There is no spoon!!!

Home sweet home...

2012-06-02T18:18:00.002+03:00

E foarte ciudat cum de-abia asteptam sa fug de-acasa cand eram mica. Asteptam cu infrigurare sa cresc odata, sa vina clasa a 12-a si sa incep facultatea. Imi doream sa incep sa decid pentru mine, sa incep sa traiesc si sa le arat eu tuturor. Iar orasul ala era "clopotul" meu "de sticla".

N-am fost niciodata populara, dar nici vreo sociopata. N-am tanjit dupa atentia a 100 de oameni. M-am invartit dintotdeauna (adica de printr-a 5-a) intr-un grup misto si mic de oameni. Acelasi. Insa toata fauna aia de fetite care erau in stare sa recite dintr-o rasuflare numerele masinilor celor mai smecheri tipi din oras, FARA sa stie cum ii cheama, si cei mai smecheri tipi

I had good parents, a nice dog... I was so ready to go.

Si acum, dupa 10 ani, de-abia astept sa ma intorc

O altfel de seara si-un altfel de concert

2011-08-21T16:07:00.005+03:00

In urma unui schimb de sms-uri cu Andrada pe obisnuita tema de weekend - unde-am putea sa ne taram fundurile si sa ne intoxicam mintile cu fum si etilice - am descoperit ca ea merge la Promenada Operei, un concert de arii din opere celebre ce se petrece in fiecare an in aer liber. Hm… Ce misto, mi-am zis!

E drept ca nu-s atat de educata in ceea ce priveste opera sau muzica clasica (de-asta nici nu eram la curent cu acest concert) dar ascult de mica (meritul parintilor). Stiu ce-mi place si ce nu. Ma topesc dupa Puccini. Imi plac vocile calde ale barbatilor mai mult decat vocile femeilor (desi nu e mereu o regula). Unele am senzatia ca-mi gauresc timpanul (nu toate), altele (a la Maria Callas) imi dau fiori misto. Nu-mi place atat de mult teatralitatea exagerata, a la filme mute. Dar daca imi plac mult ariile (Boema, Madame Butterfly) pot trece peste scenele de tip :“Adieu! Adieu!”. Uneori ma emotioneaza chiar mai mult muzica clasica decat cea pe care o ascult eu acum.

Cu toate astea, nu merg suficient de des la spectacole. Am fost doar de cateva ori (5-6) in 10 ani (de tot rasul). Si nici nu ma ocup intens sa ma cultivez in sensul asta (desi imi propun de fiecare data). Practic, sunt o puturoasa. Ce fac aproape constant e sa imi mai iau cate-un ragaz de indie, electro si ce se mai asculta azi ca sa ma opresc pe Mezzo. Mai ales dimineata, inainte sa plec la birou. Ma umple de zen… Pacat ca nu tine mult (dar asta este o alta poveste).

Asadar, m-am imbracat pe fuga si-am fugit la Opera. Am coborat din taxi pe-o arie din Faust (la asta chiar am fost acum 6 ani). Am ramas un pic surprinsa cand am vazut ca tot spatiul din fata operei era plin, da’ PLIN de oameni. Ma asteptam la ceva mai restrans, 40 de fani de 50-70 de ani asezati tacticos pe bancutele din fata treptelor. Nu ma gandeam ca va fi cam la fel de multa lume ca la Summer Well. Unii stateau in picioare pe alei, cei mai multi in fund pe iarba. Erau si tineri si oameni in varsta (mai mult in varsta decat invers). Cred ca n-am vazut pe nimeni care sa fi fost si la Summer Well sau prin locurile in care merg eu (in afara de prietenii mei). In intunericimea aia parea ca e o cu totul alta multime decat cea cu care m-am obisnuit. Nu tu publicitari cool, nu tu artisti neintelesi, nu tu aere interesante. Da’, cine stie. Era intuneric. In afara unor pusti de 3-4-5 ani complet prost crescuti (carora le-as fi sucit numai un pic gatul), mi-au placut oamenii. Nu cred ca au venit " ca sa dea bine" sau ca sa nu rateze evenimentul monden al secolului. Muzica suna bine. Vasusem pe Mezzo ca-n strainataturi se intampla deseori astfel de concerte in aer liber. Mi s-a parut beton ca in sfarsit am prins si eu unul.

La fel de aprig mi-as fi dorit sa fi avut alt prezentator. Nu-mi mai amintesc cine a fost, da’ a fost fals si ridicol. Cum sa-i pronunti prenumele lui Gershwin pe romaneste? Cum e posibil sa nu stii de Gershwin (asta trebuie sa fi fost cazul; altfel, de ce i-ar fi stalcit numele)?!? Mi-ar fi placut sa nu fi aplaudat lumea chiar atat de politicos. As fi vrut sa ma manifest mai din inima, ca la concertele de rock. Sa chiui putin. Au fost vreo 3-4 arii la care as fi facut-o. Speram sa cante mai multe dintre ariile mele preferate. Dar n-au facut-o. Si ultima chestie, mi-as fi dorit sa le sparg balonul copiilor alora cand am avut ocazia. Da! Sunt un monstru. Nu ma topesc dupa copii. Mai ales cand sunt prost-crescut si imi strica momente. Iar asta a fost un moment misto. Multumesc Andrada :)

Doamna de la unu

2010-11-12T02:34:00.001+02:00

Dupa ce am intrat la facultate in Bucuresti, s-a pus problema unde o sa stau si cu cine. In camin probabil ca nu as fi reusit sa-nchid un ochi din pricina piticilor mei cu somnul si a studentilor aflati in eterna miscare browniana. Nemaivorbind ca imi era greu sa-mi imaginez cum as putea imparti o camera cu trei persoane si alte 100 care s-ar fi fatait pe usa noastra perpetuu. Cum am fi invatat in sesiune in tot vacarmul ala era un alt mister. Prin urmare, aceasta optiune a iesit din discutie. S-a hotarat ca o sa inchiriez un apartament impreuna cu o prietena foarte apropiata, colega mea de banca din V-XII. L-am gasit, nesperat de repede chiar, printr-un unchi. Ne-am intalnit cu proprietarii, niste oameni foarte faini. Nu pareau genul care intra peste tine cand ti-e lumea mai draga. Am cercetat apartamentul. Era grozav! N-am mai stat pe ganduri. Cand ne-am mutat am aflat ca singura hiba a acestui apartament nu se afla in el ci sub el. Proprietarii ne-au avertizat prieteneste ca ar trebui sa avem grija ce facem cu doamna care salasluieste sub noi. Aparent, era un pic nebuna. Cat de nebuna era, aveam sa aflam foarte curand.

Aproape in fiecare seara se infiinta la usa noastra o creatura mofluza cu par valvoi si privire de cotoroanta, scuipand si maraind ca o pisica isterica ofensata din cale-afara ca o deranjam cu "ceva"… Cate ceva nou de fiecare data, bineinteles. Nici nu ne-am mutat bine si femeia asta a devenit o obisnuita a casei.

I se nazarea ca era televizorul prea tare si o auzea pe Andreea Esca. ?!?!?! Noi ajungeam acasa mult dupa stirile ei. “Si clopoteii… imi tiuie urechile…” Cuckoo! Tuna si fulgera ca ar fi trebuit sa dam volumul mai mic la combina. Ce atata Elvis?! Cine naiba asculta Elvis, nu stiu… Noi nu. Ne suiera din tocul usii ca o zgariem pe creier cu tocurile (pe vremea aia, purtam tocuri… inca ma intreb ce a fost in capul meu). Adica n-aveam decenta sa levitam pe scari sau prin casa... Goddamnit! Stiam eu ca mi-ar fi prins bine sa ma tin de yoga. Altcandva a ajuns la concluzia ca eu planuiam o spargere. M-a vazut pe camera video din dreptul usii ei mergand pas-pas, taras-grapis. Trebuie sa fi fost foarte suspect… Deh, sa mai indraznesti sa pasesti delicat incat sa n-o deranjezi cu tocurile pe nebuna... Altadata ne-a amenintat ca stie ea ce facem noi la baie. Emmm… Say wha’?!

Orice am fi facut, nu era bine! Asta in conditiile in care nu ne-am spart in petreceri (doua au fost, de fiecare data de revelion). Am incercat realmente sa tinem cont de fiecare dintre jeluirile ei.

Culmea culmilor s-a produs cand s-a infiintat din nou la usa noastra, intr-o seara ca oricare alta, cu o noua problema. Nu mai stiu care era, dar imi amintesc ca ne-a tinut o prelegere mai lunga. Era vorba despre cum se astepta ea sa aiba in noi, proaspete studente, un aliat intelectual in blocul ala de analfabeti. Spera ca impreuna sa invingem prostimea. Intr-un final, si-a dat seama ca n-are cu cine. Eu si colega mea eram frumoase si atat. Pe mine m-a busit rasul din cada. Colega mea nu-si mai incapea in piele din fericire. “A zis ca sunt frumoasa! A zis ca sunt frumoasa”. Whoohoo! Inainte sa plece, ne-a suierat ca are conexiuni la nivel inalt cu fata bisericeasca din Romania, ca stie popi, episcopi si alti din-astia interconectati cu Dumnezeu. Si de nu ne potolim, o sa vedem noi!!! Pe Dumnezeu? Pe dracu’? Sau…? Exista o retea interlopa bisericeasca who takes care of stuff? Ca sa o credem pe cuvant, s-a rostogolit repede pe scari pana la vastele sale apartamente si s-a intors cu un album de manastiri din Romania in brate. Doamna cu buturuga din Twin Peaks curat-murdar! “Uite, Geta Marculescu, asta-s eu! Uite, Geta Marculescu. Uite… si aici, Geta Marculescu”. Ii sclipeau ochii de mandrie… Ne-a lasat albumul, ne-a mai aruncat o cautatura dementa si dusa a fost.

Uite-asa ne-a tinut 6 ani de zile… Daca initial ne cam prabuseam de ras dupa fiecare dintre vizitele ei, catre finalul sederii noastre in acel apartament a ajuns sa ne stoarca de rabdare. Tot timpul, tot timpul se gasea cate ceva care sa o irite. No, femeia era dusa complet cu pluta si Slava Cerului ca proprietarul o stia foarte bine incat sa n-o bage-n seama cand ne para.

Acum un an si jumatate ne-am mutat de-acolo. Prietena mea cu prietenul ei, eu - de asemenea. In locul nostru s-au mutat niste prieteni de-ai mei. I-am avertizat viguros ca trebuie sa umble cu manusi cu doamna de dedesubt ori le va face zile fripte. Si ce sa vezi? Nebuna a disparut. Poof! Gone! M-a prins intr-o seara si mi s-a confesat indurerata cum fratele ei, cel cu care si-a deschis afacerea cu albumele bisericesti… a tradat-o! Firma a intrat in faliment iar ea si-a mutat centrul de greutate in celalalt apartament, pe acelasi etaj dar sub alti oameni. Karma's a bitch, huh?

Un proiect absolut beton!

2010-11-11T18:33:00.002+02:00

Medalia de onoare

2010-11-11T13:49:00.000+02:00

Aseara am fost la film, la Medalia de Onoare. N-am de gand sa povestesc despre film. Pot doar sa spun ca mi-a placut foarte, foarte tare si ca Rebengiuc m-a cucerit iremediabil. Stiam deja ca este un actor foarte bun, dar acum am cunoscut si o fractiune din alta bucatica din el. Omul. A aparut dupa vizionare impreuna cu regizorul si directorul de imagine pentru a raspunde la intrebari despre film, despre el. A facut-o sugubat, ironic, carismatic. Mi-a lasat senzatia ca e un om strasnic, pe langa un actor talentat. Vorba Andrutei, a fost atat de misto ca iti venea sa-l imbratisezi.

Una din intamplarile povestite post vizionare a fost legata de Ion Iliescu care-si etaleaza pret de cateva minute in film zambetul ala impostor. Domnul Rebengiuc ne-a povestit cum, de ziua lui, niste dulaposi cu cascuta-n ureche si imbracati in costum s-au infiintat la usa lui un cos mare si un buchet de flori (sau ceva similar). El nu era acasa, asa ca a deschis fiul sau. “Stiti, tata nu e acasa, e …nu stiu unde”. “Stim…”, au raspuns dulaposii prompt si ranjund cu subinteles :]. “Va rugam sa ii urati La Multi Ani din partea domnului presedintelui Ion Iliescu”. A doua zi a fost invitat la Cotroceni, in audienta cu presedintele, unde Domnului Rebengiuc i s-a ivit momentul de aruncat cu ironii a la “nu sunt impotriva dvs, pur si simplu nu sunt cu dvs”. Nu i s-a opus :]. Trebuie sa-i iubesti pe oamenii astia. Din acel moment, nu s-a mai intalnit cu “Bunicuta”. Until this movie, that is :]

Altfel, go see the movie.

PS. E mult mai misto filmul decat trailerul.

Eeee...what's up doc?

2010-10-29T16:18:00.004+03:00

Acum zece zile m-am imbolnavit. De vreme ce eu racesc adeseori, nu m-am ingrijorat prea tare. Mi-am burdusit geanta cu bunataturi de la farmacie, m-am imbracat mai gros si-am asteptat cuminte sa treaca. Primul semnal ca totul avea sa se duca pe Marte cu satelitul a venit miercuri. Cand cascau matele alaturi de mine de prea multa caldura, cand imi clantaneau dintii-n gura de frig. Febra, va sa zica! Joi m-a cuprins toropeala... Daca as fi fost pisica, as fi tors la gura sobei zile-ntregi, ca apoi sa trag cate-un pui de somn oriunde, oricand, in orice pozitie. Bine-ai venit moleseala! Joi seara... n-am putut dormi toata noaptea din pricina unui guturai. De dimineata, m-a trezit senzatia vie ca in gatul meu si-a gasit adapostul un cuib de piranha. Fucking shit? Raceala asta nu mai trece?

Cand sa-mi inspectez gatul... panica. Aveam dreptate. "Cuib de piranha" curat-murdar gazduiam, cunoscut sub chipul sau stiintific de "amigdalita". Nuuuuuuuu.... Nu. Nu. Nu. Nu! Imi aminteam vag ca trece greu si dureros. Si in mod sigur nu luam antibioticul care trebuie. Booon... Venise vremea sa verific diagnosticul. Asadar, febrila si cu gatu-n piuneze mi-am urcat posteriorul intr-un taxi in cautare de vindecatori...

Prima doctorita la care am fost era medic de familie la nu stiu ce institut. Am gonit ca vantul si ca gandul ca s-o prind pana in ora unu, ora dupa care urma sa-si ia talpasita pe teren. Am ajuns la timp, ea nu era acolo. M-a apucat panica din nou. Mi s-a scurs si-o lacrima. Era vineri dupa amiaza, tarziu pentru orele lor de lucru, mi-era tare, tare rau iar alt medic nu stiam in Bucuresti. Prin cap imi zburau injectii, lesinuri pe strada si morti iminente. Un vis. Pana sa alunec de tot in ipohondrie a aparut doamna. Degeaba, as adauga acum, post consultatie. Mi-a identificat un suflu mitral de a carui descoperire parea foarte mandra (desi nu avea legatura cu motivul pentru care am ajuns eu la ea) si o micoza bucala de la antibioticul pe care-l luam de miercuri (ceva imposibil la momentul respectiv). Adica nimic relevant (nu ce banuiam ca am eu, amigdalita, diagnostic pe care mi l-am pus singura si pe care mi l-a invalidat ea). Printre altele sugera ca e grav, dureros ( no shit, Sherlock! ), ca n-o sa scap usor si ca ar trebui sa fac niste injectii. Da' daca n-are cine sa mi le faca, asta e...nu le fac. Pe sistemul "merge si-asa si-asa". Apoi a mazgalit trei hieroglife pe o reteta si dusa a fost! Hm... parca nu trebuia sa mearga asa afacerea asta... Ori trebuie sa fac injectii, ori nu trebuie, which is it? De cand e pe vrute cand vorbim de medicina, tratamente? Nu parea nimic credibil din ce spunea tipa asta acolo. Nici diagnosticul si nici tratamentul.

Drept care, i-am alertat pe ai mei. Si-au facut cruce cand au auzit concluzia doamnei doctor si m-au trimis printr-o colega de-a lor la Panduri, institutul de ORL (care zbarnaie, by the way). Rezidentele de acolo au avut o reactie la fel de evlavioasa la aflarea diagnosticului ce mi-a fost pus, reactie ce afost urmata de o rostogolire pe jos de ras. Amigdalita aveam. Evidenta, urata si pultacee. Iar situatia urma sa devina complet dezagreabila. Injectiile erau musai (din sase in sase ore timp de sapte zile). Trebuia sa fiu tinuta sub observatie (internare) si operatia de scoatere a amigdalelor nu era exclusa. Cu doi parinti medici in dotare si-un ORList brici peste gard am scapat usor. Mi-au dat reteta, m-au trimis pachet acasa si la revedere. Daca lucrurile n-ar fi stat asa, internare ar fi scris pe fisa mea.

Usor si dureros a trecut si saptamana. I-am ars livezile si otravit fantanile cuibului de piranha din gat. L-am trimis la dracu', unde-i sade bine. E grozav cand totul se termina cu bine. Insa totul s-ar fi putut continua altfel de-as fi mers pe mana medicului no1: ori cu o infectie si mai nasoala, ori cu mai multe amigdalite innodate una de alta. Cine a mai avut amigdalita stie ca una singura can be a handful, mai multe ar insemna iad.

Asa ca intamplarea asta nu poate decat sa-mi confirme ceva ce am uitat: E foaaaaarte putreda si foarte periculoasa situatia sistemului medical romanesc. Filmul "Moartea domnului Lazarescu" e departe de a fi o gluma (cine nu l-a vazut, sa-l vada). Reflecta foarte bine realitatea, calitatea si moralitatea multor medici din Romania. Asa ca nici prin gand sa nu va treaca sa mergeti fara recomandare la medic (medicul sa va fie recomandat si voi sa fiti recomandati lui). Nici prin gand sa nu va treaca sa nu verificati diagnosticul, tratamentul, etc.

Nu de alta, da’ va jucati cu sanatatea voastra cu toti Looney Tunes astia, care habar n-au medicina, dar o practica fara mustrari de constiinta.

Eternal sunshine of the spotless mind

2010-08-30T04:54:00.006+03:00

Post liceu am gasit cea mai tare doctorie pentru drame. Medicamentul minune impotriva tututor relelor. Angoase, tristeti, in VAMA vedeti voi pe dracu’. Waaaaay better than Xanax. Nu ca as fi incercat vreodata Xanax :), dar prin comparatie, barem asta pare natural…zic.

Pe vremuri, de fiecare data cand ceva incepea s-o ia razna in viata mea, o porneam de buna voie sau ma lasam dusa de ureche in Vama. Un weekend de exorcizare sa-i zicem. Cam asa cum isi scot babele straiele de sarbatoare ca sa se duca sambata si duminica la biserica la slujbe / sa depuna acatiste ca sa-si spele pacatele / sa revada luminita / sa se incarce de divin, asa mergeam eu in Vama ca sa ma umplu de bine, sa ma repolarizez pe plus.

Vara asta am avut nevoie de-o doza de Vama, iar weekendul asta mi-am luat-o. Premizele erau beton, plecarea asta insemnand o reintregire a pastaii de care vorbeam acum vreo doua luni. M-as fi bucurat de Andrada (pe care n-am mai prins-o de multa vreme la un tete-a-tete), de LOLA (marea surpriza misto din ultima vreme) si de Titus (pe care nu l-am vazut de ani buni). Radu & Mada are regular joys nowadays.

Insa dupa prima seara am trait un sentiment bizar. Eram gata, gata sa bag mana-n foc ca n-am mai gasit Vama mea. Ca sa fie clar, n-am de gand sa reincep povestea cu “s-a stricat Vama”. Vama pe care am cunoscut-o eu era DEJA un ghiveci sinistru pentru “connaisseuri”. Eu am prins firimiturile de dupa festin, dar alea pe care le-am prins mi-au parut lucioase si colorate. Ca sa o citez pe Lola, sunt o mierla. Daca stie careva vreun loc de mers la mare lipsit de bube majore (dubiosi cu lanturi de aur la gat, “papushe”), cu muzichii care fac sa vibreze scarita, ciocanul si nicovala (nu sa pacaneasca), in care sa nu mori de plictiseala, sa-mi zica si mie. Eu nu stiu sa existe. Asa ca in lipsa de o alternativa fezabila, Vama e ok.

Eh, anul asta, dupa prima seara in Vama, am simtit ca nu mai e in stare sa faca vreo terapie cu mine. Sau ca eu nu mai gasesc ce cautam acolo. Si nu pentru ca e un amestec kitschos de stiluri arhitectonice sau pentru ca e plina de grobieni. Nici pentru ca e betonata toata sau pentru ca s-a ingustat plaja. Si nici pentru ca s-au mutat cluburile de pe plaja pe pamant.

1. Sa fim seriosi, Vama a aratat dubios dintotdeauna, bag mana-n foc!!! Sunt de acord ca au rasarit niste edificii mizerabile care dau multa vigoare aspectului de terci, dar Vama Veche per se nu e un sat frumos. Sfantu Gheorghe e un satuc frumos. Casele sunt toate din acelasi film. E nisip peste tot, iar daca vrei sa-ti faci de cap, poti merge descult oriunde. Cerul se vede intr-un mare fel noaptea. Poti sa te plimbi cu mijloace neaose de transport, daca cumva ti-era dor. E foarte frust si ingrijit. Thumbs up! Dar Vama e o aparitie dubioasa;

2. Si daca s-a asfaltat, ce? S-a asfaltat pamantul ala pe care-ti rupeai gatul noaptea incercand sa ajungi pe bajbaitelea (caci lumina, ioc), cu niste surubelnite la bord, din punctul A in punctul B. Acum uite ca nu-ti mai rupi gatul. Daca era nisip din ala fin pe care sa poti merge descult din Sfantu Gheorghe, mai intelegeam, asa, mare paguba;

3. De oameni care sa-mi polueze aerul nu am prea dat. Ce-i drept, e sfarsit de vara. Si-or fi epuizat resursele. Dar, altfel, nu ma duc pentru alti oameni in Vama;

4. Iar cluburile s-au mutat de pe plaja pentru ca a inghitit marea malul. N-aveti decat sa depuneti o lacrimatie adresata lui Poseidon.

Nu stiu altii din ce motive merg in Vama, dar eu merg pentru muzica. Problema pe care am avut-o instant acum, a fost cu muzica. Vama e o stare de spirit in care muzica chiar conteaza. E singurul loc in care obisnuiai sa nu auzi muzica USOARA sau pur si simplu PROASTA la foc automat. OK, ati turnat betoane, ati construit ca niste idioti palatele alea cu termopane cu oglinda si inox, dar lasati-mi muzica. Sau dati-mi muzica aia misto… Eu depind de ea, mie imi schimba stari. Nu as putea sa traiesc fara, e atat de importanta pentru mine. Si ma indispune ingrozitor muzica proasta. Vineri am ascultat PESTE TOT muzica si veche si proasta, cam aceeasi de acum 100 de ani (cu schimbari mici, dar jalnice), eu fiind alta (imi place sa cred ca intre timp cred ca mi-a mai crescut capul).

Respectele mele mastodontilor, da’ frate, nu se poate sa existe in continuare acelasi playlist de acum 500 de ani. M-a disperat “Cabron”. O sa vomit daca o mai aud o data. A fost mare hit acum 5 ani. Gaaata! M-a disperat Catalin Crisan cu melodia aia a lui celebra de o tot pun diversi prin Expirat, Stuf, etc. NO MOOOOOOREEEE! Stop it! It’s killing me. Fac tartru de la ea. Si m-au disperat piesele alea minuscule, asa de plictisitoare ca nici nu te obosesti sa retii numele trupei. Basca, exista si muzica noua misto. Daca o cauti suficient o gasesti. Ce-ar fi sa o incercam si pe aia?

O alta chestie pe care nu o inteleg este CE CAUTA ATATA LUME NOAPTEA LA STUF? Ziua muzica e foarte misto. As indrazni sa zic ca e cea mai misto muzica de pe plaja. Noaptea E HORROR, e incredibil de proasta. Cu toate astea, cand treci pe-acolo gasesti mereu UN PUHOI de oameni: baietii cu hamsii in par, ingropati in nisip si morti de beti, rockerii care stau numai inauntru si planuiesc sa dea foc locului (sper eu), baietii cu pulovarasul innodat la gat si aruncat sauvage peste camasa, grobienii cu pofta de bataie, replici de agatat ieftine a la “ce face fetele, joaca sport?” si semi prostutele la agatat. Se strang toti ca mustele la becul ala atarnat de falusul din fata Stufului si danseaza pe “Drumurile noastre toate”. WOW! Ce ne-am mai distrat!

Bad! Bad Friday! Sambata a fost salvata de prieteni, Shukar Collective (si schimbarea DJ-ului din Expirat?). La 12 noaptea m-am infiintat la Shukar unde am comentat-o pe tipa cea noua. Beton ca aparitie, energie, sex appeal… o roma pe cinste! Dar imi par mai tari ceilalti din proiect decat ea. In rest, taves bahtalo! Shukar Collective rules!

Dupa concert ne-am indreptat tot spre "Expiratul vietii", alta varianta mai buna n-am gasit. A fost foarte amuzant. Eram in formula completa de acum 6 ani. Atunci eram toti singuri, neintelesi si lipsiti de pace. 6 ani mai tarziu, sambata, chiar daca ne simteam cu totii "adulti", unii pe cale sa-si puna pirostriile, altii prinsi in chestii neunse cu ulei, am ramas tot numai noi 5. Ar fi fost momentul sa ne facem cu totii cate un tatuaj din ala cretin, care sa ne oripileze a doua zi. N-au vrut. Party poopers!

Mai departe, no more revelations. Just stupid stuff. Mi-am scapat tenisii in mare, m-am facut fleasca incercand sa-i recuperez. Si apoi m-am umplut de nisip. M-am transformat in japonezul care face poze in continuu. M-a cuprins starea de imbratisat oameni dragi si am imbratisat-o la randu-mi. Pacat ca au lipsit cativa din Vama. I-as fi imbratisat :) Dar pentru asta e de vina sucul de mere cu Absolut. Recunosc. M-am abtiguit :)

Concluzia e ori ca Vama nu mai e medicamentul francez H2O pe care-l administrau asistentele ipohondrilor, ori ca m-am facut eu mare (Vama a ramas la fel) si, prin urmare, am pitici mai rezistenti decat gandacii din Regie. To be continued…

PS. In the meantime: TEMA PENTRU ACASA. Cand va intoarceti de la mare, iesiti din Constanta spre Harsova si nu faceti prima la stanga spre Cernavoda ci o a 2-a la stanga…. Inarmati-va cu o colectie de muzica clasica. Daca n-aveti, merge foarte bine si aia de la OMV (Debussi, Mozart, Beethoven, Prokofiev, ceva fin)… Si cum intrati pe drumul ala, play it. Trebuie sa prindeti seara si premizele unei furtuni. O sa intrati intr-un trip cel putin ciudat....

Eu (mioapa ce nu poarta ochelari desi vede confuz la 5 metri in fata), de pe bancheta din spate, m-am simtit ca la un maraton de filme “SF-Hitchcock”. Pe drumul ala sunt copaci cu coroana bogata care, in bataia vantului, se joaca intr-un mare fel cu imaginatia ta. As fi jurat ca sunt copacii aia umblatori din Lord of the Rings. In stanga si-n dreapta se leagana lanuri de porumb si alte ghizdoave inalte, relativ misterioase pe intuneric, care-ti dau senzatia ca e foarte stramt drumul sau ca alergi pe un culoar spooky (asta mi-a amintit de fugareala prin lanul de porumb din Signs). Sunt tot soiul de vietati ce-ti taie calea. Fetele se jura ca au vazut si bufnite. Eu am vazut doar vulpea “aparent” zapacita de faruri care s-a sucit si s-a rasucit de vreo trei ori pana s-a hotarat in ce directie s-o taie din fata masinii. Ted Bundy? Drumul pana in Cernavoda e plin de raspantii... Desigur ca multe dintre ele nu sunt semnalizate. Daca nu stii drumul si nu trece nici dracu', trebuie sa opresti sa scoti harta.... Freddy Krueger… Au aparut la debutul drumului doi sateni calare pe niste mijloace de transport cel putin ciudate pe-ntuneric, a la orci. Dar altfel, nici tipenie de om nu trece pe-acolo. Iar fondanta de pe tort e insight curat din filmele horror. Nu ai semnal pe telefon… Cel putin nu in Orange. Noi ne-am distrat, sort of :)

Rewind

2010-08-11T17:53:00.012+03:00

Imi doresc sa scriu o chestie de ceva vreme si nu stiu cum s-o formulez incat sa-mi obtin sentimentul de eliberare a la “na, c-am zis-o” si in acelasi timp, sa inteleaga realmente doar vreo cativa oameni. Pentru ca nu am gasit “calea”, am reinviat o bucatica dintr-o scriere mai veche “pe pozitiv” :))) ...

"Un neastampar nesuferit imi furnica din talpa pana-n crestet... Insecte!..."Imi doresc fluturi in stomac. Non-stop. Nu glumesc. Vreau fluturi care sa germineze colonii de fluturi, care sa nasca miliarde de fluturi… de toate natiile, nuantele, etc. Nu vreau doar rosii. Vreau sa fie verzi, oranj, galbeni, bej, turquaz (asta pentru miile de barbati care nu stiu ce-i aia), in picatele, degrade, cu aripi patrate, franjurate, in colturi, in coada de randunica, fluturi care sar, plutesc, merg, inoata, fac slalom, dau din picioare, injura si fumeaza, se arunca ... Diferiti sa fie! Si capabili sa induca stari. Sa li se faca training-uri periodice. Sa stea cate-un tartor cu biciul pe ei pana ma fac sa simt… As prefera sa fie delicati, dar daca asta nu merge, sa-mi tipe pana-mi ciulesc urechile. Sa fie pusi la colt daca o dau in bara si sa incerce din nou. Sa fie, Goddamnit.... Stiu ca nu e realist ce vreau... dar asta vreau eu! Din ziua 1 pana in ziua "X" (unde "X" tinde la infinit). As avea nevoie de ei ACUM!

Watch her disappear

2010-07-15T23:37:00.000+03:00

Formele fara fond

2010-07-10T03:16:00.008+03:00

A venit vremea sa-mi vars toata carca de nervi pe care am adunat-o in ultimele 6 luni… M-a invatat careva o injuratura in ungureste care mi-a parut grozava la un moment dat. Implica un cal si ceva injositor… Pacat ca nu mi-o amintesc. Daca nu as fi fost o demoazela in primul rand amnezica, apoi fina si aproape incapabila sa injure, numai porcovenii s-ar fi imbrancit la gura mea!!!!

Sa revenim… E vorba despre licenta… Sau despre cum “teoria formelor fara fond” rules!

Am terminat acum un an o facultate de la care aveam intrucatva asteptari. Insusi numele ei aduce a poezie, a deschidere catre orizonturi nebanuite, spre deosebire de restul facultatilor ce populeaza privelistea academica romaneasca din cretacicul superior incoace. Comunicare… Ce substantiv frumos…

Aterizata direct din medicina, mi-am inchipuit acum patru ani, cand am inceput facultatea asta, o alta lume: o lume boema, destupata la cap, profesori cu minti fertile, materii in acord cu prezentul, manuale pe care le-as fi citit dintr-o suflare…

Dintotdeauna am stiut despre mine ca-s aeriana, insa acum m-am depasit pe mine insami! Cu exceptia catorva materii decente, facultatea asta s-a dovedit a fi o semi pierdere de vreme, asa cum este, de fapt, intreg sistemul de invatamant romanesc. In toti cei trei ani am citit (in mare parte) numai carti roase de molii, ultimul racnet in comunicare prin anii '50, scrise de oameni duhnind a naftalina, insufletiti de energii mai mult decat comuniste. Mentionez ca aceasta facultate a beneficiat de toata bunavointa mea. Dar in contextul asta, needless to say ca am preferat sa navighez prin ea precum gasca prin apa, alegandu-mi cu mare atentie ce sa asimilez, evitand toate bazaconiile irelevante pentru anul 2010, for crying out loud!!!

In februarie m-am inscris la licenta. N-am avut timp sa-mi pregatesc lucrarea cum ar fi facut-o un stahanovist, insa jur pe rosu ca m-am documentat vreo doua saptamani, iar apoi m-am incuiat alte doua saptamani in casa, in care am scris zi si noapte precum picta Van Gogh in perioadele lui febrile. Scriam, fumam, scriam… Am slabit vreo 3 kilograme in afacerea asta.

Apoi mi-am sustinut licenta… cu emotii de scolarita (de care speram ca am scapat de cand prezint chestii for a living)… Am intrat in sala cu inima cat un purice. Am descoperit ca nu-mi merge prezentarea. N-a fost bai. Am inceput sa turui. Doi domni foarte importanti, un oarecare “Scafarlie” si inca unul, erau intens implicati intr-o alta discutie. Whatever... Doi erau atenti. M-am relaxat. Am continuat sa turui, fixandu-i pe ei. Am inceput sa glumim. Cei doi domni si-au terminat povestea. Cu totii incuviintau din cap in timp ce vorbeam. M-au intrebat niste chestii. Le-am raspuns. Apoi au fost curiosi pe unde lucrez, ce lucrez. Pesemne ca ii cucerisem. Eram aproape de final. Un domn mi-a atras atentia subtil ca stilul lucrarii este mai degraba eseistic decat stiintific. Desi mi-a marturisit ca e frumos scrisa, “mai potrivit ar fi fost stilul stiintific”, a conchis el. Mda… Ceva scris de mine ar trebui sa ma reflecte, nu? Cata vreme stilul nu obtureaza continutul, unde e problema? S-a trecut suficient de repede peste problema asta. Parea ca pendulez intre 9 si 10...

Pana cand domnul “Scafarlie” a gasit nostim sa se joace un pic cu nervii mei si-asa surescitati, indicandu-mi o anumita pagina pentru a identifica o greseala. Randuri, randuri mi se perindau prin fata ochilor si totusi nu mi se arata nicio greseala … Asa ca m-am panicat. Progresiv. “Uita-te in josul paginii”. Ce naiba sa vad?! Nu mai eram in stare sa vad nimic! “Uita-te la citate”. Am inghetat… Am citat dintr-un manual pe care-l aveam in format pdf, al carui autor nu a catadicsit sa se semneze. Prin urmare, am rugat pe cineva sa-mi afle numele autorului. Am scris ce mi s-a spus. In clipa aia au inceput sa mi se deruleze tot felul de filme. "Respectivul mi-a dat numele gresit?". "Or fi fost doi autori si eu am scris doar unul?!"

Ce facusem de fapt… Nu gresisem numele autorului, insa inversasem doi autori intre ei in cele doua citate din pagina. Cand m-am prins, era atat de tarziu incat domnul “Scafarlie” ma scruta a doliu. Nu parea a fi fel si chip sa scap nevatamata din povestea asta. Mi s-a spus ca din astfel de greseli se pica licenta. Iar daca nu realizez gravitatea actiunilor mele, ar trebui sa fiu constienta ca e inadmisibil ce am facut! Si alte dubiosenii asemenea…

Mda… Am iesit din sala constienta fiind ca am incurcat-o rau de tot. Adio 10! Adio 9! Ma simteam proaspat calcata de compresor.

Dupa mine a venit, la trap, un alt domn din comisie, cel cu stilul eseistic. Sa ma calmeze, chipurile... I-am marturisit ca imi doresc sa repar cumva, ca as prefera sa ma pice si sa revin la vara decat sa iau o nota de trecere proasta. Vreo jumatate de ora mi-a tinut companie vorbindu-mi de parca era tata (cel putin asa am interpretat eu…). “Mai copile”, “nu trebuie sa pui la suflet”, “o sa fie bine, e doar o nota”, “ esti prea ambitioasa”, “esti un om minunat, esti o fata desteapta…asta conteaza”… Cel putin bizar! Am aflat mai tarziu ca e un muieratic si ca, probabil, imi facea ochi dulci.

Intre timp, coordonatorul meu mi-a sugerat ca ma pandea nota 7... Eu tanjeam dupa un master in afara, unde m-ar fi costat nota asta... Prin urmare, la sfarsitul zilei, m-am intors cu un discurs plin de baliverne, cu ochi umezi de catel batut, rugandu-i sa ma pice, explicandu-le cata nevoie am eu de nota mare, cum imi doresc sa-mi refac licenta. Indubitabil ar iesi "ceva mai fin" daca mi s-ar permite sa o sustin din nou in vara… Domnului “Scafarlie” ii sclipeau ochii de mandrie! Desi toata comisia se imprastiase in cele patru zari, el a facut pe dracu-n patru sa-i adune si sa supuna votului cazul meu. Cu totii se uitau cu drag la mine, de parca as fi fost prototipul elevului suprem. Au decis ca ma vor ajuta! Yey…thanks...

Chiar si-n acest ultim ceas, am sperat ca le va da Dumnezeu suficienta minte si suficient suflet incat sa nu fie atat de nemernici sa ma taxeze pentru o amarata de greseala de forma… si nu de fond. In definitiv reusisem sa instaurez o chimie foarte buna cu ei pana la povestea cu inversarea autorilor. Ei bine nu… Se pare ca nu i-am induiosat intr-atat de tare incat sa treaca peste singura mea greseala reala. Insa m-au picat, precum ii rugasem.

Am luat-o de la capat. Am refacut licenta. Am mai citit niste carti. Am mai invatat ceva. It worked out well for me. M-am incuiat alte saptamani in casa. Am suferit ca pitigoiul de spaima sa nu-mi scape inca vreo alta greseala monumental de stupida precum prima. In timpul asta am trecut printr-o depresie similara cu cele de pe vremea medicinei. Am prezentat. Totul a fost grozav.

Cand…ce sa vezi… " Domnisoara, am o singura intrebare. Nu ca m-ar deranja, dar observ ca aveti multe spatii goale in josul paginii." Whaaaaaaaat?!?!?! "Apreciez lucrarile curate, aerisite, dar nu cumva as descoperi ca aveti 32 de pagini daca ar fi sa elimin spatiile goale?”. Regulamentul de redactare a licentei spune ca e de preferat sa nu incepi un paragraf in ultima patrime a paginii, ar fi mai potrivit sa-l treci pe pagina cealalta (sau ceva similar). Si tot el spune ca ai voie sa folosesti un maximum de cuvinte per pagina (care maximum nu-ti permite sa umpli o pagina). Asta m-a sfatuit si coordonatorul meu. Pana la mutarea paragrafelor aveam fix 51 de pagini, cu una peste numarul maxim. Asta i-am explicat in timp ce el ma scruta de parca ar fi in continuare ceva putred in Danemarca. Problema grava asta cu spatiile, dom'le. Grava rau!

Te-ai gandi ca un profesor din comisia de evaluare a licentelor ar trebui sa stie toate lucrurile astea. Dar de ce sa-si bata el capul cu atatea informatii?! Mai bine sa-l arda aleator pe idiotul ala care n-a dormit nu stiu cate nopti ca sa scrie amarata aia de lucrare. Nu?

Am luat 9. Ma bucur ca am scapat cu o nota decenta, ca am mai citit niste carti, ca m-am imbogatit prin ceva.

Dar, ca fapt divers, imi vine sa adun toti piromanii din Bucuresti si sa reproducem incendierea Romei. Cand ma gandesc ca toate mizeriile astea vin din partea unor "formatori de oameni", ma apuca groaza. Si ma mai mir ca e plina Romania de idioti. Pai, de cine altcineva sa fie plina?! Cum poti sa fii atat de nemernic? Cum e posibil sa conteze mai mult niste spatii goale (regulamentar lasate) si inversarea din greseala a unor autori decat continutul unei lucrari?

IMI E CAM GREATA.

Blower's Daughter

2010-06-07T05:00:00.010+03:00

Acum vreo 5-6 ani am cunoscut doua tipe misto. Pe Lola si Andrada. Intr-o sleahta de dubiosi, erau ele. Andrada gandea chestii profunde, dar le exprima sucit, savuros si ironic, iar Lola gandea chestii profunde si le exprima foarte intens, cald si liric. Andrada parea a fi initial circumspecta si usor distanta, genul de om pe care il cuceresti cu greu, pe cand Lola a fost opusul, foarte calda si expansiva.

Schizoida cum sunt, am facut click instant cu amandoua. Iar din momentul ala, am devenit un soi de “Trio Galax”. Si apoi un ”Cvadruplu Galax”, cand a aparut Radu in ecuatie, prietenul meu bun din copilarie. Ce ne unea pe vremea aia erau problemele existentiale. Eram cu totii “in a sort of a crisis”. Eu ma luptam cu mine sa ies din doua relatii toxice - Medicina + primul meu prieten - si imi doream aprig sa aflu ce vreau sa fac cu viata mea. Andrada tocmai termina Dreptul, nu voia sa-l aplice si cauta sensul vietii (parca). Radu, proaspat mutat in Bucuresti, picat din pom fix in mijlocul iuresului, habar n-avea ce-l asteapta… Iar Lola, proaspat absolventa de Litere, suferea in tacere (dar intens!) dupa fostul prieten. Fara indoiala ca si ea era la fel de pierduta-n spatiu ca si noi.

Cum ne intersectam in aceleasi zone, am incropit firesc dialogul. Am inceput sa iesim mult impreuna. Am filozofat o multime. Am facut toate tampeniile pamantului. Ne-am povestit vietile. Am ajuns sa stim totul despre fiecare. Am fi putut filma un sequel pentru “Dreamers” al lui Bertolucci (minus scenele de sex).

Eram ca patru boabe-ntr-o pastaie...

Until shit happened, that is. Intr-o noapte, cred ca prin miezul unei saptamani, am iesit cu Lola. In seara aia am cunoscut doi indivizi, de care ne-am indragostit amandoua (fiecare de cate unul). Ea iremediabil, eu trecator. Cei doi indivizi, nelipsiti de bube, desigur. Numai ca amorezul Lolei era si mai bubos decat al meu. As zice ca a reinventat notiunea de ciuma bubonica rosie. Avea pirostriile puse de catre altcineva (chiar daca erau prinse complet disfunctional), am aflat noi prea tarziu. In punctul ala, indragosteala era deja imposibil de rupt.

Prin urmare, a inceput drama. Cu tot cu fugareala aferenta. Nopti la rand il vanam prin locuri. Dar si el pe ea… Cand se iubeau. Cand se aruncau la gunoi. Cand divorta. Cand se razgandea. Si apoi se razgandea din nou. O incercau pe ea conflictele morale. Si se certau. Apoi se zareau pe la terase. I se opera pulsul. O buseau lacrimile. Trebuia sa asculte “Blower’s Daughter” in mijlocul vreunui concert si sa se legene autist vreo ora. Urma o luna intreaga de autism in care suferea ca un caine (turbat). Primea un mesaj...

Dupa fiecare despartire, Lola se prabusea in balconul meu, al Andradei sau in bratele lui Radu si plangea in continuu ore intregi, zile intregi, ar fi umplut un intreg lac de acumulare cu lacrimile ei. Numai venele nu s-a gandit sa si le scurteze (sau nu ne-a marturisit noua). Altfel, a trecut prin toate stadiile depresiei. Taica-su, capiat si el de nervi, cocheta cu gandul de a cumpara un kalasnikov, sa rezolve dracu’ odata problema. Probabil ca n-a gasit o intrare pe piata de contrabanda. Sau nu se mai produce kalasnikovul? Hm.

Cred ca ni s-au uscat gaturile de la atatea discutii si imbarbatari, ne-au amortit mainile de la atatea imbratisari, am fost secatuiti de energie de la atatea interventii. Ea… era instalata foarte confortabil intr-un cerc vicios din care “parca voia” si “parca nu voia” sa iasa. In doi ani, s-au impacat si despartit de un miliard de ori. Iar noi nu stiam ce sa-i mai facem ca sa o linistim. Insa visam cu ochii deschisi sa-i prindem si sa-i dam cap in cap pana se dumiresc "ce vor".

Totul s-a oprit intr-o buna zi, cand suspectez ca s-au aliniat planetele. Altfel nu-mi explic. Mi-ar placea sa-mi amintesc ziua aia si sa confirm cu vreo Mama Omida. Din momentul ala, au inceput sa se tina fiecare de promisiuni. El a divortat. Ea… inca il astepta. Si s-a-ntamplat precum in melodiile lui Stefan Banica Junior:

“S-au vazut… Pam, pam, pam… Era intr-o seara de maaaai… El avea… Pam, pam, pam… parul scurt, ea balai… Parca se cunosteau… Pam, pam, pam… Ochi in ochi se priveaaaau… Pam, pam, pam… Ca si cuuuuuum timpul ar staaaaaa in loc…”

Gen.

Amorul a fost resuscitat intr-o clipita, mai furtunos ca niciodata. Si cei doi porumbei au zburat undeva, in Bucuresti, impreuna. Unde? Habar nu am. Parca i-a-nghitit pamantul. Din punctul ala, NU AM MAI AUZIT DE EA. Cel putin nu in mod premeditat sau organizat.

Ne-am intalnit pur intamplator prin diverse locuri, pe fuga, simtindu-ne cu totii un pic incomod. Ea avea creierul spalat de fericire (cel putin asa sper). Si propunea de fiecare data sa ne revedem. Am incercat. Degeaba. It never happened.

Scenarii:

1. Our jobs were done and our services weren’t needed anymore. Noi am fost misto in tranzitie. Afterwards… la gunoi.

2. E genul ala de persoana care, atunci cand intra intr-o relatie, uita de alti oameni. Important e EL. In jurul lui graviteaza pamantul. Gotta adore HIM. Hipnoza totala.
(Ar putea fi asta. Cand am cunoscut-o, era complet lipsita de prieteni si proaspat rupta de alta mare iubire)

3. In contextul infinitelor drame traite alaturi de noi, drame in care si-a calcat demnitatea in picioare, ii aminteam prea mult de perioadele nasoale dintre ei. Sau se simtea jenata fata de noi.

Daca as fi un personaj de benzi desenate

2010-06-05T16:54:00.001+03:00

...cred ca empatia ar fi punctul meu forte. In general, imi plac oamenii. Ii simt. Imi e usor sa ma imbrac in pielea lor, sa relationez cu ei. Iar daca ajung sa-mi intre pe sub piele, nu e nimic ce nu as face pentru ei.

Problema e ca, uneori (din ce in ce mai rar), tot empatia este capcana in care pic. Uneori traiesc atat de viu alaturi de anumiti oameni, incat parca ma imbecilizez. Empatia mi se intipareste ca o pacla pe creier si pic intr-o naivitate debordanta.

Acum multi, multi ani, cand eram si mai pitica, am primit o bicicleta. Am luat-o cu mine afara, la joaca, si m-am intors fara ea. I-am imprumutat-o altui copil, prieten bun pe vremea aia. Pramatia si-a insusit-o de-a pururi. Tot in perioada aia ghiftuiam toti copiii de la bloc cu dulciurile mele, ramanand mereu, ca o fraiera exemplara, fara sa le gust macar.

Nu o sa uit niciodata stagiul de oncologie. In fiecare zi, plecam de la spital rupta in doua. M-a facut zdrente. Efectiv s-a pisat pe mine si pe toate problemele mele inchipuite.

Un alt exemplu din zona dinspre maturitate ar fi “Lola”. Mi-a fost teribil de draga fata asta. Mi-a plans in brate nopti in sir. Nu o sa uit in veci cum se legana in balconul meu pe Damien Rice (pe repeat!), in timp ce eu si alti doi fraieri incercam din rasputeri sa-i aducem liniste. M-au epuizat psihic tristetile ei. Cu toate astea, am fost langa ea de fiecare data. Cand au disparut, a disparut si ea, alaturi de germinatorul tristetilor. De ce? As fi vrut sa stiu. Eu impreuna cu ceilalti doi fraieri care au fost exclusi din ce a urmat in viata ei. A fost o mare dilema pentru noi.

Intre timp, am adunat mai multa intelepciune. “Nu papi ciorapel, nu pupi mohair”, spune un banc romanesc. Am invatat cum sa fac “empatia” sa plateasca cu varf si indesat pentru toate pagubele pe care mi le-a cauzat! Cel mai bun exemplu de “empatie gone wrong”, este ce fac eu ca sa-mi castig banii de pantofi si alte bagatele (precum reviziile la Distrigaz). Am facut din empatie un job. Se numeste strategic planning si presupune sa-ti sapi loc subtil pe sub pielea omului, sa-i sorbi cuvintele din gura, sa-i afli cele mai profunde ganduri, temeri, nevoi, sperante… Iar apoi, sa te folosesti de toate astea… Sa i le picuri tot lui in ureche asociindu-le unui produs. Pe care el, prostul, o sa il cumpere. Caci pare a-i vorbi “asa de organic”...

Din asta traiesc eu. De cele mai multe ori e fain. Invat multe despre oameni si tot felul de lucruri. Dar e moral? Sau cum e moral cand tema mea e sa ma folosesc de gandurile unui alcoolic pentru a-l determina sa cumpere mai mult sau pe cea mai ordinara dintre posirci…

Empatia mea fata de alti oameni bag de seama ca s-a cam diluat. Sau cel putin ce aleg sa fac din ea. Daca nu e “pe brief”, observ ca nu mai am nici chef , timp si nici rabdare sa-i inteleg pe toti. Desi sunt convinsa ca fiecare om are parti frumoase. Pentru oamenii dragi am din ce in ce mai putin timp.

Rewind!

What the fuck am I doing?

Cool stuff

2010-06-05T02:09:00.000+03:00

Everything will be alright

2010-04-09T02:09:00.002+03:00

Goodness gracious!!!

2010-04-01T15:47:00.001+03:00

Am primit ieri cea mai amuzanta chestie ever: "Indrumari si sfaturi pentru mireasa" publicate de catre Ruth Smythers in 1894, ziarul "Ghidul de Spiritualitate":

"Pentru gingasa tanara femeie care a beneficiat de o buna educatie in Legile Domnului, ziua nuntii este, in mod ironic, atat cea mai fericita cat si cea mai terifianta zi din viata ei. Pe de o parte este nunta in sine, in care mireasa este atractia centrala intr-o frumoasa si inspirata ceremonie, simbolizand triumful ei in a-si asigura un barbat care sa ii indeplineasca toate nevoile pentru tot restul vietii. Pe de cealalta este teroarea noptii.

Exista cateva tinere femei care asteapta noaptea nuntii cu placere si curiozitate! Feriti-va de o asemenea atitudine! Un sot egoist si senzual ar putea usor sa profite de o astfel de mireasa. Trebuie sa nu uitati niciodata une dintre cele mai importante reguli ale Bisericii in ceea ce priveste Casatoria: DARUIESTE PUTIN, DARUIESTE RAR, SI MAI PRESUS DE ORICE, DARUIESTE CU ZGARCENIE.

Este inutil, in majoritatea cazurilor, ca mireasa sa incerce sa refuze o initiativa sexuala din partea mirelui. In timp ce barbatul ideal s-ar apropia de sotia sa doar la cererea acesteia si doar in scopul procrearii, asemenea nobilitate si lipsa de egoism nu poate fi asteptata din partea barbatilor obisnuiti.

Mireasa inteleapta va permite maxim doua scurte experiente sexuale saptamanal, in timpul primelor luni de dupa casatorie. Apoi, odata cu trecerea vremii, va trebui sa faca orice efort pentru a reduce aceasta frecventa. Sa te prefaci ca esti bolnava, somnolenta, durerile de cap sunt printre cele mai bune prietene ale nevestei in aceasta problema. Argumentele, certurile, mustruluielile si cicalelile s-au dovedit de asemenea a fi foarte eficiente, daca sunt folosite seara tarziu, cam cu o ora inainte de momentul in care sotul ar putea incepe procesul de seductie.

Sotiile istete sunt mereu in alerta, cautand noi si din ce in ce mai bune metode de a refuza si descuraja pornirile amoroase ale sotului. O sotie buna trebuie sa ajunga sa reduca contactele sexuale la unul pe saptamana inainte de incheierea primului an de casatorie si la unul pe luna pana la sfaritul celui de-al cincilea an.

Pana la a zecea aniversare, multe sotii au reusit sa incheie perioada de a purta in pantece copii si au atins cel mai inalt tel, acela de a stopa definitiv contactele sexuale cu sotul lor. Dupa atat timp petrecut alaturi de sot, deja poate sa se bazeze pe dragostea copiilor si pe presiunile sociale pentru a-l tine acasa.

O mireasa inteleapta isi va face un tel din a nu ii permite niciodata sotului sa ii vada corpul descoperit si din a nu il lasa nici pe el sa se descopere in fata ei.

Odata ce si-a pus camasa si a stins toate luminile din camera, mireasa trebuie sa se intinda tacuta in pat si sa astepte sosirea mirelui. Cand acesta intra in odaie, bajbaind prin intuneric, femeia nu trebuie sa scoata niciun sunet pentru a-l ghida in directia ei, deoarece ar putea fi considerat un semn de incurajare. Trebuie sa il lase sa se chinuie si sa spere ca se va impiedica si se va rani usor, bun pretext pentru a-i refuza accesul la favorurile ei sexuale. In momentul in care sotul ajunge langa ea, mireasa trebuie sa stea perfect nemiscata.

Daca sotul incearca sa isi seduca sotia cu discutii lascive, aceasta isi va aminti instant o intrebare triviala, non-sexuala, pe care sa i-o adreseze. Imediat ce el raspunde, mireasa trebuie sa continue aceasta discutie, indiferent cat de frivola poate parea in acel moment.

Nevasta inteleapta ii va permite sotului sa ii ridice camasa nu mai sus de talie, in timp ce el isi va desface doar partea din afata a pijamalei, pentru realizarea conectarii. In timp ce el pufaie si gafaie, ea va ramane perfect tacuta sau va purta comversatii plictisitoare despre treburile casnice. Mai presus de orice, sotia va ramane perfect nemiscata si, sub niciun motiv, nu va ofta sau geme in timpul actului sexual.

Imediat ce sotul a incheiat treaba, sotia va incepe sa se planga de diferite probleme ce vor trebui rezolvate de catre sot. Multi barbati simt o placere sexuala majora in a se relaxa dupa comuniunea cu femeia lor, astfel incat sotia trebuie sa se asigure ca nu ii ofera nicio secunda de pace in aceasta perioada, de care el sa se poata bucura. Altfel, barbatul ar putea fi incurajat sa incerce din nou in curand. "

Dupa ce m-am rostogolit pe jos de ras jumatate de ora, am inceput sa ma gandesc, cum naiba o fi fost sa fii femeie si sa traiesti intr-o societate din aia... Sau cat de ticnita sa fii incat sa iei de bun ce zice duduia? Cum sa pozezi de-a pururi in petunie sfioasa? Si cat de neted sa ai creierul incat sa urmezi ad literam regulile alea complet anti relatie?

Dar cum era sa fii barbat intr-o societate din aia? Jeasus Christ! Mi-e mila de ei! Retroactiv :] Pentru ca sunt convinsa ca s-au gasit suficiente smintite care sa faca pe bune toate alea. Cum o fi azi sa dai de-o nebuna de-asta pe care s-o alergi pe intuneric, ricosand din colt in colt pentru ca dementa nu vrea sa aprinda lumina? Sau una care in timp ce face dragoste vorbeste despre oalele de Yena, sau ceva la fel de fascinant, gen cum se face puiul la cuptor.

Cum ramaneau oamenii aia impreuna in astfel de conditii? Din umor?

Sous le ciel de Paris

2010-03-27T23:12:00.010+02:00

De ziua mea nu am inteles nimic. Cel putin o vreme. Am primit un buchet de flori cu niste foi bizare, din care am remarcat numai niste rute si mai bizare de tren. Nici atunci n-am inteles nimic. Le-am deschis, le-am inchis si iar le-am deschis. Abia dupa ce am verificat de cateva ori am priceput ce se intampla. De fapt CE MI SE INTAMPLA…

Multa vreme am fost un pic paralizata de toata afacerea asta. M-a coplesit. Ma jur. A implicat ceva ce-mi doream sa fac de mult si pe toate persoanele care conteaza. Toate au complotat pentru ca eu sa primesc ceva la care nu m-as fi asteptat niciodata.

Urma sa merg in octombrie la Paris cu prietenele mele. Cred ca am purtat cel mai tamp zambet pret de o seara intreaga. Ba nu, o luna intreaga. Si-apoi, inca 4 zile. In Paris…

Am vazut si am auzit multe despre el. Mi s-a spus ca este cel mai grozav loc in care sa traiesti. L-am vazut de 1000 de ori in filme. Am invatat despre el la istorie, citind despre artisti sau scriitori. E genul ala de oras cu poveste... Drept care, in capul meu parea a fi cel mai boem burg dintre toate.

Pe de alta parte, mi-era teama ca n-o sa ma cuplez ca aia din Avatar cu aura de “romantism” ce zburataceste prin jurul Parisului. Aspectul asta imi obtura un pic reprezentarea pe care mi-am facut-o despre Paris. Mereu mi-a sunat a zahariseala inutila, culmea cliseelor, aproape sora cu kitschul.

Hmmm… What to expect, what to expect…

Mi-am dorit sa vad Parisul altfel. Nu in contextul unei escapade romantice. Ar fi fost prea mult. Mai ales ca am obiceiul asta tampit sa imi construiesc in cap imagini cum vreau eu despre locuri si oameni. Ca apoi sa descopar ca sunt fakeuri. In ipostaza asta m-ar fi dezamagit. Cred...

Oh, it was not a fake! Poate doar Turnul Eiffel. In primele zile am vazut numai bucati din el, de la distanta. Si e ciudat ca am ajuns in Paris iar in primele 3 zile nu am apucat sa vad nemernicul ala de turn. Insa aparea cate putin in tot felul de locuri. Parca luandu-ne peste picior. Ba in reflexia unui geam. Ba de dupa o cladire. Ba doar varful deasupra unei cladiri. Ba departe, in ceata. Parea extrem de cool in jocul asta de-a v-ati-ascunselea. Vazut noaptea, gatit ca pomul de Craciun cu luminite copios aruncate pe el care ba se stingeau, ba se aprindeau, aducea prea mult cu o chinezarie din Obor, a la fantanile cu muzichii dubioase si apa colorata. (In my opinion that is). Si da, per ansablu, il urasc pe Turnul Eiffel de aproape. Pe langa ca arata discutabil noaptea, mi-am blestemat zilele incercand sa urc in el. 2 ore (daca nu mai mult) am serpuit in jurul lui, in ploaie si vant.

Altfel, Parisul este cel mai minunat loc din lume. De fapt din lumea aia pe care am vazut-o eu. M-am simtit ca "Alice in Orasul Minunilor". Si cred ca am umblat peste tot cu gura cascata.

M-am plimbat pe strazi faine, pe langa foste teatre si cabarete. Am baut vin si cafea, am mancat quiche, am fumat peste tot (desi ma lasasem…), m-am plimbat prin galerii de arta, pe langa piete mobile superbe, m-am zgait la cladirile cochete si lumea ambalata intr-o mie de esarfe, am adulmecat miros de paine proaspata dimineata, la pranz si seara.

E fantastic cum pe toate strazile Parisului plutea parfumul boulangerie-iilor la orice ora. Nu cred ca o sa mi-l scot vreodata din nari.

In primul bistro in care am intrat am dat peste un chelner din cale-afara de volubil (mai tarziu am observat ca asa sunt toti). Ne-a intrebat tot felul de lucruri, printre care si daca am venit in Paris sa ne indragostim. Mi s-a parut “such a French thing to say” :)) Dar nu. Departe de noi!

In Montmartre n-am oprit la o cafenea la 2 metri distanta de niste tipi care cantau jazz pe strada. Ce beton! Era toamna, frig, mai frig decat in Bucuresti, eram in Paris si ascultam jazz pe strazi. Zambet. Am contemplat cum ar fi sa ne mutam acolo, asta dupa ce am zarit anuntul agatat de o mansarda: "de vanzare"...

Am pierdut multa vreme prin cafenele si bistrouri. In miezul zilei erau toate pline. Si nu populate de scabrosi “de Dorobanti” sau numai de turisti. Ci de tot felul de oameni. Probabil in pauze de pranz. Desi era frig, se strangeau afara. Ca la promenada. Iar tot ce era afara era atat de fain de contemplat. Nu pot sa uit cum aratau cladirile. TOATE cladirile. Erau una mai frumoasa, mai dichisita si mai bine intretinuta decat alta. Daca stau sa ma gandesc, totul arata putin ca pozele din Bucurestiul interbelic.

De fapt, tot Parisul este cochet. De la caladirile vechi si noi, doamnele de varsta a 3-a care merg cu metroul, la barbatii urati si pana la cateii cu freze flamboaiante. Fiecare dintre ei parea a avea o anumita demnitate. Toti erau prezentabili, ingrijiti si mi se pare o mare realizare. In Bucuresti vad de cele mai multe ori opusul. Cel putin la oamenii trecuti de 40 de ani. Arata trist, “la voia intamplarii” si se comporta de parca a fi abandonat orice speranta. Barbatii sunt sifonati, burtosi si mandri de asta. Arata mereu de parca le-ar fi cazut dulapul in cap cu cele mai nepotrivite haine. Iar femeile sunt incrancenate, obosite, nearanjate. Parca poarta intreaga greutate a lumii pe umeri. Si parca uita sa fie femei. Nu zic sa fie niste fashioniste. Sau barbatii sa traga obsesiv de fiare pana se fac cat dulapul sau sa fie pedanti ca niste motani. Chiar daca viata in Romania e cu totul alta, nu ar trebui sa fie o scuza. Fiecare ar trebui sa se bucure de orice lucru mic dar fain care-l inconjoara si sa arate cat de cat prezentabil.

Parizienii au acel sarm. Nu-s sarmanti doar pentru ca vorbesc cea mai frumoasa limba de pe lume. Si nici pentru ca au trasaturi perfecte, sau joburi perfecte, o economie perfecta sau pentru ca s-ar scalda in bani. Dar pentru ca sunt expresivi. Jucausi. Au luminite-n ochi. Zambesc. Flirteaza. Sunt amabili. Optimisti. Se joaca cu hainele pe care le imbraca si la 60 de ani. Au 1000 de feluri in care isi poarta manusile, paltoanele, ciorapii colorati, esarfele si pantofii. Barbatii sunt demni si atenti cu ei. Femeile sunt extrem de feminine. Par fericiti. Sau nu stiu cum sa zic, fericiti de bucatica lor. Si asta cred ca-i pastreaza sarmanti. Am vazut tot felul de oameni. Si mi-au parut toti “vii”.

Hmmmm… Mi-a cam placut Parisul. Iar cand sa plecam, aproape ca mi-a incoltit o lacrima. So I thank everybody!!! In mod public :)

Gotta love this guy

2010-03-16T01:44:00.000+02:00

Dizzy Gillespie I mean :]

Madame Butterfly

2010-02-21T23:07:00.004+02:00

Prin liceu am avut o perioada in care am experimentat foarte mult cu muzica. In principiu ca sa aflu ce imi place si ce nu. Am incercat cred ca orice, adica orice gen de muzica aparent decenta.

Cel mai complicat a fost cu muzica clasica. Am detestat opera initial. Mi-a parut rece si artificiala. Mult prea dramatica. Incapabila sa-mi transmita ceva. Dar n-am abandonat chiar imediat, am inceput sa caut arii de muzica clasica pana am gasit ceva pe gustul meu. Am descoperit instrumente care suna demential in stil clasic. Cum ar fi pianul, vioara si contrabasul. Am aflat ca-mi plac notele minore versus cele majore. Am gasit ca pot fi la fel de calde si expresive ca tot ce ascultam eu pe vremea aia. Ba chiar mai expresive "when dealing with blueish frames of mind" sau cu omologul lor pe dos.

Imi amintesc ca mi-am petrecut multe dimineti (vorbim de 5 si 6 dimineata) in resedinta din Polona cu Bach, Mascagni, Mozart sau Chopin. Incet, incet am inceput sa diger si opera altfel. Am inceput sa raspund la Turandot, Tosca, Traviata, si curand m-am prins ca de fapt imi place opera. Sau imi plac anumite opere. De Puccini m-am indragostit iremediabil. Iar opera mea preferata a devenit "Madame Butterfly", care e atat de lirica si expresiva incat bate la fund orice alta opera. Am ascultat-o de multe, multe, MULTE ori si niciodata live. Until today, that is :) Cu toate ca a fost "imperfecta" din cateva puncte de vedere, pe mine m-a emotionat. In sfarsit am ascultat Madame Butterfly live.

Yey :)

PS. De citit si varianta mai comica a acestei seri aici by Andruta

Despre Dumnezeu si ai sai "apostoli"

2010-01-05T13:51:00.006+02:00

Proaspat trezita din somn astazi, ma chinuiam sa-mi adun neuronii pentru a-i compune un mesaj coerent Andradei . Suna la usa. Cine, naiba, sa fie? Am luat-o incet spre usa, am incercat sa descui, incuiasem cu alta cheie. Sa cautam cheile. Intre timp, soneria suna si mai furioasa.

Mai, ce naiba?!

Pana am gasit cheile, soneria a fost inlocuita de pumni in usa. M-am incordat nervos. Am deschis usa... Jaaaaaaaaaaaaaaaaaaaap!

Aproape sincronic m-am trezit cu un vreasc si un jet de apa in ochi. Am intepenit.

Un preot si aghiotantul lui au inceput sa ingane ceva pe limba lor intrebandu-ma apoi, mai mult retoric, daca pot sa intre in casa pentru a o sfinti. Raspunsul meu a fost ca nu e un moment potrivit. Nici nu mi-au iesit bine vorbele pe gura, ca m-au si dat la o parte, punand monopol pe casa mea. "Nu conteaza, ne ia putin".

Primul lucru pe care l-au facut, in timp ce eu ii urmam complet blocata, a fost sa stropeasca TOT peretele meu in dungi cu vreascul lor de apa.

"nnnnuuuuuUUUUUUUUUUUUUUUU!!!! Nu aruncati cu apa pe pereeeeeeEEEEEEEETI!!!!!!".

Ei, vizibil nederanjati, au zis ca nu-i bai. Evident ca nu-i bai. Nu l-au facut ei. Si sangele a inceput sa clocoteasca. Incet... Am pus mana pe un prosop si am inceput sa tamponez peretele. In momentul ce a urmat, complet psihedelic si el, individul ala deghizat in popa a venit la mine cu vreascul stropitor de apa si o icoana si mi-a mai aplicat un dus de la distanta.

Eu il priveam foarte circumspecta, a la "ce, naiba, mai vrei acum?". Privire la care am primit si un raspuns. "Pupa aici". Profunde vorbe, insa parca mai potrivite unui homeless ce imparte invitatii porno in tufisuri. In punctul ala, cu casa invadata, peretele improscat, m-am deblocat si am articulat un "NU" indubitabil. Preotul nu a mai simtit nevoia sa insiste, asa ca a mai stropit repede, repede in dormitor (spre disperarea mea) si s-a indreptat cu al sau trepadus catre usa.

Insa nu fara a mai spune ceva beyond stupidity. "Stati linistita, stati linistita ca nu se strica varul. Si nici nu trebuie sa ne mai platiti. Nu va MAI luam niciun leu". Poftim?! Adica... POFTIM?!

Cand eram mica nu stiam prea bine ce sa cred despre Dumnezeu. Am fost crescuta sa cred in el, in parte din pricina mamei, si in parte din cauza bunicilor foarte credinciosi, la care eram trimisa pachet pentru 2 luni in fiecare vara a copilariei mele.

O perioada am inghitit tot ce am fost invatata. Ceea ce nu-i surprinzator tinand cont ca m-am incapatanat sa cred si-n Mos Craciun pana la 7 ani. De dragul magiei ce gravita in jurul fenomenului, bineinteles.

Despre "relatia mea" cu "Dumnezeu" de atunci, din copilarie, imi amintesc cum bunica mi-a insuflat o anumita frica, o senzatie ca sunt controlata de catre cineva care stie tot ce fac. Acest "cineva" urma sa-mi rasplateasca obedienta fata de "cei mai intelepti" decat mine si sa ma faca sa platesc lipsa de respect si alte parascovenii.

Tin minte cum ma taraia la biserica, la slujba de duminica, sa fac purici pe langa cor. Slujba era lunga, numaram minutele in gand, iar eu nu intelegeam aproape nimic din ce se descanta acolo. Uneori nu reuseam sa aud nici macar cuvintele pana la capat. Sa fie pentru ca erau cantate de cele mai multe ori de catre preoti fara ureche muzicala? Cu siguranta! E de la sine de inteles ca dupa prima ora imi pierdeam toata rabdarea si ma comportam ca atare. Apoi primeam papara acasa. De-ar fi putut bunica-mea sa ma lege fedeles de cristelnita cu un calus in gura, cred ca ar fi plutit in al noualea cer.

O alta practica pagana de-a bunicii era sa ma duca de-o ureche la descantat. Nu numai pentru ca eram incredibil de obraznica, dar pentru ca aveam foarte des cosmaruri. Penitenta si absolvirea a ce se intampla cu mine erau mataniile ce urmau a fi facute sub ochiul etern reprobator al bunicii.

Sa zicem ca pana la 10 ani, bunica a reusit in misiunea ei. M-a facut sa cred in "ceva mai mare decat mine", imprimandu-mi simultan sentimentul de frica.

Mama, pe de cealalta parte se purta cu mare blandete cand venea vorba de chestii "dumnezeiesco-bisericesti". Nu a intrat vreodata cu picioarele in gandirea mea. In parte si pentru ca tata e agnostic.

De pe la 7 ani am inceput sa fac niste conexiuni, iar acea credinta (si-asa subreda) incet, incet, s-a surpat. Nu ca as fi fost vreodata convinsa de existenta unei entitati paranormale care pluteste in nori, insa imi placea sa ma las furata de ce nu reuseam sa-mi explic. Si sa infloresc, desigur, sa-mi gasesc eu povestile mele. Nimic nu bate imaginatia unui copil. Insa oricum ar fi aratat toate in imaginatia mea, practicile semi pagane bisericesti si circul aferent mi-au fost de neinteles inca de pe atunci. De ce trebuia sa pup obiecte despre care mi se spunea ca sunt "atinse" de Dumnezeu cand Biblia spunea ca e pacat sa te inchini la chipuri cioplite? Pentru bunicii mei si oamenii din universul lor era un intreg ritual. Trebuia sa pupi toate icoanele din biserica, pocalele si altele asemenea. Cu toate ca la mijloc era o contradictie...

Pe masura ce am crescut au aparut nenumarate. Femeie fiind, am descoperit ca in ochii Bisericii, femeia e ultimul om de pe pamant. Femeia nu are voie sa intre in biserica daca are menstruatie. Copilul trebuie musai botezat la nu stiu cate zile si alaptat de alte femei pentru ca e "murdarit" de mama prin nastere. Preotii insisi, propagatorii credintei, au facut terci din credinta lor si imaginea lor in societate, fiind prinsi facand toate ineptiile pamantului, de la a cununa oameni beti crita, pana la sex cu capre. Toate serviciile "divine" pe care le presteaza preotii, de la sfintitul casei pana la pupatul mainii popei, se platesc. Pai cum? Parca absolvirea de pacate si "iluminarea" nu erau de vanzare...
Nu imi amintesc nici macar un preot care sa ma fi inspirat in vreun fel, sau macar sa ma fi stimulat sa-mi pastrez acel sambure de credinta pe care l-am avut in copilarie. Daca astia sunt oamenii care se erijeaza in "propagatori ai credintei", ai "luminii", cei ce educa masele, cum as putea eu sa mai cred in ceva divin?

Damn! Long live Darwin!

(video via Andrei)

Vorbiti romaneste?

2009-11-29T22:47:00.011+02:00

“Cum e bine sa iti scrii un CV”, cam asa suna un articol de pe un site. Articolul era de bun simt, dar nu asta mi-a captat atentia. Feedback-ul kilometric ce rasarea din urma articolului nu trebuia ratat. Mai rar un asemenea valmasag de jeluiri agramate. Un real deliciu, sau… supliciu. Nu m-am hotarat inca. Insa una din concluziile importante era ca e bine pentru tine si pentru CV, sa il scrii CORECT GRAMATICAL.

Majoritatea nemultumitilor habar n-aveau sa articuleze 2 vorbe, dar aveau pretentii din belsug! Pretentii de salariu nesimtit dar fara experienta, pretentii de a fi angajati din prima fara perioada de proba, pretentii de a nu fi supusi lunii de proba neplatita, pretentia de a fi sefi din prima, s.a.m.d. Na, pretentii de roman puturos si tarat lingvistic.

Mai mult, se simteau aproape insultati de caznele la care erau din nou supusi pentru a pune gheara pe un job. Ca, deh, sa construiesti o fraza cu sens nu poate fi decat o munca herculiana...

O sa incep cu un citat dintr-o duduie. Nu dam nume.

“Multi angajatori doresc sa lucram cu probe de lucru 1 luna neplatita vi se pare normal? dupa ce stai si lucrezi 1 luna iti spune ca nu corespunzi . Sin aceasta luna te munceste sa faci detoate sa speli pe jos ca femeie de servici nu se mai gasesc. Dupa ce am termiat proba de lucru mai vin si alte persoane si tot asa, ne mai miram cum se inbogatesc uni peste noapte mai merg la alta firma aceleasi conditii si cum dumnezeu sa te angajezi in asfel de conditii? Aceasta tara este o tara in potriva omului”

Pai daca omul e ca madame de mai sus, cred si eu ca tara e IMPOTRIVA lui (a omului, adica). Si eu as fi. Nici eu nu te-as angaja cand esti atat de putin stapan pe limba romana, IN ROMANIA, tara in care incerci sa te angajezi (ceea ce presupune sa interactionezi cu alti vorbitori fluenti de limba romana).

Dupa ce-si varsa pomelnicul de trairi, alta duduie incheie apoteotic:

“VA SPUN ACESTE LUCRURI CARE LE-AM TRAIT EXPERIENTE NEPLACUTE SI DAUNATOARE PE PLAN PSIHIC AM MULTE SA VA SPUN DAR TIMPUL ESTE PRETIOS”.

Au! Doare! Nici nu stiu de unde sa incep sa corectez aceasta fraza. It’s so very wrong! Pai cum sa empatizez cu o asemenea fiinta? Mi se strepezesc dintii numai incercand sa gasesc un sens frazei!

Miscat de confesiunile duduilor de mai sus, un domn de moda veche sare intr-ajutor:

“Ar trebui sa se plateasca aceea luna de proba si daca nu corespunzi barem sti ca nu ai muncit degeaba”

“Am zis!” –as mai adauga eu pentru izul de moda veche! Cat despre “agramaticalitatile” domnului, zi-le tu Andrada aici si aici .

O alta victima a societatii, vorbitoare de 3 limbi straine (o adevarata “poligloata”, judecand dupa cum le vorbeste), a carei viata se intampla intre 2 pampersi, se baga si ea in seama…

“Salutare la toti cei care citesc acest mesaj.Sunt 100% de acord,defapt suntem niste victime ale societatii,nu stiu daca se merita sa ne mai batem capul cu problemele societatii...Eu sunt afara de 5 ani,nu am nici o experienta de munca in tara, am facut si eu o facultate de 2 lei cum se zice, adica particulara, fara nici un interes pt angajatorii din Romania. La ora actuala vb 3 limbi straine in afara romanei dar fara interes pt ca nu am experienta corespunzatoare pt a accesa la un domeniu care miar place. In afara am muncit ca babbysiter, vanzatoare si chelner...Pot fi bagata in seama in tara cu experientele astea, chiar daca capacitatile mele de a face ceva mai mult sunt ridicate?”

OMG. Care capacitati?

As putea sa continuu cu citatele, dar simt cum imi creste tensiunea!

1) Cred ca inainte de a avea ORICE pretentie, ORICE PRETENTIE WHAT SO EVER (la o viata mai buna, prieteni mai buni, un job mai bun, etc), orice om ar trebui sa invete niste reguli elementare… de gramatica! Ce-i cu cratima, cum e cu dublu "i" (din "stii", de pilda) si alte cele.

E INADMISIBIL (ca sa nu zic altfel) sa ajungi la varsta angajarii si sa faci greseli gramaticale de clasa a 3-a. Vorbele sunt primele semnale de interactiune. Daca le-ai parjolit pe-astea, s-a dus dracu' tot!

2) Nu o sa dezvolt mai mult subiectul asta, pentru ca sper ca o sa-l mai dezvolte Andrada, cum a si inceput, de altfel :-) . Insa tin sa adaug ca nu e o rusine sa nu stii lucruri sau sa gresesti. E imposibil sa le stii pe toate. But by Jove you can try! Manuale de gramatica sunt pe toate drumurile. E o rusine sa nu faci nimic. Primul pas, si cel mai greu, pare-se, e sa recunosti :-)

3) Pariez ca unul din primele motive pentru care personajele citate mai sus au fost respinse in urma interviului, a fost viciul de limbaj. Si nu mai vorbesc de cate alte prejudicii de imagine si de fond se mai face vinovat viciul asta.

Pe bune, cred ca i se poate gasi o utilitate mai buna cartii de sub piciorul mesei. O spun cu tremur in glas si o doza de speranta. :-)

This is fun!

2009-10-23T20:50:00.006+03:00

Iata ca m-a pocnit si pe mine curiozitatea sa aflu ce cauta sa afle oamenii cand nimeresc pe al meu blog. Si nu mica mi-a fost mirarea...

1) "o conversatie cu un ghiocel"
Mmmmmda...nu stiam ca poti avea conversatii cu ghiocei. Ce-i drept, am auzit ca unii oameni obisnuiesc sa vorbeasca plantelor. Personal mi se pare ca e, pe langa incredibil de comic, o completa pierdere de vreme. Imagine: "Dragul meu ficus, cum esti? Ce-ai facut azi? Nimic? Pai cum nimic? Si ficusul, hop, mai creste un centimetru. Eu am muncit, ca oamenii seriosi! Poftim? Te-ai zgait la o cioara? Pac...ii mai creste o frunza! Si cioara ce-a zis? Pai asa te-am invatat eu? Bad, baaaaaaaaaad ficus! N-o sa-ti mai pun Puccini o saptamana." STUPID!!!!

2)"curvar.blogspot.com"Am folosit eu vreodata cuvantul asta pe blogul meu????? Ma refer la primul...

3)"poti face baie la hernia de disc"
Nu...n-ai voie. Apa si sapunul sunt niste lucruri sfinte, pe care trebuie sa le folosesti cu moderatie. EVIDENT CA POTI SA FACI BAIE! Poti si e recomandat sa faci baie zilnic cata vreme nu ai o rana deschisa (ceea ce nu e cazul herniei de disc). Iar pentru hernia de disc baile cu sare de mare si sare cu sulf sunt apa in desert. Happy? People! Take baths for God's sake!!!!

4)"provident verifica daca lucrezi"
So...cine este acest "provident" si de ce verifica daca lucrez?! E un nou SPP? Suferim de mania persecutiei? Well...si daca te verifica, ce? "Salutare tie Georgele si tuturor ascultatorilor nostri (de la provident)"! Ca sa zic asa...

5)"cele mai strasnice accidente"
Mai...recunosc ca uneori sunt morbida, iar cand vreau sa descriu starea de tracasare pe care mi-a provocat-o careva, folosesc exprimari plastice, care de multe ori implica sange pe pereti. Insa de la a fantaza de dragul glumei, pana la a gasi placere in a vedea efectiv creieri atarnand de oglinzi... e distanta mare. Asa ca, draga domnule care cauti de-astea, te sfatuiesc sa iei legatura cu un psiholog, psihiatru, si altii din aceste sfere.

6)"despre terapia pentru mitomanie"
Buna seara si tie micutule mitoman! Welcome to the family! Stii, e foarte simplu sa scapi de mitomanie. You just have to stop lieing. And, poof! You're cured. If that doesn't work...ia-te de manuta cu baiatul care cauta "accidente strasnice" si la psihiatru cu voi. Ole!

7)"despre somnambulism"
Ehe...boala grea. Ma bucur ca mai exista si alti panicati de subiect. Nu stiu cum se vindeca. Nu pot decat sa sper ca sunteti de-astia ca mine, care doar rad in somn si din cand in cand mai dau cate-o raita prin bucatarie dupa apa. Daca in schimb sunteti niste prim-balerini ce evolueaza pe balustrada balconului in loc de scena Teatrului Bolshoi...nu pot decat sa va urez sa aveti un echilibru de invidiat.

8)(and now comes my personal favorite - domnite suspinand in glastra)

"Radu love is not really today"

Suna asa....a chintesenta :-)))))))))) Radu. Trebuie sa avem o discutie!

Despre tigari si alte rele

2009-10-22T13:53:00.011+03:00

So...numai eu stiu vreo cativa oameni care isi fac rau cu bunastiinta si mai mult decat atat, CU PLACERE (cu mine in frunte).

Cred ca cel mai bun exemplu care sa-mi sustina teoria ar fi tigara. Obisnuiam sa spun si sa cred ca imi face placere sa fumez. Orice fumator e convins de asta. Ba mai mult, ar fi in stare sa se certe cu oricine pentru a-si sustine punctul de vedere. Tigara inchide intotdeauna un cerc, iti da acea placere rotunda.

E misto sa fumezi dupa masa. Tigara de dupa masa e ca desertul ala cu ciocolata topita de la Barcelona, cel de la care-ti ploua-n gura numai amintindu-ti.

E misto sa fumezi la cafea. De fapt...nici nu-ti poti imagina cafeaua fara tigara. Sunt ca Pic si Poc, Lolek si Bolek, Tom si Jerry, s.a.m.d. Parca nu au gust unul fara celalalt.

E misto sa fumezi in cluburi, cand bei. Aici nu inteleg prea bine de ce, stiu doar ca e un must.

E misto sa fumezi dupa sex, cand ai timp de pierdut, cand esti plin de nervi.

E misto sa fumezi punct.

Well...not really! Dar asta mi-a tot repetat mie una din emisferele capului, aia sensibila la nicotina. Sunt 3 saptamani de cand m-am lasat de fumat si traiesc cu aceeasi senzatie, ca era misto sa fumez, ca imi facea o imensa placere sa fumez. Nici vorba de dependenta. Eu dependenta de nicotina? Jamais, cum ar zice frantuzul!

Mi-am aprins o tigara, dupa 2 saptamani de absenta a lor...si avea un gust ingrozitor. Altfel decat il stiam. Era inecacios si bizar. De parca as fi mancat nisip si as fi inhalat fum de la teava de esapament in acelasi timp. Nu am putut decat sa o pufai. La fel si pe urmatoarea. Mi s-a facut putin rau si am amtetit. Cu toate astea creierul meu inca refuza sa inteleaga ce se intampla. De ce nu e gustul bun si de ce nu ma opresc daca realizez ca nu e bun? But I did stop...again. Pentru ca stiam ca asta trebuie sa fac (nu pentru ca mi-o doream).

Se spune ca unii oameni nu se vor impaca niciodata cu cele 2 realitati si vor regreta tigara ca pe un prieten pierdut mereu.

Asta simt si eu acum apropos de tigara si de alte lucruri la fel de toxice si addictive pentru mine (dar pe care le-am iubit la fel de mult). Ma intreb daca e adevarat... Ar fi trist sa fie adevarat.

PMS people

2009-10-14T11:57:00.011+03:00

Daca e ceva ce ma provoaca mereu, este vorba despre oamenii isterici. Imi dau seama ca femeie fiind, deci supusa PMS-ului, isteroida sunt si eu. Dar nimic nu se compara cu momentul in care intalnesti un om eventual si prost si isteric, care reuseste in timp record sa-ti schimbe starea la 180 de grade.

Mie-mi sare tandara in general din motive legitime (sau usor de evitat), principalul fiind invadarea spatiului propriu. Iau foc cand sunt preocupata de ceva si cineva incearca sa ma scoata din "ale mele", cand cineva ma irita on purpose si uita sa se mai opreasca, cand sunt concentrata sau contra cronometru, cand cineva incearca sa-mi rupa metrica, sau cand cineva incearca sa-si impuna punctul de vedere ignorand, sau refuzand sa-l ia in considerare pe al meu.

Oricine poate sa genereze usor isterii in mine urmand pasii de mai sus. Dar tensinea nervoasa degajata va fi mica, scurta si controlata :-)

Oamenii care reusesc aproape mereu sa scoata ce-i mai rau din mine in materie de nervi si istericale, raman oamenii prosti si taximetristii.

Astazi o sa ma opresc asupra celor din urma, pentru ca viata mea din ultima vreme a ajuns sa fie foarte organic legata de ei (sunt putoare si nu am cu ce altceva sa ajung la munca). Dar si pentru ca multi dintre ei sunt incredibil de imbecili si nesimtiti. Aia normali, respectuosi, neinvazivi, fani sapun si anti kitsch/manele sunt un fel de rara avis. Vreo doi am intalnit. Si erau in tranzitie.

Ce am patit azi... De vreo cateva zile sunt ca in transa, cu gandul fixat la weekendul ce urmeaza, adica weekendul in care o sa-mi "desfac" cadoul. Aseara eram de-a dreptul zen dupa o sticla tare buna de Pinot Noir impartita cu 2 oameni tare dragi. Nici macar uraganul de-afara nu a reusit sa-mi amorteasca starea aia misto.

Until ...he came along. The taxi driver! Cunoscut printre prieteni ca "Nea Caisa", iar printre clienti probabil ca "Porcusorul Isteric". Ei, Nea Caisa s-a descurcat numai bine sa ma umple de nervi! Nu mai stiu in ce taxi m-am urcat, dar la sfarsitul cursei as fi dat cu el de pamant. Initial m-am bucurat ca nu am mai auzit intrebarea "unde mergeti". Care ma enerveaza. Ci din contra, am fost invitata sa poftesc. Si am poftit in scurt timp...la sangele lui, tasnind in valuri si decorand parbrizul.

Imediat ce a pornit, a inceput sa boscorodeasca. Nimic nu-l multumea pe omul asta. Toti sunt rai. Toti fura. Toti sunt prosti... Bine ca esti tu destept, mai draga! Ce-mi plac mie oamenii care se plang ca nu au bani, dar nici de muncit nu au chef sa munceasca, gen taximetristii aia care n-au chef sa ia o cursa de 10 RON, caci e prea scurta pentru domniile lor, dar prefera sa zaca intr-un loc juma' de zi. Si-apoi se plang ca duc o viata grea, ca statul e nu stiu cum (dar nu merg la vot), ca romanii sunt nu stiu cum (dar asa isi cresc si ei copiii). Si exemplele pot sa curga la nesfarsit.

Dupa vreo 10 minute, pe micul isteric l-a strafulgerat! "Zinca Golescu?...E strada buna?".

Nu, nu e! E singura strada neasfaltata din zona. INSA poti sa o fentezi si sa mergi numai 3 metri de drum prost (spre deosebire de cei 15 km prosti din capul lui). Altfel spus, motive reale sa te ingrijorezi ca-ti futi masina NU AI (lui i-am zis-o mai politicos). Insa in loc sa se calmeze si sa-si vada de drum, Nea' Gutuie a continuat cu bombanitul. Ca nu, ca el nu merge pe strazi proaste, de ce sa-si strice el masina si de ce, ma rog, n-am zis de la inceput?

Pentru ca sunt rea! De-aia! Ce intrebare e asta? In punctul ala...am inceput si eu sa ma aprind. Adica...daca ai spaime de-astea, de ce nu intrebi TU de la inceput? In fine, i-am zis sa ma lase in jumatatea buna a strazii si o sa merg eu pe jos (adica tot eu fraiera!). Deja trebuia sa-i fie limpede ca nu o sa-i pun la incercare cauciucurile-i pretiose si ca este momentul sa taca naibii sau sa schimbe subiectul.

El, comenta intr-una... Ca trebuia sa ii zic de la inceput. Caci daca ii spuneam nu ma mai lua. Fi-ti-ar cauciucurile vietii! Numai cititoare-n ganduri nu m-a facut mama! S-apai atunci i-am intins o hartie de 5 RON (un pic peste cat ii arata ceasul) si l-am rugat (frumos) sa opreasca masina (inainte sa fac BUM!).

Aici i s-a rupt filmul... A mai bombanit cate ceva, dar era limpede ca bate in retragere. Nu a vrut sa opreasca masina contrar insistentelor mele, ba din contra, aproape ca a bolborosit niste scuze. Dupa care a reluat placa cu sistemul romanesc, infrastructura, parlamentul, scoala, guvernul care a picat. Ai dracu' de hoti, disperati, nesimtiti, curvari... ?!

Omul s-a panicat ca nu o sa-si mai ia decat o parte din banii pe care ar fi putut sa ii ia si si-a mutat toata ura si istericalele catre alte sfere...mai inalte... Insa atitudinea lui de aplanare a conflictului a fost alta. El, om integru si muncitor, care a facut lucruri in viata, a cedat 'cause he's a better man, in fata nesimtitei de mine, produsul societatii bolnave romanesti, care ceva mai bun decat sa se plimbe cu taxiul n-are si care l-a pacalit si i-a pus gand rau ca sa-si strice masina printre obuze.

Fiecare om e aproape exclusiv vinovat pentru ce i se intampla, toate acele lucruri care il fac isteric si frustrat. Nu ai fost prezent cand era momentul, ai ajuns taximetrist frustrat. Live with it! Nu e ok sa incarci pe altcineva cu frustrarile sau greselile tale. Si nu e normal sa traiesti cu sentimentul constant de ura catre tot, cu impresia ca toata lumea "ma bate", de la extraterestrul de pe Saturn pana la catelul de pe strada.

Stii ce? "Do more and whine less"!

Ca-n bancurile cu politisti

2009-10-06T15:41:00.015+03:00

De cateva luni m-am mutat pe langa Carrefour Orhideea, undeva intr-o zona de case.

M-am indragostit de apartamentul meu (deh, orice cioara isi iubeste puiul). Dar ce e-n jurul lui…. Fereasca Sfantu’! Strada pe care stau e ca pe timpul celui de-al 2 le-a razboi mondial, ori te scufunzi in noroi, ori iti rupi gatul daca nu te uiti pe unde calci. Si mai e si plina de caini. De fapt toata zona e plina de haite de caini. Iar cu cat te apropii de Carrefour, cu-atat incepe sa devina mai spooky.

Exact la confluenta dintre Plevnei si Calea Giulesti (vis-a-vis de Carrefour) sunt niste stradute pline de bordeluri. La capatul stradutelor se preumbla “zanele”, care “zane” sunt cred ca printre cele mai hidoase prostituate sau “pimp-ete” pe care le-am vazut vreodata. Octogenare toate si mustacioase, cucoanele alea par “putrezite” sau nu stiu cum sa zic, decazute pana-n iad si-napoi.

Chiar in spatele lor se afla bordelurile, niste case lungi cu multe camere la parter, aratand ca fiind parasite. Intrarile sunt pazite de cate o femeie creola si obeza, revarsata in cele 4 zari ale unui scaun. Iar in jurul tuturor acestor minunatii, graviteaza tot felul de indivizi, unul mai dubios decat altul.

De cand m-am mutat in zona, mi-a fost cam frica de stradutele astea.

Unde vreau sa ajung… Joia trecuta, pe la 8, ma apropiam de Carrefour Orhideea. Tocmai ce intram pe una din stradutele descrise mai sus. Era incredibil de aglomerat, multe strazi erau inchise, lumina nu era. Iar taximetristul in loc sa aiba rabdare sa se dilueze traficul, a hotarat sa o ia pe o strada cu sens interzis. Pe strada cu sens interzis, din intuneric, ne astepta o masina de politie cu politistul din dotare probabil cu inima palpitand de emotia delapidarii ce va sa vina. “Nino, nino, nino. Opriti! Actele la control.”

Domnul politai, cu bordelurile-n spate, inconjurat de pesti si curve, i-a luat taximetristului carnetul pe 3 luni si m-a lasat pe mine fara mijloc de transport. Asta cu mijlocul de transport mai e cum mai e. Dar sa-i iei omului aluia carnetul in conditiile in care tu esti intr-o ditamai cloaca…mi se pare culmea nesimtirii.

In ultima vreme stau prost cu nervii. De fapt, stau asa de prost cu nervii ca mai am inca un pic si ma sparg. Prin urmare, fara sa gandesc prea mult, am inceput sa ma iau de politai. In fine…el de o stupiditate inepuizabila si tare-n clont (pana cand l-am rugat sa-mi dea voie sa-l inregistrez) , eu tare-n clont. M-as fi certat cu el pana poimarti daca nu as fi fost convinsa ca mai degraba inteleg girofarurile ce zic decat el.

Asa ca l-am mai marait un pic pe politai, si am pornit-o cu inima cat un purice pana acasa. Evident ca in dreptul bordelurilor s-a gasit careva sa se ia de mine.

De atunci mi-a ramas fixata in cap imaginea aia suprarealista (dar foarte romaneasca) a unui politai stand fix in centrul unui abces de puroi (pe care-l ignora), dar care e in stare sa taxeze ceva mai putin grav si sa ma puna pe mine in pericol lasandu-ma sa zburd fara taxi, printre proxeneti si curve, ca pe-o pajiste de flori. Bravo, mah!

PS. Morala: "Un politist cercetand un geam spart:
- Mda, hmmm....ahaaaaaaaaaaa....daaaaaaaaaaa.... E exact cum mi-am inchipuit! Cine s-ar fi gandit? E spart pe ambele parti!"

Brainwashed

2009-06-09T18:32:00.011+03:00

Ii multumesc Andrutei ca ne-a adunat pe toti de ziua ei in Vama din tot sufletul meu mic si negru. Nu a fost nebunia de altadata, adica furnicarul ala furibund care umplea toate ulitele, toate mesele de la restaurante si fiecare patratel de plaja. Nu am dat nas in nas cu toti demolatorii pamantului. A fost fix cum trebuia sa fie!

Mult controversata pista de biciclete mi se pare incredibila, ca altfel nu stiu cum sa-i zic. Pare neterminata (ca orice alt lucru facut in Romania) si se vede ca nu are ce cauta acolo. E ca iPodul in Papua Noua Guinee. Adica uluitoare. Pe-o parte ai hartoape, bolovani, balarii, pe cealalta ai beton. Estetic vorbind, mai bine ramanea totul dintr-o bucata. In plus, paradoxul e ca un om pe bicileta nu am vazut plimbandu-se pe ea! Numai bipede folosindu-se pe propriul aparat locomotor. Dar mai comic decat asta e ca din ea rasareau niste "araci ornamentali", aparent lipsiti de orice alt scop, intrucat florile sau copaceii ce se doreau a fi sustinuti pareau a fi sucombat. O fi un nou trend si nu stiu eu?

M-am bucurat sa observ ca a disparut sinistrosenia aia de Bavaria. Ma mir ca a rezistat chiar si-un an. Mi s-a spus ca a fost incediata.... Mda...pare sfarsitul firesc al unui loc ce sfideaza bunul simt :-) Insa am remarcat o noua aberatie arhitectonica, un nou hotel oribil fix pe buza plajei, la 2 metri de "pista cu araci ornamentali". Singurul element "salbatic" din el e ca a fost cotropit de vrabiute si cuiburile lor (good job ladies!). Altfel, arata incredibil de kitschos. Si nu-s impotriva civilizatiei. Ma jur! Dar daca tot sunt unii atat de ahtiati sa civilizeze Vama, de ce nu ar face niste locuri care sa se pupe cu locul cat de cat? Si nu ca nuca-n perete... Cel putin ca exterior, sa imprime senzatia de boem, iar in interior sa fie cum vor ele. Dar de ce trebuia sa arate ca un hotel de Mamaia tocmai in inima Vamii? Vama e misto asa cum e, boema. Asta e un lucru de exploatat, nu de schimbat. Trebuie sa fii cumplit de prost sa nu stii sa valorifici asta.

Other than that, cat am stat in Vama mi se pare ca am avut timp. Quality time. Timp pentru toate lucrurile alea pentru care nu am niciodata timp. Timp sa ascult oamenii, timp de dormit, timp de reactie, timp de ras, timp de pierdut, timp de citit, timp de facut tot ce mi -a tunat.

Acum ca m-am intors, imi dau seama cat de dor mi-a fost de Vama. Desi e una din putinele " instant chemistries " ale mele, am sarit-o un an. Ori pentru ca am abuzat prea mult de ea cativa ani inainte. Ori pentru ca pur si simplu am mai crescut, si incepuse sa ma oboseasca. Ori pentru ca (in capul meu) inca mai purta toate dramele pe care le-am inecat in etilice pe-acolo.

Am plecat din Vama ca dupa o vizita la cabinetul Lacuna din "Eternal sunshine of the spotless mind": cu creierul spalat de Bucuresti. Si e reconfortant sa stiu ca nu si-a pierdut calitatile terapeutice. Inseamna ca mai am pana trec pe Xanax :-)

Seize the day, Wax Tailor

Courtesy of Andruta, care a avut grija sa-mi bage sistematic in cap melodia asta :-)