Akkad

Exploatarea sarii in Dacia romana

2013-04-02T13:54:00.001+03:00

Exploatarea şi valorificarea sării a constituit una dintre principalele ocupaţii ale populaţiei din Dacia. Monumentele epigrafice fac referiri la modul de organizare a salinelor. Pe baza analogiilor, se presupune că au existat exploatări de suprafaţă cu secţiune pătrată cu latura de 7m., prevăzute cu armături din lemn de fag sau stejar fasonat. Blocurile se scoteau de la talpa exploatării, pentru desprinderea lor folosindu-se penele şi răngile. După atingerea nivelului de sare (între 0,30 – 10 m) se montau jgheaburi pe suporţi de lemn, prin care se aducea apă dulce de la suprafaţă. În contact cu sarea, apa devenea tot mai saturată, sarea urcând la suprafaţă. Procedeul ducea la părăsirea salinei destul de repede şi deschiderea altei saline, la 15-20 m de cea abandonată. Când apa se aducea de la distanţă mare, se foloseau roţile hidraulice.

Tabula Peutingeriana menţionează localităţile unde s-a exploatat sarea. La Salinae lângă castrul Potaissa şi la Ocna Sibiului s-au identificat exploatări romane. Tot în epoca romană s-au utilizat exploatările de la Sic, Pata şi Ocna Dejului, în regiunea salinelor de pe Târnava, la Sânpaul-Homorod. În localităţile Rupea (Braşov), Cojocna (Cluj) de asemeni s-au depistat urme ale exploatărilor de sare. Sarea transilvăneană era transportată pe Mureş. Pe Olt până la Dunăre se transporta sarea din salinele de la Ocnele Mari. În Maramureş sunt cunoscute salinele de la Coşteiu şi Crăciuneşti.

Administrarea salinelor (proprietate imperială) se făcea de către arendaşi (conductores salinarum), ele putând fi arendate împreună cu păşunile (conductores pascui et salinarum), putându-se arenda chiar şi dreptul la desfacere a sării. Este cazul lui Publius Aelius Strennus, conductor pascui, salinarum et commerciarum, concomitent patron al colegiului plutaşilor. Se mai cunosc din inscripţiile Daciei încă doi conductores salinarum: Aelius Mar(i)us semnalat în două inscripţii, la Micia şi Domneşti şi C.Iulius Valentinus la Sânpaul-Homorod. Sarea extrasă din Transilvania aproviziona regiuni întinse din Europa centrală şi sud estică până în Evul Mediu, transportul făcându-se cu plutele pe Mureş sau pe Olt şi Dunăre.

Sursa: Adrian Bejan, Istoria Daciei romane

Asezarile rurale in Dacia romana

2013-04-02T13:47:00.001+03:00

Aşezările rurale sunt atestate pe întreg teritoriul provinciei, dar răspândite inegal. Repartiţia geografică inegală reflectă densitatea populaţiei şi importanţa economică diferită a unor regiuni cu o anumită formă de relief sau mai bogate ori mai sărace în surse ale solului şi subsolului. Gradul de densitate al aşezărilor într-o zonă geografică indică, pe de o parte ponderea autohtonilor în zonă, iar pe de altă parte procesul de colonizare romană în exteriorul centrelor urbane sau militare. Alături de villae-le rusticae, aşezările rurale de pe teritoriul Daciei romane au fost de tip pagii (pagus) şi vicii (vicus). Ambele aveau caracter agricol–pastoral, dar existau şi centre miniere sau centre cu pronunţat caracter meşteşugăresc (ex.: execuţia de ceramică-olărit).

Termenul de pagus indică, după majoritatea cercetătorilor, o comună rurală de tip roman, constituită pe teritoriul unui oraş cu rangul de colonia. Economic, urbanistic şi administrativ un pagus se situa imediat după municipia. Aceste comune de tip roman duceau o vie activitate economică, care favoriza posedarea a multor elemente de urbanism. De aceea, în sens economic, ele se pot numi târguri (forarerum venalium). Calitatea juridică de pagus se acorda probabil de guvernatorul provinciei. La origine, cele mai multe dintre pagii s-au dezvoltat pe vechi târguri dacice. Unele dintre aceste pagii au fost, din punct de vedere urbanistic adevărate oraşe, dar nu au putut ajunge la rangul de municipia, cauzele fiind diverse: ori nu se aflau pe teritoriul unui oraş cu rang de colonia, ori prezenţa locală a unei garnizoane impunea o conducere militară.

Deşi au existat mai multe asemenea pagii pe teritoriul Daciei, epigrafic sunt atestate doar pe teritoriul Ulpiei Traiane Sarmizegetusa: Pagus Aquensis şi Pagus Miciensis.

Pagus Aquensis (Călan, jud.Hunedoara) este prima localitate atestată epigrafic între Sarmizegetusa şi Apulum, tabula Peutingeriana menţionând-o sub numele de Ad Aquas. Aici s-a format o aşezare civilă datorită izvoarelor termale existente în zonă şi a carierelor de piatră din apropiere. Poziţia juridico-administrativă a aşezării de la Aquae este relevată de inscripţia în care este menţionat un anume C. Iulius Marcianus, decurion colonia Sarmizegetusa şi praefectus pagi Aquesensis.

Pagus Miciensis (Veţel, jud. Hunedoara) este cel mai important pagus cunoscut până acum în Dacia. El era un târg de graniţă care avea un dublu rol: economic şi militar. Aici se făceau schimburi comerciale cu iazigii de peste Tisa, iar puternica garnizoană ce staţiona la Micia controla zona minieră a munţilor Apuseni şi asigura siguranţa plutelor care coborau pe Mureş.

Vicus-urile sunt a doua categorie importantă de aşezări rurale. Sunt foarte puţin cunoscute din punct de vedere topografic şi administrativ. Prin vicus se desemnează de obicei o mică comună rurală, un sat organizat după tip roman, populat de colonişti, veterani, peregrini sau necetăţeni. Conducerea aşezării aparţinea unui magister fără importanţă politică, sediul administrativ fiind propria-i locuinţă. Au prosperat vicus-urile din regiunile agricole înfloritoare şi de pe noile drumuri de comerţ ocupate în general de colonişti. Aşezările: Arcidava (Vărădia), Centrum Putei (Surduc), Caput Bubali (Delineşti), Berzobis (Berzovia), Aizis (Ezeriş). Pe drumul ce pornea de la Dierna şi care, unindu-se cu primul, ducea la Sarmizegetusa se aflau localităţile: Ad Mediam (Mehadia), Praetorium (Plugova), Ad Pannonis (Gornea). În Oltenia sunt amintite: Admutrium (Butoieşti), Pelendava, (Mofleni), Acidava (Enoşeşti), Rusidava (Momoteşti). Pe valea Oltului, de la sud spre nord erau aşezările de la Pons Aluti (Ioneştii Govorei), Buridava (Stolniceni), Pons Vetus (Câineni), etc. În Transilvania sunt de asemenea nenumărate aşezări cu caracter rural: Cedonia (Guşteriţa), Lacidava, Brucla (Aiud) şi Salinae (aşezare în care se exploata sarea) – ambele între Apulum şi Potaissa. Între Napoca şi Porolissum se aflau: Optatiana (Gârbou), Zargiana (Zutor), Cersie (Romita). Între Apulum şi Sarmizegetusa sunt menţionate de izvoare: Germisara, Aquae, Petrae şi Burticum.

Numărul descoperirilor semnalate (prin cercetări arheologice de suprafaţă) drept villae rusticae în Dacia se ridică până la 100, dar certe se pot considera în jur de 25-30 de asemenea gospodării.

După planul constructiv şi după materialele arheologice descoperite sunt considerate villae rusticae cele de la Deva, Hobiţa-Grădişte, Sântămărie Orlea, Mânerău (jud. Hunedoara), Aiud, Răhău (jud. Alba), Apahida, Ciumăfaia (jud. Cluj), Gârbou (jud. Sălaj). Identificate doar pe baza unor observaţii făcute pe teren sau mici sondaje sunt la: Lesnic (jud. Hunedoara), Straja (jud. Alba), Chinteni, Dezmir (Criseni), Jucul de Sus, Viştea (jud. Cluj), Şeica Mică (jud. Sibiu), Darju şi Înclăceni (jud. Harghita) în Transilvania, Cernaţi (jud. Mehedinţi), Cioroiu Nou (jud. Dolj), Corabia şi Cilieni (jud. Olt).

În provincia Dacia, villae-le rusticae erau situate în apropierea marilor artere de circulaţie, în văile laterale sau pe terasele dealurilor. Reprezintă gospodării de ţară de mari dimensiuni, închise într-o curte întărită, având în proprietate culturi agricole, pomi fructiferi, păşuni care asigurau proprietarului venituri. De obicei stăpânii locuiau la oraş. În absenţa lor, muncile erau dirijate de un om de încredere (cel mai adesea sclav - vechil numit servus villicus sau actor). Produsele obţinute erau valorificate parte din ele pe pieţele târgurilor şi oraşelor din vecinătate. Prin modul de aşezare şi tehnica construcţiilor, villae-le rusticae din Dacia se încadrau în tipul de villae rusticae cu clădiri dispersate în interiorul unei incinte, întâlnite în Italia şi în Africa, îndeosebi în provinciile de nord ale Imperiului, în Gallia şi în provinciile dunărene. Zidurile de incintă descoperite (Hobiţa-Grădişte, Ciumăfaia, Deva, etc.) sunt construite din pietre legate cu mortar în tehnica opus incertum, groase de 0,70-0,90 m. Se urma un traseu rectiliniu încadrând o arie dreptunghiulară (Deva) sau se urmăreau forme de relief (Ciumăfaia, Hobiţa-Grădişte). Suprafaţa integrată în incintă era cuprinsă între 0,26 şi 3,00 ha (Sântămărie Orlea).

Clădirile – în zona centrală se afla clădirea principală (locuinţa proprietarului). Uneori în zona centrală se mai afla şi o clădire secundară (Ciumăfaia, Hobiţa). Restul construcţiilor dependente (totalul construcţiilor ajungând, până în prezent, la cinci în cadrul unei villae) sunt înşiruite în jurul celor două clădiri şi lipite de zid.

Locuinţa proprietarului (clădirea principală) se afla în partea centrală a incintei. Nu este niciodată lipită de zidul de incintă. Clădirea are formă patrulateră (dreptunghiulară cel mai adesea) cu un perimetru relativ mic, între 350-600 mp. Zidurile clădirilor erau din pietre legate cu mortar în opus incertum, fiind folosite uneori cărămizi, lespezi sau lemn. Zidurile exterioare aveau grosimea de 0,40-0,80 m; iar cele interioare 0,40-0,50 m (în interior unii pereţi erau doar din cărămidă). Faţadele erau decorate de la caz la caz cu porticuri (Aiud), abside exterioare, segmente de ziduri ieşind în exterior şi susţinând, cu ajutorul unor stâlpi de lemn, acoperişuri de exterior mult prelungite. Acoperişul clădirii este în două pante, conform prescrierilor arhitecţilor epocii. Clădirile aveau între 5 încăperi (Hobiţa) şi 12 (Mânerău), construite într-o singură fază sau două faze – mărirea clădirii, refaceri, etc. (Ciumăfaia, Apahida). La Sântămărie Orlea clădirea avea trei faze. În interiorul clădirilor s-au găsit instalaţii pentru apă sau baie. Încăperile erau padimentate, unele fiind pardosite cu mozaic de lut ars sau cărămizi. Unele aveau pe pereţi ornamente reliefate din stuc (Apahida) sau tencuială pictată. Toate locuinţele au fost acoperite cu ţiglă şi olane.

Construcţii anexe – de la una la patru clădiri anexe. Construite din piatră şi mortar în opus incertum, mai rar cărămidă şi mortar sau din lemn. Cele mai multe anexe sunt plasate ce-a lungul zidului de incintă şi lipite de acesta. La toate villaele rusticae descoperite clădirile anexă erau dreptunghiulare, formate din una până la trei încăperi, unele fiind padimentate. Majoritatea sunt acoperite cu ţiglă (un singur caz – Deva – cu şindrilă). Uneori anexele sunt de mari dimensiuni, depăşind chiar clădirea principală, cuprinzând locuinţe pentru personal auxiliar sau slujitori, ateliere, adăposturi pentru animale sau magazii pentru cereale.

Sursa: Adrian Bejan, Istoria Daciei romane

Izvoarele documentare privind razboaiele lui Traian in Dacia

2013-04-01T17:54:00.000+03:00

Informaţiile documentare privind războaiele lui Traian în Dacia sunt puţine şi lacunare, majoritatea scrierilor despre daci pierzându-se de-a lungul timpului: scrierea relatând războaiele daco-romane intitulată Dacica a împăratului Traian, Getica scrisă de medicul militar Criton care l-a însoţit pe Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de asemeni participant la evenimente, Istoria romană a lui Appianus, scrierile despre daci ale lui Flavius Arrianus, opera poetului Forus, toate au constituit documente valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru posteritate. Cea mai importantă sursă documentară rămâne Istoria romană a lui Dio Cassius (sec. III), cărţile tratând războaiele lui Domiţian şi Traian ajungând la noi în copii târzii, bizantine din sec. XI şi XII.

Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creaţie originală a artei romane de la începutul sec. II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric. În privinţa valorii sale istorice, părerile sunt împărţite: unii cercetători consideră Columna ca o cronică fidelă a evenimentelor, alţii consideră că ea ar fi doar o reprezentare artistică de sinteză. Este cert că în multe aspecte legate de războaiele dacice, Columna oferă informaţii unice, de neînlocuit prin alte surse. După moartea împăratului Traian Columna a servit ca mormânt împăratului. Pentru Dacia, Columna reprezintă o istorie în imagini a cuceririi ei şi a transformării în provincie romană, de aceea poate fi considerată ca un adevărat act de naştere al poporului român.

Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul comunei Adamclisi (jud. Constanţa) se află ruinele a trei monumente legate de luptele romanilor contra dacilor. Cel mai cunoscut este Trofeul ridicat de împăratul Traian; la 80 de m nord de acesta se află un tumul, iar la 250 m de trofeu este un altar funerar. S-a presupus că tumulul reprezintă mausoleul cu resturile pământeşti ale soldaţilor lui Oppius Sabinus, căzuţi în luptă în timpul atacului dacic din 85/86, adunate de romani după încheierea păcii; altarul ar reprezenta cenotaful ridicat de Domiţian în memoria lui Fuscus şi a soldaţilor săi căzuţi în luptele cu dacii; trofeul, ridicat în anul 109 de către Traian avea scopul sa comemoreze luptele grele pe care romanii le-au dus în aceste părţi împotriva dacilor şi aliaţilor lui. Monumentul ilustrează, într-o artă provincială, prin sculptură, scene la care participă în afară de luptătorii daci şi familiile lor şi sarmaţii şi bastarnii. Se adaugala documentele şi monumentele menţionate izvoarele epigrafice şi cele arheologice. Cele mai multe inscripţii fac referiri la ofiţeri şi generali romani participanţi la lupte şi la unităţile militare pe care le conduceau. Ele provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar şi din afara acesteia. Cercetările arheologice, îndeosebi cele din Munţii Orăştiei au adus elemente importante privitoare la distrugerea şi cucerirea cetăţilor dacice în primul război dacic, refacerea lor şi apoi distrugerea lor definitivă. Cercetările din castrele romane au oferit date privitoare la momentul şi condiţiile construirii lor.

Sursa: Adrian Bejan, Istoria Daciei romane

Calatori romani in Tarile Romane in sec. XIX(4)

2013-04-01T17:39:00.000+03:00

Capitanul de marina Charles Colville Frankland a facut o calatorie de studii §i agrement in sud-estul Europei si in Orientul Apropiat in anii 1827-1828, cu care prilej a trecut la ducere prin Banat, Transilvania si Tara Romaneasca. Plecat din Viena la 24 martie 1827, el strabate Austria si Ungaria, ajungand la Timisoara la 28 martie. In acelasi ritm grabit, Frankland trece prin Lugoj, Deva, Sibiu, parcurgand Transilvania in doua zile si intra in Tara Romaneasca prin trecatoarea de la Tumu-Rosu. apitanul englez urmeaza traseul Caineni, Curtea de Arges, Pitesti, Bucuresti, Giurgiu intre 31 martie si 4 aprilie, facand doar un scurt popas de o zi in capitala tarii. Grabit, el trece apoi Dunarea la Rusciuc si ajunge la Constantinopol la 11 aprilie. Impresiile de calatorie si le-a publicat la Londra in doua volume aparute in 1829 la editura Henry Colburn, sub titlul Travels to and from Constantinople, in the years 1827 and 1828 or personal narrative of a journey from Vienna, through Hungary, Transylvania, Wallachia, Bulgaria, and Roumelia, to Constantinople, and from that city to the Capital of Austria, by the Dardanelles, Tenedos, the plains of Troy, Smyrna, Napoli di Romania, Athens, Egina, Poros, Cyprus, Syria, Alexandria, Malta, Sicily, Italy, Istria, Carniolia and Styria.

Mai jos vom prezenta cateva impresii ale autorului in urma calatoriilor din Transilvania si Tara Romaneasca.

Ne aflam acum in Transilvania; sate murdare si primitive, colibe din nuiele surugiul vorbind latineste: Sunt multi rupi, domine" (Sunt multe rape, domnule) imi spunea el, ori de cate ori drumul era prost. Am vazut multi tigani. Am cinat la Sibot o statie de posta curata, dar cu foarte putine rezerve de hrana pentru calatorii infometati. Aici am vazut multe scrisori ale caror adrese erau scrise in latineste. De aici, drumurile au inceput sa fie rele, incat am luat sase cai.

In zorii zilei am vazut Sibiu in fata noastra, marginit din trei parti de munti, iar dinspre a patra de coamele dealurilor transilvanene. Asezarea <era> frumoasa si la rasaritul soarelui peisajul era o vraja, deoarece aici <soarele> aurea multe din acoperisurile caselor si turlelor <bisericilor> din Sibiu si colo isi arunca razele pe crestele inzapezite ale muntilor. Ne-a Inveselit mult forfota taranilor care intrau si ieseau din oral, manandu-si animalele si carutele, femeile calari si indeplinindu-si datoriile de vizitiu cu multa dibacie. In general ele erau foarte dragute. Sibiul este un oras mare, dar murdar si <cladit> cu neoranduiala, noroiul de pe strazi ajungand pana la jumatatea osiei de la <trasura>. Privelistea, la parasirea Sibiului, este minunata, pentru ca acum iti indrepti privirile inspre faimosul pas de la Turnu-Rosu./ Am ajuns la Turnul-Rosu pe la noua si jumatate si am intalnit aici doua fete sasoaice foarte dragute, Catty si Lilie, scoboratoare din coloniile saxone ale Heptarhiei, ce erau asezate de secole in acest tinut si de asemenea in Ungaria. <Sasii> sunt Intotdeauna oamenii cei mai harnici, respectati si prosperi ai natiunii in care sunt asezati. Originea for este invaluita in mister si traditie.

Romanii sunt un popor ales, robust, activ si indatoritor, foarte sarac, dar bine si calduros imbracat in haine groase de dimie si mai adesea cu cojoace. Capul le este acoperit cu caciuli inalte ca ale transilvanenilor. Isi imbraca trupul intr-un fel de cojoc de piele sau de land deschis la piept, cu manecile atarnate; un fel de fusta, sau camasa, le atarna pana la genunchi; <poarta> pantaloni largi, cate data legati de calcaie, <iar> in picioare opinci. Cojoacele de calitate mai bune sunt impodobite cu flori lucrate in culori. Vizitiul nostru, batran soldat, care la vremea lui fusese om chipes, era incins cu un brau, pe spate purta un cojoc mare cu manecile varate induntru, o pereche de pantaloni // de piele si o pereche de cizme turcesti <in picioare>, cu cioareci de lana cusuti cu flori albastre.

Trebuie mentionat contrastul izbitor intre bordeiele sapate in pamant, cu un acoperi mizerabil de pale colibele agatate in copaci ale indienilor din Paraguay. Am vazut cateva copaite de fan ridicate la fel. Astfel de bordeie subpamantene mai intalnisem // si in Transilvania, dar copaite si colibe in arbori n-am mai vazut pana a veni in Tara Romaneasca. Am observat cateva biserici ortodoxe frumoase si manastiri. Toate se aseamana in ceea ce priveste arhitectura, find prevazute in fata cu un fir de coloane sau o arcada frumoasa si o clopotnita. Am vazut de asemenea mai multe troite uneori trei laolalta, alteori cate doudsprezece intr-un sir. Aceste troite sunt acoperite cu inscriptii in limba romana si simboluri barbare ale divinitatii, Sfintei Fecioare, <Mariei> Magdalenei, Sfantului loan altor sfinti. N-am vazut nici la idolii mexicani sau peruvieni ceva mai grotesc si mai barbar decal aceste obiecte de veneratie un asemenea cult.

Sursa: Paul Cernovodeanu, Calatori straini despre Tarile Romane in sex. XIX

Cercetatori straini despre spatiul romanesc

2013-04-01T12:37:00.002+03:00

Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, care a scris în 1728 o Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia, republicatã în 1914 de Nicolae Iorga, care a considerat pe drept cuvânt cã meritã sã fie cunoscutã de un public larg, date fiind informaţiile istorice, geografice, economice, etnografice şi folclorice, pe care le cuprinde, strânse fiind de cineva care a stat destul de multã vreme în ţarã şi într-o slujbã care îi permitea sã fie la curent cu multe fapte şi obiceiuri şi care se aratã a fi fost un bun observator. Astfel, gãsim la el ştiri despre care alţii nu ne spun nimic, pãrându-le desigur a fi fãrã importanţã. Acest del Chiaro aparţine mai mult epocii prefanariote, mãcar cã şi-a publicat lucrarea în timpul lui Mavrocordat. Este semnificativ faptul cã dupã del Chiaro, adicã dupã 1720, va trebui sã treacã o jumãtate de veac de tãcere, adicã pânã dupã tratatul de la Kuciuc Kainargi şi dupã instalarea consulatelor strãine la noi în ţarã, pânã când sã se poatã înregistra alte lucrãri de seamã. Astfel e de citat Jean Louis Carra, venit în ţarã cu intenţia de a face negustorie, dar pare-se cã, nereuşind, prinde duşmãnie faţã de noi şi publicã în 1777, la Iaşi, o Histoire de la Moldavie et de la Valachie, avec une dissertation sur l'état de ces deux provinces (tradusã în româneşte de N. Orãşanu, la 1850).

Din 1778 avem lucrarea importantã a generalului austriac P. G. de Bauer, Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie, tipãritã la Frankfurt.

Din 1781, apãrutã la Viena, avem lucrarea lui Franz Joseph Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens; das ist die Walachey, Moldau und Bassarabien, în trei volume, plus încã douã rãmase în manuscris, pe care N. Iorga îl socoteşte a fi foarte bine informat cu privire la lucrurile noastre, mai ales a celor din Principatul Munteniei. Venit cu armata austriacã, urma sã deschidã o facultate de drept, solicitat fiind în acest sens de Calimachi; nereuşind, încearcã sã facã diferite afaceri, dar nici pe acestea nu le reuşeşte. Ar fi dorit sã fie numit consul, dar este înlãturat de rivalul sãu, austriacul Ştefan Raicevici. În urma acestor eşecuri prinde duşmãnie împotriva românilor, ponegrindu-i. Sulzer foloseşte pe Cantemir şi pe Bauer, alcãtuind o hartã a Tãrii Româneşti precum şi un plan al Bucureştilor.

În 1787 intervine însã „cel mai distins document de înţelegere binevoitoare pe care vreun strãin l-a dat pânã la timpul nostru despre ţãrile româneşti", cum afirmã Nicolae Iorga. Este vorba de lucrarea lui Alexandre de Hauterive (1751-1830), fost secretar al lui Alexandru Mavrocordat Firaris, Mémoire sur l'état ancien et actuel de la Moldavie, présenté à son excellence A.S. le Prince Alexandre Ypsilanti, hospodar régnant en 1787. Lucrarea a fost tipãritã în 1914 de cãtre Academia Românã cu o traducere româneascã, Iorga adãugând cã „este desigur cea mai remarcabilã operã datoritã unui cãlãtor prin ţãrile noastre în secolul al XVIII-lea".

În 1805 şi sasul Andreas Wolf scrie un Beiträge zu einer statistisch-historiche Beschreibung des Fürstenthums Moldau, în douã volume, pe care Iorga le considerã mai complete decât ale lui Wilkinson, consulul englez al cãrui Account of the Principalities of Walachia and Moldavia a fost tipãritã la Londra în 1820 bucurându-se de mai multe ediţii şi traduceri precum cea intitulatã Tableau historique, geographique et politique de la Valachie (Paris, 1824).

Sursa: Henri H. Stahl, Ganditori si curente de istorie sociala romaneasca

Ipostazele lui Zalmoxis

2013-03-31T20:37:00.002+03:00

Herodot şi-a denumit personajul zeu, deşi acesta era cuvîntul pe care îl folosea în mod curent. El credea cǎ zeii popoarelor vecine existau cu adevǎrat şi cǎ erau identici cu acei ai grecilor. De aceea era de pǎrere cǎ numele lor putea fi pur şi simplu tradus în greceşte, ca ded pildǎ Isis cu Demeter sau Osyris cu Dionysos, asimilǎrile reflectînd pǎrerea generalǎ a vremii sale. Este interesant cǎ numai trei divinitǎţi strǎine nu au primit echivalentul lor grecesc: Cybele, Pleistor zeul tracilor absynthi şi Zalmoxis. Toate trei sînt calificate cu epitetul local. Herodot subliniazǎ în acest mod caracterul lor strict regional, în raport cu celelalte, asupra cǎrora procedeul sǎu de asimilare putea opera. Dintre aceste trei divinitǎţi, numai Zalmoxis este numit daimon, în timp ce pentru celelalte douǎ el foloseşte cuvîntul zeu. Daimones erau pentru grecii acelei vremi forţe supranaturale, vag identificate, care interveneau în acţiunile muritorilor. Este vorba de o noţiune distinctǎ de aceea de zeu, desemnînd o putere metafizicǎ, echivalentǎ în oarecare mǎsurǎ cu ceea ce latinii înţelegeau prin numen. Homer aplicǎ termenul daimon şi zeilor, dar în special puterii divine nedeterminate, fǎrǎ individualitate proprie. Expresii generale ca un zeu sau zeii pot înlocui termenul de daimon.

Noţiunea de daimon va primi un înţeles mai limpede odatǎ cu rǎspîndirea pythagoreismului, dupǎ care daimonii sînt intermediari între zei şi oameni; sînt acei bǎrbaţi divini cum a fost şi Pythagoras. Este cît se poate de verosimil cǎ acesta sǎ fi fost sensul pe care l-a dat Herodot lui Zalmoxis atunci cînd l-a numit daimon. În orice caz pǎrintele istoriei îl considerǎ personaj uman, iar legǎtura dintre doctrina pythagoreicǎ şi cea zalmoxianǎ nu poate fi contestatǎ. Cele douǎ doctrine aveau la bazǎ nemurirea, mai exact spus credinţa într-o post existenţǎ. Tocmai aceste asemǎnǎri i-au determinat pe greci sǎ nǎscoceascǎ legenda cu privire la scalvajul lui Zalmoxis, în Samos, la Pythagoras, de la care ar fi luat învǎţǎtura. Era ideea dominantǎ a vremii, aceea cǎ Grecia este şcoala popoarelor barbare. Or, o asemenea învǎţǎturǎ nu putea fi preluatǎ decît de la greci. Cǎ este numai o legendǎ ne-o spune, aşa cum am arǎtat deja, chiar Herodot ştie cǎ Zalmoxis a trǎit cu mult înainte de Pythagoras.

Sursa: I. H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor

Locuintele geto dacilor

2013-03-28T19:27:00.000+02:00

Locuinţele geto-dacilor pot fi grupate in trei categorii distinctive: cu o singurǎ încǎpere, cu douǎ sau mai multe încǎperi şi poligonale. Locuinţele cu o singyrǎ încǎpere sînt toate construcţii de suprafaţǎ, chiar dacǎ aimensiunile lor le apropie, uneori, de acele adîncite, din alte pǎrţi ale Daciei.

Locuinţele avea încǎperea de 4,30 x 2,75 m, pereţii din lemn sprijiniţi pe blocuri de calcar, podina din lut bǎtut, vatra de foc lîngǎ peretele vestic şi acoperiş din cindrilǎ. În podina locuinţei se deschidea o groapǎ (unde fusese depozitat grîu), probabil acoperitǎ, în antichitate, cu un chepeng din lemn. Alte douǎ gropi ovale, tot cu grîu carbonizat, erau în apropierea peretelui de sud al locuinţei dar în exteriorul ei.

Locuinţele cu mai multe încǎperi s-au construit dupǎ cele douǎ sisteme tradiţionale: fie cu pari înfipţi în pǎmînt, fie cu bazǎ de piatrǎ. Majoritatea o constituie acelea din a doua categorie. În apropierea locuinţelor se aflau amenajeri gospodǎreşti cu destinaţii diferite. Rareori s-au gǎsit gropi de provizii. Rolul gropilor a fost suplinit de hambarele construite la suprafaţa solului. Cele mai multe trebuie sǎ fi fost modeste ca dimensiuni, potrivite nevoilorunei singure gospodǎrii şi construite din lemn sumar fasonat. S-au descoperit hambare ce conţinea: vase de provizii, ceramicǎ picatatǎ, grǎunţe carbonizate (douǎ specii de grîu, secarǎ şi foarte mult mei). Din complexele gospodǎreşti nu lipseau construcţiile menajere, toaletele şi gropi de gunoi. Dacii s-au dovedit buni şi ingenioşi meşteri în construirea fîntînilor şi a cisternelor. Nu departe de Costeşti, pe Valea Chiştioarei, s-a descoperit o fîntînǎ cǎptuşitǎ cu blǎni groase de gorun, pe care umezeala le ferise de contactul cu aerul şi le împiedicǎ sǎ putrezeascǎ. La Sarmizegetusa, apa unui izvor, captatǎ de o conductǎ, era adusǎ într-un butoi de lemn pentru decantare; de aici ieşea printr-o ţeavǎ de plumb cu strecurǎtoare şi ajungea în conducta de lut care ducea spre locuinţele din aşezare. Cetatea de la Blindaru avea o uriaşǎ cisternǎ construitǎ, poate sub îndrumarea unui meşter grec sau roman, dupǎ cea mai bunǎ tehnicǎ elenisticǎ: fundul şi pereţii erau acoperiţi cu mai multe straturi de ciment impermiabil, iar acoperişul boltit era fǎcut din blocuri de piatrǎ .

Ar mai fi de amintit aici unele clǎdiri cu destinaţie specialǎ – diverse ateliere . Atelierele au fost construite aproape în întregime din lemn. La Sarmizegetusa au funcţionat, sigur, trei mari ateliere (unul de reducere a menereului de fier şi de producere a bronzului şi douǎ de fǎurǎrie ) şi alte cîteva mai mici. Nu s-a gǎsit încǎ nici un atelier de olǎrie, nici un cuptor de ars ceramicǎ, dar astfel de instalaţii au funcţionat, dupǎ cum demonstreazǎ unele descoperiri.

Talentul, priceperea şi ingeniozitatea constructorilor geto-daci se evidenţiaǎ mai bine în cadrul construcţiilor cu caracter de cult . Este vorba de seria sanctuarelor care, dupǎ planul lor, se împart în douǎ categorii: temple patluratere şi temple rotunde .

Cel mai vechi sanctuar cunoscut astǎzi de pe teritoriul ţǎrii noastre , care este în acelaşi timp şi cel mai vechi din Europa, a fost recent descoperit la Parţa (com. Şag ,jud. Timiş ). El este de formǎ patrulaterǎ, mǎsurînd 14x7,50 m , compus fiind din douǎ încǎperi . Acest deosebit sanctuar se dateazǎ între 3000 şi 2850 î.e.n. aparţinînd grupului Bucovǎţ, de la sfîrşitul neoliticului mijlociu.[Sanctuarele sunt prezente în diferite faze ale epocii neolitice şi în epoca bronzului. Nu se cunosc, însǎ, pînǎ acum edificii de cult din prima epocǎ a fierului, în schimb se cunosc astǎzi un mare numǎr de edificii databile în cea de a doua vîrstǎ a fierului, ce pot fi considerate drept locuri de cult: sanctuare. Sanctuarul patrulater avea coloseul de piatrǎ sau de lemn, care formau în general aliniate. Asemenea sanctuare aveau acoperiş, cum au dovedit-o cercetǎrile mai recente, infirmîdu-se pǎrerea celor care socoteau cǎ nu aveau, ceea ce ar fi o aberaţie, dacǎ ţinem seama şi de faptul cǎ ele se aflau în regiuni muntoase la mari altitudini. Cele douǎ tipuri de sanctuare nu erau ridicate unor divinitǎţi şi au fost din aceeaşi vreme. Meritǎ sǎ amintima aici marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa cu diametrul de 29,40 m şi prevǎzut cu douǎ cercuri de blocuri de andezit şi un cerc de stîlpi (coloane) groşi, de lemn. În interior se aflǎ o încǎpere absidalǎ. Unii cercetǎtǎtori au pus acest templu rotund în legǎturǎ cu existenţa unui calendar al dacilor. Problema rǎmîne încǎ deschisǎ. La Sarmizegetusa se întîlnesc douǎ feluri de sanctuare, de tipul aliamentelor: rectangulare şi circulare în total în numǎr de 11, dintre case 9 sînt rectangulare, ridicate în perioade de timp diferite, delimitate de domnia lui Burebista şi de rǎzboaile de la începutul secolului al II-lea e.n. Construcţiile din piatrǎ de calcar se dateazǎ pe durata domniei lui Burebista şi a urmaşilor sǎi, pînǎ la Decebal, iar acele de andezit, se pare, numai pe timpul ultimului rege. Cele mai numeroase sanctuare s-au descoperit în aşa-numita incintǎ sacrǎ de la Grǎdiştea de Munte şi în preajma ori chiar în interiorul cetǎţilor din apropiere, care intrǎ în alcǎtuirea sistemului de apǎrare al Sarmizegetusei (Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie). Mai sunt apoi de adǎugat sanctuarele de la Piatra Craivii, Piatra Neamţ (Bîtca Doamnei), Barboşi, Brad, Pecica, Dolineanu, Popeşti, Cetǎţeni şi Cîrlomǎneşti.

Sursa: I. Glodariu - E. Iaroslavschi, Cetǎţi şi aşezǎri dacice în munţii Oraştiei

I. H. Crişan, Statul geto – dac

Monetaria geto dacilor

2013-03-28T18:53:00.002+02:00

Geto – dacii, alǎturi de celţi, se numǎrǎ printre puţinele populaţii antice din afara graniţelor lumii greceşti şi romane care s-au remarcat şi printr-o bogatǎ activitate monetarǎ proprie. Primele monede care au fost emise pe teritoriul ţǎrii noastre sînt cele ale Histriei din secolul V î.e.n. Acestea n-au avut însǎ decît o arie restrînsǎ de circulaţie. În schimb, de o largǎ circulaţie s-au bucurat, în a doua jumǎtate a secolului IV î.e.n., monedele de argint ale lui Filip II, Alexandrul cel Mare şi Filip III. Pe lîngǎ monedele de argint, în Dacia au circulat şi monedele de aur emise de regii macedonieni, cum sînt cele a lui Filip II ori Alexandrul cel Mare, la care se adaugǎ cele ale lui Lisimah regele Traciei.

În a doua jumǎtate a secolului al IV-lea î.e.n. şi la începutul veacului urmǎtor, volumul mǎrfurilor geto – dacice sporeşte considerabil, iar moneda strǎinǎ nu mai este îndestulǎtoare. Iatǎ de ce se trece la emiterea unei monede proprii, imitatǎ dupǎ cea greceascǎ. La acea datǎ, cea mai largǎ circulaţie în întreaga Peninsulǎ Balcanicǎ o avea moneda greco – macedonianǎ, în special tetradrahmele de argint ale lui Filip II, ce vor constitui medelul pe care îl vor imita strǎmoşii noştri. Ele aveau reprezentat pe avers capul lui Zeus cu barbǎ şi cununǎ de lauri, iar pe revers un cǎlǎreţ, fie nud avînd în jurul capului o diademǎ, în mîna dreaptǎ o ramurǎ de palmier, iar cu stînga ţinînd frîul ( cǎlǎreţul olimpic), fie îmbrǎcat, cu capul acoperit şi cu mantie fluturîndǎ (cǎlǎreţul regal).

Începînd, în special, din a doua jumǎtate a secolului al II-lea î.e.n. şi în primele decenii ale secolului urmǎtor se constatǎ o intensificare deosebitǎ a circulaţiei monetare, atît în ce priveşte moneda proprie cît şi cea strǎinǎ. În ce priveşte moneda proprie, în cea de a doua ei fazǎ ce se dateazǎ aproximativ între 150 şi 70 î.e.n., se constatǎ o reducere a tipurilor monetare şi o creştere substanţialǎ a numǎrului de monede, circumscriindu-se zone mai clare de circulaţie.

Analiza tuturor descoperirilor de monede daco – getice dovedeşte cǎ, în a doua jumǎtate a secolului al II-lea î.e.n. şi în primele douǎ-trei decenii din secolul I î.e.n. se contureazǎ patru zone monetare distincte, fiecare cu particularitǎţile sale. Acestea reprezintǎ emisiuni ale unor puternice uniuni de triburi, ştiut fiind faptul cǎ monedele geto – dacice serveau ca mijloc de schimb pe teritoriul unui trib ori a unei uniuni de triburi. Aria primului centru monetar se situeazǎ în partea de mijloc a Munteniei, înscriindu-se pe direcţia est-vest, aproximativ între rîurile Ialomiţa şi Vedea, iar pe direcţia nord-sud între Dunǎre şi Carpaţi. Cel de al doilea centru ocupǎ sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei, limitat de valea inferioarǎ a Siretului şi cea a rîului Buzǎu. Un al treilea centru monetar important se situeazǎ între Olt, Dunǎre şi Carpaţi cu circulaţia cea mai intensǎ pe valea Jiului, extinzîndu-se şi în Banat. În cadrul ultimului centru s-au pututdistinge patru tipuri monetare între care existǎ o înrudire stilisticǎ şi o unitate tehnicǎ şi de circulaţie care le asigurǎ apartenenţa la acelaşi centru de emitere

Sursa: C. Preda, Monedele geto-dacilor

Centralizarea statului in peninsula Iberica

2013-03-28T18:45:00.000+02:00

Procesul de centralizare va avea loc în condiţiile luptei pentru eliberare de sub ocupaţia arabă a poporului spaniol şi portughez. După ce arabii au trecut strâmtoarea Gibraltar şi i-au înfrânt pe vizigoţi, pământul va ajunge în cea mai mare parte în posesia cuceritorilor care-l vor

stăpâni şi organiza după model islamic al statului, respectiv prin trecerea lui în proprietatea directă a califului. Populaţia locală a fost adusă în stare servilă, mai ales ţărănimea, formându-se feudalitatea arabă. S-a stabilit în această regiune o numeroasă populaţie de berberi din nordul Africii ce au trecut la religie islamică, denumiţi de populaţia locală creştină cu numele de mauri. Convieţuirea cu autohtonii o lungă perioadă de timp va determina crearea unei civilizaţii originale hispano-arabe. După 750 se va întemeia Califatul de Cordoba ca stat independent de către omeiadul Abd el Rhaman ce s-a proclamat calif. Califatul se va dezvolta mai ales în timpul lui Abd el Rhaman (912-961) după care statul va cunoaşte o perioadă de declin datorată creşterii puterii unor mari feudali şi a anarhiei interne ce vor avea ca rezultat desfiinţarea lui.

La mijlocul secolului al VIII-lea, în regiunile muntoase din nordul Peninsulei Iberice necucerită de arabi va lua naştere regatul Asturiilor de unde va porni acţiunea de “recucerire” sau de eliberare (reconquista) de sub stăpânirea arabă. În secolele XI-XII au luat naştere mai multe regate printre care cel al Navarei, Castiliei, Portugaliei şi Aragonului. Lupta a fost sprijinită de întreaga populaţie spaniolă şi portugheză. Au fost repopulate oraşele care primeau importante privilegii – autonomie locală, miliţii proprii. În 1805 Castilia a reuşit eliberarea oraşului Toledo, important centru comercial, dar cel mai important succes al forţelor reunite ale Castiliei, Aragonului şi Navarei a fost cel de la localitatea Las Navas de Tolosa (1212), apoi eliberările aproape totale a Spaniei sudice cu oraşele Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla (1248). În fiecare din aceste regate au luat fiinţă adunări reprezentative pe stări numite Cortesuri, unde pe lângă reprezentanţii nobilimii şi a clerului, un rol important îl aveau reprezentanţii oraşelor. Cortesurile au colaborat strâns cu regalitatea.

Procesul de eliberare se va încheia în a doua jumătate a secolului XV prin căsătoria în 1469 moştenitorilor tronurilor Castiliei şi Aragonului, respectiv Izabela şi Ferdinand. Prin această unificare dinastică, deşi incompletă pentru că fiecare regat îşi păstra propriile instituţii, s-a făcut totuşi un pas decisiv pentru unificarea Spaniei. A putut astfel să se reia cu succes lupta contra arabilor reuşindu-se eliberarea Granadei, (ultima provincie arabă) între anii 1481-1492. S-a pus capăt anarhiei interne, iar oraşele au fost puse sub autoritatea regală. Biserica a sprijinit centralizarea statului, creându-se în 1478 Tribunalul Inchiziţiei. A fost transformat în 1482 în Consiliul Suprem al Inchiziţiei ce avea rolul de a supraveghea acţiunea supuşilor şi loialitatea lor faţă de biserica catolică şi stat.

Sursa: Aurel Iacob, Istorie medievala universala

Economia mondiala la sfarsitul perioadei interbelice

2013-03-27T19:29:00.003+02:00

Soluţionarea marii crize n-a dus cu sine şi restabilirea factorilor care au contribuit, anterior declanşării ei, la extinderea cooperării internaţionale şi la o conlucrare normală a economiilor naţionale. Va fi de acum înainte imposibil de împiedicat creşterea protecţionismului şi disoluţia sistemului cooperării internaţionale, fiecare stat înţelegând să ducă numai politica propriilor interese.

În opinia istoricilor Pierre Milza şi Serge Berstein două grupe de ţări se opun, în plan economic, din ce în ce mai făţiş:

– „ţările bogate“ – SUA, Marea Britanie, Franţa, care deţin 80% din stocurile mondiale de aur şi controlul pieţelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;

– „ţările sărace“ – Italia, Japonia, Germania, greu îndatorate, lipsite de stocuri de aur dar mai ales fără posesiuni coloniale, se aflau în situaţia folosirii propriilor resurse care au fost insuficiente pentru a combate depresiunea şi a se relansa economic.

De partea „ţărilor bogate“ SUA, care proteja vasta lor piaţă internă şi-au înmulţit acordurile cu statele continentului american ale căror monede au urmat în 1934, politica de devalorizare a dolarului. Marea Britanie s-a aflat în fruntea zonei lirei sterline constituită din ţările care au decis să-şi alinieze cursul monedei cu cel al devizelor britanice (Commonwealth, ţările iberice şi scandinave). Marea Britanie, prin acordul de la Ottawa, din 1932, a instituit un sistem de taxe vamale preferenţiale între centrul şi periferia imperiului său. Franţa, la rândul ei, a luat, în 1935, iniţiativa formării unui „bloc al aurului“ cu ţările ce refuzaseră să-şi devalorizeze moneda. Eşecul în politica deflaţionistă a determinat Franţa să se replieze către imperiul său colonial în care va constitui o zonă a francului sudată prin legături comerciale şi financiare.

În ceea ce priveşte „ţările sărace“, acestea au fost supuse unor puternice tensiuni care au dus la modele dirijiste autoritare şi totalitar-corporatiste. Soluţia autarhică rezultată dintr-un dirijism exacerbat, un protecţionism şi un control al schimburilor fără fisuri n-a fost suficientă pentru a depăşi criza. Ea a cerut o bază teritorială lărgită care, în opinia dictatorilor din aceste ţări, nu se putea abţine decât prin război. Aceste ţări au pus, în 1938, baza unei zone a mărcii în Europa întreţinea relaţii privilegiate cu Japonia care avea şi ea un obiectiv expansionist la fel de precis ca Italia şi Germania.

Cum, pe de altă parte, Uniunea Sovietică n-a reuşit să rupă izolarea economică în care s-a zbătut după prima mare conflagraţie mondială, lumea s-a aflat la sfârşitul anilor ’30 compartimentată în zone monetare şi comerciale care au devenit în scurt timp blocuri rivale ce se vor confrunta peste foarte puţin timp.

Redimensionarea economiilor naţionale de la starea de pace la starea de război a fost la fel de grea şi costisitoare ca şi reconversia economiilor de război. Faţă de primul deceniu interbelic, când 64 de state au cheltuit pentru înnarmare 400 milioane de dolari, în următorii 10 ani s-a făcut saltul la imensa sumă de 12, 5 miliarde, din care 7, 5 miliarde cheltuite de marile puteri. Din 1938, Reich-ul german s-a instalat în fruntea cursei pentru înnarmare cu un ritm de peste 16 ori mai mare decât în 1932. El a fost întrecut doar de Uniunea Sovietică a cărei dinamică raportată la acelaşi an a fost de aproape 20 de ori mai mare.

Munca productivă a fost deturnată de la scopurile consumului la cel de război, făcându-se o mare risipă de materiale şi energie. Pentru întreţinerea unui militar aflat în luptă era necesar să muncească 15 muncitori în spatele frontului. Într-un crucişător era încorporată munca a 18. 000 de oameni pe timp de un an, iar într-un distrugător efortul a peste 540. 00 de oameni. Într-o altă variantă de calcul o zi de război, în 1939, a costat tot atât cât bugetul României pe întregul an financiar.

Privind global şi în comparaţie rezultatele, fizionomia economică a planetei arăta în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale profund schimbată faţă de 1913. SUA, prima putere industrială, asigurau o treime din producţia totală. Urmau, în ordine URSS cu 19% faţă de 6% cât era ponderea Rusiei înainte de primul război mondial; Germania cu 11%; Marea Britanie cu 9%.Sentimentul pierderii întâietăţii în viaţa economică a lumii de către Europa, exprimată după terminarea primei conflagraţii mondiale, s-a dovedit a fi veridic. Statistic se constată că, în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale, Europa deţinea 44% din producţia industrială mondială faţă de 16% cât avea în anul 1913. În agricultură producţia a crescut în Europa cu 20-30% în comparaţie cu nivelul antebelic, iar în SUA cu 30-38%. În planul comerţului exterior mondial „bătrânul continent“ mai avea ca pondere doar 47% faţă de 64% în anul 1913.

Situaţia nu doar globală, ci şi la nivelul statelor indică diferenţele de dezvoltare economică. Vom reţine numai câteva exemple. După ieşirea din impas, economia americană a atins în 1938 nivelul din 1929. Politica marilor investiţii publice practicată din 1933 a ameliorat infrastructura ţării şi a condus în cele din urmă şi la creşterea productivităţii cu 22% în cei zece ani. Venitul naţional a crescut de la 42, 5% la 72, 8% deşi nu a mai atins nivelul anului 1929 când a fost de 87, 6%.

Economia japoneză a cunoscut o redresare şi apoi o creştere rapidă după adaptarea unei politici inflaţioniste care a dus la dezvoltare industrială şi la favorizarea exporturilor. Redresarea a fost spectaculoasă în domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat industria chimică, metalurgică şi a construcţiilor de maşini, aeronautica şi industria navală. Statistic aceasta a crescut în 1937 cu 173% faţă de anul 1929. Numărul muncitorilor a crescut, de la 1, 8 milioane la peste trei milioane.

În Europa economia Marii Britanii a luat avânt până în 1937, când producţia a reprezentat 123, 9% faţă de 1929. După un scurt declin ea s-a redresat în contextul angajării în conflagraţie. Pericolul pe care l-a perceput Franţa dinspre militarismul german a făcut ca economiea să fie îndreptată spre producţia de război fără ca aceasta să poată depăşi cu adevărat declinul crizei. În 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese încă nivelul din 1929. Această stare economică s-a manifestat printr-o insuficienţă a investiţiilor, care a antrenat învechirea tehnologică şi a frânat capacitatea de producţie. Fenomenul a fost mai accentuat în uzinele de armament şi tehnică militară. La momentul declanşării celei de-a doua conflagraţii mondiale Franţa nu era economic pregătită pentru război. Acest lucru va determina şi capitularea ei deosebit de rapidă în faţa maşinii de război germane.

În Germania, militarizarea economiei pentru a putea duce un război fulger (“blitzkrieg“) a impus un ansamblu de măsuri care să facă posibilă îndeplinirea obiectivelor de politică externă. S-au luat măsuri pentru creşterea producţiei agricole şi industriale şi limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de înlocuire pentru benzină, cauciuc, fibre din bumbac („ersatz-uri“). Aceste măsuri au fost dublate de o uriaşă mobilizare a forţei de muncă prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie pentru toţi tinerii de ambele sexe şi şi s-a realizat eradicarea eradicarea şomajului. În 1939, Germania a devenit, după SUA, a doua putere industrială a lumii.

În URSS, politica planurilor cincinale a determinat o creştere a producţiei industriale de 2, 2 ori în 1937 faţă de 1932 şi de 5, 9 ori faţă de 1913. Interesant că, 80% din întreaga producţie, în 1937, era realizată în întreprinderi noi sau total reconstruite, asigurând ţării un loc alături de Germania ca dinamică şi locul doi în lume ca volum al producţiei industriale.

Decalajele de evoluţie economică ca ritm şi producţie pe de-o parte şi autarhia economică promovată pe de altă parte au incitat la „extinderea“teritorială pentru acces şi control la baze de materii prime şi pieţe de desfacere. În momentul punerii problemei reâmpărţirii zonelor de influenţă, din suprafaţa de uscat a globului, şapte mari puteri deţineau aproape 62%.

Faţă de poziţia ocupată în această reâmpărţire a sferelor de influenţă şi cea în ierarhia ecuaţiei de putere Germania, Japonia şi Italia se considerau nedreptăţite. Germania a căutat să-şi asigure accesul la solul şi subsolul unor state din Europa Centrală şi de Sud Est. Rezultatele obţinute la început prin penetraţie pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodată, estimate şi ca precare, căci au fost dobândite în cadrul acordurilor de scurtă durată. Lucrurile s-au agravat de îndată ce în vara anului 1939 cercurile conducătoare engleze s-au arătat înclinate spre a recunoaşte Reich-ului german o zonă de influenţă economică preferenţială în Europa de Sud-Est dacă Germania se angaja pe viitor să nu mai recurgă la forţă, ofertă pe care A. Hitler a refuzat-o. Conducătorul celui de-al treilea Reich a dorit ca războiul să decidă asupra locului şi rolului pe care fiecare dintre marile puteri industriale îl aveau în ierarhia raportului de forţe şi cât revenea fiecăruia în procente din zonele de influenţă.

Sursa: Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică

Legislatia muncii in perioada interbelica

2013-03-26T17:04:00.001+02:00

Legislaţia autohtonă în domeniul muncii a cunoscut realizări majore după primului război mondial. La aceasta au contribuit atât condiţiile economico-sociale interne (climatul reformator apărut în România după marea Unire, dar, mai ales, creşterea semnificativă a numărului muncitorilor industriali intervenită după unirea Banatului şi a Transilvaniei, regiuni mai industrializate), cât şi climatul internaţional (revoluţia bolşevică, ascensiunea partidelor comuniste, socialiste şi social-democrate, apariţia principiilor umaniste şi novatoare susţinute de preşedintele american W. Wilson şi acceptate parţial în documentele Societăţii Naţiunilor şi ale altor organizaţii internaţionale recent fondate). În consecinţă, au fost adoptate legi şi alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluţionarea conflictelor colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor şi a femeilor în procesul muncii.

Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8 septembrie 1920. Aici a fost prevăzută o procedură modernă de arbitraj, care presupunea participarea unor organe specializate ale statului şi parcurgerea unor termene. Procedura concilierii şi arbitrajului a fost inclusă şi în Legea contractelor colective de muncă, din anul 1929. Potrivit acesteia din urmă, refuzul unei părţi de a se supune concilierii şi arbitrajului devenea motiv de desfiinţare a contractului de muncă. La 13 aprilie 1928 a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă ocrotirea minorilor şi a femeilor. Conformându-se revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan intern şi internaţional, legiuitorul a fixat durata zilei de muncă la 8 ore, iar pe cea a săptămânii de lucru la 48 de ore. În aceiaşi timp, a fost interzisă angajarea la muncă, drept salariaţi, a copiilor sub 14 ani. Femeile gravide primeau dreptul la concediu de naştere şi nu puteau fi concediate în perioada gravidităţii. În 1929 a fost adoptată prima reglementare completă şi unitară a contractului de muncă: Legea contractului colectiv de muncă. Aceasta a recunoscut şi a reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă şi colectiv de muncă. Au fost detaliate drepturile, obligaţiile părţilor şi sancţiunile legale. Legea a contribuit în bună măsură la limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social. O altă realizare importantă a fost unificarea regimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate şi deces a devenit obligatorie pentru salariaţi (inclusiv pentru ucenici) atât în întreprinderile publice, cât şi în cele private. Contribuţiile la fondurile de asigurări urmau să provină din partea salariaţilor, patronilor şi statului. In acelaşi an a fost adoptată şi Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii. Pentru a soluţiona litigiile privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea muncii, a meseriilor şi sănătăţii lucrătorilor au fost create judecătorii de muncă pe lângă Camerele de muncă având competenţă în acest domeniu. Legea a fost aproape unanim apreciată, întrucât procedura era gratuită, simplă şi rapidă, iar salariaţii aveau posibilitatea să participe la judecarea conflictelor de muncă prin asesori aleşi de ei alături de reprezentanţii patronilor şi funcţionarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncă era atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul judeţean.

Sursa: Stoica, M., Aspecte ale legislaţiei şi funcţionării administraţiei locale în România

Organizarea bisericeasca in evul mediu

2013-03-26T16:56:00.000+02:00

Existau două categorie de preoţi: preoţi de rând şi clerul înalt. În ceea ce priveşte ultima categorie în cadrul ei distingem:

a) episcopi: – puteau sfinţi alţi preoţi şi de asemenea şi biserici. Aceştia puteau avea şi funcţie de mitropolit.

b) protopopul – era ales dintre cei mai în vârstă preoţi;

c) episcopii itineranţi, din zona de margine, care făceau deplasări în teritoriile din afară şi rezolvau problemele religioase (sfinţirea de biserici, cimitire).

Odată cu constituirea statelor medievale s-a pus problema şi s-a realizat înfiinţarea unei ierarhii ecleziastice proprii statului. Astfel, au fost înfiinţate mitropoliile din Dobrogea, la Vicina (1225), Curtea de Argeş (1359 – îşi întindea autoritatea şi asupra ortodocşilor din Transilvania), patriarhia ecumenică din Constantinopol recunoscându-l pe Iachint de Vicina ca mitropolit al Ţării Româneşti, şi în Moldova lui Petru Muşat (cu centrul la Rădăuţi, mutat la Suceava, recunoscută de Constantinopol în 1401-1402).

În Transilvania, unde structura politică era catolică, era de aşteptat să întârzie şi o bună vreme să lipsească o organizare ecleziastică. Dacă voievodatul Transilvaniei ar fi devenit un stat ortodox, fără îndoială că şi aici am fi asistat la înfiinţarea unei mitropolii. În condiţiile cuceririi maghiare, episcopii catolici de la Alba Iulia, Oradea şi Cenad au luat locul mitropoliei (cele trei episcopii ţineau de arhiepiscopia Ungariei). Astfel, episcopia catolică de Alba Iulia ţinea de Arhiepiscopia Primată de la Esztergöm iar celelalte două ţineau de arhiepiscopia de Kalocsa. Din punct de vedere organizatoric, teritoriul era divizat în arhidiaconate, care corespundeau în cazul populaţiei secuieşti în linii generale cu limitele teritoriale ale comitatelor şi scaunelor. În ceea ce-i priveşte pe saşii, pentru aceştia funcţiona încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o „prepozitură liberă regească” supusă direct papei, prin intermediul arhiepiscopiei de Strigoni, subdivizată în capitluri conduse de decani.

În Transilvania este atestată şi existenţa unor episcopi ortodocşi prezenţi pe anumite domenii cneziale. În teritoriile locuite de români, la nordul Dunării, sunt atestate episcopii legate de centrul ecumenic de la Constantinopol încă din secolul al X-lea, ulterior organizarea lor consolidându-se. În secolul al XIII-lea este menţionată chiar prezenţa unui episcop ortodox în spaţiul transilvan. Urmează un interval de timp în care prezenţa acestora nu mai este menţionată în documente. Abia în vremea lui Iancu de Hunedoara se menţionează din nou despre existenţa acestora. Este urmarea firească a ofensivei papalităţii realizată prin intermediul coroanei maghiare, vizibilă după intrarea în 1204 a Constantinopolului sub autoritatea cruciaţilor occidentali. Prigoana exercitată împotriva ortodocşilor se va accentua în etapa următoare, mai ales după măsurile luate în 1366 de regele Ludovic I. Cu toate acestea, prezenţa unui Ghelasie, „arhiepiscop” în 1377, sau a unor „arhierei locali”, arată că românii aveau proprii lor ierarhi. De asemenea, s-au menţinut în plan organizatoric vechile structuri: parohii, protopopiate, episcopii, arhiepiscopii, mitropoliile de la est şi sud de Carpaţi având sub jurisdicţie biserica ortodoxă din Transilvania şi comitatele vecine ei.

În Ţara Românească, într-o a doua fază de organizare eclesiastică se pun bazele celor două episcopii: Râmnicului – în Oltenia şi Buzăului – NE Munteniei. În Moldova, de asemenea, sunt organizate două episcopii: Rădăuţilor – Ţara de Sus şi Romanului – Ţara de Jos.

Paralel cu biserica în statele româneşti s-a dezvoltat şi monahismul. Viaţa monahală românească este anterioară constituirii statelor medievale Ţara Românească şi Moldova. Dovadă că la sfârşitul secolului al X-lea la Urbs Morissena (Cenadul Vechi de astăzi) a fost atestată o mănăstire ortodoxă în care ulterior s-au instalat călugări catolici. Pentru spaţiul românesc extracarpatic informaţiile despre existenţa mănăstirilor apar în secolul al XIV–lea. Marile mănăstiri au fost ridicate cu sprijinul voievozilor-ctitori: Câmpulung, Curtea de Argeş, (1351-1352), Vodiţa (1370-1375), Cozia (1388), în Ţara Românească, Sfântul Nicolae din Rădăuţi, în Moldova etc. Mari centre cărturăreşti, aceste aşezăminte religioase au desfăşurat o operă culturală excepţională.

În cele două Ţări Române de peste Carpaţi, raporturile dintre Stat şi Biserică au fost întotdeauna de colaborare şi interdependenţă. Protectori ai ortodoxiei, domnii nu s-au mulţumit numai s-o sprijine la ei acasă, ci şi în exterior, prin daniile către Mitropolia din Transilvania, Patriarhia din Constantinopol, alte patriarhii răsăritene, sau pentru centrele monahale de la muntele Athos.

Mitropolitul considerat al doilea demnitar în stat, încorona domnul, îi era întâiul sfetnic, membru de drept al Sfatului, conducător al unor solii politice sau de bună înţelegere. Avea drept de judecată pentru abaterile clerului dar participa şi la procesele civile obişnuite. Obligaţia sa principală era aceea de a exercita şi veghea asupra modului în care era respectat cultul în eparhia sa. Locţiitor al domnului, în caz de vacanţă a tronului, el putea fi îndepărtat dacă se manifesta ostil puterii centrale.

Sursa: Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV

Calatori romani in Tarile Romane in sec. XIX (3)

2013-03-22T11:53:00.000+02:00

Dupa terminarea studiilor de literature si filosofie, francezul F. G. Laurencon a venit in Tara Romaneasca unde a stat 12 ani. A fost profesor de latina si franceza la gimnaziul domnesc al lui Francois Meunier. Sunt interesante marturiile sale privind importul de lipscanie, marfuri din Viena, Rusia si din Orient. In ciuda sederii indelungate in tara, francezul nu intelege de unde au boierii bani caci produsele de import sunt de lux si extrem de scumpe si prin urmare intregul proces de exploatare al mosiilor ii ramane strain. Descrierea ierarhiei administrative, a clerului, poate cel mai ignorant din Europa, dupa credinta lui, structura sociala cu pertinenta observatie ca boierimea mica este de tara, in vreme ce protipendada este corcita cu greci.

Bucurestii sunt prezentati veridic, cu numeroasele lor manastiri, singurele monumente notabile, scoli, teatre, cluburi (ca institutii de manifestare a spiritului public); restul oraselor sunt insirate doar mecanic.

Comertul de export este neinsemnat. Romanii duc in Transilvania o cantitate destul de mare de porci care sunt / bine platiti; Inca de cele mai multe ori nu-i voie sa i scoti. Cel mai insemnat articol de export este vinul; are un debuseu sigur in Basarabia, Ucraina la Odesa. Vin din Tara Romaneasca se transporta pana la Niezen in Rusia Mica chiar pana la Moscova. Pescariile de la Dunare dau Bucovinei, Galitiei Transilvaniei peste sarat, icre negre lapti. Se exporta mult clei de peste. Se pare ca numai evreii practica comertul cu piei de iepure, pe care le trimit in numar mare fabricilor straine. Nu vad alte articole, dupa parerea mea, care sä se exporte din Tara Romaneasca; si cate nu sunt neglijate, asa cum se poate constata din tabloul productiei sale! Comertul cere activitate mai ales libertate. Romanii se bucura mai putin decat oricare alt popor de binefacerile acesteia din urma n-au nici macar cuvant in limba lor ca sa exprime activitatea.

Tara Romaneasca este impartita in 17 kadilicuri sau judete. 12 din ele alcatuiesc Muntenia si cinci Oltenia. Le desparte Oltu1<sau> Alute, rau care vine din Transilvania si se varsa in Dunare.

Ierarhia rangurilor a slujbelor merge la infinit au vrut sa invie vechile denumiri ale dregatoriilor din Imperiul Bizantin. Domnul are un mare spatar sau conetabil, un mare postelnic sau prim-ministru, un mare slujbas sau camara, un mare logofat, un mare vornic, un mare portar al palatului, un mare paharnic , un mare stolnic, mare masalagiu si strajerii copiii de curte etc. Fiecare din aceste ranguri se subimparte in sapte sau opt clase.

Mitropolia are un venit de peste patru sute de mii de piastri. Episcopia de Ramnic de 150 de mii si celelalte doua de 80 pana Ia 100 de mii. Mitropolitul unul din episcopi trebuie totdeauna sa ia parte la divan. Este greu sa gasesti in Europa un cler mai nestiutor, mai superstitios mai dedat desfraului decat el din Tara Romneasca. Intalnirile for obisnuite, dupa slujba bisericeasca sunt la carciumi in locurile de perditie. Demnul respectabilul mitropolit Igantie, care din nefericire pentru aceasta tara, n-a ocupat scaunul arhiepiscopal decat doi ani, a vrut sa curme aceste abuzuri infiintand Ia Bucuresti un seminar. Imprejurarile l-au silit sa plece in 1812 si planul Iui n-a fost urmat.

Clima Tarii Romanesti este indeobste foarte sanatoasa. Aerul este tare si curat si printre tarani gasesti mult mai multi atingand varsta de o suta de ani decat in alte parti ale Europei. Rasa este frumoasa, mai ales in partea dinspre munte. Intalnesti, dar rar, gusati si chiar cretini. Desi aflate la o latitudine destul de joasa, iarna este totusi atat de aspra incat sunt siliti sa ingroape viile si ea tine trei, patru si chiar patru luni si jumatate uneori. Cade multa zapada si se merge cu sania aproape in fiecare iarna cate doua luni si chiar mai mult. Populatia unei tari atat de intinse si atat de bogate nu era evaluata decal la 1,1 sau 1,2 milioane de suflete. Trebuie spus ca razboaiele, revolutiile care au urmat una dupa alta de atata vreme au silit un numar mai mutt decat indoit <de locuitori> sa se expatrieze. Pe de o parte, gasesti romani aproape de Pesta, pe de alta pana in Rumelia. Acestia din urma sunt supranumiti kuto // vlahi. S-au asezat mai ales in Bulgaria, <find> mai fericiti si mai linistiti sub carmuirea despotica a pasalelor si a aianilor decat in propria lor patrie.

In toate orasele ceva mai mari sunt evrei, mai ales la Bucuresti. Practica unele meserii, ca gravori de peceti, geamgii, tinichigii etc. Ei schimba de asemenea bani. Erau unele pravalii asortate ca acelea ale lipscanilor. Se spune ca in ultima vreme indivizii din clasa de jos a acestui neam erau spionii turcilor si ca au pricinuit multe nenorociri in capitala prin denunturile lor.

Imi ramane sa vorbesc de tigani. Se fac Inca cercetari din ce tars au venit aceste populatii nomade, care au moravuri atat de ciudate si o limba cu totul deosebita. Multi s-au asezat in Tara Romaneasca si sunt de doua feluri. Tiganii robi, care slujesc la stapanii lor ca slugi, vizitii, bucatari, chiar si femeile ca servitoare. Acestia sunt albi <la fata> sau cel putin de o culoare mai putin intunecata si mai bine crescuti deck ceilalti, deli mereu aplecati spre lene // si furt. Sunt boieri care au cateva sute din acesti tigani si principele Brancoveanu are paisprezece pana la cincisprezece mii. ingaduit stapanilor sa -i maltrateze, sa.-i vanda, sa-i dea, Intr -un cuvant sa faca cu ei ce vor. Ceilalti sunt tiganii ratacitori, care traiesc tot timpul in corturi din rogojini proaste sau in paduri. Au pielea oachesa, foarte oachesa, sunt zdrentarosi, ei, nevestele si copiii lor si seamana intru totul cu niste talhari. Nu esti in siguranta daca treci singur pe langa una din satrele lor. Traiesc impreuna claie peste gramada, ca animalele, fara sä tina seama nici de varsta, nici de rudenie. Mananca toate mortaciunile pe care le gasesc; intr-un cuvant cu adevarat este hoarda cea mai murdara si mai infama care exista.

Sursa: Paul Cernovodeanu, Calatori straini despre Tarile Romane in sec. XIX

Conventia de la Paris - 1858

2013-03-20T18:31:00.003+02:00

Întrunite la Paris, cele şapte puteri europene au elaborat, la 7/19 august1858, actul intrat în istorie sub denumirea de Convenţia de la Paris. Prin ea nu a fost rezolvată revendicarea fundamentală a luptei naţiunii române:Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele România. Convenţia de la Paris a refuzat acest nume, articolul 1 prevăzând că cele două Principate române se constituiau de acum înainte sub denumirea de Principatele Unite Moldova şi Valahia.1 Prin articolul 3 s-a prevăzut că puterile publice vor fi încredinţate în fiecare Principat, unui Hospodar şi unei Adunări Elective, acţionând cu concursul unei Comisii Centrale comune celor două Principate.

Fiecare Principat a avut Domnul său, ales pe viaţă de Adunarea Electivă, dintre persoane in vârstă de peste 35 de ani, moldovean sau muntean care făceau dovada unui venit funciar de 3000 de galbeni şi să fie îndeplinit funcţii publice în timp de 10 ani sau să fii făcut parte din Adunări. Domnul guverna cu ajutorul miniştrilor numiţi de el. aceasta însemna o limitare a puterii Domnului, deoarece articolul 15 precizează că orice act întocmit de Domnitor trebuie să fie contrasemnat de către miniştrii de resort.

Puterea legislativă era exercitată în colectiv de către Domn, Adunare Electivă si Comisia Centrală. În virtutea noilor reglementări, Domnul participă la lucrările puterii legislative, pregătind legile de interes special, pe care le supuneau apoi Adunării Elective pentru dezbateri şi votare. La rândul ei, Adunarea Electivă din fiecare Principat era aleasă pe o durată de 7 ani conform dispoziţiilor electorale anexate la Convenţia de la Paris. Miniştrii, chiar dacă nu erau membrii ai Adunării, aveau dreptul să ia parte la discutarea legilor fără a participa însă la vot. Comisia Centrală cu sediul la Focşani era compusă di 16 membrii, 8 din Moldova şi 8 din Ţara Românească, avea de asemenea atribuţii legislative. Comisia pregătea legile de interes general comune ambelor Principate, şi le supunea spre o dezbatere Adunărilor Elective, prin mijlocirea Domnului. Erau considerate legi de interes general acelea care aveau ca obiect unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vămilor, a poştelor, a telegrafului, fixarea valorii monetare şi alte materii de folos public comune ambelor Principate. Ca o îndatorire deosebită impusă de articolul 35, Comisia trebuia să se ocupe de codificarea legilor existente, punându-le în armonie cu actul constitutiv al noii organizări. În acest context ea trebuia să revizuiască Regulamentele Organice, Codul civil şi criminal astfel încât afară de legile de interes local să nu mai fie în viitor decât un corp de legislaţie în ambele Principate.

Pe lângă aceste atribuţii, Comisia Centrală mai avea un rol, care în concepţia semnatarilor Convenţiei de la Paris nu era lipsit de însemnătate. El este precizat în articolul 32 astfel: ” Dispoziţiile constitutive ale noii organizări a Principatelor sunt puse sub paza Comisiei Centrale…”. Acest rol era precizat şi de articolul 37 care arăta că legile ce prezentau interes special pentru fiecare Principat nu puteau fii sancţionate de Domn decât după ce erau comunicate de el Comisiei Centrale, care trebuia să precizeze dacă ele erau compatibile cu dispoziţiile constitutive ale noii organizări.

Convenţia a stabilit că activitatea judecătorească se exercită în numele Domnului şi este încredinţata magistraţilor numiţi de el. Domnul nu mai era ca în trecut titularul puterii judecătoreşti. Totuşi, trebuie observat că Domnul avea dreptul de a numi în toate funcţiile publice, inclusiv în magistratură. De asemenea, găsim printre atribuţiile Domnului dreptul de a graţia şi de a comuta pedepsele în materie criminală, dar cu interdicţia, prevăzută de articolul 14, de a interveni în administrarea justiţiei. Se înfiinţa totodată o Înaltă Curte de Justiţie şi Casaţie, comună celor doua Principate cu sediul la Focşani. Deciziile date de Curte şi hotărârile pronunţate de tribunale într-unul sau într-altul din Principate erau aduse în faţa Curţii de Casaţie care exercita un drept de cenzură şi de disciplină asupra Curţilor de Apel şi tribunalele, precum şi dreptul de jurisdicţie exclusivă asupra propriilor ei membrii în materie penală. Ca Înaltă Curte de Casaţie ea era chemată să judece fără drept de apel pe miniştrii pentru acuzaţiile pornite împotriva lor de către Domn sau Adunare Electivă.

Acestea erau prevederile Convenţiei de la Paris referitoare la Principate. Ele au creat o organizare de stat care nu ţinea seama de dezideratele poporului român. Existau concomitent doi suverani, doua guverne, doua adunări elective, legi deosebite, deşi Adunările ad-hoc adoptaseră, în luna octombrie a anului 1857 rezoluţii în esenţă asemănătoare care cereau cu hotărâre unirea principatelor într-un singur stat cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat. Ei mai cereau de asemenea şi înfiinţarea unei Adunări Obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiunii.

Sursa: Pop Teodor Leon, Constituţiile României

Constitutia carvunarilor

2013-03-20T18:26:00.002+02:00

Odată cu înlăturarea domniei fanarioţilor după mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu boierii încep sa prindă aripi în sensul reformelor influenţate de doctrina revoluţionară apuseană. Proiectul celor 72 de ponturi (Constituţie cărvunară ) alcătuit în 1822 de comisul Ionică Tăutu, consilier al lui Ioniţă Sandu Sturdza şi secretar al Capuchehaiei Moldovei, exprima revendicările micii boierimi inspirate de Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. Conducerea statului ar fii fost atribuită unui Domn având puteri limitate, ales dintre pământeni de o Adunare Obştească formată din înalţi ierarhi şi din boierime, ajutat de un Sfat Obştesc investit cu atribuţii mari ca ale domnului.

Constituţia Moldovei de la 13 septembrie 1822 este cea dintâi încercare de a da consistenţă tendinţelor liberale ale firii românilor şi principiilor democratice dominante în lumea întreaga.¹ Dintre drepturile şi libertăţile incluse în proiect menţionăm: dreptul al apărare; libertatea învăţământului, dreptul la proprietate, libertatea muncii. Libertatea conştiinţei, libertatea presei, dreptul la petiţie, egalitatea, inviolabilitatea domiciliului, drepturile electorale, etc. Constituţia cărvunarilor n-a căpătat o consacrare oficială, domnitorul Ioan Sandu Sturdza deşi împărtăşea el însuşi ideile cărvunarilor, nu a putut să o pună în aplicare de teama marii boierimi sprijinite de Poartă. Potrivit proiectului, Adunării Sfatului Obştesc îi revenea competenţa de a reglementa prin norme general-obligatorii o sferă foarte largă de relaţii sociale. Domnitorul beneficia de u drept de veto care putea fii infirmat însă de Sfatul Obştesc. Putere legislativă se putea exercita împreună de Domn şi Sfatul Obştesc. Puterea executivă revenea Domnului. În ceea ce priveşte puterea judecătorească, aceasta era tratată ca o ramură a puteri executive.

Proiectul Constituţiei consacra monarhia constituţională electivă, Domnul urmând a fii ales dintre pământeni de către Obşteasca Adunare alcătuită din mitropolit, episcopi şi de toată obştea boierilor. Domnul ales urma să fie confirmat de Turcia. Cu toate că proiectul constituţiei nu a fost adoptat, unele dintre principiile sale s-au aplicat, deoarece domnitorul Ioniţă Sturza era în conflict cu consulul Rusiei. Opoziţia boierilor refugiaţi în afara hotarelor şi ostilitatea Rusiei au silit pe domnitorul moldovean să nu pună în aplicare pe faţa Constituţia ci doar să se folosească de prevederile sale pentru a pregăti terenul înnoirilor constituţionale viitoare. Moldova a fost astfel printre cele dintâi state cârmuite după normele constituţionale moderne la începutul secolului al XIX-lea.

Sursa: Pop Teodor Leon, Constituţiile României

Stabilitatea monetara din 1929

2013-03-18T17:24:00.001+02:00

Între anii 1916–1924 moneda naţională, în urma războiului şi unificării monetare necesitată de Unirea de la 1918, suferă mari transformări, în principal prin sporirea substanţială a masei sale în circulaţie şi a reducerii valorii pe unitate. Atât cheltuielile de război cât şi preschimbarea monedelor din teritoriile unite cu România s-au efectuat fără o mărire corespunzătoare a acoperirii în aur a leului. Din iulie 1917 institutul de emisiune a suspendat convertibilitatea bancnotelor care durează până la 1929.

Legea monetară din anul 1929 menţine monometalismul, fixează leului o valoare aur de 32,258 ori mai redusă decât în 1867, greutatea în aur a etalonului fiind de numai 0,010 gr. faţă de 0,3226 gr. în secolul trecut. Legea consacra astfel deprecierea pe care o suferise moneda naţională. Semnele monetare pe piaţă au rămas aceleaşi şi circulaţia monetară în aceeaşi cantitate. Prevederile legii consacrau eliminarea din circulaţie a monedelor de metal nobil şi înlocuirea lor cu monedă de hârtie a B.N.R. Etalonul monede de aur al legii din 1867 este înlocuit cu etalon aur – devize din care se constituia şi acoperirea monetară. Totodată se restabilea convertibilitatea suspendată în 1917. Aceasta însă practic nu se realiza în aur – monedă sau lingouri – ci în devize solicitate ca regulă pentru schimburile sau cheltuielile externe. Stocul aur al băncii de emisiune nu mai servea pentru convertirea bancnotelor ci pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe, ridicându-se astfel la funcţia de adaptare a circulaţiei monetare la necesităţile pieţei şi de menţinere a stabilităţii banilor.

Condiţiile în care a fost făcută stabilizarea, conjugate cu efectele crizei economice şi datoria externă sporită cu împrumuturile contractate în scopul reformei monetare, ca şi contradicţiile economiei naţionale au determinat după câţiva ani deteriorarea din nou a monedei naţionale, începerea unui nou proces inflaţionist ce va traversa perioada războiului şi va produce, până în august 1947, cea mai mare prăbuşire pe care a suferit-o până atunci leul.

Sursa: Victor Axenciuc, Evolutia economica a Romaniei

Politica protectionista a Romaniei in sec. XIX

2013-03-11T20:29:00.001+02:00

Anul 1886 este nu numai anul nereînnoirii conventiei comerciale româno-austro-ungare, cât si al adoptarii unei politici economice protectioniste. Protectionismul era opus liberului schimb, apararea pietei interne de patrunderea marfurilor straine, constituia o conditie indispensabila prin care se putea trece la crearea unei industrii proprii. Chiar în anul 1886, guvernul român adopta primul tarif general protectionist (modificat în 1891 si 1893). Trebuie subliniat ca din punct de vedere strict al protectionismului vamal, acest tarif aplica, pentru un numar de 600 de articole, un nivel moderat al taxelor vamale. El apara ramurile industriale (usoara, alimentara) care îsi aveau baza de materii prime in tara.

Totusi el a avut o importanta deosebita. În primul rînd, a asigurat o aparare mai consecventa si completa a pietii interne, în al doilea rînd a asigurat o baza mai echitabila, mai favorabila a intereselor românesti, în încheierea unor conventii comerciale cu diferite state. De asemeni, nu este lipsit de importanta si de faptul ca taxele vamale s-au constituit într-o suma de venituri pentru bugetul statului. Dupa 1900, se simte nevoia datorita diversificarii structurii industriale unei noi reglementari a regimului vamal care sa creeze un cadru si mai favorabil dezvoltarii industriei. Ca urmare, în 1904 este adoptat un nou tarif general (pus în aplicare dupa 1906), cunoscut sub numele de tariful Costinescu. De aceasta data, nivelul protectiei vamale este mai ridicat (10-25% din valoare). La adapostul acestei masuri menite a crea o bariera vamala eficienta, au fost adoptate o serie de masuri de politica industriala menite a stimula înfiintarea de întreprinderi industriale. Unele masuri pe aceasta linie fusesera luate chiar înainte si în timpul liberului schimb (1873 prima lege de încurajarea industriei), apoi în 1881, 1884-1885, dar ele vizau doar anumite ramuri (zahar, pielarie, hîrtie). De aceasta data este vorba de masuri vizînd ansamblul industriei. Astfel, chiar în anul urmator adoptarii tarifului vamal din 1886, se adopta prima lege cu caracter general: Masuri generale pentru a veni în ajutorul industriei nationale. Adoptata în unanimitate de ambele Camere ale Parlamentului (Camera Deputatilor si Senat), legea din 1887 a urmarit doua directii principale: Dimensiunea întreprinderilor înfiintate, prin impunerea unei conditii minime de capital 50.000 lei si de un numar de angajati (25 lucratori); Crearea unei forte de munca românesti calificate prin conditia sa în termen de cinci ani, doua treimi din angajati sa fie cetateni români si cu calificare profesionala. La aceasta se adauga si scopul implicit, anume cel de a crea întreprinderi cu dotare tehnica moderna. Daca se îndeplineau aceste conditii se acorda o gama larga de avantaje: de la acordarea suprafetei de pamînt (5 ha) pentru construirea întreprinderilor, pîna la reduceri de taxe vamale la importul de utilaje si masini necesare întreprinderii, de tarife de transport pe caile ferate. De asemeni, se acordau si scutiri de impozite pe o perioada de 15 ani. În contextul general-economic al perioadei conditiile cuprinse în aceasta lege (mai ales cea de capital) a favorizat net capitalul strain si ceea ce am putea numi industria mare. Ea s-a aflat în vigoare 25 de ani. În conditiile modificarii, pe plan economico-social, în anul 1912 se adopta o noua masura legislativa de aceeasi anvergura. Mai întîi se renunta la conditia de capital, introducîndu-se conditii minime pentru industria mare: utilizarea unei masini cu o putere de 5 CP si 20 salariati în întreprindere. În al doilea rînd, legea a avut o sfera de cuprindere mai mare, caci are în vedere si sectorul micii productii sau chiar a productiei mestesugaresti. Astfel, erau încurajati meseriasii care aveau minimum patru salariati (era o dimensiune mare a atelierelor mestesugaresti din România), sau cooperativele de meseriasi cu un capital minim de 2000 lei (destul de ridicat) sau 20 salariati. În al treilea rînd, avantajele erau diferentiate dupa felul materiei prime utilizate: pe o perioada de 30 de ani, daca erau materii prime din tara si 21 de ani daca erau din import. Avantajele erau, în general, asemanatoare cu cele din 1887. Singurele elemente noi constau în înlocuirea importului de catre stat cu un impozit, dealtfel minim, asupra beneficiilor întreprinderii (2-5%), precum o prioritate pe care o aveau întreprinderile încurajate la comenzile statului, chiar daca preturile acestora erau mai mari (pîna la 5%) fata de marfurile similare straine. De subliniat, ca toate aceste masuri legislative de încurajare industriala au stimulat industria prelucratoare, caci industria extractiva s-a aflat sub incidenta altor reglementari. Este vorba, în primul rînd, despre Legea minelor (1895), prin care bogatiile subsolului apartineau statului, cu o singura exceptie petrolul. În acest fel, statul nu a avut vreun rol asupra controlului exploatarii acestei bogatii a subsolului, primind doar o redeventa de 4% din beneficiul întreprinderii, astfel ca patrunderea capitalului strain s-a produs nestingherita.

Sursa: Vasile Simanschi, Istoria economiei romanesti

Idei filosofice despre drept în Grecia antică

2013-03-04T21:33:00.000+02:00

Începând cu sofiştii, continuând cu Socrate şi Platon şi culminând cu opera de mare anvergură a lui Aristotel, se pun bazele celei mai avansate forme de guvernământ, REPUBLICA. Pentru prima dată în centrul lumii se situează omul, iar zeii se retrag în panteonul lor extrapământean. Atena devine centrul cultural, spiritual şi politic al comunităţii umane, în care s-a afirmat pe deplin geniul creator al omului.

Cultura juridică a atenianului nu era însă pe măsura rolului asumat în viata publică. În aceste condiţii a apărut o puternică mişcare de idei sociale care va marca în scurt timp concepţia despre societate, mişcarea “sofistă”. Această mişcare şi-a asumat rolul de “strămutare a interesului de la teorie la practică, de la cunoaşterea lumii la cunoaşterea omului şi a condiţiei lui” determinând “dezvoltarea simţului critic până la radicalism”, prin angajamentul “de a supune examenului raţiunii vechile tradiţii care se impuneau prin autoritatea religioasă şi socială; de a cerceta ce este omul, ce este viata laolaltă, ce este adevăr şi eroare; de a iscodi, în sfârşit, originea, temeiul şi folosul oricărei credinţe”.

Fără să cunoască pe atunci termenul de “filosofia dreptului”, sofiştii, profesori de drept şi autocraţi, oameni de mare cultură şi cu un înalt simt al realităţii sociale, au pus în discuţie o autentică tematică filosofică, mutând centrul dezbaterilor teoretice de la natură la om şi la problemele sale. Prin elocinţă şi putere de convingere, prin capacitatea de a influenţa judecăţile de valoare ale cârmuitorilor cetăţii, sofiştii erau întâmpinaţi pretutindeni ca adevăraţi izbăvitori şi profeţi, admiraţi până şi de adversarii lor cei mai înverşunaţi.

În mod deosebit a făcut carieră definiţia dată omului de Protagoras din Abdera: “omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, că sunt, a celor ce nu sunt, că nu sunt”. Cugetarea avea deplină acoperire în mentalitatea de a guverna cetatea ateniană, prima dintre cetăţile antice care au dat “demos – ului” dreptul la “autocraţie” instaurând “democraţia”.

În toate problemele cetăţii atenienii erau ascultaţi, iar judecata lor avea putere de lege. În anul 594 i.c. Solon da prima constituţie democratică, îmbunătăţită în 508 i. c. de către Clistene, prilej cu care se constituie “Adunarea poporului” ca organ deliberativ şi “Consiliul celor 500” ca organ administrativ de conducere, format din atenieni desemnaţi prin tragere la sorţi.

În timpul celei mai luminoase domnii elenistice, cea a lui Pericle (500 – 429 i. c.) se instituie suveranitatea deplină a “Adunării Populare” (eclesia), organul suprem al statului din punct de vedere legislativ, executiv şi judecătoresc. Libertatea deosebită a cetăţeanului atenian rezultă în mod deosebit de plastic din dialogurile lui Platon. În dialogul “Criton” vorbind în numele Legilor, Socrate se exprima astfel: “noi, care ti-am dat lumina zilei, care te-am crescut şi te-am educat şi care te-am împărtăşit şi pe tine şi pe toţi ceilalţi cetăţeni cu toate lucrurile ce ne stau la îndemână, spunem dinainte şi dăm oricărui atenian fără excepţie libertatea, că după ce va fi început să se bucure de drepturile lui de cetăţean şi va fi luat cunoştinţă de aşezămintele şi legile ţării să-şi ia ce-i al lui şi să plece unde o vrea, dacă noi, Legile, nu-i suntem pe plac. Nici una dintre noi, Legile, nu-l împiedicăm şi nu interzicem nimănui de a pleca în vreo colonie sau de a se aşeza ca străin aiurea, cu tot ce-i al lui, în cazul când nu se împăca cu legile şi ţara asta.”

Cu Socrate disputa teoretică asupra problematicii omului şi a drepturilor sale căpăta o nouă dimensiune. El se declara adversar deschis al sofiştilor, meditând pentru primatul raţiunii ca instanţă supremă a opiniilor şi atitudinilor sociale, având ca deviză inscripţia de pe frontispiciul Oracolului din Delfi: “Cunoaşte-te pe tine însuti”. Chiar dacă nu a lăsat nimic scris, opera sa teoretică şi educativă fiindu-ne transmisă de Platon (“Dialoguri”) şi Xenophon (“Memorabilele”), contribuţia sa la eliberarea omului de dogme şi dezvoltarea încrederii în raţiune este indiscutabilă. A rămas definitiv marcat în istoria umanităţii martiriul său exemplar, dovadă a unei neînduplecate credinţe în unitatea dintre libertate şi datorie, dintre drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti.

Discipol al lui Socrate şi mare admirator al acestuia, asemeni tuturor înţelepţilor Atenei antice, Platon se îndepărtează şi mai mult de sofişti, marcând, prin opera sa, un reflux în afirmarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Cu rădăcini încă în dialogurile dedicate nemijlocit viziunii socratice asupra omului, concepţia lui Platon privind supremaţia absolută a statului asupra cetăţeanului este conturată în toată amploarea sa în dialogurile “Republica”, “Statul” şi “Legile”. În aceste dialoguri preocuparea pentru drepturile individuale ale cetăţeanului este sacrificată cu desăvârşire în favoarea celui pentru aspectele sociale şi politice la nivelul cetăţii. Clasa sclavilor este exclusă totalmente din ceea ce Platon aprecia că trebuie să “compună politiceşte“ organizarea socială, iar principiul său, denumit al “oikeiopragiei” prin care stabileşte cine şi ce trebuie să facă în cetate potrivit naturii sale, anulează, de fapt, ideile iluministe despre democraţie ale înaintaşilor săi.

În spiritul oscilant specific operei lui Platon, găsim, totuşi, îndeosebi în dialogul târziu “Legile” unele referiri cu privire la drepturile cetăţeanului destul de progresiste, îndeosebi referitoare la administrarea justiţiei (Cartea a XI-a a Legilor în care atenianul îşi propune să trateze “Convenţiile obişnuite în relaţiile vieţii”). Prin această “Carte a XI-a” a “Legilor” Platon atenuează intransigenţa faţă de drepturile individuale profesată în dialogurile “Republica” şi “Statul” apărând drepturile de proprietate (inclusiv asupra sclavilor), echitatea în afacerile comerciale, protecţia împotriva abuzurilor şi înşelătoriei, tratarea corectă a străinilor, respectul faţă de războinici, întemeierea şi întreţinerea familiei, dreptul de divorţ etc.

Continuatorul cel mai remarcabil al operei filosofice a lui Platon, Aristotel, spre deosebire de intransigenţa fără limite a maestrului său, dă dovadă de mult mai mare discernământ. Autor al celebrei metafore prin care denumeşte omul “zoon politikon”, Aristotel considera fiinţa omenească drept parte a unei comunităţi politice organizate, deci “cetăţean”, el analizează statutul omului în societate pe baza consultării unui mare număr de “constituţii” ale timpului. Punctul de vedere al Stagiritului exprimat în opera “Politica” este acela că nu se poate vorbi de un stat ideal sau de o constituţie ideală; pentru a realiza armonia deplină în sânul polis-ului, trebuie luate în considerare toate dimensiunile umane, cu accent pe ceea ce reprezintă cetăţeanul real, pe ideea de echilibru, pe de o parte şi pe “orientarea către…” pe de altă parte. Gândirea greacă asupra omului şi problemelor sale, deşi a căpătat apogeul prin operele lui Socrate, Platon şi Aristotel, nu s-a oprit la aceştia; lui Aristotel i-au urmat două şcoli majore de gândire asupra omului: “epicurianismul” şi “stoicismul”.

Epicur şi adepţii lui sunt de părere că oamenii trebuie să caute în viaţă “fericirea,” “printr-o stare lăuntrică de împăcare, de calm”, prin “ataraxie”. Aceasta nu presupune indiferenţa faţă de lume, ci “o radicală independenţă interioară” în raport cu ameninţările exterioare, cu plăcerea. Epicur propune împărţirea plăcerilor în trei categorii: naturale şi necesare, naturale şi nenecesare, nenaturale şi nenecesare. Pe primele trebuie să le favorizăm, pe cele din a doua categorie trebuie să le admitem, iar pe ultimele trebuie să le evităm. Stoicismul, căutând aceeaşi “fericire a omului”, propune ca soluţie acordul cu sine şi prin aceasta, acordul cu Raţiunea universală şi cu Legea divină. Ei cer să fie repudiat tot ce nu se încadrează în acest acord, să fie promovată o atitudine activă, participativă la viata publică şi să fie practicată virtutea. Deşi pe căi relativ diferite, cele două şcoli de gândire ale amurgului antichităţii greceşti ajung, de fapt, la acelaşi punct: propunerea ca omul să caute dobândirea unei independenţe lăuntrice, protejată de orice influenţă socială, venită din afară sau din propriile porniri.

Gândirea filosofică şi social – politică a antichităţii greceşti a rămas, din perspectiva interesului nostru de cercetare, în memoria umanităţii prin cel puţin trei dimensiuni esenţiale. În primul rând, prin faptul că a adus în prim – planul disputelor teoretice omul ca membru al cetăţii, dând posibilitatea conturării primelor judecăţi sistematice despre drepturile şi libertăţile cetăţeanului şi despre democraţie ca expresie social – practică a acestora. În al doilea rând, prin faptul că practica politică a devansat, oarecum cercetarea teoretică şi s-a derulat oarecum independent de aceasta, fapt pentru care, în pofida unor concepţii antiindividualiste, etatiste, promovate de Platon sau alţi gânditori ai timpului, în viata cetăţii ateniene omul era respectat şi preţuit ca participant nemijlocit la viaţa publică. Din această perspectivă, mare parte din gândirea filosofică greacă, prin faptul că descrie realitatea socială şi emite judecaţi de valoare asupra acesteia, are un caracter profund sociologic.

Sursa: Lazar Cornel, Filosofia dreptului

Dezvoltarea transporturilor

2013-03-01T19:42:00.000+02:00

Conditie indispensabila a progresului rapid al economiei tarii, dezvoltarea transporturilor a înregistrat un ritm relativ rapid. Este vorba în primul rînd de constructia cailor ferate. Prima cale ferata pe teritoriul românesc este data în folosinta în 1856, pe traseul Bazias-Oravita, iar în România veche în anul 1869 pe distanta Bucuresti-Giurgiu.

Dupa obtinerea independentei constructia de cai ferate continua în ritm sustinut, cu o medie de 300 km cai ferate pe an, ajungînd în preajma razboiului la o lungime de 3500 km cai ferate. în Transilvania aceasta retea a avut 4600 km.

În general, constructia cailor ferate s-a facut cu capital strain, dar aceasta este o caracteristica absolut generala în toate tarile lumii, inclusiv în cele dezvoltate. În 1889 statul român a rascumparat si preluat aproape întreaga retea de cai ferate, puse sub administratia Directiei Generale CFR. S-au facut eforturi sustinute, prin crearea unei scoli speciale, de creare a unui personal calificat, ceferistii devenind un component esential al proletariatului modern român.

Merita sa fie subliniata, deasemenea, si actiunea de realizare a jonctiunii între reteaua transilvaneana si cea din România veche (în 1870 prin Petrosani si în 1907 în Ilva Mica). Aceasta s-a constituit ca un factor important în consolidarea legaturilor economice dintre Transilvania si restul tarii.

În fine, constructia unor cai ferate de tehnicienii români, prima fiind cea dintre Buzau si Marasesti, sau a unor lucrari importante precum podurile si viaductele de la Cernavoda (1895) ilustreaza forta creatoare si geniul constructiv al poporului român. Dezvoltarea transporturilor a fost legata si de transporturile pe apa, domeniu în care se înfiinteaza doua societati: Navigatia Fluviala si Serviciul Maritim Român, în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea. Deasemeni, s-a produs si o modernizare a transporturilor rutiere, pietruindu-se 41.276 km sosele (1901), desi acest sector al transportului a ramas cel mai deficitar sub aspectul modernizarii.

Strîns legata de dezvoltarea si modernizarea transporturilor a fost dezvoltarea si modernizarea comertului intern. În aceste conditii se înregistreaza un fenomen de aparitie si dezvoltare a unor noi forme de comert, atît în cadrul comertului cu ridicata, cît si în cadrul comertului cu amanuntul.

În cadrul comertului cu ridicata se dezvolta comertul bazat pe mostre. Desi a fost mai mult legat de comertul exterior, prin organizarea de expozitii nationale comerciale (1865 Iasi, 1873 Bucuresti, 1904), s-a stimulat activitatea de comert în general. O alta forma noua este reprezentata de comertul de bursa, bursele fiind înfiintate la Galati, Braila, Constanta (1881), fiind burse cerealiere. Pe aceste baze noi se diversifica si extind instrumentele de schimb specific capitaliste (cambia, cecul, mandatul etc.), dezvoltîndu-se în acest mod forma tipica de comert capitalist, si anume comertul pe credit.

Reclama comerciala se generalizeaza inclusiv prin organe de presa cu continut specific, iar societatile anonime ca forma de organizare a activitatii comerciale au capatat o extindere tot mai mare. În preajma Primului Razboi Mondial au functionat 60 de societati anonime comerciale, dar cele mai multe au fost create dupa 1910.

Un loc important în schimburile comerciale interne l-au ocupat legaturile economice dintre România si Transilvania. Un rol important l-a jucat, în acest sens, jonctiunea cailor ferate. se produsese de fapt o anumita diviziune sociala a muncii în teritoriile de la est si sud de Carpati, cu o predominanta agrara si Transilvania cu un sector de prelucrare mai accentuat. Multe ramuri industriale din Transilvania au depins atît de baza de materii prime din România veche cît si de piata acesteia de desfacere. Multe întreprinderi transilvanene îsi orientasera chiar structura productiei în functie de specificul pietei din România veche. Atunci cînd Austro-Ungaria a declansat razboiul vamal împotriva României (1886 - 1891), cel mai mult au avut de suferit diferitele ramuri ale industriei transilvanene. Plîngeri numeroase venite din partea industriasilor, meseriasilor transilvaneni, nu numai români, dar si unguri sau germani, ca si din partea camerelor de comert si industrie din Transilvania au subliniat tocmai rolul esential pentru prosperitatea si dezvoltarea Transilvania, al legaturilor sale cu România veche. De aceea, reluarea acestor legaturi, dupa 1891, a favorizat într-o mare masura dezvoltarea economica a Transilvaniei fiind, în acelasi timp, o premisa esentiala a desavîrsirii Unirii.

Sursa: Constantinescu, N. N., Istoria economica a României

Economia Transilvaniei si Banatului în sec. XVIII

2013-03-01T19:27:00.000+02:00

Ocupata de habsburgi în 1691 si recunoscuta de Imperiul Otoman în 1699, provincia româneasca intracarpatica cunoaste un proces de dezvoltare economica, îndeosebi dupa ce Maria Tereza pierde Silezia. Statul austriac transforma în 1715 zona muntilor Apuseni în domeniu de stat, anulînd unele privilegii ale localnicilor si marindu-le dijma în munca.

Agricultura continua sa reprezinte principala ramura economica, pamîntul fiind lucrat prin intermediul taranilor iobagi si al jelerilor. Cerealele transilvanene sînt apreciate atît pe piata Imperiului, cît si în strainatate. Comertul, mai ales ce extern, continua sa fie un sector important, a carui pondere în Europa Centrale este în crestere. Schimburile comerciale cu Principatele se mentin la cote ridicate, iar prosperitatea companiilor comerciale din Brasov si Sibiu demonstreaza cu prisosinta acest fapt. Transilvania si Banatul au cunoscut mult mai devreme efectele pozitive ale procesului de modernizare în plan economic în comparatie cu Moldova si Tara Româneasca. În Banat, administratia austriaca a promovat ample lucrari de îmbunatatiri funciare, reducînd zonele mlastinoase, a marit populatia prin colonizari, a exploatat intens bogatiile subsolului, a dezvoltat agricultura, unde au fost introduse noi culturi (tutun, orez, porumb). Dezvoltarea metalurgiei a condus în 1769 la aparitia la Resita a primelor ateliere metalurgice, dupa ce, în 1754, la Toplita se înfiintase un cuptor de prelucrat minereu de fier.

Sursa: Axenciuc, V. Introducere în istoria economica a României

Regimul economic al dominatiei otomane

2013-03-01T19:22:00.001+02:00

Expansiunea Imperiului Otoman catre centrul Europei a avut efecte negative asupra existentei si evolutiei generale a Tarilor Române. La începutul sec. XV Dobrogea a ost integrata Imperiului Otoman. Treptat, acesta a cucerit si transformat în raiale o serie de orase-cetati ale Tarii Românesti si Moldovei Turnu, Giurgiu, Chilia, Braila, Cetatea Alba si Tighina. Treptat, Moldova si Tara Româneasca intrau în sfera de influenta a otomanilor. Regimul dominatiei otomane cuprindea, pe lînga plata tributului un lung si variat sir de prestatiuni deosebite, atît prin natura cît si prin beneficiarii lor. Haraciul a fost principala obligatie a Tarii Românesti si Moldovei. Haraciul Tarii Românesti porneste de la aproximativ 10.000 de galbeni în sec. XV pentru ca apoi, în sec. XVI sa creasca vertiginos si astfel, la 1524 ajunge la 24.000 de galbeni, în 1567 la cca. 65.000 de galbeni si, probabil, la 155.000 în 1593. Acesta este punctul maxim atins de haraciul Tarii Românesti în tot cursul vremii cît a fost platit. Haraciul Moldovei porneste în 1456 de la 2.000, în 1527 ajunge la 10.000 de galbeni, iar în 1593 ajunge la 65.000 de galbeni. Alaturi de plata haraciului obligatie de stat cu caracter de stricta periodicitate se impun si contributii banesti extraordinare mergînd tot în folosul Imperiului si determinate de nevoile lui militare.

Peschesurile la fel de vechi ca si haraciul sînt daruri în bani si natura fata de sultan si fata de un grup tot mai larg de dregatori otomani. Stiri sigure din a doua jumatate a sec. XVI arata constant ca valoarea peschesurilor este egala cu cea a haraciului. Treptat, ocuparea tronurilor în Moldova si Tara Româneasca se va face prin cumpararea acestora în urma unui adevarat mezat. Petru Rares platea aproape 150.000 de galbeni pentru cumpararea tronului, iar Petru Cercel platea 1.160.000 de galbeni. În perioada 1581 1590, cheltuielile anuale ale Tarii Românesti fata de Poarta se ridicau la 650.000 de galbeni, suma reprezentînd valoarea a 1275 de sate, calculata la pretul mediu de vînzare a satelor din acea vreme. Alaturi de aceste enorme plati în bani trebuie sa adaugam prestatiile în natura si în munca precum si prejudiciile izvorîte din comertul de monopol. Un document din 1587 arata ca domnul Moldovei Petru Schiopul trimitea 3.000 de care si 15.000 de salahori pentru a ridica pe cheltuiala sa cetatea Oceakov distrusa de cazaci. Un raport din aceasta vreme al raguzanului Ioan de Marini Poli vorbeste de asemenea despre grînele fara de numar, animale si alte provizii care se iau în fiecare an de catre turci.

Legaturile comerciale cu lumea turceasca anterioare epocii de aservire si dezvoltîndu-se paralel cu intensificarea relatiilor politice se transformau în însasi esenta lor, tocmai o consecinta a subordonarii celor doua tari. Extinsa asupra principalelor produse ale economiilor celor doua tari si putînd merge pîna la interdictia totala a exportului în alte directii decît aceea a Imperiului, monopolul comercial al Portii se realiza pe mai multe cai. Mai întîi sînt livrarile prin intermediul statului, care face oficiul de colector. Sînt trimise, la cererea sultanului, importante cantitati de cereale, cai si oi. A doua cale era aceea prin care statul avea doar misiunea de a organiza si supraveghea transporturile care erau însotite de stapînii produselor ce urmau sa fie vîndute. Cea de-a treia modalitate care va cunoaste si cea mai larga folosire este aceea a cumpararii directe de la producator, cu concursul statului de catre negustorii veniti din Imperiu. Numeroase documente ale sec. XVI si XVII mentioneaza ca Moldova, Tara Româneasca si Transilvania erau trei mari, bogate si vesnice camari care aduc provizii Constantinopolului: grîne de tot felul, animale, brînzeturi, unt, miere si fructe de vara si iarna. Chelarul împaratiei se vor numi Tarile Române în mod oficial abia într-o epoca mai tîrzie; în realitate, însa, ele sînt acest chelar înca din a doua jumatate a sec. XVI. Regimul economic al dominatiei otomane, asa cum se constituie el în a doua jumatate a sec. XVI, are o importanta deosebita pentru dezvoltarea ulterioara a societatii românesti. Rolul sau est e unul negativ, de frînare a dezvoltarii economice a Tarilor Române. O analiza atenta a comertului româno-otoman arata ca Tarile Române, desi beneficiau de o piata importanta si sigura pentru produsele lor, aveau pierderi din cauza preturilor mai mici impuse de negustorii turci. Desi, în anumite perioade, exportul românesc a înregistrat beneficii, ele nu s-au investit în economia româneasca, deoarece s-au întors în capitala otomana sub forma contributiilor financiare anuale sau trienale impuse Moldovei si Tarii Românesti. Transilvania, care a avutobligatii financiare catre Poarta mult mai reduse decît Moldova si Tara Româneasca, mentinîndu-si legaturile economice cu Europa Centrala, a avut mai putin de suferit de pe urma intrarii economiei sale în orbita celei otomane.

Sursa: Constantinescu, N. N., Istoria economica a României

Razboaiele ruso-austro-turce

2013-02-28T15:31:00.001+02:00

Razboiul ruso-turc din 1710-1711, la care a participat si Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, s-a incheiat cu victoria turcilor in batalia de la Stanilesti (18-22 iulie 1711). In 22 iulie 1711, s-a incheiat pacea de la Vadul Husilor prin care rusii au cedat turcilor cetatea Azov.

Razboiul austro-turc din 1716-1718, s-a incheiat cu victoria Austriei. Prin semnarea pacii de la Passarovitz (1718), Turcia ceda Austriei si teritoriile romanesti Banat si Oltenia.

Razboiul ruso-austro-turc din 1736-1739, in cursul caruia Rusia a reusit sa ocupe Moldova, s-a incheiat cu infrangerea Austriei si semnarea pacii de la Belgrad, prin care Oltenia a fost retrocedata Tarii Romanesti. Banatul ramanea in continuare in posesia habsburgilor.

Razboiul ruso-turc din 1768-1774, in cursul caruia Rusia a ocupat Tarile Romane, inlaturandu-i pe domnitorii fanarioti. La Congresul de pace de la Focsani (24 iulie 1772-22 martie 1773), delegatii ale boierilor romani au inmanat Congresului memorii prin carfe cereau, in virtutea vechilor ‘capitulati’, independenta Tarilor Romane si punerea lor sub granita colectiva a Marilor Puteri (Rusia, Austria, Prusia). Turcia infranta a cerut pacea. In urma pacii de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774), Rusia a castigat dreptul de a interveni pentru protejarea Tarilor Romane. Austria, prin presiuni asupra turcilor, a reusit sa anexeze partea de nord a Moldovei, Bucovina (1775). Rusia a elaborat o serie de proiecte pentru organizarea sud-estului Europei, cu intentia clara de a anexa Principatele Romane. Aceste proiecte au fost:

- ‘proiectul grecesc’ care viza impartirea teritoriilor europene din Peninsula Balcanica intre Rusia si Austria si refacerea Imperiului Bizantin;

- ‘proiectul dacic’ care viza formarea unui stat tampon, cu numele Dacia, constituit din Tara Romaneasca si Moldova.

Razboiul ruso-austro-turc din 1787-1791/1792, declansat de incercarea de punere in practica a ‘proiectului grecesc’. Turcia a fost infranta dar, presati de evenimentele din Franta, habsburgii s-au grabit sa semneze pacea de la Şiştov (24 iulie 1791). Razboiul s-a incheiat anul urmator, cu pacea de la Iasi (1792) cand Rusia a obtinut de la turci teritoriul dinte Bug si Nistru si recunoasterea stapanirii sale asupra Crimeei. Rusia a devenit, astfel, vecina Tarilor Romane.

Razboiul ruso-turc din 1806-1812, a fost declansat de Rusia sub pretextul comiterii de abuzuri asupra Tarilor Romane de catre turci. Armata rusa a ocupat Tarile Romane. Razboiul s-a incheiat cu pacea de la Bucuresti (16/28 mai 1812) care prevedea anexarea teritoriului dintre Prut si Nistru de catre Rusia. Acest teritoriu va primi numele de Basarabia.

Dupa revolutia de la 1821, Imperiul Otoman a fost obligat, prin conventia ruso-turca de la Akkerman (25 septembrie-7 octombrie 1826), sa revina la domniile pamantene. S-a instituit protectoratul rusesc asupra Tarilor Romane.

Razboiul ruso-turc din 1828-1829, incheiat cu semnarea tratatului de pace de la Adrianopol care a limitat foarte mult dominatia Imperiului Otoman asupra Principatelor. Tarile Romane au intrat sub ocupatie ruseasca (1828-1834). Au fost introduse in Tara Romaneasca si Moldova, Regulamentele Organice.

Sursa: M. Barbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria Romaniei

Protocolul încheiat între România Polonia privind delimitarea definitivă a frontierelor Bucovinei

2013-02-28T15:20:00.000+02:00

Comisia mixtă româno-polonă pentru delimitarea frontierei între cele două ţări, infiinţată prin Tratatul de la Sevres, s-a constituit şi a lucrat în perioada dintre 1921 şi 1935, în şase conferinţe plenare, la nivel guvernamental. Delimitarea definitivă a frontierei Bucovinei s-a făcut în cea dea cincea conferinţă plenară care a avut loc la Bucureşti în ziua de 26 ianuarie 1928. Cu acest prilej s-a convenit căteritoriul din nord-estul Bucovinei, care aparţinea Polonieie să revinăRomâniei. O serie de alte probleme de frontieră litigioase între cele două ţări îşi găsesc reglementarea. Guvernele României şi Poloniei au acceptat concluziile Comisiei mixte româno-polonă şi au făcut cunoscută aceastăhotărîre, prin notificarea unor note diplomatice identice, schimbate la Varşovia în 10 octombrie 1928. În cea dea şasea şi ultima şedinţă a Comisiei Mixte care a avut loc la Bucureşti la 17 noiembrie 1935 luînduse la cunoştinţă de lucrările Subcomisiei tehnice de delimitare pe teren a frontierei adunate în nouă volume de documentaţii. Comisia mixtă stabileşte prin art.2 al protocolului încheiat că frontiera dintre cele două ţări, care va porni de la vîrful Stog şi avînd drept punct final confluenţa pîrîului Zarncaz cu Nistru, se îndreaptă spre vechea frontierădintre Galiţia şi Bucovina. În aceiaşi zi de 17 noiembrie, s-a încheiat o Convenţie pentru ocrotirea, conservarea şi recunoaşterea unor semen convenţionale de frontieră. Atît Protocolul cît şi Convenţia urmau să fie ratificate de Parlament, dar din motive ce nu sunt cunoscute, acest lucru nu s-a produs. Cum ambele părţi au aplicat pe teren, prevederile Protocolului şi a Convenţiei, acestea au rămas în vigoare. Unirea Bucovinei cu România, hotărîtă la Congresul Generalal Bucovinei, a fost recunoscută pe plan internaţional, începînd cu Tratatul de Pace cu

Austria

şi încheinduse cu protocolulComisiei mixte româno polone din 17 noiembrie 1935. Un drum lung şi anevoios, care însă s-a încheiat cu rezultate positive, cu toate că diplomaţia română a găsit cu greu mijloacele cele mai potrivite, pentru a convinge asupra justeţei cauzei privind Bucovina.

Sursa: I.Ionaşcu, P.Bărbulescu, Gh.Gheorghe, Tratatele internaţionale aleRomâniei

Normele de conduită în cadrul obştei săteşti

2013-02-27T20:57:00.002+02:00

Viaţa socială din cadrul obştei săteşti era reglementată prin norme de conduită fără caracter juridic, adică norme de conduită care nu erau impuse prin forţa de constrângere, pentru că nu exista aparatul de stat care să exercite o asemenea constrângere. De aici putem trage concluzia că acele norme erau respectate de bună-voie, întrucât ele exprimau interese comune.

În materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu moşia obştei săteşti, care era stăpânită în devălmăşie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că asupra pământului obştei purta un drept de proprietate colectivă (“stăpânire de-a valma”). Din acestă stăpânire devălmaşă s-a desprins încă din epoca statului geto-dac stăpânirea individuală asupra terenurilor destinate agriculturii. În perioada cuprinsă între secolele IV şi VIII e. n., prima desprindere din fondul devălmaş a fost locul pe care membrii obştei şi-au întemeiat casa şi curtea. Ulterior, din câmpul de cultură obştea a atribuit pentru totdeauna fiecărei familii un lot de pământ denumit “sorţ”, care îşi are originea în latinescul “sortis”, ce desemnează o parte atribuită cuiva. Lotul aflat în stăpânirea individuală purta şi denumirea de raclă (lot matcă), deoarece doar aceia care stăpâneau un lot matcă, adică practicau agricultura în sat, aveau acces şi la bunurile aflate în stăpânire devălmaşă. Stăpânirea individuală putea fi extinsă prin desţeleniri şi defrişări, ce puteau fi întreprinse numai cu acordul Adunării megieşilor. Acele stăpâniri dobândite prin muncă proprie purtau denumirea de stăpâniri locureşti. De asemenea, tot Adunarea megieşilor se pronunţa cu privire la trecerea unor loturi de pământ în stăpânirea şi folosinţa personală, obştea păstrând asupra acestora un drept superior de supraveghere şi control. Cu timpul această stăpânire dobândeşte caracter permanent, manifestându-se ca un embrion al proprietăţii private asupra pământului. Tot cu titlu de folosinţă individuală erau exploatate terenurile din vatra satului, pe când pădurile, păşunile, apele şi subsolul, din care se exploatau minereuri, au rămas în stăpânirea devălmaşă.

Pentru că obştea era, în principal, o comunitate de muncă, multe din normele de conduită reglementau relaţiile de muncă. Obştea sătească avea un caracter agrar şi pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, în principal, agricultura şi păstoritul. Existau însă şi norme care reglementau vânătoarea în comun, mineritul, precum şi desfăşurarea unor activităţi meşteşugăreşti de către membrii obştei.

În legătura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului, repartizarea loturilor de cultură, destinaţia loturilor de cultură, începerea lucrărilor agricole, strângerea recoltelor, formarea rezervelor obştei pentru anii cu recolte slabe.

În legătură cu păstoritul avem norme privind locurile de păşunat, servitutea de păşunat moştenită, în sensul că după strângerera recoltelor turmele individuale puteau fi păscute pe terenurile din hotarul obştei, ca o rămăşiţă a proprietăţii colective. Existau şi norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta întrucât se practica şi păstoritul transhumant.

În ceea ce priveşte practicarea unor meşteşuguri de către membrii obştei săteşti, normele de conduită recunoşteau celor care au deprins anume meserii, precum olari, morari, fierari, etc., dreptul asupra bunurilor produse, precum şi posibilitatea de a lucra pentru alţii contra plată.

Normele de conduită privind statutul persoanelor se întemeiază pe principiul egalităţii, egalitate ce rezulta din stăpânirea devălmaşă a terenurilor şi din munca în comun. Conducătorii obştei săteşti erau aleşi doar în funcţie de calităţile individuale, dovadă că sfatul obştei era format din oameni buni şi bătrâni; de asemenea, aşa cum am mai arătat, Adunarea megieşilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din cadrul obştei.

Aceeaşi egalitate se manifesta şi în relaţiile din cadrul familiei, în sensul că între soţi, pe de o parte, părinţi şi copii, pe de altă parte, exista obligaţia reciprocă de întreţinere. Această obligaţie izvora din faptul că patrimoniul familiei era rezultatul muncii colective a familiei. Căsătoria se realiza prin consimţământul viitorilor soţi, urmat de binecuvântarea părinţilor şi a bisericii. Divorţul putea fi obţinut în condiţii egale de ambele părţi, deoarece, în obştea sătească, până în a doua fază a regimului turco-fanariot, divorţul putea fi obţinut prin repudiere (se afirma de faţă cu martori fie că femeia nu se mai reîntoarce la domiciliul conjugal, fie că aceasta nu mai este primită în domiciliul conjugal).

Exista egalitate şi pe plan succesoral, în sensul că descendenţii, fii sau fiice, au vocaţie succesorală egală la moştenirea defunctului, după cum vocaţie succesorală la moştenirea defunctului are şi soţul supravieţuitor.

În materia convenţiilor, operaţiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau pe baza unor convenţii de mult practicate, cunoscute încă din epoca Daciei Traiane, cu deosebirea că acele convenţii nu mai presupuneau forme solemne laice, ca în dreptul daco-roman, ci sunt îmbrăcate în forma jurământului religios. În cadrul obştei săteşti exista o sinonimie între sintagmele “lege creştinească” şi “lege românească”. Vânzarea era contractul cel mai răspândit şi avea ca efect transmiterea proprietăţii prin simplul consimţământ al părţilor. Totodată se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea acte aveau loc atât în interior, cât şi în târgurile de graniţă de pe linia Dunării

Alte norme de conduită se referă la reprimarea delictelor în sânul obştei săteşti. Ca o reminiscenţă a practicilor prestatale, constatăm că se mai aplica legea talionului. Însă, în paralel cu aceasta, se aplica şi sistemul compoziţiunii voluntare, ca un corectiv adus sistemului răzbunării private. În sistemul compoziţiunii voluntare, victima delictului putea renunţa la dreptul de răzbunare în schimbul unei sume de bani, pe care o va plăti delincventul. Această sumă de bani ce urma a fi plătită victimei reprezenta echivalentul dreptului la răzbunare şi se stabilea prin convenţia părţilor. Acest sistem a evoluat după apariţia primelor formaţiuni statale, valoarea răscumpărării dreptului de răzbunare nemaifiind stabilită de către părţi, ci de către stat. Acest sistem purta numele de compoziţiune voluntară (secolele XI şi XIII e. n.). Altminteri, litigiul este soluţionat fie prin dreptul de răzbunare, fie prin compoziţiunea voluntară, fie prin hotărărea Sfatului oamenilor buni şi bătrâni, fie pe baza solidarităţii rudelor. Pedeapsa pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obştei săteşti a vinovatului

Sfatul oamenilor buni şi bătrâni soluţiona litigiile din toate domeniile vieţii sociale (cu privire la patrimoniu, la integritatea şi onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care părţile administrau probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori şi jurămintel. În paralel cu acestea se aplicau şi ordaliile, ca o reminiscenţa a sistemului primitiv, deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regulă, are loc o slujbă religioasă în vederea invocării voinţei divine, pentru ca divinitatea să intervină şi să arate de partea cui este dreptatea în acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform căreia, dacă o femeie căsătorită era bănuită de infidelitate, femeia era cufundată în apele râului numărându-se până al 100. Catolicii practicau ordalia fierului roşu. La daci şi la români s-a aplicat ordalia pământului în procesele de hotărnicie. Conform acestei ordalii, una dintre părţi sau o terţă persoană îşi presăra pământ pe cap sau pe umeri, invocând divinitatea pământului, străbătea hotarul terenului în litigiu şi jura că acela este adevăratul hotar.

Sursa: I. CETERCHI, Istoria dreptului românesc

Tradarea generosilor

2013-02-27T18:48:00.002+02:00

Un fenomen interesant si plin de consecinte a fost cel cunoscut sub numele de tradarea generosilor. In 1899, in conditiile slabirii Partidului Social Democrat, un grup de lideri ai acestuia, in frunte cu Constantin Mille si Ion Nadejde au decis sa paraseasca Partidul, si au intrat in Partidul National Liberal. Fireste, pentru PSDMR, a fost o lovitura gera, formatia fara lideri, fiind practic decapitata. Va urma un proces de refacere, pina in 1910, cind a aparut Partidul Social-Democrat. Aceasta trecere a fost denumit de publicistica vremii, tradarea generosilor. Grupul de fosti socialisti intrati in PNL, va fi apropiat lui Ion I.C (Ionel) Bratianu, si il va sprijini in cistigarea pozitiei de sef al partidului, ca parte a acelei fractiuni a probratieniste, cunoscute sub numele de Oculta. In acest fel, influenta lor in PNL a fost remarcabila, dupa accesul lui Ionel Bratianu la sefia partidului. Oameni cu pregatire intelectuala deosebita, fostii socialisti au reusit sa consolideze un grup de stinga in conducerea Partidului, si sa impuna, dupa citiva ani, preluarea in programul Partidului –adoptat in 1913- a doua cereri de reforme democratice de mare importanta: votul universal si reforma agrara. Ceea ce nu ar fi fost posibil ca lideri ai unui partid marginal, ca PSDMR, a fost posibil, in cadrul unui mare partid.

Sursa: Liviu Rotman, Istoria romanilor