima poză cu rapiță

Si mai multe...

O iarbă verde începea de la drum, trecea peste locul mai deschis și continuă neîntrerupt ca un covor verde fără de capăt.

Mă apropiam și avem primele priveliști spre sat.

Pe uliţele satului abia dacă trece câte o mașină la zece minute...

Liniştea satului este arareori tulburată de un mârâit înăbuşit de motor sau unui lătrat de câine. În urma descrierii avute la telefon cu proprietarul, am gasit adresa spre care ma indreptam. Am văzut cățelul, l-am luat și am plecat, totul s-a petrecut foarte rapid.

A fost o plimbare care a mers ca unsă. Nu am făcut o poză dar pur și simplu mi-a plăcut micuțul patruped de cum l-am vazut... puii au ceva special care îi face irezistibili. Cred că așa a fost să fie, presupun.

Pe drumul de întoarcere care nu era cel pe care am mers..

Si un mic popas

Ea este noua noatră cățelușă, pe care o strigăm Sara. Și da, e foarte simpatică 🙂

Au fost multe lucruri noi și muncim în continuare să ne înțelegem unul altuia limbajul, dar cred că după o săptămâna am simțit că ne-am intrat cu adevărat în rutină. A învățat repede că nimic interesant pentru ea nu se întâmplă înainte de 8 dimineata, chiar dacă mă trezeam mai devreme. Înțelege foarte repede când nu are voie să facă ceva, nu vine la mâncarea noastră fără să fie chemata (aici e meritul nostru că nu i-am dat niciodată mâncare cât timp eram la masă).

Cățeii sunt o companie plăcută și nu vor refuza niciodată o plimbare într-o locație nouă și interesantă.

În vreo săptămână a învățat și că, atunci când venim de la plimbare, n-are nicio șansă până nu-i spăl lăbuțele și tot așa. Dar, trebuie să recunosc că experiența s-a dovedit mult mai ușoară cu Maxx, nu a ros și nici nu a stricat nimic, în schimb Sara rodea cam tot ce prindea. Poate fiind în perioada când și-a schimbat dinții. Acum s-a rezolvat.

A mai venit o zi în care soarele e sus pe cer iar culorile de primăvară sunt superbe. Şi uite aşa o iau pe Sara și pornim la o plimbare lejeră!

O plimbare pe malul Bega sau prin parcul de lângă uzina de apă este de asemenea ideală pentru plimbări scenice și exploratul naturii, activități îndrăgite de orice patruped. Prin urmare am ajuns la uzina de apă (unde se termină pista de biciclete), apoi am luat-o la dreapta urmând sa ajung în cartierul Plopi și pădurea Bistra

Căutăm în permanență locuri noi

La plimbări e încă cu provocări, pentru că are zile în care mai trage în lesă, e încă speriată de ceilalți câini și tinde să fugă de ei sau spre ei, dar cu multă, multă, răbdare le rezolvăm și pe-astea. Peste tot se vede progres și e frumos sentimentul ăsta pentru mine.

Odată cu bucuria plecării la relaxare, este foarte important să ne controlăm cu atenție patrupedul, pentru a depista eventualele căpușe care s-ar fi putut atașa de el. Un catel este o mare bucurie in viața unui om, păcat că puțini știu asta.

Tu ce activități ai cu câinele tău ?

Carnic - vf Peleaga dus-intors

2025-02-22T17:42:00.041+02:00

Acest început de an ne-a adus și pe vf Peleaga.

Eu și coechipierul meu Mely ne aflăm în Retezat, la Cârnic și petrecem weekendul singuri aventurând, explorând munții. Prognozele pentru astăzi sunt foarte bune, asemănătoare unui început de primăvară. O să avem zece ore de soare cu un vânt blând, și toate parcă erau făcute pentru Retezat... Am mai prins așa o astfel de zi frumoasă și pe vârful Retezat (Vezi aici). La finalul săptămânii trecute nu am reușit să facem mare lucru, pe o vreme cu ceață (Vezi aici), așa că week-end-ul acesta ne-am orientat spre Peleaga. Este unul dintre munții cu altitudini de peste 2500 de metri în care încă nu am ajuns. Cu planul deja făcut, doar vremea mai reprezenta un impediment, anul ăsta nu voiam să-l ratez. Distanța și accesul greoi în masiv îl face mai scump la vedere, mai ales pe timp de iarnă, și cred că întregul traseu dus-întors o să ne ia în jur a 10 ore, sper... Astfel, pentru a avea întreaga zi la dispoziție, am ales să pornim de dimineața. După un drum de aproximativ trei ore de la Timișoara, un drum care a schimbat peisajele, ajungem la Cârnic, iar pe la ora opt dimineața reușim să ne punem în mișcare pentru a doua oară în această iarnă. Primul impact când cobori din mașină este temperatura mult mai scăzută comparativ cu zona de câmpie din vestul țării.

Intrarea în Parcul Național Retezat. Odată ajunși la Cârnic, ne echipăm de munte, ne luăm rucsacii în spate și începem urcușul către vârful Peleaga. Credeam că noi suntem singurii nebuni care au ajuns așa devreme dar tocmai când am ajuns plecau un grup din Arad. Cu siguranță somnul nu avea să fie unul bun când trebuie să te trezești la ora patru. În cazul meu nici nu am reușit să dorm.

Temperaturi foarte mici pentru această dimineață de weekend.

Drumul pitoresc de munte urcă prin pădure. Traseul până la Lacul Pietrele îl știu bine, abia ce am fost pe el în această iarnă. Pană la lac o să fie doar încălzirea, pentru că de acolo o să fie partea ce-a mai tehnică.

Încă de când parcurgi primii 800 m poți observa indicatorul spre cascada Lolaia (1074 m). Este o cădere de apă impresionantă pe care o vizitează foarte multă lume, fiind accesibilă direct de la drum.

Din Poiana Cârnic se urmărește marcajul Bandă Albastră care urmează o potecă largă, cu aspect de drum forestier.

Locul în care părăsim marcajul BA și alegem ruta directa fără a mai trece pe la Cabana Pietrele, închisă pe timp de iarnă. Punem colțarii în picioare pentru a nu patina în pantă și urcăm iute spre cabana Gențiana. Uneori nici nu observi că este gheață, dacă nu privești cu atenție poteca prin pădure.

Este și un pârâu care intersectează traseul, locul numit ”La două poduri”.

Al doilea pod

Intrăm adânc în bezna pădurii pe zăpada bătătorită. Cea de-a doua cascadă la care am ajuns și nu am oprit a fost Maria Magdalena. Și aceasta este aproape de poteca pe care mergem. Este o cascadă nu la fel de înaltă precum Lolaia.

Nu mai avem mult și ajungem la Cabana Gențiana. Se pare că ninsese ceva în ultimile zile, având totuși urme bune până la cabană, chiar gheață în unele locuri.

Ajungem la cabana ceva mai devreme decât estimam noi. Am făcut în jur de o oră și jumătate și am depășit cam trei grupuri până aici

Gențiana este mereu o cabană primitoare unde se poate face popas pentru un ceai cald și niște informații solicitate de la cabanier. Este adesea punct de plecare pentru traseele și vârfurile montane; Bucura, Peleaga, Păpușa etc. Accesul se face ușor din localitatea Ohaba de sub Piatră, iar drumul până la Cârnic, intrarea în traseu oferă priveliști pitorești asupra satului și împrejurimilor. Până aici se urcă aproximativ 670 m, iar de la aceasta până pe Vf. Peleaga încă 837 m.

Pe acest vârf de munte nu am urcat încă...Diferența de altitudine dintre Poiana Cârnic și Vf. Peleaga este destul mare, aprox. 1500 m.

Pe aici mai dam de un pârâu care intersectează traseul.

După 15-20 min de la cabană se ajunge la golul alpin. De aici perspectivele spre cele două culmi care străjuiesc Valea Pietrele nu mai sunt obturate. Efortul de a urca era răsplătit. În dreapta vedem crestăturile Culmii Stânișoara, iar în stânga versantul vestic al culmii Pietrele.

Valea pietrele...

Răsăritul surprins de pe valea glaciară Pietrele este unul dintre cele mai frumoase din câte am surprins. Mușchii sunt încinși, și ne odihnim puțin. Este prima pauză să mâncăm ceva dulce, și să bem o gură de ceai, pe care o facem la Bordul Tomii.

Valea glaciară de sub Lacul Pietrele spre amonte. Ultima treaptă înainte de Lacul Pietrele.

Razele soarelui deja încălzeau. Temperaturile erau mult mai confortabile și peisajul era spectaculos. Avem zăpadă bună, avem și urme pe care înaintăm ușor. Probabil era una dintre iernile cu cele mai puține precipitații, crestele fiind mai mult dezgolite.

Lacul Pietrele, acoperit de zăpadă. Traseul până la lac este unul accesibil pentru toate categoriile de turiști, fără a pune probleme majore prin prisma terenului. Unul dintre motivele pentru care multă lume alege acest traseu până aici.

De la uriașul bolovan Bordul Tomii până la Lacul pietrele se fac 25-30 min. Pentru că am fost de mai multe ori la acest lac, am decis ca de această dată să nu mai oprim, abia dacă îți dai seama unde este. Iarna nu-l putem vedea ci doar intui, noroc cu indicatorul.

Imediat după lac, varianta de iarnă a potecii se orientează spre sud-est, urcând cu spatele spre lac și culmea Stânișoarei. Urcăm pe sub un picior nordic al Vârfului Custura Bucurei pe care îl lăsăm în dreapta.

Mă uit în sus și muntele pare un zid de netrecut și neclintit. De aici începe partea mai grea a traseului pentru că o să fie un pic mai abrupt dar zăpada este bună. Cărarea cu ajutorul căreia o să-l dobândim urcă abrupt spre dreapta chiar sub acel ”picior”, așa că îi dăm bocanc. Avem nici mai mult nici mai puțin de 200 de metri până în Șaua Custurii. Zăpada avea din ce în ce mai mulți centimetri, dar înaintăm bine pentru că era încă tare și aveam urme.

Vârful Custura Bucurei 2369m pe fundal. Ajungem repede în șaua Custura Bucurei care ne permite o priveliște asupra Lacului Bucura. Dedicăm efortului și mușchiilor solicitați la urcare, vreo cinci minute de pauză.

Lacul Bucura îngheţat şi acoperit de un strat de zăpadă, și mai departe Vf. Judele.

Nu am stat foarte mult aici. Mna după o scurtă pauză pentru poze, o iei la stânga, tot pe urcare. Banda roșie va fi noul reper.

Continuăm însă tot cu privire în spate. Din urmă ne ajung alți trei timișoreni cu care speram să ne întâlnim la Cârnic sau undeva pe urcare.

Ne aflam pe o coamă de munte care oferea o priveliște deosebită asupra vârfurilor: Custura Bucurei, Bucura I, Bucura II și Retezat.

Mergem de aproape patru ore și am mai avea o oră până pe vârf, deci eram în grafic cu timpul. Ne încadrăm în cinci ore de urcat până pe vârf ceea ce e foarte bine. După primii metri se observă doar creasta alcătuită din pietre care trebuie cățărate. Urme pe zăpadă nu se mai zăreau în această zonă… bine aerisită.

Urmează o porțiune de traseu destul de anevioasă, chiar expusă pe anumite porțiuni însă cu grijă poate fi parcursă și această ultimă porțiune până pe Vf. Pelega...

Pe acolo sus este și vârful Peleaga. Cum lucrurile bune se păstrază la final, cea mai grea urcare este chiar ultima porțiune. Am urmat un traseu care siguuur nu este recomandat iarna... Și urcă. Și urcă. Și când crezi că s-a oprit, mai urcă un pic. Zăpada era îngheţată şi mergea foarte bine la colţari. Din cauza stratului de zăpadă redus nu exista ricul de a pleca zăpada dar și așa pericolul alunecării pe versant era mare. Datorită lungimii sale, o alunecare poate fi urmată de niște accidentări grave. În condiții de zăpadă considerabilă, această pantă devine foarte periculoasă din cauza avalanșelor. Recomandat e să fi echipat(ă) corespunzător cu colțari, pioleți și cască...

Poteca ne-o creem noi și ocolim stâncile cu atenție pe traseul de vară...și abia spre final ne repliem în creasta matematica

Începutul Colților Pelegii. Deși peisajul din creastă era unul superb, atracția de a face fotografii scădea și atenția se îndrepta înspre a pune piciorul în locuri sigure și stabile, dar și în a găsi prizele cele mai solide pentru mâini, mâinile fiind foarte mult folosite pe această porțiune de traseu.

Colții Pelegii,

Indicatorul spre Tăurile din Valea Rea și lacul Galeșu, care la fel ca și Bucura, nu se văd, fiind acoperite cu zăpadă.

Ultima porțiune de urcare până în Șaua Vârful Peleaga, dar și ultimele zeci de metri înainte de vârf sunt mai dificile prin prisma diferenței de nivel și a pantelor, respectiv prin prisma faptului că traseul este chiar pe creastă și prezintă porțiuni expuse.

Şi iată-ne pe vârf. Cinci ore ne-a luat de la Cârnic până pe vârful Pelega, cel mai înalt punct al Retezatului. Nu au mai fost alte urme. Prin urmare am fost primii care au pășit astăzi pe vârf. Vizibilitatea era superbă, vedeam foarte departe în toate zările, sub lumina intensă a Soarelui.

O vorbă veche spune că urcăm pe munte nu ca să ne vadă lumea, ci ca să vedem lumea. A fost o adevărată aventură această ultimă porțiune: depinde de noi să trăim frumos iar ceea ce simt eu acum, e extraordinar. Nu avem decât două condiţii de îndeplinit: să ne mişcăm în continuare şi să fim sănătoşi, nevoi strâns legate între ele!

Au ajuns și cealaltă trupă din Timișoara... Chiar și aici, suntem parte dintr-o comunitate mai mare, dintr-un grup de oameni, cunoscuți sau nu, care împărtășesc aceeași pasiune ca și noi și care își doresc să se bucure de întreaga experiență a muntelui.

Poza de grup… A fost o senzație deosebită să fim pe cel mai înalt vârf, Peleaga 2.509 m. Chiar dacă nu suntem singuri, liniștea naturii ne provoacă să găsim bucuria în lucruri mici și la îndemână. Am petrecut aproximativ o oră pe vârf în care am mâncat și ne-am pozat din toate părțile cu vârf și fără vârf și am surprins în câteva fotografii peisajul superb înspre toate crestele și văile

Căldarea cu lacul Bucura.

Aveam o perspectivă deosebită asupra Piramidei Retezatului

Șaua Pelegii urmat de vf Păpușa 2508m, Vârful Mare 2463m și Galeș 2261m.

Chiar dacă a fost un vânt blând, a fost destul de frig astăzi. Am prins o zi extraordinară, doar pe vârful Retezat am mai prins o zi la fel. Mai mereu avem noroc și foarte rar ni s-a întâmplat să nu avem vizibilitate pe munte. Poate și pentru că studiem atent vremea înainte de a pleca?

O ultimă privire spre Valea Rea, culmea și vf Valea Rea 2311m, după care am fugit pe traseul de coborâre. Desigur, este mult spus că am fugit, traseul fiind unul care necesita multă atenție la fiecare pas, având în vedere oboseala acumulată.

Nu ne-am simţit suficient de bine să mai prelungim puţin traseul spre Bucura, așa că facem cale întoarsă pe unde am urcat, trecem de colții Pelegii ținând creasta matematic bandă roșie (părea mai bine la colțari pe ea), apoi pe cel cu bandă albastră spre Gențiana. Coborând spre șaua Custura Bucurei, deja se aglomera. Oamenii mișunau doar în sus...am numărat vre-o 25 de drumeți.

La coborâre ești mai neatent la frumusețile de pe drum, mai grăbit, mai dornic să ajungi mai repede jos? Nici timp de hidratare nu îți mai iei, uneori. Zăpada se dezmorțise puțin, afundându-ne bine în unele locuri, dar ajungem rapid la Lacul Pietrele unde luăm o pauză, iar de aici avem o misiune ușoară. Nu stăm mult, ne grăbim să coborâm în Cârnic înainte să ne prindă întunericul. Cum intrăm în zona copacilor, ne reîntâlnim cu Cabana Genţiana.

Datorită faptului că eram foarte bine cu timpul, aici, merităm o pauză...Pe la 14, am început coborârea de pe vârf, iar pe la 16 am ajuns la Gențiana cu tot cu pauza de la Lacul Pietrele. A fost o coborâre faină fără evenimente

Vom sta de povesti la un ceai. După ce ne-am hidratat și alimentat bine, pe la 16:15 ne lăsam la vale. Era evident că nu ne va prinde noaptea la cum ne-am mișcat, însă ce mai conta, eram obișnuiți și aveam frontale la noi.

Ne-am mișcat bine și am ajuns în timp confortabil la mașini. Tura pe Vf. Peleaga a fost una foarte antrenantă și sportivă datorită faptului că vorbim despre un traseu de cca. 9 ore dus-întors, în condițiile unui ritm de mers constant... A fost de asemenea o zi perfectă cu un cer perfect senin, având șansa de a admira întreg masivul montan. Am crezut ca o sa facem undeva pe la zece ore sau mai mult, ei bine am făcut întregul traseu nouă ore... Chiar dacă cunoșteam foarte bine traseul până la Lacul Pietrele, urcarea abruptă până în șa și ultima porțiune înainte de vârf pot fi considerate ca având un grad de dificultate medie sau ridicată, în funcție de experiența avută pe munte. Atunci când te gândești să pornești la un astfel de drum iarna, este important să ai în vedere că vei avea nevoie să fi echipat corespunzător și nu ar trebui să lipsească colțarii și pioletul.

Traseul: Poiana Cârnic-Cabana Gențiana-Lacul Pietrele - Șaua Custura Bucurii - Vârful Peleaga și retur.

Marcaj: Bandă Albastră + Bandă Roșie, timp aproximativ: 5 h dus (9 h dus-întors, cu pauze) Diferența de altitudine dintre Poiana Cârnic și Vf. Peleaga este destul mare, aprox. 1500 m. În zilele cu vânt puternic sau ceață trebuie evaluat foarte bine riscul înainte de a porni. E bine să renunți, muntele va fi acolo și în zile cu vreme bună.

Iarna cu frumusețile ei - Lolaia (Munții Retezat)

2025-02-15T22:22:00.014+02:00

A fost odată ca-n povești o preafrumoasă idee de tură. Cum încă nu am fost pe Lolaia, voiam să îi străbatem creasta solzoasă și mi-aș fi dorit să o încerc iarna asta cu zăpadă pe ea, pentru că traseul inspiră o tură foarte frumoasă! Am urcat iarna doar până în Șaua Lolaia, asta a fost singura interacţiune cu această creastă… până acum🙂 Eram curios cum arată această porţiune a Retezatului. Deși de mai multe ori am fost la baza acestor vârfuri, de fiecare dată fie timpul pentru a urca pe vârf nu era suficient, fie vremea s-a schimbat și s-a renunțat. Plimbările prin zona văii Stevia nu au cum să nu vă atragă atenția la măreața creastă care stă în fața văii Ștevia. Pentru a urca pe creasta Lolaia dinspre Șaua Lolaia și nu din Șaua Ciurilă, se pornește de la Râușor pe traseul marcat cu bandă roșie spre Lacul Ștevia, înaintarea constând în urcarea unei pante lungi şi înclinate. Astfel, dis de dimineață am plecat spre Râușor, iar de acolo pe pe traseul descris mai sus. Am luat la noi, colțari și tot ce ne mai trebuia pentru orice situație în care iarna ar stăpâni încă Munții Retezat. În rucsac aveam un termos cu ceai cald ceva de mâncare și un polar de schimb. Iarna și-a intrat în drepturi în Retezat și… uneori și-a depășit atribuțiile, aducând adevărate valuri de ger.

O zi frumoasă pe munte, ceață, soare nu cred că o să-l vedem astăzi

Ne echipăm în câteva minute și respir adânc… Am plecat la ora opt din Râușor, zona pârtiei, cu un mers leneş, dar constant. Frigul era tare înţepător şi nu prea favoriza pauzele de căscat gura, nici nu aveai la ce, la ce ceață era.

...am mers pe firul principal al Văii Ștevia. Aveam în față o pantă lungă cu zăpadă. Zăpadă nu era aşa de multă prin pădure dar crescuse în nivel de la ultima vizită. Pe alocuri poteca mai era poleită cu gheaţă

Poteca era acoperită de zăpadă nouă, pudră, astfel încât nu am fost surprinşi că nu mai găsim urme...

Cu cât am urcat zăpada a fost tot mai maleabilă şi mai prietenoasă dar tot a trebuit să pun colțarii

Poate sunt un pic mai aproape de acel moment în care mă simt în largul meu cu colţari.

Regrupare o facem în apropierea refugiului Condor, numai bun pentru a ne permite să răsuflăm puțin.

Ieșim în golul alpin

...am avut parte de o constantă ceață. Ohh și ce mai ceață! Nu părea să mai avem șanse la soare în următoarele ore așa cum speram din informatii

Vremea parcă se înrăutățea iar orientarea în traseu și vizibilitate fiind de câteva zeci de metrii. Cu o senzaţie înşelătoare păşim parcă într-o altă lume, şi fără experienţă şi cunoaşterea zonei, uşor poţi să te pierzi. Nici o urma nu se mai zăreau în această zonă… bine aerisită. Atenţia ne-a fost atrasă de doi câini și doi tinerei care ne-au ajuns din urmă. Câinii știau foarte bine pe unde urcă poteca, astfel că ne-am luat după ei

De aici începe o urcare mai hotărâtă cu o pantă foarte mare. Datorită faptului că prezintă o pantă abruptă, se câștigă rapid în altitudine.

Faţă în faţă cu panta. Traseul de la Lacul Stevia spre Șaua Lolaia începe printr-o urcare destul de agresivă, zone cu lespezi mari de pietre și alternând cu porțiuni printre jneapăn.

Această porțiune nu pune dificultăți mari, dar consistența zăpezii era foarte capricioasă, pufoasă & nouă…nu te ținea dacă ai călcat în ea. Tot ce poti dori ca sa nu ai spor.

Când totuși ne-am mișcat, ne-am orientat în sus...

După aproximativ 40-50 de minute de la plecare de la Lacul Ștevia se ajunge la un stâlp de marcaj ce indică urcarea înspre Vârful Retezat. Aici traseul marcat banda roșie întâlnește traseul de creastă marcaj bandă galbenă care merge spre Vârful Retezat (2482 metri). De aici începe porțiunea cea mai abruptă și cu o pantă foarte mare

După cele aproximativ 3 ore si jumătate de urcare până la Șaua Lolaia, urcarea spre Vf. Lolaia Sud începe de la indicatoarele care semnalizează bifurcația traseelor marcate cu banda galbenă. Porțiunea de traseu de până la Lacul Stevia a fost în cea mai mare parte prin pădure, ceea ce a făcut să nu simțim frigul atât de intens, însă odată ce am ieșit din zona de pădure în zona subalpină, ceata vântul care adia, uneori chiar hotărât… a fost suficient cât să ne amintim că este iarnă și frigul se simțea tot mai tare dacă stăteai mult în loc, deși era doar în jurul orei 11:50.

Odată ce am ajuns în șa am făcut o scurtă pauză pentru relaxare, dar am și admirat peisajul limitat care se deschide înaintea ochilor. Aici chochetăm cu ideea dacă să mai continuăm sau nu, deoarece timpul nu era deloc favorabil iar acest lucru a mai descurajat ambiția unora. Totuși, trebuie punctat faptul că ne mişcăm greu. De aici înaintarea constând într-o urcare a unei pante care urmează baza piramidală a vârfului Lolaia. Pe prima porțiune am întâlnit numeroși bolovani care se ocoleau ușor, iar zăpada se opunea la fiecare pas, ne afundam până pe la genunchi chiar şi în urmele bătute de cel din faţă. Am continuat totuși până aproape de vf Lolaia Sud și ne-am dat seama că nu aveam nici cea mai mică șansă să înaintăm. Decizia de grup a fost să coborâm. Ar fi fost o zi pierdută, nu ne puteam orienta în trasee. Am coborât rapid, însă urmează să revenim… poate într-un peisaj mai înzăpezit🙂 Asta este, data viitoare…Muntele va fi acolo și în alte zile.

Chiar dacă mersul pe munte sau ideea de a ajunge pe un vârf de munte este întotdeauna atractivă, ideea de a urca sau coboara pe lespezi nu a fost foarte atractivă. Pe măsură ce urcam ne afundam la fiecare pas iar vizibilitatea facea imposibil de urmărit traseul. Astfel că riscul devine prea mare și am făcut cale întoarsă. Cu cât traseele devin mai dificile, cu atât suntem mai dependenți de generozitatea munților…Ne oprim la o gustare. Vântul era năzbâtios, aşa că ne-am ascuns după niște bolovani ca să luăm un mic-dejun târziu. Frigul se făcea deja simțit, dar am mâncat repede și ne-am pus în mișcare.

Ce lăsam în urmă…Retezatul nu prea a fost ospitalier de data aceasta…

Planuri ruinate de schimbarea de vreme și de vânturile năprasnice care biciuiau creasta sâmbătă. Am cam alergat/mers la pas grăbit pe poteca dintre Lacul Ștevia – Râușor. La ora 4 eram la pârtie în Râușor, ceea ce însemnă că toată experienţa a durat 8 ore… de la punctul în care am coborât din mașină până am revenit în Râușor. Am avut timp suficient de un ceai ieftin și cald (la barul de la pârtie), să nu-mi înghețe sufletul cât aștept să ajungă si restul.

Varful Retezat

2025-02-08T20:46:01.594+02:00

Pași, zăpadă și ceai...

Ziua drumeției a venit rapid și sâmbătă de dimineață alarma de la telefon mă trezește brusc la 4:30. Am plecat pe la 5:15 din Timișoara spre Stațiunea Râușor (Retezat), acolo unde aveam să începem traseul montan. Îmi place să merg pe munte, dar nu sunt un morning person. În mod normal, noi plecăm în drumeții la 6:00-7:00, dar ținând cont că drumeția avea ca și obiectiv Vf. Retezat, o altitudine de 2482 m, adică ore multe petrecute pe munte, și că era iarnă, adică se înnopta devreme, am zis că trebuie să-mi iau măsuri ca să nu mă prindă noaptea pe traseu, să nu ajungem să ne grăbim la coborâre. Deși de mai multe ori am fost la baza acestui vârf, de fiecare dată fie timpul pentru a urca pe vârf nu era suficient, fie vremea s-a schimbat și am făcut cale întoarsă. Drumul până acolo am stat la povești timp de două ore și jumătate, nici nu ne-am dat seama cum, la 7:50, am ajuns la Râușor. Deh… cine se trezește de dimineață, departe ajunge, cică.

Traseul a fost: Râușor - Refugiul Condor - Lacul Ștevia - Șaua Lolaia (BR) Șaua Lolaia - Vârful Retezat(BG) Vârful Retezat - Vârful Prelucele - Stâna (TR)

La 7:50 am ajuns la Râușor și am început să ne echipăm. Am fost o trupă mică compusă din două persoane care am ales să mergem. Ca să escaladezi Retezatul și să te și bucuri de asta, este ușor, dar tot trebuie să ai o condiție fizică peste medie. Urcarea nu e însă o plimbare.

Mai erau drumeți care tocmai plecau când am ajuns noi. Terminăm echiparea, ne luăm bețele de drumeție, facem poza de before și pe la 8:00 pornim la drum... Să prindem coborârea pe lumină...

Vremea e superbă dar cam rece. Cerul era era senin și soarele încă nu răsărise complet. Traseul pe care mergem pleacă de lângă pârtia de schi care are o super priveliște.

Un loc de schi și săniuș, micuț și drăguț

Prima partea traseului este prin pădure. Trecem peste și pe lângă câțiva copaci căzuți pe traseu. Ritmul de mers este bun, suntem în formă. Pornesc deci pe bandă roșie spre vf Retezat. Nu era zăpadă deloc jos, dar nu aveam să știu ce e pe sus, așa că aveam colțarii la mine.

Marcajul este pe pomi, uneori și pe pietre. Panta este abruptă și urcarea mă solicită destul de mult. Urc pe pământ înghetat, înconjurat de iarbă uscată și pietre. Panta-i tot abruptă. În poze nu se poate vedea cât de abruptă este, dar crede-mă, dacă ajungi acolo… o vei simți bine.

Nu știu de ce, dar urc bine azi. Mă simt în formă. După 50 de minute de mers facem primul popas. Nu ne dăm rucsacii jos. O pauza de doua minute... Ne relaxăm.

Încheiem pauza și ne punem în mișcare pe potecă.

Suntem înconjurați de copaci desenați de natură în culori de iarnă și merg pe covoare de zăpadă pe jos, pozând creasta care se vede pentru prima dată.

Este ceva zăpadă, dar nu foarte mare.

În 30 de minute ajungem la două indicatoare turistice din care nu mai înțelegeai mare lucru.

La alte 5 minute de urcat ieșim din pădure și primim prima recompensă a zilei... Se vede creasta și imediat și vârful Retezat.

Mergem printr-o zonă mai plată. Soarele luminează excelent creasta. Când ajung suficient de sus, mă mai opresc o dată ca să o imortalizez

Vârful Retezat

Vârful Prelucele. Cred că putem ajunge și acolo în drumeția de astăzi.

Mai urc o bună bucată de timp și pe direcția față-stânga începe să apară Saua Lolaia. Mamă, ce peisaj este în jur.

Continuăm urcarea spre creastă. Poteca este străjuită de jnepeni verzi. Daca nu ar fi ger, ai zice că este o zi de primăvară.

La 10:00 ajungem la lacul Stevia. Spre deosebire de alte dăți când am fost pe aici, de data aceasta am ajuns foarte repede. Ne-am întâlnit cu două persoane: un el și o ea care au pornit cu intenția de a urca pe horn. Vedem urmele ce urcă spre Șaua Lolaia și pornim pe ele. Din fericire nu a trebuit să mai batem noi potecă spre creastă, așa că am înaintat relativ repede.

Despre panta asta este vorba. Bețele de drumeție ne ajută mult aici. Ne ținem echilibru cu ajutorul lor și urcăm în siguranță.

Ajungem în șa... la 10:44. “Fiecare șa pe munte înseamnă o veste bună și una proastă. Vestea bună este că ai ajuns în ea. Vestea proastă este că începe o urcare.”Am urcat până aici 1003 m în 2:44 ore. Super ritm de mers. Suntem bine pregătiți fizic, așa că nu prea am făcut pauze. Pauzele pe care le facem pentru poze sunt suficiente.

Odată ce am ajuns în șa am făcut o scurtă pauză pentru relaxare, dar am și admirat peisajul superb care se deschide înaintea ochilor. Prin poziția acestei creste montane, poți admira întreg Retezatul. În stânga vedem Vârful Lolaia Sud. Aici traseul marcaj banda roșie întâlnește traseul de creastă marcaj bandă galbenă care merge la dreapta, în sensul de urcare.

În dreapta, cum te uiți se vede zona prin care trebuie să urcăm spre vârf. Ca să continui traseul spre Vârful Retezat nu ai altă variantă decât să urci spre baza vârfului în formă de piramidă, zone cu lespezi mari de pietre. Urcare este printre stânci, într-un relief montan 100%.

În dreapta se vede vârful Prelucele. Este și el destul de impunător

Tot de aici se poate admira culmea Stănișoara, iar în spatele ei vârful și culmea Pietrele. Îmi place cum arată, așa că îi pozez.

Vârful Lolaia Sud

Ne delectăm cu priveliștea de la belvedere.

După o pauză de cca. 10-15 minute în care am surprins în fotografii crestele montane ale Masivului Retezat am început urcarea spre Vf. Retezat. Deși în iernile trecute am mai avut gânduri pentru o tură aici se pare că acum chiar voi ajunge pentru prima dată pe acest vârf. Greul acum începe...Panta este abruptă, plină de stânci și de hornuri așa că mersul ca pisica este un musai uneori. Pe zona asta merg al doilea. Și urcăm și iar urcăm pe o zonă "riscantă", care a devenit din ce în ce mai faină pe măsură ce urcam. Intrau doar vârfurile bocancilor și aveam portanță pe stratul înghețat...

Și, cu-o ultimă-ncordare, la 11:45 sunt în vârf, lângă panoul de informare. Nu am avut probleme cu înălțimea. Acolo găsim lume: un grup de vreo 4 oameni care se bucurau că ajuns pe vârf.

Schimbăm impresii cu doi tineri de la Alba Iulia. Ne salutăm și îi rugăm să ne facă o poză... cu Noi aici. Alte două grupuri au mai sosit. Tot mici, ca al nostru. Toată lumea pe poze și cu zâmbetul până la urechi.

De-aici ochiul mi se pierde până-n zare, în neant… avem un orizont excelent spre vârfurile: Pietrele, Peleaga, Custura Bucurei, Bucura I, Bucura II Judele dar si multe alte vârfuri din munţii Retezat. La poalele lor distingem văile.

Înainte să plecăm de pe vârf fotografiem toate chestiile care se văd de acolo: din direcția din care am venit și noi, mai ajung și alți drumeți. Nu-i cunosc, dar din ce am înțeles de la Mely, cred că erau tot din Timișoara . Luau și ei pauză și se bucurau de peisaj. Oportunități de socializare.

O oră am stat pe vârf, cel mai mare popas al zilei. Mâncăm, ne relaxăm și povestim despre munte... Absența vântului ne-a permis să ne bucurăm de o pauză lungă la altitudine. Astfel de condiții nu-mi aduc aminte să fi prins prea des pe munte. Încet, încet toată lumea pleacă de pe vârf. Mai stăm puțin apoi reluăm parcursul și începem să coborâm. Nu vor fi probleme pe zonele care urmează însă tot trebuie mers cu atenție.. Este o pantă foarte abruptă. Ne întâlnim cu mai mulți turiști care parcurgeau traseul în sens invers. Poteca este îngustă așa că ne așteptăm unii pe alții pentru a avea loc. Parcugeau zona cu dificultate. Nu știau cum să o facă. Neinspirată alegere să coboare pe acolo pe unde am urcat noi. O zonă montană periculoasă, expusă, se urcă mult mai ușor decât se coboară.

Privire în spate. De acolo de sus am coborat. Pe traseu ne mai întâlnim și cu alte grupuri de călători care care veneau din față.

Acolo este doar un panou informativ. Coborâm în continuare. Dacă mergem bine, în 3 ore suntem jos, la masină. Pe traseu ne mai întâlnim cu un drumeț și prietena lui foarte bine echipați. Stăm puțin de vorbă. Sunt și ei tot din Timișoara .

Ajungem și pe vârful Prelucele. Ieșim în creastă. Victorie: Soarele de dimineață e tot sus. Se vedea totul clar, senin. Ne bucurăm de peisaje. Facem poze.

Zona asta de traseu între Prelucele si Șaua Muncelu este simplă. Poteca este foarte umblată acolo, așa că nu se pune problema pierderii ei, chiar dacă nu vedem tot timpul următorul marcaj.

Datorită faptului că eram foarte bine cu timpul, nu ne-am grăbit deloc la coborâre și am luat o pauză de ceai cald. Temperaturile erau undeva în jurul valorii de minus șapte grade

Ieșim din creastă. Pădurea ne întâmpină cu un covor de conuri de brad și cu veșminte ruginii. Ne bucurăm de peisaje. Facem poze.

În pădure panta e mai agresiva.

Soarele trece prin liziera de copaci dezgoliți și lasă niște umbre faine pe pământ.

Ieșim din pădure la stână.

În 40 minute terminăm traseul. Este 15:20 cand ajungem la stână. Facem poza de After. Sunt puțin obosit după coborârea din pădure.

Pe la 16:00 ajungem la mașină, în condițiile în care am grăbit pasul. Mă uit la ceas, datele tehnice ale circuitului îmi spun că am mers 14 km azi, am urcat și am coborât 1280 de metri, diferență de nivel. Grad de dificultate: Mediu spre Greu și foarte solicitant. Nu e rău pentru o singură zi. Cu pauzele incluse a luat 8 ore. 8 ore de sănătate în natură. A fost o zi minunată cu 8 ore de soare în care privirile noastre au fost încântate de tot ce se poate vedea de la înălțimea Munților Retezat. Muntele este o experiență superbă și mă bucur că am reușit să urc pe vârf pe o astfel de vreme. La 16:20 “se mișcă” roata în Râușor, cum se spune, și la 17:30 ajungem în Caransebeș și oprim la o ciorbă și o salată, abia apoi plecăm spre Timișoara. Ne promitem să ne vedem peste o săptămana la următoarea drumetie și ne despărțim. A fost o tură perfectă.

Arjana si Zascolul Arjanei

2025-01-25T00:02:00.040+02:00

Așa a fost weekendul nostru pe Vârful Arjana și Zascol. Visul te împinge dincolo de zona de confort și te ajută să explorezi teritorii, așa că ne-am conformat și am ales să o petrecem în mții Cernei. Nouă ne-a ieșit așa, dar vă puteți crea propriul traseu și sperăm ca jurnalul să vă inspire să plecați la drum prin acești munți, căci merită din plin. Tura începe la 565m alt. și se încheie la 1511, iar urcarea până pe Arjana durează circa patru ore și jumatate. Atât ne-a luat nouă cu tot cu pauze. Pe alocuri implică și cățărarea unor stânci, fără a fi totuși prea tehnic, așa că vei avea parte de experiența completă. Ușor de escaladat de orice drumeț cu experiență minimă. Urcarea nu e însă o plimbare. Tot e nevoie să pornești la drum echipat corespunzător.

Am plecat sâmbătă dimineața devreme din Timișoara alături de "tovarășii" mei de drumeție, Mircea, Mely, Marius, Fofo și Daciana. Deși depășește două ore și jumătate, călătoria cu mașina nu pare deloc lungă. Mi-ar fi plăcut să am munți mai în apropiere de Timișoara, dar pentru că nu e posibil, a trebuit să ne deplasăm până în satul Bogâltin din judetul Caransebeș, de unde ne-am pornit spre vf Arjana aflat 1511 m alt.

Obiectivul nostru se poate accesa din două direcții și... amândouă pornesc din centrul satului...După ce stabilim detaliile organizatorice, mai exact ne-am pus deacord asupra variantei de mers, îmi iau rucsacul în spinare și pornim la drum. Am optat pentru un rucsac mai ușor lăsând la mașină obiectele pe care obișnuiesc să le iau în drumețiile cu zăpadă, singurul lux pe care mi l-am luat, au fost colțarii... cântăreau mai puțin și am putut să-i pun într-un buzunar lateral. Luna ianuarie şi munții Cernei sunt aproape fără zăpadă; rămân totuşi niște munti extraordinari de frumosi, cu peisaje superbe şi un aer curat şi revigorant.

Am ieșit din sat pe ulița cu magazinul până la primul colț, circa 50m, apoi am cotit spre stânga (sud-est). Am ales traseul cel mai scurt, cel marcat (bulină roșie) părea mai lung și am preferat să ne întoarcem pe el...traseul fiind unul în buclă

Se merge cam 10-15 min până la ieșirea din sat, apoi se trece un pârâu și se continuă urcușul către creastă prin pădure pe un traseu nemarcat. Traseul marcat nu oferă nimic în plus.

Am mai fost pe aceste meleaguri (aici)

Traversăm cu atenție apa și pornim spre liniștea munților, cum ne șade nouă mai bine pe lângă cursul apei care ne urcă.

O drumeție de iarnă care cere orientare și precauție. Toate văile seamănă între ele, ceea ce poate crea confuzie și riscul de a te rătăci.

Ziua de azi se anunță caldă, frumoasă și cu priveliști. Am plecat din Bogâltin odată cu soarele ce se ridica pe cer. făcea treabă bună, căci peisajele cereau la tot pasul să ne oprim, și să facem poze. Dar am mers înainte.

După intrarea în vale, aceasta încă reușește să-și păstreze naturalețea simplă. La început, valea este destul de largă și oarecum comună.

Trecem si pe lângă un cătun

Traseul continuă într-o pantă lină, încă vreo 20 de minute… pentru ca apoi să devină tot mai abrupt, zonă din care încep să-și facă apariția și pietrele, apoi bolovanii…

Urcăm mai susținut printre tufe dese și crengi care ne zgârie, pe o pantă suficient de înclinată. Se avansează destul de greu...

Pășim pe pietre îmbrăcate în licheni, și tufe mici. Astăzi nu ne grăbim prea tare. Deși ne-ar prinde bine să ajungem la mașini înainte de venirea nopții. După primele 30 de minute de mers, încă se mergea încet cu pauze din când în când de tras sfletul. Așa se întâmplă cam pentru toată lumea la fiecare început de traseu, în special pentru cei care nu merg în mod obișnuit pe munte. Corpul suferă până se adaptează efortului.

Panta s-a accentuat și cărarea urcă abrupt pe grohotiș, pământ și stâncă, solicitând un efort considerabil, unde a trebuit să fim atenți în permanență unde calcam..

Un firicel de apă pe care îl traversăm de câteva ori, curge lent printre stânci și bolovani, iar semiîntunericul dă acestui loc o atmosferă aparte.

Pe vale există și o peșteră, dar nu stim cât de adâncă este galeria peșterii, nu am fost curioși să intrăm.

Cu răbdare, înaintăm pe unde putem, o pantă tot mai abruptă. În condiții de vreme umedă, coborârea devine foarte alunecoasă, dacă se coboară pe aici. Peisajele merită orice efort: păduri adâncite în liniștea iernii, zăpada foarte puțină spre deloc și priveliști impresionante care ne-au însoțit la fiecare pas. Este neașteptat de frumos, de natural!

Deși accesul este ușor, locul nu este foarte turistic, păstrându-se astfel ca un colț de natură neatins.

De aici, cărarea urcă și mai abrupt pe grohotiș și pământ, solicitând un efort considerabil.

Luăm altitudine şi ici colo se zăresc panorame asupra crestelor si-a văilor. Am mers mult și nu ne-am întâlnit cu alți călători... Poate mai sus! Iarnă fiind – și turiști puțini

Avem de urcat o pantă abruptă care brusc se simte și mai abruptă. Ultima urcare ne ridică pulsul, dar oboseala este deplin compensată.

Odată ce am lăsat valea în spatele noastru și am hotărât să urcăm pe versant, am lăsat cu ea și orice urmă de potecă și aproape până sus am mers prin gol alpin și prin zăpadă.

Luăm pieptiș ultima porțiune semi defrişată, sperăm noi că din cauza vremii nu de mâna omului. Nu-i prea plăcut dar... ne tragem sufletul la soare, în sfârșit avem priveliște și ne trece. Aici Florin ne zice: eu nu pot să urc astăzi mai departe. Nu mă simt bine.”. Îi zicem toți: „Prostii. E normal să te simți așa, corpul se adaptează la efort, dă-i o șansă și o să vezi că o să meargă”. Se oprește din nou și ne zice. "Nu. Nu se va întâmpla astăzi.” Avea privirea aia “Până aici”. Zicem toți: „Bine. Te descurci să te întorci singur la mașină?” „Da. Mă descurc.” „Bine. Ia-o încet și vezi ce faci tu toată ziua pe aici. Îl mai suna Mely din când în când și stăteau de vorbă...

Valea Bolvașniței. O lume simplă, în mijlocul unei naturi splendide.

Imaginea acelor sate, atârnate parcă între munții arizi, era fascinantă. Ne-am oprit pe iarba cu aspect de fan, pentru fotografii dar și pentru a aduna energie care ne făcea să mergem neobosiți, chiar inainte de urcarea finală, spre vârf... Fiecare trăiește experiența în felul lui, dar toți suntem marcați de cat de frumos e totul.

De aici avem o panoramă foarte faina spre creasta Cănicea și Piatra Elisovei 1152m iar in depărtare ni se arată si muntele Semenic

Următoarea bucată de drum a fost preferata mea (și cred că nu doar a mea)

Pe măsură ce urcăm, primele stânci devin vizibile, iar la o cotitură, începe să-și facă loc o priveliște spectaculoasă cu creasta șerpuind printre munți.

Stăm la poză...

Urcăm pieptiş panta finală care ne scoate pe creastă unde zăpada a fost mai consistentă iar ghearele de la coltari au fost de un real ajutor. Există riscul să bată destul de tare vântul. Așa că ar fi bine să ai la tine o geacă de vânt.

Este esențial să nu uităm să privim înapoi...! După încă o urcare scurtă, panorama este pur și simplu uimitoare – un loc de neuitat pentru oricine ajunge aici. Poteca este solicitantă pentru ca se derulează într-o succesiune de urcări și coborâri, în mare parte la altitudini de peste 700 de metri, spectaculos, cu priveliști panoramice asupra formelor de relief din jur.

Niciunul dintre noi nu se aștepta să nu avem zapada pe munte, mai ales in zona de creastă. Mă bucur ca am lasat rachetele de zăpada la mașina si nu le-am mai cărat după mine. De cele mai multe ori găsim zăpadă mare pe creste.

Traseul urmează muchiile crestelor. Înca 5 minute care te separă de vârful muntelui și apoi încă cinci minute pentru că poți, și încă cinci minute pentru că pe munte totul va fi mult mai solicitant și tot așa.

Pe măsură ce ne apropiem de vârf, peisajul devine tot mai frumos. Ne oprim din pas în pas pentru fotografii și pentru a profita de vremea superbă.

Așa a fost urcarea până pe muchia Arjanei.

De acolo am venit...Urcarea a fost o experiență de poveste, perfect pentru cei care iubesc natura în forma sa pură. De aici, avem o priveliște superbă asupra văii și satului Bogâltin, dar și spre abrupturile calcaroase ale munților Cernei.

Ajungând în vârf, avem parte de o priveliște spectaculoasă a munților și de un sentiment de mândrie și satisfacție pentru efortul depus. Nu aș fi găsit un loc mai potrivit decât cel în care mă aflu deja. Prezentul e clipa care tocmai a trecut

Toată creasta Arjanei până la Zascol și Biliana. Parcă am sta pe spinarea unui dinozaur.

Vântul bate mai puțin decât ne așteptam, dar cine știe cum va fi peste... cinci minute?

Un prim punct de atracție pentru noi a fost să ajungem pe vf Arjana. Ne va lua minute bune să admirăm panorama ce ni se deschide de pe vârf: Creasta Munților Mehedinți, câteva vârfuri din Munții Cernei

O panorama faina către varfurile: Pleșu 1222m, Cușmita 1454m, Șaua Ciumerna 14881m, și Iuții 1589m

În depărtare Munții Țarcu.

Privire în spate...

Nu departe, însă, există o mulțime de case cocoțate pe dealuri ce par de pe altă planetă sau din alte epoci.

Frumusețea și liniștea te duceau dincolo de încântare, peste culmea de unde începe să-și facă loc depresia, hrănită de ideea că mai mult nu-ți poți dori.

Profilul de creastă... cu versanţi abrupți. Pas cu pas, ne-am deplasat de-a lungul crestei spre vârful Zascol.

Țintim vf. Zascol 1496m și vf Biliana 1362 m.

Salut baieții din Arad cu care ne-am întâlnit în apropierea vf. Zascol, singurii oameni de pe traseu... coborâm pe potecă și mai urcăm puțin la vf Zascol – un loc impresionant.

Am urcat pe vf Zascol pentru câteva cadre.

Munții Mehedinți au înălţimi ce abia depăşesc 1400 m

Cătunele Poiana si Dobraia din vecinătatea parcului, unde traiesc oameni aparent simpli, oameni încercați de viață. Multe case sunt pur și simplu cocoțate pe dealuri. O civilizație care poate fi descoperită chiar și sub înfățișarea modestă a multor localnici.

Din poveștile astea, în care am ajuns sau nu pe vârfurile propuse am învățat că cel mai important obiectiv în drumeție nu îl reprezintă poza de tip „io și vârful”, ci să ajung acasă întreg, fără să fi trecut prin situații care să-mi pună viața în pericol. Drumețiile sunt ca să te bucuri, nu să trăiești periculos.

Vârful Zascol dintr-un alt unghi. Partea sudică a versantului cea din valea Cernei, este ruta preferata de cei mai mulți turiști. Ascensiunea este un abrupt calcaros ca un zid de cetate.

Am traversat cu bine toată creasta și urmăm traseul bandă roșie usor în coborâre spre dreapta apoi mai urcam putin spre vf. Dosul Cerbului 1446 m.

Speram tare să găsim un loc în care să mâncăm dar nici să nu ne bată vântul. Nu stiu ce l-a apucat că până nu demult era cuminte. Dacă stăteai mai mult pe loc era rece. Ne-am oprit imediat ce am trecut de vf Dosul Cerbului, un loc mai scutit si am reușit să mâncăm .

A urmat coborârea, un moment pe care mulți îl consideră, uneori, mai dificil decât urcarea. Dar peisajul compensează orice. Uiţi de oboseala acumulată, de alunecări pe pante şi de frig. Pur şi simplu e de vis.

Urmează o porțiune unde poteca ne duce în pădure (Coborâm mai sustinut). Ne regrupăm şi intrăm în pădure unde vizibil e mai multă zăpadă. Începem o coborâre spre Șaua Prislop pe alocuri terenul fiind acoperit cu gheaţă devenind alunecos.

Și în final, în fața noastră se înalță vârful Pleșu 1222m si vf Cușmita 1454m.

Aici am ajuns în Saua Prislop. La ieșire ne oprim pentru o scurtă odihnă si câteva poze apoi pornim pe ultima parte a traseului.

Dacă timpul îți permite, poți să te mai plimbi prin zonă. Marcajul banda roșie continuă către Șaua Ciumerna și vf Iuții. Noi cotim la stânga.

Trecem de o răscruce de drumuri și continuăm coborarea treptat prin pădure alternând cu mici urcușuri până ajungem la Bogâltin, unde avem masina.

Un alt traseu din Saua Prislop, coboară catre Prisacina, Cracul Mare și ajunge la Ineleț. Un traseu foarte fain pe care l-am parcurs cu bicicleta

Si o ultima privire spre munții Mehedinți

Poteca coboara prin pădurea.

Ultima parte din drumul de azi e marcat, triunghi roșu, tot șerpuitor.

După această porţiune foarte frumoasă de pădure, ajungem la Cracu Ciumerna, unde întâlnim marcaj bulina rosie. Un drum la dreapta urcă către Saua Cimerna și vârful Iuții, dar noi continuăm spre stânga.

Ritmul lent face ca drumul să fie perceput mai bine, iar experiențele trăite să pară mai vii decât în mod normal.

Azi am mers mult primul și a fost reconfortant.

Partea a doua a traseului nu e doar coborâre... coboară și urcă bine definit în serpentine pe colinele muntelui.

Ajungem in locuri de belvedere care ne oferă o panoramă peste aşteptări. Un splendid punct de belvedere îl avem și aici de unde ni se deschid frumoase panorame asupra mai multor varfuri de dimensiuni mai mici

Am găsit un loc liniștit, aproape de un izvor cu apă bună. Ne-am odihnit și ne-am regrupat.

Părea că soarele săruta muntele. E o imagine pe care nu cred că o vom uita vreodată. Un apus blând și o liniște ce se instalează rapid, iar senzația că ne prinde întunericul devine tot mai intensă. Vremea ne-a fost prieten astăzi, chiar daca au fost și ceva nori, am avut soare toata ziua.

O sâmbătă însorită pentru plimbare reușită. Am mai bifat o zi la soare semănătoare unei zi de primăvară. Lungimea totala a traseului nostru a fost de 17 km, cu o diferență de nivel 1121 m. Timpul parcurs cu multe sesiuni foto și video, a fost de 9 ore. Vârful Arjana din munții Cernei oferă o experiență de urcare excelentă în care mi-am antrenat fizicul și mi-am hrănit mintea avidă de explorare, un traseu nici prea greu nici prea ușor, a fost cum ne place nouă să fie. Aici, liniștea e altfel, e mai multă și mai profundă decât în oricare alt loc.

Godeanu (mtii Sureanu)

2025-01-18T09:00:00.008+02:00

Din nou la drum! Sâmbătă dimineață, după o săptămână de odihnă ca la carte, plecăm spre munții Șureanu. Am mai fost în urmă cu cinci ani și mi-am dorit foarte mult să mă întorc. De ceva timp este din nou prezent în capul meu, și iată că în acest weekend am hotărât cu colegii să reedităm traseul din toamna lui 2020 (aici). Sincer să fiu, nici nu am observat când a trecut timpul. Îmi amintesc adesea această drumeție. Traseul pleacă dintr-o parcare prin situl Sarmizegetusa Regia și urcă spre castrul roman de mars Vârful Muncel, apoi se face dreapta și se continuă spre vf. Godeanu. Având în vedere condițiile meteorologice favorabile, caracteristice primăverii, dar surprinzător de prezente în mijlocul iernii, munții Șureanu oferă o combinație de trasee accesibile și panorame spectaculoase pentru orice drumeț. Prin urmare, drumeția pe acest vârf nu a fost, o apucătură, a venit treptat, pe rând…și e potrivit pentru o excursie de o zi.

Acest traseu de drumeție foarte atrăgător cu vederi spectaculoase spre Parâng și Retezat, începe de la Sarmisegetuza Regia și urcă spre Godeanu. Face parte din Via Transilvanica pe ultimii 4 km, traseu nemarcat pe care ne-am întors.

Punctul de plecare pentru vf Godeanu. Nu prea am reuşit să dorm în noaptea de dinaintea plecării. Poate pentru ca eram cu gândul la tură, poate la drumul lung, departe, mult prea departe – cert este că nu m-am odihnit foarte bine. Sper să fiu totuşi suficient de apt pentru traseul de astăzi – vârful Godeanu. O să mă descurc eu cumva !

Începem aventura din parcarea sitului arheologic Sarmizegetusa Regia, în timp ce marcajul Cruce Roșie l-am văzut prezent abia la baza urcării în pădure.

Prezentul traseu este unul care are startul şi sosirea în acelaşi punct.

Am făcut echipă cu Ovidiu, Mely, Robi, Daciana, Mircea, Ion. Urcam când, în doi timpi și trei mișcări ne trezim cu câțiva dulăi de stână lângă noi. Nu i-am auzit decât cu câteva secunde înainte de a-i vedea aproape.

Plecarea în traseu se face prin situl Sarmizegetusa și a trebuit sa explicam ce și unde mergem unui paznic, care ne-a condus până la ieșirea din site.

Ei ne-au lătrat și acum sunt prietenii noștrii și... vor fi ghizii noștri în această drumeție

E chiar frig în dimineața asta dar începem urcarea și ne încălzim rapid. Rucsacul mi se pare prea greu, nu am avut inspiratia înaintea plecării să las rachetele de zăpadă la mașină. Nu mai contează. Mă concentrez și refuz să fac pe plac grijilor și gândurilor negre...

Luam ceva imagini din sit si pornim la drum.

Depășim zona și ne bucurăm de priveliști..

Marcat prin Cruce Roșie, traseul începe la baza abruptului.

De-aici ne angajăm pe o potecă îngustă și susținută (spre nord-est). Avem de urcat o pantă abruptă care brusc se simte și mai abruptă, cu câinii în fața noastră.

Pădurea nu este foarte deasă, iar un pic de zig-zaging pentru a evita câteva obstacole vă vor ajuta să treceți. Iarna, când este mai puțină verdeață, este și mai ușor.

Odată intrați pe traseu, descoperiți că acesta este bine marcat.

Urcam din greu poteca, strecurandu-ne printre fagasele facute de drumeti

Ajungem curând într-o poiană. După nici o jumătate de oră de la plecare ne m-am încăzit și a trebuit sa dau geaca jos

Bucata dintre sit și golul alpin e prin pădure. Nu sunt priveliști nici în stânga, nici în dreapta. Mai sus se deschide larg. Cum luăm înălţime, apar şi primele peisaje încântătoare spre versant.

Pe cuprinsul poienii se intersectează mai multe drumuri. Ne tragem sufletul în acest loc așteptând să ajungă toată lumea. În continuare marcajul e prezent pe cel din mijloc, adică tot în sus.

Poieni frumoase din care, printre crengii copacilor se pot observa crestele munților din împrejurimi.

Urcam din nou, pe taietura drumului acoperit de zapada și menținem marcajul spre culmemea golașă la circa 1564 m alt.

Este esențial să nu uităm să privim înapoi...!

Ajunși în golul alpin, oprim pentru câteva cadre după care ne continuăm drumul de unde începe o urcare susţinută spre culme. Mai avem un hop până la castrul roman de marș vârful Muncel 1564 m.

Merită urcușul, pentru că de sus priveliștea e superbă

Până acum ne-a fost ușor pe zăpada cu crustă, pe care pășeam de voie. M-am desprins de grup în dorința de a merge cât mai mult fără oprire (în ritmul propriu) și a ajunge mai repede pe vârf... mă atrăgea atât provocarea de a ajunge sus, cât și perspectiva diferită pe care o aveai de acolo.

Și iată-ne, ajunși la vârful Muncel Cruce. De-aici menținem marcajul la dreapta spre Est. Vârful nu este numit cu adevărat de niciun indicator sau chiar de multe hărți. De fapt, este doar o mică „denivelare” si o cruce.

Privire în spate. Menținem marcajul spre Est şi trecem cu uşurinţă printr-o șa, urcând din nou până ajungem la următorul punct de interes, Vârful Godeanu (1656m)

Avem o ultimă urcare până pe vârf.

După ce am parcurs porținea de creastă circa 1,5 km, ni se dezvăluie în toată splendoarea vârful Godeanu (1656 m)

Vârful Godeanu este finalul traseului pentru majoritatea celor care aleg să facă acest traseu.

După vreo două ore de urcat, un traseu de aprox. 6km, cu o diferență de nivel de 670 metri (cu câteva „pauze pentru povesti”) am ajuns pe vârf. Am fost singurii oameni pe traseu, doar pe vârf am întâlnit o persoană din Sibiu, ce a făcând același traseu împreuna cu cățelul ei...

Pe tot parcursul urcării am avut parte de compania lor

Aici am făcut o pauză! Am stat sus cam jumatate de oră... Era o pauză scurtă, dar prețioasă, luată chiar acolo, pe vârf.

Uiţi de oboseala acumulată, de alunecări pe pante şi de frig. Pur şi simplu e de vis.

Priveliştea din acest vârf, situat deasupra culmii principale a munţilor Sureanu (asemeni unui foişor), este de o frumuseţe rară. O variantă diferită de cea pe care am urcat se poate alege la coborâre.

Lăsăm în urmă Vârful și ne întoarcem respectand acelasi traseu până la vârful Muncel Cruce. Trecem cu uşurinţă printr-o șa, urcând din nou până ajungem la următorul punct de interes.

Natura își dezvăluie splendoarea în cele mai delicate forme. Acum privirea strabate coastele înalte, fără opreliște. Imaginea Parângului și-a Retezatului în față-priveliștea de care m-am bucurat, a fost un plus. Menținem poteca de culme, admirând marea de nori din fața noastră care este undeva mai jos.

Cum spuneam, o să coboram pe o variantă diferită de cea pe care am urcat. Drumul se continuă pe un traseu nemarcat și la un momentdat se înfige în Via Transilvanica. E varianta mai lină și implicit mai lunga...

Aproape de Cer...O priveliște absolut uimitoare, mai ales în zilele senine. Aici, munții se îmbrățișează cu cerul.

Privire în spate. Avem soare din belsug ((de se putea face plajă) si cer senin, atat de albastru cum nu mai vazusem de mult.

Șerpuiri ale culmii principale. Fiecare pas te poartă într-un peisaj spectaculos.

Potecile ce par să ducă spre alte lumi. Din fericire ultima parte a fost doar coborare ce oferă o vedere frumoasă asupra văii de dedesubt, precum și asupra altor vârfuri din jur. Fiecare colț ne așteaptă cu frumusețe autentică și trăiri de neuitat.

În cale dăm de stane, unele sunt bune de adăpost, altele sunt subrezite de trecerea timpului. Este un loc unde timpul își pierde graba, iar sufletul se regăsește în frumusețea simplă, dar copleșitoare, iar fiecare clipă se transformă într-o poezie..

Ne lasam pașii purtați prin peisaje de vis, și ne bucuram de liniștea locurilor, şi după o uşoară curbă pătrundem în pădure pe un drum forestier bine conturat...

Ne regrupăm şi intrăm în pădure pe latura nord-vestică a muntelui. Mai întâi în ocol pe la nord-vest, apoi din nou spre sud.

De aici până până la Sarmizegetusa Regia avem doar o „plimbare prin pădure” Ne rămâne doar să coborâm, urmând drumul forestier care duce la punctul nostru final pentru azi.

Această parte a drumului este mult mai bună

Traseul ne-a scos la Via Transilvanica, de unde a trebuit sa mai mergem aproximativ 4 km pana la mașină.

Înapoi unde am început... parcarea Sarmisegetuza Regia.

Oooo...tură faină!!!! O zi în munți cu un alb subțire și întărit, cu creste ridicate deasupra norilor asemeni unor temple străvechi, cu soare pe saturate și vânt pentru toți cei care l-au căutat, cu câini jucăuși și cu bucuria de a respira liber și de a împrumuta puțin din măreția munților pentru a-ți înțelege limitele. Visele devin realitate doar când se aliniază astrele, urci pe vârful Godeanu și cobori împreună cu soarele pe Via Transilvanica. Ce ne va rămâne la sfârșit, dacă nu experienta? Revenim la mașini după aproape 9 ore de la plecare, cu sufletele încărcate de frumos, și cu o lungime totală de 15 km din care aproape jumătate pe un drum forestier (nemarcat) bine conturat... iar ultimii 4 km pe Via Transilvanica, ocazie cu care am admirat 4 superbe borne din andezit.

Semenic Iarna

2025-01-11T21:48:00.807+02:00

Un altfel de ianuarie!

Începutul lui 2025 începe cu un nou traseu, ale căror poteci le străbatem cu bucurie în orice anotimp, fie vară sau iarnă 🙂 Este o lună splendidă de iarnă pentru plimbările pe munte: zilele nu sunt lungi ca în iulie, și nici temperaturile, dar sunt agreabile iar verdele pădurii s-a transformat în alb care îți poate încărca bateriile sufletului pentru o vreme îndelungată. Dacă mai ai norocul să prinzi o fereastră cu soare cum a fost astăzi la noi, deja poți să-ți consideri escapada un mijloc excelent de terapie interioară și nu numai. De la marginea oraşului Reșița, şoseaua duce prin serpentine strânse, până la Lacul Gozna. Lăsăm mașinile la coada lacului și pornim pe drumul forestier aproximativ 3,5 km până la Vila Clauss, locul în care începe propriu zis urcarea, oferind peisaje de vis și o provocare pe măsură. Că ne e drag Semenicul, și când oamenii de bine sunt hotărâți, ies lucruri frumoase, pe care cu drag vi le prezentăm și vouă – un nou traseu în Semenic, al doilea pt mine, Roxana, și Flavius după ce în prealabil am urcat pe pârtie până pe vârful Goznei (vezi aici). Acum am fost nouă : eu, Roxana, Flavius, Cristi, Mely, Daciana, Mircea, Mihai și Paul din Arad.

Transformă-ți drumeția într-o experiență de neuitat. Fă-ți timp pentru o escapadă liniștită și lasă-te cucerit de frumusețea acestui colț de rai.

Plecăm către Resița! Pregătirile le-am făcut în orele târzii ale nopţii dinanitea plecării. E ziua ideală să lași grijile deoparte și să te bucuri de o nouă tură.

Escapada noastră este una de înălţime și pornim practic pe varianta cea mai ușoară din punct de vedere fizic a drumeției, după aceea devine mai solicitant. Traseul fiind circuit, ne va aduce înapoi la start.

Pregătirile la o tură de iarnă trebuie să fie minuţioase, bagajele grele (adică să cuprindă mult mai mult decât strictul necesar). Ceaiul cald, colțarii și rachete de zăpadă nu trebuie să lipsească

A venit iarna cu adevărat pe Semenic !!! Și totuși aceeași vreme superbă ca acum două săptămâni (de pe muntele Țarcu). Știam că a nins proaspăt și vremea e însorită. Zăpadă cât vezi cu ochii, raiul iubitorilor sporturilor de iarnă și a naturii!

Pădurile îmbrăcate în matia albă a iernii, transformă peisajul într-un tablou de vis. Iarna ne cucerește mereu cu farmecul său unic.

Drumuri forestiere. Pe acesta am urcat in perioada verii, cu bicicleta

E acel moment magic al iernii când totul pare desprins dintr-un basm: cerul senin, soarele care strălucește și zăpada care sclipește printre brazii înzăpeziți. Nu putem decât spera că soarele își va face datoria și ne va încălzi.

După circa o oră de mers întâlnim o săgeată ce ne direcționează spre stânga – intră prin pădure și continuă pe marcajul cruce roșie ce ne va duce până în gol alpin.

Cealaltă variantă (pentru parcurgerea în sens invers) ar fi o urcare pe bulina albastră până la pârtia apoi la dreapta (spre vârful Gozna )

De aici printre crăcile pomilor, traseul urcă și urcă susținut pe un picior de munte până în apropiere de vârful Nedeea.

Vila Clauss (din lateral)

Poteca este neumblată cu zapadă destul de cosistentă dar înghețată. Trecem prin pădure deasă, și prin luminișuri, amestecuri de foioase și conifere.

Urcam și chiar cu toate fermoarele de la geacă deschise, simțeam că încep să transpir, lucru care nu e deloc indicat. Și e totuși destul de rece la cei 900 m altitudine la care ne aflăm. Continuarea necesită puțină improvizație deoarece se pierd marcajele. Privim în sus, dar nu mai vedem drum.

Am urcat brusc. Ajungem la un drum forestier ce merge pe curba de nivel, paralel cu creasta. Marcajele sunt foarte proaste, greu vizibile și orientarea pune probleme. Slavă gps-ului, aventurile sunt tot mai simple în zilele noastre.

N avem nici măcar o poză bună, din vreo 3 încercări! Știți ce înseamnă asta, nu? Că n'a stat nimeni să și studieze postura, preferând doar să se bucure de moment.

După o regrupare, și o scurtă recunoaștere a terenului, am continuat pe drumul forestier.

Reușim să rătăcim traseul din cauza marcajelor rare, dar ne revenim curând datorită aplicatiei GPS. După cum vedem pe hartă, traseul ar trebui să urmeze creasta, nu să coboare așa mult. Revenim spre locul unde ar fi trebuit să dăm de potecă sau marcaj. Ne uităm în toate direcțiile, pe copaci, pe trunchiurile căzute dar nu se vede pe nicăieri...

Urcăm în sus iar după un timp se conturează și drumul, e marcajul cruce roșie, pe care îl căutam mai jos.

Oricum, experienta unica de care am avut parte, nu era de ratat. Apropo, uite marcajul!

Vremea este perfectă, cerul albastru și mai ales liniște.

Avem numeroase momente în care ne oprim așteptăndu-i pe cei din urmă. Am parcurs deja vreo nouă kilometri, ce păreau că se lungesc cu fiecare pas făcut, mai ales că zăpada creştea şi creştea.

Înainte să ieșim în golul alpin ne oprim să mâncăm puțin, pentru a nu mai simți golul care ne-a umplut stomacul.

Ieşim treptat din pădure în gol alpin, admirând platoul înzăpezit. Pădurea ne-a îngustat frecvent orizontul vizual, așa că ne bucurăm când ieșim în golul alpin și admirăm peisajele mult așteptate. Vântul, însă, ne taie repede răsuflarea. Aerul e din ce în ce mai rece. Simt frigul cum își croiește drum prin materialul impermeabil al gecii

Poteca ne scoate suficient de aproape de vârful Nedeea. Având în vedere ora întârziată și cu noaptea pe aproape, nu prea ne venea să pierdem timp și continuăm ușor spre stânga, ținând linia stâlpilor (important punct de reper pentru cei care devin dezorientaţi) până se ajunge la stația meteo de lângă vârful Goznei. Știm zona destul de bine, așa că nu ne facem probleme pentru orientare, în creastă.

Prin golul alpin-avem priveliștile pentru care am venit.

Semenicul în toată splendoarea

Dacă am fi reușit să scoatem un timp mai bun până pe platou, poate am fi ajuns și la Vârful Piatra Nedeei. Am lăsat așadar pentru altă dată.

Luna și eu 🌜

Din loc în loc, scurte opriri pentru admirarea peisajului sunt inevitabile. Ne adăpostim de vântul geros și admirăm frumusețea simplă a naturii. Peisajele spectaculoase se reflectă în liniștea naturii, iar razele soarelui care se pierd printre vârfuri și creează un tablou de poveste.

Apusul pândea cuminte. Ai surprins vreodată un apus acolo? Călătorește, descoperă, trăiește, Semenicul te așteaptă!

Într-un târziu ajungem și la Baia Vulturilor care acum este înghețată, apoi în apropiere de vârful Goznei.

Aici regăsim obiective foarte cunoscute precum vârful Semenic, Gozna sau Nedea, ceea ce ne bucură nespus, dar există o multitudine de alte trasee. Înălțimile vălurite ale Semenicului sunt, ca de obicei ispititoare, mai ales în perioada verii!

Vântul, dușmanul cel mai crunt... Ne biciuește și ne taie răsuflarea! -8 grade, dar se resimțea ca la -15! Iarna totul e mai aspru, așa că și tu trebuie să te înăsprești.

Cerul se îmbracă în nuanțe aprinse, luminând întinderile muntoase din jur.

Așa a fost pe Platoul Semenicului! După cum se poate vedea în imagini, am avut parte de un apus perfect.

"Și când nu mai poți, mai poți puțin." Când nu-ți programezi corespunzător tura pe munte, poți avea probleme. Asta i s-a întâmplat colegului nostru din Arad. Urcarea în forță în prima parte, prin pădure... a dus la epuizarea fizică, și la multe pauze (la jumătatea turei insista tot mai mult să solicite ajutorul salvamontului) dar, n-am lăsat asta să ne descurajeze. Ajunși pe platoul Semenicului, am reușit să îl trimitem în siguranță cu o mașină până în primul sat. Epuizarea nu are neapărat legătură cu terenul, ci poate să vină și din lipsa condiției fizice, combinată cu eforturi susținute timp de mai multe ore, fără pauze. De aici misiunea noastră e mai simplă, intrăm pe pârtie și încheiat ziua cu o coborâre la frontală...Luminițe, luminițe...Frontale – Mă fac să mă simt în siguranță pe fiecare coborâre. În păduri, întunericul se instalează mai devreme decât în oraș. Alegem să coborâm pe traseul clasic, marcat cu bulina albastra, spre Axial Barzava. Nu este prima dată când coborâm pe aici, dar uitasem cât este de abrupt. Pășim cu grijă căutând tot timpul locurile prin care să avansăm mai ușor. Nu era noaptea prietena mea, dar începea să devină! Până la urmă am fost bucuroși că am bifat cu bine și acest traseu, chiar dacă natura ne-a făcut să ne adaptăm din mers. Am parcurs întreg traseul în 9 ore cu tot cu pauzele luate, în total 19 km cu o diferență de nivel de peste 1000 m... Un traseu aparent lung în condiții de iarnă, care ne solicită suficient încât să putem încheia ziua în forță.

O zi de neuitat pe Varful Piatra Iorgovanului

2025-01-07T23:30:00.627+02:00

Am tot căutat un loc de vis de unde să admirăm peisaje, și am găsit. Astăzi ne-au plimbat pașii pe vf Piatra Iorgovanului (Retezatul Mic) într-o superbă zi de iarnă. Mi-era dor să încerc zone noi de plimbare! Hotărârea de a urca muntele a venit firesc. Am zis să încercam marea cu degetul și ne-a ieșit... de multă vreme îmi doream să mă bucur de această experiență. Așa că în această mini vacanță am avut grijă să pun în practică. Mai exact Roxana (fiica mea) a venit cu această minunată idee... Am început traseul urmând o potecă marcată printr-o frumoasă pădure de foioase care, în urcare continuă și abruptă, ne-a condus până la capătul pădurii. Ieșind din pădure am continuat urcușul, printr-o vegetație de jnepeni, până la vf Piatra Iorgovanului.

Drumețiile de iarnă pe traseele marcate sunt o provocare, dar și o recompensă, datorită priveliștilor spectaculoase asupra crestelor înzăpezite.

Am pornit devreme din Timișoara, și iată-ne, de data aceasta dimineaţa ne găseşte pe drumuri noi. Ajungem la Camping Valea larului (Hunedoara) undeva după ora 10:00, circa 4 ore si jumătate de mers cu mașina. Drum lung, deci recomandat să porniți de dimineață pentru a avea timp să admirați frumusețea și să va luați pauzele de tras sufletul.

Având în vedere că nu am făcut traseul niciodată şi era destul de solicitant, abordarea o facem dinspre popasul de la cabana de vânătoare Câmpușel... Imediat cum se trece podul peste Jiul de Vest, pe partea dreaptă a drumului (venind dinspre Câmpu lui Neag), avem un loc de campare, cu foișor și indicatoare.

Lăsăm mașinile undeva la marginea drumului și identificăm intrarea în traseu.

Suntem patru: eu, Roxana, Flavius și Cristi... o trupă mică și hotărâtă. Nu știu prea multe lucruri despre traseu dar o sa le descopăr pe parcurs. Ne echipăm şi la ora 10:30 pornim spre Piatra lorgovanului - Distracție să fie!

Necunoscutul se aşternea la picioarele noastre sau, mai bine zis, se ridica deasupra capetelor noastre, că erau nişte dealuri înalte de jur-împrejur. Pornim de la 1300 m alt. și trebuie să ajungem la 2014 m alt. pe o distanță de cca 3,5 km. Așadar avem de urcat o diferență de nivel de +714 m ceea ce e foarte solicitant.

Pornim spre camping, și după câțiva pași, cotim spre dreapta pe marcaj triunghi roșu. Spiritul de drumeție din noi a ochit imediat traseul ce urcă prin pădure.

Odată intrați în pădure, ne trezim instantaneu cu panta în piept. Inițial am început pe o potecă domoală după care virăm la stânga și începem o urcare mai abruptă până ieșim în golul alpin.

O luăm în sus, si urcăm cuminței, încet și sigur!! Urcarea este continuă încă de la șosea și până pe vârf, iar marcajul triunghi roșu apare foarte des, dar nici nu ar fi nevoie, căci nu ai unde te duce

Traversăm mai întâi pădurea de foioase, apoi încet apar coniferele, pentru ca mai târziu să avem și jnepeniș și nu putem decât spera că soarele își va face datoria și va arunca o rază peste noi, sau măcar că... în gol alpin, norii se vor împrăștia și vom avea priveliștile pentru care am venit.

Existența urmelor ne ușurează mult urcarea. Uneori urmele existente sunt cel mai bun ghid pe traseu.

Câștigăm repede altitudine pe porțiuni cu pantă mare care alternează cu urcări mai domoale, și încet încet încep și punctele de belvedere. Un ochi în fata, un ochi în spate și un ochi la plafonul de nori care este destul de jos..

Panorame spectaculoase asupra masivelor vecine. Deși norii sunt amenințători, nu ne-a plouat, nu ne-a nins. Chiar dacă întotdeauna verific prognoza meteo, nu mă bazez sută la sută pe ea, pentru că pe munte vremea se poate schimba rapid și dramatic. Am măsurat cerul cu privirea și am decis să ne continuăm traseul.

Nu ne facem probleme pentru orientare. În golul alpin panta se mai domolește și ne putem trage răsuflarea.

Avem în prim plan o stâncă masivă, dar vârful este undeva în spatele ei, așa că înaintăm încet și sigur, căci panta chiar dacă s-a mai domolit pe alocuri, nu ne dă nici un fel de pauză.

Ne oprim pe platoul dinaintea crestei și admirăm priveliștea în vecini. Peisajele sunt spectaculoase.

După această oprire, poteca traversează o zonă pitorească de jnepeni, întreruptă ici-colo de mici poieni.

Drumețiile de iarnă pe traseele marcate sunt o provocare, dar și o recompensă, datorită priveliștilor spectaculoase asupra crestelor înzăpezite.

Alegem să urcăm spre dreapta, în serpentine largi având drept țintă jnepenii de sus.

Din păcate pentru noi urcușul adevărat de abia acum începe.

Din loc în loc trebuie să trecem de jnepenis care ne mai dau de furcă. Găsim urme printre jnepeni și ieșim fără efort mai sus, așa că nu avem probleme.

Deși nu e soare vedem până departe

Creasta Oslea din munţii Vâlcan - pe fundal.

Peisaje superbe am surprins și în Retezatul Mic... Priveliștea este incredibilă.

În golul alpin jnepeni răzleți își etalează crengile pe deasupra zăpezii, dar este ușor de ținut direcția.

Priveliștea spre creasta Oslei a fost mai frumoasă decât am putut visa vreodată.

Pe măsură ce jnepenii se răresc, ajungem sub Vârful Iorgovanului. Traseul triunghi roșu ocolește ușor spre dreapta pentru a ajunge pe vârf, pe o pantă mai lină. Micul ocol intersectează și traseul bandă roșie ce parcurge creasta Retezatului Mic.

Ultima provocare este urcușul pe versantul stâncos a Vârfului. O stâncă, frumos sculptată și rotunjită. Pe vreme senină, Vârful Iorgovanul oferă o priveliște de neuitat, cu peisaje ce îți taie răsuflarea și îți răsplătesc din plin efortul depus. Urcăm și tot urcăm și abia după 3:00 ore ajungem pe vârf. Am bătut poteca până în vârf cu mici abateri pentru a ocoli zonele cu jnepeniș, greu accesibile din cauza stratului de zăpadă ce nu ii acoperă în întregime, majoritatea fiind culcați la pământ sub greutatea omătului, adevărate bariere naturale.

Poteca ne conduce până la stâlpul Vârful Piatra Iorgovanului ce marchează altitudinea de 2014 m. Trebuie să recunosc că a fost mai greu de urcat decat am anticipat, unele porțiuni fiind mult mai abrupte, dar peisajul de sus face să merite cu siguranță experiența.

Ajungem toți pe vârf unde vântul bate mult mai rece.

Înconjurați de liniștea și frumusețea naturii! Panorama de pe vârf te lasă fără cuvinte. Suntem pe unul dintre acele vârfuri frumoase pe care le-am văzut. Pentru mine toate vârfurile sun frumoase.

Facem poze fără oprire, în ciuda vântului rece

Ne retragem din vârf din cauza vântului și rămânem în zona platoului sa mâncăm că aproape întotdeauna, facem pauza de masă pe vârf, unde vremea ne-a făcut cea mai frumoasă surpriză.

Lăsăm planul circuitului pentru o dată viitoare și coborâm la mașini pe unde am urcat! Dar așa se întâmplă mai mereu la coborâre – panta pare mai mare decât este – în mod normal, la urcare, se fac cam 3 ore până pe vârf, ceea ce înseamnă că traseul nu este foarte dificil.

Soarele și-a făcut timid apariția aruncând lumină calda pentru circa 15-20 min (asupra muntelui) suficient cât să ne mai încălzim. Atâta frumusețe și energie ne-a oferit natura, încât cu greu ne-am putut despărți de ea.

Înaintăm vitejește. Căldura luminii apusului, împreună cu zăpada imaculată și cu brazii sunt o combinație irezistibilă pentru orice fotograf.

Și astfel ne luăm „la revedere” de la Piatra Iorgovanului, unul dintre acele vârfuri frumoase pe care am urcat (noi l-am redenumit vârful prieteniei). Un traseu nici prea greu nici prea ușor, a fost cum trebuie să fie. O zi de marți muncită dus întors de la Camping Valea larului, pe Vârful Piatra Iorgovanului, în care ne-am luptat cu zăpada. Nu au fost necesare rachetele de zăpadă, doar colțarii i-am folosit la coborâre!

Toate s-au potrivit atât de bine încât a ieșit o zi de poveste! Vremea excelentă, noi ca echipă, zăpada proaspăt căzută, ceaiul cald și bun din termos, toate au rimat la unison pentru o zi-frumoasă, ce ne rămâne impregnată pe retină până la următoarea reîntâlnire cu Retezatul și ale lui frumoase păduri și priveliști.

Drumețiile de iarnă pe traseele marcate sunt o provocare, dar și o recompensă, datorită priveliștilor spectaculoase asupra crestelor înzăpezite.

Munții Reteza

Traseu: Camping Valea larului (Hunedoara) - Piatra lorgovanului - Camping Valea Iarului

Marcaj: triunghi roșu

Distanța: 3,7km (7.4km dus-întors)

Diferență de nivel: 837m

Dificultate: ușurel primăvara, vara și toamna / mediu iarna

Durată: 2,5h - 3h până pe vârf pe timpul verii... noi am făcut aprox 5h dus întors (pe zăpadă). Timpul de parcurgere e mai lung iarna din cauza condițiilor specifice.

O zi de iarna pe Varful Tarcu

2025-01-02T21:15:00.275+02:00

Începutul lui 2025 a însemnat, pentru o parte dintre noi, reîntâlnirea cu niște munți dragi nouă, ale căror poteci le străbatem cu bucurie în orice anotimp, fie vară sau iarnă 🙂

Începem anul cu un traseu de iarnă foarte frumos spre Vârful Țarcu (2190 m) de 1 zi alături de prieteni. Ruta clasică marcată cu Bandă Roșie pornește din Șaua Jigoriei, trece pe la Cabana Cuntu și într-un final urcă pe creastă în dreptul impresionantei căldări de sub Vârful Țarcu. În lunile de iarna, locul devine o bijuterie înghețată, un loc unde liniștea și frumusețea naturii te învăluie. Având în vedere drumul lung, ne trezim de dimineata și plecăm la 6:00. Drumul până la locul unde lăsăm mașina este asfaltat (în urcare și cu multe curbe, dar asfaltat). Nu trebuie să vă faceți griji nici în privința parcărilor - nu sunt amenajate, dar e loc suficient și e gratuit.

Șaua Jigoriei - baza de pornire spre Vârful Țarcu. Tot aici a fost și punctul de întâlnire cu Mely și Marius, dar întârzierea noastră a făcut ca acest lucru să nu se mai întâmple.

Noi suntem patru: Roxana, Flavius, Laurențiu și eu. Înainte de a porni, ne asigurăm că avem echipamentul adecvat. Ne luăm colțarii de zăpadă fără de care această aventură ar fi imposibilă, mai ales la întoarcere. Ziua precedentă a fost cu pregătiri, socoteli, organizare a rucsacului, mâncare, astfel că acum, plecat, mă simt liniștit.

Mașina se poate lăsa în curba ac de păr din Șaua Jigoriei. Parcarea este complet gratuită și există mult spațiu chiar și în sezonul de drumeții... Este vorba de traseul marcat cu Bandă Roșie care pornește de pe DJ 608A (drumul spre stațiunea de schi Muntele Mic).

Priveliștea e generoasă cu o vedere completă și frumoasă spre Munții Semenic și depresiunea Caransebeșului.

Drumeția către Țarcu este o invitație în mijlocul naturii sălbatice, printre păduri înveșmântate în zăpadă și poteci ce duc către priveliști uimitoare.

Am plecat din Șaua Jigoriei odată cu soarele ce se ridica pe cer. făcea treabă bună, căci peisajele cereau la tot pasul să ne oprim, să mai rostim câte un „Uau!” cu voce tare sau doar pentru noi, să facem poze, să ne gândim cum ar fi o încremenire într-un astfel de moment aproape perfect. Dar am mers înainte.

Ne menţinem în urcare pe un drum forestier, destul de lat și destul de domol prin frumoasa pădure de fag și molid.

Traseul marcat cu banda roșie este unul dintre cele mai căutate trasee, foarte circulat, atât vara, căt și iarna. Urcarea e constantă și cu excepția unei mici poienițe, excelent loc de belvedere spre Masivul Țarcu-Bodea-Căleanu-Brusturu şi căldarea Olteana.

Pe cuprinsul urcării se intersectează şi cu alte poteci: una fiind pe marcaj Banda Galbenă spre Cracul Pipului (vezi aici) iar cealaltă spre Culmea Varatica, ținând banda albastră, un frumos traseu pe care l-am parcurs deja de mai multe ori (vezi aici) sau în sens invers (vezi aici)

La 40 de minute de la pornire ieșim în poiana Șeroni și avem prima priveliște cu creasta complet albă a Munților Țarcu. Pe acest traseu întâlnim și încărcături mari de zăpadă iar înaintarea poate fi greoaie.

În poiana Șeroni cu creasta principală a Țarcului pe fundal, acoperiți de un strat imaculat de nea, într-o atmosferă ce îți taie răsuflarea.

Gheața de sub zăpadă pe unele porțiuni din pădure ne cam îngreuna mersu, dar ne-am descurcat fără a mai pune colțarii.

Până să ieșim din pădure ne-am oprit să mai dăm jos din bulendre şi să tragem o fotografie. Mai departe culmea se îndreaptă usor spre SE și după o porţiune mai plată urmează o ultimă urcare domoală, printre brazi falnici.

Traseul ne scoate în golul alpin pe la 1440 m altitudine

Tot mai aproape de stația meteo Cuntu.

Într-un final, la o oră și jumătate de oră de la pornire ieșim din pădure în golul alpin și avem prima priveliște cu cabana Cuntu. De aici, marcajul banda roșie continuă ascensiunea spre stânga, și ne scoate spre vârful Țarcu.

Trecem lăsând cabana în dreapta...

Urcușul devine destul de abrupt imediat ce trecem de Cabana Cuntu.

Traseul nu ridică probleme tehnice și se poate ajunge în scurt timp în cea mai frumoasă panoramă pentru a admira semeția Masivului Țarcu.

Cu vederi tot mai largi spre spre Muntele Mic. Priveliștea e generoasă și spre Muntele Mic.

Popas la soare

În funcție de starea zăpezii, durata de parcurgere poate fi mai mare sau mai mică. Si betele sunt de un mare folos pe urcare.

Urcarea spre vârf este domoală, devenind puțin mai solicitantă spre final.

Întâmpinați de cei doi câini de la stația meteo

Nu m-am transformat într-un atlet, dar ştiu că am progresat. Ajungem pe creastă la două ore după plecarea de la Cabana Cuntu. Mai întâi putem vedea stația meteo aflată pe Vârful Țarcu deasupra căldării.

Zăpada reflectă albul pur al munților, creând un peisaj de o simplitate copleșitoare. Din vârf, avem priveliști extraordinar de frumoase în toate direcțiile. Nu eram prima oară aici și știam bine ce priveliști ni se deschid la vreme senină.

Am profitat de avansul pe care îl aveam pentru a trage cu ochiul către piscurile din jur: Retezat, Godeanu și Cernei. Perspective superbe!

La 5 minute de stația meteorologică ajungem pe Vârful Țarcu (2190 m).

În ciuda frigului și vântului necruțător, este extraordinar să fii pe munte și ne bucurăm de priveliştea superbă de pe vârf.

Ne tragem sufletul cu un ceai cald după urcarea destul de lungă cu o diferenţă de nivel de mai bine de 1000m. Să fii în vârf îți taie, la propriu, respirația. Chiar și vara, simți o răcoare neobișnuită, ca și cum aerul rece vine de sub pământ, formând un adevărat frigider natural.

Pauza de alimentare nu a lipsit, a fost înăuntru la stația meteo unde eram mai protejați. PS: am adus de acasă baton energizant făcut de mine și; nu vă zic ce gust a avut, că nu o să mă credeți, dar a fost fix ce trebuia aici, acum, în frumusețea asta deplină a muntelui. Am mâncat doar ca să nu mă întorc cu el acasă, dar am și împărțit la toți, apoi ne-am pornit pe coborâre.

Părăsim vârful cu certitudinea că o să mai revenim aici la un moment dat. Dacă la urcare am urcat, fiecare în funcție de propriile puteri, la coborâre mergem mai grupați. Ne întoarcem pe același traseu spre Șaua Jigoriei unde am lăsat mașina... Gheața care s-a format pe zăpada troienită poate fi alunecoasă încât pericolul de accidentare fără colțari sau rachete dotate cu gheare e iminent.

Poza de grup din care lipsește Marius, el fiind fotograful

Lume multă pe Țarcu... Am depășit un grup la urcare dar și la coborâre

Pe final, coborârea este destul de simplă.

Regrupare

Ajunși în poiana Șeroni pe care am menționat-o la început, Munții Țarcu ne oferă un ultim spectacol: crestele sale scăldate în lumina apusului.

Imaginea care ne-a ținut în loc mai multe minute

Ziua de azi a fost mai mult decât un loc bine ales, a fost prima tură din an pe un drum lung și ne-a priit. Depinde de noi să trăim frumos.

Munții Țarcu

Traseu: Șaua Jigoriei – Cabana Cuntu – Vârful Țarcu (2190 m)

Marcaj: (bandă roșie)

Durata: 3,5 ore (dus), 3,5 ore (întors) cu tot cu pauze

Distanța: 19 km (dus – întors)

Retezat (Gentiana-Lacul Pietrele)

2024-12-28T09:30:00.726+02:00

Iată-ne pe final de an, când pașii timpului ne duc tot mai aproape de 2025. E important să nu ne gândim doar la lista de obiective, ci și la motivele pentru care am putea fi recunoscători. Anul 2024 a fost un an productiv şi sunt recunoscător că am avut norocul de a trăi momente de neuitat pe locuri extraordinare. Ţin să mulţumesc şi colegilor din drumeţii fără care nu aş fi reuşit să ajung în atâtea locuri minunate.

Prin urmare, această ieșire este ultima din an și cuprinde un traseu frumos. Abordarea o facem dinspre Cârnic - cabana Gențiana - lacul Pietrele și retur. În drumul spre Lacul Pietrele am avea de atins alte două puncte: Cascada Lolaia și Cascada Maria Magdalena. Încercăm să transformăm această zi în una minunată iar ca acest lucru să se întâmple, trebuie să ajungem măcar la ce ne-am propus atunci când am plecat de acasă. Ce a ieșit? Vedeți mai jos în descriere!

Alături de copii și prieteni, ne urcăm în maşini şi pornim spre Retezat, pe drumul către Cârnic, mai sus cu vreo 17 kilometri de Ohaba de Sub Piatră. Ne echipăm în câteva minute și ne punem pe poziții. Iarna este un anotimp magic, plin de peisaje frumoase și activități unice.

Nici până azi nu m-am băgat pe un traseu montan considerat dificil, că am găsit destule de nivel mediu, pe care am plecat relaxat, dar mi-au dat leșin.

Am mai povestit și cu alte ocazii despre acest traseu. Urcarea nu este deloc complicată, dar necesită o formă fizică bună. Încă de când am pășit primii pași, natura era prezentă așa cum parcă nu o regăsisem în alte locuri.

Banda albastră ne călăuzește până sus.

Ajungem la un un punct excelent de odihnă de pe traseu. Nu știu cum îi zice sau dacă are vreun nume.

Aglomeraţie mare. După vre-o 40 minute merse, poteca era „marcată” cu oameni care se înșiruiau pe o bucată bună din traseu. Faină treabă.

Poteca în zăpadă este îngustă și nu este convenabil să ieșim din ea, ca ne afundam, așa că mergem în fileu.... Am dat peste un grup mai numeros ce nu puteam sa-l depăsim. Cu toții aveam aceași țintă: Lacul Pietrele.

Suntem în formă, drept urmare, nu luăm pauză acum și urcăm vitejie pe marcajul dungă albastră. Începem să descindem prin pădure către Gențiana. Aproape se făcuse întuneric de la câți copaci străjuiau poteca.

Începe o zonă cu urcuș serios. Gâfâim puțin. Facem și o mică pauză ca să ne dăm jos hainele groase.

Poteca marcată ne îndrepta îmbietor și clar marcat spre Cabana Gențiana.

Poteca ne îndrepta îmbietor și clar marcat spre Cabana Gentiana

Soarele strălucea ca de primăvară

...unii cu capul prin crengi mai mult decât alţii 😛

Ajunși la cabana Gentiana, am convenit să îi dăm înainte și să poposim la întoarcere.

Faptul că temperaturile au fost mai confortabile ne-a făcut să ne bucurăm de timpul petrecut, chiar dacă înfruntam o zăpadă tot mai mare.

Pe măsură ce vedeam cum avansăm, stratul de zăpadă a început să crească...iar valea Pietrele se deschidea larg în fața noastră, presărată cu jnepeni și aparent un teren ostil drumeților, asta la ceva minute merse, de la Gențiana.

Se vede foarte frumos și înapoi, iar sentimentul de libertate era minunat...Cum să nu îți placă așa ceva?

De aici am traversat urmând o potecă sinuoasă prin jnepeni, retrăind Cartea Junglei…

Sub mângăierea blândă a Domnului Soare!

Valea Pietrele în toată splendoarea. Se cunoaște că suntem la 1672 metri altitudine. Fiecare cadru surprinde măreția naturii și sălbăticia acestor munți în cea mai pură formă a sa.

Mai greuț cu observatul. Ceața se tot aduna deasupra noastră şi nu contenea să ne amintească faptul că nu ne puteam retrage. Peisajul este fantastic în față și pe laterale uriași de piatră. Natura își spune nestingherit povestea în tăcerea, culorile și sunetele ei neschimbate de timp, în frumusețea ei perpetuă...

Copii se țin bine și ritmul de mers este bun. Urcarea nu este deloc complicată, dar necesită o formă fizică bună.

Mai era puțin până sus! Drumetii sunt prezenți la tot pasul de jos și până la Bordul Tomii

Până la Lacul Pietrele am avut parte de o plimbare frumoasă, sub un soare prietenos şi alături de o companie pe măsură, Roxana Flaviu și Cristi, dar mai era și Marius cu Noi. Grupul era mai mare dar au rămas în urma. Poposim să ne bucurăm de peisaj, identificăm vârfurile din zonă, și întreaga creastă a Retezatului. Telefoanele au fost puse din nou la treabă și pozele de rigoare au fost făcute.

Creste semețe și peisaje care îți taie respirația, cu vâlcele pline de zăpadă și potențial de avalanșă la o nouă ninsoare. Dar fiind o zi așa de frumoasă, aş fi avut chef să merg mult mai mult, era aşa de plăcută drumeţia.

Ne retragem dincolo de principalul punct unde se opresc cei care urcă aici și lăsăm locul și altor persoane să se pozeze. Traseul nu se oprește imediat ce se ajunge la lacul Pietrele și se continuă către creste. În fața noastră se profila clar vârful Custura Bucurei și Bucura II. Deși poteca este clară, trebuie atenție pentru a urca că se poate aluneca ușor pe poteca foarte abruptă.

Nu a fost timp și pentru vre-un vârf de data asta, dar sigur vom reveni. După fotografiile obișnuite, am stat să ne bucurăm în briza rrrrrece și aprigă din valea Pietrele, ronțăind ceva înainte de a ne retrage. Pe vale, aglomeraţie mare, grupurile se mişcau în toate părţile.

Peste văi și păduri…

Dacă ridicăm privirea deasupra noastră, foarte aproape, se profila creasta Pietrele.

Lăsăm în urmă Lacul Pietrele. Coborârea se face pe aceeași pantă pe care am urcat noi, astfel că ne încrucișăm cu toți cei care urcă. Am dat peste mai multe grupuri

Coborârea devine mai confortabilă și mai rapidă decât am crezut... într-o oră ajungem la Gentiana pentru a aștepta si restul grupului, care a mers mai încet.

Ajungem înapoi la Gențiana.

O privire amplă spre vârful Pietrele... și într-un scenariu de poveste facem al doilea popas, timp în care ne-am relaxat, în care am fost la toaletă și ne-am odihnit, pornim din nou la drum. :)).

Se pare că a fost un week-end unde traseul mi s-a părut extrem de uşor şi frumos, dar și foarte popular. Nu ne-a prins noaptea până jos, deci noi zicem că ne-am încadrat frumos într-o zi lumină. La 15:30 ne-am luat la revedere de la cabană și am plecat spre mașină. Am coborât pe același traseu și la întoarcere. Bețele ne-au ajutat să ne echilibrăm pe poteca alunecoasă. La 17:20 eram la mașină. Ne-am schimbat de hainele de munte și am pornit spre Timișoara.

Așa cum poți vedea în poze, vremea a fost darnică și cred că am obținut maxim de la munte azi. Cu fiecare drumeție ne-am îmbunătățit condiția fizică, ne-am întărit musculatura și ne-am obișnuit cu ritmul susținut, pe care l-am adus în plimbările care mă ține în priză. Treptat, am crescut durata și dificultatea drumețiilor. Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte cu ceea ce am rămas după experiența din Retezat, pot spune că mi-a lăsat un sentiment foarte plăcut.

Muntele Mic (Vertical Race)

2024-12-14T08:00:00.885+02:00

Se apropie Crăciunul, cu toate bucuriile sale. Deoarece am dorit să profităm de timpul liber din weekend, dar să fim siguri că Moşul ne găseşte acasă de sărbatori, ca să ne lase cadourile, ne-am oprit la ideea unei ture de o zi la Muntele Mic. A fost un an plin de provocări, dar și de momente de neuitat petrecute, în mijlocul naturii, acolo unde inima noastră se simte cu adevărat acasă. După o săptămână incertă mergem - nu mergem, sâmbătă dimineața ne-am urnit spre Muntele Mic la clasicul loc de parcare, de la telescaunul Borlova Caransebeș. Waze arăta cam 1h 50m până la destinație. Trecem pe lângă singurul magazin deschis la Borlova și oprim să ne cumpărăm câte ceva, și să ne grupăm cu restul drumeților din cealaltă mașină. Nebunie: erau foarte multe mașini care urcau la schiat. Parcă toți românii au decis să urce azi pe Muntele Mic.

Ne-am propus un traseu de nivel mediu, ce scoate untul din tine dacă nu ești în formă, cu puțini kilometri pe orizontală și mulți pe verticală... Cea mai folosită rută de noi spre Muntele Mic pornește de la Telescaun și întreaga urcare durează cam cinci ore. Totuși Muntele Mic este un început bun pentru escalada în condiții de iarnă de cei care vor să se obișnuiască cu zăpada. Traseele din munții mici te pot pregăti pentru munții mari.

Până aici am urcat cu mașina. Am ajuns în parcarea telescaunului Borlova urmând mai departe drumul la pas spre Muntele Mic. Iarna aduce dimineți reci, cu temperaturi ce se bat în minusuri, aducând adevărate valuri de ger, solicitându-ne să alegem un echipament mai gros... Afară erau, cel puțin -6 grade. Cu toate acestea, unii dintre noi au sfidat frigul, rămânând mai lejeri sperând la o încălzire surprinzătoare a vremii.

Pe aici am venit

Nu am zăbovit! Ne-am pus rucsacii în spinare și la 9:30, am pornit în sir indian aproximativ 15 minute de mers pe marginea drumului.

Identificăm pe partea stângă a şoselei un drum. De aici continuam tura prin pădure pe un picior de munte, intrând pe o scurtă porțiune mai sălbatică. Ca să urci pe Muntele Mic (mult mai mare decât își are numele) este traseul cel mai fregventat de noi pe care îl urcăm de mai mulți ani când vine zăpadă. Da, sunt lucruri pe care să le faci înainte de întâlnirea cu alți munți de altitudine mai mare.

Am avansat rapid prin pădurea înzăpezită "Fie vom găsi o cale, fie vom face una." Împreună făceam o grupă tare veselă. Pe câți oameni, pe atâtea motive de a merge la munte.

Aerul răcoros de munte fac din fiecare pas o experiență de neuitat. Era frig, dar era bine pentru că mergeam prin pădure și nu simțeam vântul.

Un urcuş lin la început, prin urmare, această regiune oferă un amestec perfect de aventură și liniște.

Zăpadă nu era aşa de multă prin pădure și era sub forma unei pojghiţe îngheţate cu urme de picături de la ploaie, pentru ca la intrarea sub telescaun să îşi îmbogăţească prezenţa.

Avem un ritm bun până acum.

Urcăm încetişor în pădure şi admiram cât de rapid se schimba peisajul. Ningea frumos peste noi, cu fulgi aruncați în toate părțile! 😛Acum apare și zăpada, în strat mai gros, dar oricum zăpada a fost mai maleabilă şi mai prietenoasă, mersul este ușor.

Pașii ne poartă pe o potecă care merge pe sub telescaunul de la Borlova, dar ne mai opream din când în când să ne tragem sufletul. Am regrupat la un stâlp de telescaun, acolo unde panta era pe verticală. Nu era deloc greu, dar așa se întâmplă cam pentru toată lumea la fiecare început de traseu, în special pentru cei care nu merg în mod obișnuit pe munte. Corpul suferă până se adaptează efortului.

Deși traseul foarte atractiv pentru turiști, nu sunt prea mulți care să urce pe aici. Pot spune asta pentru ca nu am gasit urme.

Continuăm urcuşul prin pădure, până la culmea versantului stâng. Nu e chiar uşor, dar merită efortul. Astfel ajungem la „punctul de belvedere unde putem admira, o panoramă memorabilă a acestui traseu.

Tot urcând pe piciorul muntelui am ajuns la ieșirea din pădure, care avea să formeze ce-a dea doua secțiune a traseului. Eforturile ne vor fi răsplătite pentru ca locul în care ieșim este minunat.

Dacă prima parte din potecă avea zăpadă putină, cea de-a doua avea mai multă

Aici se schimbă treaba pentru că bate vântul. Nu este foarte puternic, dar este suficient ca să ne facă să ne izolăm mai bine fața. Tot traseul mai departe este în zona deschisă care a înlocuit frumuseţea de codru.

De aici traseul este “la inspirație”. Este importantă capacitatea de a te orienta în teren pe bază de repere, eventual cu o hartă mentală. Nu ne facem probleme pentru orientare, am mai fost în zona aceasta.

Tentația era să urcăm pe coama dealului pe care eram până pe vârful acestuia, un pic abruptă, dar deloc grea...

Nu ne mişcasem foarte repede. Mai exact, ne-am mişcat în regim de plimbare, cu stat mult timp şi cu aşteptat o echipa pe cealaltă. Unii merg mai repede, alții merg mai încet. Unii se opresc adesea, să facă poze sau să bea ceai. Alții, nu. Unii vorbesc tot timpul, alții preferă să meargă în liniște și să se bucure de zăpadă.

Zăpada se opunea la fiecare pas, și ne afundam, prin urmare ne punem rachetele și continuăm spre dreapta. Avem liber să ne croim calea după cum credem de cuviință. E mare diferență să mergem cu ele, suntem echilibrați și pășim cu siguranță.

Străbatem o porțiune cu zăpadă neatinsă - direcția generală este nord-est. Acesta ne duce în stațiunea Muntele Mic.

Minimalism natural.

Ne croim potecă prin zăpadă și printre jenepeni

Peisajul se schimbase destul de bine. De aici puteam vedea spre munții Țarcu care stă pitit după nori.

Muntele este extrem de frumos iarna, poleit cu zăpadă, tăcut, dar maiestuos. Zăpada îl înobilează. Când ești acolo sus, după un traseu fain… ai un sentiment care crează dependență!

Era plăcut în pădure, dar aici ne bătea un vânt taaaare rrreece.

Zăpada era viscolită aici, dar pe măsură ce am urcat, aceasta era din ce în ce mai înghețată. Perfectă pentru rachete!

Muntele fumega sub bătaia vântului…

Ne oprim la o gustare și la un ceai (cald) cu o priveliște fermecătoare. Nu zăbovim prea mult și revenim pe traseu.

Avalanșe de cețuri spre vârfuri. Intram în împărăția norilor, care ne învăluiau pas cu pas.

Acolo ne dorim să ajungem

Avem o panoramă de 360 grade asupra împrejurimilor. E ca la teatru.

Și tot mergând, am ajuns la Complexul Muntele Mic.

Nu ar fi uimitor să începi o dimineață într-un astfel de loc - privind răsăritul pictând munții aurii, sorbind o ceașcă de ceai cald și simțindu-te împăcat cu natura?

Am intrat în traseul din pârtia de schi Nordica pe care am urcat până la Crucea Eroilor.

Îți venea să pozezi în toate direcțiile și nu alta.

Panta era destul de abruptă, dar noroc că rachetele si mersul în zig-zag ne-a mai domolit puțin efort.

Aici zăbovim ca să ne încălzim, și să luăm prânzul. Nu am ajuns încă pe vârf, și nici nu avem intenția. Ne-am dat jos rucsacii, am băut ceai, am luat o mică gustărică, și după 15-20 minute de pauză pornim din nou la drum cu forțe proaspete. De data asta în sens invers. Ne întoarcem. Nu a fost timp și pentru vârf și nici vremea nu ne-a lăsat, dar sigur vom reveni.

Ajunşi pe Vf Muntele Mic ne adunăm energia şi ne pregătim să înfruntăm unul din cei mai înşelători inamici… Ceaţa și frigul. Cu ocazia acestui traseu mai învățasem ceva prețios: o geacă din puf natural poate face clar diferența între frig și cald!

Lăsând în urmă crucea, ne-am retras repede pe urmele pe care tot noi le lăsasem. Am coborât la mașini înainte să se lase întunericul. Am pornit leneş şi cam târziu, dar ne-am încadrat excelent în orele de lumină alocate pentru finele lui Decembrie 😀 Dacă vă e dor de zăpadă, asta-i locul potrivit. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la frumusețea acestui traseu.

Semenic

2024-12-01T21:22:00.483+02:00

Într-un moment de inspirație, urcatul pe Semenic devine o adevărată provocare în sezonul rece! 🌬️❄️Cu toții cunoaștem emoția de a începe ceva nou: O drumeție în Munții Semenic poate fi o alegere inspirată pentru a descoperi un stil de viață activ și pentru a ajunge la o formă fizică foarte bună. Fiecare ieșire este progres, indiferent de ritm sau distanță. Încă nu stim ce ne așteaptă dar din experienta anilor trecuți, iarna ne răsfață din plin și ne oferă șansa să urcăm și să coboram pe zăpadă în această perioadă din an, pe cea mai lungă pârtie din Romania, Văliug - Semenic, de 6 km!

Tura asta se anunța minunată, într-o zonă pe care o știam foarte bine. Așa cum am pornit noi din zona lacului Văliug, sau Gozna (cum mai este numit acest lac de acumulare), spre Platoul Munților Semenic, stratul de zăpadă lipsește iar atunci când apare mai sus, este mic! Traseul pe pârtie până pe Vârful Goznei(1447m) este o aventură de neuitat indiferent de timp, în care trebuie să fii pregătit să înfrunți vântul puternic din creastă, zăpada adâncă spre platou și temperaturile scăzute atunci când ele există.

Cu toate acestea, imposibil nu este! 🙂

Pornind de la Lacul Văliug urmăm marcajul cruce albastră, marcaj care pornește de la pârtia aflată în spatele unității de agrement Casa Baraj, și urcă prin pădure până întâlnește marcajul punct albastru. O a doua opțiune de traseu este cea care pornește de la capătul Lacului Văliug cum se merge în amonte, mai exact din spatele Hotelului Rândunica, acest marcaj fiind punct albastru, așa că tura noastră poate fi parcursă și sub forma unui itinerariu de tip circuit.... Voi lua în calcul o coborâre pe marcaj punct albastru.

Așa că s-a lăsat masina chiar la intrare în traseu, la baza pârtiei secundare de la capătul telescaunului Ponton Casa Baraj, ne-am pus rucsacurile în spinare și împreună cu Roxana și Flavius ne-am început în liniște urcarea pe marcaj cruce albastră, care durează aproximativ 3,5 - 4 ore, lejer. Atât traseul marcaj cruce albastră, cât și marcajul punct albastru urcă ușor prin pădure până ce la un moment dat cele două se întâlnesc în zona stâlpilor de înaltă tensiune care urcă până pe Semenic.

La scurt timp după ce am intrat în pădure un vânt primăvăratec s-a simțit. Iarna parcă nici nu a apucat să înceapă. Cu toate astea, am făcut tot posibilul să ne bucurăm de zăpadă pe unde am prins-o… de parcă nu o să mai ningă niciodată.

De obicei, oamenii urcă cu mașina personală până sus pe munte și coboară pe schiuri, pentru că nu există o instalație de urcare. Știam că traseul va fi solicitant dar satisfacția e mareee. Începe o pantă ușoară, după care înclinația crește transformându-se într-una mai grea spre vârf din punct de vedere efort fizic. Aceasta are o lungime de 5,8 kilometri, leagă stațiunea Semenic de comuna Văliug și coboară de la 1.450 de metri la aproape 700.

Nu prea se văd marcaje pe aici așa că punctul principal de orientare este această defrișare (marcajul e undeva prin pădure)

Ajungem la primele petice de zăpadă, în strat nu prea gros, dar oricum întărită. Combinația perfectă a unui traseu forestier, care pentru noi a fost cel mai revigorant, provocator, plin de senzații (de la wow la bau) și în cea mai mare parte ușor de parcurs

Ne uitam în spate, ne comparam gradul de înaintare în lungimi. Pe măsură ce urcam se deschidea în spatele noastru valea și diferența de nivel, greu de ignorat. Ne înălțam și lăsam în urmă o lume întreagă

De partea cealaltă a pădurii soarele strălucea asupra Semenicului

Nu ne grăbeam, nu aveam cu adevărat presiunea timpului și eram înconjurați de frumusețe. Ne-am oprit la câteva pauze, să bem o gura de ceai, să schimbăm păreri despre peisajele frumoase din jur.

Traseul se pretează minunat la o astfel de ieșire alături de copii, este scurt și plin de recompens

Mai aveam puțin și intrăm pe pârtia de slalom uriaș, iar de aici nu mai rămâne decât să urcăm pe pârtie până pe Vf. Piatra Goznei (1447 metri).

Pe aici zăpada insista să rămână un pic cam mare, deși nu mai ninsese de câteva săptămâni. Într-un fel sau altul iarna a sosit…bătea vântul și era foarte frig.

Cu privirile aruncate spre creste, către muchia Semenicului. Ce diferență de condiții, date doar de diferența de altitudine. Cu doar trei ore înainte ne topeam de cald și acum eram zgribuliți și ne afundam în zăpadă.

Odată ajuns în zona Platoului Semenic un orizont foarte larg poate fi surprins cu privirea. Putem observa în depărtare crestele montane din Munții Țarcu, Godeanu sau Retezat. Desigur, acest lucru doar în condițiile în care vremea este senină și permite o astfel de vizibilitate.

Faţă în faţă cu vârful Piatra Goznei. Momentul meu de stat și privit.

După aproximativ 4 ore de când am plecat, eram deja sus pe vârf.

Entuziasm la cote maxime pe Vârful Piatra Goznei.

Admirăm priveliștea care pur și simplu te lăsau fără cuvinte. Vârful te lasă să vezi totul în jur.

Lume multă

Majoritate urcă pe vârf venind cu mașina până aici

De la stația Meteo Semenic, pot fi urmate marcajele bandă roșie și cruce roșie pentru a te îndrepta înspre Izvorul Baia Vulturilor și înspre Vf. Piatra Nedeii, un vârf de unde te poți bucura de o priveliște fantastică asupra Rezervației Izvoarele Nerei. Parcurgerea distanței de la Vf. Piatra Goznei și până la Vf. Piatra Nedeii poate dura aproximativ 1-1,5 ore, fiind un traseu foarte lejer de plimbare pe un platou montan.

În zona expusă de pe creastă ne-am luptat cu frigul. Era tare înţepător şi nu prea favoriza pauzele de căscat gura. Cu toate acestea, o mică întâlnire pe neașteptate a schimbat acest tipar…

Întoarcerea e bineînțeles pe același traseu până la intersecția cu marcaj bulină albastră. Ne-am simţit suficient de bine să mai prelungim puţin traseul spre Valea Bârzavei.

La scurt timp după ce am părăsit pârtia, am găsit și marcajul bulină albastră care ne va îndruma până în vale.

Coborârea a început să fie mai pieptișă, mai accidentată după care a ieșit într-un drum forestier dar îl traversăm ținând marcajul. Pe aici este necesară ceva mai multă atenție.

Poteca cu marcaj punct albastru ne-a condus imediat într-o pădure cu copaci nu prea groși, cu ramuri rotite și întortocheate și cu mult aer și lumină în jur. O pădure de foioase dintre acelea care te lasă să vezi totul în jur, inclusiv ursul cum se apropie să te mănânce (glumă). Norocul nostru că încă nu sunt ursi sau nu i-am văzut noi.

Aveam să facem puțin peste opt ore cu totul, ne-am mișcat bine și am ajuns în timp confortabil la mașini, mai ales că la întoarcere pe lângă lacul Gozna (Valea Bârzavei) ne-am relaxat complet. Când scriu despre experiența trăită acolo, retrăiesc momentele, pentru că ieșirile la munte nu sunt niciodată doar despre munte, în spate este mereu o poveste mult mai bogată. Este traseul perfect dacă vrei să te bucuri de frumusețea zonei, să faci mișcare și să explorezi stațiunea. Și aceste fiind spuse, ne auzim la următoare tură