MISTERELE LUMII

MISTERE LEGATE DE MAREA PIRAMIDĂ DIN EGIPT

2014-06-22T07:50:00.001+03:00

n ciuda afirmaţiilor infatuate şi orgolioase ale unor „savanţi” contemporani, care caută să ne convingă de faptul că enormul edificiu antic a fost construit utilizând spinarea, frânghia, buşteanul, ciocanul şi dalta, alţi cercetători care dau dovadă de bun simţ şi discernământ ştiinţific recunosc fără să ezite ca cel puţin la momentul actual, cunoştinţele omenirii nu sunt suficiente pentru a permite proiectarea unei construcţii precum Marea Piramidă din Egipt.

Totuşi, ştiinţa oficială ne asigură că Piramida a fost construită în perioada Epocii Bronzului. În conformitate cu această „cunoaştere”, trebuie să admitem că dacă locuitorii acelor vremuri au putut proiecta şi ridica o astfel de construcţie, iar noi – cei din civilizaţia actuală – nu putem, rezultă că în realitate ne aflăm într-o epocă inferioară celei a bronzului, posibil chiar în cea de piatră, prin raport cu anticii locuitori care au ridicat Marea Piramidă!

Chiar dacă prin absurd, să zicem, „au trudit peste 100 000 de oameni timp de 20 de ani” pentru a ridica acea construcţie (după cum se străduie „experţii” să ne convingă), trebuie să dăm dovadă totuşi de un minim discernământ şi să înţelegem că ridicarea Marii Piramide din Egipt nu a însemnat doar punerea unele peste altele a mai mult de două milioane şi jumătate de blocuri de granit, ci ea a însemnat mai ales o proiectare atât de sofisticată şi de avansată, încât inginerii constructori din prezent rămân adeseori năuciţi în fata incredibilelor soluţii inginereşti şi de rezistenţă a materialelor care au fost adoptate în realizarea planurilor Marii Piramide.

Chiar și din punct de vedere tehnologic această construcție depășește posibilitățile actuale ale științei. Cine să fi gândit toate acestea? Să fi fost nişte fiinţe umane care, aşa după cum „ştiinţa oficială” se grăbeşte să ne asigure, tocmai părăsiseră cavernele şi ieşiseră la lumina soarelui?

Dar aceste inconsecvențe penibile de cunoaştere şi înţelegere sunt mici prin raport la reacţiile bravilor noştri „savanţi” contemporani, atunci când ei se confruntă cu descoperiri extraordinare. E drept, nu toţi reacţionează în mod deplorabil şi nu toţi sunt corupţi, dar majoritatea lor este totuşi tributară concepţiei materialiste, care o face să nu vadă pădurea din cauza copacilor.

Astfel de fiinţe umane fac parte din categoria celor care, dacă le spui că cineva a văzut un OZN, îţi răspund că a fost de fapt planeta Venus; dacă le spui că a fost răpus un animal nemaivăzut la marginea junglei, care este o combinaţie între leu, pește, vultur şi şarpe îţi vor răspunde că este o „imposibilitate genetică” şi că să nu te mai ţii de glume, pentru că „aşa ceva nu poate să existe”; dacă le aduci dovezi concrete despre anumite artefacte antice, descoperite în locaţii inedite, ei le pun deoparte spunând că nu merită interes.

În general vorbind, orice apare ca fiind o „ameninţare” pentru fragila lor concepţie asupra vieţii şi evoluţiei civilizaţiei umane pe pământ este fie ignorat, fie atacat şi discreditat foarte repede.

Ne-am referit la cazul Marii Piramide din Egipt pentru că acesta pare să fie unul dintre cele mai elocvente în această direcţie. Publicaţia americană The National Reporter prezenta în decembrie 2009 ştirea despre descoperirea în interiorul unei camere secrete din Piramida lui Keops a unui schelet de animal care este al unei pisici uriaşe cu cap de om: „Oameni de ştiinţă din lumea întreagă au ajuns în Egipt pentru a studia ciudatul schelet, multora dintre ei nevenindu-le să creadă că acesta este real.” Asta e problema majoră cu aproape toţi „savanţii” contemporani: atunci când sunt confruntaţi cu „surprize” care nu se potrivesc cu propriile lor idei ştiinţifice, ei reacţionează precum băştinaşii atunci când exploratorul James Cook a poposit cu corăbiile sale lângă coasta Australiei: deşi se uitau la acele corăbii, acei oameni primitivi spuneau că nu văd nimic pe apa oceanului. Mintea lor pur şi simplu nu putea să conceapă realitatea unui lucru pentru care nu avea nicio reprezentare.

„Savanţii” contemporani procedează întrucâtva la fel, atunci când sunt puşi în faţa unor dovezi care nu le lasă nicio „ieşire”. Pentru a masca penibilul unor astfel de reacţii şi pentru a lăsa situaţia oarecum în incertitudine, ei obişnuiesc să se mire la nesfârşit, ca baba în fața mortului, spunând că „nu le vine să creadă ceea ce văd”. Aceasta este însă doar prima fază, asimilată cu „încălzirea”. Ceea ce urmează este o demonstraţie de prostie crasă şi manipulare fără jenă a opiniei publice.

La unison, cei mai mulţi dintre „cercetătorii” moderni încep să găsească felurite „explicaţii” posibile pentru ceea ce mintea lor refuză să accepte ca fiind realitatea. De pildă, o astfel de explicaţie a fost oferită cu nonşalanţă de dr. Jason Hendley (Universitatea Oxford) în cazul scheletului făpturii misterioase, descoperit în Marea Piramidă: „Cunoaştem faptul că egiptenii antici erau, printre altele, şi taxidermişti desăvârşiţi. Ceea ce vedem acum este cel mai probabil una din creaţiile lor, menită să sperie eventualii hoţi”.

Împăierea animalelor sau taxidermia reprezenta într-adevăr o artă la acea vreme, dar aceasta nu este suficient pentru a explica ceea ce apare ca fiind foarte real. Ştiinţa oficială vrea astfel să lanseze ideea că descoperirea este atât de „nebunească”, încât nu poate exista o altă explicaţie decât o eventuală „şmecherie” sau „înşelăciune” prin arta taxidermiei, care era bine stăpânită de vechii egipteni.

Totuşi, alţi cercetători cu o viziune mai largă, precum dr. Winston Gorjone, nu se lasă ademeniţi în plasa prostiei şi îngustimii unor astfel de explicaţii: „Ceea ce mă nedumereşte este faptul că coloana vertebrală a acestei creaturi este ataşată de craniu în mod natural, explică dr. Winston Gorjone. Dacă ceea ce vedem acum ar fi creaţia unui taxidermist antic, metoda de ataşare a craniului la coloană ar fi vizibilă.

Ar exista sârme care să le ţină împreună. În cazul de faţă, ele nu există. Vedem clar că oasele se îmbină în mod natural, ceea arată că acest schelet ar putea fi, într-adevăr, rămăşiţele unei specii de animale demult dispărute. Să nu uităm că tradiţiile vechilor egipteni abundă în fiinţe jumătate om, jumătate animal.” Prin urmare, dr. Gorjone – spre deosebire de majoritatea celorlalţi „savanţi” – pare să aibă capul pe umeri, făcând unele observaţii pline de bun simţ. Din păcate, în final el îşi dă singur cu stângul în dreptul, adăugând: „Întrebarea la care suntem provocaţi să răspundem acum este dacă acestea chiar au fost rodul imaginaţiei sau au existat în realitate.” Într-un fel, această frază anulează valoarea celor de dinainte, căci ne forţează să ne punem problema dacă nu cumva avem halucinaţii sau alte boli de natură psihică.

Altfel, de ce ne-am întreba la nesfârșit dacă ceea ce vedem este „rodul imaginaţiei”? Ce vrea să însemne asta? Ce imaginaţie? A cui imaginaţie? Scheletul este chiar acolo, „negru pe alb”, tangibil, deci care ar fi „imaginaţia”?

De aici putem să ne dăm seama cât de adânc sunt înrădăcinate în minţile savanţilor moderni anumite principii şi idei păguboase, false, despre evoluţie şi despre istoria omenirii. De aici putem realiza imensul deserviciu pe care ştiinţa modernă l-a făcut omenirii, îndreptând-o cu obstinaţie către materialism. Această „viziune largă” a născut orgoliul deșănțat al ştiinţei actuale, care pretinde că are răspuns la mai toate problemele lumii.

Ca urmare, orice nu se încadrează în sfera „cunoştinţelor” ei sau orice sfidează aceste „cunoştinţe” este ridiculizat, ignorat sau îndepărtat cât mai repede. Cel mai adesea se recurge la expresii şi idei arhicunoscute, de genul „înşelăciunii”, „farsei” sau „escrocheriei”. Desigur, aceeaşi „metodă” a fost aplicată şi în cazul scheletului din Marea Piramidă.

Totuşi, ce înşelăciune să fie aceea, când în faţa camerei de luat vederi cu fibră optică apare în mod cât se poate de clar scheletul unui animal (pisică) având craniul unui om? Probabil „savanţii” au găsit de cuviinţă că trebuie să inventeze neapărat ceva cât de cât „credibil” pentru populaţie, deoarece în mintea şi în cunoştinţele lor nu putea să-şi facă loc realitatea unei astfel de făpturi. Şi totuşi, scrierile antice ne dau indicii preţioase asupra unor astfel de situaţii.

Dacă marea Bibliotecă din Alexandria nu ar fi fost incendiată în mod repetat, în mod sigur am fi avut mult mai multe dovezi şi relatări în legătură cu acele vremuri, pentru că puţinele fragmente din textele care au rămas indică fără dubiu existenţa unor „ciudăţenii ale naturii” ce sfidează cunoştinţele omului obişnuit.

Astfel, aflăm dintr-un text al învăţatului Beros (sau Berossus), care trăia în Mesopotamia (un fragment din acel text a supravietuit incendiilor prin care a trecut Biblioteca din Alexandria) că în acele timpuri existau tot felul de încrucişări bizare între om şi felurite animale şi chiar între regnul animal şi cel vegetal. În mod evident, toate acestea nu puteau fi decât produsul unor complexe inginerii genetice, dar cum ar putea crede aşa ceva omul de ştiinţă contemporan, fără să înnebunească?

Cum ar putea el să-şi închipuie – după ştiinţa şi credinţa lui – că cei care trăiau atunci erau capabili să realizeze sofisticate operaţii de manipulare genetică, ajutați sau nu de anumite ființe extraterestre? Deşi sunt cunoscute în mare parte în ziua de astăzi, aceste tehnologii avansate sunt totuşi ţinute în cel mai mare secret în laboratoarele şi bazele ultrasecrete ce derulează aşa-numitele Proiecte Negre (sau Black Projects).

Mintea cercetătorului contemporan tinde să fie depăşită de aceste informaţii, pentru că ei îi lipseşte supleţea, deschiderea, maleabilitatea şi mai ales documentarea reală în legătură cu aspecte care sfidează aproape toate legile, cunoştinţele şi teoriile emise de ştiinţa oficială până în prezent despre trecutul omenirii şi al planetei noastre.

Prin urmare, deşi scheletul acelui animal – manipulare genetică între felină şi om – apare cu claritate în fața cercetătorilor, aceştia preferă să nege existenţa lui, inventând o explicaţie penibilă. Chiar şi locul foarte misterios în care a fost descoperit acel schelet în Marea Piramidă indică faptul că el nu este o contrafacere, căci ce smintit s-ar chinui să îndese acolo un animal împăiat şi contrafăcut, singur într-un loc extrem de ocultat din Marea Piramidă, la care nimeni nu poate avea acces în mod direct şi unde nimeni nu ştie cum să ajungă?

Este o logică simplă, pe care „savanţii” noştri nu par totuşi să o ia în seamă. Animalul nu era înmormântat şi nici expus priveliştii. Mai curând, el a fost plasat acolo cu bună ştiinţă din raţiuni oculte şi în baza unor credinţe ancestrale. Poziţia lui, solitudinea şi mai ales misterul amplasării reprezintă aspecte complet necunoscute pentru cercetătorii actuali. De asemenea, nimeni nu ştie cum a ajuns acel animal acolo. A spune că el a fost plasat în locul respectiv în momentul construirii Piramidei, este superfluu.

Aici ajungem la un alt element fundamental al relatării noastre: ce anume s-a descoperit de fapt în acea parte a „Piramidei lui Keops”? Pentru a afla aceasta este necesar să facem un scurt istoric al acţiunii. Începând cu anul 1993, pe unul dintre canalele misterioase ce pornesc din Camera Regelui a Marii Piramide – tuneluri de mici dimensiuni care chiar şi în prezent sunt considerate în mod tâmp ca având rol de „aerisire”, deşi nu s-au găsit ieșirile lor în partea exterioară a Piramidei – s-a introdus un robot teleghidat, special proiectat pentru o astfel de acţiune. Canalul are o secţiune pătrată cu latura de aproximativ 30 de centimetri şi urcă drept într-un unghi bine definit.

Robotul a fost conceput de un inginer elveţian, care l-a denumit Upuaut. După câţiva zeci de metri, robotul a ajuns în faţa a ceea ce părea a fi o uşă ce bloca traseul „canalului de aerisire”. În faţa acelui perete ce prezenta două „belciuge” din alamă se aflau, aparent abandonate, un instrument din metal ce părea a fi rămăşiţa unei scule de dulgherie şi coada din lemn a unui ciocan. Cel mai probabil, având în vedere locul în care se găseau, acele obiecte au fost uitate acolo de la construcţia Marii Piramide.

Acesta părea să fie un element îmbucurător, deoarece pentru prima dată omenirea ar fi avut ocazia să afle vârsta reală a Piramidei, deci perioada când ea a fost construită. Se ştie că aceste elemente sunt extrem de disputate şi controversate în prezent: egiptologii „clasici” şi aserviţi intereselor elitei malefice a Guvernului Ocult Mondial susţin, prin intermediul mass media şi a ştiinţei oficiale, că Marea Piramidă a fost construită în urmă cu aproximativ 4 500 de ani, în timpul domniei faraonului Khufu (Keops).

Totuşi, un uluitor mănunchi de dovezi, de date şi de informaţii corelate demonstrează fără dubiu că atât Marea Piramidă cât şi Sfinxul de pe acelaşi platou au fost construite cu mii de ani înainte, mai precis acum aproximativ 12 000 de ani. Aceasta este deja o diferenţă semnificativă.

Şansa de a analiza eşantioanele găsite – fie chiar şi prin intermediul îndoielnicei metode C14 -, pentru a determina vârsta Piramidei, era uriaşă, deoarece fragmentul de mâner al ciocanului rupt şi abandonat pe acel tunel îngust era dintr-o materie biologică (lemn tratat). Nu se ştie însă cum, dar ambele obiecte au dispărut subit imediat după descoperirea lor, astfel încât nu s-a mai putut face testul de vârstă. Nimeni nu a părut îngrijorat de această „pierdere”, nimeni nu a manifestat interes în a găsi cele două fragmente nepreţuite ca valoare pentru cunoaşterea umanităţii.

Cercetătorii de atunci au realizat că în spatele zidului de piatră ce bloca acel tunel îngust pe care se deplasase robotul teleghidat, dotat cu cameră de luat vederi, se afla o încăpere, un spaţiu mult mai larg decât tunelul. Nimeni nu ştia cum anume ar fi putut să ajungă în acea cameră şi cu atât mai puţin cum a fost ea proiectată şi construită. Cât despre rolul ei, acela continuă şi în zilele noastre să fie un mister la fel de adânc.

După ani în şir de interzicere a oricărei explorări, abia de curând oamenii de ştiinţă au primit aprobarea din partea guvernului egiptean să continue cercetararile. Ei au forat o gaură de mici dimensiuni în peretele din piatră care bloca tunelul de „aerisire”, doar atât cât să poată introduce prin gaura respectivă un cablu din fibră optică, dotat la un capăt cu o minusculă cameră de luat vederi, însă de înaltă rezoluţie.

Începând de la această etapă ştiinţa oficială a început să primească „lovitură” după „lovitură”. Dincolo de acel zid de piatră se afla o încăpere lungă de aproximativ 3 metri şi înaltă de 1,5 metri, în mijlocul căreia se afla scheletul ciudatei fiinţe jumătate om-jumatate felină, despre care am vorbit mai sus. Prostia savanţilor şi a ziariştilor deopotrivă nu s-a lăsat mult aşteptată, căci ei s-au întrebat pe dată dacă aceea era oare dovada concretă ca o astfel de fiinţă mitică chiar a existat în acele timpuri.

Ei se uitau chiar la scheletul real al acelei fiinţe cu cap de om, având un craniu puţin mai alungit, dar totuşi se întrebau dacă nu cumva visează şi dacă aşa ceva a existat. Da, este „un mister neelucidat” și „nici acum nu s-au dumirit specialiștii despre ce este vorba cu adevărat”. Ca și cum am găsi acum rămășățele unui dinozaur și am spune: „Incredibil! Chiar au existat dinozauri! Încă nu ne vine să credem ceea ce vedem!”

În cele din urmă, neputând să mai ignore evidența, savanţii au trebuit să recunoască faptul că ceea ce vedeau atunci reprezenta un schelet real şi nu creaţia unui taxidermist din antichitate. Aceasta a fost o părere unanimă, iar imaginile au fost transmise simultan atunci în mai multe universităţi de prestigiu din lumea întreagă.

Prin urmare, cel puţin din acest punct de vedere, putem răsufla uşuraţi, pentru că cercetătorii moderni au admis în sfârşit că nu au visat şi că ceea ce au văzut în faţa ochilor era un schelet real. Asta nu înseamnă însă că ei au putut şi au vrut să dea un răspuns referitor la ce anume reprezintă acel schelet. Nimeni dintre cercetătorii contemporani nu pare prea dornic să vină şi să afirme cu nonşalanţă, în faţa întregii comunităţi ştiinţifice actuale, că în acest caz avem de a face cu o sofisticată inginerie genetică realizată cu mii de ani înainte de către „oamenii primitivi”.

În asemenea situaţii, „resursele” ştiinţei oficiale constau în ceea ce numim „ignorarea cu desăvârşire a oricăror informaţii ulterioare sau studii referitoare la acel subiect”. Exact aceasta s-a şi petrecut cu acel schelet. Nimeni nu mai ştie nimic despre el, chiar dacă a fost expus un timp la Muzeul de Istorie Antică din Cairo. Este totuşi adevărat că această teribilă ocultare s-a datorat în parte şi intervenţiei guvernului egiptean. Vom detalia puţin mai jos.

Sonda şi-a continuat explorarea şi a trecut într-o a doua cameră ce la o primă vedere părea a fi goală. Imensa surpriză a urmat însă la puţin timp după aceea, când în mijlocul încăperii respective s-a descoperit o sferă de culoare aurie, având un diametru de aproximativ 30 de centimetri, stând suspendată în levitaţie cam la 40 de centimetri deasupra solului. Sfera plutea în aer fără să se sprijine de ceva, fără să aibă fire care să o susţină şi fără să reprezinte o iluzie optică. S-a determinat de asemenea că ea era plasată exact pe aceeaşi linie cu vârful Piramidei. Imediat ce această ştire a ajuns la Departamentul de Istorie Antică din Cairo, cercetătorilor li s-a interzis orice investigare şi li s-a ordonat să înceteze orice activitate de explorare în zona respectivă.

Bătrânul Zahi Hawas, custodele si șeful Muzeului si Departamentului ce avea sub control toate explorările și descoperirile de pe platoul Gizeh, nu a stat degeaba. Înregistrările cu ceea ce s-a descoperit în cele două camere misterioase din Marea Piramidă au fost confiscate şi savanţilor li s-a cerut să părăsească locul. A doua zi aceştia au primit de la guvernul egiptean cererea de a semna un ordin de confidenţialitate, prin care să nu divulge informaţiile legate de ceea ce s-a descoperit în acele camere.

Aceste informaţii au devenit imediat secret de stat. Singura noastră satisfacție, totuși, este că în prezent Zahi Hawas nu mai este șeful Departamentului de Istorie a Egiptului; poate că acum drumul explorărilor reale si al adevărului în ceea ce privește istoria Egiptului Antic și a construcțiilor de pe platoul Gizeh va fi deschis și liber cunoașterii publice, măcar într-o măsură mai mare decât până în prezent.

Atunci când a fost întrebat despre misterioasa sfera aflată în levitaţie în camera ascunsă din marea Piramidă, dr. Gorjone a răspuns: „Nu am voie să discut public despre ea. În momentul de faţă, sfera aurie este considerată secret de stat de către guvernul egiptean şi ni s-a interzis să discutăm despre ea. [...] Actualmente, sfera se află încă în Marea Piramidă. Din ceea ce mi s-a spus, ea nu poate fi mişcată. Tehnicienii au încercat s-o disloce din poziţia actuală folosind pistoane hidraulice, dar câmpul de forţă generat de sferă este prea puternic. Ce este ea şi cum a reuşit să rămână suspendată timp de mii de ani este încă un mister…”

HISTORIA

Mormântul lui Mihail Kogălniceanu a ajuns depozit pentru materiale de construcţii

2014-06-22T07:14:00.001+03:00

Descoperirea a fost făcută în urmă cu câteva zile de către reporterii “Ziarului de Iaşi”, care au mers în Cimitirul Eternitatea din Iaşi pentru a realiza un material despre situaţia actuală a mormântului lui Kogălniceanu. În timp ce administratorii ofereau avizele pentru accederea în criptă, angajaţii de la Servicii Publice scoteau schele metalice folosite la zidirea imobilelor, dulapi de lemn, găleţi sau bare de metal. Scenele au fost surprinse de fotoreporterul cotidianului amintit. În fotografii a fost surprins şi un angajat care îşi scotea bicicleta personală din cripta lui Mihail Kogălniceanu.
De îngrijirea mormântului personalităţii române se ocupă preotul paroh al Bisericii “Sfântul Gheorghe” din Iaşi, Gheorghe Şurpănelu. Acesta avea şi o cheie de la cripa fostului premier român şi a motivat depozitarea materialelor de construcţii în respectivul lor din cauza lipsei unui alt spaţiu. „Da, avem o cheie, în caz că vine cineva să viziteze. Se mai face periodic şi curăţenie. S-a făcut curăţenie în biserică, iar mormântul este situat chiar în faţa bisericii, la doar câţiva paşi. Nu aveam alt adăpost“, a spus Şurpănelu. În urma publicării fotografiilor, Direcţia de Cultură din Iaşi a demarat o anchetă pentru a verifica cum este întreţinut mormântului lui Kogălniceanu. De asemenea, conducerea SC Servicii Publice SA a dispus inventarierea tuturor mormintelor din Cimitirul “Eternitatea”, pentru a se descoperi dacă mai sunt situaţii similare. În cimitirul ieşean sunt înmormâtate o serie lungă de personalităţi importante pentru istoria neamului românesc. Printre alţii, îşi duc somnul de veci în Cimitirul “Eternitatea” Sabin Bălaşa, Dimitrie Gusti, Ştefan Procopiu. Nicolae Gane, Otilia Cazimir, Ion Creangă, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu sau Barbu Ştefănescu Delavrancea.

nchiziția împotriva științei: procesul lui Galilei

2014-06-22T07:07:00.000+03:00

Unul din cele mai cunoscute procese din istoria Inchiziției este cel al marelui om de știință Galileo Galilei. Povestea este cunoscută mai ales datorită legendei privind ultimele cuvinte rostite, în șoaptă, de către Galilei, la sfârșitul procesului: „eppur si muove”. Chiar dacă nu știm sigur dacă el a rostit sau nu aceste cuvinte, istoria relației sale cu Inchiziția și a problemelor avute cu această instituție ne arată că o asemenea ultimă sfidare i-ar fi fost caracteristică lui Galilei.

Galileo Galilei a fost un catolic devotat. Dacă tatăl său nu ar fi insistat ca tânărul să urmeze cursurile unei facultăți de medicină, el ar intrat mai mult ca sigur în rândurile clerului. Vorbim, așadar, de un om religios care a ales însă să pună știința în fața convingerilor sale religioase.

În 1616, Galilei a pus pentru prima oară pe hârtie teoria sa privind importanța fluxului și refluxului, argumentând că acestea erau dovezi ale mișcării Pământului. Galilei se poziționa, așadar, în favoarea teoriei heliocentrice propuse cu un secol mai înainte de Nicolaus Copernicus în De revolutionibus.

Teoria heliocentrică contrazice textul Bibliei

Biserica însă nu acceptase încă validitatea teoriei heliocentrice, susținând în continuare că teoria geocentrică – potrivit căreia Pământul era centrul universului, în jurul căruia se rotesc toate corpurile ccerești – era cea corectă, ea fiind susținută și de pasaje din Biblie. Astfel, teoria lui Copernicus era în contradicție nu doar cu opinia generală a majorității savanților de la acea vreme, dar și cu textele sfinte care sprijineau, din punct de vedere teologic, teoria geocentrică.

Așadar, era de așteptat ca Galileo Galilei să intre în vizorul Inchiziției Romane din cauza promovării unor teorii contrare dogmei oficiale. Primele atacuri la adresa omului de știință datează din anii 1614-1615 și vin din partea unui călugăr dominican pe nume Tommaso Caccini. Ulterior, un alt călugăr va obține o copie a unui scrisori a lui Galilei către un fost student de-ai săi, scrisoare interpretată ca fiind ostilă dogmei oficiale. De aceea, scrisoarea va fi adusă în atenția Inchiziției, cu acuzația că Galilei și suporterii săi interpretează Sfânta Scriptură altfel decât ar trebui. O lună mai târziu, Caccini ajunge personal în fața Inchiziției pentru a-l denunța pe Galilei ca adept al teoriei heliocentrice.

Galilei, auzind zvonuri că numele său ar fi ajuns în atenția Inchiziției, decide să meargă personal la Roma pentru a înfrunta acuzațiile.

Această primă confruntare dintre omul de știință și Inchiziție va fi judecată de cardinalul Bellarmine, unul dintre cei mai respectați teologi ai vremii. Bellarmine era deja familiarizat cu problema teoriei heliocentrice și era de părere că lucrarea lui Copernicus nu trebuia interzisă, ci doar „editată” în așa fel încât teoria sa să nu fie prezentată drept realitate fizică, ci doar ca instrument de calcul. Bellarmine va adopta o poziție similară în cazul lui Galilei, căruia i-a recomandat să prezinte teoria heliocentrică doar ca fenomen ipotetic, nu ca o realitate a fizicii, căci altfel ar fi putut dăuna credinței promovând ideea că textele sfinte sunt false.

Bellarmine considera că problema teoriei heliocentrice nu era, în sine, ca ipoteză științifică, o problemă de credință, dar că argumentarea ei intra în contradicție cu textul Bibliei, transformându-se astfel în erezie.
În concluzie, cardinalul Bellarmine nu avea nicio problemă cu teoria lui Copernicus atâta timp cât ea era era tratată pur și simplu ca instrument de calcul, și nu ca un fenomen fizic real. Ca atare, el a hotărât că promovarea teoriei nu putea fi permisă decât dacă existau suficiente argumente științifice în favoarea ei. Problema era că Galilei credea că aceste argumente existau!

În urma analizării cazului, comisia de teologi întrunită de Inchiziție hotâra că ideea că Soarele nu se mișcă este absurdă și eretică din moment ce contrazice în mod explicit textul Sfintei Scripturi. Astfel, Papa Paul al V-lea l-a însărcinat pe Bellarmine să-i prezinte lui Galilei rezultatul procesului său și să-i ordone să renunțe la credința sa în teoria lui Copernicus, cu avertismentul că, în caz contrar, vor fi luate împotriva sa măsuri mai severe.

Astfel, lui Galilei i s-a interzis să predea sau să apere această doctrină heliocentrică și să discute despre ea. I s-a spus să renunțe complet la ideea că soarele stă nemișcat în centrul lumii și că pământul se mișcă în jurul său.

Pentru câțiva ani, chestiunea a fost uitată. Galilei nu a pățit nimic, iar lucrările sale nu au fost interzise. Mai mult, în 1623, se părea că norocul îi surâde omului de știință: Papa Grigore al XV-lea moare și este urmat de Papa Urban al VIII-lea, un prieten și admirator al lui Galilei, care se opusese, în 1616, condamnării acestuia.

A doua confruntare cu Inchiziția

În aceste condiții, Galilei a cedat tentației de a aborda din nou problema controversată a teoriei heliocentrice. În 1632, el va publica – cu acordul oficial al Inchiziției și al Papei – o carte pe acest subiect: Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii.

Papa îl rugase pe Galileo să ofere în carte atât argumente pro, cât și contra teoriei heliocentrice, și să fie atent să nu apară drept adept al acestei teorii. În plus, Papa i-a mai făcut o cerere omului de știință: să includă în cartea sa și opiniile lui.

Când cartea apare, în 1632, s-a dovedit că Galilei nu respectase decât ultima cerință a Papei Urban al VIII-lea, și asta într-o manieră mai mult decât deranjantă. După cum o sugerează și numele, cartea e scrisă ca un dialog între un savanat adept al lui Copernicus, Salviati, un savant imparțial pe nume Sagredo, și un susținător al teoriei geocentrice pe nume Simplicio.

Galilei explică în prefața cărții că acest ultim personaj a fost numit după un cunoscut filosof aristotelic (Simplicius), dar alegerea nu se poate să fi fost una inocentă. În limba italiană, simplicio poate fi tradus ca naiv sau prost, iar personajul cu acest nume chiar este reprezentat ca fiind, din punct de vedere intelectual, un prost. Problema a fost că Galilei a ales să prezinte opiniile Papei, așa cum acesta îi ceruse, prin voca acestui Simplicio. Argumentele acestuia în favoarea geocentrismului sunt sistematic combătute și ridiculizate de celelalte personaje, care sprijină teoria heliocentrică. La sfârșit, părerea personală a lui Galilei cu privire la chestiunea dezbătută apărea mai mult decât clar.

Era de așteptat ca Urban al VIII-lea să nu aprecieze deloc lucrarea lui Galilei. La câteva luni după publicarea ei, ea este interzisă, iar Galilei este chemat la Roma pentru a fi adus în fața Inchiziției sub acuzația de erezie.

Lucrarea lui Galilei a fost analizată de un grup de teologi, care au ajuns la concluzia că ea promovează teoria lui Copernicus, ceea ce însemna că Galilei nu respectase ordinul dat în 1616.

Pe parcursul procesului, Galilei a susținut că el a respectat promisiunea făcută în 1616 și că nu apăra teoria interzisă. În cele din urmă, el a fost convins să admită că, fără a fi avut intenția de a scrie în acest sens, o persoană care citea Dialogul putea avea impresia că lucrarea apără teoria heliocentrică. În rest, Galilei – chiar și sub amenințarea torturii - a fost ferm și a susținut în continuare că, după 1616, el a renunțat la ideile sale anterioare și că nu a avut intenția de a le apăra în ultima sa carte.

La finalul procesului, Inchiziția l-a găsit pe Galilei „suspect de erezie”, i-a cerut să-și renege opiniile și l-a condamnat la arest la domiciliu, iar lucrarea sa a fost interzisă. În plus, publicarea operelor sale, atât trecute cât și viitoare, a fost interzisă.

HIGTORIA

Ce droguri au luat scriitorii români

2014-06-22T07:00:00.000+03:00

Antropolog şi istoric al religiilor, Andrei Oişteanu a studiat fenomenul drogurilor în România, de la cele folosite în practicile magice şi tradiţionale, până la cele folosite de locuitorii oraşelor. Printre aceştia din urmă se numără şi oamenii de cultură, scriitorii şi artiştii, care au folosit de-a lungul istoriei tot felul de narcotice. „Cultura română nu este sincronizată cu celelalte culturi. În cultura occidentală sunt rafturi întregi care vorbesc despre aceste subiecte - şi despre imaginea evreului, şi despre narcoliteratură, şi despre sexualitate.

Din anumite întârzieri ale culturii române, dintr-o pudibonderie excesivă a regimului comunist şi chiar postcomunist, s-au întârziat astfel de studii. E o dificultate a cercetătorului care umblă prin pădure fără busolă, nu are cu cine să nu fie de acord.“ „Pe de-o parte era un foarte bun prilej de şantaj - homosexualitatea, consumul de droguri - ei deveneau cam toţi colaboratori ai Securităţii. Pe de altă parte, Securitatea însăşi folosea substanţe narcoleptice împotriva unor disidenţi. Paraschiv e unul dintre exemplele notorii. Erau folosite substanţe narcoleptice care îl transformau într-o legumă.

El e cel care a inventat Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România. A fost bătut, drogat, sedat pentru a fi scos din circuit.“ „O a treia tangenţă a Securităţii cu drogurile este folosirea scopolaminei, drogul adevărului. Mircea Eliade are o nuvelă despre asta, se numeşte Dayan. E o bună metodă pentru a-l face pe adversarul politic sau militar să vorbească.“ „Eu tratez istoric problema şi văd în ce măsură geto-dacii au practicat această fumigaţie de canabis. Herodot ne povesteşte cum intrau într-un cort de pâslă, unde erau pietre încinse şi unde se aruncau seminţe de canabis. E foarte probabil că a fost vorba de o aclimatizare a canabisului.“

„Se folosesc seminţe de cânepă zdrobite, dau un fel de lapte, din care se prepară anumite alimente ritualice - fie mucenici, fie colivă, peste care se pun seminţe de cânepă şi seminţe de mac. Am descoperit că unele prăjituri cu vrăjituri sunt făcute pentru a uşura drumul sufletului după moarte. E un fel de narcotizare a celor care păzesc intrarea în lumea de dincolo. Spaima este ca sufletul să nu se întoarcă înapoi. Există o carte a morţilor în care se descriu paşii - cele 24 de vămi ale văzduhului, animalele pe care le întâlneşti etc. De altfel, şi ritualul cu geto-dacii care inhalau era tot un ritual funerar.

Cand murea cineva, ei intrau în acest cort imediat după îngropare. E un ritual post-funerar.“ „Faptul că aceste droguri sunt astăzi legale (tutun, alcool, cafea) nu le face mai puţin narcotice. N-au fost întotdeauna legale. La islamici, alcoolul e interzis, în schimb e permis opium-ul. Să ne aducem aminte că preotul Deceneu taie la un moment dat viţa de vie. Nu se explică de ce. S-au dat nişte exemple destul de caraghioase, că este o chestiune de moralitate. Or, era o luptă împotriva dionisiilor, care veneau cu acest vector narcotic. Era o luptă între două confesiuni - zamolxismul şi dionisismul.

Această confruntare, care la geto-daci a avut această soluţie, tăierea viţei de vie, poate fi documentată şi în alte civilizaţii din sud-estul Europei.“ „Pelinul ne-a rămas ca formă de a da un anume gust vinului. Dar pelinul însuşi e un drog foarte puternic. Fiertura de pelin este absint. În Europa, absintul e interzis, pentru că e un drog extrem de puternic, care te lasă într-o stare de piatră, cum vedem în picturile simboliştilor francezi.“ „Căluşarii mestecă într-una pelin, pentru că e un vehicul halucinogen foarte puternic, pentru dansurile acelea ale lor, cu sărituri de 10 metri, dansul lor e un ritual magico-medical şi folosesc frunzele de pelin pe care le ronţăie între dinţi.“

Despre afrodisiace

„Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă într-o lună, Nu te iau de bolunzit, ci te iau de îndrăgit“ „Mătrăguna se punea în băutura şi în mâncarea femeii sau bărbatului pe care voiai să-l cucereşti. Mai mult, se punea mătrăgună în butoiul de rachiu al cârciumarului. Ţăranul căpăta o dependenţă faţă de acel tip de rachiu de la acel cârciumar şi, fără să ştie, se ducea anume la el, pentru ca-i dadea o betie diferită, deschisă, faţă de beţia obişnuită.

Era o formă de de atragere a clienţilor de către cârciumarii de secolul XVII-XVIII.“ „Vrăjitoarele satului ştiau rostul afrodisiacelor, mai ales ţigăncile. Ele, venind din Orient, fiind ataşate de lucrurile magice şi de folclorul băbesc, ele ţineau şcoala medicinei populare şi o transmiteau celorlalţi, din gură în gură.“ „La război trebuie să rezişti frigului, foamei, setei, să ai un surplus de curaj. Cantemir însuşi vorbeşte că le dadeau portii de opiacee militarilor.

Nemţii primeau pervitin, care era un soi de cocaină, anula frica, foamea, setea, frigul, dar era şi un actant împotriva stresului.“ „Sunt droguri reci şi calde, sunt droguri care produc o evaziune din realitate, altele care te fac foarte prezent. Cocaina este unul dintre ele. În funcţie de ce iau scriitorii, într-un fel e la Matei Caragiale, în alt fel e la ion Barbu, la Eminescu sau la simbolişti.“

Ce droguri luau scriitorii?

„Odobescu lua mai ales morfină. a avut nişte neuropatii în tinereţe, când se afla la Paris, iar un doctor i-a recomandat morfină. De atunci a devenit dependent. Ea a folosită masiv în timpul operaţiilor, dar şi împotriva depresiilor nervoase. S-a produs o explozie a consumului de morfină.“ „Freud era entuziasmat de cocaină. Are câteva studii de odă pentru cocaină.

El credea că acest drog ajută la vindecarea morfinomaniei şi o folosea pentru studiile sale psihiatrice adiminstrând-o subiecţilor săi. Încercau să mărească graniţele psihiatriei dând anumite droguri - mescalină - unor intelectuali, pentru că voiau de la ei un feedback, nu numai un Wow, ci să le povestească exact ce trăiesc, să vadă ce mecanisme psiho-mentale s-au modificat. Până la urmă, unii dintre medici au luat ei înşişi şi îşi notau stările prin care treceau.“ „Mircea Eliade însuşi a folosit opium şi canabis pentru uşuarea meditaţiei şi pentru profunzimea trăirilor yoghine. În India, acestea erau cele naturale. El mai lua pelvitin, acel tip de cocaină pe care-l primeau soldaţii germani pe front.“

„Macedonski are nuvele în care alter-ego-ul este el, se descrie cum lua pilule de haşiş. Toţi oamenii din jurul lui povestesc despre pipa lui de haşiş.“ „Mihai Eminescu a fost tratat cu morfină, spune Călinescu. Opium şi opiaceele erau folosite în spitalele de alienare mintală.“ „În corespondeţa poetului Ion Barbu se găsesc dovezi că a prins gustul eterului şi a cocainei. Eterul meu cotidian şi cocaina mea săptămânală, spunea el. Lua împreună cu Tudor Vianu, care era şi el doctorand în Germania. Eterul este mai halucinogen, împinge la un lirism, pe când cocaina la un anumit tip de vivacitate. Ei luau cocaină şi ieşeau în oraş. În schimb, eterul te face mai singuratic. El mărturiseşte că a scris Riga Crypto şi Lapona Enigel sub influenţa eterului.“

HISTORIA

MONOLITII DIN CARNAC

2014-06-19T10:31:00.001+03:00

În Bretania franceză, la Carnac şi la recenta descoperită aşezare de la Montneuf, ansamblurile de sute de menhire sunt ordonate în şiruri paralele, orientate pe axa mistică est-vest. Piatra e folosită într-o structură magică, evident construită în contextul unei religii cosmice.
Pietrele au fost ridicate în timpul neoliticului, probabil în jur de 3.300 î.Hr., dar unele pot fi datate ca fiind vechi de 4.500 î.Hr.

În urmă cu 4-5.000 de ani, civilizaţia megalitică a lăsat în urmă monumente gigantice, compuse din bucăţi imense de rocă aşezate vertical, temple şi morminte totodată. În 1928, o expediţie ştiinţifică a descoperit în partea septentrionară a Tibetului, la o altitudine de 6.000 de metri, un grup de monumente orientate de la est la vest, semănând în mod izbitor cu cele de la Carnac. Această orientare a monumentelor dovedeşte în mod clar că practica sacerdotală căreia îi erau destinate se raporta la un cult solar.

Format din peste 3.000 de monoliţi, ansamblul de la Carnac se întinde pe 12 kilometri de-a lungul coastei de vest a Franţei şi sunt cea mai mare colecţie de acest tip din lume.
Tradiţia locală susţine că motivul pentru care stau în astfel de linii perfect drepte este faptul că reprezintă de fapt o legiune romană transformată în piatră de Merlin sau Cornelius Saint.

Există trei grupe majore de rânduri de piatră – Ménec, Kermario şi Kerlescan – care poate au format în trecut un singur grup, dar care ulterior au fost divizate şi repartizate în alte scopuri.

Aliniamentul Kerlescan

Există mai multe dolmene împrăştiate în jurul zonei. Aceste dolmene sunt în general considerate a fi fost morminte, cu toate acestea solul acid din Bretania a erodat oasele. Ele au fost construite din mai multe pietre mari care sprijină un cap de stâncă şi apoi îngropate sub o movilă de pământ. În multe cazuri, zidul de pământ nu mai este prezent, uneori ca urmare a săpăturilor arheologice şi numai unele pietre mari au mai rămas, în diferite stadii de ruină.

Începând din 1720, mai multe persoane s-au arătat interesate în descoperirea caracteristicilor Monaliţilor de la Carnac.exemplu, La Tour d’Auvergn le atribuia adunărilor druide.

În 1805, A. Maudet de Penhoët a afirmat că acestea au reprezentat stelele de pe cer. Cu toate acestea, există încă o lipsă oarecum surprinzătoare de cercetare, făcută pe baza originii sau scopului acestor pietre.
Primele excavări de amploare au fost efectuate în 1860 de către James Miln, un anticar scoţian, care a raportat că mai puţin de 700 dintre cei 3.000 de monoliţi se mai află încă în picioare. În 1875, Miln, a angajat un localnic, Zacharie Le Rouzic, ca asistent, şi acesta a învăţat arheologie la faţa locului.

După moartea lui Miln, au fost donate rezultatele săpăturilor sale oraşului Carnac, iar aici a fost înfiinţat, de către fratele său Robert, Muzeul James Miln, unde sunt expuse artefactele.
Zacharie a devenit director al Muzeului şi, deşi autodidact, a devenit un expert recunoscut la nivel internaţional în ceea ce priveşte structurile megalitice din regiune.
Şi acesta a lăsat rezultatele muncii sale oraşului Carnac, iar muzeul a primit numele Le Musée de Préhistoire James Miln – Zacharie le Rouzic.

În 1887, H. de Cleuziou a pledat pentru o legătură între rândurile de pietre şi direcţiile de apus a soarelui la solstiţiu.
Printre cele mai recente studii este şi teoria lui Alexander Thom, care a lucrat împreună cu fiul său Archie, între 1970 – 1974, să efectueze un studiu detaliat al aliniamentelor Carnac. Aceştia au realizat o serie de lucrări pe seama aliniamentelor astronomice ale pietrelor, precum şi o analiză statistică care să vină în sprijinul conceputului elaborat de el, conceptul de curte megalitică.

Studiile efectuate de Pierre Méreaux, care a petrecut 30 ani cercetând pietrele de pe teren, sunt printre cele mai cunoscute. El respinge, în general, “cultul morţilor”, susţinând că dolmenele, probabil, au fost folosite ca instrumente primitiv de detectare a seismelor, Bretania fiind zona cea mai activă seismic din Franţa. El postulează, de asemenea, corelaţii între localizarea şi orientarea monoliţilor şi cele mai seismice linii de falie. De asemenea, el merge până acolo încât să pretindă că echilibrarea pietrelor mari pe pietre mai mici ar acţiona ca un detector de cutremure foarte eficient.

Există, de asemenea, teorii generale cu privire la utilizarea pietrelor ca observatoare astronomice, după cum susţine Stonehenge. Potrivit acestei teorii, plasarea masivilor monoliţi în apropiere de Locmariaquer şi alinierea lor a fost făcută special pentru un astfel de scop.
O altă destinaţie a acestor monoliţi era stocarea anumitor forme de energie, rămase necunoscute până în ziua de astăzi. Amplasaţi în puncte de emergenţă a energiilor telurice, ei erau nişte sui-generis „antene”, care captau vibraţiile subtile cosmice. În asemenea puncte, energiile telurice şi cele cosmice, fiind perfect echilibrate, se genera un câmp de energie benefică şi curativă în jurul monumentelor, câmp ce poate fi resimţit şi astăzi de fiinţele dotate cu capacităţi extrasenzoriale.

Carnac este şi pământul celţilor, care te uimeşte prin trecut, istorie şi secrete. Este unic în lume, un spaţiu înconjurat de mister, o inestimabilă comoară a timpurilor trecute.

Piatza.Net

Descopera realitatea

Casa Julietei din Verona

2014-06-19T10:14:00.001+03:00

Oras muzeu, al doilea ca marime din regiunea Veneto, Italia, Verona te imbie la fiecare pas cu adevarate minuni ale istoriei si artei. Inclus de UNESCO in patrimoniul cultural universal, ofera privirilor o antica arena romana, o multime de biserici, devenite locuri de pelerinaj, cea mai veche gradina botanica din Europa, observatorul astronomic al lui Galileo Galilei si multe alte minunatii. Inainte de toate insa, Verona este orasul iubirii, pentru ca aici au trait, asa cum spune legenda, Romeo si Julieta, deveniti celebri in toata lumea datorita tragediei lui William Shakespeare. Trei dintre piesele de teatru ale marelui Will isi desfasoara actiunea in Verona, dar povestea celor doi indragostiti este, fara indoiala, cea mai cunoscuta.

Sursa acestei povesti romantice este o nuvela din secolul al XIV-lea a scriitorului italian Matteo Bandello. Se pare insa ca povestea nu este o fictiune pura, deoarece mai multe date istorice din secolul al XIII-lea confirma existenta a doua familii locale, Cappelletti si Montecchi, aflate in relatii cât se poate de incordate.

Primaria orasului a profitat din plin de frumusetea si simbolurile povestii si a amenajat un loc in care toti indragostitii lumii retraiesc intr-un fel propria iubire. De fapt, casa Julietei este o reconstituire priceputa, neexistând nicio dovada ca nefericita tânara a trait cândva aici. Locuinta a apartinut familiei Capello, de unde si numele strazii, Via Capello. Casa, aflata la numarul 23, desi loc de pelerinaj inca din anii 1800, ajunsese la inceputul veacului trecut o ruina iar gradina era aproape pustie. Primaria orasului a cumparat totul in 1905 si a pornit la o migaloasa munca de restaurare. Rezultatul a fost excelent: un mic palat, inchizând o curte cu ziduri inalte acoperite de iedera. Ferestrele celor doua etaje ale constructiei de tip medieval dau spre aceasta curte intotdeauna tixita de vizitatori.

Casa de caramida are la intrare o poarta in stil gotic, prin care patrunzi intr-un gang ai carui pereti sunt intotdeauna plini de semnaturi, inimioare, si tot felul de declaratii de dragoste in toate limbile pamântului. Pe o placa de marmura, fixata pe un perete al casei, este rezumata povestea celor doi indragostiti. In interior se afla un mic muzeu expunând obiecte autentice din secolele XVI-XVII. Nu exista nicio dovada ca au apartinut familiei Capulet, dar absolut toate: frescele, picturile, ceramica evoca tragedia shakespeareana.

Casa nu a avut initial balcon si s-a considerat ca, dat fiind rolul important pe care il avea in tragedie, nu putea lipsi din mestesugita reconstituire. De aceea s-a facut un efort sustinut pentru realizarea acestei piese arhitectonice, construita din diverse piese gasite in situri arheologice, piese care nu mai puteau fi restaurate ca atare. Se pare ca de fapt au facut parte dintr-un sarcofag si lucrarea a fost terminata in jurul anilor 1930. Sub balcon se afla statuia Julietei, creatie a lui Nereo Costantini si ridicata in 1972. Se spune ca cine ii atinge sânul drept va avea noroc in dragoste si de aceea in jurul ei este intotdeauna o mare inghesuiala.

Oameni de pretutindeni ii scriu Julietei scrisori, cerându-i sfaturi in dragoste. Exista o intreaga echipa, „secretarii” Julietei, toti raspunzând la aceste scrisori dintr-un birou aflat la etajul doi al casei. De altfel acest schimb de scrisori a fost evocat intr-un film celebru, „Scrisori catre Julieta”, cu Amanda Seyfried si Vanessa Redgrave. De doua ori pe an, de Ziua indragostitilor, la 14 februarie, si de Ziua Julietei, la 17 septembrie, se sterg toate semnaturile, desenele cu inimioare si inscriptiile de pe pereti, dar in scurta vreme alte insemnari le iau locul. Cei care doresc o legatura mai apropiata cu cei doi indragostiti pot vizita si casa lui Romeo, insa doar pe dinafara, deoarece este o locuinta privata, sau pot merge la mormântul Julietei, de o remarcabila simplitate, dar nimic nu egaleaza emotiile care ii coplesesc in balconul din curtea acoperita de iedera.

IRINA STOIC

Pilda Vechiului Testament reinterpretată. Goliat era cel slab

2014-06-19T10:03:00.001+03:00

Pilda biblică a duelului dintre Goliat, mare războinic filistean, şi David, un tânăr păstor israelian, este una dintre cele mai cunoscute poveşti din lume despre victoria celui mic într-o luptă evident inegală. Vechiul Testament atestă că Goliat se prăbuşeşte sub lovitura de praştie a lui David, permiţându-i acestuia să îi aplice lovitura finală. Deşi povestea a servit argumentului creştin al victoriei creştinismului împotriva păgânilor, se poate să fi fost spusă greşit timp de secole. Sau, mai degrabă, analizată greşit.

Malcom Gladwell argumentează în cartea „David &Goliat: Underdogs, Misfits and the Art of Battling Giants” că Goliat ar fi fost cel dezavantajat în luptă, şi nu David. Goliat şi David reprezintă o „metaforă pentru victoriile improbabile”, explică Gladwell. Inegalitatea înclină în defavoarea lui David: el este un copil, în timp ce Goliat este acest uriaş puternic. Mai mult, soarta aduce faţă în faţă un războinic experimentat, echipat cu armament modern – armură, sabie, pavăză şi suliţă, şi un păstor cu o praştie.

Ipoteza lui Gladwell este că istoria a presupus de la bun început că sorţii îi erau potrivnici lui David, băiat neajutorat, apărat doar de o aruncătură de praştie. Totuşi, explică acesta, existau trei categorii de luptători în perioada antică: cei care luptau cu praştii şi arcuri, infanterişti care luptau corp la corp cu săbii şi călăreţi. Prin urmare, Goliat era un infanterist, iar David arcaş. Din această perspectivă, se observă că arma lui David era cea inteligent aleasă, cei doi luptând de la o oarecare distanţă. În timp ce David lupta mai bine de la distanţă, Goliat s-a văzut în imposibilitatea de a se apăra sau de a ataca în momentul când israelitul a catapultat piatra.

„Aşteptarea lui Goliat atunci când a provocat israeliţii la duel a fost că se va confrunta cu un alt infanterist puternic. Când spune ‘vino la mine şi voi hrăni cu trupul tău păsările cerului şi lighioanele câmpului’, expresia cheie este ‘vino la mine’. Vino la mine pentru că ne vom lupta, mână în mână. Şi Saul are aceeaşi aşteptare. David spune ‘eu vreau să mă lupt cu Goliat’şi Saul încearcă să îi dea armura sa pentru că Saul gândeşte că lupta înseamnă o confruntare mână în mână, de la infanterist la infanterist.”, explică Gladwell.

Dar David avea alte planuri. Nu avea să se lupte aşa cum s-ar fi aşteptat ceilalţi, şi de ce ar fi făcut-o? Era un păstor, folosise praştia întreaga sa viaţă pentru a apăra turma de lei şi lupi, deci aceasta era puterea şi abilitatea lui. Aşadar, perspectiva se schimbă: lupta se dă între un păstor experimentat cu o armă distrugătoare şi un uriaş stângaci doborât sub greutatea armurii sale utile numai într-o confruntare de aproape.

HISTORIA

DE CE ERA ATÂT DE INCOMOD EMINESCU?

2014-06-18T10:21:00.001+03:00

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu, se arată pe blogul O viață frumoasă. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.

„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.
De ce era atât de incomod Eminescu?

Incăperea misterioasă din Egipt - doc

2014-06-17T09:43:00.000+03:00

În februarie 2006, lumea întreagă a asistat la deschiderea mormântului KV63 în Valea Regilor din Egipt – primul cavou găsit în acea zonă de la Tutankhamon încoace. Pe măsură ce arheologii căutau dovezi despe ce anume reprezintă mormântul KV63, indicii înșelătoare arătau o conexiune cu Faraonul Tutankhamon. Trei ani mai târziu, dr. Otto Schaden și echipa sa s-au întors la KV63 și se pare că au rezolvat, într-un final, misterul. Acest film documentar se bazează pe teoria că mormântul a fost folosit pe post de ascunzătoare funerară în ritualul de pregătire a înmormântării lui Tutankhamon însuși.
Incaperea Misterioasa a Egiptului de EgiptulAntic

Îngeri și demoni – Mistere dezlegate -documentar

2014-06-13T08:12:00.001+03:00

Bestsellerul lui Dan Brown, Îngeri și Demoni, a devenit un succes internațional la fel de mare precum celălalt roman al său, Codul lui Da Vinci, iar acest film documentar încearcă să dezlege multe dintre misterele prezentate în carte. Milioane de oameni au citit Îngeri și Demoni, o lume plină de simbolism creștin, societăți secrete și rituri păgâne. Însă la finalul cărții au rămas cu o întrebare: cât este adevărat și cât este fals? Cei ce caută adevărata istorie din spatele legendei Illuminati vor găsi răspunsurile în acest ghid revelator. Scris de britanicul Simon Cox, autorul cărții Dezlegarea codului Da Vinci și lector cunoscut, descris de BBC drept “istoric al misterelor”, documentarul desenează, pas cu pas, o hartă de întâmplări și revelații fascinante. Sunt descifrate subiecte precum Galilei, Conclavul Papal, Gianlorenzo Bernini, Noua Ordine Mondială, rostul obeliscurilor, Cavalerii Templieri, Francmasoneria, Lucifer și multe altele. Simon Cox este fondatorul revistei Phenomena (Fenomene), o publicație din SUA, lansată în 2003. După ce a studiat egiptologia la University College London, a lucrat în domeniul cercetării istoriei alternative alături de cele mai cunoscute nume din domeniu, inclusiv Graham Jancock,
Robert Bauval
și David Rohl.

Enterprise ar putea deveni realitate

2014-06-13T07:40:00.000+03:00

Chiar dacă navetele spaţiale precum USS Enterprise din serialul Star Trek rămân încă de domeniul ficţiunii, oamenii de ştiinţă au început deja să caute soluţii pentru ca aceste mijloace de transport să devină realitate.

Fizicianul Harold White lucrează pentru NASA şi studiază noi metode de propulsare, care să permită inventarea unui motor warp, asemeni celor din filmele SF.

White a început în anul 2012 să conceapă un asemenea model, iar acum lucrează la un nou proiect, alături de artistul Mark Rademaker. Împreună, ei au realizat acest concept de navă spaţială a viitorului, care va permite călătoriile interstelare.

Naveta imaginată de ei seamănă mult cu cea din Star Trek şi a tocmai de aceea a fost numită IXS Enterprise.

Ciudatele inele au fost concepute pentru a permite formarea unei bule warp, care să propulseze naveta. Asta înseamnă deplasarea aproape instantanee, prin îndoirea spaţiului-timp şi scurtarea distanţelor.

Astfel nu va fi contrazisă o lege a fizicii enunţată de Albert Einstein, potrivit căreia nimic nu poate depăşi viteza luminii.

Pentru ca acest proiect să fie posibil, White lucrează la un motor care are la bază principiul enunţat de fizicianul Miguel Alcubierre.

Savantul mexican a spus că, teoretic, spaţiul-timp poate fi îndoit, iar o navă spaţială se poate deplasa astfel pe distanţe foarte mari într-un timp relativ scurt, folosind aceste scurtături obţinute cu ajutorul unor bule warp.

descopera

Cazul misterios al crimei efectuate cu ajutorul călătoriei în timp

2014-06-13T07:23:00.003+03:00

O femeie găsită moartă, în anii ’70 , s-a transformat în cel mai misterios și inexplicabil caz de omucidere din Londra. Autoritățile care au anchetat cazul au ajuns la concluzia că ea fusese omorâtă de o altă femeie care murise cu trei săptămâni înaintea ei.

O femeie a fost ucisă cu brutalitate la începutul anilor ’70 pe străzile Londrei. Cadavrul a fost transportat la un laborator spre a fi analizat. Sub unghiile victimii s-a găsit material biologic. Acesta a fost sustras și supus analizei ADN. S-a descoperit că aparținea unei alte femei care fusese găsită moartă cu trei săptămâni în urmă.

Ciudat este faptul că ambele crime au avut loc în zone diferite ale Londrei și nu s-a descoperit nicio legătură reală între ele. Mai mult, victima nu avea nicio legătură cu presupusul criminal, iar cazurile au fost investigate de două echipe distincte de detectivi.

Concluziile au fost de-a dreptul șocante pentru că s-a stabilit că de fapt cele două femei nu s-ar fi întâlnit niciodată. Întrebarea care s-a aflat pe buzele tuturor este cum a fost posibilă ca victima să fie ucisă de un om care nu mai există? Bibeînțeles că s-a luat în calcul ipoteza unui alt criminal, dar și așa cum era posibil ca femeia decedată ulterior să poarte urme biologice de la o persoană care a murit în urmă cu 3 săptămâni și pe care nu a văzut-o niciodată?

Cert este că cea de-a doua victimă nu fusese dată dispărută și nici nu ar fi putut avea vre-o legătură cu un al treilea presupus criminal. Mai mult de atât, niciun indiciu nu a fost găsit despre potențialul criminal, ceea ce este de-a dreptul uluitor.

Cazul a fost clasificat și s-a presupus că ustensilele cu care s-au prelevat probele biologice de sub unghiile victime fuseseră contaminate. Nici această idee nu pare plauzibilă pentru că după cum bine știm aceste ustensile sunt curățate și decontaminate. Și atunci cum a fost posibilă o asemenea crimă?

Numeroși specialiști au sugerat că acesta este un caz parcă desprins din romanele polițiste pentru că pare de-a dreptul intrigant, controversat și în același timp misterios.

Noua teorie privind locul in care ar fi mormantul lui Vlad Tepes

2014-06-12T16:16:00.003+03:00

Unde este mormantul lui Vlad Tepes? Unii istorici spun ca ar fi la Manastirea Snagov, altii la Manastirea Comana, dar niste cercetatori din Estonia au venit acum cu o noua varianta.

Ei sustin ca faimosul domnitor roman isi doarme somnul de veci tocmai in Italia, la Napoli, in mormantul in care s-a crezut pana acum ca s-ar afla ginerele sau.

Secretul ar fi fost descoperit de o studenta care se documenta pentru lucrarea de diploma si care a fotografiat basoreliefurile de pe mormant cu detalii ce nu sunt caracteristice unui nobil italian.

Legenda spune ca Vlad Tepes, cunoscut in lumea intreaga datorita romanului lui Bram Stoker, "Dracula", ar fi disparut in anul 1476, in timpul unei batalii impotriva ostilor turcesti. Cercetatorii cred ca i-au descoperit mormantul intr-o basilica din Napoli, unde initial se credea ca a fost inmormantat ginerele sau.

"In spatele acestui zid, in loc de Matteo sau langa Matteo l-au pus si pe Vlad, contele Dracula. Da, ca epoca, poate fi", spun specialistii.

Si asta nu este tot: cercetatorii din Estonia sustin ca principele Vlad n-ar fi murit in batalie, ci a fost luat prizonier de turci. L-a rascumparat fiica sa cea mare, Maria, maritata in Italia, cu un nobil napolitan din familia Ferrillo.

Un indiciu important, spun cercetatorii, este faptul ca in catedrala se gaseste si un tablou cu Sfantul Andrei, patronul spiritual al Romaniei. O alta pictura o infatiseaza pe Maria, calcand in picioare un dragon.

"In momentul in care se vede pe stema un dragon, s-ar putea face o asociere, prin faptul ca Matteo Ferrillo, Vlad al III-lea si alti doi nobili faceau parte din Ordinul Dragonului", mai spun acestia.

Ce ii face insa pe cercetatori sa creada ca au descoperit mormantul lui Dracula? Pe lespedea de marmura ce acopera mormantul lui Ferrillo, ginerele lui Vlad Tepes, sunt multe referinte fara legatura cu omul care ar fi fost ingropat acolo. Teoria este insa greu de demonstrat.

"Misterul este chiar acesta, ca nu avem niciun document, nici al lui Matteo nici al lui Vlad", concluzioneaza expertii.

Cercetatorii nu vor sa renunte insa cu una, cu doua, si au de gand sa ceara aprobare la directia monumentelor pentru a cerceta in amanunt catedrala, eventual chiar sa desfaca mormantul.

stirileprotv

Cât de mare era Ștefan cel Mare

2014-05-26T09:28:00.001+03:00

Ștefan cel Mare este cunoscut în memoria colectivă ca un domnitor drept și viteaz, care a apărat hotarele moldovenești de atacurile necontenite ale otomanilor. Fără doar și poate este iubit de majoritatea românilor, lucru confirmat de numărul mare de cărțile și relatările care-l au ca personajdar. Dar la un moment dat realitatea se împletește cu mitul. Așadar, cât de mare a fost Ștefan cel Mare?

Ștefan cel Mare a fost domn al Moldovei între 1457 și 1504. A avut o domnie de aproape 50 de ani, care a fost depășită în toată istoria României, doar de Carol I. Era fiu lui Bogdan al II-lea Vodă și se impune la domnia Moldovei după ce îl înfrânge pe ucigașul tatălui său, Petru Aron.

Dincolo de miturile născute în jurul lui, există și documente contemporane cu domnitorul care au o altă valoare de adevăr, așa cum este descrierea lui Grigore Ureche:"Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă."

Succesul lui Ștefan cel Mare este dat de organizarea țării și de politica pe care a abordat-o.

Una dintre primele măsuri pe care a luat-o este aceea de a consolida apărarea țării și de aceea creat o armată care se baza pe clasa socială dominantă a vremii. Astfel, erau chemați la luptă toți bărbații apți de luptă, în special țăranii- aproximativ 30.000 de ostași. Ia ființă o armată de 40-60.000 de oșteni, „numită oaste de țară”, care va lupta pentru eliberarea Moldovei de sub tutela marilor puteri vecine.

Ștefan cel Mare avea ca obiectiv în politica externă emanciparea Moldovei și de aceea va intra în conflict cu Matei Corvin, regele Ungariei, cu domnul Țării Românești care era supus al Porții, Radu cel Frumos, dar mai ales cu Imperiul Otoman condus de sultanul Mohamed al II-lea.

O altă decizie înțeleaptă a domnitorului moldovean a fost consolidarea militară a cetăților aflate la graniță. A creat un sistem de fortificații care cuprindea cetăți ca: Cetatea Soroca, Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la rîul Nistru, Cetatea Neamţului la nord, iar pe rîul Siret Cetatea Romanului.

Tot în cadrul politicii de consolidare intră și decizia de a cumpăra sate întregi pentru a reconstitui domeniul domnesc. Singurii care au beneficiat de concesii de pământ au fost biserica și mica boierime, ambele care l-au susținut de-a lungul guvernării pe domnitor.

Ștefan cel Mare a decis și să întărească influența domnitorului în cadrul organelor puterii. Reduce numărul mebrilor sfatului domnesc de la 25-30 la 15-16. Treptat, dregătorii curții, numiți de domn, ocupă un loc important în Sfatul Domnesc. Are loc un transfer de putere de la marea boerime spre domnitor. Ștefan cel Mare a acordat multe atribuții pârcălabilor (guvernatori de cetăți) și în felul acesta crează o rețea dependentă de domnitor.

Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită bisericii. Mitropolitul Teoctist, apoi mitropolitul Gheorge au fost parte a Sfatului Țării. Conducătorul Moldovei construiește un număr impresionant de lăcașuri de cult. Tradiția populară îi atribuie ctitorirea a 44 de de biserici, dar în mod cert sunt cunoscute 32 de zidiri.

În plan economic, a acordat privilegii negustorilor străini care au găsit în Moldava un climat propice pentru a-și dezvolta afacerile. Ruta comercială principală era Marea Neagră-Liov. Din Orient comercianții aduceau mirodenii, blănuri, covoare, metale și pietre prețioase, iar din Apus postavuri și arme.

Prin căsătoriile pe care le-a făcut a vrut să-și consolideze relațiile externe. Primul mariaj, cu Evdochia, sora cneazului Simion Olelkovici, urmărește apropierea de Kiev și susținere împotriva politicii expansioniste a Poloniei lui Cazimir Iagello.

După moartea Evdochiei, Ștefan cel Mare se căsătorește din nou în 1472, cu Maria de Mangop, vlăstar a familiei imperiale bizantine a Comnenilor. Acest act a fost debutul celui mai glorioase perioade a domniei.

Nici acestă căsătorie nu durează, deoarce și acestă doamnă moare, așa că Ștefan cel Mare se căsătorește pentru a treia oară cu Maria Voichița, fica domnitorului Radu cel Frumos. Prin acestă alianță a urmărit apropierea de Țara Românească.

De-a lungul domniei, opoziția boierilor a fost slabă și au existat puține incidente a pretendiților la domnie. Dar pericolul a venit mereu din exterior, mai ales din partea Imperiului Otoman.

Bătălia de la Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475 este o ilustră luptă care vorbește despre biruirea turcilor.

Ultimii ani ai domniei au fost marcați de pace. După o domnie de 47 de ani marele conducător și-a dat duhul în ziua de 2 iulie 1504, fiind înmormânta la Mănăstirea Putna, una dintre cele mai dragi ctitoriri ale sale.

Dacă a fost Ștefan cel Mare un domn mare doar istoria poate demonstra. Dincolo de povești, balade și zvonuri, rămân actele sale de a situa Moldova în spațiul est-european și de a rupe lanțurile influenței vecinilor țării, dar și ctitoriile sale numeroase de pe tot cuprinsul Moldovei.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mare-era-stefan-cel-mare

Cetate misterioasa, gasita in Moldova cu Google Earth

2014-05-26T09:12:00.003+03:00

La cateva minute de Iasi, arheologii au facut una dintre cele mai enigmatice descoperiri din tara noastra. O cetate intinsa pe 40 de hectare, cat un sat din zilele noastre

Cine a construit-o aceasta cetate imensa, de zeci de ori mai intinsa decat Castelul Huniazilor ori Cetatea Neamt? Arheologii nu au inca un raspuns, in schimb au multe semne de intrebare. Mai ales ca descoperirea nu a fost facuta cu ajutorul metodelor traditionale ale arheologilor, ci al unei aplicatii accesibile oricui are un calculator: Google Earth. Daca priviti cu atentie in zona de dealuri dintre comunele iesene Scobinti si Ceplenita, o puteti vedea, la fel cum au facut si arheologii.

Istorie redescoperita cu Google Earth
Profesorul Vasile Cotiuga de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iasi a studiat aceasta misterioasa fortificatie, despre care a dat detalii in exclusivitate pentru www.stirileprotv.ro. “Este vorba de o incinta mare de 40 de hectare”, spune arheologul iesean,”cu doua porti mari de intrare. Se poate vedea si pe Google Earth”. In imaginea din deschiderea articolului puteti vedea un detaliu cu una dintre aceste porti.

Potrivit lui Vasile Cotiuga, care a facut mai multe prospectiuni in zona, fortificatia are un e inconjurata de un zid construit din pamant (“val”) la care se adauga un sant si o palisada. Mai multe informatii ofera imaginile aeriene obtinute gratie tehnologiei moderne: Google, dar si camerele montate pe drone, au venit in ajutorul arheologilor romani.

Imagini secrete, dezvaluite dupa jumatate de secol
Paradoxal, a fost nevoie de Google si de drone pentru a descoperi o cetate despre care se stia de mai bine de jumatate de veac. In anii ’50, aviatia militara a facut o serie de fotografii aeriene in care se vedea clar conturul misterioasei constructii de la Scobinti, dar acestea au fost secrete in perioada regimului comunist.

Abia dupa 1990 imaginile au putut fi utilizate si de cercetatori, insa acestia ar avea nevoie si de alte fotografii aeriene pentru a avea o imagine mai clara asupra fortificatiei. “Din pacate, ca de obicei, nu sunt bani”, spune Vasile Cotiuga. Specialistii ieseni vor incearca totusi anul acesta sa realizeze un zbor cu un avion de mici dimensiuni

Intrebarea e insa cand a fost inaltata cetatea, dat fiind ca pentru o asemenea constructie e clar ca a fost necesar un efort considerabil. Arheologii nu au un raspuns. Putinele fragmente ceramice pe care le-au gasit nu-i ajuta la nimic: ar putea la fel de bine sa fie veche de 3.000 sau de 300 de ani. “Poate fi epoca bronzului, poate fi o tabara din secolul al XVIII-lea”, spune Vasile Cotiuga.

Cu laserul printre monumente
Reconstituirea cetatii ar putea contribui la deslusirea misterului. Cercetatorul stiintific Andrei Asandulesei isi propune sa faca o macheta a acesteia folosind cea mai moderna tehnologie in domeniu, pe baza de laser. Este vorba de un scanner laser care poate reproduce extrem de exact orice obiect sau cladire peste care trece raza laser la o rezolutie de 5cm pe 5 cm.

“Obtinem o reproducere fidela a fortificatiei respective la scara 1 pe 1”, explica cercetatorul iesean. Iar aceasta macheta tridimensionala in marime naturala nici nu ocupa loc decat pe harddiskul unui calculator. Andrei Asandulesei spune ca scanarea laser ar putea fi folosita si pentru salvarea, cel putin virtuala, a cladirilor monument istoric amenintate cu distrugerea. Iata cum arata Palatul Cantacuzino din Bucuresti reprodus prin scanare laser.

Tehnologiile care pot salva istoria
Aceste tehnologii de ultima ora sunt deja folosite pentru descoperirea si salvarea trecutului de catre cercetatorii ieseni din Arheoinvest, Platforma de formare si cercetare interdisciplinara in domeniul arheologiei a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza". Ar putea fi folosite de specialistii din intreaga tara, dar sunt costisitoare iar utilizarea lor presupune o pregatire complexa in domeniu – dar si depasirea prejudecatilor pe care le au multi cercetatori fata de astfel de tehnologii futuriste.

Intre timp, uriasa cetate de pe dealurile iesene ramane in continuare o enigma. Timpul reuseste, totusi, sa fereasca unele mistere chiar si de cele mai avansate tehnologii.

stirileprotv

Au reusit sa transporte un barbat "inapoi in timp"

2014-05-26T09:02:00.001+03:00

Oamenii de stiinta au reusit sa transporte un barbat inapoi in timp, stimulandu-i pur si simplu anumite parti ale creierului.

Un tanar de 22 de ani a fost cel care s-a supus pentru prima data experimentului. Acesta a inceput sa "vada" scene petrecute de mult in pizzeria familiei lui sau in gara din orasul natal. Barbatul si-a amintit si o vizita la doctor, petrecuta cu mult timp in urma.

Halucinatiile au fost induse dupa ce medicul Pierre Megevand de la Institutul Feinstein din New York i-a implantat tanarului electrozi in creier, pentru a gasi sursa epilepsiei de care sufera acesta.

Medicii i-au facut mai multe gauri in craniu, prin care au introdus electrozi de 5 centrimetri, pe care i-au ghidat spre puncte specifice ale creierului.

Prima data doctorul Megevand i-a scanat creierul cu ajutorul unui RMN, in timp ce acesta se uita la diferite imagini cu obiecte si scene. Apoi activitatea creierului a fost inregistrata cu ajutorul electrozilor, in timp ce tanarul se uita la un set similar de fotografii.

Echipa de cercetatori a ajuns la concluzia ca o zona din cortex este in mod "special" interesata de imagini cu locuri si case. Iar atunci cand electrozii implantati in creier au stimulat aceasta zona, subiectul experimentului a inceput sa aiba halucinatii. Tanarul de 22 de ani si-a amintit ca a vazut gara din orasul natal si mai tarziu o parte din casa in care locuieste. Aceste imagini nu au fost insotite si de sunete sau mirosuri.

Medicii au repetat exact aceeasi procedura, pe exact aceeasi zona din creier, iar tanarul a avut aceleasi halucinatii.

Medicii cred ca experimentul este un pas inainte in gasire unui tratament pentru bolnavii de Alzheimer sau autism.

stirileprotv

Austerlitz: bătălia celor doi Împărați

2014-05-20T12:07:00.000+03:00

Cea mai importantă bătălie din istoria războaielor napoleoniene a avut loc în data de 2 decembrie 1805. Este vorba de bătălia de la Austerlitz, cunoscută și drept Bătălia celor 3 Împărați. Ea poate fi însă analizată și dintr-o altă perspectivă, ca o confruntare personală dintre cei doi bărbați care se luptau pentru controlul Europei.

La doar șase săptămâni de la faimoasa bătălie de la Trafalgar, 150.000 de soldați se confruntau pe terenul de luptă din apropierea orașului Austerlitz, în estul Cehiei de azi. După înfrângerea suferită în fața lui Nelson, Napoleon își ia revanșa în fața dușmanilor săi și îi zdrobește pe ruși și austrieci.

Coincidență istorică sau nu, bătălia de la Austerlitz are loc în ziua aniversării încoronării lui Napoleon ca Împărat al Franței, și este considerată de specialiști, aproape în unanimitate, capodopera sa militară. Însă evenimentele din 2 decembrie 1805 sunt strâns legate și de alt bărbat, care – spre deosebire de Bonaparte – și-a petrecut restul vieții încercând să se distanțeze de această bătălie.

Bătălia de la Austerlitz este cunoscută și drept „Bătălia celor trei împărați” datorită celor trei șefi de stat implicați: împăratul Franței, al Austriei și al Rusiei, toți trei prezenți pe câmpul de luptă. În esență însă, împăratul Austriei iese din ecuație, iar bătălia se poartă mai mult între Napoleon și Țarul Alexandru I al Rusiei. Soldații lui Alexandru formau 5/6 din armata aliată, iar bătălia în sine și evenimentele care au precedat-o nu pot fi înțelese fără a analiza atitudinea și deciziile tânărului monarh rus.

Alexandru I, eclipsat de Napoleon, visează să-i ia locul

La momentul respectiv, Alexandru I avea aproape 28 de ani; era, așadar, cu opt ani mai tânăr decât rivalul său. Ca și Bonaparte, el ajunsese la putere la o vârstă fragedă, în urma unei lovituri de stat. În cazul său, este vorba de asasinarea (în martie 1801) a țarului Pavel I, ca urmare a unui complot sponsorizat de britanici.

Personalitatea Țarului era cel puțin la fel de complexă ca cea a omului care avea să-l umilească la Austerlitz în iarna anului 1805. Nu degeaba lui Alexandru I i se spune deseori „țarul enigmatic”. La exterior, Alexandru dorea să treacă drept liberal progresiv, dar la cea mai mică analiză a vieții și domniei sale ajungem să fim de acord cu Lenin, care spunea că țarului doar îi placea să se joace de-a liberalismul. Căci, în fond, Alexandru a rămas credincios și apărător al unei ierarhii socio-politice stricte, și a fost un monarh de tip ancien régimeale cărei atitudini iluministe erau o formă fără fond. O altă contradicție importantă în personalitatea tânărului țar era binomul modestie prefăcută – aroganță lăuntrică. În ciuda imaginii de umilitate creștină pe care și-o construiește, Alexandru era convins în sinea sa că este un om destinat să joace un rol important în istorie. După o scurtă și eșuată tentativă de reformă domestică, el s-a reorientat către afacerile externe pentru a căuta aici domeniul în care avea să atingă măreția. Consecințele aveau să se facă simțite la nivelul întregului continent.

În Marea Britanie, a Treia Coaliție, alianța dintre Anglia, Autria, Rusia, Napoli și Suedia care luptă împotriva Franței în 1805 (învinsă la Austerlitz), este considerată un construct britanic, rezultat la eforturilor depuse de guvernul Pitt. În realitate, arhitectul-șef al acestei coaliții a fost Țarul Alexandru I. Diplomația britanică a jucat, cu siguranță, un rol important, dar asta mai degrabă în relațiile cu membrii secundari ai alianței anti-franceze, precum Suedia sau Neapole. Motivele Rusiei (sau, mai bine spus, ale lui Alexandru) de a se opune Franței Napoleoniene nu se datorau implicării lui Pitt, iar Rusia fusese cea care-i convisese pe austrieci, al treilea mare aliat, să se alăture luptei.

Adevărata geneză a celei de-a Treia Coaliții stă în personalitatea Țarului. În primii săi ani de domnie, Alexandru dezvoltă o gelozie și antipatie puternică față de Napoleon. Aceste sentimente se trag, parțial, dintr-o invidie față de realizările reformatoare ale lui Napoleon ca Prim Consul, un succes pe care Alexandru a încercat să-l imite. Antipatia Țarului față de Napoleon s-a agravat când Napoleon a fost aclamat drept erou al progresiștilor europeni, un titlu pe care Alexandru și l-ar fi dorit pentru sine. Să nu uităm nici de elementul ideologic care hrănește rivalitatea dintre cei doi. Execuția Ducelui d’Enghien pentru un presupus complot de asasinare a lui Napoleon și, ulterior, autoproclamarea lui Napoleon ca Împărat l-au făcut pe Țar (și nu numai) să creadă că regimul napoleonian înjosea „sanctitatea” regalității, o noțiune fundamentală pentru legitimitatea și supraviețutirea ierarhiilor europene.

Doi împărați se luptă pentru supremația pe continent

Însă cel mai important element care explică rivalitatea dintre Alexandru I și Napoleon este scena internațională. Țarul dorea să joace un rol important în politica internațională, însă Napoleon îi „fură” această poziție. Din această perspectivă, reorganizarea Germaniei în 1803 (prin care peste 150 de entități statale din spațiul german sunt încorporate în state mai mari precum Prusia, Austria și Bavaria) a fost o experiență dureroasă pentru Alexandru, căci Bonaparte, și nu el, jucase rolul-cheie în acest proces care afecta întreaga Europă. Pe lângă această invidie față de influența și statutul lui Napoleon, putem vorbi și de gelozie și îngrijorare față de creșterea puterii franceze. Piemontul este anexat Franței în toamna anului 1802; posesiunile lui George III din nordul Germaniei și porturile Regatului de Neapole au fost ocupate în 1803, iar în vara lui 1805 Napoleon se proclamă rege al Italiei. Niciunul din aceste evenimente nu amenință propriu-zis interesele rusești, dar Alexandru și consilierii săi se temeau că nu va trece mult timp până când Napoleon se va apropia amenințător și de Rusia. Teama lor principală era că Franța se va extinde pe seama Imperiului otoman aflat în declin, pe care liderii ruși îl considerau ca fiind în sfera lor de influență.

Acest amestec de invidie față de Bonaparte și teamă față de puterea crescândă a Franței l-a făcut pe Țar să se considere potențialul „salvator” al Europei față de „amenințarea” franceză, o imagine care îi hrănea atât ego-ul, cât și pseudo-liberalismul. Cu siguranță, asta făcea din Alexandru și principalul rival al lui Napoleon și potențialul succesor al acestuia în calitatatea de cel mai important om de stat al continentului. Astfel, o confruntare dintre Alexandru I și Napoleon pentru poziția dominantă în Europa a devenit inevitabilă.

A Treia Coaliție antinapoleoniană

Încă din decembrie 1803, Țarul începe să caute aliați care să i se alăture într-o nouă coaliție anti-franceză. Până în noiembrie 1804, el îi câștigă de partea sa pe guvernanții de la Berlin și Viena, care acceptă să încheie alianțe militare defensive. Alexandru își dorea însă mai mult: el nu voia doar să oprească avansul napoleonian, ci să-l inverseze – să-l răstoarne pe Împăratul Franței și să-i ia locul. Britanicii erau de acord cu primele două țeluri ale alianței, astfel că în aprilie 1805, după câteva luni de negocieri inițaite de ruși, este semnat tratatul anglo-rus prin care cele două state se angajau să-i forțeze pe francezi să renunțe la cuceririle recente.

Acesta era însă doar începutul, căci pentru a construi o coaliție în stare să oprească cu adevărat ascensiunea lui Napoleon, britanicii și rușii știau că mai au nevoie de cel puțin una dintre marile puteri germane. Dintre acestea, Austria era cea mai importantă, astfel că atenția lor se îndreaptă către Viena. Anexarea Genovei de către Napoleon și proclamarea sa ca rege al Italiei a întârit tabăra anti-franceză din Austria, dispusă acum să transforme alianța defensivă cu Rusia într-un pact tripartit ofensiv. Însă din cauza înfrâgerilor suferite în fața Franței în ultimii ani (în 1797 și 1801), mulți austrieci se temeau să lupte iar împotriva Franței. Marea Britanie le-a oferit bani Habsburgilor pentru finanțarea eforturilor de război, însă guvernul austriac s-a hotărât în cele din urmă în favoarea coaliției datorită unor promisiuni și amenințări din partea lui Alexandru. Țarul a promis că se va asigura că aliații vor dispune de o armată de cel puțin 600.000 de oameni pentru a-i distruge pe francezi; mai mult decât atât, l-a asigurat pe Împăratul Francisc că îi va convinge pe prusaci să se alăture alianței. În plus, Alexandru i-a amenințat pe austrieci că dacă ezită în continuare, îi va lăsa la mila lui Napoleon. Cu siguranță că Țarul nu vorbea serios, căci nu ar fi fost dispus să lase întreaga Europă centrală pe mâinile lui Bonaparte, dar Habsburgii n-au fost dispuși să aștepte să vadă dacă Alexandru I mințise sau nu. În august 1805, Austria se alătură celei de-a Treia Coaliții și începe pregătirile pentru război.

Până la sfârșitul lui noiembrie, așadar la trei luni după începutul Războiului celei de-a Treia Coaliții, atât Napoleon, cât și Alexandru aveau motive și de bucurie, și de îngrijorare. În august, Napoleon renunță la planul pentru invazia Marii Britanii pentru a se concentra asupra războiului continental, iar prima fază a campaniei a mers în favoarea sa. Printr-o operațiune pe scară largă desfășurată fără cusur, armata franceză a ajuns de la Marea Mânecii în sudul Germaniei mai repede decât și-ar fi imaginat oricine. Astfel, armata austriacă a fost înconjurată și distrusă la Ulm. După această victorie, Napoleon și armata sa s-au îndreptat către cele două armate rusești aflate în apropiere, care se deplasau spre est pentru a se alătura forțelor austriece. La acel moment, datorită greșelilor unor subordonați, Napoleon n-a reușit să-i prindă pe ruși. Cu toate acestea, forțele franceze au dat Coaliției o grea lovitură prin cucerirea capitalei austriece (12 noeimbrie).

Din acel moment, lucrurile încep să se îmbunătățească pentru aliați. Forțele rusești care scăpaseră de Napoleon și o mică grupare de soldați austrieci se alătură celei de-a doua armate ruse din apropiere de Olmütz, aflat la câteva sute de kilometri nord-est de Viena. Această forță de 90.000 de oameni era numeric superioară armatei de 70.000 de soldați de care dispunea Napoleon în reegiune. În plus, aliații se așteptau ca Prusia să se alăture în orice moment războiului. Din nou, diplomația rusească a jucat rolul decisiv: încă din 1802, Alexandru se împrietenise cu regele și regina Prusiei, iar în toamna lui 1805 a obținut din partea acestora dreptul de a traversa teritoriile prusace. În cele din urmă, regele Prusiei a acceptat Tratatul de la Postdam, prin care se angaja să se alăture coaliției.

Confruntarea decisivă

Însă la sfârșitul lui noiembrie, prusacii nu începuseră încă lupta împotriva lui Napoleon, iar evenimentele i-au făcut să rămână în continuare precauți. Deși lui Napoleon i se acordă, în general, un rol aproape absolut în controlarea evenimentelor din această perioadă, trebuie spus că el a beneficiat enorm de pe urma atitudinii și deciziilor principalului său rival, Alexandru. Țarul, împreună cu ceilalți comandanți adunați la Olmütz, avea o decizie importantă de luat. Armata lor era prea mare pentru a putea fi aprovizionată pe termen lung în acea poziție, așa că aveau două opțiuni: fie avansau împotriva armatei napoleoniene (inferioare numeric) din apropiere de Brünn, fie se retrăgeau spre est și așteptau intervenția prusacă și sosirea noii armate austriece care se retrăgea din nordul Italiei. Comandanții s-au împărțit în două tabere aproape egale: austriecii, inclusiv Împăratul Francisc, preferau să fie precauți; rușii nu erau tocmai deciși, dar generalul Kutuzov, comandantul suprem, prefera să se retragă. Astfel, poziția de decizie i-a revenit, în cele din urmă, Țarului. Primind o educație militară de la o vârstă fragedă, Alexandru se considera un strateg competent; în plus, el dorea să se confrunte odată cu rivalul său pe câmpul de luptă și se temea că, dacă prelungea momentul confruntării, ar fi fost perceput drept laș și ar fi trebuit să împartă cu alții, mai târziu, gloria de a-l fi învins pe Napoleon. Astfel, Țarul propune ca forța aliată să avanseze.

Evoluția bătăliei

Decizia a fost tocmai pe placul lui Napoleon. Și el dorea bătălia, sperând că o victorie franceză va amâna intervenția Prusiei și, eventual, va pune capăt campaniei. De aceea, el a făcut tot posibilul pentru a-i încuraja pe inamicii săi să-l confrunte. A făcut în așa fel încât forțele sale de la Brünn să pară mai slabe decât erau; s-a prefăcut în fața unui trimis rus că se teme de o confruntare, și a ordonat avangardei să simuleze o retragere în panică în momentul avansului austro-rus. Planul a mers perfect, iar în seara zilei de 1 decembrie, când armatele rivale se aflau la doar 2-3 km distanță una de cealaltă, Alexandru era convins că în ziua următoare va fi martorul distrugerii lui Napoleon și că acesta va fi momentul propriei sale ascensiuni.

Însă lupta nu a mers așa cum sperase Țarul. Nu armata franceză a fost cea distrusă, ci cea aliată, nu Alexandru a ieșit din bătălie triumfător, ci Napoleon, iar parte din vina pentru acest rezultat revine Țarului. Deși nu Alexandru a fost cel care a gândit planul bătăliei, el l-a sprijinit pe arhitectul său, generalul austriac Weyrother, chiar în fața obiecțiilor venite din partea lui Kutuzov. Planul gândit de Weyrother a fost exact ceea ce Napoleon se aștepta – și spera! – ca inamicii săi să facă. Astfel, bătălia s-a desfășurat exact după planul francezilor, și asta datorită lui Alexandru. Când a văzut că, după primele ore de la atac, forțele aliate avansaseră mai puțin decât speraseră, Țarul a decis să trimită mai mulți soldați de pe frontul central pentru a întâri atacul de pe flancul sudic. Asta i-a permis lui Bonaparte să atace liniile centrale ale inamicului, reușind astfel să străpungă linia austro-rusă. La acel moment, un atac coordonat le-ar fi permis aliaților să evite un dezastru. În schimb, comandamentul general al Coaliției s-a dezintegrat și, în curând, soldații austrieci și ruși au fost practic înconjurați.

Rezultatul bătăliei a fost clar: victorie decisivă a lui Napoleon. La 2000 de soldați francezi uciși, 7000 răniți și 500 capturați, armata lui Napoleon ucisese sau rănise 15.000 de soldați ai Coaliției și capturase alți 12.000.

În seara bătăliei, Napoleon a petrecut mult timp pe câmpul de luptă ajutând la căutarea soldaților răniți și asigurându-se că aceștia primeau tratament. Alexandru, în schimb, a fost găsit de unul din ofițerii săi la mulți kilometri depărtare de Austerlitz, suspinând la umbra unui copac. El suferea nu din cauza pierderilor teribile suferite de armata sa, ci din cauza distrugerii visului său de a-l învinge pe Napoleon.

Țarul își ia revanșa

După cum era de așteptat, bătălia de la Austerlitz a distrus cea de-a Treia Coaliție. În doar câteva săptămâni, austriecii încheiaseră deja pacea, iar forțele rusești se retrăseseră. În următoarele luni, Napoleon și-a instalat doi frați pe tronul Neapolelui și al Olandei, și a desființat Imperiul Romano-German condus de Austria, pe care-l înlocuiește, parțial, cu o Confederație a Rinului aflată sub control francez. În tot acest timp, Alexandru se recupera de pe urma traumei psihologice suferite. Din fericire pentru el, poziția sa de monarh îl salvase de la criticile privind rezultatul războiului, căci consilierii săi fuseseră cei acuzați. În sinea sa, Țarul era totuși conștient că era responsabil pentru dezastrul de la Austerlitz, care a rămas, pentru restul vieții sale, un punct extrem de sensibil în biografia sa.

Marea victorie a lui Napoleon n-a pus însă capăt relației care s-a dovedit a fi crucială pentru istoria modernă a Europei. În cele din urmă, Alexandru avea să-și ia revanșa și să-și îndeplinească visul de a-l înlocui pe Napoleon în calitate de cel mai important om al continentului. Înaintea de asta însă, Țarul a fost din nou umilit de forțele franceze în 1806-1807 și și-a petrecut apoi următorii cinci ani ca aliat al lui Napoleon. A supraviețuit, apoi, traumei de a-și vedea țara invadată de armata lui Napoleon pentru ca, în fine, soldații săi să ajungă de la Moscova la Paris pentru a contribui la distrugerea definitivă a lui Napoleon.

Astfel, un deceniu mai târziu, triumful lui Napoleon și umilința suferită de Alexandru I la Austerlitz erau doar o amintire îndepărtată. Rusia înlocuise Franța ca cea mai mare putere militară a continentului, iar Țarul îi luase locul lui Napoleon.

HISTORIA

Marilyn Monroe, asasinată la ordinele lui Bobby Kennedy?

2014-05-20T11:56:00.003+03:00

Viaţa artistei Marilyn Monroe a stârnit valuri de controverse, dar moartea ei a ridicat nenumărate semne de întrebare şi a dat naştere multor ipoteze. Cea mai nouă teorie stă scrisă în paginile volumului „The Murder of Marilyn Monroe: Case Closed“ şi spune că actriţa ar fi fost ucisă la ordinele lui Robert Francis „Bobby“ Kennedy, fratele mai mic al fostului preşedinte american, John Fitzgerald Kennedy, relatează publicaţia „Daily Mail“.

Moartea actriţei Marilyn Monroe de pe 4 august 1962 nu ar fi fost o sinucidere, aşa cum s-a stabilit, ci o crimă orchestrată de Bobby Kennedy pentru a o împiedica să dezvăluie „secretele murdare“ ale familiei Kennedy pe care le ţinea ascunse într-un mic jurnal roşu, scrie „Daily Mail“. În plus, Bobby nu ar fi acţionat singur, ci cu ajutorul cumnatului său, actorul Peter Lawford, şi al psihiatrului actriţei, doctorul Ralph Greenson, care i-ar fi administrat artistei o injecţie în inimă cu pentobarbital.

Acestea sunt câteva dintre dezvăluirile făcute într-o nouă carte, scrisă de Jat Margolis, reporter de investigaţii şi expert în viaţa actriţei Marilyn Monroe, şi Richard Buskin, jurnalist la „New York Times“ şi scriitor foarte bine vândut. Volumul „The Murder of Marilyn Monroe: Case Closed/ Asasinarea lui Marilyn Monroe: Caz închis“ promite să aducă lumină în cazul morţii uneia dintre cele mai cunoscute celebrităţi din toată lumea, prin intermediul declaraţiilor unor martori oculari, după cum „Daily Mail“ a prezentat în exclusivitate.

„Bobby Kennedy era hotărât să-i închidă gura, indiferent de consecinţe“, ar fi mărturisit Peter Lawford, după cum susţin autorii, acesta fiind copleşit de vinovăţie. „A fost cel mai nebunesc lucru pe care l-a făcut, iar eu am fost suficient de nebun încât să permit să se întâmple“, ar mai fi declarat Lawford. La crimă ar fi asistat şi medicul de pe ambulanţă, James C. Hall, care a ajuns la locuinţa actriţei şi l-a văzut pe psihiatrul Greenson când îi injecta acesteia pentobarbital nediluat direct în inimă, rupându-i cu brutalitate o coastă, mai scrie „Daily Mail“. Doctorul Greenson acţiona la ordinele lui Bobby Kennedy care îl rugase să „aibă grijă“ de Marilyn.

Bobby Kennedy a avut o relaţie intimă cu Marilyn, în vara anului 1962, când a fost trimis în Los Angeles de către fratele său pentru a o convinge pe actriţă să nu îl mai sune la Casa Albă şi să-i explice că nu are de gând să îşi părăsească soţia pentru a se căsători cu ea. Marilyn şi-a îndreptat toată atenţia către Bobby, după ce acesta i-a promis că îşi va părăsi soţia şi o va lua de nevastă, deşi fraţii Kennedy „o pasau de la unul la altul ca pe o minge de fotbal“, după cum spune Lawford.

Dar când Bobby a încercat să o îndepărteze, Marilyn l-a ameninţat că va susţine o conferinţă de presă unde va povesti despre relaţiile sexuale pe care le-a avut cu fraţii Kennedy şi va dezvălui toate secretele familiei, notate într-un jurnal mic roşu pe care îl ţinea ascuns.

În timpul unei discuţii, Bobby Kennedy i-a cerut jurnalul, dar actriţa a refuzat cu vehemenţă şi totul s-a transformat într-o ceartă presărată cu ameninţări. Atunci, fratele preşedintelui a decis să ceară ajutorul celor doi bodyguarzi ai săi. Unul dintre ei i-a injectat pentobarbital în braţ, timp în care Bobby şi Lawford au căutat jurnalul. Dar cum efectul injecţiei a fost unul de scurtă durată, cei doi bodyguarzi au obligat-o să înghită aproape 30 de pastile. Kennedy, Lawford şi cele două gărzi de corp au părăsit locuinţa, iar ambulanţa a fost chemată de menajera artistei, care a bănuit că este vorba de o supradoză.

Medicii James Edwin Hall şi Murray Liebowitz au ajuns la faţa locului şi au început manevrele de resuscitare. „Era dezbrăcată. Nu era niciun pahar cu apă, nici alcool. Am remarcat că respiraţia era sacadată, iar pulsul foarte slab şi rapid şi era inconştientă“, a declarat Hall.

„În momentul în care m-am aplecat peste ea, mi-am dat seama – nu era nicio urmă de vomă, lucru neobişnuit în cazul unei supradoze, respiraţia nu avea miros de droguri, un alt simptom clasic“, a mai spus medicul. Medicii reuşiseră să-i redea respiraţia, când Greenson a apărut şi le-a spus că este doctorul actriţei şi că se va ocupa el. Acela a fost momentul în care psihiatrul i-a administrat injecţia letală. „Au fost cinci martori la uciderea actriţei Marilyn Monroe“, scriu autorii. „Trei dintre cei cinci – Lawford şi medicii de pe ambulanţă, Hall şi Liebowitz, susţin că Ralph Greenson este responsabil“, citează „Daily Mail“.

Citeste mai mult: adev.ro/n5qmjl

Soldaţi pe „frontul secret”

2014-05-20T11:52:00.001+03:00

Este un fapt recunoscut că militarii s-au afirmat nu numai pe „frontul fierbinte”, al tranşeelor, ci şi pe „frontul secret”, al confruntărilor informative. De fapt, o asemenea activitate este înscrisă in “fişa postului” pentru acei ofiţeri care activează in cadrul misiunilor diplomatice, ca ataşaţi militari.

In afară de aceasta, au existat, de-a lungul vremii, numeroase cazuri de militari, ofiţeri care “au trecut linia frontului” (secret), colaborând, în timp de pace şi de război, cu serviciile de informaţii inamice, ceea ce constituia un act de trădare şi, atunci când au fost demascaţi, unii dintre ei au trebuit să plătească cu viaţa, fiind condamnaţi la moarte.

Din Antichitate până la Războiul Rece

Într-adevăr „spionajul militar” a constituit, de-a lungul vremii, o constantă a istoriei activităţilor informative

Autor al unui tratat despre „Arta războiului” şi a spionajului, Cele treisprezece porunci, Sun Tzu, care se presupune că a trăit între anii 700-500 sau între 400-320 î. Hs., se pare că a fost un conducător militar cunoscut, ca general, în timpul regelui Ho Lu, sub numele de Sun Wu.

În 1810, exploratorul englez Charles Christie, ofiţer de carieră, este trimis în misiune secretă în Afganistan, în vederea identificării de rute posibile pentru armata britanică, peste Himalaia, spre India, şi a aprecierii forţei elementelor ruse din Asia Centrală.

Colonelul în armata Austro-UngarieiAlfred Redl (1864–1913)a spionat pentru Rusia în preajma Primului Război Mondial, fiind considerat cel mai important agent din întreaga Europă a generaţiei dinaintea Primului Război Mondial. În 1900,este încadrat în serviciul de informaţii militare, „Biroul de evidenţă”, în secţia care se ocupa de Rusia. Ulterior, datorită calităţilor şi străduinţelor sale, va fi transferat la secţia de sinteză a acestui Birou, unde avea posibilitatea să cunoască cele mai secrete documente ale „spionajului ofensiv”, ca şi planurile de desfăşurare ale armatei dublei monarhii.

Richard Sorges-a oferit voluntar pentru a lupta în Primul Război Mondial, fiind încadrat într-un batalion de artilerie al studenţilor. Ulterior, fiind grav rănit, a fost lăsat la vatră pe motive medicale. A fost avansat la gradul de caporal şi a fost decorat cu Crucea de Fier Numeroşi au fost ofiţerii care au spionat pentru URSS şi unele ţări din “Blocul sovietic”.

Între ei, sunt de amintit militarul sud-africanDieter Felix Gerhardt,spion pentru URSS, ofiţerul de Marină britanic, Harry Houghton. Ofiţerul Bruno Winzer ( 1912-) a spionat în armata RF Germania pentru RD Germană.

Şefi de agenţii

Wilhelm Canaris,viitorul şef al Abwehr-ului, s-a înrolat, în 1905, în marina militară imperială. A fost ofiţer combatant în Primul Război Mondial, la bordul navei „SMS Dresden”. În 1914, ia parte la bătălia de la Insulele Falkland. A fost luat prizonier şi deţinut în Chile. A evadat în august 1915 şi s-a reîntors în patrie, unde fost decorat cu ordinul Crucea de Fier şi transferat la serviciul de informaţii. Bănuit că a participat la complotul împotriva lui Hitler, a fost executat.

Ofiţerul de marină, comandat al crucişătorului „Qeen Mary” William Reginald Hall (1870- 1943), a devenit unul din conducătorii spionajului britanic în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Trădători ?

Au existat o serie de ofiţeri care, deşi au transmis informaţii inamicului, nu pot fi consideraţi trădători deoarece au acţionat în interesul real al propriei ţări, a cauzei democraţiei.

Ofiţerul german,Harro Schulze-Boysena acţionat ca agent pentru URSS (GRU) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Ofiţerul polonez,Ryszard Kuklinskia transmis informaţii din cadrul forţelor armate ale Tratatului de la Varşovia către SUA (CIA), în timpul Războiului Rece

Ofiţeri români

O serie de militari români cu grade superioare au acţionat în perioada de după al Doilea Război Mondial împotriva ocupaţiei sovietice şi a „ofensivei comuniste”, prin activităţi informative, dar şi de rezistenţă.

Nicolae Armăşescu, ofiţer activ, a fost recrutat să lucreze pentru serviciul informativ american, transmiţând, între altele, şi date despre armata de ocupaţie sovietică.

Generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne în perioada 23 august-6 noiembrie 1944, s-a opus ocupaţiei sovietice în forma cea mai organizată şi eficientă din întreaga rezistenţă românească. Este considerat conducătorul Mişcării Naţionale de Rezistenţă A murit în penitenciarul de la Aiud la 17 octombrie 1949.

Gruparea de rezistenţă condusă de generalul Dumitru Carlaonţ a condus o reţea care s-a întins în toată Oltenia. Formată din civili şi militari, aceasta a urmărit scopuri similare: lupta împotriva trupelor sovietice, alungarea lor din ţară şi revenirea la democraţie.

Potrivit organelor de anchetă ale regimului comunist, grupul de luptă condus de generalul Mihai Romanescua avut o structură şi atribuţii aparte, fiind apropiat „de ceea ce se numeşte o reţea de spionaj care colabora cu serviciile speciale anglo-americane”.

În acelaşi timp, o serie de ofiţeri români au colaborat cu Partidul comunist, inclusiv pe linie informativă.

Născut în Basarabia, aderând la mişcarea comunistă, Ilie V. Cătărău (1888 –1952), după declararea Republicii Democratice Moldoveneşti, a devenit comandant al unei unităţi militare a acesteia. În fapt, a acţionat ca dublu agent pentru Rusia şi România.

Emil Bodnăraşa urmat Liceul Militar din Cernăuţi, Facultatea de Drept de la Universitatea din Iaşi, Şcoala Militară din Timişoara şi Şcoala specială de ofiţeri de artilerie din Bucureşti. După absolvirea acesteia, a fost avansat la gradul de locotenent şi încartiruit în garnizoana din Cernăuţi. Transferat într-o garnizoană din Basarabia, Bodnăraş a fost racolat de comunişti, devenind spion sovietic. În 1932, dezertează din armată şi fuge în URSS. S-a reîntors ilegal în România, unde a fost prins în urma operaţiunilor serviciilor speciale şi condamnat la 10 ani de muncă silnică. După venirea la putere a comuniştilor, în 1947, a devenit general, ministru al Apărării, ocupând şi alte funcţii importante în aparatul de partid şi de stat. Nu trebuie trecut cu vederea că, desigur din dispoziţiile conducerii de partid, a avut un rol important în demersurile privind retragerea armatei de ocupaţie sovietice din România.

GeneralulNicolae Militaru (1927–1996)a acţionat ca spion pentru URSS (GRU) în RS România, în timpul Războiului Rece. După 1989, a fost numit ministru al Apărării.

„Arma ofiţerilor-spioni” rămâne activă

…fiind folosită intens de KGB şi ulterior de serviciile Federaţiei Ruse.

Numeroşi militari americani au spionat pentru URSS în timpul Războiului Rece, între care Robert Glenn Thomson (1925-), William Henry Whalen, Jack E. Dunlp, David Sheldon Boone. George Trofimoff (1928-) a fost militarul american cu gradul cel mai înalt care a fost condamnat, în 2001, pentru spionaj.

Herman Simm (1947-), care a deţinut funcţii importante în Ministerul Apărării al Finlandei, a acţionat ca spion pentru Federaţia Rusă. În 2009, trei generali cehi au demisionat deoarece şefa lor de cabinet, Vladimira Odehnalova a transmis informaţii unui agent rus.

Cele mai recente cazuri. În ianuarie 2011, doi ofiţeri ruşi de naţionalitate georgiană au fost condamnaţi în Rusia pentru înaltă trădare.

În 2013, ofiţerul canadian de Marină Jeffrey Paul Delisle a fost arestat, fiind învinuit ca, pentru o remuneraţie de 3.000 de dolari pe lună, a transmis informaţii către Federaţia Rusă.

Tot în 2013, militarul Bradley Manning, în perioada când era analist de informaţii in Irak, din noiembrie 2009 până la arestarea sa, în mai 2010, a transmis circa 700.000 de documente militare şi diplomatice secrete site-ului WikiLeaks. A fost declarat vinovat de justiţia militară pentru încălcarea legii privind spionajul, dar nu şi de complicitate cu inamicul.

S-au înmulţit cazurile de spionaj în rândul ofiţerilor de informaţii. Fost analist în cadrul serviciului australian de informaţii militare, Jean-Philippe Wispekaere a fost arestat în 1999 pentru spionaj în favoarea statului Singapore.

Fost cadru al agenţiei de informaţii a Statelor Unite, NSA, Robert Stephen Lipkaa fost arestat în 1996 acuzat de a fi transmis, pentru sume de bani, URSS informaţii care au dus la la „căderea” unor agenţi CIA.

Alexandr Zaporojski,fost colonel în serviciul de informaţii externe al Federaţiei Ruse (SVR), a fost arestat în 2001 pentru spionaj pentru SUA. A fost „schimbat” pentru agenţii „ilegali” arestaţi în 2010.

Chaegun Robert Kim din Biroul de informaţii al Marinei americane a fost acuzat de a fi transmis informaţii către Coreea de sud. Douglas Frederick Groat, angajat al CIA, a fost acuzat în 1997, pentru acţiuni de spionaj şi încercări de extorcare a Agenţiei.

…Şi câte asemenea „cazuri” nu vor fi rămas nedescoperite, rămânând să ne surprindă în viitor… Din volumul „Biografiile secrete ale spionilor. Viaţa personală a agenţilor”, în curs de apariţie la Editura „Cetatea de scaun”

historia

Semnalul misterios din spatiu pentru care astronomii nu au explicatii

2014-05-20T11:38:00.001+03:00

Astronautii sunt uimiti de semnale radio neasteptate care provin din afara galaxiei Calea Lactee.

In anul 1967 cercetatoarea britanic Jocelyn Bell Burnell a fost uimita de semnalele pulsatorii misterioase pe care le-a detectat si care originau din afara sistemului nostru solar. Timp de mai multe luni, ea a sustinut ca semnalele ar putea fi de origine extraterestra, insa s-a dovedit ca proveneau de la doua stele care se roteau rapid, numite pulsari, scrie The Daily Mail.

Acum, o noua serie de mesaje misterioase, numite "Fast Radio Bursts" (FRB) i-a facut pe astronomi sa se intrebe daca nu cumva receptionam mesaje extraterestre. Semnalele FRB au durata scurta si se petrec aleator, motiv pentru care sunt greu de gasit si greu de studiat. Cercetatorii nu stiu ce anume ar putea declasa aceste impulsuri intense si de scurta durata, asa ca speculeaza ca ar putea fi orice,de la ciocniri ale stelelor, la mesaje artificiale.

Primul semnal FRB a fost indetificat in 2007 de un radiotelescop si a durat doar 5 milisecunde, facandu-i pe cercetatori sa creada ca este vorba de o defectiune a echipamentelor. Semnalul si-a facut din nou aparitia in 2012 si, mai recent, in aprilie 2014.

"Aceasta descoperire extraodinara indica faptul un fenomen astronomic necunoscut sau ar putea indica ca e un semnal dintr-o retea de comunicatii ale altor fiinte", a declarat Nigel Watson, autorul "Manualului de investigatii al OZN-urilor".

"Ar putea fi fantastic daca ar fi un semnal extraterestru, pentru ca vestea ca nu suntem singuri in Univers ar avea un impact dramatic asupra perceptiei despre locul nostru in Cosmos", a adaugat Watson.

Semnalele FRB au nevoie de studii speciale pentru a se determina de unde vin, asa ca, pana atunci, e greu sa demontam vreuna dintre teorii.

stirileprotv

Cel mai mare dinozaur descoperit vreodata are 40 de metri lungime

2014-05-20T11:33:00.000+03:00

Daca ati crezut ca Tyrannosaurus Rex sau Argentinosaurus au fost cei mai mari dinozauri, va inselati. Cercetatorii din Argentina au excavat oasele unei creaturi despre care cred ca a fost cel mai mare dinozaur care a trait vreodata pe Terra.

Dupa ce au masurat oasele coapsei, oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca ierbivorul atingea 40 de metri lungime si 20 de metri inaltime. El a trait in urma cu 95-100 de milioane de ani, scrie The Independent.

Paleontologii cred ca este vorba de o noua specie de titanozaur, din familia sauropodelor, caracterizata de cozi si gaturi lungi si capete mici. Mega-dinozaurul cantarea in jur de 77 de tone, cu 7 tone mai greu decat "detinatorul" recordului precedent, Argentinosaurus.

Ramasitele au fost descoperite de un fermier, in Patagonia, la 250 de kilometri vest de orasul Trelew. Paleontologii au excavat 150 de oase, provenind de la mai multe schelete.

"Dinozaurul va primi un nume care ii va descrie impozanta si va onora regiunea si fermierii care au facut descoperirea", a declarat dr. Jose Luis Carballido.

stirileprotv

Edward Snowden si OZN-urile

2014-05-20T11:13:00.001+03:00

Ufologii partizani ai teoriilor conspiratiei sunt convinsi ca guvernele marilor puteri au incheiat intelegeri ultrasecrete si murdare cu extraterestrii care viziteaza Pamântul, sau cel putin cunosc mai multe despre prezenta acestora decât sunt dispuse sa recunoasca. Când, in mai 2013, Edward Snowden, fost angajat CIA si colaborator NSA (National Security Agency), a copiat si a dat publicitatii o multime de documente secrete jenante, conspirationistii OZN au fost dezamagiti ca printre aceste documente nu s-a gasit nicio dovada care sa le confirme convingerile.

PRISM este un program clandestin de supraveghere electronica in masa si de sondare a datelor lansata in 2007 de catre Agentia Nationala de Securitate (NSA), cu participarea agentiei omoloage britanice GCHQ (Government Communications Headquarters), program care a fost dat in vileag de Edward Snowden. S-a spus ca in interviul pe care acesta l-a dat in iunie 2013 ziarului britanic Guardian, el si-a dezvaluit, fara sa vrea, preocuparile legate de faptul ca PRISM putea fi folosit si la cautarea de date privind fenomenul OZN si contacte cu extraterestri, ca parte a unei incercari a guvernului SUA, in curs de desfasurare, pentru a pune in aplicare initiative tiranice privind razboiul spatial.

Snowden spunea astfel: „Singurul lucru care restrictioneaza activitatile de supraveghere efectuate de stat este politica. Pâna si acordurile noastre cu alte guverne suverane le consideram prevederi politice si nu prevederi legale. Din cauza asta, atunci când este ales un nou lider, el va repozitiona comutatoarele, spunând ca «Din cauza crizei, din cauza pericolelor cu care ne confruntam in lume», stiti, unele amenintari noi si neprevazute, «avem nevoie de mai multa autoritate, avem nevoie de mai multa putere». Si in acel moment oamenii nu vor mai putea face nimic sa i se opuna. Si va fi o tiranie «la cheie».”

Iata insa ca in februarie 2014 s-a difuzat o stire ca totusi s-ar fi gasit ceva in documentele desecretizate de Snowden. In maldarul de date au fost identificate niste poze care arata presupuse OZN-uri. Acestea erau incluse intr-o prezentare PowerPoint, continând 50 de imagini fara legenda, care au provocat speculatii considerabile intre conspirationisti si ufologi.

Arta inselatoriei

Principala dovada sugerând manipularea rapoartelor OZN si a credintei in OZN-uri consta in faptul ca prezentarea, provenind de la agentia britanica de spionaj GCHQ, poarta titlul „Arta inselatoriei: instruirea pentru o noua generatie de operatii on-line sub acoperire” (The Art of Deception: Training for a New Generation of Online Covert Operations), ceea ce ar putea fi si operatii de musamalizare a fenomenului OZN, ori de manipularea convingerilor despre OZN-uri. Materialul a fost produs de catre o unitate numita „Grupul reunit de cercetare in informatii privind amenintarile” (JTRIG – Joint Threat Research Intelligence Group) in scopul unor prezentari in Statele Unite, la Agentia Nationala de Securitate (NSA) si la alte agentii.

Pe lânga trimiterile la OZN-uri, prezentarea PowerPoint contine o serie de aluzii la magie, de la obiectivul declarat de a produce „ciber-magicieni”, la o lista cu implicarea, de-a lungul istoriei, a magicienilor profesionisti in operatii psihice, ori pâna la imaginea de incheiere a prezentarii, in care Edward Teller, „parintele bombei cu hidrogen”, e infatisat lânga un citat, tradus aproximativ prin „Facând magie cu Informatiile” (Conjuring with Information).

Nigel Watson, autorul unui recent ghid Haynes, intitulat UFO Investigations Manual, a declarat ca fotografiile sunt vechi, binecunoscute si posibil falsuri. El scria: „Prezentarea contine trei imagini cu OZN-uri, pe paginile 35-37. Prima este o imagine alb-negru a unui OZN deasupra localitatii Redbud, Illinois, fotografiata pe 23 aprilie 1950, a doua o captura de ecran a unui videoclip OZN filmat in Mexic de Arturo Gil Robles, iar a treia a fost facuta pe 01 august 2011 de o persoana aflata in vacanta in localitatea Black Head, Trenarren, in apropiere de St. Austell, Cornwall... Imaginile au fost explicate de sceptici drept un capac de roata de automobil aruncat in aer, un balon dezumflat si un pescarus insuficient focalizat. Watson crede ca aceste slide-uri nu sunt in niciun caz o dovada concludenta a unor vizite extraterestre ci, mai degraba, posibile dovezi a utilizarii de catre agentiile guvernamentale, a „fricii” de OZN-uri pentru scopuri de „control mental”. „Agentiile guvernamentale sunt constiente de puterea credintei in OZN-uri si ele doresc sa foloseasca internetul pentru a exploata aceste convingeri... O astfel de inselaciune poate fi folosita ca un mijloc de a musamaliza activitati terestre foarte lumesti (cum ar fi testarea avioanelor secrete sau unele exercitii militare), dar si pentru a submina credibilitatea ufologilor”.

„Obiectivul general al intregii prezentari pare a fi discutarea modalitatilor prin care internetul si media moderna poate fi folosita pentru discreditarea unor persoane si pentru a raspândi dezinformari. Din pacate, nu exista nici un text explicativ la imaginile cu OZN-uri, astfel incât putem doar specula cu privire la obiectivele reale pentru care ele au fost folosite”.

Jurnalistul politic Glenn Greenwald a scris unele comentarii privind recenta transa de documente facute publice, subliniind modul in care acestea arata ca agentiile de informatii manipuleaza in mod intentionat discutiile on-line. Pe lânga scopurile sale de baza, declarate, JTRIG utilizeaza doua tactici: (1) sa injecteze tot soiul de materiale false pe internet, in scopul de a distruge reputatia celor pe care i-a ales drept tinta si (2) utilizarea stiintelor sociale si a altor tehnici pentru a manipula discutiile on-line si activismul in vederea generarii rezultatelor dorite. Pentru a intelege cât sunt de extreme aceste programe, este suficient sa luam in considerare doar tacticile pe care JTRIG se lauda ca le foloseste pentru a-si realiza scopurile: „operatiunea drapelului fals” (postarea unor materiale pe internet si atribuindu-le in mod fals altcuiva), victime false ale unor postari pe bloguri (pretentia de a fi o victima a persoanei a carei reputatie vor sa o distruga), ca si postarea de „informatii negative” pe diverse forumuri.

Tehnici de manipulare

Revenind la ufologie, mentionam si opinia scriitorului si cineastului Mark Pilkington, bine familiarizat cu tema dubla a OZN-urilor si a manipularilor efectuate de agentiile de informatii, gratie cercetarii intensive pe care a facut-o, documentându-se pentru cartea sa Mirage Men. Mark observa, pe blogul sau, ca „este clar ca si agentiile de informatii iau in considerare subiectul OZN, credintele care il deservesc, precum si comunitatea vocala care il inconjoara, pentru a le servi ca un domeniu util de operatii pentru activitatile lor specifice”. De asemenea, Mark subliniaza faptul ca aceasta atitudine nu s-a schimbat prea mult in ultimele sase decenii, având in vedere similitudinile dintre documentul recent facut public si o lucrare similara de cercetare, lansata in 1950, intitulata „Exploatarea superstitiilor in scopul razboiului psihologic”. In urma cu câtiva ani, Mark a si tinut despre acest subiect o prelegere intitulata „Abuzurile vrajitoriei: folclor si inselaciune in epoca dezinformarii”.

Asa cum subliniaza Greenwald, „aceste documente GCHQ sunt primele care dovedesc ca un guvern occidental major foloseste unele dintre tehnicile cele mai controversate pentru a raspândi inselaciune on-line. Acuzatiile precum ca agentiile guvernamentale ar infiltra comunitatile on-line si ca ar fi angajate in operati-uni tip „drapel fals” pentru a discredita persoane tinta au fost, repetate ori, respinse ca „teorii conspirationiste”, dar iata ca documentele recent iesite la lumina nu mai lasa nici o indoiala ca aceste agentii fac exact acest lucru.

Cu alte cuvinte, imaginile de OZN-uri sunt cel mai probabil parte din instrumentarul de derutare, de indrumare spre piste false, pe care GCHQ le utilizeaza pentru a distrage atentia de la probleme mult mai importante. Cineva se intreba chiar daca nu ne-am putea gândi cumva ca o agentie guvernamentala incearca sa-l discrediteze pe Edward Snowden ca sursa sigura de informatii. Dar, la fel de bine, spunea aceeasi persoana, prezentarea ar putea fi si parte a unui proiect particular, al unui fanatic ciudat, in vederea participarii la o conventie OZN...

Chiar daca unele dintre ipotezele de mai sus par neverosimile, ele sunt mult mai realiste – spun anumiti analisti – decât, de pilda, teoria emisa de agentia iraniana „semi-oficiala” Fars News, care, potrivit ziarului Washington Post, a afirmat ca Guvernul Statelor Unite a fost condus in secret, inca din 1945, de catre un „guvern din umbra” al extraterestrilor... Chiar asa... Acest guvern extraterestru si-ar avea sediul in Nevada si tot el a condus in prealabil si Germania nazista... Agentia iraniana adauga, pentru a veni in actualitate, ca si programele controversate ale NSA sunt de fapt instrumente prin care extraterestrii isi ascund atât prezenta lor pe Pamânt, cât si agenda lor secreta tintind dominatia globala. Si toate acestea sunt afirmate, fara ezitari, ca fapte de necontestat...

DAN D. FARCAS

Românul care i-a lăsat pe ruşi fără Alaska

2014-05-20T10:25:00.002+03:00

„Domnule preşedinte Putin, ce aveţi de gând acum, că aţi anexat Crimeea? -Ştiţi, şi Alaska a fost, cândva, a Rusiei…” Este doar unul dintre bancurile apărute pe tema tendinţelor expansioniste ale Rusiei, pentru care recăpătarea teritoriilor pierdute pare tot mai importantă.

La 30 martie 1867, generalul american de origine română George Pomuţ finaliza negocierile prin care Statele Unite ale Americii prelua Alaska de la Imperiul Rus.

George Pomuţ s-a născut la 31 mai 1818 într-o familie românească din oraşul Jula, aflat astăzi pe teritoriul Ungariei şi devenit capitala minorităţii române din ţara vecină. Familia s-ar fi mutat aici din satul Săcele, din apropiere de Braşov, în căutarea unei vieţi mai bune.

Părinţii lui Pomuţ, etnici români creştin-ortodocşi, i-au asigurat acestuia o educaţie aleasă. George Pomuş a studiat arta militară la Academia Militară din Viena şi la cea din Saint Etienne (Franţa). După absolvirea studiilor universitare, a devenit procuror regal, iar mai târziu şi-a deschis un birou de avocatură.

La izbucnirea Revoluţiei de la 1848, George Pomuţ avea 30 ani şi a participat la revoluţia paşoptistă ungară. La scurt timp, s-a înrolat ca voluntar în armata de honvezi (infanterie). A lucrat o perioadă ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluţionar în mişcarea lui Lajos Kossuth.

Un an mai târziu, a fost nevoit să fugă mai întâi în Italia, apoi în Germania, pentru a scăpa de guvernul austriac. Din Hamburg a decis să plece în America. A ajuns în New York la 24 februarie 1850.

Alături de un alt român şi câţiva maghiari, Pomuţ a pornit apoi spre Vest, unde bărbaţii puteau revendica pământuri. Grupul de emigranţi s-a stabilit în localitatea Keokuk din statul Iowa, unde au primit în stăpânire un loc sălbatic. Cinci ani mai târziu, Pomuţ a obţinut cetăţenia americană şi a început să strângă tot mai multe terenuri.

La începutul războiului de secesiune, Pomuţ putea fi considerat un om bogat: era proprietarul unor întinse suprafeţe de pământ, avea o fermă, realiza venituri frumoase din concesionarea unor exploatări miniere, construise o şosea pentru o mai bună circulaţie în Vestul încă sălbatic.

În 1861, la izbucnirea Războiului Civil american, Pomuţ avea 43 de ani. A intrat ca locotenent în Regimentul 15 Infanterie din statul Iowa. Pomuţ a fost promovat ca locotenent major şi apoi adjutant. În 1864, el a condus acest regiment în Bătălia de la Atlanta, cea care a pecetluit victoria Nordului împotriva Sudului.

Datorită faptelor eroice, dar şi a aprecierii pe care toţi ceilalţi ofiţeri au manifestat-o faţă de Pomuţ, acesta a fost numit, în 1866, consul american la Sankt Petersburg, capitala Imperiului Rus. De aici, Pomuţ a negociat trecerea Alaskăi către Statele Unite. Discuţiile s-au încheiat la patru dimineţa, în 30 martie 1867. America a preluat Alaska de la ruşi pentru 7,2 milioane de dolari. Asta înseamnă 4,74 dolari pe kilometrul pătrat. Alaska are o suprafaţă totală de 1,7 milioane de kilometri pătraţi.

Pentru această afacere de succes, Pomuţ a fost promovat la funcţia de consul-general la Sankt Petersburg, unde a rămas până la moartea sa, în 1882.

autor: Elena Dumitru

Nu au fost pe Lună!

2014-05-12T10:52:00.000+03:00

Asta este! Există acum noi dovezi, cum că, de fapt, aselenizarea americanilor nu este decât o uriașă minciună! Dovada? Vreți dovezi? Nimic mai simplu, cu mai bine de zece ani în urmă în ediția sa dintr-o duminică, un anume mare cotidian cu difuzare națională aducea argumente de netăgăduit în această privință! Oare așa să fie? Să vedem și noi despre ce este vorba….

Cităm din publicația cu pricina, cuvânt cu cuvânt: “Miercuri seara, la ora 20:45 (21:45 ora Bucureștiului), postul de televiziune francez ARTE a transmis un film tulburător intitulat «A-t-on marché sur la Lune?» (S-a pășit pe Lună?), care reia, cu argumentele logicii deductive și ale declarațiilor unor persoane importante ale vremii, aceeași mare suspiciune istorică. Problemele ridicate în acest film realizat sub forma unui reportaj-anchetă sunt atât de grave încât realizatorii, temându-se probabil de cine știe ce consecințe, i-au adăugat un final artificial, din care lipsește argumentul științific aflat, se pare, în posesia profesorului Răzuș.”.

Văzusem și eu documentarul cu pricina. A fost ceva de-a dreptul senzațional. Încă de la primele secvențe am fost ca fermecat. Nixon, temându-se că nu vor putea fi transmise imagini în direct de pe Lună a dat ordin să se realizeze o înscenare pe Terra. Pentru aceasta a fost ales Kubrick, cel care realizase deja extraordinarul film 2001 – Odiseea spațială. Acesta, împreună cu o echipă minusculă (numai patru oameni ai CIA), a realizat faimoasele secvențe pe care le știm cu toții. Povestea este cunoscută de toată lumea și, până să văd acest documentar, asta credeam că este: o simplă poveste a unora cu imaginație în exces. Numai că în film se aduceau argumente de necontestat: mărturiile unor foști consilieri ai președintelui Nixon! Puteam să nu cred că am de-a face cu o chestie serioasă? Puteam! Erau multe năzbâtii acolo, care ar fi trebuit să-mi atragă atenția. Nu mi-au atras mai nimica, încă nu dobândisem acei anticorpi care să mă ajute să îmi dau seama că este vorba despre o făcătură. Așa că a doua zi am dat sfoară pe chat-ul revistei Știință și Tehnică (pe vremea aceea avea și chat)… că americanii… că așa și pe dincolo… auzi nene! Dar cum fac eu de fiecare dată m-am apucat să verific. Rezultatul verificărilor mele: zero. NASA nu reacționase în niciun fel la documentarul difuzat de prestigiosul canal ARTE. Am intrat și pe site-ul postului francez. Se vorbea acolo despre emisiunea văzută de mine, erau trimiteri către alte site-uri de unde aș fi putut afla mai multe. Nu am aflat absolut nimic. În cele din urmă am descoperit, tot pe ARTE, un interviu cu realizatorul filmului care mă uimise. L-am citit.

Acesta este faimosul film Operation Lune (Dark Side of the Moon)

Am rămas blocat câteva clipe, după care am izbucnit în râs… era o frumoasă înscenare toată chestia aceea care nu mă lăsase să dorm toată noaptea. (Interviul îl puteți citi și dumneavoastră la sfârșitul acestui text.) Se mai comit și în revista noastră păcăleli din acestea, dar la sfârșitul fiecărui articol de acest tip se dau lămuririle de rigoare. Documentarul despre care v-am povestit nu a prea dat lămuriri. Așa că am rămas păcălit mai bine de jumătate de zi! Acum, uitându-mă la filmele care le găsesc pe net, și care îmi sunt adesea prezentate ca dovezi incontestabile pentru tot soiul de năzbâtii, îmi dau seama că, din nefericire, prea multă lume se lasă păcălită de tot soiul de pseudodocumentare.

Dar să revin acum la “argumentul științific” de care pomenea textul din care am citat la începutul articolului.

Cui aparține acest argument? Domnului profesor Răzuș îi aparține puternicul argument.

Cine este acest domn profesor? Este autorul unei descoperiri științifice de importanță capitală, motiv pentru care o publicație serioasă, La Revue Polytechnique de Geneve, l-a propus pentru decernarea Premiului Nobel.

Ce spune această descoperire? Spune că lumina nu se reflectă în vid, decât într-un mod particular. Să cităm din publicația românească. “Lumina nu se reflectă în vid DECÂT SUB UN UNGHI DE ZERO GRADE. (Am omis în articolul din 16 iulie să fac această precizare, extrem de importantă. În fizică fenomenul se nume ște reflexie totală, adică unghiul de incidență este egal cu unghiul de reflexie.)“ Vă rog eu frumos de tot să nu zâmbiți atunci când citiți năzbâtiile cuprinse în citatul de mai sus. Aveți puțintică răbdare. Așa scrie la gazetă. Mare descoperire. Și această mare descoperire aduce cu sine argumentul final.

Cristian Roman

Continuarea in

Erupe sau nu erupe supervulcanul de la Yellowstone?

2014-05-12T10:40:00.000+03:00

Chiar dacă în ultimii ani, presa tabloidă din toată lumea a speriat milioane de cititori anunțând o erupție iminentă a supervulcanului Yellowstone, și chiar dacă specialiștii în domeniu din parcul național cu același nume au dezmințit de fiecare dată o astfel de ipoteză catastrofală, ziariștii de duzină și internauții încă văd în acest subiect o modalitate facilă de a atrage un public dornic mai degrabă de senzațional decât de corectitudine științifică.

Mai precis, în ultimele săptămâni, speculațiile conform cărora o erupție supervulcanică este iminentă la Yellowstone au împânzit internetul. Pe ce se bazează aceste temeri? Ei bine, pe un cutremur cu magnitudinea de 4,8 grade pe scala Richter și pe o imagine devenită virală cu o turmă de bizoni ce părăsește Parcul Național Wyoming. Explicațiile specialiștilor? În mare, aceleași pe care ni le-au oferit și nouă, revistei S&T, într-un amplu interviu realizat în anul 2011 și publicat în paginile revistei noastre.

„În primul rând”, declară Al Nash, purtătorul de cuvât al Observatorului Vulcanologic de la Yellowstone, „migrația bizonilor este un fenomen cât se poate de normal. În fiecare an, în această perioadă de timp, ei migrează către zonele mai joase unde găsesc hrană din abundență. Apoi revin. Și nu doar bizonii fac acest lucru. Puteți observa și turmele de elani sau alte animale care urmează aceeași rută”.

„În ceea ce privește cutremurul de 4,8 grade, trebuie spus că este cel mai puternic din ultimii 30 de ani, însă nu este suficient de puternic pentru a crea îngrijorare. Puțini știu că este un fenomen absoplut normal și că, anual, la Yellowstone se înregistrează între 1000 și 3000 de seisme ”, adaugă Peter Cervelli, vulcanolog în cadrul US Geological Survey.

Acest fapt se datorează faptului că magma se află la o adâncime de doar 6-10 kilometri, iar fiecare presiune din partea acesteia se simte extrem de puternic.

„Nu putem pretinde că știm totul. Practic, singurul supervulcan văzut de oameni s-a petrecut acum 74.000 de ani, și nu există nimeni care să fi lăsat vreo mărturie asupra modului în care se produce. Însă specialiștii în domeniu vă pot spune cu certitudine: Da, va exista o supererupție la Yellowstone! Când? Peste cel puțin 10.000 de ani?”, adaugă Cervelli.

Ultima supererupție vulcanică de la Yellowstone a avut loc acum 640.000 de ani și a acoperit continentul american cu un strat de cenușă vulcanică gros de mai mulți centimetri grosime. De altfel, supererupția vulcanică a influențat major clima de acum 640 de milenii.