Mari Duhovnici Romani

DUMITRU STANILOAIE (n. 16 noiembrie 1903, Vlădeni, Comitatul Brașov - d. 1993 București)

2011-11-20T13:08:00.000-08:00

Dumitru Stăniloae (n. 16 noiembrie 1903, Vlădeni, Comitatul Brașov - d. 1993 București) a fost un preot, teolog, profesor universitar, dogmatist, traducător, scriitor și ziarist român. Este considerat unul dintre numele proeminente ale teologiei europene din secolul XX. A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării "Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii" (în douăsprezece volume). Membru de Onoare al Academiei Române (1991).

Date biografice

S-a născut la Vlădeni ca ultimul dintre cei 5 copii ai lui Irimie și Rebeca Stăniloae, nepoată de preot. Pe 4 octombrie 1930 s-a căsătorit cu Maria (născută Mihu), iar în anul următor i s-au născut primii copii, doi gemeni - Dumitru (moare în septembrie 1931) și Mioara (moare în 1945). În 1933 se naște Lidia, botezată de istoricul Ioan Lupaș. Unicul nepot, Dumitru Horia, fiul Lidiei, se naște în 1959.

Studii

A urmat studiile secundare la liceul "Andrei Șaguna" din Brașov între 1914 și 1922, și cele superioare la Facultatea de Litere din București (doar primul an), continuând apoi cu Facultatea de Teologie din Cernăuți (între anii 1923 - 1927). La Cernăuți a obținut doctoratul în 1928.

Cariera teologică

Este trimis de mitropolitul Nicolae Bălan la Facultățile de Teologie din Atena (1927 - 1928), Munchen și Berlin (1928 - 1929) pentru a se specializa în Dogmatică și Istorie bisericească și face călătorii de studii și documentare la Paris și Belgrad. Reîntors în țară, ocupă funcția de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu (1932) și titular din 1935 de Dogmatică la Academia teologică “Andreiana" din Sibiu. Funcționează ca profesor până în 1946. Între 1929 - 1932 și 1936] - 1937 predă Apologetică, între 1932 - 1936 Pastorală iar între 1929 și 1934), limba greacă. A fost numit rector al Academiei teologice în 1936 și ocupă această poziție până în 1946
Este hirotonit diacon în 1931, preot în 1932 și protopop stavrofor în 1940. Este ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și consilier arhiepiscopesc.
Începând cu ianuarie 1934 și până în mai 1945 este redactor al publicației “Telegraful Român".
În 1947 este transferat prin chemare la Facultatea de Teologie din București, la catedra de Ascetică și Mistică. În 1948, odată cu transformarea Facultății în Institut Teologic de grad universitar, Dumitru Stăniloae a fost încadrat ca profesor titular de Teologie Dogmatică și Simbolică. Din ianuarie 1963, odată cu eliberarea de la Aiud, ocupă funcția de funcționar la Sfântul Sinod, reluându-și în octombrie postul la catedră.
În 1968 este invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Miron, pentru a susține conferințe. În 1969 conferențiază la Oxford. Merge la Vatican, ca membru al delegației B.O.R., în 1971.
Este numit “Doctor Honoris Causa” al Institutului ortodox Saint Serge din Paris în 1981 și este premiat la Londra cu distincția onorifică “Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești.
În 1990 devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1991 este membru de onoare, în același an fiind numit Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie din Atena. În 1992 primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București. În 1993, teologul Ioan I. Ică Jr. și Mircea Păcurariu editează volumul omagial: Persoană si comuniune: Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vîrstei de 90 de ani, Sibiu, Ed. Diecezană, 1993. În 2002 a apărut prima carte în engleză care discută analitic teologia Pr. Stăniloae: Lucian Turcescu, dir., Dumitru Staniloae: Tradition and Modernity in Theology (Center for Romanian Studies, 2002).
Despre teologia sa sunt și alte păreri:

„Dumitru Stăniloae n-a fost un sfânt. [...] într-o epocă oarecare a scris și prin «Glasul Patriei»! [...] Iar opiniile lui Stăniloae despre omul modern erau așa de diferite de ale lumii de astăzi, încât el nu poate fi un model pentru tinerele generații de teologi. Stăniloae era un conservator, un naționalist ortodox. Scrierile sale sunt o odă adusă ortodoxiei și o perpetuă polemică cu protestantismul și catolicismul. Ca și pentru Noica, pentru Stăniloae Occidentul era o civilizație de byebye, însă la amândoi le curgeau balele după o călătorie prin Apus după cărți.^[1]”

—Romeo-Valentin Muscă

„Fiind român, Părintele Dumitru Stăniloae aparține unui popor care a trebuit să realizeze și să mențină fără încetare un foarte dificil echilibru între spațiul său propriu, ” mioritic ”, și situația să tragică și roditoare în același timp, de legătură între Orientul și Occidentul creștin, între Ortodoxie și latinitate, între lumea greacă și lumea slavă... Între multe altele, aș alege trei teme care mi se par fundamentale în opera Părintelui Dumitru Stăniloe: dragostea, ca limbaj în vorbirea despre Dumnezeu și despre om, semnificația spirituală a lumii, și Biserica, laborator în care se lucrează învierea. Pentru a vorbi despre Dumnezeu, Părintele Stăniloae vorbește despre dragoste. Iar pentru a vorbi despre dragoste, el vorbește despre asceză, ca desprindere, și despre rugăciune ca adâncire în existența care devine relație personală.”

„Teologia adevarata si vie, dupa Protopresbiterul Dumitru Staniloae, se orienteaza simultan in trei directii : catre trecut, prezent si viitor. Ea este in acelasi timp apostolică, contemporana si profetică. Caracteristicile ei, declara dansul, sunt fidelitatea fata de Revelația lui Hristos data in Sfânta Scriptură si Tradiție ... responsabilitate catre credincioșii care sunt contemporani cu teologia care se face si deschidere catre viitorul eshatologic ... Teologia Dogmatică Ortodoxă este in primul rand bazata ferm pe tradiția apostolică, asa cum este ea interpretata de Părinți ... Scriitorii patristici sunt intotdeauna tratati de Părintele Dumitru ca si cum ar fi contemporani, ca martori vii a caror marturie cere din partea noastra o continua autoexaminare si regandire, avand in vedere preocuparile zilei de azi. Credincioasa trecutului, responsabila fata de prezent, Teologia Dogmatică Ortodoxă este, de asemenea, o carte profetica, deschisa catre viitor, creatoare,indicand carari inca neexplorate.”

—Kallistos (Ware), Episcop de Diokleia

„Care sunt caracteristicile distinctive ce marcheaza teologia Părintelui Dumitru Staniloae in general si, mai precis, acest prim volum al "Teologiei Dogmatice Orfodoxe" ? Patru teme principale cer o mentiune speciala. Mai intai si, cel mai important, teologia dansului este o teologie a iubirii si comuniunii personale. In al doilea rand, si in legatura directa cu primul punct, teologia Părintelui Dumitru este in mod pregnant trinitara. Pentru el doctrina Treimii este nu o simpla piesa de invatatura formala, acceptata datorita autoritatii Bisericii, ci are o semnificatie cruciala pentru fiecare dintre noi, afectand felul in care ne privim pe noi insine si unii pe altii ... In al treilea rand, teologia Părintelui Dumitru Staniloae este structurata de adevarul dublu al departarii si totusi apropierii lui Dumnezeu. Dumnezeirea este total transcendenta si total imanenta, incomprehensibila si totusi, intelesul adanc al oricarui lucru, infinit dincolo de orice participare si totusi, mai aproape de noi, decat insasi inima noastra. Strans legata de invatatura Parintelui Dumitru despre prezenta energiilor necreate ale lui Dumnezeu in tot universul este o a patra caracteristica importanta in gandirea sa : viziunea sa asupra transfigurarii cosmice. El ofera mult mai temeinic, decat oricare alt scriitor ortodox din zilele noastre o convingatoare teologie a lumii.”

—Kallistos (Ware), Episcop de Diokleia

„Părintele Dumitru Stăniloae vede bucuria ca pe una din caracteristicile specifice ale tradiției ortodoxe: ” Ortodoxia, prin bucuria trăirii lui Dumnezeu, este doxologică, și nu teoretică. Ea nu se dedă la speculații despre Dumnezeu, ci exprimă bucuria trăirii în Dumnezeu și a participării la existență cu întreaga creație ”. Mai precis, bucuria ce marchează Ortodoxia este aceea a Învierii: ” Temeiul cel mai adânc al nădejdii și bucuriei care caracterizează Ortodoxia și de care este pătruns întreg cultul său este Învierea. ” Bucuria noastră în creație nu este simplu emotivă sau sentimentală, ci în mod ferm hrito-centrică, izvorând din credința noastră în Dumnezeu cel întrupat și înviat din morți.”

—Kallistos (Ware), Episcop de Diokleia

„Cheia pentru descifrarea viziunii creative a părintelui Stăniloae, viziune care explică gândirea sa și stilul său meditative, este tema bogată a ” persoanei și a comuniunii ”, în unitatea lor relațională și dialogică.”

—preot Ioan Ică Jr.

„Părintele Dumitru Staniloae este cu siguranta cel mai mare teolog ortodox contemporan. Pe masura ce va fi tradusa in limbile occidentale, opera sa se va afirma ca una din creatiile majore ale gandirii crestine din a doua jumatate a secolului nostru. Cand l-am intalnit pe parintele Dumitru, nu m-am putut impiedica sa nu ma gandesc la Sfantul Ioan Evanghelistul, care la adanci batraneti, repeta mereu ca "Dumnezeu este iubire" si "Cel ce iubeste pe fratele sau se afla in lumina". Oamenii din Transilvania sunt recunoscuti pentru vigoarea lor infaptuitoare, in lucrarea mintii ca si in cea a mainilor. Parintele Dumitru intrupeaza virtutile neamului sau: inalt, viguros iar imensitatea operei sale marturiseste o putere de munca putin obisnuita.^[2]”

—Olivier Clement

Iată și câteva idei ale părintelui Dumitru Stăniloae legate de poporul român și rolul strategic jucat de el în istoria religiozității și umanității europene:

„Naționalism este constiinta că apartii cutărui grup etnic, iubirea acelui grup si activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui. Care este însă modul românesc de comuniune cu ordinea spiritualã transcendentã? Aceasta ne-o spune istoria si ne-o spune viata actualã a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveste românul spre cer si plin de lumina de acolo si-l întoarce spre lume, conducându-se după el în atitudine si pasii săi.”

„Cheagul de iubire si de sacrificiu între membrii natiunii nu-l poate întretine decât credința în Dumnezeu.”

„Creștinismul răzbate în mod necesar spre nationalism. Dumnezeu nu mã va rãsplãti dupã modul cum am stiut sã mã desfac de comuniunea fireascã în care mi-a fost dat sã trãiesc, ci dupã modul în care am afirmat aceastã comuniune cu vointa si cu iubirea mea creștină.”

„Ortodoxia ne-a menținut ca un neam unitar și deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient și Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm ființa față de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare și pentru popoarele din Occident, deși, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm ființa și față de unele din popoarele vecine din Occident.”

„Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm ființa națională și liniștea Occidentului, ci ne-a dat și puterea să contribuim la menținerea popoarelor (grecilor și slavilor) din Balcani. Țările noastre au adăpostit cultura acelor popoare și le-au dat puterea să se dezvolte și totodată să se mențină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susținut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile și mănăstirile din acele țări, inclusiv cele din Țară. Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul și Occidentul european.”

„Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înțelegerea rațională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenței, propriu popoarelor din Răsăritul Europei.”

[modificare] Detenția politică

Pe 5 septembrie 1958, odată cu noul val de arestări, este reținut de Securitate alături de membrii mișcării Rugul Aprins, din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este ținut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.

Opera

Lucrări teologice

Viața și activitatea patriarhului Dosoftei al lerusalimului și legăturile lui cu țările românești, Cernăuți, 1929 169 p. (teză de doctorat);
Catolicismul de după război, Sibiu, 1933, 204 p.;
Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939, 395 p.;
Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie, Sibiu, 1942, 150 p.
Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, 250 + CLX p.;
Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, 404p.;
Teologia Dogmatică și Simbolică. Manual pentru lnstitutele Teologice, 2 vol., București, 1958, 1008p. (în colaborare cu profesorii Nicolae Chițescu, Isidor Todoran și loan Petreuță);
Teologia Dogmatică ortodoxă pentru Institutele Teologice, 3 vol., București, 1978,504 + 380 + 463 p. (considerată “o sinteză amplă a Teologiei Dogmatice a Bisericii Ortodoxe, cu deschideri ecumenice, culme a gândirii dogmatice românești și punct sigur de plecare pentru noi dezvoltări în gândirea dogmatică");
Teologia Morală ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol. Ill. Spiritualitatea ortodoxă, București, 1981, 320p.;
Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, 440p.;
Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, 392 p.;
Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990, 705 p.;
Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Craiova, 1992, 162 p.
Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, București, 1993, 96 p.;
Comentariu la Evanghelia lui loan, Craiova, 1993;
Iisus Hristos lumina lumii, București, 1993,
Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Antologie, studiu introductiv și note de Sandu Frunză, Cluj-Napoca, 1993, 240p.

Lucrări istorice

Din urmările Ediuctului de tolerant în ținutul Hațegului, în vol.”Fraților Alexandru și loan I. Lapedutu", București, 1936, p. 837-842;
O luptă pentru pentru Ortodoxie în Țara Hațegului, în Anuarul XV al Academiei teologice <<Andreiane>>", Sibiu, 1939, p. 5 - 76;
Din urmările Edictului de toleranță în ținutul Făgărașului, în vol. “Omagiu lui loan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani", București, 1943, p. 826-833;
Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain, în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 9 - 10, p. 1137-1185;
Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în BOR, an. LXXXVII, 1969, nr. 3-4, p. 355-390;
Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, București, 1973, 207 p.;
Rolul Ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale, în “Ortodoxia", an. XXX, 1978, nr. 4, p. 584-603;
Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate cu cei ai limbii române în general, în BOR, an. XCVII, 1979, nr. 3-4, p. 563-590;
De ce suntem ortodocși? (românii), în MMB, an. I (LXVII), 1991, p.15-27.

sute de articole și studii teologice

[modificare] Distincții și titluri academice (selectiv)

"Doctor Honoris Causa", Universitatea din Tesalonic (1976)
"Doctor Honoris Causa", Institutul Teologic St.Serge din Paris, (1981)
"Doctor Honoris Causa", Facultatea de Teologie din Belgrad, (1982)
"Doctor Honoris Causa", Universitatea din București, (1992)
Premiul Dr. Leopold Lucas, Facultatea de Teologie Evanghelică din Tūbingen
"Crucea Sf. Augustin din Canterbury" din partea Primatului Angliei, (1981)
Membru titular al Academiei Române, (1992)

Biografie

În anul 2000 a apărut la editura Humanitas o biografie scrisă de Lidia Stăniloae, fiica lui Dumitru Stăniloae,"Lumina faptei din lumina cuvântului", în care este evocată personalitatea părinților și momentele dificile prin care a trecut de-a lungul anilor Familia Stăniloae.

sursa:wikipedia.ro

PREOŢI ŞI DIACONI ARESTAŢI ÎN PERIOADA 1945 -1989

2011-11-07T14:08:00.001-08:00

1
PREOŢI ŞI DIACONI ARESTAŢI ÎN PERIOADA 1945 -1989
Părintele Constantin Mincu (), născut în 1908 la Gheboieni, Dâmboviţa, paroh în salul
natal, a fost arestat în 1952 pentru "uneltire împotriva ordinii sociale". A murit în 1951 sau 1953 în
lagărul de exterminare Peninsula, Valea Neagră.
Preotul Gheorghe Mincu () din Dâmboviţa a murit în închisoare.
Preotul Tudorache Mirea, paroh în Ruşeţu, Buzău, a fost arestat în 1959 şi condamnat,
pentru propagandă religioasă, fiind socotit "duşman al P.C.R. "
Preotul Ion Mireanu născut la 17 noiembrie 1888 în comuna Stăneşti Chirculeşti, judeţul Ilfov,
paroh în Popeşti, Ilfov, a fost arestat în perioada 16 august 1952 - 25 aprilie 1953, pentru activitate în
cadrul P.N.Ţ.
Preotul Teodor Mirescu, născut la 1 martie 1902 în comuna Sălcuţa-Pleniţa, Dolj, a fost arestat
în perioada 26. 06. 1959 - 26. 06. 1963. Eliberai din închisoare, a fost reîncadrat în parohia Subeşli,
Muscel, de unde s-a transferat la Bucureşti.
Preotul Grigore Miron, născut la Oneşti în 1906, paroh în localitatea Fuixienii Doamnei.
Bucureşti, a fost condamnat prin sentinţa 575/1. 06. 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti, la doi ani de
închisoare, pedeapsă redusă în urma recursului la un an.
Preotul Alexandru Misirliu din Bucureşti, a fost arestat în perioada 16 august 1952 - 8
august 1953.
Preotul Mihai Mităcaru1, născut în 1905 la Crucea, Suceava, a funcţionat ca paroh în satul
natal. Arestat în 1952 şi 1956, ca oponent al regimului, a fost condamnat la cinci ani de închisoare,
pedeapsă pe care a executat-o la Canal.
Preotul Petre Mitican, paroh la Târguşoru Vechi, Prahova, a fost condamnat prin sentinţa
736/1955 a Tribunalului Militar Bucureşti la şapte ani de închisoare corecţională.
Preotul Dumitru Mitoiu, născut la 8 octombrie 1916 în Dărmăneşti, paroh în Băceşti, Vaslui, a
fost arestat în 1948 şi condamnat pentru uneltire împotriva ordinii sociale. A fost deţinut la Aiud.
Preotul Ştefan Mitran din comuna Cerat, Dolj, a fost închis între anii 1954.1964.
Părintele Nicu Mitrică (), născut în 1906 la Cilieni. Olt, arestat în 1949, a fost omorât de
Securitate.
Preotul Florea Mitroi () a decedat la Periprava în 1961.
Preotul Nicolae Mitroi din Roşiori de Vede, Teleorman, a fost arestat perioada 15 august 1952 -
12 august 1953.
Preotul Vasile Mitroi, născut la 30 august 1914 în comuna Cornetu. Ilfov, paroh în salul natal,
a fost închis în perioada
Preotul Oancea Mocanu, născut la 6 mai 1912 în Peceneaga, Tulcea. paroh la Bogearu,
Caflacra, şi Dulgia, Ilârşova, a fost condamnat prin sentinţa 311/31. 08. 1950 a Tribunalului Militar
Constanţa la şapte ani de temniţă grea pentru "uneltire împotriva ordinii sociale". A trecut pe la Cavnic.
1 Mitocaru - potrivit listei de la Arhiepiscopia Sucevei.
2
Preotul Modoran din Tutova era deţinui în lagărul de la Caracal în 1945.
Preotul Mircea Modroiu din localitatea Vama Buzăului a fost arestat în timpul regimului
comunist.
Părintele Aurel Moise, născut la 19 aprilie 1916 în localitatea Tăuţ, Arad. preot în parohiile
Salu Mic, Pădureni, şi Segaj, Arad a fost arestat pentru "uneltire împotriva ordinii sociale" de două ori:
prima dată în 1958, a doua oară în 1964. A fost condamnat prin sentinţa nr. 347/1959 a
Tribunalului Militar Cluj lai 7 ani de închisoare şi trimis la Gherla, Aiud şi Ostrov.
Preotul Iosif Moise din parohia Abram, Bihor, a fost arestat la 15 august 1952.
Preotul Mihail Moise, născut la 4 noiembrie 1905 în Padina, Mehedinţi, paroh în comuna
natală şi în Drobeta - Turnu Severin, a avut în perioada 1951 - 1956 domiciliu obligatoriu la Filiaşi,
Dolj, împreună cu toată familia.
Preotul Nicolae Moise, născut la 7 februarie 1913 în comuna Albeşti, Argeş, a funcţionat ca
preot în oraşul Olteniţa. în 1959, a fost arestat pentru "uneltire împotriva ordinii sociale" şi condamnat
la doi ani de închisoare, pedeapsă pe care a executat-o la Penitenciarul Jilava.
Preotul Victor Moise din parohia Vama a fost anchetat 30 de zile în temniţele Securităţii.
Preotul Gheorge Moisei din Galaţi, născut la 26 septembrie 1906 la Oniceni, Roman, a fost
arestat în 1958 şi condamnat de către Tribunalul Militar Constanţa, prin sentinţa 3670/58, la 24 de
ani de muncă silnică, pentru "uneltire împotriva ordinii sociale". A executat şase ani din această
pedeapsă; a fost închis la Periprava.
Preotul Dumitru Moldovan, născut în 1907 la Benadea, Braşov, paroh la Recea, Braşov, a
fost condamnat pentru "omisiune de denunţ " la doi ani de închisoare în 1954 şi trimis la Canal.
Preotul Gheorghe Moldovan, paroh în localitatea Budila, Braşov, a fost închis în temniţele
comuniste.
Preotul Tit Moldovan, protosinghel la Mănăstirea Tismana, a fost arestat în 1958, pe când
era stareţ al Mănăstirii Polovragi. A decedat după eliberare şi este înmormântat la Mănăstirea
Ţigăneşti.
Părintele Dumitru Moldoveanu s-a născut la 10 februarie 1910 la Fitioneşti, judeţul Vrancea,
unde era preot paroh în momentul arestării, în 1949. Condamnat la trei luni de închisoare pentru
sabotaj, a executat pedeapsa la Focşani. In 1952 şi 1953 a mai fost arestat de două ori câte patru,
respectiv trei luni.
Preotul Dosoftei Moraru (Murariu), slujitor la catedrala patriarhală, a fost condamnat la şase
ani de temniţă grea, prin sentinţa 248/1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, pentru "uneltire
împotriva ordinii sociale".
Preotul Evmenie Moraru, născut la 18 septembrie 1910, în localitatea Pânceşti, Bacău, paroh
la Stejaru, judeţul Neamţ, a fost arestat în 1945, pentru "uneltire împotriva ordinii sociale". A stat în
închisoare cinci ani şi patru luni la Târgu Jiu, Piteşti, Aiud, Ghencea şi Canal, fără să fie judecat.
Preotul Morărescu din Buzău era în 1945 deţinut în lagărul de la Caracal.
Preotul loan Moruzan din Bârlad, a fost închis la Suceava şi Canal, fiind acuzat ca a ajutat
călugăriţele de la Mănăstirea Tudor Vladimirescu.
Preotul Traian Moşie din Petroşani, Hunedoara, a fost condamnat la şase ani de închisoare.
3
Preotul Gheorghe Munteanu, născut la 14 august 1912 în Poiana Blenchii, Sălaj, paroh în
comuna natală, a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj prin sentinţa 510/17. 11. 59 la şase ani
de închisoare şi patru ani interdicţie corecţională pentru "uneltire împotriva ordinii sociale".
Preotul Ion Munteanu din Ardusat, Maramureş, a fost arestat la 16 august 1952 şi condamant
la un an de închisoare pentru uneltire. A executat pedeapsa la Satu Mare.
Preotul Boris Munteanu din Focşani s-a născut la 3 mai 1913 la Ocniţa, Hotin. A fost închis
în temniţa de la Galaţi.
Preotul profesor Galaction Liviu Munteanu (), născut la 16 mai 1898 în localitatea Cristian,
Braşov, rector al Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj, arestat pentru întocmirea unei programe de
predare a religiei, a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la cinci ani de detenţie şi închis la
Gherla apoi la Aiud, unde a decedat în iunie 1961.
Preotul Gheorghe Munteanu () din Hunia-Maglavit, judeţul Dolj, arestat în urma unei
revolte a ţăranilor, a fost condamnat la zece ani de închisoare şi a murit în detenţie.
Preotul Nicolae Munteanu din Oradea a fost anchetat la Securitatea din Cluj.
Preotul Şerban Munteanu, născut la 16 august 1914 la Bărbăteşti, Gorj, paroh la
Muercasca, Vâlcea, Dolceşti şi Petreşti, Gorj, arestat la 7 octombrie 1958 şi condamnat la zece ani de
închisoare, a fost eliberat la 22 mai 1963 de la Ostrov.
Preotul Octavian Traian Munţiu, născut la 13 octombrie 1922 în Cărpiniş, Alba, a fost
condamnat în 1961, de Tribunalul Militar Braşov, la cinci ani de închisoare. Graţiat în 1964, a slujit
în parohiile Reciu, Bunteşti şi Şoimiş-Petreasca, judeţul Bihor.
Preotul Florea Mureşan ()), născut la 8 iulie 1907 în Ciubanca, Cluj, preot la catedrala din
Cluj, profesor la catedra de Teologie practică a Academiei Teologice, din 1946 protopop al Clujului -
funcţie pe care este nevoit să o părăsească în 1948 - a fost arestat în 1952 şi în 1958. Acuzat de "crimă
de uneltire împotriva ordinii sociale" şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, a fost închis la Satu
Mare, Gherla, Jilava apoi la Aiud unde a murit la 4 ianuarie 1961.
Preotul Vasile Mureşan din Terebeşti, Satu Mare, născut la 31 martie 1908, a fost
arestat în 1950 şi condamnat prin sentinţa 419/1950 a Tribunalului Militar Cluj, la opt luni de
închisoare pentru "favorizarea infractorului", iar în 1956, prin sentinţa 126 a Tribunalului
Militar Oradea, la 8 ani detenţie pentru uneltire.
Preotul Iosif Muşatescu, fratele dramaturgului Muşatescu, paroh la Suslăneşti, Argeş,
a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa 478/11. 05. 1950. la un an
de închisoare pentru favorizarea infractorului.
Preotul Ioan Naftanailă s-a născut în 1925 la Breaza, unde a devenii paroh mai
târziu. A fost arestat în 1957 pentru omisiune de denunţ şi condamnat la trei ani de
închisoare, pedeapsă mărită în urma recursului la şase ani, prin decizia 135’ 15. 08. 1958 a
Tribunalului Suprem, Colegiul Militar. A fost închis la Gherla, Sălciii, Periprava şi Grindu.
Preotul Eugen Nancă (), paroh în Goicea Mică. Dolj, a murit în colonia de la
Periprava. în 1961.
Preotul Simion Nan (Nanu) din Cisnădie. Sibiu, a trecut prin închisorile
comuniste.
Arhimandritul Cleopa Costache Nanu, născut la 20 mai 1928 în localitatea Iliceşti.
judeţul Galaţi, fost stareţ al Mănăstirii Nicula, judeţul Cluj, apoi la Cheia. Prahova, a fost
condamnat la patru ani de închisoare în perioada 1959 - 1964.
4
Preotul Dumitru Nariţă din Sohodol, Câmpeni, Alba, a fost deţint în colonia
Peninsula.
Preotul Ion Năstase, paroh în Andreiaşii de Jos, Vrancea, a fost condamnat pentru omisiune
de denunţ la doi ani de închisoare prin sentinţa 913/31. 10.1951 a Tribunalului Militar Galaţi.
Preotul Teodor Năstase, născut la 21 septembrie 1909 în comuna Trifeşti, Neamţ,
paroh în Avereşti, Neamţ, a fost arestat de două ori, în perioada 16. 12. 1952 - 18. 06.
1954 şi între 19. 07. 1958-31. 07. 1964, a doua oară fiind condamnat de Tribunalul Militar
Iaşi la opt ani de închisoare, pentru "uneltire împotriva ordinii sociale". După ce a ieşit din
închisoare, a slujit în parohiile Jigoreni, Neamţ, Moreni, Ion Creangă şi Avereşti, din
protopopiatul Romanului. S-a pensionat la 1 februarie 1987.
Preotul Alexandru Neacşu, paroh în localitatea Româneşti, Prahova, a fost arestat în
1953 şi închis patru ani la Jilava,
Preotul Ion Neacşu din Vedea, Argeş, a fost închis între 1959 şi 1964. în 1953 era la
Baia Sprie.
Preotul Enache Neaga din protopopiatul Buzăului a fost arestat în perioada 1950-
1955.
Preotul Simion Neaga, paroh la biserica Sfânta Treime - Dudeşti, din Bucureşti, a fost
închis în perioada 15 august 1952 - 17 octombrie 1953 fără să fie judecat.
Preotul Florea Neagu din Dane ţi Scoruşii, judeţul Dolj, născut la 27 august 1913, în
Gighera. Dolj, a fost condamnat pentru "uneltire împotriva ordinii sociale" şi închis între
1954-1960 la Periprava.
Preotul Grigore Neagu, născut la 12 martie 1906 în Ulmu, Ialomiţa, hirotonit preot
penlru comuna natală în 1930, a fost arestat la 1 septembrie 1952 şi condamnat la şase luni
de închisoare pentru neplata cotelor către stat.
Preotul Gheorghe Neamţu, născut la 24 septembrie 1917 în comuna Topana. Olt, a
studiai Teologia la Seminarul din Curtea de Argeş şi la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, după care a slujit în parohiile Darabani. Botoşani, Tâmpeni, Topana şi Chilia, din
Episcopia Râmnicului şi Argeşului. Arestat ia 28 mai 1959, a fost condamnat prin sentinţa
327/8. 09. 1960 a Tribunalului Militar Craiova, la şase ani de închisoare pentru "uneltire
împotriva ordinii sociale". Eliberal în 1964, s-a stabilit în parohia Băneasa, de unde s-a
pensionat în 1973.
Preotul Marin Neamţu din Craiova a fost arestat de Securitate la 26 septembrie 1959.
Preotul Nicolae Nebunu din llodoreasca, Gorj, a fost închis vreme de opt ani.
Preotul Necşulescu din comuna Târguşor, judeţul Constanţa, a fost arestat în 1949 pentru că,
împreună cu consăteni de-ai săi, a luat legătura cu luptătorii anticomunişti din zona Babadagului pentru
a organiza rezistenţa şi în satul lor.
Preotul Constantin Necşulescu, născut la 14 octombrie 1896 la Călina, Vâlcea, paroh la
Dranovăţ, Slatina, Drăgăşani şi Drăghiceşti, Argeş, a fost închis pentru uneltire în perioada 1959 -
1964. După ce a ieşit din închisoare a slujit în Piatra Olt.
Preotul Constantin Necşulescu, născut la 13 noiembrie 1905, a fost închis în perioada
octombrie 1957 - septembrie 1962. A trecut pe la Canal. S-a pensionat în 1979 din parohia Făgăraş,
judeţul Tulcea.
Preotul Ion S. Necşulescu, născut la 11 ianuarie 1912 în localitatea Gura Boului, paroh la
Gărdineşti şi în Bondoci, Olt, a fost condamnat la opt ani închisoare pentru "uneltire împotriva
5
ordinii sociale", prin sentinţa 592/1959 a Tribunalului Militar Craiova. Eliberat în 1964, a slujit în
parohiile Leleasca, Olt, şi Prodani, Argeş, până în decembrie 1990, când s-a pensionat.
Preot în Satnoieni (Călăraşi), Gavrilă Negoiţă, născut la 20 mai 1912 în satul Traian -
Ialomiţa, a fost reţinut la Securitate timp de şapte luni, în 1949, pentru "uneltire împotriva ordinii
sociale".
Preotul Negrea () era în 1956 la Aiud. A murit la Canal.
Preotul Ioan Negruţiu din Cinei, Bihor, s-a născut la 9 iulie 1915, în localitatea Borşea, judeţul
Bihor. După terminarea studiilor teologice, în 1942, a fost hirotonit preot la catedrala din Beiuş,
oraş în care a funcţionat concomitent şi ca profesor de religie la liceu şi la şcoala normală, în 1948 a
fost arestat şi condamnat de Tribunalul Cluj la zece ani de temniţă grea, pentru "uneltire împotriva
ordinii sociale". A fost închis la Aiud, Canal -Peninsula, Jilava şi Gherla. Din 1958 a avut timp de
doi ani domiciliu obligatoriu la Valea Călmăţuiului.
În anul 1958 a fost rejudecat şi condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti la muncă
silnică pe viaţă. Eliberat în 1964, a devenit preot în comuna Cihei, secretar al Episcopiei Oradea,
director al Seminarului Teologic din Curtea de Argeş, inspector general patriarhal, iar din anul 1979,
redactor al revistei Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului.
Din 1981 funcţionează ca preot duhovnic la Mănăstirea Timişeni -Sag.
Preotul Dumitru Neicu, născut în comuna Bălăceanca la 22 iulie 1915, paroh la Răscăieţi,
Dâmboviţa, a fost arestat în 1959, pentru uneltire şi condamnat la trei ani de închisoare. Eliberat de la
Periprava în 1964, a revenit în parohie.
Preotul Traian-Ulpiu Nemoian, născut la Lăpuşnicel în 13 aprilie 1906, paroh în Petnic,
Ohaba Mâtnic, Ruginosu şi Rădmăneşti, judeţul Timiş, a fost închis în temniţele comuniste.
Preotul Costachi Nemţanu s-a născut în 15 iunie 1915 în localitatea Obârşia, judeţul Bacău. A
urmat Şcoala normală în satul natal, seminarul la Roman, iar Facultatea de Teologie la Cernăuţi şi la
Suceava.
În anul 1942 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Noua-Suliţă din Eparhia Hotinului, ce
avea sediul la Bălţi. În 1944 s-a refugiat în judeţul Caraş-Severin, de unde s-a transferat în 1946 în
comuna Răchitoasa, judeţul Bacău. Aici, la alegerile din ’46 a făcut parte din biroul secţiei de votare ca
delegat al Partidului Ţărănist (Maniu). În mai 1947 a fost arestat şi dus în lagăr la Craiova, unde a fost
închis până în luna noiembrie.La 1 octombrie 1948 s-a transferat în parohia Viforeni, judeţul Bacău, de
unde în toamna lui ’49 a fost ridicat de Securitate. Judecat de Tribunalul Militar Galaţi, a fost
condamnat, pentru "favorizarea infractorului"2 la doi ani de închisoare şi trimis la Canalul Dunăre -
Marea Neagră, de unde a fost eliberat în 1952.
Preotul Alexandru Nica (Nicu), originar din Tecuci, paroh în Băiţa, Bihor, a fost închis la
Brăila şi Galaţi.
Preotul Ion Nica, născut la 6 iulie 1912 în Fărcaşu, Dolj, paroh în comuna natală, a fost arestat
de două ori: prima dată între 15. 09. 1952 - 1. 05 1954, iar a doua oară între 1959 - 1964, fără să fie
judecat şi condamnat.
Ierodiaconul Ilie Emilian Nichifor, născut la 12 februarie 1905 în Homocea, Bacău, călugăr la
Mănăstirea Neamţ, apoi la Schitul Sihăstria şi, în cele din urmă, la Schitul Muşinoaiele, a fost arestat
pentru ajutorul pe care 1-a dat luptătorilor anticomunişti din munţi şi condamnat la trei ani de închisoare.
Eliberat în 1964, a intrat la Mănăstirea Căldăruşani.
Preotul Dumitru Nicoară din localitatea Costache Negri, Galaţi, născut la Cudalbi în 21 iunie
1912, a fost arestat în 1958 pentru activitate legionară şi condamnat la trei ani de închisoare,
prin sentinţa 89/58 a Tribunalului Militar Constanţa. A fost închis la Periprava.
2 Conf. Biletului de eliberare 4428/1952 eliberat de penitenciarul Poarta Albă 2
6
Preotul Nicolae Nicolae, născut la 8 martie 1913 în comuna Herăşti, Ilfov, paroh la Filipeştii
de Târg, Prahova, a fost condamnat la trei ani de închisoare, prin sentinţa 93/1953 a Tribunalului
Militar Bucureşti, pentru "uneltire împotriva ordinii sociale".
Protosinghelul Veniamin Nicolae de la Mănăstirea Polovragi, Gorj, a fost arestat şi
condamnat. După eliberarea din închisoare, a slujit la Arhiepiscopia Craiovei şi, mai târziu, a
devenit arhiereu vicar la Buzău.
Paroh în localitatea Plosca, protopopiatul Alexandria, judeţul Teleorman, preotul Ilie
Nicolau, născut la 8 septembrie 1915 în comuna Bucov, Argeş, a fost arestat în perioada 18. 11.
1950 - 23. 02. 1953.
Preotul Constantin Nicolescu () din Drăgăneşti, Olt, a murit în închisoare.
Preotul Nicolae Gr. Nicolescu, născut în 1910 în Valea Mare, Dâmboviţa, doctor în
teologie, paroh în Leordeni, Argeş, a fost arestat în 1953 şi închis la Piteşti.
Părintele Alexandru Nicolici s-a născut la data de 3 octombrie 1911 în localitatea Vălişoara,
judeţul Caraş-Severin. Absolvind Academia Teologică din Caransebeş, a fost hirotonit preot şi a
păstorit parohia Tufări, judeţul Mehedinţi, între anii 1934 - 1944, apoi parohia Teregova. Arestat în
1949, a fost condamnat prin sentinţa nr. 49/1950 a Tribunalului Timişoara la 15 ani de închisoare
pentru "uneltire împotriva ordinii sociale". A fost închis la Gherla.
Eliberat de la Gherla la data de 12 septembrie 1958, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în
comuna Olaru din fostul raion Călăraşi. Începând cu 1 ianuarie 1961 i s-a permis să funcţioneze aici
ca preot suplinitor. În anul 1964 a revenit în cuprinsul eparhiei în care a fost hirotonit. A funcţionat în
parohia Târnova până în 1975, când s-a pensionat. Ca să poată sluji în continuare, a fost nevoit să
renunţe la pensie, conform legilor în vigoare atunci; a mai funcţionat ca paroh în Timişoara până în
1982. A murit la 9 iulie 1987.
Preotul Gheorghe Nicula, paroh în localitatea Buzescu, Teleorman, a fost deţinut politic.
Preotul Constantin Niculescu, născut la 30 ianuarie 1906 în Podenii Noi, Prahova, paroh în
comuna natală, a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru instigare publică prin
sentinţa 124/15. 10. 1952 a Tribunalului Militar Bucureşti. Tribunalul Suprem, Colegiul Militar,
1-a găsit însă nevinovat, aşa că a fost eliberat în 1954 şi s-a întors la parohie.
Preotul Gheorghe Niculescu, paroh la biserica Sfântul Haralambie din Giurgiu, a fost
arestat în perioada 15 august 1952 - 9 august 1953, fără să fie judecat şi condamnat.
Preotul Petrache Niculescu din comuna Pătârlagele, Ilfov, a fost arestat în 1949 şi închis
timp de trei ani la Aiud pentru "uneltire împotriva ordinii sociale".
Preotul Constantin Nistor , născut la 22 septembrie 1922 în comuna Aroneanu, Iaşi, a fost
arestat în 1948 şi condamnat la cinci ani de temniţă grea. A murit la Tg. Ocna, în 1950, bolnav de
tuberculoză.
Preotul Nicolae Niţescu, născut la 15 octombrie 1883 în comuna Valea Popii, Muscel,
paroh la Boteni, a fost arestat de Securitate în perioada decembrie 1952 - aprilie 1953 şi închis la
Piteşti, fără să fie condamnat.
Preotul Bucur Niţulescu, paroh la Hodivoaia, Giurgiu, a fost condamnat de Tribunalul
Militar Bucureşti la trei luni de închisoare pentru "sabotaj".
Protopopul Constantin Noapteş din Brăila, profesor de religie şi limba germană, a fost
condamnat şi închis la Canal între 1951 - 1953 împreună cu un grup de preoţi renumiţi pentru
activitatea lor pastorală deosebită.
7
Preotul Sergiu Oancea, paroh în localităţile Frumuşelu, Bacău, şi Crucea, Constanţa, a fost
arestat în 1959 de Securitatea din Bacău şi condamnat la doi ani de închisoare. A rămas însă
aproape trei ani la Canal şi la Jilava.
Părintele Zosim Oancea s-a născut la 21 iulie 1911 în satul Alma, judeţul Sibiu. Tatăl i-a
murit în primul război mondial şi, deoarece mama i s-a recăsătorit, a fost crescut de bunici.
A urmat Şcoala primară în sat, iar liceul în orăşelul Dumbrăveni, apoi cursurile Facultăţii de
Teologie din Sibiu şi Bucureşti. A obţinut la examenul de licenţă, susţinut în 1935, nota 10. În acelaşi
an s-a căsătorit cu învăţătoarea Dorina Radu, fiica preotului din sat.
A lucrat întâi ca profesor suplinitor de religie, la Şcoala normală de învăţători din Cristur,
Oradea, începând cu 1 septembrie 1935. La Crăciun, în acelaşi an, a fost hirotonit diacon de către
mitropolitul Nicolae Bălan iar la 31 decembrie, preot, de către episcopul vicar Vasile Stan. In anul
următor a fost numit preot la catedrala din Sibiu. Conducerea bisericească i-a mai încredinţat, pe
lângă slujirea la catedrală, o serie de alte misiuni: duhovnic al mai multor societăţi de tineret,
administrator protopopesc la Blaj între anii 1943 - 1945, duhovnic al Universităţii din Cluj între anii
1946 - 1947, etc.
În anul 1949, a fost condamnat, prin sentinţa nr. 93/07. 02. 1949 a Tribunalului Militar
Sibiu la zece ani de închisoare corecţională şi trei ani degradare civică pentru "crimă de
uneltire contra ordinii sociale". După executarea pedepsei, la ieşirea din închisoarea de la
Aiud, a fost trimis în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu.
Revenit la Sibiu în 1963, a fost numit paroh în Sibiel, unde a slujit tot timpul după aceea, până
astăzi.
După 1964 a colaborat la revistele Telegraful Român, Mitropolia Ardealului, Mitropoliei
Olteniei, Ortodoxia etc.
Preotul Sinarandache Ochişor, născut Ia Mălăeşti, Dolj, în 28 ]februarie 1899, paroh
la Balş, Olt, a fost arestat în 1959 şi condamnat pentru uneltire, prin sentinţa 283/1960 a
Tribunalului Militar Craiova, la trei ani de închisoare.
Ieromonahul Dionisie Odişteanu, stareţ la Secu, profesor la Seminarul Teologic
Monahal de la Cernica, a trecut prin închisorile comuniste.
Preotul Constantin Olaru din Oradea a fost arestat în 1958.
Preotul Costache Olaru, născut în 1911, paroh la Nicoreşti, Tecuci, a fost condamnat la patru
ani de închisoare, pe care i-a executat în Deltă.
Preotul Gheorghe Olaru din Lieşti, Galaţi, născut la 15 august 1912 în localitatea
Şerbăneşli, Galaţi, a fost arestat în 1958 şi condamnat prin sentinţa nr. 89/58 a Tribunalului Militar
Constanţa la trei ani de închisoare pentru activitate legionară. A fost închis la Periprava.
Preotul Ion Oncescu, născut la 18 martie 1912, paroh la Floreasca, Bucureşti, a fost arestat în
perioada 1952 - 1954 şi închis la Galeş şi Peninsula.
Preotul Gheorghe Onisim, paroh în localitatea Groşi, Bihor, a fost arestat la 14 februarie
1952 şi condamnat pentru uneltire, la trei ani de închisoare.
Preotul Nicolae Oniţă, născut 26 septembrie 1908 în Pârâieni, paroh la Budele, Vâlcea, a fost
arestat în 1959 şi condamnat la doi ani de închisoare pentru "uneltire împotriva ordinii sociale".
Preotul Valerian Opaiţ din localitatea Şiret, judeţul Suceava, a fost deportat în Siberia în
1940 şi nu s-a mai întors niciodată acasă.
Părintele Crăciun Oprea, preot în localităţile Hăşdău şi Cinciş, a fost arestat în 1948 şi
condamnat de Tribunalul Militar Timişoara pentru "uneltire împotriva ordinii sociale", apoi închis la
Arad, Oradea, Timişoara, Gherla, Piteşti şi la Canal.
8
Preotul loan Oprea, născut la 17 ianuarie 1906 în comuna Pietroşiţa, Dîmboviţa, paroh la
Măgureni, Prahova, a fost arestat de două ori. Prima dată în perioada 19. 07. 1952 - 19. 07. 1954, iar
a doua oară între 13. 02. 1958 - 30. 07. 1964, fiind condamnai prin sentinţa 189/ 20. 04. 1960 a
Tribunalului Militar Bucureşti la 12 ani de muncă silnică pentru "uneltire împotriva ordinii sociale".
După ce a ieşit din închisoare a slujit în parohiile Nucşoara de Jos, Prahova, şi Pietroşiţa, Dâmboviţa.
Preotul Gheorghe Oprean, născut în 1891, a fost deţinut la Canal în perioada 15. 04. 1952-
01.06. 1953.
Părintele Gheorghe Oprescu din localitatea Trăisteni, Prahova,
născut la 2 noiembrie 1904 în comuna Soirile, Prahova, a fost arestat în 1961 si condamnat prin
sentinţa 260/1962 la un an de închisoare pentru "uneltire contra ordinii sociale".
Preotul loan Oprescu, născut la 18 martie 1912 în Cosereni, Ilfov, paroh la biserica
Adormirea Maicii Domnului din Ciuleşti, Bucureşti, a fost închis în perioada iulie 1952 - mai 1954.
Preotul Toma Oprescu - paroh în Frăţileşti, Ialomiţa, născut la 26 ianuarie 1908 la Căneşti,
Teleorman, a fost condamnat prin sentinţa 1232/1952 a Curţii Supreme Bucureşti la opt ani de
închisoare pentru "sabotaj economic". Graţiat în 1954, a revenit în parohie.
Preotul Constantin Opriş s-a născut la 16 aprilie 1916 în Breaza, Prahova. Arestat în 1961
pentru "uneltire împotriva ordinii sociale", a fost închis trei ani la Văcăreşti, Jilava şi Ploieşti.
Protopopul Gheorghe Opriş din Rupea, arestat în 1948, a fost condamnat de Tribunalul Militar
Braşov la trei ani de închisoare corecţională si doi ani administrativ. Eliberat în 1953, a avut domiciliu
obligatoriu timp de şase luni. A trecut pe la Braşov, Jilava, Piteşti, Gherla şi Bicaz.
Preotul Ion Oprişan din Ostrov a fost condamnat la şase ani de închisoare pentru activitatea
sa în cadrul Mişcării Naţionale de Rezistent anticomunistă ce a luat fiinţă în Dobrogea.
Preotul loan Opriş, născut la Ocna Sibiului în 1916, licenţiat ai Facultăţii de Teologie din
Chişinău, paroh în localităţile Topârcea şi Mândra din judeţul Sibiu, profesor de religie şi
administrator al Oficiului protopopesc din Blaj, preot la catedrala din Sibiu, a fost arestat fără
condamnare în perioada 3.01. 1954- 13.08. 1954.
Preotul Emil Oprişan, paroh în Cernavodă, a fost arestat în primăvara anului 1951.
Preotul Ion Opriţescu, născut la 16 februarie 1897 la Mihăeşti, Vâlcea, paroh la
Băbeni, Vâlcea, a fost condamnat pentru uneltire de Tribunalul Militar Craiova. S-a aflat în
detenţie între 1950 - 1960.
Părintele Vicenţiu Orăsan, paroh în Viisoara, judeţul Cluj, a foi arestat de Securitatea Turda,
din motive politice. În închisoare la Gherla era atât de bolnav că nu putea nici să-şi cureţe cei doi
cartofi pe care îi primea la prânz. La 80 de ani, fiind pe patul de moarte, 1-au eliberat şi a murit acasă.
Preotul Alexandru Orăşanu, născut la 17 noiembrie 1914 în Turn Măgurele, paroh la Moşteni,
Teleorman, a fost condamnat la cinci ani de închisoare, prin sentinţa 127/17. 10. 1952 a Tribunalului
Militar Bucureşt pentru uneltire. Graţiat în 1955, s-a întors la parohie.
Preotul Petre Orăşanu, născut la 21 iunie 1904 în comuna Tomşani, Prahova, paroh la
Târgşorul Vechi, Prahova, a fost condamnat la şapte ani de închisoare pentru agitaţie publică, prin
sentinţa 736/1955 a Tribunalului Militi Bucureşti. Graţiat în 1955, a revenit la parohie.
Părintele Victor Simion Ovezea de la mănăstirea Ciolanu, Buzău, născut la 13 iulie 1926 în
localitatea Cazaşu, Brăila, a fost arestat de două ori. Prima dată în 1955, pe când era ierodiacon la
Mănăstirea Sihastru, Vrancea, când a fost condamnat la şapte ani de închisoare prin sentinţa nr.
3711/55 pentru "uneltire împotriva ordinii sociale". A doua oară în 1958, prin sentinţa 274/58. A fost
închis la Ostrov.
9
Preotul Coriolan Palade din Câmpeni, Alba, a fost condamnat la trei ani de închisoare şi
trimis la Canal.
Preotul Gheorghe Palade a fost arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare de către
Tribunalul Militar Bucureşti pentru "difuzare de publicaţii interzise".
Preotul Mihai Pall () din Tiream, Satu Mare, a fost executat cu grupul fraţilor Arnăuţoiu.
Preotul Dan Falanga, născut în 1925, paroh la Stoicani şi Cavadineşti, Galaţi, a fost
arestat pentru cercetări în perioada ianuarie 1958 -februarie 1960.
Preotul Petre Pan, născut în 1910 la Glogova, Gorj, paroh în Scrada şi Bârsesti, Gorj, a fost
deţinut între 1959 - 1963 la Craiova şi Periprava. A slujit apoi în Mălăieşti, Dolj, şi Bârsesti, Gorj. A
decedat în 1984.
Preotul Constantin Panait din parohia Călugăreni, Prahova, a fost deţinut la Canal.
Preotul lordache Panait din Măcrina, Buzău, arestat în 1947 şi condamnat la un an de
închisoare pentru dezvăluirea încercării de falsificare a voturilor în noiembrie 1946, a fost eliberat doar
în 1950. Prin sentinţa 50/1962 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost condamnat din nou la un an
de închisoare corecţională, pentru uneltire.
Preotul Mircea Panda din Poiana de Vascău, Bihor, a fost arestat în 1952 pentru "favorizarea
infractorului" si condamnat la trei ani de închisoare, ie Tribunalul Militar Cluj prin sentinţa 429/1952.
Preotul Pandurescu din Timişoara a fost deţinut politic.
Preotul Iacob Panga din parohia Zalău II, Sălaj, a dispărut la 15 august 1952.
Părintele Arsenie Anghel Papacioc de la Techirghiol, născut la 13 august 1914, în satul
Misleanu, Ialomiţa, tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti, duhovnic la Mănăstirea
Slatina între 1952 - 1958, a fost condamnat în 1958 la douăzeci de ani de închisoare, prin sentinţa
125/1958 a tribunalului Militar Bucureşti, pentru "uneltire contra ordinii sociale", închis a Braşov,
Aiud şi Jilava, a fost eliberat în 1964.
Preotul Keropian Papken, armean din Constanţa, a fost condamnat pentru tentativă de trecere
ilegală a frontierei şi închis şapte ani la Gherla.
Părintele Constantin Papuc s-a născut la 28 ianuarie 1919 în comuna Urlaţi, regiunea Ploieşti.
A fost arestat la data de 15 martie 1958 şi judecat de Tribunalul Militar al Regiunii II Bucureşti pentru
"crimă de uneltire contr. ordinii sociale", conform art. 209 cod penal. A fost condamnat la 15 ani de
muncă silnică şi cinci ani degradare civică.
In momentul arestării era preot în parohia Sfinţii Voievozi din localitatea Urlaţi, judeţul
Prahova.
A trecut pe la Securitatea din Ploieşti, prin închisorile Jilava, Aiud; prin lagărele de
exterminare din Balta Brăilei.
Eliberat în 1964 în urma decretului lege 411, a fost mereu persecut şi a trăit zile grele,
împreună cu întreaga sa familie. Parohia i-a fost ocupată în timp ce se afla în închisoare. După multe
greutăţi, a fost încadrat în localitate Ţintea, Prahova, după care s-a transferat la Lilieşti - Băicoi, de
unde s-a pensionat.
Stareţul Paragină de la Schitul Brazi a fost arestat în 1949.
Preotul Clement Paraschiv din Iepureşti, Giurgiu, a stal ascuns lira de doi ani, fiind căutat de
Securitate. Când s-a predat, în 1954, a fost lăsat liber în urma decretului 4/ 1954.
10
Preotul Vasile I. Paraschiv născut în Şopârliţa, Pârşcoveni, Olt, para în Viişoara şi Şopârliţa. a
fost arestat în februarie 1952 şi închis la Craiova, Ghencea şi Canal. Eliberat în 1953, fost arestat din
nou în 1959 şi condamnat la şase ani de închisoare. Deţinut la Periprava, a fost eliberat în 1964.
Preotul Gheorghe Paschia, născut la 24 aprilie 1915 în Bârzeiu de Pădure, Gorj, a fost deţinut
timp de 15 ani. A murit la 17 noiembrie 1990.
Preotul Dumitru Pasenco din Ucea de Sus, Braşov, a trecut prin temniţele comuniste, potrivit
mărturiei părintelui Nichita Bălescu.
Preotul Viorel Paul, născut la 23 noiembrie 1919, a fost condamnat
în 1953 la şase ani de închisoare pentru "uneltire contra ordinii sociale" de
Tribunalul Militar Timişoara. Între 1959-1961 a avut domiciliu obligatoriu.
A murit la 4 decembrie 1962.
Stareţul Paulian de la Mănăstirea Putna a fost condamnat de comunişti pentru că a avut
curajul să o ajute pe soţia unui luptător din munţi.
Preotul Luca Pavel din Glimboca, judeţul Caraş-Severin, a fost închis în temniţele comuniste.
Preotul Petre D. Pavel din Beciu, protopopiatul Turnu Măgurele, a fost arestat în timpul
regimului comunist.
Preotul Pavenko din Basarabia a fost deţinut politic.
Părintele Grigore Păcioianu a fost hirotonit la 1 martie 1942, pe seama parohiei Făgeţelu.
Arestat în vara anului 1959 la sfârşitul lunii august de trei necunoscuţi, a fost dus la Securitatea din
comuna Vedea. A doua zi a fost mutat la Securitatea din Piteşti. Aici, deoarece era închis într-o celulă
cu 12 persoane şi nu avea loc de dormit pe vreun pat, timp de o lună a fost nevoit să se odihnească pe
jos, pe ciment. După cinci anchete, a fost mutat la Penitenciarul Piteşti, de unde a fost eliberat, fără
să fie judecat, în august 1960.
Era acuzat de complot, împreună cu alte 11 persoane, între care preoţii Emil Marinescu,
cumnatul său, şi fratele acestuia, Anghel Marinescu, precum şi preotul Gheorghe Georgescu -
confesorul garnizoanei Bucureşti şi Gheorghe Neamţu, din aceeaşi localitate cu părintele Grigore
Păcioianu.
Este reîncadrat în parohia sa, care s-a unit cu fosta parohie Chilia; aici a slujit până în 1994,
când s-a pensionat.
Preotul Gheorghe Păcuraru din Barcea Veche, Galaţi, născut la 23 septembrie 1911 în
Şerbăneşti, Galaţi, a fost arestat în 1958 şi condamnat prin sentinţa nr. 89/58 a Tribunalului Militar
Constanţa la trei ani de închisoare pentru activitate legionară. A fost închis la Periprava.
Preotul Ioan Păduroiu, paroh în Mozăceni, Teleorman, a fost condamnat de Tribunalul
din Alexandria prin sentinţa 756/23. 09. 1947 la şase luni de închisoare corecţională pentru sabotaj
economic.
Preotul Vasile Păduroiu, paroh în localitatea Bucu, Ialomiţa, a fost închis în perioada 19. 04.
1952 - 25. 04. 1954.
Preotul Constantin Părăianu3 () din Craiova a decedat la Periprava în 1961.
Preotul Nicolae Părăuşanu, născut în 1904 la Pleşoi, Vâlcea, paroh în Părăuşani, Pleşoi,
Vâlcea, a stat ascuns în munţi timp de 12 ani. Mai târziu a slujit în Murgaş, Dolj. A decedat în 1986.
Preotul Teodor Păroşanu, născut în 1904 la Cucueţi, Olt, paroh la Verguleasa, Olt, a fost
condamnat politic.
3 În Mărturisitori de după gratii, apare Pârâianu
11
Preotul Vasile Părţilă, născut la 11 mai 1912 în comuna Poşaga, judeţul Alba, a fost
condamnat la nouă ani de închisoare, prin sentinţa 902/1958 a Tribunalului Militar Cluj, pentru
uneltire. Eliberat în 1964, a slujit la Ciuleni, Cluj, de unde s-a pensionat în 1972.
Preotul Emil Păsculescu-Orlea, născut la 9 iunie 1901 în comuna Orlea, judeţul Olt, paroh
în Bucureşti, a fost arestat în perioada 31. 01. 1952 -20. 07. 1955, fară să fie judecat şi condamnat.
Părintele Vasie R. Pătraşcu, născut la data de 1 ianuarie 1922 la Bârlad, preot în comuna
Măgurele, Ilfov, a fost condamnat în 1948 pentru "uneltire împotriva ordinii sociale" la 15 ani de
muncă silnică. A trecut prin Piteşti, Gherla, Aiud şi Periprava.
Preotul Petre Pătruncă din Predeşti, Dolj, născut în 1902 la Panaghia, Dolj, a fost arestat
pentru întâia oară în martie 1951; au urmat mai multe arestări, până în 1966. A murit în 1970, după ce
i-a murit la Securitate soţia, în 1968 şi fiul, în 1969.
Preotul Virgil Pătruncă, absolvent al Seminarului Teologic din Craiova în 1969, a fost
arestat pentru câteva luni chiar în anul hirotoniei.
Preotul Aurel Păunescu, născut la 5 iunie 1905 în comuna Olteni, Teleorman, unde mai târziu
a devenit paroh, a fost arestat în perioada 15. 05. 1948 - 6. 02. 1953, pentru atitudine ostilă regimului.
Preotul Teodor Păunescu, născut la 4 octombrie 1901 în comuna; Olteni, Teleorman, paroh
la Mavrodin, a fost arestat în perioada 12. 01. 1952 - 20.02.1953.
Preotul loan Păvăluţă din Filipeni, Vaslui, a fost condamnat de Tribunalul Militar Galaţi
la un an de închisoare, prin sentinţa 953/18. 11. 1950, pentru "uneltire împotriva ordinii sociale".
Preotul Ion Pârcălabu, născut în 1914, paroh la Vlăsceni, Dâmboviţa, a fost arestat în 1959 şi
condamnat pentru uneltire, la doi ani de închisoare. A trecut pe la Piteşti.
Preotul Alexandru Pârlea, născut la 17 martie 1911, paroh în Călăraşi, a fost condamnat
în 1952 la doi ani de închisoare, pentru "uneltire împotriva ordinii sociale" şi închis la Slobozia,
Călăraşi şi Canal.
Preotul Constantin Pârsan, născut la 26 iunie 1903 în comuna Poroina Mare, Mehedinţi,
unde mai târziu a devenit paroh, a fost condamnat de Tribunalul Militar Craiova, prin sentinţa
1221/1952, la şase luni de închisoare pentru "sabotaj".
Preotul loan Pârţac a fost condamnat la opt ani de temniţă grea, din care a executat şase.
Părintele Virgil Pârvănescu din Radovan, Dolj, ajutor de comandant legionar, a fost
condamnat la moarte în contumacie. Ajutat de părintele Dumitru Bălaşa, a reuşit să fugă din
ţară. A ajuns în Franţa, apoi în SUA, unde trăieşte şi astăzi.
Ieromonahul Iustin Pârvu din Poiana Teiului, Neamţ, a fost -condamnat cu lotul de la
Schitul Durau şi închis vreme de 16 ani la Baia Sprie, Cavnic, Gherla, Jilava şi Periprava.
Preotul Gheorghe Pâslaru () din Pănceşti-Moineşti, Bacău, a murit în închisoarea de la
Aiud.
Preotul Ioan Pâslaru, născut la 2 noiembrie 1924 la Obârşia Veche, judeţul Olt, paroh în
Bucureşti, a fost condamnat la cinci ani de închisoare, prin sentinţa 864/1950 a Tribunalului
Craiova.
Preotul Nicolae Pâslaru, născut la 25 iunie 1909 în comuna Coţofaneşti, Bacău,
paroh în localitatea Horia, judeţul Bacău, a fost condamant de Tribunalul Militar Iaşi, prin sentinţa
335/1949 la 12 ani de închisoare pentru "uneltire împotriva ordinii sociale". A executat pedeapsa la
Suceava, Piteşti, Baia Sprie şi Aiud. Între 1963 - 1965 a lucrat ca muncitor necalificat la -
12
Roman, apoi a fost reîncadrat în cler şi a primit parohia Ţibăneştii-Buhlii, Vaslui, de unde s-a
transferat la Secuieni, Neamţ.

PARINTELE IOAN SABAU ( 1914 - 2005 )

2011-11-07T14:05:00.000-08:00

PARINTELE IOAN SABAU,

�PATRIARHUL HUNEDORENILOR�

Exista o localitate care n-a fost inclusa pe nici o harta si in nici un index din Romania pana in anii �90, pentru ca in ea traia un om periculos regimului comunist: parintele Ioan Sabau. Satul se cheama Folt si se afla pe dreapta Muresului, nu departe de Orastie. Spun oamenii de aici ca pana a venit preot parintele Ioan la ei in sat, niciodata n-au putut sa-si cultive holdele, din cauza mistretilor ce navaleau toamna. Pentru rugaciunile lui, insa, si in ziua de azi campurile sunt bine lucrate, desi in satul vecin, Bobalna, de exemplu, mistretii dau navala la fel ca odinioara!

Parintele Ioan Sabau a fost, inainte de orice altceva, Preot. A fost unul dintre acei putini preoti pentru care, atunci cand te intamplai sa te-ntalnesti cu el pe cale, treceai drumul si-i sarutai cu evlavie dreapta cu care binecuvanta!

S-a nascut chiar in satul Folt, in 20 octombrie 1914, si a trecut la cele vesnice in 16 februarie 2009, intr-o zi de luni. Orfan de tata de la 10 ani, a studiat Teologia la Cernauti (1935), unde s-a imprietenit cu parintele Adrian Fageteanu (pe care-l considera �un sfant�, dupa cum mi-a marturisit fiica lui), s-a insurat cu o bucovineanca, apoi a fost hirotonit preot in �cea mai vaduvita parohie� pe care o avea mitropolitul Nicolae Balan: Ceru Bacainti. De unde a fost mutat in Renghet, langa Geoagiu (pentru ca era o parohie cu probleme: erau foarte multi concubini!), si izolat mai apoi in satul sau natal. A facut puscarie pentru credinta si �a stat in inchisoare pentru neamul lui� sub trei regimuri politice: ca antimonarhist sub Carol al II-lea, ca antidinastic pe vremea regimului lui Antonescu, iar ca anticomunist a facut sase ani de temnita grea la Aiud, restul la Gherla si Deva. �Abia in inchisoare mi-am inceput misiunea preoteasca. Acolo am inteles, nu teoretic, ci pe viu, ca preotia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii ratacite. Acolo am invatat sa ma rog si tot acolo am simtit dependenta de Dumnezeu, pentru ca totul atarna de Dumnezeu si toate veneau de la El�.

Parintelui Oprea Craciun de la Cincis � si el un �locuit de Dumnezeu� prin temnitele comuniste � ii spunea ca �nu noi am fost inchisi. Tinta lor era Dumnezeu. Pe El Il tarau, de fapt, prin tribunale si celule�. Asa au ajuns temnitele �ferestre catre Cer�, pentru ca, de fapt, ele au fost �asalturi ale iadului catre Dumnezeu�. Si cu toate acestea, parintele Ioan a considerat ca s-a �hodinit cat a fost in inchisoare. Dumnezau o vrut asa. Nu m-au invatat scolile si cartile cat de multe m-a-nvatat puscaria. Erau oameni foarte credinciosi acolo. De la ei am invatat in inchisoare psalmii si Evanghelia dupa Ioan pe de rost�.

Parintele Ioan Sabau a fost primul om care a reusit sa ridice o biserica in regimul comunist: in 1958, la Vinerea, in judetul Alba. Cei ce au trait acele vremuri stiu ce insemna sa aduni peste 10000 de oameni la sfintirea bisericii si sa slujesti cu un sobor de 120 de preoti in timpurile lui Dej. Regimul l-a rasplatit imediat pentru asta cu 8 ani de temnita grea, pentru ca a slujit in biserica cu �trei mitraliere�! Asta dupa ce toate incercarile lor de a zadarnici tarnosirea bisericii au dat gres � desi adusesera Teatrele de Papusi si de Estrada din Deva, pe cel Dramatic din Petrosani, echipe de fotbal din Bucuresti ca sa joace cu cei din Cugir, dupa ce au taiat noaptea limba clopotului, au bagat zahar in generatorul de curent electric si au aruncat toata mancarea pregatita pentru pelerini in drum! Dar el zicea: �Puneti pe Dumnezeu deasupra si veti vedea ca biruiti!�.

Parintele a fost o definitie a smereniei, pentru ca dupa atatea suferinte indurate din partea lor, i-a iubit pe oameni si i-a considerat pe absolut toti mai buni ca el! �Poporul insa l-a iubit mult, pentru ca-l vedea nefatarnicit� si nu-l invata ceea ce el nu facea. �Niciodata n-a predicat despre apa si sa bea vin�, a spus un fiu duhovnicesc al lui, parintele Vasile Vlad, iar �viata lui a fost preotia lui si preotia lui n-a fost alta decat viata lui�. Parintelui Vlad i-a incredintat si ultimile lui cuvinte, cand l-a intrebat:

- Voi aveti puncte cardinale? Voi stiti incotro mergeti? Stiti inspre ce indreptati tineretul si poporul?

- Puncte cardinale in haos, parinte? Oare pentru ce credeti ca va caut?

- Mai, voi aveti datoria sa vedeti vremile! Sa stiti istoria. Pentru ca noi am infundat puscariile nu pentru ca ne-au inchis comunistii, ci pentru ca asta era masura lui Dumnezeu fata de masura istoriei! Iar voi va trebui sa dati masura lui Dumnezeu fata de vremurile de acum!

Pentru ca a fost cu adevarat Preot a fost foarte iubit si cautat de catre preoti pentru indrumari si, lucru minunat, n-a fost niciodata zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav si imbatranit in bine, parintele n-a rostit niciodata in viata cuvantul �nu� la vreo chemare duhovniceasca. Ardelenii il tin tare bine minte pe cand le predica la Oasa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus, cu perfuziile dupa el! Mi-au aratat si fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, invelit intr-o sanie cu care l-au coborat de la Margineni, din munte! �Vreo 3000 de oameni am plans cand ne-o cuvantat parintele! Si ne-o spus sa credem in minuni, ca pentru credinta Dumnezau face minuni. Si sa-L ducem pe Dumnezau din minte la inima si nu invers, cum au facut cei din Apus. Ca ei or crezut ca pot explica totul cu mintea, da� mintea nu accepta minunile! Si asa s-or pierdut credinta!�.

Asa traieste si astazi parintele in inimile ardelenilor. Care ardeleni veniti cu dragoste din cateva judete, au plans si la parastasul de un an de lipsa din viata pamanteasca a parintelui Ioan Sabau, dimpreuna cu IPS Andrei de Alba Iulia si PS Gurie de Hunedoara, parintele Vlad Vasile, preotul paroh Oliver si celelalte cateva zeci de preoti adunati la mormantul cuviosului.

Dumnezeu sa-l mangaie, sa-l rasplateasca si cu dreptii sa-l numere!

In satele hunedorene, doi preoti sunt vestiti pentru credinta lor pastrata demn si raspicat deasupra legilor comuniste. Sunt „Oamenii lui Dumnezeu”. In satul Folt, isi duce viata si acum preotul Ioan Sabau. Nascut la 20 octombrie 1914, devine paroh in localitatea Vinerea din judetul Alba. Este condamnat prin sentinta 105/1959 a Tribunalului Militar Brasov la opt ani de inchisoare pentru “uneltire prin agitatie”. A trecut prin inchisorile de la Aiud si Gherla. Eliberat in 1964, a devenit paroh in comuna Bobalna, judetul Hunedoara, de unde s-a pensionat in 1986. Chiar si asa a slujit in biserica din Folt pana anul trecut, cand sanatatea nu i-a mai permis truda in biserica. Povestite de el, faptele din inchisori te cutremura. Era intemnitat la Deva in 1949, in celula a patra de la ultimul etaj. Era primavara, venea Pastele, iar preotul si-a facut datoria de parinte crestin: “De Pasti, detinutii au cantat «Hristos a inviat!». Atunci, omul securitatii, maiorul Mohoreanu s-a infuriat si a urlat «Bestie de popa! Aici iti putrezesc oasele! Tu ai organizat acest huliganism!». Parintele era amenintat cu procesul si se gandea ce se va intampla cu toti: «M-am rugat lui Dumnezeu sa iesim teferi din asta. Era ziua de Pasti. Si chiar atunci Dumnezeu l-a oprit sa mai faca rau. Era bolnav si a murit in ziua aceea, pe loc, la mai putin de o ora dupa ce ma amenintase. A fost inmormantat de comunisti cu onoruri mari, dar nici mort Dumnezeu nu l-a iertat: nu se stie cum, dar au luat foc toate coroanele - erau mai mult de o suta - si focul a cuprins cimitirul de s-au speriat pompierii ca arde Deva.” Dupa zeci de ani, preotul a aflat ca maiorul s-a sinucis pentru ca sefii sai aflasera ca in inchisoare s-a cantat “Hristos a inviat”. Credinciosii din satul Cincis il au si ei pe preotul Craciun Oprea. Student la Academia Teologica din Arad, a fost arestat in 1948 si condamnat la inchisoare de Tribunalul Militar Timisoara, pentru uneltire contra ordinii sociale. O parte din detentie a executat-o la penitenciarele Arad, Oradea, Timisoara, Pite sti, (supus actiunii de “reeducare”), Gherla (camera 107) si lagarul Peninsula. Dupa eliberare, a slujit in satul Hasdau, comuna Toplita si acum predica in satul Cincis din comuna Teliucu Inferior.
CARTEA MARTIRILOR DE LANGA NOI
La Deva, pomenirea a 1975 de ani de la moartea si invierea lui Hristos a fost marcata printr-un “Targ de carte religioasa si carte de condamnare a totalitarismului”, organizat de Asociata “Suprema Recunostinta”. Deschiderea targului s-a facut printr-o dezbatere avand ca tema “Biserica impotriva comunismului” la care au participat numerosi clerici, profesori, elevi si cativa dintre cei incarcerati in temnitele comuniste, inclusiv parintele Ioan Sabau. Vedeta dezbaterii a fost volumul “Martiri pentru Hristos, din Romania in perioada regimului comunist”, volum prezentat de dr. profesor universitar Ionel Popescu de la Facultatea Teologica din Timisoara. Cartea care cuprinde biografiile a 241 de martiri (207 ortodocsi, 30 romano-catolici si 4 apartinand bisericii evanghelice), episcopi, profesori si studenti, preoti si calugari, dar si mireni, reprezentanti ai laicatului, filozofi, avocati, tarani, toti cei care nu au renuntat la credinta si s-au razvratit impotriva sistemului. Din acest prim volum lipsesc martirii greco-catolici pentru ca documentarea nu s-a terminat la timp. “Este o carte document despre jertfa preotilor si mirenilor depusa pe altarul bisericii, sunt sute de pagini care vorbesc despre jertfele celor care au luptat impotriva regimului ateu. Este, de fapt, primul martirologiu ecumenic din Europa», spune Ionel Popescu. Acest prim „martirologiu crestin” romanesc este rezultatul unor cercetari care au durat peste trei ani, realizate in colaborare de bisericile Ortodoxa Romana, Romano-Catolica si Evanghelica. Cartea a fost realizata cu sprijinul Fundatiei Sfantul Gerhard din Stuttgart, Germania, de pe langa Episcopia Romano-Catolica de Rottenburg, fundatie constituita de svabi dunareni fugiti din Romania comunista si lansata de Patriarhie in 2007, in Saptamana Mare.
MAMA RUSIA, IMPOTRIVA CRESTINISMULUI
Dupa prezentarea Raportului Tismaneanu, discutiile despre lupta si dizidenta anticomunista s-au reluat cu putere, dar se vorbeste extrem de mult despre disidenta celor fara o zi de inchisoare, societatea uitand de sacrificiul sutelor de mii de detinuti cu adevarat anticomuni sti. Lucrarea „Martiri pentru Hristos…” releva adevaratul caracter al regimului comunist: de sistem supranational, anticrestin, antiuman, antinational, impus popoarelor prin forta militara a imperiului sovietic si prin forta ideologic-represiva a internationalelor comuniste. Acestui monstru care urmarea eliminarea dumnezeiescului din om i s-au opus destui preoti si teologi si luptatori anticomuni sti, de la simpli tarani, la universitari. Impunerea regimului comunist de sorginte sovietica, in anul 1945, a adus dupa sine restrictionarea drastica a libertatii religioase din Romania. Noul cadru juridic si de exercitare a misiunii bisericesti din Romania era preluat dupa modelul sovietic. Atunci cand Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocsi care supravietuisera gulagului sovietic si i-a repus in posturile ocupate odinioara, cu rolul declarat de a sustine moral si chiar material razboiul impotriva Germaniei naziste, lumea libera asista la o schimbare fundamentala in relatia dintre regimul comunist si Biserica Ortodoxa Rusa. Reactia imediata a celor din lumea libera a fost, desigur, negativa, sustinandu-se ideea ca ar fi vorba de o Biserica „comunizata” de Stalin, un fel de marioneta, prin care acesta arata Occidentului ca in URSS se respecta libertatea religioasa. In realitate, relatia dintre cele doua puteri se schimbase: Biserica traia minimum de existenta, intr-o societate care il nega pe Dumnezeu si propaga in mod vadit ateismul. Pentru regimul sovietic, biserica era un simplu instrument de control si manipulare.
BISERICA SUB COMUNISTI
Pentru regimul comunist, ideologia atee arata clar: „Religia este un opiu al popoarelor”. In perioada interbelica, Biserica Ortodoxa Romana s-a manifestat deschis impotriva persecutiei religioase din Rusia sovietica. In martie 1930, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane dadea o circulara prin care cerea slujitorilor si credincio silor sai sa inalte rugaciuni catre Dumnezeu, pentru crestinii prigoniti peste Nistru. S-au pregatit chiar misionari pentru reevanghelizarea Rusiei pustiite de ateism, in eventualitatea unei caderi a regimul sovietic. Mai mult, in vremea celui de-al doilea razboi mondial, Biserica Ortodoxa Romana a desfasurat poate cea mai importanta misiune religioasa din istoria sa, cea a recrestinarii Transnistriei, teritoriul dintre Nistru si Bug, administrat de statul roman intre 1941-1944. Instalarea regimului comunist prin Guvernul lui dr. Petru Groza, in 6 martie 1945, gasea Biserica Ortodoxa Romana intr-o pozitie defensiva: noul regim politic intampina probleme cu acomodarea Bisericii la modelul sovietic, ce trebuia preluat si aplicat in cele mai mici detalii. Fidelitatea comuni stilor romani devenise atat de exagerata, incat, in mediul teologic ortodox din 1946-1947, circula zvonul ca Patriarhia romana va fi desfiintata si va fi preluata sub o jurisdictie moscovita. Aplicarea modelului sovietic presupunea un mare control asupra conducerii biserice sti asa ca guvernantii incearca reorganizarea ierarhiei ortodoxe. Regimul a cautat sa puna sa-i invrajbeasca pe clericii inferiori cu cei superiori dupa principiul “divide et impera”, metode la care se adaugau presiuni de ordin financiar, la care Biserica Ortodoxa Romana era obligata sa cedeze. In conformitate cu articolul 33 din Legea cultelor din 1948, Ministerul cultelor putea scoate de la salarizare pe un cleric care avea „atitudini antidemocratice”.
PAGINI NEGRE ALE ISTORIEI
Represiunea impotriva slujitorilor Bisericii era de fapt o noua persecutie, o revenire la vremurile de prigoana din vremea Imperiului roman. Lagarele initiate odinioara de regele Carol al II-lea erau acum redeschise, iar altele noi amenajate, la Targu Jiu, Caracal, Lugoj sau Slobozia. Arestarile si internarile in lagare au durat pana in toamna lui 1945: in octombrie 1945, la Bucuresti, avea sa se desfasoare Congresul cultelor din Romania, manifestare care trebuia sa exprime libertatea religioasa, dobandita dupa instalarea guvernului Petru Groza si atasamentul cultelor la politica promovata de comunisti. Valuri de arestari au avut loc in timpul alegerilor din noiembrie 1946, sau pe fondul procesului intentat lui Iuliu Maniu, in 1947, cand majoritatea slujitorilor ortodocsi au refuzat sa infiereze de la altar pe fostul sef al taranistilor romani. Dupa instalarea definitiva a regimului comunist in 1948, Bisericii i se permitea sa-si desfasoare misiunea numai intr-un spatiu liturgic bine precizat, cum era lacasul de cult, desi ochii vigilenti ai Securitatii isi faceau simtita prezenta si aici. De asemenea, toate publicatiile bisericesti intrau la tipar numai cu aprobarea Ministerului cultelor. Religia a fost scoasa din scolile de stat in august 1948 si toate eforturile patriarhul Justinian si ale ierarhilor pentru educarea tineretului in biserici au fost sortite esecului.

Parintele Craciun Oprea n-a vrut sa renunte la credinta, iar comunistii l-au pedepsit

DE LA SUTANA, LA ZEGHE
Pentru un control mai riguros asupra unei parti a credinciosilor crestini din Ardeal, regimul comunist a trecut la campania de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie, iar initiativa a fost desavarsita la 1 decembrie 1948, cand, in Monitorul Oficial, s-a publicat legea de desfiintare a Bisericii greco-catolice. Opozitiilor Sinodului, partidul le raspundea cu valuri de represiune: in noaptea praznicului „Adormirii Maicii Domnului” din 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al ministrului Afacerilor Interne, sute de preoti care avusesera functii de decizie in institutiile Bisericii au fost retinuti, anchetati si trimisi la Canal, in injositoarea “brigada a hotilor”. Alti slujitori au fost arestati doar pentru faptul ca erau etichetati “chiaburi” de catre organele locale de partid, iar o categorie aparte a fost reprezentata de cei care au sprijinit rezistenta armata anticomunista din munti. Acuzatiile erau incadrate in vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209 „uneltire contra ordinii sociale” dedicat legionarilor, dar si in alte legi, precum Decretul regal 856/1938, privitor la „siguranta in stat”. In anii `50, comunistii aveau sa mai adauge articolul 193, pentru faptele, considerate penale, savarsite inainte de 23 august 1944, cu sintagma „activitate intensa contra clasei muncitoare”. In inchisorile comuniste, viata religioasa a capatat un tablou de catacomba: preotii arestati savarseau slujbe, incurajandu-i si dandule colegilor de suferinta incredere in ajutorul divin . In perioada 1958-1959, au fost arestati cei din jurul patriarhului, dar si multi preoti care “unelteau” impotriva regimului. Acesti clerici au fost „demascati” ca „ascultau posturile straine de radio”, comentand negativ, ca tineau „sedinte legionare”. Simpla calitate de a fi credincios sau teolog insemna a fi legionar: “Esti legionar pentru ca esti teolog si, fiind teolog, esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna a fi legionar.” Pentru aceste „culpe” s-au dat pedepse grele, intre 10-25 ani de temnita grea. ntre 1963-1964, statul comunist, in dorinta de promova o destindere pe plan international, i-a gratiat pe toti detinutii politici, dar a incercat sa-i reeduce, pentru lumea socialista care aparuse intre timp.

sursa:replicahd.ro

ADRIAN FAGETEANU A PLECAT LA DOMNUL !!!

2011-09-28T04:48:00.000-07:00

Parintele Adrian Fageteanu s-a stins din viata marţi seara, la Spitalul Fundeni. Pe 16 noiembrie ar fi implinit 99 de ani. Inmormantarea va avea loc sambata, la ora 12.00, la Manastirea Lainici. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

In tinerete a facut parte, impreuna cu alti alesi, din miscarea ortodoxa "Rugul Aprins" de la Manastirea Antim, alaturi de Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu, Sofian, Ghius, Roman Braga, Sandu Tudor. Era licentiat in Drept si Teologie. Fiu al lui Mihail si al Aurorei, s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in comuna Deleni, regiunea Cernauti. A luat 20 de ani de temnita grea si s-a eliberat de la Aiud (dupa ce a mai trecut pe la Suceava si Jilava) in 1964. A fost intemnitat timp de 12 ani la Galata, Văcăreşti, Braşov, Târgu Jiu, Slobozia, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Suceava.

Inmormantarea Parintelui Arsenie Papacioc - Video -Live nu putem transmite

2011-07-21T03:41:00.000-07:00

Da-ti mai departe link-ul !Voi pune multe filmulete de la inmormantare!
Filmuletele sunt preluate de pe youtube, nu sunt filmate de mine.

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC NU A MURIT A PLECAT LA CERURI

2011-07-19T10:44:00.001-07:00

A PLECAT LA CERURI UN STALP AL POPORULUI ROMAN.DE ACOLO DE SUS NE VA AJUTA SA NE RIDICAM DIN NOU CA NEAM SI CA SUFLET UNIT.PENTRU CEI CARE VOR SA LASE UN OMAGIU POT SA INTRE LA LINK-UL DE MAI JOS DE PE ARHIVA MARILOR DUHOVNICI ROMANI
http://duhovnicii.blogspot.com/2010/09/arhimandrit-arsenie-papacioc-n-15.html

DUMNEZEU IL ASTEPTA IN CERURI!SA-I FIE DRUMUL LIN!

Ioan Lazar(n.1926)

2011-07-18T08:30:00.000-07:00

Ioan Lazar, sau ieromonahul Iulian, cum il stiu crestinii, vietuieste de aproape 30 de ani la Schitul Prodromu, batranul frumos si luminat fiind numit si duhovnicul romanilor din Athos.

S-a nascut pe 8 ianuarie 1926, in Vorona, din judetul Botosani. Tata sau se numea Ilie, mama Elisabeta.

La 20 de ani, Ioan Lazar ajunge in Manastirea Sihastria, iar peste inca 10 ani, in 1956, este hirotonit diacon si apoi preot. La 50 de ani porneste spre Sfantul Munte, ajungand, in 1981, la Schitul Prodromu. De atunci este duhovnicul romanilor, fiind cautat neincetat de sufletele in nevointa.

Despre Parintele Iulian, crestinii spun ca un batran frumos, mai ales pentru ca traieste ce ii invata pe altii.

Redam mai jos fragmente dintr-un interviu realizat de Danion Vasile si Marian Maricaru:

Părinte, din discutiile pe care le-ati avut cu mirenii care v-au cercetat aici, la mănăstire, care credeti că sunt principalele probleme cu care se confruntă familia crestină în ziua de azi? Si care ar fi mijloacele de a face fată acestor probleme?

Prea multe nu prea stiu. Sunt aici multi care-s veniti din tară, din România, muncitori care muncesc pe aici. Unii găsesc de lucru, unii găsesc chiar cu un pret mai putin... Si din câte am auzit de la dânsii, problemele care sunt în tară sunt sărăcia, betia, or mai fi si altele, poate, dar asta stiu eu.

Si cum s-ar putea face fată acestor probleme, cum ar putea fi depăsite?

Ei, păi... betia... prin a nu bea.... Ar fi cel mai bine. Eu nu pot, sau nu stiu cum... Ar fi mai multe de vorbit. Sărăcia... zic si mă gândesc că la sărăcie trebuie oarecum muncă... Si la betie, trebuie să vorbească cu preotul. Să se ducă la mărturisit, să se mărturisească, să primească un canon si după asta, încet-încet, se poate lăsa si de betie.

În unele sate se duceau la preot si îi cereau să-i lege, sau puneau jurământ că un an nu beau, sau asa ceva. E bine?

Nu-i bine. Păi, el dacă are de băut, bea... Tocmai, îsi pune jurământ, si apoi îl calcă si... Totusi, totusi, să se abtină el. Să ia hotărâre. Să se gândească că îsi cheltuieste si banii, că, pentru a bea, îi trebuie bani, si îsi nenoroceste si familia. Câte s-au auzit si câte s-au întâmplat: îsi bate femeia acasă, copiii fug si sunt speriati, si, din betie, câte nu s-au întâmplat... Asa că, trebuie să se gândească si el că e om, are minte, poate judeca.

Si cu sărăcia? Cu sărăcia se confruntă din ce în ce mai multi oameni. Cum trebuie purtată crucea sărăciei?

Hm... asta ar fi o cruce?! Bine spus, e o cruce, si asa este: trebuie să ducem o cruce a sărăciei. Dar mă gândesc: în vremurile din urmă, în comunism - spunea cineva - i-au învătat pe oameni să fie lenesi si să fure. Asta i-au învătat comunistii si timpurile. Asta i-au învătat. N-a mai avut el, omul, gospodăria lui, să muncească si noaptea pentru copii sau ce-i trebuia. Gata, au trecut ca la normă, toate... când se întorceau de la lucru, mai furau de pe ici, de pe colo, s-au învătat... Asa a fost cu asta. Acum, nu mai stiu cum e.
Ca să iesi din sărăcie, trebuie muncă. Pentru că - uite, înainte, când eram la scoală, era cartea de Citire în care scria cum să gonesti sărăcia. Era un om sărac. Si cumpără el, acolo, niste lână, si zice: "Dă-te, sărăcie, mai la o parte, ca să pun asta aici!". Si pe urmă a mai adus ceva, si iar: "Dă-te, sărăcie, mai la o parte, ca să pun asta acolo!". Si a tot pus, de colo, de colo, până ce a gonit sărăcia din casă. Sărăcia prin muncă o gonesti, prin muncă cinstită.

Ce sfaturi dati părintilor ai căror copii au luat-o pe drumuri gresite? Sunt multi părinti, mai apropiati sau nu de Biserică, care toti suferă de faptul că nu-i ascultă copii care sunt deschisi fată de curentele astea de acum, de la discotecă până la cine stie ce păcate grozave, a apărut acum în România această plagă din Apus, a drogurilor, care-i duce până la moarte pe unii dintre ei, mai ales pe adolescenti.

Mai întâi trebuie să se gândească părintii la cum i-au crescut ei însisi. Cum i-au crescut pe copii. Nu cumva au făcut numai voia lor, sau i-au lăsat să crească si nu i-au mustrat când au văzut că fac vreun lucru rău. Să se gândească mai întâi că poate nu i-au crescut în frica lui Dumnezeu. Al doilea, trebuie să se gândească să se roage mai mult pentru dânsii. Tot asa, trebuie toate, toate, toate aduse la Dumnezeu. Numai El poate. Că spune asa: "ce nu e cu putintă la oameni, e cu putintă la Dumnezeu". Asa spune. În trei locuri găsesti în Scriptură: la Matei, Marcu si Luca. "Ce nu e cu putintă la oameni, e cu putintă la Dumnezeu". Adică ce nu se poate, când omul nu poate să facă nimic, la Dumnezeu, se poate.

Vorbiti-ne un pic despre teologia necazurilor, despre necazuri, despre cum ar trebui să se raporteze oamenii la necazuri. Pentru ce sunt date necazurile de Dumnezeu? Spre îndreptare? Uneori oamenilor li se pare că Dumnezeu e rău, că vrea să îi chinuiască.

Când vin necazurile, omul trebuie să se gândească: oare eu cum am fost în fata lui Dumnezeu? N-am gresit deloc? Sunt curat în fata lui Dumnezeu? Că fiecare, în fata lui Dumnezeu, stie câte păcate a făcut, si câte i-a răbdat Dumnezeu... Va să zică, mi-a dat Dumnezeu necazurile astea pentru păcatele mele. David a fost împărat, si era împăratul lui Israel, cel mai mare împărat - că credinta cea mai mare era a poporului Israel, restul erau păgâni - si o împărătie atât de mare, a lui David! Când l-a izgonit Abesalom de acasă, si i-a luat tiitoarele, si a făcut atâtea blestemătii, si l-a fugărit din casă, el s-a dus cu suita lui, cu un grup care mai era pe lângă dânsul, a fugit de-acasă, că l-a urmărit Abesalom, să-l omoare. Si când se urca sus, la Ierusalim, de jos, de la Ghetsimani, este un drum care apucă sus, pe Muntele Măslinilor, si pe-acolo trecea David cu suita lui. Si Simei, un nemernic, a azvârlit cu pietre într-însul, tipând: "De-acuma nu mai esti rege, de-acuma te fugăresc toti..." Si-atunci, unul din suita lui David a zis: "Împărate, dă-mi voie să-i iau capul, fiindcă te ocărăste!". Si David a răspuns: "Să nu-i faceti nimic, pentru că Dumnezeu i-a poruncit asa, pentru păcatele mele". A avut si el, cum se spune, păcatele lui. "Pentru păcatele mele sunt izgonit. Lăsati-l în pace, nu-i faceti nimic. I-a poruncit Dumnezeu..."

Părinte, spuneti un ultim cuvânt pentru credinciosii din România si mai ales pentru crestinii doritori de viată sfântă în mijlocul lumii..

În mijlocul lumii... În mijlocul lumii, doritori de viată de sfintenie... Primul lucru, lucrul ăsta care-am mai spus: orice nedreptate este păcat. Asta la prima epistolă a Sfântului Ioan, 5 cu 17. "Orice nedreptate este păcat". Să se păzească de asta. Să se gândească bine la lucrul ăsta: orice nedreptate este păcat. Mai bine să te lasi de păcat... Asta vreau să spun: orice nedreptate este un păcat; cât de mică nedreptate. Dacă omul e drept, Dumnezeu îi aduce. Dacă nu, pierde. Credinciosii din România trebuie să se roage mult fiecare si Dumnezeu, prin rugăciunea asta, îi va asculta. Cum spune Mântuitorul: "Fără de Mine nu puteti face nimic". Este nevoie de rugăciune mai întâi. Si atunci, pe cei care spun că nu pot să-i îndemne să se roage. Rugăciunile care se fac pentru lume, si în pustie si pe aici, sau ecteniile care se spun pentru toată lumea, si astea sunt bune, dar trebuie să se miste si omul, să facă ceva. Să vadă Dumnezeu că miscă si el, că se roagă si el. Si Dumnezeu va aduce si timpuri bune, ca să zic asa. Să nu ne gândim numai la rău. Va aduce si timpuri bune peste noi.

Parintelui Iulian de la Prodromu - cuvinte de folos

Vinul si betia: "Va spun ca nu-i vinovat vinul, ca e pentru intarire. Iei un pahar, e pentru intarire, pentru un batran sau pentru oricine e obosit, un pahar, doua, acolo. Dar e rea betia, necumpatarea, asta e rea."

Pentru nasterea de prunci: "Ei, nu-i creste omul, ii creste Dumnezeu. Daca doi tineri s-au luat in casatorie, urmeaza o familie, sa fie cu adevarat familie crestina. Atunci nu trebuie sa faca avorturi, nu trebuie sa mai recurga la nimic. Nu te teme, ca-i tine Dumnezeu pe copii."

Sfarsitul lumii: "Sfarsitul lumii e sfarsitul nostru. Spune Mantuitorul: "Fiti gata, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand va veni." Cu toate astea, noi trebuie sa ne gandim la sfarsitul lumii. Sa ne pregatim, fiind spovediti si impartasiti cu Sfintele Taine, sa fim impacati cu toti, sa luptam in dreapta-credinta, dupa lege, cum zice Sfantul Apostol Pavel, ca cel ce se lupta dupa lege, acela ia cununa. Se lupta si altii, dar nu dupa lege. Si sa ne gandim ca, odata si odata, trebuie sa murim. Sfarsitul lumii cand o veni, Dumnezeu stie, dar sfarsitul nostru il stim, ca o sa murim odata. Altii mor, o sa murim si noi."

Saracia si munca: "Ca sa iesi din saracie, trebuie munca. Saracia prin munca o gonesti, prin munca cinstita."

Necazurile si incercarile: "Cand vin necazurile, omul trebuie sa se gandeasca: oare eu cum am fost in fata lui Dumnezeu? N-am gresit deloc? Sunt curat in fata lui Dumnezeu? Ca fiecare, in fata lui Dumnezeu, stie cate pacate a facut, si cate i-a rabdat Dumnezeu. Va sa zica, mi-a dat Dumnezeu necazurile astea pentru pacatele mele. David a fost imparat, si era imparatul lui Israel, cel mai mare imparat - ca credinta cea mai mare era a poporului Israel, restul erau pagani - si o imparatie atat de mare, a lui David! Cand l-a izgonit Abesalom de acasa, si i-a luat tiitoarele, si a facut atatea blestematii, si l-a fugarit din casa, el s-a dus cu suita lui, cu un grup care mai era pe langa dansul, a fugit de-acasa, ca l-a urmarit Abesalom, sa-l omoare. Si cand se urca sus, la Ierusalim, de jos, de la Ghetsimani, este un drum care apuca sus, pe Muntele Maslinilor, si pe-acolo trecea David cu suita lui. Si Simei, un nemernic, a azvarlit cu pietre intr-insul, tipand: "De-acuma nu mai esti rege, de-acuma te fugaresc toti." Si-atunci, unul din suita lui David a zis: "Imparate, da-mi voie sa-i iau capul, fiindca te ocaraste!". Si David a raspuns: "Sa nu-i faceti nimic, pentru ca Dumnezeu i-a poruncit asa, pentru pacatele mele". A avut si el, cum se spune, pacatele lui. "Pentru pacatele mele sunt izgonit. Lasati-l in pace, nu-i faceti nimic. I-a poruncit Dumnezeu."

(Extras din: Ne vorbesc parinti athoniti -- de Danion Vasile si Marian Maricaru)
sursaweb:crestinortodox.ro

Parintele Irodion Ionescu ( 1821 - 1900)

2011-05-15T23:17:00.000-07:00

Sfântul Prea Cuviosul Părintele nostru IRODION IONESCU

Stareţul de la Lainici († 3 mai 1900)

S-a născut în 1821 la Bucureşti primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20 de ani intră ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viaţa isihastă ce se trăia aici, sub oblăduirea stareţului Calinic. În 1846 este tuns în monahism, primind numele de IRODION. Odată tuns în monahism, tânărul monah IRODION conştientizează marea vocaţie la care a fost chemat adăugând nevoinţă peste nevoinţă. Era foarte iubitor de fraţi, nu discredita pe nimeni niciodată, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte şi făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoinţe devine foarte iubit de toata obştea, impunând mult respect şi apreciere chiar şi faţă de stareţul său.

În septembrie 1850 stareţul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea unde şi-a luat cu el mai mulţi ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.

Printre ucenicii luaţi este şi monahul Irodion pe care-l va detaşa pe la sfârşitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului şi pe care-l va hirotoni în diacon şi apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. Iar în 1854 îl numeşte stareţ la schitul Lainici. Între 1854-1900 stareţul IRODION a păstorit 41 de ani acest schit cu mici intermitenţe. A fost cel mai longeviv stareţ al schitului Lainici din toate timpurile.

După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, îşi ia ca duhovnic pe ucenicul său IRODION, stareţul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, Sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul de la Lainici”. Simţea o mare uşurare, avea o aleasă încredere şi deosebită apreciere la adresa stareţului Irodion.

Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povaţă şi spovadă. Se cunoaşte faptul că spre sfarşitul vieţii avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri – Cernica, Frăsinei şi Lainici, la care ţinea foarte mult şi pe care le susţinea în rugăciunile sale.

Cuviosul Irodion, ca toţi marii sfinţi, a avut foarte multe ispite din partea confraţilor săi, dar el, formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu smerenie şi cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulţeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfinţeniei – suferinţa.

Foarte repede îşi duce faima atât în Oltenia cât şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viaţă. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor şi cele ale înaintaşilor lor.

La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în aceşti munţi, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l primeşte deoarece nu-i de la capra ei.

Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspăt.
Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseară ai dat-o diavolului şi foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-mă, dar nu-l primesc!

Vădită femeia fiind de păcat s-a întors acasă cu laptele cerându-şi iertare şi făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.

Deci observăm cum stareţul IRODION era văzător cu duhul. Foarte multă lume se vindeca şi afla alinare de la el.

Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, stareţul Teodosie Popescu, la insistenţele ucenicului Cuviosului Irodion – ieromonahul Iulian Draghicioiu, cere epsicopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiţie monahală, care se păstrează mai ales în Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă şi i se face din nou slujba înmormântării.

Aşa s-a petrecut şi cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toţii au rămas surprinşi deoarece trupul era întreg şi neputrezit. Au raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane” (adica chiar aşa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).

Însă, i-au făcut slujba înmormântării şi l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniţă, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viaţă, a profeţit că la câţiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a şi întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi trupul şi nu uitaţi legămintele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos”
( Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).

În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania, unde a şi murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian ne-a fost dăruită în anul 2008 de către o strănepoată de-a dumnealui, socotind această descoperire ca o mare taină ce se vrea desluşită.

La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizaţii şi se alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din Regat cât şi din Transilvania să-şi aline durerile şi suferinţele la mormântul Cuviosului Irodion, unde se şi întâmplau.

În 1929 este numit stareţ la Lainici părintele Visarion Toia împreună cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniţi cu Părintele Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareţ isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu şi alţii.

La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmaşul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil şi monahale) să dezgroape mormântul şi să sustragă părticele din moaştele cuviosului. De aceea părintele Visarion găsind această situaţie ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaştele prin anii 1930 (prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a moaştelor Cuviosului Irodion. A pus moaştele într-un alt sicriu mai mic şi le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniţă mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaşte în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toţi potenţialii viitori căutători de sfinte moaşte. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu ştim dacă următorul stareţ Calinic Cărăvan a ştiut această taină. Cert este că celălalt stareţ de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 – 1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaşte prin 1985. A săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa şi a închis subiectul.

După 1990, cei care au rămas au fost învinuiţi, acuzaţi de diferite persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaşte. Se ştia că s-a încercat de către Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune deoarece s-ar fi produs confuzie şi necredinţă. S-au răbdat toate acele insulte şi s-a aşteptat momentul.

Mitropoliţii Olteniei de după 1990; Î.P.S. Nestor si Î.P.S. Teofan au dorit să canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viaţa plină de sfinţenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.

Noul mitropolit al Olteniei Î.P.S. Irineu având evlavie specială la Sfântul Calinic şi implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de canonizare (cercetare istorică şi dezgroparea mormântului).

În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile şi cu rugaciune asiduă, însuşi mitropolitul Irineu împreună cu obştea mănăstirii au participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.

A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toţi deznădejdea că nu s-a găsit ceea ce se căuta. Î.P.S. Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Iniţial s-a crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt vieţuitor, aşa cum scria pe cărămida de sub cap: „Mitrofan schimonahul 1864”.

Î.P.S. Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase.

Deznădejde şi dezamăgire i-a cuprins pe toţi. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime şi 1,5 metri lăţime. Toţi se rugau cum puteau şi cum ştiau. Se pare că se năruia orice speranţă. La fundul gropii centrale era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui şi spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. Au inceput să apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.

Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din sfintele moaşte. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau nefireşti de uşoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut.

În cele din urmă s-a găsit şi cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.

Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenţionat a doua oară prin anii 1930 la 2,5 metri adâncime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la Lainici. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaştelor Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor şi al cinstitorilor sfinţilor din ceruri.

Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanţului neo isihast românesc din sec. XIX.

Neo isihasmul românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Stareţul de la Neamţ, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica şi continuă cu Sfântul Cuvios Irodion, Stareţul de la Lainici.

Heraclie Flocea (1893-1964 )

2011-05-01T01:47:00.000-07:00

În istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova au fost multe personalitãţi remarcabile. O astfel de personalitate a fost şi egumenul Heraclie (Flocea).

Pãrintele Heraclie sa născut în anul 1893, în satul Pojorîta în România într-o familie profund ortodoxã. La botez l-au numit Ioan. Din fragedã copilărie el se deosebea foarte mult de semenii sãi. Dupã absolvirea şcolii primare, el s-a cerut ca ascultãtor la mănăstire. Stareţul, văzându-l atît de tînãr, l-a trimis acasă. Ideea de a deveni cãlugãr niciodatã nu l-a părăsit pe Ioan. El a crezut şi a sperat ca va veni vremea, şi va deveni călugăr.
În timpul primului război mondial, Ioan a fost luat pe front şi a slujit în armata austro-ungară. Din acest război i-a rãmas o cicatrice pe corp. Odată, în timpul unei bătălii, pe neaşteptate, a gãsit în tranşee o icoana a Sfantului Nicolae, şi o lumanare aprinsa. În acel moment dificil, el şi-a amintit de anii adolescenţei şi şi-a fãgãduit că, dacă va rãmîne în viaţă, după război numaidecît va pleca la o mãnãstire. Întorcîndu-se acasă, el se duce imediat la ascultare la manastirea Hîrbovãţ. În acest timp, el avea deja 26 de ani. În 1920, el a fost cãlugãrit cu numele Heraclie. În 1925, hirotonit diacon, iar in 1927 ieromonah de Mitropolitul Gurie de Chişinău. În manastire a fost implicat în diferite lucrări. După hirotonire a servit ca blagocin al mănăstirii.
În 1926 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1930. În timpul studiilor , el face două excursii de pelerinaj la locurile sfinte din Ierusalim şi sfântul Munte Athos. Aceste călătorii i-au lăsat o mulţime de amintiri placute pentru tot restul vieţii. Despre aceasta, el le spunea oamenilor care veneau la el în predicile sale minunate.
După absolvire, în 1933, Mitropolitul Gurie l-a ridicat pe ieromonahul Heraclie la rangul de egumen. Pe parcursul acestor ani el a predicat mult. Pentru o lungă perioadă de timp, el a condus un grup de preoţi, care însoţeau prin localitãtile Moldovei Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hîrbovãţ. În Manastirea Hîrbovãţ egumenul Heraclie se ocupa cu tipãriritul. El scria predicile sale remarcabile. Dar el a fost calomniat, în 1945 a cãzut sub acuzaţie pe articolul 58, punctul 10, partea 2. Sentinţa a fost foarte durã. Pentru propaganda religioasa i-au dat 8 ani de închisoare. Împreună cu Părintele Axentie (Munteanu), guvernator al mănăstirii Noul-Neamţ, precum şi un alt proeminent slujitor al mănăstirii Noul – Neamţ, ieroshimonahul Selafiil (Chiperi), el şi ceilalţi preoţi proeminenţi şi înflăcăraţi ai eparhiei Moldoveneşti-Chişinãuene au fost aruncaţi în închisoare.1).
În închisoare, el nu putea îndeplini lucrãrile cu care era însãrcinat fiindcã era sleit de puteri , şi i s-au mai făcut simţite şi rănile vechi. Pentru aceasta el era pedepsit. Dar sfîntul egumen rãbda toate acestea şi se ruga, cu încredere în Dumnezeu. El credea că Domnul îl va elibera de toate mizeriile şi îl va întoarce înapoi la una din mănăstiri. Şi rugăciunea lui a fost auzitã. După moartea lui Stalin sa întors în Moldova şi a intrat la mănăstirea Ţigãneşti, unde, ca de obicei, predica foarte mult. În această mănăstire a servit ca trezorier. De asemenea, timp de câţiva ani el a însoţit Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hîrbovãţ prin oraşele şi satele din Moldova.
După închiderea acestei mănăstiri în 1959, egumenul Heraclie a trecut la mănăstirea Noul-Neamţ. La mănăstirea Noul-Neamţ a predicat foarte mult. Şi acolo a fost singurul om care a vorbit cuvinte şi discursuri la cele Doisprezece şi marile sărbători. Era un stuart şi ghid al mănăstirii. La maşina de tapat el a tipãrit o carte de rugaciuni. El a iubit mănăstirea de la Chiţcani mai mult ca pe oricare alta. După închiderea mãnãstirii el nu a vrut să plece nicãieri, dar a ramas în apropierea mănăstirii, la un locuitor cunoscut al satului Şevcenco I.N.
Egumenul Heraclie ştia la perfecţie limbile: română, rusă, turcă şi germană. În urma lui au rãmas următoarele lucrări, publicate în limba moldovenească editate la tipografia eparhialã din Chişinău:
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hîrbovãţ.
Desprea demnitatea creştinismului şi nevrednicia creştinilor.
Pe drumul spre Ierusalim.
Inima ortodoxiei.
Biserica şi împărăţia lui Dumnezeu. (Lucrarea este scrisã împreunã cu ieromonahul Vasile).
Prospectul misionarului
Tălmăcire. Evanghelia. ( Traducerea lui Gladkov).
Неопалимая купина (Traducere de protopop. Bulgakov).
Împotriva ocultismului.
Под смоквами Вифании
Mozaicã literarã
Perle.
Pastorală. (Traducerea articolului mitropolitului Anastasie (Gribanovsky).
După închiderea mănăstirii Noul-Neamţ viaţa era foarte dificilã. Nu era de mîncare. El trăia într-o casă mică separată. El a luat asupra sa fapte mari: 40 de zile nu a mâncat nimic, iar după puţin timp, din nou, a repetat aceastã faptã. Tot timpul, cît a trăit în apropierea mănăstirii, în oraşul Tiraspol a mers numai pe jos. El a murit în iulie 1964. Serviciul de înmormântare a avut loc, dupã cum scrie prietenul lui arhimandritul Varlaam (Chiriţă) « într-o camerã micã fiindcã stareţul era laş şi nu a riscat sã-i citeascã egumenului serviciu de înmormântare în curte » 1). În ultimul drum l-au petrecut numeroşi credincioşi care îl ştiau bine şi îl preţuiau pe pãrintele Heraclie. El este înmormântat în cimitirul din satul Chiţcani.
Odatã cu trecerea timpului, locul unde acest eminent, a fost inmormîntat, a fost uitat. De cãutarea mormîntului lui s-au ocupat diferite persoane. După o lungă căutare, a fost descoperit mormântul său. Îmi aduc aminte, ce mult m-am bucurat când am văzut crucea, pe care erau vizibile următoarele litere: “Irak … Cea …”. Înţelegeam perfect că i sa găsit locul de veci. Curând mănăstirea Noul-Neamţ i-a fãcut o cruce nouă şi o placã. Crucea, după serviciu memorial a fost instalatã pe mormânt. Iar pe placa este scris: “Stareţul Heraclie (Flocea) – slujitor al mãnãstirii Noul-Neamţ, un teolog proeminent, predicãtor şi scriitor bisericesc”.
Manastirea face periodic servicii funerare la mormântul său. Eu cred că va veni ziua când rămăşiţele sale vor fi transferate în mãnãstirea Noul- Neamţ. Iar cu timpul egumenul Heraclie va fi canonizat ca un duhovnic.
Până acum, mai sunt în viaţă oameni care l-au cunoscut pe egumenul Heraclie. Ei toţi vorbesc despre el cã era un adevat pãrinte, care este mereu gata să-şi dea viaţa pentru semenii sãi. Pe pãrintele Heraclie îl ţin minte oamenii pentru predicile lui pasionate şi sfaturile înţelepte pe care le dãdea tuturor celor ce veneau la el. Duhovnicul nostru era iubit de mulţi pentru credinta sa vie pe care o avea. Astfel a fost egumenul Heraclie – unul dintre oamenii proeminenţi ai mănăstirii Noul-Neamţ şi «Atotlãudatul Apostol al pãmîntului moldovenesc» – cum spunea adesea despre el arhimandritul Varlaam (Chiriţă).

Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

Surse:
1). Istoria Manastirii Inaltarea Domnului Noul-Neamţ de la Chiţcani. Mănăstirea Noul-Neamţ, 2004.
2). TSGA RM 3046, 1, D. 130, pp.. 76.

sursa: personalitatibasarabene.info

Vizitati http://mandriadeafiroman.blogspot.com/

2011-03-31T06:18:00.000-07:00

NU VA MAI LASA-TI IMPROSCATI CU URA IMPOTRIVA ACESTEI TARI MINUNATE,
A FI ROMAN E UN PRIVILEGIU.
AS DORI SA VA ABONATI LA http://mandriadeafiroman.blogspot.com/
VOM FACE TUTUROR O INJECTIE CU PATRIOTISM.
VA ROG SA NE ADUNAM TOTI CEI CARE CRED IN ROMANIA.
O viata avem Români si o cinste!Desteptati-va ca am dormit destul!(Filmul Mihai Viteazul 1971,regia:Sergiu Nicolaescu)

Dionie Ignat ( 1909 -12 mai 2004 )

2011-03-09T14:39:00.000-08:00

Parintele Dionisie Ignat - Dumitru - s-a nascut in anul 1909, in comuna Vorniceni, judetul Botosani, intr-o familie de simpli agricultori. Tatal acestuia, Ioan, un om foarte credincios, moare de tanar, tanarul Dumitru ramanand astfel orfan pana si de amintirile legate de tatal sau, fiind prea mic la acea data. Credinciosul tata lasa in grija mamei opt copii.

La data de 6 septembrie 1926, tanarul Dumitru merge in Sfantul Munte Athos, avand atunci abia 17 ani. Aici, el face un scurt pelerinaj pe la manastiri, impreuna cu fratele sau de trup, parintele Ghimnazie, si cu inca doi mireni, dupa care incearca sa se stabileasca la Schitul romanesc Prodromul; din pacate, nu pot ramane la acest schit.

In anul 1927, tanarul Dumitru Ignat cumpara, impreuna cu un calugar roman - schimonahul Sebastian, Chilia Buna Vestire, de langa Manastirea Pantocrator. In acelasi an, tanarul Dumitru este tuns in monahism, primind numele Dionisie, iar fratele sau dupa trup Ghimnazie este hirotonit preot.

In anul 1933, staretul Sebastian trece la cele vesnice, iar fratii Ignat merg la Chilia Sfantul Tihon de Zadonsk, din Capsala, la Staretul Ghedeon. In anul 1937 ei vin la Chilia Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, din Colciu, iar parintele Dionisie Ignat este hirotonit intru cinstea preotie.

Parintele Dionisie Ignat va fi randuit duhovnic abia in anul 1945. La randul sau, el a avut ca duhovnici parinti precum ieromonahul Antipa Dinescu, Elisei Cilipiu si Dometie Trihenea. Prin mila lui Dumnezeu fata de cei dorniti de viata inalta, va deveni el insusi un mare duhovnic, unul dintre cei mai cautati indrumatori duhovnicesti din Muntele Athos.

Nu mult dupa adormirea intru Domnul a iubitului frate al parintelui Dionisie Ignat, ceilalti monahi din chilie au murit si ei (Parintele Arsenie, in anul 1967, si Parintele Agatanghel, in 1971). Aici au mai ramas decat doi batrani: Dionisie Ignat si Ghedeon.

In anul 1977, doi monahi au sosit din Romania: Parintii Ioan Sova si Ilarion Dinca. Parintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sfantul Ipatie cu doar cateva luni inainte de moartea batranului Ghedeon, in anul 1979. Desi cativa monahi mai veneau din cand in cand si stateau pentru putin timp, batranii Dionisie si Ioan erau singurii monahi din chilie, pana cand, in anul 1989, batranul Iosif a venit in Manastirea Vatoped pentru a revigora viata de obste de acolo. Putin dupa aceasta, noi ucenici incepura sa vina la Manastirea Vatoped si in schiturile sale, printre care si la Schitul Colciu.

Nu mult dupa ce noii monahi au inceput sa apara, o noua incercare a venit asupra batranului Dionisie: si-a pierdut vederea. In pofida grelei incercari, ingaduite de Dumnezeu, parintele Dionisie Ignat a primit insa si un mare dar duhovnicesc: rugaciunea inimii.

La putin timp dupa aceasta, el a devenit un pretuit parinte duhovnicesc pentru monahii din Maanstirea Vatoped si in special pentru batranul Iosif, care a vazut in el un lucrator al rugaciunii caruia el insusi i se putea spovedi si de la care putea primi sfat. Multi stareti, ieromonahi, pustnici si monahi din Sfantul Munte l-au avut ca duhovnic.

Ispitele insa nu s-au oprit niciodata, caci adevaratul rugator este pururea incercat si luptat de uratorul de oameni, de diavol. Seara, inainte de inceperea slujbei, fratele care ii cheama pe toti la slujba trece mai intai pe la batranul Dionisie, pentru binecuvantare. Parintele Dionisie Ignat a auzit, in acea seara, o a doua bataie in usa. Crezand ca este acelasi frate, a deschis usa si, in ciuda vederii sale foarte slabe, a vazut limpede un om cu o carpa pe fata.

Nedumerit de intamplare, el intreaba pe acela cine este. Auzind numele unui frate cunoscut, insa Batranul a inteles imediat cine era la usa. Facandu-si cruce, Batranul a intrebat: "De ce nu spui rugaciunea cand bati?". Raspunsul diavolului a fost: "De ce as face-o? Voi, calugarii, o spuneti." Batranul Dionisie a strigat: "Inapoia mea, Satana, pleaca de aici!" Vrajmasul a spus: "Am sa plec, dar ma voi intoarce!", si a parasit chilia. Ispitele de acest gen nu sunt putine in viata celor cu rugaciune curata.

Ieromonahul Dionisie Ignat a trecut la cele vesnice marti seara, de fata fiind si unul dintre ucenicii Parintelui Dionisie, Episcopul Siluan Marsilianul, care a venit din Franta pentru a se inchina cateva zile la Manastirile din Sfantul Munte, si obstea chiliei romanesti "Sfantul Mare Mucenic Gheorghe - Colciu".

In data de 12 mai 2004, intr-o zi de miercuri, Parintele Dionisie Egnat a fost inmormantat, ramanand insa in inimile multora drept "unul dintre cei mai mari duhovnici ai Sfantului Munte Athos". De remarcat faptul ca printre cei care au fost prezenti la inmormantarea Ieromonahului Dionisie Ignat s-a numarat si mostenitorul coroanei britanice, Printul Charles.

Parintele Dionisie Ignat - sfaturile unei inimi iubitoare

Fratilor, paziti dragostea, ca dragostea este de la Dumnezeu.

Sa avem dragoste de aproapele, sa nu avem dragoste vicleana, adica sa facem alegere ca acela e viclean, ca celalalt este asa. Eu trebuie sa ii iubesc pe toti ca pe mine insumi, ca asa imi porunceste Biserica. Aceasta este Adevarul si Ortodoxia. Adica sa ii iubim pe toti - si pe turc, si pe arab, si cei de alte neamuri sau religii. Dar Dumnezeu nu porunceste sa-mi schimb si credinta dupa a lor, sau dupa obiceiurile si patimile lor. Noi cunoastem Adevarul - Credinta Ortodoxa. Sa o tinem, sa o respectam, iar ceilalti cu ale lor. Faptul ca eu il iubesc pe aproapele meu, nu inseamna ca imi insusesc sau aprob credinta sau patimile lui.

Bătrânul Dionisie Ignat
Nu mult după adormirea întru Domnul a iubitului frate si co-nevoitor al părintelui Dionisie, ceilalti monahi din chilie au murit si ei - părintele Arsenie în 1967 si părintele Agatanghel în 1971. Au mai rămas numai bătrânii Dionisie si Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părintii Ioan Sova si Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sfântul Ipatie cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon, în 1979. Desi câtiva monahi mai veneau din când în când si stăteau pentru putin timp, bătrânii Dionisie si Ioan erau singurii monahi din chilie, până când, în 1989, bătrânul Iosif a venit în Mănăstirea Vatoped pentru a revigora viata de obste de acolo. Putin după aceasta, noi ucenici începură să vină la Vatoped si în schiturile sale, printre care si la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 monahi care trăiesc în Chilia Sfântul Gheorghe.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o nouă încercare a venit asupra bătrânului Dionisie: si-a pierdut vederea. Desi această încercare era grea pentru el, înainte fiind mereu activ si din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea si mult har, iar el a început să sporească în practica rugăciunii inimii. La putin timp după aceasta, el a devenit un pretuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatoped si în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un lucrător al rugăciunii căruia el însusi i se putea spovedi si de la care putea primi sfat.

Cu toate acestea, vrăjmasul a continuat să îl tulbure pe părintele Dionisie. În fiecare seară înaintea slujbelor, fratele care îi trezeste pe toti ceilalti bate mai întâi la usa Bătrânului pentru binecuvântare. Într-o seară, fratele a venit si a bătut, însă după aceea a plecat la biserică fără să fi primit binecuvântarea. La putin timp după aceasta, bătrânul Dionisie a auzit o a doua bătaie în usă. Crezând că este acelasi frate, a deschis usa si, în ciuda vederii sale foarte slabe, a văzut limpede un om cu o cârpă pe fată. La început, nu a realizat ce se petrece si a întrebat: "Cine esti?". Omul i-a spus numele unui cunoscut, însă Bătrânul a înteles imediat cine era la usă. Făcându-si cruce, Bătrânul a întrebat: "De ce nu spui rugăciunea când bati?". La asta, diavolul a răspuns: "De ce as face-o? Voi, călugării, o spuneti". Bătrânul Dionisie a strigat: "Înapoia mea, Satană, pleacă de aici!". Vrăjmasul a spus: "Am să plec, dar mă voi întoarce!", si a părăsit chilia. După asta, bătrânul Dionisie i-a adunat pe toti fratii în biserică si le-a povestit toate câte s-au petrecut, încurajându-i să pretuiască si să respecte chiar si "micile" ascultări ale vietii lor de zi cu zi.

Sfaturile bătrânului Dionisie
Bătrânul Dionisie este privit în Athos ca unul dintre ultimii exponenti ai "vechii scoli" de viată duhovnicească din Sfântul Munte. Multi au constatat faptul că cea mai comună formulă de încurajare dată tovarăsilor săi nevoitori este: "răbdare, răbdare si iar răbdare". Iată un scurt fragment din sfaturile sale duhovnicesti:

Părintii spun că Îl iubim pe Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui si prin dragostea fată de aproapele nostru. Cum poate începe cineva să facă aceasta?

La început, fugi de toate patimile. Dacă vrei să cultivi virtutile trebuie să te smeresti.

Cum se face aceasta?

Dacă cineva are smerenia drept fundament, toate celelalte virtuti vor veni. Fără smerenie nu se poate dobândi nimic, ca si o casă fără fundatie. Când cineva este smerit, îi vede pe toti ceilalti ca sfinti. Harul vine si se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternică armă a diavolilor împotriva noastră este să ne înalte cugetul. A-l face pe om mândru este cea mai puternică armă a lor, si încearcă să facă asta cu noi încă din tinerete, căci stiu că cel mândru nu va merge în cer. Domnul spune că cel necurat nu poate intra în Împărătia Cerurilor. Odată, când Sfântul Macarie cel Mare era afară, strângând ramuri de palmier prin desert, un diavol l-a întâlnit si i-a spus: "Am o mare amărăciune, căci nu pot să te întrec. Tot ceea ce faci, fac si eu: tu postesti, eu nu mănânc nimic; tu priveghezi, eu nu dorm niciodată. Într-un singur lucru mă întreci - în smerenie."

Cum poate cineva să dobândească răbdare?

Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerăbdători pentru că suntem mândri. Dumnezeu încearcă să ne învete smerenia mai mult decât orice altceva.

Cum putem să ne întărim credinta în faptul că Dumnezeu poartă de grijă tuturor?

Mai întâi, nu trebuie să ne încredem în noi însine. Si trebuie să avem răbdare atunci când vin ispitele. După aceasta, trebuie să lăsăm harul să lucreze.

Ce vreti să spuneti prin: "Trebuie să lăsăm harul să lucreze"?

Când întelegem că Dumnezeu este lângă noi. Dar pentru asta trebuie să avem constiinta neputintelor noastre.

Cum ar trebui să ne rugăm?

Cu perseverentă. E foarte important. Cu ajutorul rugăciunii, harul primit la Botez poate creste.

Sfintii Părinti spun că atunci când ne rugăm ar trebui să stăm "în prezenta lui Dumnezeu". Cum putem cultiva aceasta?

Rugându-ne din tot sufletul si si cu multă atentie.

Ce se întâmplă dacă cineva este înconjurat de multe griji care îngreunează aducerea-aminte de Dumnezeu?

Dacă ai smerenie si iubire, esti în rugăciune. Este posibil să te rogi în situatii dificile. Au existat sfinti aflati în ascultări dificile si s-au rugat, ca Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului. Dar aceasta este o stare foarte avansată. Pentru noi ascultarea cu dragoste este lucrarea noastră permanentă. Ascultarea duce la smerenie, iar smerenia duce la rugăciune.

Din apoftegmele părintelui Dionisie Ignat

Despre mândrie: Mândria e cea mai primejdioasă patimă. Toate patimile, toate păcatele se iartă foarte lesne, si te îmbrătisează Dumnezeu si te duce în Împărătia Cerului. Însă la Împărătia Cerului sub nici un motiv nu poti înainta cu înăltarea mintii, cu mândria. Ispititorul, satana cel mare, e foarte destept, si stie lucrul asta. De aceea seamănă în omenire înăltarea mintii si tulburarea, adică mândria, ca să nu poată înainta omul la Împărătia Cerurilor. Căci Sfintele Scripturi asa spun, că, din bunătatea Lui, Dumnezeu vrea ca acolo unde a fost împărătia satanei cea atâta de înfricosată si mare, care a căzut din cauza mândriei, acolo să completeze locurile acelea cu sufletele bunilor crestini si ale călugărilor care s-au aflat la Dumnezeu. Dar acolo nu poti ajunge dacă ai înăltarea mintii, sub nici un motiv! Doar cu smerita cugetare poti ajunge acolo! De aceea, ispititorul instalează în sufletul copilului, de mic, înăltarea mintii, mândria, lucru care zicem că nu-i nimic, si de fapt acela-i cel mai dăunător, cel mai primejdios pentru mântuirea sufletelor noastre.
Despre televizor: Televizorul e un izvor nesecat al răutătilor, al tuturor răutătilor.
Despre mântuire: Lucru simplu: cum ne vom asterne, asa ne vom odihni! Odată ce suntem fiii Bisericii Ortodoxe si suntem crestini ortodocsi, români crestini ortodocsi, mult-putin, stim ce trebuie să facem ca să ne mântuim si de ce trebuie să fugim ca să nu ne pierdem mintile. Stim. Mult-putin, stim. Să ne osârduim să multumim pe Părintele ceresc si să nu-L amărâm mai mult.
Despre Sfintele Sinoade: Acum nu-s multumiti dusmanii Ortodoxiei, acum bagă altele ca să distrugă Ortodoxia. De exemplu, cât Ortodoxia va fi la înăltime, n-o să poată stăpâni antihrist cum vrea el. De aceea, apostolii lui antihrist se osârduiesc ca să distrugă Ortodoxia. Găsesc fel de fel de pricini: ca să facem unitate, să nu respectăm cele sapte Sfinte Soboare� Dacă le respectăm cu sfintenie, sfinti ne facem. Dar noi începem să spunem: "Asa a fost atunci" si altele... Fel de fel de acestea ne produc dusmanii Ortodoxiei ca să ne dărâme.

Despre Sfânta Traditie: Preotul este dator vesnic să spună cele ce ne scrie Evanghelia, cele ce ne scriu Sfintii Părinti îndumnezeiti. Pe acelea se bazează Biserica. Biserica Ortodoxă a avut de luptat de la începutul începuturilor cu felurite feluri de eretici. De aceea s-a adunat de pretutindeni toată Ortodoxia si a făcut sfat, sapte Soboare Ecumenice. Noi acum la temelia Ortodoxiei avem învătătura celor sapte sfinte soboare ecumenice. De aceea merge Biserica, de aceea a mers bine până acuma. Eh� mai merge schiopătând, dar merge.

Despre veacul al VIII-lea: Noi suntem în al VIII-lea veac. În al VIII-lea veac zice că or să fie mari greutăti si mari schimbări în lume, spre răutatea si spre dărâmarea vietii sufletesti si duhovnicesti. Eh!� Fiindcă Bunul Dumnezeu a orânduit ca să fim crestini ortodocsi, multi-putini, să nu ne depărtăm de povetele Bisericii Ortodoxe, de sfaturile Sfintilor Părinti cei îndumnezeiti si să sperăm că o să căpătăm mântuirea.
Despre oamenii nemultumitori: Acum, daca omenirea si-ar pune toată speranta în bunătatea lui Dumnezeu, nu-i cu putintă să nu te audă Dumnezeu, nu-i cu putintă ca să nu te vadă Dumnezeu. Dumnezeu este în tot locul si vede si gândul tău. Vedeti că noi cu ocazia asta ne depărtăm de Dumnezeu. Lumea dacă ar trăi mai simplu, asa, să aibă doar cele trebuincioase� Dar nu!� că propaganda asta a venit, a intrat in omenire, că: "De ce eu să am casa asta asa mică?� E mică, am de toate si am trei-patru copii, da' am de toate. Da' de ce să n-am mare, ca a celui de colo?". De acum îl trimite pe bărbatu-său: "Du-te si adu bani să facem si noi casa mai mare, să facem moda, moda, moda�" Asta-i o propagandă mistică a satanei, ca să nu fie omul niciodată în pace, să nu se multumească cu atâta. Da' nu vezi cum spun bătrânii: "Întinde-ti picioarele cât îi plapuma, că dacă le întinzi mai mult răcesti"? Asa, de exemplu: "Iată, acela are mai multi bani, a făcut casa mare, e pentru el, treaba lui, bine că poate� Dar eu sunt multumit că am una mică, chiar dacă mai prost mănânc, mai prost mă îmbrac, dar sunt stăpân în casa mea".
Despre răbdare: Răbdarea niciodată nu rusinează, răbdarea totdeauna are harul ei, căci te bucură. Da' oamenii sunt neputinciosi: "Cât o să mai rabd?". Până la sfârsit, căci spune: "cel ce va răbda până la sfârsit, acela se va mântui".

Ne vorbeste părintele Dionisie de la Colciu
Părinte Dionisie, în zilele noastre una dintre cele mai mari biruinte ale diavolului este că a reusit să îi despartă pe oameni de întelegerea crestină a familiei. Folosindu-se de mijloace diferite, de la sărăcie până la ispita preacurviei, de la ispita mâniei până la boală, el încearcă să îi convingă pe sotii credinciosi că viata crestină este o utopie, este un vis. Că este imposibil oamenilor să mai meargă pe calea mântuirii. În acelasi timp, Dumnezeu, prin păstorii Săi vrednici, îi povătuieste pe soti să poarte fără crâcnire crucea familiei, o cruce aducătoare nu numai de bucurii pământesti, ci mai ales de bucuria vesnică a mântuirii. Ce sfaturi dati crestinilor, cum se poate lucra sfintenia în lume?

O dată ce omul e în familie, trebuie dreapta socoteală. Să respecte cu sfintenie îndrumările duhovnicului. Că duhovnicul totdeauna o să-l sfătuiască numai cele bune: de ce să se păzească, de ce să se apropie. Dar cum e acum, lumea s-a stricat. Fiecare are familia lui si femeia lui, luată din Biserică - că dacă te-ai căsătorit, te-ai încununat în Biserică - dar cu ochii se uită după altele. Acum, ca om, cu ochii după altele, de! Dar să nu ai patimă, că dacă ai patimă pentru persoana pe care ai văzut-o, cum e scris si-n Evanghelie, ai si preacurvit în inima ta cu ea. S-o admiri că-i frumoasă, dar să zici asa: "Uite ce frumoasă femeie, dar îngerii lui Dumnezeu, din cer, cu cât mai frumosi or fi?". Adică să admiri bunătatea lui Dumnezeu, dar nu s-o iubesti pe femeia aceea ca să te apropii de ea; si-atunci ai plată de la Dumnezeu.

Pentru ca oamenii să ducă o viată curată în lume si în familie e obligatoriu să fie într-o strânsă legătură cu duhovnicul, cu Biserica?

Dacă cineva se tine de Biserică, duhovnicul niciodată n-o să-i zică: "Mănâncă de dulce în posturile mari!". N-o să-i zică: "Du-te si te împărtăseste fără să te spovedesti!". Nu o să-i zică asa. El o să-l conducă pe calea adevărului. Si dacă el respectă ceea ce-i spune duhovnicul, portile raiului sunt deschise pentru el. Să aibă pace cu familia. Dar e răutate în timpurile astea. Femeile sunt cu studii, destepte. Acum trebuie mai multă iconomie. Că ele te înfruntă. Cu toate că esti bărbatul ei, femeia te înfruntă si trebuie să ai răbdare atunci. Trebuie să ai răbdare s-o aduci acolo unde femeia să cunoască că ea, dacă-i femeie, trebuie să fie mai smerită. Trebuie să stai să judeci, să discutati problemele pe care le aveti.

Dar sunt cazuri de cupluri în care sotia e mai învătată sau i se pare că e superioară sotului. Sau unui băiat îi place o fată, dar ea este mai dominantă, asa-i firea ei...

...mai mândră! De la mândrie se trage! Oricât de desteaptă ai fi, oricât de multă întelepciune ai avea, dacă n-ai smerita cugetare, esti în prăpastie.

O fată spunea: "Duhovnicul nu stie ce să mai facă cu mine, că nu găsesc un băiat care să mă domine". Asa are ea firea, dominantă...

Nu firea! Tu să te smeresti! Si atunci ai parte si tu, si acela.

Poate de aceea si suferă, că nu se căsătoreste, dar e vina ei, de fapt. Patima ei, nu?

Sigur că da! O să treacă vremea, si n-o s-o mai ia nimeni.

Un tânăr care avea o prietenă care îl domina spunea: "Mie nici nu-mi vine să-mi bat capul ca să o domin numai asa, ca să-i arăt că eu sunt superior!".

Da, dar nici asa nu-i bine, pentru că femeia întotdeauna e inferioară, si caută să se răzbune. O să găsesti, o să vezi, că cele mai mari primejdii în ortodoxie le-a făcut femeia: si cu Sfântul Ioan Gură de Aur, si cu Sfântul Ioan Botezătorul, si cu altii, si cu altii... De aceea, e bună, dar trebuie să fie dominată de harul Sfântului Duh, că dacă ea-i desteaptă, să poată merge după Adevăr. Că dacă nu e smerita cugetare, nu e nimic. Cât de destept să fii, cât de apropiat de toate întelepciunile lumii acesteia, e degeaba. Dacă te biruieste egoismul, n-ai făcut nimic, esti în primejdie totală.

Si cel de care vă vorbeam, ce să facă? Că el zice că nu poate să stea tot timpul să o smerească, ea îl domină. Ce să facă, să se despartă?

Ei, nu, nu! Dacă au dragoste între dânsii, ea singură, de la sine, să se smerească. Ea singură, de la sine. Si atunci si ea are plată de la Dumnezeu, si el e mai multumit, că atunci când vezi că ea se smereste, ai asa, o bucurie, că o stii că ea e înteleaptă si poate să facă lucrurile în alt fel, si se smereste. Ai si tu o bucurie, că înăltarea mintii totdeauna e urâciune înaintea lui Dumnezeu, dar si cel mai bun prieten al tău, dacă cunoaste că ai înăltarea mintii, vrând-nevrând te urăste. Înăltarea mintii e un "har" satanicesc, e o patimă si domină toate patimile.

De ce ziceati că femeia e răzbunătoare?

Fiindcă ea nu judecă mai mult. Uite, Irodiada a cerut capul Sfântului Ioan, ea nu s-a socotit: noi aici avem praznic, avem sărbătoare, când le-oi duce capul Botezătorului, se bucură ei? Nu, ea n-a judecat lucrul ăsta, ca femeie. Că dacă era un bărbat, se gândea: eu vreau să-l omor, ce bucurie aduc oamenilor acestora?

Femeia e mai sentimentală, se supune mai degrabă inimii, poate. Se spune de multe ori că bărbatul are mai multă minte, dar n-are sentiment. Să trecem acum la alt subiect. Părinte, vedeti că o mare problemă în zilele noastre este sărăcia. Cum să înfrunte sărăcia o familie crestină?

Să se multumească cu ceea ce are. În sărăcie trebuie răbdare. Să-si spună: "Altii au de prisos, dar mie atâta mi-a hărăzit Dumnezeu", ca să sufere, să rabde. În loc să mănânc un lucru de două ori pe săptămână, am să-l mănânc la două luni o dată, si-I multumesc lui Dumnezeu. Si atunci am plată de la Dumnezeu.

Apare o problemă. Cineva s-a căsătorit si vrea să aibă copii, dar intră în panică: "n-am bani, n-am nimic, cum îi cresc?". Si multi acuză sărăcia si fac avorturi sau folosesc anticonceptionale.

Vezi că nu-i credintă adevărată?! Acela nu crede desăvârsit în Dumnezeu. Păi Dumnezeu, Cel ce mi-a dat copilul, nu va avea grijă tot El ca să nu moară de foame copilul meu?

Dar el poate ajunge la disperare. Intervin problemele pe care le ridică familia. Dacă nu are bani, nu are ce să bage în gură. Si ocupându-se să câstige mai multi bani, poate lasă deoparte cele duhovnicesti. Cineva întreba: "ce să fac, să las rugăciunea si să mă ocup de cele ale casei, sau cum să le îmbin pe amândouă?"

Dreapta socoteală! Să judece câte ore să stea la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, si câte ore să lucreze pentru trup, si să facă dreaptă socoteală. Să nu lase nici una, nici alta, si atunci Dumnezeu binecuvântează si pe una si pe alta. Dar într-o zi lucrez mult, si o săptămână nu mai fac nici o cruce, aceea nu-i dreaptă socoteală. Zilnic, zilnic să ai un program.

Spre deosebire de călugări, mirenii nu depun votul ascultării. În ce măsură trebuie să facă ei ascultare de duhovnicii lor? Viata călugărească este marcată de cele trei voturi: al ascultării, al fecioriei, al sărăciei. Viata de familie de ce anume ar trebui să fie marcată? Votul ascultării se poate tine în familie? Votul sărăciei sigur se poate tine. Votul fecioriei, numai ca si păstrare a curătiei familiei. Dar votul ascultării, care e considerat cel mai mare de către Părinti, si-l poate lua mireanul? Fată de cine?

Fată de legile lui Dumnezeu. Ascultare pentru împodobirea familiei lui. Nu ca să-ti tai voia, cum se taie voia în monahism, ca să nu progreseze patima mândriei. Mireanul să facă ascultare de duhovnic, căci duhovnicul îi dă acele ascultări care sunt pentru folosul familiei. Iar la călugărie e altceva. Îti taie voia ca să nu poată progresa egoismul, că asta e cea mai mare armă a satanei, nu numai pentru călugări, ci si pentru mireni: să instaleze în suflet egoismul. Omul prins de egoism nu mai are nici o judecată adevărată. Dacă egoismul s-a instalat în mintea ta, atunci numai ce zici tu, aceea-i bun. Si-acuma satana, duhul cel rău, te învată, îti sopteste la ureche numai cele rele. Si tu spui că asa-i bine, ce fac eu e bine. Asta înseamnă egoismul. Sau mândria. Si patima aceasta o vede vrăjmasul. De aceea a căzut el din cer. De aceea se osârduieste cu toată tăria lui să instaleze în sufletul fiecăruia din noi egoismul: "EU fac ce stiu, nu ce mă învată altul!". Asta e palma cea mai puternică a vrăjmasului. Asta si la mănăstire, si în lume.

Cum trebuie să facă sotii ascultare de duhovnic în problemele de familie? Bine, duhovnicul nu poate fi ca la mănăstire, tot timpul lângă tine, să vadă cum te misti si să-ti spună: "Fă aia�", tu să-i ceri: "Părinte, binecuvântează să fac asta..."

...Nu, nu, nu! Acele chestiuni de familie între dânsii se discută; adică să nu vorbească urât unul cu altul, ca să se irite; să n-ajungă în tribunale, că de la tribunale, ce vine? De-acum despărtire, bătaie... Nu!... De-aceea trebuie să fie blânzi unul cu altul. Chiar dacă a gresit sotul sau sotia, celălalt e dator să-l sfătuiască, nu să-l ocărască, că nu rabdă celălalt să fie ocărât, nu-i asa? Să aibă dreapta socoteală, să-l sfătuiască, ca singur să cunoască greseala, si-atunci se-ndreaptă lucrurile.

Dar se poate vorbi în familie de o ascultare a sotului fată de sotie, sau a sotiei fată de sot?

Ascultarea e lege între dânsii; dacă nu se ascultă unul pe altul, nu pot să trăiască. Nu se poate altfel. Adică se sfătuiesc ce-i de făcut: "cutare, cutare", se sfătuiesc. Aceea-i ascultarea unuia fată de altul. Ca să fie pace, întâi se sfătuiesc, ca să nu ajungă la neîntelegeri. De aceea, te sfătuiesti, întâi: "uite, să facem lucrarea cutare"; si-acuma, hai la discutie, poate nu e bine, până când te hotărăsti, ca să fie de acord amândoi, ca să fie harul Sfântului Duh în lucrare. De-aceea dacă zici: "Eh, tu zici asta, esti o zăpăcită, eu am să fac o treabă!" - păi n-ai făcut nimica. Cu femeia esti un trup, trebuie să-l respecti, cu toate că sotia poate e incultă, sau cumva mai prejos decât tine, dar tu s-o respecti, că sunteti una. Trebuie sfătuire la orice lucrare, în nici un caz: "ori fă asa, ori îti dau cu ceva-n cap".

Multi soti crestini consideră că trebuie să impună propriul punct de vedere sotiilor lor, si ele să îl preia fără nici un fel de cârteală. Sfintia voastră propuneti modelul sfătuirii.

Cum a devenit acum omenirea, nu-si taie voia... De aceea, ca s-o convingi pe sotie să faceti o lucrare, trebuie să te sfătuiesti; si sotia, cum spun Sfintele Cărti, mai putină educatie are ca bărbatul, el e mai binecuvântat, să zicem asa... Ei, stai la discutie... "Uite, facem lucrarea cutare". Dacă nu vrea, te abtii. S-o convingi din cuvintele cele cu blândete, s-o convingi că ai dreptul să faci lucrarea cutare. De asta-i sfătuirea. Nu hotărăsti. Numai împăratii vechi hotărau să taie capetele la toti, că de ce cred în Hristos, si mergea. Dar asa nu-i după Dumnezeu. Că acolo unde e sfătuire e calea Sfântului Duh.

Da, cu pace si cu rugăciune. Si dacă sotia are altă părere, cum este? Dacă amândoi se sfătuiesc si totusi unul spune: "Eu văd asa", celălalt zice: "Nu, eu văd invers".

Ei, de-acuma, sfătuindu-se si ajungând la o întelegere între dânsii, va zice femeia: "eu cred asa, dar lasă, fac cum zice bărbatul, că asa-i bine". Sau el zice: "măi, văd că ea zice că-i asa, da, să fac si asa�"; fiindcă au dragoste între dânsii. Atunci e rău, când intră hotărârea si unul zice: "Cine esti tu, să te-ascult eu pe tine? Nu-i asa!".

Deci să cedeze, fiecare să fie gata să cedeze pentru celălalt, chiar dacă iese rău.

Sigur că da, chiar dacă iese rău, dacă te sfătuiesti si s-a întâmplat si-a iesit rea socoteala, rabdă amândoi, că s-au asociat, adică s-au înteles să facă asa.

Dar există si ispita de a spune: "Uite, eu te-am lăsat pe tine să faci cum ai vrut tu, asa, din dragoste, dar vezi că a iesit prost, de-acum încolo să asculti de mine..."

Nu, tot asa: "de-acuma să ne sfătuim, ca să ne hotărâm amândoi. Ca să nu dăm, să nu deschidem nici o portită satanei�", ca să fie invidie între dânsii.

De obicei, atunci, când se sfătuiesc si iese bine, sau iese rău, atunci acolo satana poate să intervină si, fie spune unul: "uite că eu sunt mai destept", fie spune celălalt: "Din cauza ta a fost rău..."

Când e sfătuire, cu sfătuirea celor doi s-a terminat o lucrare. Dar dacă nu iese o lucrare bună, ba se mai aleg si cu niste pagube colosale, dacă s-au sfătuit amândoi, acum nu poate să zică nici unul: "Din cauza ta!" sau: "Din cauza mea!". "Ne-am sfătuit, si-am dat gres amândoi". De-aceea e bună sfătuirea. Că dacă se-ntâmplă că n-au reusit, se-amestecă duhurile cele viclene ca să nu fie pace. Asa, dacă te sfătuiesti, zici: "Uite, vezi, ne-am sfătuit, dar am gresit, amândoi am gresit". Ne-am sfătuit, ca să nu se facă fără voia celuilalt lucrarea. Si-atunci, dacă a iesit bună lucrarea, ne bucurăm cu totii: "Slavă Domnului, uite, a iesit bine". Iar dacă nu: "Ce să facem, uite, am dat gres". Asa nu poate intra ispititorul ca să-i dezbine.

Dar duhovnicul ar putea interveni în astfel de probleme? Cei doi să spună: "Uite, nu facem nici cum zici tu, nici cum zic eu, ci mergem la duhovnic si să hotărască el".

Ei, atunci când amândoi cer sfătuirea duhovnicului, e bine.

Apare si aici o ascultare care se aseamănă cu cea din viata mănăstirească.

Sigur. Si vezi că duhovnicul care are Sfântul Duh are să vorbească fără nici un interes, decât numai ca să fie binele lor. În momentul acela, harul Sfântului Duh îl luminează pe duhovnic: "uite, problema, uite-asa să o lucrati, ca să fie bine". Si-atunci merge bine.

Sfântul Apostol Pavel spune: "Femeilor, supuneti-vă bărbatilor vostri". E mai bine ca în anumite disensiuni femeia să fie mai dispusă să cedeze? Sau trebuie să cedeze bărbatul?

Da, femeia, pentru că prin femeie a căzut Adam. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că bărbatul are alt har dumnezeiesc, mai... ca stăpân. Vedeti că întâi Adam este zidit, si pe urmă femeia, de aceea femeia trebuie să fie supusă bărbatului totdeauna. Dar acum, ca să convingi omenirea de acest lucru, e greu; femeia, uite, are drepturi acuma!...

Da, femeia se revoltă: "Cum să ascult eu de tine?"

Da, de aceea-i bună sfătuirea, de aceea bărbatul trebuie să aibă mai multă răbdare cu femeia...

Să o facă să înteleagă în ce fel îi este cap. Nu să îsi impună superioritatea prin porunci, ci să o convingă dacă are dreptate.

Sigur, trebuie să o convingă, trebuie să îndrepte greselile.

Si dacă cel care are dreptate cedează, si gresesc amândoi în urma cedării lui, ar fi normal să se smerească cel care a gresit. Că zicea cineva asa: "Tu, femeie, dacă el o tine pe-a lui, lasă-l, faceti cum zice el, că dacă greseste, dacă sfatul lui nu va iesi bine, atunci va fi motiv ca să se smerească si să te asculte altă dată mai cu luare-aminte!".

Trebuie blândete. Blândetea să ne conducă în toate, nu egoismul. Din cauza egoismului se întâmplă toate relele.

Părinte, cum să facă ascultare cel care nu este căsătorit, nu este nici călugăr, dar are duhovnic.

De duhovnic să asculte ca de Dumnezeu. Că duhovnicul oricât de simplu ar fi, oricât de nepăsător ar fi, nu poate sub nici un motiv să te sfătuiască ceva contra, ceva spre nefolosul sufletului frătiei tale, oricum ar fi el, cât îl luminează harul Sfântului Duh, orice ti-ar spune, îti va spune pentru binele sufletului si al duhului frătiei tale. El trebuie ascultat cu mare atentie.

Chiar dacă are patimi, are o patimă si tu te gândesti că, prin patima asta, ar putea să-ti facă un rău. Stii că are o patimă si zici: "nu gândeste prin Duhul Sfânt!"

Să zicem că este un duhovnic care bea câte un pahar mai mult. Tu ascultă ce spune el. El nu-ti va zice niciodată să bei. Chiar dacă el bea, că asta e patima lui, dar el, tocmai fiindcă e duhovnic, nu poate să zică: "Bea si tu!".

Da, dar există si situatia în care cineva crede că duhovnicul nu e impartial cu el, că are un interes cu el, adică nu-ti voieste binele. Poate exista acest pericol. Sau, de multe ori, ucenicul poate fi cuprins de gândul: "Părintele nu tine la mine, de fapt", sau cine mai stie. Poate să fie ispită, dar poate să fie si o realitate că duhovnicul e dezinteresat de mântuirea ucenicului, că se leneveste, sau cine stie.

Totusi, oricum ar fi, duhovnicul n-o să spună ceva nefolositor. Chiar dacă, să zicem asa, vrea să te preseze, tot n-o să fie nefolositor pentru tine, o să fie tot pentru binele tău.

Dumnezeu va lucra chiar si asa?

Sigur că da.

Si dacă-ti dă o ascultare care pare împotriva a ceea ce spun Sfintii Părinti?

Ei, trebuie să fii sigur de asta, nu să te iei după o părere.

Trebuie să discuti cu el, să-i spui: "Uite, Părinte, eu am citit la Sfintii Părinti asa, ce zice sfintia voastră?"

E bine tot asa, ca în familie, să discuti cu blândete cu el si cu sfătuire.

Dar cu duhovnicul, în privinta ascultării... În mănăstire ai tot timpul, spui: "Părinte, blagosloveste să mă duc în sus, sau blagosloveste să mă duc în jos, să fac rugăciunea, să mănânc, să asa..." Dar cine nu este în mănăstire, chiar dacă are duhovnic, nu prea poate să fie tot timpul în ascultare. Esti, să zicem, în oras, sau la sat, sau unde esti. Cum faci? De multe ori, trebuie să faci după capul tău.

Da, după capul tău, dar, chiar dacă capul tău nu-i totdeauna în mănăstire, dar e după ascultare, atunci stii ce trebuie rezolvat, stii singur.

Deci încerci singur, cu rugăciune si cu restul.

Da, cu rugăciune.

Cum se poate duce o viată de sfintenie în lume, unde sunt ispite la tot pasul? Într-un fel, în lume e mult mai multă ispită, să zicem a ochilor, a auzului. Stim că în mănăstire ispitele sunt mai mari ca în lume, dar mă refer la ispitele acestea grosolane care sunt în lume. Cum putem să le depăsim?

Cu îndelungă răbdare, cu hotărâre duhovnicească în sufletul tău. Eu stiu că un lucru e păcat. De ce să mă uit la fata aceea că-i asa frumoasă, si pe urmă să mă rănesc cu inima? Vezi că Sfânta Scriptură spune: "când te-ai uitat cu patimă la parte femeiască, iată că ai preacurvit în inima ta cu ea". De aceea trebuie să ne osârduim să fim cu bărbătie duhovnicească în noi. Să zicem asa: "e frumoasă fata aceea, dar e zidirea lui Dumnezeu. Dacă ea e asa frumoasă, dar îngerii lui Dumnezeu, cum or fi?". S-o admiri că-i frumoasă, dar fără patimă, că ea-i zidirea lui Dumnezeu. Dacă aici, pe lumea asta, omul, asa vai de capul lui cum este, si are asa frumusete, dar îngerii lui Dumnezeu? Să-ti îndrepti ideea si mintea la îngerii lui Dumnezeu si la frumusetea pe care o are Dumnezeu în ceruri. Si atunci nu pătimesti. Dar trebuie, cum am zis, o bărbătie duhovnicească. Si Dumnezeu ajută. Spui "Doamne, ajută!", si El te aude si te ajută, că nu-i departe Dumnezeu, Dumnezeu e pretutindeni.

Si cum să se apere tinerii de ispita pe care le-o aduc femeile care umblă din ce în ce mai sumar îmbrăcate?

Trebuie să arăti bărbătie: "Eu sunt bărbat si respect curătenia si sfintenia, ca să pot primi harul Sfântului Duh". Cum spunea odată unul, că fuma mult, mult, mult si pe urmă, deodată, a tăiat fumatul. N-a mai fumat. Si-l întrebau: "Dar cum te-ai lăsat, tu, care fumai două pachete din cele mari pe zi? Cum?". Si a răspuns: "Mi-a fost foarte greu, vreo două luni de zile credeam că am să pătimesc ceva, dar am zis cuvântul acela: "Sunt bărbat, si nu vreau să-mi calc cuvântul!". Si m-a ajutat Dumnezeu si-am scăpat". Si la orice lucru poate fi vorba asta: "Sunt bărbat! Stiu că dacă mă apropii de fata asta, mă vatăm, mă vatăm sufleteste, mă vatăm si trebuie apoi lacrimi multe, ca să pot să ocolesc boala asta". Să-ti spui: "Da, ea-i femeie, e fată frumoasă, dar eu sunt bărbat si am hotărât să fiu curat". Si atunci te ajută harul Sfântului Duh. Căsătoria nu-i obligatorie. Dacă poti să te păzesti, să-ti păstrezi fecioria curată, aceea e chiar mai sus. Dar Dumnezeu a lăsat la voia omului.

În ziua de astăzi au crescut neîntelegerile între tineri si vârstnici. Libertatea e înteleasă ca o revoltă fată de tot ce înseamnă educatie. Tânărul spune: "Eu sunt liber, ce vii să-mi spui mie tu, tată, mamă sau bunicule, că trebuie să fac asa?". Tot ce înseamnă educatie, tot ce încearcă profesorul sau părintii sau familia să-l învete, copilului i se pare că e o restrângere a libertătii. Cum pot fi evitate tensiunile dintre părinti si copii?

Copilul este dator vesnic, până se face mare, să asculte de părinti. Nu numai atât, dar Sfânta Scriptură spune: "Cinsteste pe tatăl tău si pe mama ta ca să trăiesti multi ani pe pământ si fericiti". Încă din Legea Veche scrie asta. De exemplu, părintii au atâta har dat de Dumnezeu, că dacă te-ar blagoslovi, dacă te-ar binecuvânta părintii, să stii că binecuvântat esti toată viata. Dacă, Doamne păzeste!, i-ai amărât si nu i-ai ascultat si i-ai enervat si te-au blestemat, �

Ce să facă părintele dacă apoi îi pare rău că a blestemat?

Bine, dacă-i pare rău, te dezleagă.

Dar Dumnezeu ascultă astfel de blesteme? Uneori sunt spuse la mânie si din prostie.

Ei, nu. Dar chiar dacă părintele a zis un cuvânt către copil, dacă se pocăieste si unul si celălalt, iartă Dumnezeu. Dar trebuie respectati părintii. Oricât de, să zicem asa, înapoiati ar fi părintii. Acum, vezi, tot tineretul învată studii înalte, înalte, dar vezi cum zice Sfânta Scriptură? "Începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu". Orice întelepciune, dacă o înveti, să fie întâi frica Domnului în inima ta, ca să fie întelepciunea ta bună. Că toată întelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu. A dat Dumnezeu întelepciune omenirii, si-a făcut atât de multe înlesniri omenirii. Dar nici unul nu zice că l-a ajutat Dumnezeu. Nu zice! Zice doar: "Eu! Eu!" Egoismul, adică. Îl dă pe Dumnezeu la o parte. Ei, ce astepti acum de-acolo? Acum, sunt unele lucruri bune, dar sunt si unele pe care le întrebuintăm rău. Televizorul, de pildă; dusmanii adevărului pun multe feluri de vederi la care e rusine si numai să te gândesti. Acuma, tineretul, de mic, se pleacă la ce vede, si acest lucru devine periculos. Si nu numai Ortodoxiei, ci chiar omenirii. Devii neom de mic copil. Dacă nu esti la locul tău de mic copil, copil cum te-a lăsat Dumnezeu, dacă vezi atâtea scene care te vatămă si tu te pleci la acelea, vezi, acelea distrug omenirea întreagă.

Intră patimile prin astfel de imagini. Dar, oricum, oamenii, oricât de ocupati ar fi, mirenii mai ales, îsi găsesc timp să privească televizorul. Sunt si preoti care fac asta.

Ai văzut? Ai văzut cât de mestesugăret e vrăjmasul?

Mai ales când esti obosit. Vii seara de la serviciu si ai vrea să te-ntinzi, să ai un pic de liniste, si deschizi televizorul, că e foarte usor să te uiti la el, si uneori sunt si emisiuni interesante sau care par de folos. Numai că, spre exemplu, te uiti la o emisiune interesantă sau de folos, si după aia uiti să-l mai închizi. Zici: "ia să mă mai uit la încă una, că poate-i la fel de interesantă�", si asa mai departe. Adică te fură foarte lejer, foarte usor.

Te fură, te fură. Ei, ia să ne osârduim, că Împărătia lui Dumnezeu se ia cu sila, si silitorii o dobândesc.

Sunt unii care lucrează 10-12 ore pe zi, si seara când vin acasă sunt istoviti, nu mai stiu de ei, nici nu se gândesc să se roage, si sunt ca niste morti vii...

Da, da, si-n loc să facă o rugăciune, deschid televizorul! Vezi? A cui e lucrarea asta? Nu e a satanei? De aceea trebuie să ne osârduim să fim duhovnicesti. Chiar si obosit fiind, omul tot ar avea timp de rugăciune, si asta o dovedeste tocmai faptul că-si găseste fel de fel de ocupatii, ca televizorul si altele. În loc să urmăresc televizorul, de la care n-am nici un ajutor sufletesc, să fac o rugăciune, să citesc un paraclis, să am un tipic al meu de rugăciune de seară. Ispititorul, când dă de bărbătie, caută să sufle în mintea oamenilor, singuri să se păcălească: "Să iei televizor, că dacă n-ai televizor, nu esti om". Si de la televizor cele mai mari fărădelegi se fac. Multe am auzit la spovedanii. Erau oameni curati, si văzând rele acolo, la televizor - că la televizor dă si lucruri bune - s-au aplecat spre rele.

Totusi, uneori pare că sunt si lucruri bune la televizor, mai vezi lumea încotro se îndreaptă, mai sunt si emisiuni religioase...

Vezi cât e de diplomat satana? Arată întâi un folos, arată întâi o icoană, două-trei lucruri bune, ca să poată pe urmă să dărâme tot cu celelalte, care-s rele. Că firea omului se pleacă automat spre cele ce-i arată lucrurile folositoare trupului - dar de fapt nici măcar trupului nu-i sunt folositoare, ci îi atrag doar poftele, patima...

Si atunci, ar fi mai bine ca lumea să nu se uite deloc la televizor?

Aceea-i mult mai bine!

Dar considerati că e un impediment să te împărtăsesti dacă te uiti la televizor? Că un duhovnic spunea credinciosilor din parohia sa: "Cine se uită la televizor, nu-l mai împărtăsesc!". Sau doar în post să nu ne uităm, sau cum e mai bine să facem?

Sfântul Apostol Pavel spune: "de tot lucrul rău să mă feresc". Tot ce-i bun să tineti, si de tot lucrul rău să vă feriti. Dacă vezi că te vatămi, de ce să mai dai drumul la televizor? De-acuma s-a schimbat mintea ta, si nu mai poti să zici "Doamne Iisuse Hristoase..." Ce să zici, că de-acuma tu te gândesti la ce-ai văzut, fărădelegile pe care le practică în fata ta si tu te îndulcesti, si dacă te-ai îndulcit, de-acuma te duci si te culci, si-n loc să zici "Doamne Iisuse Hristoase...", tu te gândesti la fărădelegea pe care ai văzut-o.

Este nevoie de multă atentie, si de nevointă...

În timpul istoriei Ortodoxiei au fost multi sfinti care n-au fost nici călugări, n-au avut nici familie, au rămas curati, cum s-au născut. Dacă poti, si aceea este o cale, dar ne cere o hotărâre. Ori de mic te călugăresti, ori de mic te căsătoresti.

Ce înseamnă "de mic"?

Adică de tânăr. Vechile rânduieli spun asa, ca fata de la 15 ani să se căsătorească, iar băiatul de la 18 ani. De ce asa devreme? Asa, pentru că până atunci pot să reziste să fie curati, ca atunci când se duc în biserică să fie amândoi feciorelnici, ca să-i binecuvânteze harul Sfântului Duh, si copiii pe care-i nasc să fie si mai frumosi si mai isteti si mai apropiati de Dumnezeu. De-aceea a pus hotar Biserica, a avut grijă de asa ceva. Dacă rămâi necăsătorit la o vârstă mai înaintată, e bine, dar numai să fii curat. "Fiti sfinti", zice Sfânta Scriptură. "Fiti sfinti, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt".

Părinte, dar nu ar fi devreme la 15-16 ani? Nici legile statului nu permit acum să se căsătorească tinerii sub 18 ani.

Eu spun ce ne învată vechile pravile ale Bisericii.

Dar atunci si unii păgâni se căsătoreau la vârste fragede, nu era ceva ce să tină strict de credinta crestină. Dar dacă tinerii tot amână căsătoria, găsind tot felul de justificări, în cele din urmă cad în păcat. Sunt mai interesati să cunoască ce înseamnă viata de cuplu fără să primească harul căsătoriei. Din ce în ce mai putini tineri tin cont de învătătura Bisericii.

Biserica e făcută de harul Sfântului Duh. Toate învătăturile Bisericii nu sunt de la oameni, ci vin din harul Sfântului Duh. De aceea, pentru binele sufletesc si trupesc al fiecăruia din noi, dacă respectăm cu sfintenie ceea ce ne sfătuieste Biserica, suntem câstigati si trupeste si sufleteste. Dacă stai însă să asculti că un doctor spune una, alt doctor spune alta, cutare întelept a găsit altceva de cuviintă, asta e cu totul altceva. Noi vorbim de ceea ce potriveste Însusi Dumnezeu Mântuitorul, Dumnezeu care S-a coborât din ceruri. Acela ne sfătuieste asa. Si dacă putem să ascultăm ceea ce ne învată, suntem câstigati. Iar dacă nu, pentru drumurile lumii acesteia ne trebuie altceva.

Totusi, în zilele noastre, la vârste din acestea mici, copiii trebuie să studieze, merg la liceu, si dacă esti la liceu si te căsătoresti, nu mai ai voie să termini decât la seral. Apoi multi vor să facă facultate în acelasi timp, ca să îsi găsească un loc mai bun de muncă. E greu să-ti întemeiezi o familie si să vină copiii si să faci lucrurile acestea. Si atunci toti studiază si amână căsătoria, si bineînteles că pe măsură ce trece timpul ispita căderii este din ce în ce mai mare. Apar tot mai multe prilejuri de a păcătui, de la petreceri până la excursii...

Trebuie să fii curat, si atunci esti adevărat ortodox, adică dacă este ascultare de dogmele Bisericii. Dar Biserica de aceea a hotărât căsătoria la vârste tinere, pentru că până atunci tinerii se pot păstra curati.

Dacă tot amână căsătoria, ajung la păcat, apoi se despart, si se alege praful de ceea ce ar fi putut fi o familie frumoasă. Ispita este foarte mare, si plăcerea trupească este preferată curătiei.

"Fiti sfinti, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt." Dar dacă nu poti să te păstrezi curat, si esti dărâmat la o vârstă ca aceea, atunci ce astepti? Harul Sfântului Duh? Cât putem respecta cu sfintenie ceea ce ne hotărăste Biserica, suntem cu speranta că va merge totul bine si că putem să căpătăm fericirea cea adevărată: vesnicia. Că omul oricât ar trăi, tot trebuie să închidă ochii; Dumnezeu nu ne-a făcut pentru lumea asta. Lumea asta înselătoare si plină de necazuri e dată ca să ne pregătim pentru vesnicie. De aceea ne-a pus legi si ne ajută în tot momentul, ca să putem căpăta vesnicia.

Părinte, care ar trebui să fie diferenta de vârstă între cei doi soti? E bine să fie sotia mai tânără? Sau nu are importantă lucrul acesta? Dacă ar fi amândoi foarte tineri, ei nici nu ar sti bine să se aleagă unul pe altul.

Înainte, părintii hotărau asta, încă de pe când copiii erau mici: "tu ai să iei pe fata cutare, tu pe cutare".

Asa era obiceiul înainte, si nu numai la crestini.

Dar acum nu mai e asa, fiindcă lumea s-a modernizat.

Dar poti să iubesti asa? Nu trebuie să fie dragoste la mijloc? Nu trebuie să se îndrăgostească unul de altul, în loc să hotărască altcineva pentru ei? Că au fost si cazuri când unul iubea pe altcineva, si atunci căsătoria aceea n-a mai fost din dragoste, a fost mai mult formalism.

Asa era atunci. Nu ca acum. Sunt sute si mii si milioane de fete, si zici: "aceea e a mea" si o alegi pentru tine. Dacă nu te-mpaci, o dai la o parte si iei alta, si alta, si tot asa. De aceea înainte hotărau părintii: "iei pe fata asta", si aceea era, ea rămânea. Părintii îi logodeau, si asta era. Dar acum tinerii mai mult îsi aleg ei, că sunt liberi. Acum o iei pe care vrei.

Poate că aceasta e o încercare pentru care cei care o trec cu bine vor avea plată. Responsabilitatea este mult mai mare când alegi tu, nu mai poti da vina pe părinti că lucrurile nu merg bine. Dar este foarte trist faptul că sunt foarte putini tineri care se pregătesc asa cum trebuie pentru a întemeia o familie. Ar trebui să existe o pregătire serioasă. Dar tinerii intră cu capul înainte în familie, si când apar problemele se despart. De multe ori nici nasii nu se pricep să îi ajute, pentru că nici ei însisi nu duc o viată crestină. La preot se rusinează să alerge, si încet-încet relatia se destramă. De altfel, tinerii nici nu se mai gândesc la cununia religioasă, se gândesc numai la cum să aibă parte de plăceri si desfătări trupesti. De purtarea crucii familiei fug toti.

Dar si acum, pe fata pe care o vrei n-o poti lua decât prin Biserică.

Ar trebui să se pună problema asa, dar nu se pune de către toti...

Si după ce ai luat-o prin Biserică, sub nici un motiv n-o poti lepăda. Oricât de rea ar fi ea, n-o poti lepăda. Atunci când o iei, zici: "asta-i cea mai frumoasă fată, cea mai cuminte, cea mai, cea mai, pe asta am s-o iau". Si te căsătoresti în Biserică. Dar după aceea nu mai este asa cum ai gândit tu. Trăind împreună, o să fie nervoasă, n-o să te asculte, o să se întâmple fel de fel, se amestecă patimile cele blestemate pe care le aruncă satana în sufletul si în cugetul tineretului; si-ti zici: "ei, nu-i asa cum am gândit eu, cred c-o s-o lepăd". Sub nici un motiv n-ai dreptul s-o lepezi. Sub nici un motiv! Aceea e crucea ta. Nu s-a potrivit, de-acuma să faci răbdare. Sau invers: poate bărbatul e rău. Fata n-are dreptul să-l lepede, sub nici un motiv. Să facă răbdare, că aceea-i crucea sa. Chiar dacă atunci când s-au luat n-avea patima aceea, iar acuma o are; trebuie să facă răbdare. Si unul si altul trebuie să facă răbdare. Te-ai căsătorit, esti legat, că n-ai luat-o de la om, ai luat-o de la Dumnezeu, din Biserică ai luat-o. Si numai dacă - Doamne păzeste! - unul dintre ei a alunecat si a căzut cu altă persoană, atunci îti dă voie Biserica s-o lepezi. Dar altfel nu îngăduie Biserica.

Ce părere aveti despre cei care se recăsătoresc.

Cu mare iconomie, doar a doua nuntă. Nu a treia si a patra. Nu, sub nici un motiv!

La a doua cununie, rugăciunile sunt asa, mai de pocăintă. Zice: "Pentru neputinta voastră..."

Trebuie băgare de seamă.

E foarte răspândită acum această mentalitate: "dacă nu ne potrivim, lasă că ne despărtim, dar de comun acord".

Asta e desăvârsită păgânătate. Păgânătate! Nu Biserică, nici Ortodoxie, nici Adevăr.

Unii tineri se întreabă: "De ce să se chinuiască amândoi, dacă nu se împacă? Mai bine să se despartă în pace si să se ducă fiecare cu cine simte că se împlineste mai mult".

Adică să ia pe alta? Vezi, astea sunt legi omenesti, diavolesti, ca să-ti faci poftele.

Ei nu zic că-si fac poftele. Ei zic că nu merge relatia, că nu s-au potrivit.

Nu s-au potrivit?! Nu s-au potrivit pentru că au o patimă. Taie patima aceea, gândul că nu te potrivesti, că aceea e patimă satanicească. "Din tineretile mele, multe patimi se luptă cu mine", dar patimile acelea nu-s de la om. Patimile acelea le-a aruncat însusi vrăjmasul, satana, în sufletul meu, că el e duh si el se apropie de fiecare dintre noi fără să observăm. El e duh si n-are osteneală, si aruncă în cugetele si-n ideile noastre sământa faptelor celor rele. Si dacă tu l-ai absorbit si l-ai băgat în sufletul tău, încet-încet începe să încoltească. Si dacă încolteste în inima ta, încet-încet face rădăcini. Atunci satana fuge departe de la tine si te lasă, că el e convins că de-acum ai să-l asculti prin patima pe care a pus-o în sufletul tău. Deci, dacă vrei să-ti faci toate poftele tale, bagă de seamă că poftele acelea nu-s ale tale, ci ele sunt sământa faptelor celor rele, a omului vechi, sământa răutătilor.

Părinte, până unde să meargă relatia tinerilor înainte de căsătorie? Vedeti, multi se sărută, dansează, merg la petreceri unii, merg si la biserică! Dar există această mentalitate. De pildă, când li se spune tinerilor că poate n-ar fi bine să se sărute, ca să nu li se stârnească patima desfrâului, se uită foarte ciudat: "cum, ce-i asta?!".

Prin sărut te-a prins, si dacă te-a prins, trebuie de-acuma să săvârsesti fărădelegea. O dată, nu. De două ori, nu. Poate ti-e rusine, poate te gândesti că-i păcat, dar dacă începi să săruti, te-ai aprins, si cum te-ai apropiat de foc, te-ai ars. De aceea înainte, cum se logodeau, nu treceau patru-cinci zile, o săptămână cel mult, ca să se pregătească de nuntă, dar nu să stea săptămâni, cum am observat acum. Acuma, dacă s-au logodit, deja tinerii dorm într-un pat amândoi: "Păi, sunt logodit, e logodnica mea!" Si se duc împreună, merg la toate distractiile. Aceea e o fărădelege. Poate să mai fie curătie în tinerii aceia? Nu este ceea ce face bunătate. Cum a început omenirea, spre dărâmare merge.

Părinte, în urma întâlnirilor pe care le-ati avut cu mirenii, care ati observat că sunt problemele cu care se confruntă familia crestină în ziua de azi? Si care ar fi mijloacele de a face fată acestor probleme?

Mai întâi să respecte dragostea dintre dânsii. Si dacă nu merge, să se sfătuiască cu Biserica.

Vedeti că există multă sărăcie în zilele noastre. Între principalele probleme din zilele noastre se numără divorturile si avorturile.

Atunci n-ai temelie că esti crestin. Dacă te gândesti la divort, înseamnă că nu esti crestin. Sau să faci avorturi! Oare dă Biserica vreo învoire cât de mică să faci avorturi? Sunt situatii când - Doamne păzeste! - a murit copilul în pântece, atunci să-l scoată doctorul, nu să faci avort. Sub nici un motiv! Avortul e ucidere. Câti ani trebuie să nu te împărtăsesti, când ai ucis? Dacă e sărăcie, sau altceva - atunci, dacă e sărăcie si nu poti creste copilul, să trăiesti în feciorie cu sotia, ca fratii. Si atunci esti si împodobit de harul Sfântului Duh, si nici probleme nu ai. Biserica, Ortodoxia, sub nici un motiv nu-ti dau voie să faci avort.

Multi soti vor să aibă parte de unire trupească, si totusi să nu aibă copii, si atunci folosesc fel de fel de anticonceptionale sau ajung la avorturi.

Ai văzut? E o fărădelege pe care Biserica si Ortodoxia nu o aprobă sub nici un motiv. Dacă ai sotie si a ajuns să zămislească, atunci sub nici un motiv nu poti să nu-l lasi să se nască. Copilul, dacă s-a zămislit, de-acuma are suflet într-însul. Si dacă l-ai scos, l-ai omorât, va să zică esti ucigas de oameni. Pe el nu l-ai lăsat să se bucure nici de viata asta, nici de cea viitoare, adică l-ai distrus: de-acuma tu esti ucigas.

Cum să se raporteze sotii crestini la unirea trupească, la viata sexuală?

Bărbatul si femeia să fie asa: câti copii le-a dat Dumnezeu, atâtia să aibă. Sub nici un motiv să nu-i avorteze. Dacă vor să nu aibă copii, atunci să trăiască în feciorie.

Dar poate fi periculoasă înfrânarea, dacă nu sunt amândoi sotii pregătiti? E o perioadă când la femeia care a născut mai multi copii poate să apară o oboseală trupească, sau o stare de astenie. Unii duhovnici recomandă înfrânarea în această perioadă, pentru ca femeia să se mai refacă. Dar apare si problema ispitei: dacă se abtin, unul dintre ei, mai ales sotul, poate să cadă cu altcineva...

Dacă respectăm ceea ce ne învată Biserica, suntem desăvârsiti, apropiati de Dumnezeu, ca să putem căpăta fericirea. Cum căutăm după ideile noastre, cădem în bratele vrăjmasului.

Sfintia voastră recomandati înfrânarea. Dar nu poate fi periculoasă? Tocmai pentru a evita pericolul unii părinti zic că în perioada aceea sotii trebuie să se roage mai mult, ca nu cumva unul dintre ei să cadă. Si totusi e greu.

Sigur că-i greu! Dar trebuie hotărâre bărbătească, duhovnicească. Iar dacă-i greu, du-te, fă copii, ca să nu fii sub călcarea legii. Fă copii si mergi înainte. Dar dacă vrei să n-ai copii, retrage-te. Păi, cum? Vrei să-ti faci poftele trupesti, si copilul nu? Păi de-aceea este lăsat de Dumnezeu bărbat si femeie, nu pentru altceva, decât ca să se înmultească; asa cum a zis Dumnezeu încă de prima dată: "Cresteti si vă înmultiti si mosteniti pământul". De aceea a lăsat Dumnezeu să se căsătorească.

Se spune că dacă ai copii multi si trebuie să ai grijă de ei te cam risipesti...

Noi am fost opt. Si dacă tata nu murea, cum a murit, de tânăr, poate că mai făceau. Si ce? Eram agricultori. O mămăligă, acolo, si ce mai dădea Dumnezeu, si au crescut oameni toti, si-a fost bine... Sigur, nu erau desfătările care sunt astăzi, si cum e omenirea astăzi, dar noi, fiindcă nu stiam de altele, o mămăligă si oleacă de brânză si ce mai dădea Dumnezeu, ce mai era acolo, ca oamenii de la tară, care au un ou, un porc, ceva...

Da, asta la sat, dar la oras e mai greu. Multi n-au nici casă la oras, îi dă afară din casă, că n-au bani să-si plătească întretinerea, curentul, toate astea...

Oricât de rău ar fi, dacă avem grijă să căpătăm sfânta mântuire, să nu ne îndepărtăm de învătăturile Bisericii si ale Sfintilor Părinti, care ne îndrumă la adevăr. Si atunci avem sperantă, ori de-am avut parte de bune, ori de rele în lumea asta, dar vom căpăta odihna sufletului în viata viitoare.

Telul căsătoriei e mântuirea celor doi parteneri, îndumnezeirea lor, apropierea lor de Dumnezeu, iar copii sunt fructul acestei uniri.

Sigur că da! Cât timp nu alunecăm dincolo de adevărul Bisericii, dincolo de Ortodoxie, e bine si avem sperante să căpătăm mântuirea. Că oricât am trăi, tot trebuie să plecăm din lumea aceasta. Da, plecăm din lumea aceasta, dar începem altă viată: vesnică. De aceea trebuie să ne pregătim, să respectăm ceea ce ne-a hotărât Biserica, Sfintii Părinti si Însusi Mântuitorul Hristos, care S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, ca să putem căpăta vesnicia. Că omul nu-i făcut pentru lumea asta.

Există mentalitatea că familia este ceva îngăduit de Dumnezeu pentru a ne bucura de cele de aici. Se observă o ispită de a considera familia ca un fel de îngăduintă pentru fel de fel de patimi, până la urmă, si păcate. Pe de altă parte, unii spun că viata de familie este lipsită de trăire duhovnicească. Adică ea e un fel de desfrâu binecuvântat. Unii nu văd o altă valoare dincolo de problema sexualitătii în familie. Iar cei care vor să Îl slujească pe Dumnezeu trebuie să se călugărească. Sunteti de acord cu acest punct de vedere?

Nu, nu sunt. Dumnezeu a lăsat două drumuri pentru mântuirea sufletului nostru: ori te căsătoresti si aduci copii pe lume, si-i cresti în frica lui Dumnezeu, si când vei ajunge la scaunul Dumnezeirii, vei zice: "Iată, Doamne: eu si pruncii pe care mi i-ai dat!". Sau, dacă nu vrei aceea, si te lipsesti de bucuria căsniciei, că si căsnicia are bucuriile ei, atunci te faci călugăr. Dar nu alta. Va să zică: ori călugăr, ori căsătorit. Dar să respecti ceea ce spune Sfânta Scriptură.

Despre asa-numita căsătorie albă, în care cei doi soti trăiesc ca frate si soră, ce părere aveti? Poate fi periculoasă?

Căsătoria e lăsată de Dumnezeu pentru înmultirea omenirii. Dumnezeu ar fi putut să lase să se înmultească oamenii altfel, în alt mod. Dar asa, pentru păcatele omului, văzând că-i plecat către cele rele, a lăsat să se înmultească omenirea din bărbat si femeie. De aceea i-a binecuvântat. Dar, bineînteles, poti să trăiesti în feciorie cu o fată pe care o iubesti, si atunci o mare plată ai de la Dumnezeu. Au fost si sfinti care au trăit astfel. Spuneau că sunt sterpi, si ei trăiau ca fratii. Si nu-i stia nimeni, decât duhovnicul. Dacă, cu timpul, unul din ei sau amândoi nu mai rezistă, si ajung să-si dorească copii, atunci - cum nici unul nu-i stăpân, să nu zică: "eu nu vreau!" - trebuie sfătuire. De aceea se face căsătoria. Nu mai esti stăpân pe tine. Ci esti bărbat si femeie, uniti de Dumnezeu, si acum ei amândoi devin un trup. Numai dacă amândoi sunt plecati spre gândul cel dumnezeiesc să trăiască în curătie, atunci ei sunt binecuvântati si de Dumnezeu.

Să revenim putin la tema conflictelor dintre părinti si copii. Copiii parcă vor altfel, trag spre altele, nu spre biserică, părintii i-ar vrea în biserică. Cum să-si conducă copiii spre Dumnezeu fără să fie conflicte? Că părintii se mântuiesc prin copii buni.

Da, si copiii se mântuiesc prin părintii buni... Să nu ne îndepărtăm de învătăturile Bisericii sub nici un motiv.

În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel zice: "Voi, părintilor, să nu-i întărâtati pe copiii vostri". Că unii ajung la certuri cu copiii lor�

Trebuie să-i sfătuiesti cu blândete, că atunci nu se întărâtă; dar dacă tu esti sever, si încerci să-l fortezi, se întărâtă, se tulbură, se îndărătniceste. Să-l înveti cu blândete, că dacă-l înveti cu blândete copilul te ascultă; dar dacă vrei să-i ordoni, nu te mai ascultă. Dar dacă-l înveti cu blândete, de-acum se pleacă inima lui, că acolo e harul Sfântului Duh. Blândetea e dar dumnezeiesc. Tu uneori vezi că ar trebui să-l ocărăsti, după adevăr, dar tu îti calci patima aceea si îl îndrumi cu blândete... Blândetea e un har dumnezeiesc. Si atunci îl câstigi.

Să îl lasi pe copil să ajungă el singur la concluzia pe care vrei să o tragă, adică să îl lasi putin liber, să nu-i impui... Altă problemă este cu părintii care sunt departe de Biserică, exact invers, pentru că au trăit pe vremea comunistilor. Dar copiii încep să se apropie de Biserică. Si au conflicte cu părintii lor. Sunt oameni care se supără că le pleacă copiii la mănăstire. Altii se supără că nu sunt lumesti copiii. Copiii cum ar putea să îi tragă pe părinti spre Biserică?

Să le vorbească, să le spună că a fost o lege contra lui Dumnezeu comunismul, si să-i convingă pe părinti că acesti comunisti au fost oastea lui antihrist. Trebuie să-i sfătuiască. Deci sunt copii care-s mai crestini ca părintii?

Cum să nu! La noi în tară si-n alte tări unde a fost comunismul, au ajuns copiii să-si ducă părintii la biserică.

Vezi, bunătatea lui Dumnezeu... nu-i lasă, cu toate că au fost nevrednici, iar copiii aceia - că e sângele părintilor, nu? - vezi, că-i luminează acum Dumnezeu pe copii, ca să vadă adevărul.

Dar copiii aceia cum să procedeze? Pentru că e mult mai delicat, că se zice: "copiii să asculte de părinti". Si unii se supără când copiii lor duc o viată evlavioasă, sau când se fac preoti, sau când se duc la mănăstire, si zic că nici nu mai vor să-i vadă în ochi.

Aceia se duc înainte, în prăpastie, si n-ai ce le face.

Dar cum să îi atragă? Să stea pe lângă ei mai mult cu zăhărelul, cum se zice: "vorba dulce mult aduce"?

Da, asa da.

Profesorii de religie ar putea să-i convingă pe părinti să vină la biserică? Se discută lucruri frumoase la ora de religie, câte-n lună si în stele...

Noi trebuie să fim cei mai buni din neam, că ne-am născut deodată crestini ortodocsi, noi trebuie să reflectăm cu sfintenie natiunea si credinta. Dacă ne despărtim de credintă, ne-am prăpădit si sufleteste, si trupeste.

Dar pentru tineri ideea aceasta nu are rezonantă, adică asta nu îi convinge pe ei să meargă la biserică, pentru că ei zic asa: "Ne plictisim la slujbă, nu întelegem, e mai frumos la discotecă".

De acelea se bucură satana, de patimile care sunt în tineri. Ei, aici trebuie tot cu povete, cu blândete, ca să intre în mintea lor că acesta-i adevărul. Uite, hai să ne socotim, că omul nu trăieste vesnic în lumea asta, o să murim, si apoi pentru tot ce facem, o să dăm seamă înaintea lui Dumnezeu. Îngerul lui Dumnezeu stă si scrie tot ce-i bun, ca să ne ajute. Dar satana, în apropiere, scrie tot ce-am făcut rău. Si când ajungem la vămile văzduhului, ... Trebuie să le vorbim despre Judecata de apoi, dar si despre rugăciune.

Unii profesori de religie vorbesc mai mult despre bucuria rugăciunii, ca să nu-i înfricoseze pe copii.

Bine, bucuria rugăciunii e bună, dar să le spună care e plata de la rugăciune si care-i ne-plata când nu facem rugăciune.

Ar fi bine să le vorbească elevilor câte ceva si despre rugăciunea lui Iisus?

Ei, rugăciunea lui Iisus... Eu n-o am... Fiecare poate s-o dobândească, dar numai în linistea adevărată poti s-o agonisesti. În lume, cu greutate. Si prima dată trebuie să fii sfânt. "Fiti sfinti, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt". Apoi tu esti sfânt, când tu ai urâciune pe celălalt? Dacă celălalt îti spune ceva si tu nu-l poti ierta, acum vrei să ai rugăciunea mintii? Sub nici un motiv! Trebuie să ne curătim cu desăvârsire sufletul de răutate, si atunci harul Sfântului Duh se pogoară în sufletul si-n inima noastră si putem să mentinem harul ăsta asa de mare. Dar dacă tu zici că unul ti-a zis ceva, altul altceva, altul s-a uitat nu-stiu-cum la tine, atunci e greu! Dar să ne osârduim să zicem si noi o oră, cât putem: "Doamne Iisuse Hristoase..."

Si cei din lume, prinsi în vârtejul ispitelor?

Sigur că da!

Dar e bine ca mirenii să practice o anumită metodă? Unii duhovnici iscusiti le recomandă mirenilor să nu folosească metodele explicate în Filocalie, pentru că apare riscul de a face greseli. Spun ca mirenii să se roage cu gura cât mai mult, si rugăciunea va deveni de la sine rugăciune a mintii si apoi a inimii. Ce părere aveti, cum trebuie rostită rugăciunea lui Iisus de către mireni?

Cum poti. Dacă esti în lume si vesnic esti cu lumea, dacă poti să ai mintea atât de curată si să practici asa ceva... Dar Sfintii Părinti scriu că înainte erau oameni din Senat care aveau rugăciunea mintii.

Un cuvânt pentru mamele crestine, că femeile nu pot intra în Sfântul Munte să vă întrebe. Ce le zicet?

Nici nu trebuie să intre în Sfântul Munte!

Da, dar chiar dacă ele nu pot să vă vadă, să ia cuvânt de la sfintia voastră, li se pot transmite cuvintele sfintiei voastre.

...Dacă ne osârduim să ne-apropiem de Dumnezeu, ne ajută Dumnezeu. Dacă mama e crestină, stie ce trebuie să facă. Ca si crestin, stii prea bine ce te vatămă, asa cum stii prea bine ce te foloseste. Să ne osârduim să facem faptele acelea care ne folosesc si sufleteste si trupeste.

Ar fi bine să mai spuneti ceva despre divorturi. În tară a crescut foarte mult numărul divorturilor, si nu putine sunt mamele care sunt speriate de faptul că bărbatii lor, care nu duc o viată curată, i-ar putea părăsi. Dar de fapt nu mai este vremea în care numai bărbatii erau mai vinovati decât femeile. Multe divorturi sunt cerute chiar de către femeile care s-au plictisit de sotii lor.

Da, pentru că nu este har dumnezeiesc când se căsătoresc. Adică nu socotesc că asta e hotărârea lui Dumnezeu.

Ar trebui ca tânărul care vrea să se căsătorească să se gândească si la Dumnezeu înainte de a se decide...

Nu socoteste că pe fata aceea a luat-o din biserică si că trebuie să o păzească până când o muri. Dacă a dat-o afară, de-acuma să ia alta... De ce nu poti să stai cu ea? Că are patimă, că are... Nu! Nu-ti dă voie sub nici un motiv Biserica să o lasi. Trebuie să faci răbdare, că aceea e crucea ta. Nu s-o dai afară.

Dar dacă ea vrea să divorteze de bărbat?

De ce?

Că asa vrea ea, cine stie?! Poate că dracul i-a luat mintile, s-a îndrăgostit de altul, sau cine stie ce motive are. De multe ori numai unul vrea să divorteze. Si poate de multe ori cel care merge la biserică nu vrea să divorteze, dar vrea celălalt, care nu merge la biserică. Biserica nu îngăduie divortul, dar cum se poate rezolva?

Pieirea!!! S-a terminat! Numai atunci permite Biserica un divort, când unul dintre soti si-a găsit pe altcineva, si si-a lepădat sotul, când apare adulterul.

Înainte adulterul era o raritate. Dar astăzi este la ordinea zilei. S-a ajuns chiar ca amândoi sotii să se însele unul pe celălalt. Trăiesc o viată în care compromisul este la ordinea zilei. Nici nu se mai pune problema curătiei patului, sau a sfinteniei familiei. Totul este păcat. Sau ajung să se despartă pentru motive neîntemeiate. De exemplu, ce să facă cei care nu au copii? Că unii plâng că nu au. Asta devine uneori chiar motiv de divort.

Dacă n-au, dar dacă n-au de la Dumnezeu, să facă răbdare, si-au să aibă plată de la Dumnezeu. Dar dacă n-au, că prima dată s-au păzit, si si-a otrăvit pântecele cu otrăvuri ca să nu facă copii, acum ei sunt cei care vor da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru stricarea organismului.

Dar dacă cineva nu a făcut nimic de acest gen si totusi nu are copii? Spunea cineva că sotia lui aproape toată ziua plânge că, îsi doreste un copil.

O să-i dea Dumnezeu. Dumnezeu îi va da. Să facă rugăciune. Sfintii Ioachim si Ana toată viata lor n-au avut copii, si Dumnezeu le-a dat lor pe Maica Domnului. Vezi?

Deci să aibă nădejde. Si dacă totusi nu vine copilul, ce să facă?

Să Îi multumească lui Dumnezeu.

E greu să Îi multumesti când nu întelegi că si prin ceea ce tie ti se pare nepotrivit El îti poartă de grijă. Nu sunt totusi de înteles cei care ajung la disperare?

Nu, că asa-i de la Dumnezeu si Dumnezeu niciodată nu face greseală. Dumnezeu îti dă ce ti-e spre folosul tău. De multe ori îti dă copil si tu te-nchini la copilul tău mai mult ca la Dumnezeu, si-atunci pierzi mântuirea...

Dar despre adoptii ce părere aveti? Sunt femei care nu fac avort, dar îsi aruncă copilul în stradă, îl lasă undeva. Si ajung copiii vagabonzi, umblă prin canale, săracii, n-au scoală, n-au nimic, fac hotii, se droghează. Mai încearcă cei de la Casa de copii să îi ia, dar ei fug înapoi în stradă. Însă unii se gândesc să adopte un asemenea copil, să îl înfieze.

Cel care face asta are plată de la Dumnezeu. Dacă-l înfiază si-l conduce pe calea mântuirii, are plată de la Dumnezeu.

Dar trebuie ca mai întâi să stea o vreme ca să se convingă că nu poate avea copii? Cât timp să stea? Sau să se grăbească să înfieze?

Asta e la latitudinea lor. E mai bine să astepte, si pe urmă, dacă vede că nu are, si e stearpă femeia, că acum doctorii spun dacă poate zămisli ori nu�

Unii dintre acesti copii adoptati fac probleme părintilor adoptivi. Ar trebui înfiati copii mici de tot, ca să nu fi avut timp să se deprindă cu relele. Desi se zice că ei mostenesc de la părintii lor trupesti o anumită sensibilitate crescută fată de patimi...

Nu, nu, nu! Depinde cum îl cresti. Să-l cresti în frica lui Dumnezeu, si cum îl educi tu, asa creste.

Spuneti-ne ceva despre situatia actuală a Sfântului Munte. Se fac multe drumuri aici. Unii spun că vor să se facă turism în Athos.

Dar acum nu-i turism?

Este. Dar nu sunt si pelerini, părinte? Ce părere aveti? E rău că vin pelerini la sfintiile voastre pentru a lua cuvânt de folos si pentru a se ruga?

Ce, dacă esti turist, înseamnă să nu te-nchini lui Dumnezeu? Până acum nu venea orisicine în Sfântul Munte, dar acum orisicine de pe fata pământului vine în Sfântul Munte. Sfântul Munte, de la începutul începutului, a fost centrul mântuirii. Si este până la sfârsit centrul mântuirii. Vin oameni, ori turisti, ori pelerini... M-am întâlnit odată cu un român si era în etate, cam bătrânel. L-am întrebat: "Domnu' Gheorghe, cu ce ocazie ati venit în Sfântul Munte?". "Sunt turist si am venit să mă plimb." Va să zică, dacă e turist, are drept să vină în Sfântul Munte. Nu credea el mai nimic, el era turist si venise să vadă mănăstirile din Sfântul Munte.

Mănăstirile se simt deranjate de pelerini? Credeti că s-a pierdut linistea din cauză că vin pelerini prea multi?

Sigur că da, că acum nu vin unu, doi, trei, cum era înainte, acuma vin sute. În Vatoped vin sute. De aceea a pus hotar si a pus vamă, acolo, sus, la creierul muntilor, si numai cei care au dat mai întâi telefon, numai aceia se pot bucura în Vatoped. Care nu, îi întoarce înapoi.

Spre ce se îndreaptă monahismul acum, dacă până si Sfântul Munte devine un loc turistic? Si asta nu se va putea opri, pentru că si Comunitatea Europeană si altii vor asta, si au putere foarte mare, si vremurile sunt asa, că oamenii foarte repede umblă încolo si-ncoace. Nu sunt semne că se va putea cândva opri acest turism la Sfântul Munte, în locurile sfinte. Si monahii tot mai greu vor găsi locuri singuratice, pentru că si populatia creste. Oriunde te duci, totdeauna dai de oameni. E foarte greu cu pustnicia, parcă nu ar mai fi vreme pentru pustnicie acum...

Eu, când am venit aici, am cutreierat tot Sfântul Munte. Pe urmă am venit la Capsala, unde era un părinte si i-am zis: "Părinte, ce frumos e-n Sfântul Munte...". Si el a zis: "Da, măi băiete, dar uite ce scrie, că odată un bogătas a trecut Sfântul Munte, la Cavala; dar acolo, la lavră, se fac uneori în mare curenti îngrozitori, că trebuie să înconjori pe departe ca să poti trece capul Sfântului Munte. Bogătasul acela era cu suita lui si aceia se necăjeau, se tot îndepărtau de mal, si bogătasul întreabă: "Ce tot faceti?". "Păi, uite, aici e Athosul". "Si ce va să zică Athosul?". "Cum, nu stii ce e Athosul? Păi aici sunt numai mănăstiri". "Dar ce fel de mănăstiri?". "Mănăstiri crestin-ortodoxe ". "Si ce fac aici?". "Păi, sunt crestini ortodocsi, si au mănăstiri", si cutare, si cutare... Ei, bogătasul acela le arăta celorlalti spre Sfântul Munte, zicând: "Ei, vedeti? Atâta sumedenie de aur am în America, cât e muntele ăsta de mare. Ei, pe tot am să-l cheltuiesc, si-am să distrug Athosul". Asa se spune că a zis acela."

Ei, părintii se gândesc si acum că toate schimbările care au venit si vin, si atâtea nepotriveli, sunt de la aurul celui care a promis că o să distrugă Sfântul Munte. El o fi pierit de mult, dar au rămas rudele lui, care fac tot ce pot ca să distrugă monahismul din Sfântul Munte... Ei, cum o fi de la Dumnezeu...

Sfintia voastră sperati că va mai fi o vreme când va fi aici iar singurătate si pustietate? Asa nădăjduiti?

Nu nădăjduiesc, nu văd nimic, decât spun numai ce a zis Sfântul Nil: că dacă pleacă Icoana Maicii Domnului Ivirita, atunci chiar de-ar vrea cineva din monahi să mai stea în Sfântul Munte, n-o să poată. Asa si spune: "Atunci călugării să-si ia rasa si să iasă din Sfântul Munte". Chiar dacă au să vrea să stea, nu vor putea.

De ce?

Nu se stie. Altii spun că, cine stie, o fi cum era înainte, când veneau barbarii si-i omorau. Altii spun că în Sfântul Munte sunt multi serpi, multi balauri, si dacă i-o slobozi Maica Domnului, sigur că n-o să se mai poată sta, dacă s-or ivi aceia... Dar nimic sigur nu se stie. Despre asta, fiecare vorbeste si-si dă cu părerea...

Dar dacă sunt altfel de serpi? De pildă, cum e turismul, că vor să facă fel de fel, să aducă oameni. Vor să ajungă si femeile să intre în Sfântul Munte.

A, păi de când se luptă! Chiar grecoaicele! A fost un prim-ministru, o grecoaică, si spunea că femeia are drepturi ca si bărbatul, că ea poate fi si presedinte de tară, si de ce n-ar avea dreptul să intre si în Sfântul Munte? Bărbat si femeie a făcut Dumnezeu, de ce s-o dea la o parte? Si atunci au scris mult părintii din Sfântul Munte. Athonitii totdeauna au să fie contra intrării femeilor în Sfântul Munte, pentru că se strică tot rostul monahismului.

Dar Maica Domnului nu va face ceva? Că doar ea însăsi a cerut să nu intre femeile aici. Nu le va pedepsi? Că au mai încercat unele femei să intre, si s-au îmbolnăvit rău, că e blestem mare.

Ei, cum o fi dezlegare de sus... Dar turismul care e în Sfântul Munte a adus destulă neliniste monahismului. S-a pus si hotar, dar ei tot vin, si vine lume multă, că asa e omenirea. Uniunea Europeană, care dă asa de mari sume Sfântului Munte, are dreptul să facă ce vrea... Las' că grecii sunt ambitiosi si tin ortodoxia la înăltime, si n-o să cedeze.

Credeti că grecii tin Ortodoxia la înăltime?

Da...

Dar rusii? Că si rusii tin, si românii tin, si sârbii tin...

Sârbii, da, da! Si dacă s-a pus toată Europa si-a bombardat o tărisoară asa de mică, vezi cât a progresat răutatea?

Dar românii ce-ar trebui să facă pentru ca să tină si ei Ortodoxia sus?

Toti aceeasi credintă avem, Ortodoxia, asa cum este ea pe tot pământul, asa o are si românul, si dacă au curaj, să tină Ortodoxia la înăltime.

Cum? Ce să facă?

Ce-au făcut si până acuma.

Spuneti-ne câte un cuvânt si despre monahism, despre nevointă...

La mănăstire e nevointă... Aici se fac slujbe de noapte...

Considerati că e o mare greseală să nu se facă slujba la miezul noptii?

"Iată, Mirele vine la miezul noptii... si fericită e sluga pe care o va afla priveghind."

Da, dar în tară sunt multe mănăstiri în care nu se fac slujbe de noapte.

În care nu-i scoală pe călugări la slujba de noapte?

În care fac slujba de la 6 dimineata. Si fac utrenia de cu seară, să zicem. Până pe la 8-9 seara e terminată utrenia.

Si doar lucrul acesta s-ar putea îndrepta foarte lesne: dacă ar fi ordin de la Patriarhie, mănăstirile să aibă tipicul de a se scula noaptea la 1, la 2, să se facă rânduiala. Vezi, când începi slujba, zici: "Miezonoptica", adică atunci s-o citesti.

Un motiv ar fi că unele mănăstiri românesti sunt sărace, monahii sau monahiile nu au din ce trăi, si-atunci lucrează toată ziua si sunt seara obositi, si atunci dorm.

Dacă nu pot să facă slujbă, să nu se ducă la călugărie. E sfintenie călugăria. Călugăria cere osteneală, cere hotărâre, astea nu-s din partea noastră, sunt din partea Bisericii, din partea Sinoadelor Ortodoxe. Dar ce să mai zici, că Sfântul Vasile spune că nu numai pentru călugări e ca să te scoli la miezul noptii, să te rogi, dar si pentru tot crestinul. Bine, Sfântul Vasile era om sfânt, de-aceea sfătuieste să se facă rugăciunile după tipicul lor. Dar uite-asa, cu "delicatetea" de acum se dezrădăcinează obiceiurile cele bune.

Dar sunt mănăstiri care pentru misiune fac asta. De exemplu, la o mănăstire părintii spuneau: "Staretul ne-a dat ascultare să facem slujbele de dimineată, la 6-7, să se termine pe la 11-12 ziua, că vin multe autocare si e bine să prindă lumea slujba". Că sunt oameni care au evlavie, si vin la mănăstire să prindă slujba, Sfânta Liturghie, că dacă se termină la 6-7 dimineata liturghia, când sosesc mirenii nu prind nici un fel de slujbă.

Ei... s-a modificat. Cu atâta "delicatete" intră răutatea, fără s-o observi.

Parcă ar intra pentru motive bune, nu?

Da, asa zic ei, dar nu-i adevărat.

Deci nu sunteti de părere că este un lucru bun ca mănăstirea să fie centrată pe misionarism, pe pastoratie?

Nu, mănăstirea e pentru mântuirea monahilor, ca să se nevoiască. Nevointă!

Si totusi sunt oameni care s-au folosit mergând în vizită la mănăstiri, fiind primiti cu dragoste de către părintii de acolo. Stând, rugându-se cu ei, le-a plăcut viata de mănăstire si au rămas în mănăstire sau au revenit mai târziu, pentru totdeauna...

Bine, călugărul - adică persoana care-i superioară si duhovnicească, totdeauna trebuie să-si calce pe inimă si să meargă totdeauna în dragoste, că Dumnezeu dragoste este. Si asa pentru cine vine trebuie să aibă dragoste, că îndeplinesti porunca lui Dumnezeu. Dacă ai dragoste, si omenirea se foloseste.

Dar să nu schimbi rânduiala pentru asta. Faci ce ai de făcut în cadrul rânduielii. O problemă de acelasi gen: în unele mănăstiri s-a ajuns să se mănânce carne. Si asta pentru că zic că au mult de muncă.

Asta-i pricină? O dă vrăjmasul. Călugărul are altă viată, alt drum.

E adevărat. Si duhovnicii mai cunoscuti sunt de părere că nu e bine să se muncească prea mult si să se lase rugăciunea deoparte. Dar acum, după '89, se construiesc mănăstiri; sau, dacă o mănăstire s-a dărăpănat, încearcă s-o refacă, sau să consolideze biserica. Nu au bani din ce să trăiască, zic ei, si atunci trebuie să muncească la câmp, la fân, la vaci, la toate. Până se istovesc de muncă. Pentru că nu stiu cum altfel să facă rost de bani. Cum se poate rezolva problema asta? Că nici ei nu ar vrea să muncească asa de mult pe câmp. Cineva a spus că "unele mănăstiri au ajuns C.A.P.-uri duhovnicesti". Ce să facă monahii? E mai bine să nu mai construiască nimic, si să nu aibă unde să stea? Să lase mănăstirea sau biserica să se dărâme?

Nu s-o lase să se dărâme, dar ei le fac moderne pe toate, cu cheltuieli titanice, si n-au bani, si-aleargă prin tară cu catrafusele si cu toate, asta nu-i o viată sfântă, nu-i după Dumnezeu. Asa-i moda. Si-n tară la noi se construiesc - vezi că si aici în Grecia au dat niste sume titanice ca să refacă mănăstirile toate; toate le refac, le modernizează.

De ce e rea modernizarea la mănăstire? Pentru că te lipeste cu mintea de lucruri?

Mănăstirile astea vechi au o mie de ani. Si au stat în picioare. Si s-au construit cu mari greutăti. Era lumea evlavioasă. Si-au făcut mănăstire care a tinut până astăzi si are o mie de ani. Dar acuma le strică, si le refac din nou. Dar ele încă n-au căzut. Ele "merg înainte", se mentin asa.

Dar sunt dărăpănate. Undeva lângă Careia aproape că s-a dărâmat o mănăstire. Si acum vor să vină acolo niste părinti, să încerce să o refacă, să construiască niste chilii. Dar s-a dărăpănat rău. Acum câtiva ani nu era asa. Aproape că pică jos. Unele părti din mănăstire au căzut la pământ.

Sunt la pământ. Sunt. Dar vezi că le-au dat foc. Dusmanii le-au dat foc. Sunt vreo treizeci de ani de atunci. Si spuneau că a luat foc de la... nu mai stiu, dar erau minciuni. La toti spuneau minciuni, că au văzut pălălaie de foc în afară... Dar cum să ia foc, când peretele e lat, e gros de un metru si jumătate, cum s-a dus focul acolo? Asa se vorbeste, că expres i-au dat foc niste dusmani băgati înăuntru. După aceea au luat foc chiliile. Si-n momentul când au dat foc, au furat odoarele din mănăstire.

Ispite diavolesti, răutate, nedreptătire... Părinte, cum trebuie suportată nedreptatea?

Orice s-ar întâmpla, tu te socoteste inferior. Orice s-ar întâmpla. Cu toate că altul vrea să te certe, să te ocărască, tu, dacă ai smerita cugetare, să accepti greutătile pe care ti le-aruncă... Doar cine va răbda până în sfârsit, scrie Sfânta Scriptură, se va mântui.

Părinte, un alt subiect: doi-trei tineri care au terminat Facultatea de Teologie s-au gândit că poate e mai bine să încerce să facă un fel de chilie undeva în tară. Dar le lipseste un bătrân povătuitor. Credeti că e bună ideea lor de a încerca asa o vietuire?

Dacă n-au bătrân, îi înseală ispitele. Vor să meargă la o viată pustnicească? Foarte bine, dar trebuie să aibă un duhovnic experimentat, apropiat de Dumnezeu, si să nu iasă din cuvântul lui sub nici un motiv. Dar trebuie atentie, că te înseală vrăjmasul. Prima dată, vezi cum te învată Sfintii Părinti? Pentru o asemenea viată, trebuie să te dezbraci de omul cel vechi si să te îmbraci în omul cel nou. Toate răutătile pe care le avem în sufletul nostru trebuie să le scoatem, să ne îmbrăcăm în haina mântuirii. Satana se osârduieste ca toate patimile pe care le-am avut sau le avem să le bage în sufletul nostru. Si dacă trăim cu nevrednicie, cu greutate se dezrădăcinează. Dacă vrei, să mergi la o mănăstire de obste, trebuie să faci ascultare, să-ti tai voia, ca să poti căpăta smerita cugetare, si atunci e sperantă ca să putem căpăta sfânta vietuire.

Dar dacă nu au un bătrân care să stea cu ei, dar au duhovnic si merg să-l cerceteze în fiecare săptămână. E bine asa sau tot nu e bine?

Trebuie să poată rezista. Dacă n-ai trăit în monahism, atunci cu anevoie îti tai voile tale, după cum te sfătuieste duhovnicul. E mai bine să mergi într-o mănăstire, să faci ascultare, oriunde te-ar pune. Dacă esti hotărât să faci ascultare si tăierea voii, oriunde te-ar pune, nu cârti. Să socotesti asa: că Însusi Dumnezeu i-a înteleptit pe iconom si pe staret ca să îti dea acea ascultare.

Si dacă un monah primeste ascultare să lipsească de la Liturghie ca să se ducă la câmp, sau să facă cine stie ce lucruri de acest fel? În unele mănăstiri s-a ajuns de multe ori să se înteleagă prin ascultare faptul că trebuie să lipsesti de la slujbe. Într-o mănăstire au vrut să termine cu munca asta si au angajat niste oameni care să muncească, pentru ca părintii să vină la slujbe. Dar părintii s-au învătat atât de mult cu munca, în atâtia ani, încât tot la muncă se duc si lipsesc de la slujbe. Au devenit într-un fel dependenti de muncă fizică. Cât despre ascultarea de staret, apare o problemă: unii stareti au început să gândească lumeste. Vor să facă mănăstiri mari, cu marmură, cu geamuri speciale si câte si mai câte. Si cel care trăieste acolo, în loc să se ocupe de cele duhovnicesti, trebuie să tragă acolo ca un fel de muncitor, nu de călugăr. Si atunci cum să facă ascultare? Că se gândeste că poate nu-i bineplăcută lui Dumnezeu ascultarea asta.

Trebuie în toate dreaptă socoteală. Si staretul si iconomul trebuie să aibă grijă să nu facă greutăti mari în Postul Mare, ca să lucreze părintii si, din cauza muncii grele, să înceapă a dezlega mâncărurile.

Dar numai în Postul Mare trebuie să aibă grijă de părinti?

Totdeauna trebuie. Dar primăvara e mult de lucru, si omul e slab în Postul Mare. Si dacă e mult de lucru, omul e nevoit să mănânce cu untdelemn.

Dar ce să faci dacă intri într-o mănăstire si te tine asa, zicând: "lasă, că faci Liturghia pe câmp", cum avea o vorbă un părinte. Adică zici: "Doamne, Iisuse..." si faci ascultare. Ei prin ascultare înteleg să te duci la muncă. Si zic: "fă ascultare, că nu te mântuiesti dacă nu te duci acolo, la muncă", în loc să stai la slujbă.

Dacă e dreaptă socoteală si el dacă poate face răbdare, ascultare, se mântuieste: "Ei, a zis părintele asa, asa fac. La Sfânta Liturghie nu mă duc, dar zic: Doamne, Iisuse...", să se împace sufletul si inima. Dacă nu esti în pace, nu poti face nici o rugăciune, că te gândesti că e cu nedreptate.

Greutăti în familie, greutăti în mănăstire. La Dumnezeu e mai mare lucru fecioria, traiul în mănăstire?

Sigur. Pentru că Dumnezeu n-a pus legi pe care omenirea să nu le poată tine, ci a pus legi asa, cu iconomie. Acela ce-i călugăr e obligat să fie curat. Si cu toate acestea, se întâmplă de cade. De aceea a lăsat Dumnezeu omului să aleagă. Înainte si monahismul, ce era? Trei ani de zile te tinea în mănăstire ca frate. După trei ani de zile îti ziceau: "Frate, ne-am hotărât să te facem călugăr, că esti ascultător", si celelalte. "Nu, vreau să mai stau ca frate!". "Nu! Sub nici un motiv, nu poti sta nici o zi mai mult! Ori te faci călugăr, ori te duci si te căsătoresti!". Timp de trei ani de zile îl necăjeau si-n dreapta si-n stânga, ca să vadă dacă e plecată mintea lui spre monahism, spre curătie, spre ascultare. Asta era încercarea, trei ani de zile, după trei ani se hotărau. Si nu-l tineau nici o zi mai mult, pentru că socoteau că a avut timp în cei trei ani să ia o hotărâre, să-si dea seama dacă va rezista sau nu ispitelor care vin la monahism, în mănăstire. Si dacă acela nu se putea hotărî în trei ani, mănăstirea nu-l mai primea.

Dar cum îsi poate da seama cineva dacă va rezista sau nu?

Să gândesti asa: esti de trei ani de zile, dar patimile trupesti nu te lasă. Si nu numai cele trupesti. Mai vine si ideea să faci ceva, ideea unei "realizări" în viată; ideile, gândurile astea sunt patimi. Dacă în trei ani de zile n-ai constatat ce poti răbda, n-ai putut lua o hotărâre, atunci pentru mănăstire nu mai esti. Dacă te hotărăsti, te faci călugăr, ti se dă ascultarea ta, smerenia ta, si celelalte, si rămâi acolo. Dar dacă tu încă nu vrei, dacă vrei să mai încerci, mănăstirea este hotărâtă ca tot acum să-ti spună ce să faci. Adică du-te să te căsătoresti. Dacă tu nu esti hotărât după trei ani de zile, mănăstirea nu te mai primeste.

Unii spun că dacă cineva a intrat ca frate si apoi nu a vrut să rămână în mănăstire, satana l-a luat, că e rău, si-l duc pe om aproape la disperare. E bine să se pună problema asa? Totusi sunt niste ani de încercare, nu trebuie să-l osândesti pe frate că n-a rămas în mănăstire.

Nu, nici vorbă, n-ai nici un drept să-l osândesti.

Unii îl opresc chiar de la împărtăsanie, zicând că dacă a fost frate în mănăstire si apoi pleacă si se căsătoreste, atunci doi-trei ani să nu se împărtăsească. Vi se pare corect?

Nu, nu e corect. Cei doi-trei ani cât ai stat în mănăstire ai încercat. Si după doi-trei ani de mănăstire ai hotărât că nu poti rezista ascultărilor si vietii de mănăstire. Atunci, ce canon să ai tu? Tu te-ai dus, ai încercat, dar n-ai putut.

Dar dacă te tunde rasofor atunci nu mai ai voie să pleci?

Ei, de-acuma rasofor e altceva.

Sunt unii călugări care vorbesc cu dispret despre căsătorie. O consideră ceva fără valoare si spun că numai călugăria este adevărata cale, sfintenia deplină.

Sigur, monahismul e superior, pentru că respectă curătenia sufletească si trupească. Nu spune: "Cel ce iubeste pe tată, pe mamă, pe frate, pe soră mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Împărătia lui Dumnezeu"? Dar monahismul dă de înteles că a lepădat toate: si tată, si mamă, si frate, si soră, si cunoscuti si toate, pentru dragostea lui Dumnezeu. Atunci esti vrednic de Împărătia lui Dumnezeu.

O altă problemă: sunt oameni care au făcut Facultatea de Teologie, dar înainte de a ajunge la Dumnezeu, poate în adolescentă, au avut unele căderi trupesti, si si-au pierdut fecioria... Ce să facă? Să se gândească sau nu la preotie? Unii dintre ei au încercat să se pocăiască, să ducă viată evlavioasă. Ce părere aveti: e bine sau e rău? Sfintii Părinti au zis că cine nu e fecior nu e bun să fie preot. Dar unii duhovnici îi trimit pe tinerii care după cădere s-au pocăit să îsi asume crucea preotiei, numai pentru a fi de folos celorlalti. Duhovnicul spune: "Ar fi bine să te îndrepti spre preotie...". Dar Sfintii Părinti spun altceva.

Asa scriu Sfintii Părinti, sigur, asa este hotărârea. Dar duhovnicii mari si episcopii după voia lui Dumnezeu judecă lucrurile. Dacă întâmplător dau în niste nevoi mari, îi dau binecuvântare câte unei persoane în felul ăsta. Dar el singur nu poate să ceară lucrul ăsta. Si nu poti să zici: "nu-i nimic că a căzut".

Dar dacă episcopul si duhovnicul judecă totul, si dau binecuvântarea, iar cel în cauză are frământări, nu e sigur că e bine să fie hirotonit, si are gânduri de îndoială?

Dacă episcopul si duhovnicul dau binecuvântarea, atunci acela să aibă pace: se cunoaste că a gresit, dar Dumnezeu l-a iertat, fiindcă a făcut ascultare. Episcopul si duhovnicul văd niste greutăti mari, de aceea i-au dat binecuvântarea; este nevoie de preot. Pe cine să trimită? E atâta lume care cere Liturghie, cere botezuri, cere fel de fel de slujbe.

Dar e vreun pericol ca cel care a primit astfel hirotonia să nu se mântuiască?

Nu, nu e pericol. Sunt multi asa cum spui. Totusi, la bătrânete, taie Liturghia. Adică văd că a venit bătrânetea, fac iar o spovedanie, se smeresc si nu mai slujesc, în semn de pocăintă. Dar, odată ce i-au dat binecuvântare duhovnicul si episcopul, el este preot.

Acum o întrebare care a generat controverse între unii episcopi si preoti: ce părere aveti despre ecumenism?

Eu nici nu stiu ce vor să facă ei cu ecumenismul. Adică cum, toate credintele să fie la un loc, că toate-s bune, nu?

Nu e rău totusi să existe o deschidere pentru a-i apropia si pe cei de alte credinte sau confesiuni de adevărul Ortodoxiei, numai să nu se întâmple invers, să nu se treacă la credinta acestora...

Aia face diavolul. Nu vezi că porunceste Scriptura: "Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta si din tot sufletul tău si pe aproapele tău ca pe tine însuti"? Cine e aproapele tău? Tot omul, nu numai ortodoxul. Tot omul este aproapele tău. Fată de orice om, de oriunde de pe pământ, să ai dragoste. Dar nu să ai dragoste ca să iei eresurile lumii. Ca om, să ai pace, dragoste. Că Dumnezeu dragoste este. Tu tii cutare, sau cutare, treaba ta! Dar noi, în primul rând, să avem dragoste... Câtă dezbinare s-a făcut si în Biserică: "Nu, asa trebuie, cum zic eu!", "Ba nu, cum zic eu!". Stai, să ne descurcăm, să discutăm, o zi, două, trei! Credeti că soboarele care s-au făcut, cele sapte Sinoade Ecumenice, s-au făcut într-o zi, două? Nu, au stat la discutii, au discutat, până când s-a hotărât care e adevărul.

Si au încercat să-i primească pe cei răi si să-i îndrume cu blândete.

Dacă stai cu blândete să discuti chestiunea, că poate si celălalt are dreptate cumva, poate are dreptul, dar întelege gresit această dreptate, si acum, dacă el are răbdare, tu din partea astalaltă, care vezi adevărul, îl sfătuiesti cu îndelungă răbdare până când se convinge care-i adevărul.

Uneori, atunci când unii ortodocsi se întâlnesc cu neortodocsii, cu ereticii, îi iau cu duritate, fără dragoste: "Măi, că voi faceti asa, că nu stiu cum, că nu stiu ce�", si nu-i câstigi, îi îndepărtezi de adevăr. Ba chiar între părintii ortodocsi, dacă e vreunul care are o idee gresită, sunt unii care sunt gata să spună: "Uite, ăla e eretic, e asa, asa!", dar fără a încerca o discutie în duhul blândetii. Sunt gata să arunce cu piatra, si atunci pe celălalt îl pierzi, nu-l mai câstigi.

Îl pierzi, si de-acuma se face o ruptură mai mare. Uite cum s-a amestecat vrăjmasul, că cei pe calendar vechi si cei pe nou nu au nici o dragoste unii fată de altii, ba au urâciune. Ei fiind de acelasi neam, fiind de aceeasi credintă, si uite, au urâciune unii pe altii. Asta e lucrarea vrăjmasului, că Dumnezeu dragoste este. Dar dacă nu ai dragoste, si ai urâciune, de-acuma te-ai dat de partea satanei. Mila lui Dumnezeu să fie cu noi, că noi suntem asa cum suntem... Mila lui Dumnezeu...

Privitor la problema misionarismului.... La noi în tară nu prea există un duh misionar, adică nu putem spune că din România au plecat misionari la musulmani sau în cine stie ce tară necrestină...

Numai catolicii si grecii fac lucrul ăsta.

Si protestantii. Ai nostri vor să facă misiune în tară mai mult, că e nevoie. Se ocupă mai mult de pastoratia turmei din staulul Bisericii.

Dar nici în tară nu prea fac misiune. De aceea e cel mai rău.

Totusi se mai face câte ceva. Dar se axează mai mult pe pastoratie, nu pe misiune.

Să faci misiune în tară înseamnă să facă o propagandă titanică. Aici, grecii au patru-cinci posturi de radio, unde de dimineată până noaptea, si toată noaptea, se vorbeste despre natiune si ortodoxie. Vorbesc asa niste învătături pe care nu le-am mai auzit în atâtia ani de zile.

Si la noi în tară s-au făcut posturi de radio ortodoxe, stiati? Sunt la Cluj, la Alba Iulia, la Iasi... Se spune că si Patriarhia ar vrea să facă unul, la Bucuresti.

Acolo trebuia primul, la Bucuresti. Am auzit asa, că s-ar fi spus că sunt atâtea posturi de radio, dar pentru ortodoxie si nationalitate nu-i nici unul, nu putem face. Că nu sunt oameni cu care să poată face un asemenea post de radio. Dar aici la greci au! Fel de fel de oameni, profesori universitari, arhierei, sau altii, se duc si vorbesc...

Am putea să luăm si noi modelul lor? La noi sunt trei posturi nationale de radio, si au emisiuni religioase. Sunt tineri care lucrează acolo. E bine?

E cel mai bun lucru!

Dar dacă unii dintre ei nu vor să rămână în lume, să-si mai bată capul cu această ocupatie?

Ori rămâi în lume, ori nu rămâi, dar te duci si vorbesti, si te ascultă oamenii.

Cineva s-a dus la mănăstire si vrea să-si facă un post de radio ortodox acolo, la mănăstire, cu călugării. La noi în tară. Ce credeti despre acest lucru?

E bine! Si aici la greci este asa ceva, la o mănăstire. Am vizitat si eu o mănăstire ca aceea cu vreo 15 ani în urmă. Nu era mănăstire, dar era ca o mănăstire. Era o staretă acolo si împrejurul ei erau vreo 15-20 de femei. Si avea o grădină colosal de mare, multe hectare, cu toate bunătătile în grădina aceea. Si pe deal, pe munte, zidise o mănăstire mare, dar nu era terminată atunci când am fost eu. Si am întrebat-o pe una din ele: "Ce-i cu voi, de ce sunteti mirence?". Si nu era bărbat să le-ajute la nimic. Aveau masină, cu care cărau fel de fel de fructe, le duceau departe si le vindeau acolo. Si a venit masina aceea cu care cărau fructele, si era o femeie, sau o fată, care conducea masina aceea. Si masina s-a defectat. Ei, si femeia aceea n-a chemat pe nimeni, ea singură s-a băgat sub masină, cu fata în sus, si a reparat-o. Si am întrebat eu: "Ce-i cu voi?". Si au zis: "Noi suntem toate mirence, dar venim si ne cercăm, să vedem, ne putem face călugărite, ori nu? De aceea n-avem aici nici un bărbat care să lucreze la nimic, toate lucrările - agricultură, vie, livadă - le facem noi. Si cercăm să vedem de ne putem face călugărite".

Dar un post de televiziune ortodox ar fi rău sau nu? Chiar dacă e periculoasă dependenta de televizor.

Televiziunea e un lucru bun, dar să dai ceea ce e de folos.

Poate ar fi bine să fie un post de televiziune ortodox, dar asta cere foarte multi bani.

Eu am auzit că s-ar fi spus că nu se poate face, că nu sunt nici bani, nici oameni pentru asta.

Asta e adevărat, costă foarte mult. E foarte greu să asiguri emisia, să organizezi timpul si toate, e muncă foarte multă. Trebuie bani multi, trebuie oameni multi. Si din ce-i plătesti? Că posturile particulare de televiziune, care transmit toate porcăriile, scot bani, pentru că lumea se uită la porcăriile alea. Si ei bagă reclame, si reclamele se plătesc foarte bine. Dar când faci un post ortodox nu-ti dă nimeni nici un leu. Si atunci e foarte greu.

Guvernul ar trebui să dea.

Guvernului nu-i pasă de asa ceva.

Atunci Patriarhia.

Patriarhia se descurcă cu banii cum poate. Guvernul a făcut acum al treilea post national de televiziune: "Cultural". Si acolo sunt mai multe emisiuni religioase. Asta a putut să facă guvernul. Tot e un lucru bun. Dar făcând emisiunile astea, tot te risipesti. Ai răsplată de la Dumnezeu pentru că le faci?

Sigur că da.

Părinte, dar să zicem că faci unele lucruri bune, după Dumnezeu. Totusi, te risipesti cu ele. Si atunci simti că parcă n-ai fi cu Dumnezeu, parcă n-ai fi în Dumnezeu, pentru că a venit risipirea. Si atunci zici: "mai bine nu mai fac lucrul ăsta, chiar dacă e bun si e după Dumnezeu, ci fac ceva care să nu mă mai risipească".

Dar de ce să te risipesti, dacă sunt lucruri după Dumnezeu?

Te risipesti, că trebuie să umbli în toate părtile, să-l cauti pe unul ca să-i iei un interviu, si asa mai departe, si începi să te risipesti. Nu stai tot timpul într-un loc, la liniste si rugăciune.

Asta trebuie să o judeci singur. Adică să ai dreapta socoteală, ca să nu te vatămi. Dacă într-o parte te folosesti, si-n cealaltă parte te vatămi, atunci muncesti zadarnic. Te-ai folosit într-o parte, dar când ai lucrat în cealaltă parte, ai risipit, si atunci ai pierdut si ceea ce ai lucrat duhovniceste. Trebuie dreapta socoteală.

Multi se angajează în lucruri bune, bineplăcute lui Dumnezeu, dar care îi risipesc, si pierd lucrarea lăuntrică, sau pierd din puterea ei.

Nu e bine. Trebuie dreapta socoteală, adică să te socotesti: ce mă risipeste si ce mă foloseste. Dar te înseală de multe ori si ispititorul, si patimile tale.

Dar trebuie să fii întărit duhovniceste, să nu cazi.

Sigur, asta e prima conditie.

Altfel, cazi rău.

Ferească Dumnezeu! Dar tu încerci să-i îndrepti pe altii, să-i scoti din întuneric la lumină...

Cum trebuie să cugete cel care vrea să le vorbească celorlalti despre Hristos?

Spui asa: sunt dator să vorbesc oamenilor care nu stiu cum trebuie să meargă pe calea adevărului, cum trebuie să se osârduiască, să se nevoiască să meargă după Adevăr. Adevărul nu e altul decât Iisus Hristos, Adevărul este Biserica. Adevărul nu e altul. Zice: "Veniti la Mine toti cei osteniti, că nicăieri nu veti afla odihnă, decât numai la Mine". Să ne osârduim să ne despătimim. Si dacă avem duhovnici care ne sfătuiesc si respectăm cuvintele lor - că harul Sfântului Duh prin gura lor a vorbit - cu asta agonisesti smerita cugetare. Oricât de întelept ai fi, dacă n-ai smerita cugetare, cazi. Că nu este altă primejdie mai mare pentru mântuirea omului decât înăltarea mintii...
(Extras din : Ne vorbesc parinti athoniti -- de Danion Vasile si Marian Maricaru)
sursa:crestinortodox.ro
sfaturiortodoxe.ro

Gherasim Iscu ( 1912 - 1951 )

2010-10-15T01:47:00.000-07:00

Parintele Gherasim Iscu-Duhovnicul care si-a spovedit calaul

Manastirea, scoala si activitatea misionara

Grigore Iscu s-a nascut la 21 ianuarie 1912, in comuna Poduri, judetul Bacau. Parintii sai, Grigore si Elena, i-au insuflat din copilarie credinta ortodoxa si iubirea aproapelui. Grigore Iscu a pornit de tanar pe drumul aspru al calugariei, intrand ca frate de manastire la Bogdana, Bacau.

Intre anii 1925-1928 urmeaza cursurile seminarului monahal de la manastirea Neamt, pana cand aceasta scoala s-a desfiintat, continuandu-si studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacau, apoi la seminarul de la manastirea Cernica. Ulterior s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti, pe care o va absolvi, din cauza greutatilor in 1942.

In 1932 fratele Grigore a intrat in manastirea Tismana unde a fost hirotonisit ca ierodiacon, apoi ieromonah cu numele de Gherasim. In data de 15 aprilie 1937 este numit staret al Manastirii Arnota. Aici a lucrat la refacerea manastirii, distruse de un incendiu, pana in 1939, cand a renuntat la staretie.

Lasand in urma Arnota, parintele Gherasim intra in manastirea Cernica, in postul de bibliotecar-contabil la Seminarul Cernica. O data cu lovitura de stat data de Generalul Ion Antonescu in ianuarie 1941 incepe si prigoana impotriva legionarilor.

In acest context, postul pe care il ocupa parintele Gherasim s-a desfiintat pe motiv ca biblioteca Manastirii era formata in mare parte din carti legionare. De la Manastirea Cernica pleaca la 1 aprilie 1942, fiind trimis de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, in Transnistria pentru ocrotirea ortodoxiei si a romanilor de peste Prut.

In Transnistria a ctitorit biserici, fiind totodata preot, profesor de religie si invatator.
La intoarcerea in tara, in mai 1943, parintele Iscu se stabileste la manastirea Tismana, unde va fi numit exarh al manastirilor din eparhia Olteniei (iunie 1943 - aprilie 1945). In cursul anului 1943 primeste staretia manastirii, ca protosinghel.

In noua calitate, parintele Iscu reface manastirea Tismana - care in timpul progoanei antonescinene incetase sa mai functioneze ca manastire si devenise inchisoare pentru preotii legionari.

In rezistenta anticomunista. A montat un aparat de emisie-receptie la manastire

O data cu instaurarea regimului comunist in Romania, incepe prigonirea Bisericii si a intregului neam romanesc. Oamenii gasesc scapare din calea arestarilor in munti. Nuclee ale rezistentei anticomuniste apar in toate zonele tarii.

In Oltenia, membrii unui nucleu al Miscarii Nationale de Rezistenta, condus de generalul Ioan Carlaont, ajung in legatura cu staretul Manastirii Tismana in toamna anului 1947, cerandu-i gazduire pentru luptatori si hrana; totodata, incercasera sa monteze un aparat de emisie-receptie in manastire.

Pe fondul acestei colaborari intervine arestarea Parintelui la 26 septembrie 1948 pentru uneltire impotriva ordinii sociale.

Din inchisoare in inchisoare

In urma procesului intentat grupului de rezistenta din Oltenia, se da sentinta si in cazul Parintelui, care este condamnat la 10 ani temnita grea. Incepe executarea sentintei la Penitenciarul Craiova, unde este anchetat brutal pentru a marturisi faptele pentru care fusese arestat si pentru a divulga numele celor din rezistenta.

Parintele suporta cu deosebit curaj ancheta si torturile fara a trada. Din Peniteciarul Craiova va fi mutat la Aiud in anul 1949, cand inchisorile politice vor fi impartite pe categorii: elevii la Targsor, studentii la Pitesti, membrii partidelor istorice la Sighet, femeile la Mislea, legionarii la Aiud etc.

La Aiud Parintele este fortat sa renunte la hainele de calugarie (pe care a fost lasat sa le poarte in timpul detentiei de la Craiova). In temnita, Parintele insenineaza inimile detinutilor prin puterea credintei si formeaza alaturi de Sfintii Aiudului o rezistenta de netrecut impotriva Intunericului. Cea mai importanta “arma” a lor fiind practicarea rugaciunii inimii.

La Canal in "brigada hotilor"

Erau supusi la cele mai grele si umilitoare munci (cu predilectie sa curete closetele), brigadierii lor erau alesi dintre cei mai pagani oameni care s-au aflat la Canal si care s-au pervertit pana intr-atat, incat se pretau la orice slugarnicie.

Intre tortionarii Parintelui Iscu de la Canal s-a distins prin cruzime un oarecare Vasilescu, detinut de drept comun care imbratisase reeducarea fiind integrat ca tortionar in brigada hotilor. Preotii inchisi la Canal au servit drept exemplu de smerenie si rezistenta tuturor detinutilor, dandu-le putere sa reziste si sa respinga reeducarea.

Cu riscuri enorme si platind faptele cu propriul sange preotii de la Canal oficiau in fiecare zi Sfanta Liturghie aducand astfel pe Hristos in mijlocul Infernului.

In timpul detentiei de la Canal, Parintele Iscu s-a imbolnavit grav de tuberculoza si a fost transferat la Spitalul Penitenciar Targu Ocna. Parintele a fost repartizat in Camera 4 Spital - camera in care erau detinutii aflati pe patul de moarte. Chiar daca se afla intr-un spital penitenciar, asistenta medicala era aproape inexistenta iar despre medicamente nici nu putea fi vorba.

Detinutii care aveau cunostinte medicale isi riscau sanatatea ingrijindu-i pe cei contagiosi. Camera 4 Spital era mereu supraglomerata, astfel ca detinutii se aflau cate 2-3 intr-un pat.

Parintele Gherasim impartea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe tara al Jandarmeriei in timpul regelui Carol II si al lui Antonescu) pe care l-a intors catre credinta, salvandu-i sufletul de noaptea Iadului.

Si-a cunoscut ziua mortii. Calaul i se spovedeste si moare in aceeasi noapte cu el

Parintele Gherasim Iscu, in care stralucea harul lui Dumnezeu, si-a cunoscut mai dinainte ziua mortii, anuntandu-i pe cei apropiati data si rugand sa-i fie spalat trupul (dupa randuiala). Inainte de a parasi aceasta lume, Parintele Iscu a facut un gest care le-a aratat celor prezenti masura sfinteniei sale.

Acel detinut, Vasilescu, tortionarul de la Poarta Alba ajunsese si el la Targu Ocna cu plamanii mancati de cavernele tuberculozei. In 25 decembrie 1951 Parintele Iscu a cerut sa fie ridicat din pat si dus la capataiul lui Vasilescu - aflat in aceeasi camera. Cu cea mai mare dragoste crestina i-a spalat fata, l-a sarutat si i-a daruit iertarea pacatelor.

Pe patul de moarte i-a rugat pe colegii de celulă să-l ducă la căpătâiul celui ce îl torturase cumplit la Poarta Albă. Se numea Vasilescu şi era unul dintre studenţii care trecuseră prin procesul de "reeducare" de la Piteşti. Era şi el aproape de moarte, suferind de TBC pulmonar în ultimul stadiu. Era în noaptea de Crăciun a anului 1951. După ce l-a spovedit, tânărul i-a spus: "Auzi frate? Îngerii cântă!", deschizând ochii şi cerându-şi iertare pentru tot ce îi făcuse. Părintele, care era la fel de slăbit,

i-a răspuns: "Te iert din toată inima şi, la fel ca mine, te iartă şi fraţii mei, iar dacă noi iertăm, cu siguranţă Hristos, Care e mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer". După ce s-au împărtăşit împreună, au trecut la Domnul în aceeaşi noapte. Despre acel moment Richard Hrumbrand afirma: "Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână".

Vasilescu s-a spovedit atunci victimei sale de la Canal si, primindu-L pe Hristos in trup si in suflet, a capatat linistea de care avea nevoie. Parintele Iscu a fost asezat apoi in pat si, la rugamintea sa, au fost citite rugaciunile, apoi a plecat la Domnul auzind cantari ingeresti.
In aceeasi noapte - a Sarbatorii Nasterii Domnului - Parintele Iscu si Vasilescu au plecat impreuna la Domnul impacati. Asemeni talharului care pe Cruce Il cunoaste pe Dumnezeu si se caieste pentru faptele sale, asa pleaca si Vasilescu din lumea aceasta - de mana cu Sfantul Gherasim Iscu.
Trupurile lor au fost aruncate noaptea, cum obisnuiau comunistii sa-si ascunda crimele, in gropile comune de langa Penitenciarul Targu Ocna.

Vrednic de cinstire

Moartea Parintelui Iscu a fost transpusa in versruri de catre Aurel Constantin Dragodan, detinut politic si apropiat al parintelui:

"Cu fata ca de ceara,
Cu trup firav ca de sfant bizantin,
Parintele Gherasim a fost dus intr-o seara,
Invaluindu-ne cald in surasu-i blajin.
Zile de boala din carne i-au rupt
Si-acum doar o piele-i infasoara osul,
Dar tainic el spune rugaciunea inimii neintrerupt:
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul".

Aceasta pilda a inchisorilor se regaseste astazi spre vesnica amintire in Acatistul Sfintilor Romani din Inchisori. Iscosul si Condacul 9 marturisesc sfintenia grupului de credinciosi inchisi la Targu Ocna, amintind de Valeriu Gafencu - Sfantul Inchisorilor - si de cutremuratoarea minune a iubirii crestine infaptuita in chip stralucit de Parintele Gherasim:

Condacul al 9-lea:
Lumina a rasarit in temnita suferinzilor de la Targu Ocna, caci ca un soare a stralucit intr-insa, senin la suflet si chip, sfantul temnitelor romanesti, mangaierea suferinzilor si lauda nevoitorilor, cel ce in trezvie si rugaciunea inimii petrecand, darul Duhului Sfant a agonisit, si sfarsitul mai dinainte cunoscandu-si, cu bucurie s-a mutat la Domnul, cantand: Aliluia!

Icosul al 9-lea:
„Iubiti pe cei ce va prigonesc” a poruncit Hristos, iar voi, Sfintilor, cuvantul Lui intocmai l-ati implinit, ca la Targu Ocna in noaptea Nasterii Domnului un preot muribund a cerut sa fie dus la cel care cumplit il chinuise, si mangaindu-l cu blandete i-a spus: „Te iert din toata inima si cred ca Hristos, Care-i mai bun decat noi, te va ierta si El”.

Iar acela, caindu-se, cu lacrimi s-a marturisit, si in aceeasi noapte amandoi la Domnul cu pace au plecat, iar noi minunandu-ne de puterea dragostei va laudam zicand: [...]
Bucurati-va, Sfintilor Marturisitori, care in temnita Golgota neamului romnesc ati suit!

IPS Patriarhul Teoctist: "...sa avem pilda Sfantului Nicodim si a altor mari parinti din aceasta manastire, care si-au dat sufletul pentru credinta, asa cum este si neuitatul staret al manastirii, parintele Arhim. Gherasim Iscu. A murit in inchisorile comuniste aparand credinta si dand marturie de anii grei, de cele cinci decenii pe care le-am strabatut pentru a ne salva credinta"

Felix Dubneac ( 1912 -2008 )

2010-10-15T01:44:00.000-07:00

Părintele arhimandrit Felix Dubneac s-a născut la 29 iunie 1912 în comuna Voloave, judeţul Soroca în familia lui David şi a Ştefaniei Dubneac, primind la botez numele de Petre. A urmat şcoala primară în comuna natală. Între 1927 şi 1931 studiază la Şcoala de Cântăreţi bisericeşti de la mănăstirea Dobruşa din judeţul Soroca, iar între 1935 şi 1943 — la Seminarul Teologic monahal de la mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti.

În perioada 1944 – 1953 îşi completează în Bucureşti studiile de nivel universitar: Facultatea de Teologie (4 ani), Academia de Arte Frumoase (5 ani), Facultatea de Litere şi Filozofie (5 ani), Şcoala Superioară de Pictură bisericească din cadrul Patriarhiei Române. În 1924, la vârsta de 12 ani, intră în viaţa mănăstirească la schitul Rughi (Rudi) din judeţul Soroca. Între 1933 şi 1934 îşi satisface serviciul militar în termen în regimentul 39 infanterie staţionat la Floreşti, judeţul Soroca. Este călugărit în anul 1938 la mănăstirea “Sfânta Ana” de la Rohia, judeţul Someş (azi judeţul Maramureş), iar în 1939 este hirotonit întru diacon în Catedrala ortodoxă din Cluj-Napoca de către episcopul Nicolae Colan. În 1954 este hirotonit preot la mănăstirea Antim din Bucureşti, iar ]n 1964 este hirotesit protosinghel în Catedrala patriarhală din Bucureşti de către Episcopul vicar patriarhal Antim Nica, basarabean de origine, fost Episcop de Ismail şi Cetatea Albă. În 1972 este hirotesit, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în rangul de

Protosinghel Teofan Mătăsaru, monahul Felix Dubneac, cu ocazia călugariei şi Ieromonahul Nifon Matei - 1938

arhimandrit de către Arhiepiscopul Victorin Ursache al Americii şi Canadei în biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din oraşul Edmonton, statul Alaberta, Canada. A făcut parte din grupul “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim din Bucureşti, grup care reunea trăitori autentici ai vieţii creştine şi intelectuali români de marcă. A fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal al României. Sentinţa a fost dată la 8 noiembrie 1958 de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară şi menţinută la 21 ianuarie 1959 de Tribunalul Suprem – Colegiul Miltar al României. Din lotul celor condamnaţi au mai făcut parte: Alexandru Teodorescu (poetul şi ziaristul Sandu Tudor, ulterior părintele ieroschimonah Daniel, stareţul schitului Rarău), Alexandru Făgeţeanu (ulterior monahul Adrian), Ghiuş Vasile Benedict (arhimandritul Benedict Giuş a fost ales episcope de Hotin în 1943, dar alegerea sa a fost invalidată de Mihai Antonescu), Roman Braga (arhimandrit basarabean stabilit în Statele Unite ale Americii), părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, Serghie Sofian Boghiu (arhimandritul basarabean Sofian Boghiu), savantul şi scriitorul Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban (student), Gheorghe Văsâi, Şerban Mironescu, Nicolae Rădulescu şi Emanoil Mihăilescu. În perioada 13 iunie 1958 şi iulie 1964 a executat 6 ani de închisoare. Ca diacon şi ca preot a slujit la mănăstirea Antim şi la Catedrala patriarhală din Bucureşti până în anul 1967, când este transferat ca preot şi pictor autorizat la Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Canada şi Statele Unite ale Americii cu reşedinţa la Detroit, statul Michigan, SUA. Aici funcţionează 15 ani ca secretar eparhial. La 20 iulie 1994, în vârstă de 82 de ani, se retrage la mănăstirea românească “Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, statul Michigan, unde este preot-duhovnic. În România a executat, împreună cu un alt basarabean, arhimandritul Sofian Boghiu, pictura în frescă în mai multe lăcaşuri ortodoxe: biserica mare a mănăstirii Antim din Bucureşti, biserica din suburbia bucureşteană Dămăroae, biserica Negru Vodă din Câmpulung

Arhimandritul Felix Dubneac

Muscel, biserica din Pipirig, judeşul Neamţ, biserica mare a mănăstirii Saon din judeţul Tulcea, paraclisul mănăstirii Ghighiu de lângă Ploieşti, judeţul Prahova. A pictat, singur, biserica din comuna Cojasca, judeţul Prahova. În America de Nord a pictat: catapeteasma şi compoziţiile iconografice din interiorul Catedralei ortodoxe române “Sfântul Gheorghe” din Windsor, statul Ontario, Canada (1970-1972); catapeteasma Catedralei ortodoxe române “Buna Vestire” din Cleveland, statul Ohio, SUA (1973); iconostasul bisericii ortodoxe române “Sfânta }nviere” din Holywood, statul Florida, SUA (1968-1969); interiorul altarului şi catapeteasma Catedralei ortodoxe române “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Edmonton, statul Alberta, SUA (1975-1976); catapeteasma bisericii ortodoxe române “Sfânta Treime” din Troy, statul Michigan, SUA (1980-1981). A mai pictat, în 1978, în interiorul Camerei Române de la Wayne State University, Detroit, statul Michigan, SUA, o frescă monumentală înfăţişând devenirea istorică a poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic, precum şi alte şapte tablouri reprezentând cetăţi medievale şi voievozi români. Ca pictor, a întreprins călătorii de documentare în Anglia, Franţa, Austria, Elveţia, Siria, Grecia, Turcia şi Egipt. A colaborat, pe parcursul a 11 ani, la revista de limbă română “Gândire şi Artă“ din Statele Unite ale Americii. Părintele Arhimandrit Felix Dubneac a trecut la Domnul în ziua de Crăciun, 25 Decembrie 2008, într-un aşezământ rezervat îngrijirii bătrânilor nu departe de Detroit, Michigan, SUA. Îşi doarmne somnul de veci în cimitirul “Sfânta Maria” de la Vatra Românească, Grass Lake, Michigan.

Chip de Călugăr

Pr. Anton Frunza

Pe Pãrintele Felix Dubneac l-am cunoscut din scrierile sale imediat dupã 1989. Aveam sã-l cunosc fizic în 1997, la Vatra, cu prilejul hirotoniei mele întru preot. Prima liturghie ca preot am sãvârsit-o la Mânãstirea ``Adormirea Maicii Domnului`` din Rives Junction, Michigan având co-slujitori pe pãrintele meu trupesc Preotul Anton Frunzã si pe Prea Cuviosul Pãrinte Arhimandrit Felix Dubneac, în vreme ce Pãrintele Arhimandrit Roman Braga a asistat în altar. Îmi rãsunã si acum în minte îndemnurile pline de blândete ale Pãrintelui Felix: ``Asa Pãrinte, sã slujesti calm, gândeste-te cã fiecare Liturghie e prima pe care o sãvârsesti, sã nu intervinã rutina...``

Aveam sã-l reîntâlnesc pe Pãrintele Felix doi ani mai târziu, odatã cu mutarea familiei mele în Michigan. Acelasi Pãrinte sfãtos, rãbdãtor, parcã neschimbat. Totusi era o schimbare: nu mai putea sluji de unul singur Slujba Liturghiei. În cele câteva prilejuri în care am slujit la Mânãstire, aveam sã-l gãsesc însã de fiecare datã înainte de începerea slujbei, la priveghere si rugãciune în altar. Am aflat mai apoi (desi Pãrintele rareori vorbeste despre aceasta) cã fãcuse parte din celebrul grup ``Rugul aprins`` de la mânãstirea Antim alãturi de alti mari duhovnici si dascãli de teologie ortodoxã româneascã. Pentru crima de a se fi rugat si de a fi participat într-o miscare de înnoire spiritualã, a petrecut sase ani în închisorile comuniste. Dupã aproape douãzeci de ani în care a slujit ca Secretar Eparhial în Arhiepiscopia Românã Ortodoxã pentru America si Canada, s-a regãsit cu unul dintre tovarãsii sãi de la ``Rugul aprins`` si din temnitele comuniste, Pãrintele Roman Braga, la Mânãstirea ``Adormirea Maicii Domnului`` unde s-a retras din anul 1994. Pãrintele Arhimandrit s-a remarcat si ca iconograf. Multe biserici din Statele Unite si Canada sunt pictate de Prea Cuviosia Sa. Poate cea mai de seamã realizare a sa în domeniul picturii rãmâne Marea Frescã a Istoriei României în Camera Românã de la Wayne State University din Detroit (1978). În ultimul an a înfrumusetat cu picturile sale biserica Mânãstirii ``Înãltarea Domnului`` din Detroit. Desi aflat la vârsta patriarhilor, Pãrintele Felix a fost binecuvântat de Dumnezeu cu o gândire pãtrunzãtoare care nu i-a slãbit în ciuda trecerii anilor; mai mereu are câte un articol pentru Solia.

L-am descoperit însã pe cãlugãrul Felix Dubneac, în urmã cu doi ani pe vremea când lucram ca secretar la Cancelaria Episcopiei. Pãrintele Arhimandrit adresase o scrisoare Înalt Prea Sfintitului prin care cerea lãmurirea situatiei transferului sãu din cealaltã Arhiepiscopie Românã. Solicita aceasta dupã o asteptare de sase ani de zile!, nu pentru cã nu l-ar fi interesat, ci pentru ca n-a vrut sã-l tulbure pe Vlãdicul cu situatia sa ... Înalt Prea Sfintitul Arhiepiscop Nathaniel a afirmat atunci cã rareori i-a fost dat sã vadã o asemenea pildã de rãbdare. Putini stiu cã Pãrintele Arhimandrit Felix este unul dintre donatorii de seamã ai Episcopiei noastre. E suficient însã sã rãsfoiesti paginile Soliei pentru a vedea numele Pãrintelui Felix în rândurile celor care-si dovedesc dragostea fatã de aproapele prin fapte. Din putinul pensiei sale de cãlugãr pune deoparte pentru lucrarea caritabilã. Am rãmas surprins când casierul Parohiei ``Buna Vestire`` din Grand Rapids, mi-a spus cã unul dintre cei mai importanti donatori cu ocazia punerii pietrei de temelie la biserica pe care o pãstoresc este Pãrintele Felix Dubneac.

Recent, în chiar Sâmbãta Congresului, de sãrbãtoarea Sf. Apostoli Petru si Pavel, Pãrintele Arhimandrit Felix Dubneac a împlinit venerabila vârstã de 90 de ani. Si pentru cã un asemenea popas aniversar nu se întâmplã în fiecare zi, a fost onorat de cãtre întreg plenul Congresului care i-a cântat ``Multi ani trãiascã!`` . Atunci când fratii clerici si-au exprimat uimirea pentru longevitatea Pãrintilor Arhimandriti Felix Dubneac si Roman Braga, pãrintele Roman a rãspuns cu umoru-i caracteristic: ``ne dã Dumnezeu înapoi anii pe care i-am petrecut dincolo....`` , referindu-se la anii petrecuti în temnitele comuniste.

Si e suficient sã vezi cum îi cautã oamenii pe Pãrinti Felix si Roman pentru a se spovedi, pentru a realiza cã te afli în prezenta a doi dintre marii duhovnici români.

Rãbdarea, bunãtatea, generozitatea, ascultarea, înfrânarea, sãrãcia, viata de rugãciune si de privatiuni alcãtuiesc chipul unui cãlugãr. Acesta este chipul Pãrintelui Arhimandrit Felix Dubneac.

Preluat din “Solia”, August 2002

Nicodim Măndiță ( 1889 -1975 )

2010-10-15T01:38:00.000-07:00

Nicodim Măndiță

Protosinghelul Nicodim Măndiţă

Mormântul protos. Nicodim Măndiţă de la Mănăstirea Agapia.

Nicodim Măndiță (n. 28 octombrie 1889, satul Bunești, județul Argeș - d. 6 iulie 1975, Mănăstirea Agapia) a fost un scriitor și duhovnic ortodox român, viețuitor al Mănăstirii Agapia.

Biografie

S-a născut în anul 1886 într-un sat din județul Argeș, în familia țăranilor Ioniță și Filofteia Măndiță, primind la botez numele de Nicolae. A absolvit numai cinci clase elementare ^[1]. Între anii 1911-1918 a fost înrolat în armată, participând la campania din 1913 din Bulgaria și la luptele din timpul primului război mondial.
În anul 1920 s-a călugărit la Schitul Măgura-Bacău, cu numele de Nicodim, fiind hirotonit ca ieromonah în vara aceluiași an. A slujit apoi ca preot misionar in satul Schitul Frumoasa-Bacău (1921-1923), duhovnic la Mănăstirea de maici Giurgeni-Roman (1923-1925) și preot misionar în satele Pâclișa-Alba, Hășmașul Ciceului și Leurda Gârboului-Cluj din Transilvania (1925-1935).
În următorii 40 de ani a fost duhovnic la mănăstiri de maici: la Agapia (1935-1945), la Văratec (1945-1962) și din nou la Agapia (1962-1975). A primit rangul monahal de protosinghel.
În perioada regimului comunist (1948-1964), a scris cărți de învățături duhovnicești, cu conținut anticomunist, care erau multiplicate de colaboratori și distribuite în diferite localități printr-o rețea de colportaj. Acuzat de "infracțiunile de răspândire de publicații interzise", a fost condamnat prin sentința penală nr. 38 a Tribunalului Militar București dată în ședința din 22 ianuarie 1965 la 8 ani închisoare corecțională ^[2]. Ținându-se seama de vârsta și boala de care suferea părintele Nicodim, completul Tribunalului Militar București s-a deplasat în orașul Târgu Neamț. Părintele Măndiță a fost arestat și încarcerat în Penitenciarul Aiud, iar cele 500.000 de cărți confiscate au fost trimise la topit.
După un an și jumătate de închisoare, i-a fost anulat restul de pedeapsă și i s-a permis să revină la Mănăstirea Agapia, unde se retrăsese ca pensionar din anul 1962. A murit la Agapia în anul 1975, la vârsta de 86 ani, și a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.

Cărți publicate

Rugăciunea lui Iisus (Ed. Ortodoxox Kypseli, Tesalonic, 1996)
Învățături despre rugăciune (Ed. Agapis, 1997)
Îndrumar pentru spovedanie (Ed. Agapis, 1997)
Viața Maicii Domnului (Ed. Agapis, 1997)
Oglindă Duhovnicească (Ed. Agapis, 1998)
Vrednicia sufletului (Ed. Agapis, 1998)
Îndreptar pentru spovedanie (Ed. Agapis, 2001)
Al cui chip să purtăm? (Ed. Agapis, 2003)
Dai voință iei putere (Ed. Agapis, 2003)
Despre păcatul înjurăturilor (Ed. Agapis, 2003)
Judecata particulară a sufletului omenesc după ieșirea din corp (Ed. Agapis, 2003; reeditată în 2006)
Pacea părinților cu pruncii lor (Ed. Agapis, 2005)
Priveghiul creștinesc (Ed. Agapis, 2005)
Ce să facem și ce nu trebuie să facem în Sfânta Biserică (Ed. Agapis, 2007)
Capcanele iadului (Ed. Agapis, 2007)
Minunile Maicii Domnului (Ed. Agapis, 2008)
Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor (Ed. Agapis, 2008)
Păcatul furtului (Ed. Agapis, 2008)
Fumatul este un păcat? (Ed. Agapis, 2008)
Oglindă duhovnicească - 6 vol. (Ed. Agapis, 2008-2009)

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Acest cuvios parinte avea de mic o aleasa traire duhovniceasca, iubind cel mai mult rugaciunea, postul si citirea sfintelor carti. Pentru aceea toti se foloseau de intelepciunea lui.

2. Cand a intrat in Schitul Magura-Targu Ocna, staretul, vazand ascultarea lui, indata l-a facut calugar. Apoi, vazandu-l bland si priceput in Sfanta Scriptura, l-a facut preot si pastor de suflete. Si invata asa de frumos pe credinciosi, incat veneau de departe sa-l vada si sa primeasca de la el cuvant de mangaiere.

3. Satul Schitu Frumoasa-Moinesti era un sat mic, lipsit de preoti si dezbinat de secte. Timp de trei ani, cat a fost paroh aici, parintele Nicodim a schimbat profund viata duhovniceasca a credinciosilor. Mai intai a intors la Ortodoxie pe toti cei dezbinati. Apoi a combatut cu multa putere imoralitatea, betia si certurile in familie, desfiintand carciumile si intarind unitatea, buna credinta si omenia intre toti. Si acestea toate le-a savarsit prin trei cai: printr-o viata personala exemplara, prin slujbe frumoase la biserica si prin predicarea vie si permanenta a cuvantului lui Dumnezeu.

4. Spun fiii sai duhovnicesti ca parintele Nicodim era plin de dragoste pentru Dumnezeu si pentru oamnei si foarte ravnitor la savarsirea celor sfinte. Iubea pana la jertfa Biserica si dreapta credinta apostolica si cunostea bine Sfanta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti. Pentru aceea era permanent cautat de credinciosi si temut celor rau-credinciosi. Ca oricine asculta cuvintele lui se lumina la suflet si se intorcea cu bucurie la Hristos.

5. Spun iarasi ucenicii lui ca se ruga mult la chilie si nimic nu facea fara rugaciune. Zilnic citea cele sapte Laude la vremea lor, psalmii si alte rugaciuni de taina. Apoi citea cateva capitole din Biblie, precum si viata sfantului respectiv. La urma statea de vorba cu oamenii, spovedea si scria cuvinte de folos.

6. Zece ani parintele Nicodim a fost preot misionar in Transilvania. Spun parintii care l-au cunoscut ca s-a dovedit un mare aparator al Ortodoxiei si unitatii romanesti. Cel mai mult ostenea pentru intoarcerea celor rataciti in sanul Bisericii noastre. In putina vreme a realizat o unitate religioasa deplina, inlaturand cu pricepere dezbinarile confesionale, imoralitatea si intarind dreapta credinta.

7. Vazand acest cuvios parinte ca numai cu cuvantul vorbit nu se pot apara credinta si morala ortodoxa, cu binecuvantarea Patriarhiei Ortodoxe Romane si a episcopului de Cluj, a scris si a tiparit sute de brosuri cu continut moral profund ortodox, impodobite cu imagini pe intelesul credinciosilor, pe care apoi le impartea gratuit. Opera sa literar-duhovniceasca insumeaza peste 40 de volume a peste 400 de pagini fiecare, plus alte peste zece mii de pagini in manuscris.

Prin aceasta s-a dovedit un bun pedagog si un preot misionar rar intalnit in monahismul nostru.

8. Se spunea despre dansul ca in satul Leurda Garboului a zidit din temelie o biserica noua si a inzestrat-o cu tot felul de obiecte de cult, donate, atat de credinciosi ardeleni, cat si de moldoveni. Dupa patru ani de preotie in acest sat, s-a intors din nou in Moldova.

9. Se mai spunea despre parintele Nicodim ca in parohia lui nu puteau locui sectantii si carciumarii. Sectantii fanatici plecau in alte sate, pentru ca nu puteau face nici un prozelit, iar carciumarii plecau pentru ca nu venea nimeni sa le cumpere bauturile. Ei erau singurii oameni care nu-l iubeau pe acest slujitor al lui Hristos.

10. Odata l-au reclamat unii la episcop cum ca ar fi preot eretic. Deci, chemandu-l episcopul si cercetandu-l, i-a zis:

- Du-te, parinte Nicodim, inapoi la parohie si invata pe credinciosi ca si pana acum, ca nu sfintia ta, ci cei care te-au reclamat mi se pare ca sunt eretici.

11. La Manastirile Agapia si Varatec, parintele Nicodim a continuat aceeasi activitate de duhovnic si preot misionar. Slujea cele sfinte cu frica de Dumnezeu, se ruga si citea mult la chilie, spovedea, invata pe oameni si tiparea carti bisericesti. Dupa anul 1940 ajunsese cel mai iscusit duhovnic pentru mireni si calugari din partea locului.

12. Parintele Nicodim considera spovedania cel dintai si cel mai necesar mijloc de cunoastere, de formare duhovniceasca si de indreptare a crestinului. De aici incepea urcusul duhovnicesc. Iar spovedania o facea astfel:

Mai intai cerea credinciosului sa citeasca pravila bisericeasca, sa se roage, sa-si cerceteze constiinta si sa-si noteze pe hartie toate pacatele. Apoi il spovedea fara graba, din copilarie, lasand pe om sa-si spuna liber pacatele. La urma adauga si cateva intrebari, apoi rupea hartia in fata penintentului, ca semn de iertare, ii randuia canon dupa putere si indata ii citea rugaciunea de dezlegare. Daca cineva avea pe constiinta pacate grele, il lasa pe penitent dupa spovedanie inca un ceas-doua sa-si cerceteze constiinta, apoi il dezlega.

13. Acest duhovnic iscusit nu dadea la spovedanie canon aspru niciodata. Mai intai cerea crestinului sa inceteze pacatul, apoi sa se roage. Ii cerea sa citeasca zilnic cele sapte Laude, sa citeasca Sfanta Scriptura, Invatatura de credinta, Vietile Sfintilor si alte carti de folos sufletesc. El punea accent indeosebi pe cunoasterea dreptei credinte si pe sfanta rugaciune.

- Cine nu citeste, zicea el, nu cunoaste, Si cine nu cunoaste Sfanta Scriptura si credinta ortodoxa, acela cade usor in pacate de moarte si este prins in mreaja sectelor.

14. Odata spunea unui din ucenici:

- Parinte, eu nu-ti pot da post si metanii multe. Ca si ursul si sarpele postesc. Dar ursul tot urs ramane si sarpele tot sarpe. Cand musca, amandoi omoara! Asa si omul, posteste uneori mult, dar in inima este plin de rautate, iar cand dezleaga la mancare, bautura, cade in pacatul lacomiei. Deci, posteste si te roaga dupa putere, dar mai intai citeste Sfanta Scriptura si pe Sfintii Parinti. Atunci singur te vei invata ce trebuie sa faci, cum sa te rogi si sa postesti, de ce sa te feresti si cum sa te mantuiesti.

15. Altui ucenic pe care l-a spovedit i-a zis:

- Frate, nu-ti dau alt canon decat sa citesti Noul Testament de cinci ori. De patru ori ca sa-ti fie ca patru pereti de casa, iar a cincea oara ca sa-ti fie de acoperamant pentru casa sufletului tau.

16. O batrana care nu stia carte l-a intrebat:

- Parinte, cum sa citesc Noul Testament, ca nu stiu carte?

Iar el i-a raspuns:

- Dar cand primesti scrisoare de la feciorul tau, nu te duci la un vecin sa ti-o citeasca? Asa fa si cu Noul Testament. Roaga pe cei ce au dragoste sa-ti citeasca si amandoi va veti folosi.

17. Se spunea despre dansul ca daca il intreaba cineva ceva, batranul nu-i raspundea imediat si direct la intrebare, ci il trimitea la Sfanta Scriptura, la canoane si la Sfintii Parinti, ca singur sa citeasca, sa se invete si sa afle raspunsul dorit.

18. Se spuneau si acestea despre dansul, ca niciodata nu chema pe nimeni la spovedanie, ca sa nu vina cineva din sila. Nici nu se interesa de la altii despre fiii sai duhovnicesti, ci lasa pe fiecare ca in mod liber si constient sa lucreze si sa-L caute pe Hristos.

19. Uneori le spunea fiilor sai duhovnicesti:

- Fratilor, pe langa citirea sfintelor carti, va dau si acest canon, ca unul pe altul sa va indemnati la biserica, la spovedanie, la milostenie si la citirea Sfintei Scripturi... Ca de nu va veti ajuta pe calea mantuirii, veti da socoteala in fata lui Hristos de cei care se pierd. Nu vedeti pe sectanti cum se silesc sa amageasca pe ortodocsi?

20. Spun ucenicii lui ca parintele Nicodim nu primea la spovedanie pe calugarii si mirenii care aveau alti duhovnici, fara binecuvantarea acelora. Nici el nu dadea voie fiilor sa duhovnicesti sa mearga de la un duhovnic la altul fara motive intemeiate. Pe mireni ii sfatuia sa se marturiseasca la preotii lor, iar pe calugari la duhovnicii din manastirile lor.

21. Uneori invata pe calugari, zicand:

- Cand mergi la cineva dornic de invatatura si lipsit, sa-i duci vreo carte buna de citit, du-i si vreo paine sau altceva de mancare. Nu vezi ca pestele nu vine la undita goala? Ca trebuie sa intrebuintam tot ce ne sta la indemana ca sa puteam castiga suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu. Astfel, vazand fratele dragostea ta, va primi cu bucurie cuvantul vietii.

22. Alteori spunea la spovedanie:

- Fratilor, am socotit sa va dau ascultare si canon citirea cuvantului lui Dumnezeu. Ca de va veti lumina mintea cu cuvantul lui Dumnezeu, atunci veti fi capabili sa duceti o viata plina de fapte bune si folositoare. De va dau sa postiti mai mult si sa faceti metanii, nu va cunosc puterea. De va dau sa faceti milostenie, nu va cunosc starea materiala. Si daca nu va miluiti mai intai sufletul vostru, ci il lasati flamand, ce folos mai are milostenia?

23. Acest cuvios parinte era in toate foarte chibzuit si cu dreapta socoteala. La mancare si la post, la rugaciune si la citire, la tacere sau la cuvant, la chilie sau la slujba. Toate le facea in tacere, cu blandete si cu multa frica de Dumnezeu.

24. Spun calugarii care l-au cunoscut ca el niciodata nu amintea lucruri din trecut. Cand vorbea, rostea fiecare cuvant cu atentie sa nu greseasca sau sa sminteasca pe cinvea cu ceva. Niciodata n-a fost auzit sa osandeasca, sa se certe sau sa vorbeasca de rau. Nici pe altul nu-l ingaduia sa parasca sau sa cleveteasca pe aproapele in chilia lui.

- Nu uitati, zicea batranul, ca pentru tot cuvantul desert vom da seama in ziua judecatii lui Hristos (Matei 12,36). Alteori le amintea cuvantul psalmistului: Pune Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele (Ps.140,3). Cuvantul lui era intelept, linistit, dres cu sare.

25. Mai spun parintii ca el nu primea slujbe, nici nu se ruga pentru cei ce nu citeau cuvantul lui Dumnezeu. De asemenea, nu primea la spoveanie pe cei ce nu veneau la biserica si refuzau citirea sfintelor carti.

26. Parintele Nicodim pretuia mult timpul si nici un minut nu-l risipea in zadar.

- Timpul, zicea el, este scump ca si sufletul. Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul! Ca eu daca n-as fi economisit bine timpul si n-as fi trait cu program, nimic n-as fi facut in viata.

27. Batranul cerea ucenicilor sai sa faca toate cu rugaciune si sfat; sa-si faca dinainte canonul si rugaciunea pentru timpul cat lipsea din manastire.

28. Uneori invata pe maici, zicand:

- Daca plangi numai si nu pui inceput bun, nu te folosesti. De aceea sa fim cu grija, sa nu ne gaseasca moartea dormind. Vai de noi de ne va afla moartea dormind. Ca in ce ne va gasi in aceea ne va judeca (Romani 2,6).

29. Zicea parintele Nicodim:

- Patru sunt felurile de vietuire in lume:

a. Vietuire diavoleasca, a celor ce se ridica impotriva lui Dumnezeu, a Bisericii si a oamenilor. Adica a celor ce hulesc impotriva Duhului Sfant si fac rau binefacatorilor lor.

b. Vietuire dobitoceasca, a celor ce se razbuna pe semenii lor, care rasplatesc rau pentru rau, care nu iarta si rabda nedreptatea, precum si a celor ce traiesc in betii si desfranari.

c. Vietuire omeneasca, a celor ce rasplatesc cu bine pentru bine si iubesc pe cei ce ii iubesc; a celor ce cad si iarasi se ridica din pacate.

d. Vietuire duhovniceasca, a celor ce se ostenesc a face bine vrajmasilor lor. Adica a celor ce iarta, miluiesc si vorbesc de bine pe cei ce ii urasc, precum si a celor ce pururea cugeta la legea Domnului.

30.Zicea iarasi:

-Crestinul are patru feluri de parinti:

a. parinti trupesti, care ne-au nascut dupa legile firii;

b. parinti sufletesti, nasii de botez, de la cununie sau calugarie;

c. parinti duhovnicesti, adica preotii si duhovnicii, si

d. Tatal Nostru Cel Ceresc, Care ne-a creat si ne poarta in toate de grija.

Pe parintii nostri cei pamantesti se cuvine sa-i cinstim si sa-i ascultam, iar pe Dumnezeu se cade neincetat sa-L slavim si sa-L laudam.

31. Zicea iarasi parintele Nicodim:

- Sunt patru feluri de impartasiri:

a. prin savarsirea a toata fapta buna, dupa cuvantul Domnului, Care zice: Cine face poruncile Mele acela Ma iubeste pe Mine (Ioan 14,21);

b. prin ascultarea cu atentie a cuvantului lui Dumnezeu, adica prin citirea sfintelor carti, prin slujbe si cantari duhovnicesti, dupa cuvantul care zice: Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4,4);

c. prin sfanta rugaciune facuta cu smerenie si luare-aminte, si

d. prin impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos; aceasta este impartasirea cea mai inalta, fara de care nimeni nu se poate mantui.

32. Spuneau maicile din Manastirile Varatec si Agapia ca parintele Nicodim era un om de rugaciune. Se ruga in chilie cu mainile inaltate spre cer, se ruga in biserica, se ruga pe cale, se ruga in padure, permanent slavea pe Dumnezeu. Dupa ce isi termina rugaciunea, deschidea usa chiliei si vorbea cu oamenii, spovedind si mangaind pe toti. Uneori fata lui era luminata de darul rugaciunii si de bucuria Duhului Sfant.

33. Acest renumit duhovnic era foarte ravnitor pentru mantuirea celor ce veneau la el. Pe toti ii primea cu dragoste, ii marturisea cu atentie si ii sfatuia cu intelepciune, caci era statornic si hotarat in cuvant si niciodata nu se schimba. Facea totul ca sa salveze sufletul omului.

34. Odata a venit la parintele un om tulburat si i-a spus:

- Parinte, au venit peste mine multe necazuri si nu le mai pot rabda. Da-mi un cuvant de folos.

- Nu te tulbura, frate, a zis batranul. Vezi scarbele acestea? Iata, pe aici a pasit Hristos. Pe aici au trecut Sfantul Ioan Botezatorul, Sfintii Apostoli, sfintii mucenici si toti parintii. Pe aici se cade sa trecem si noi, cei care urmam lui Hristos. Ca nu este alta cale de mantuire. Nu putem dobandi bucuria mantuirii, pana nu gustam mai intai din paharul suferintei si al necazurilor vietii.

35. Intr-o zi a venit la parintele Nicodim o femeie sa se spovedeasca, iar el i-a spus:

- Citeste cu atentie aceasta carte, noteaza pacatele pe care le-ai facut, apoi stai in genunchi inaintea sfintelor icoane si le repeta de sapte ori cu cainta si cu lacrimi. Dupa aceea, vino sa te marturisesc. Ca precum Neeman Sirianul s-a afundat de sapte ori in apa Iordanului (IV Regi 5,10) si s-a curatat de lepra, asa si noi se cade sa ne caim din inima, ca sa ne spele Dumnezeu de lepra pacatelor.

36. Iar pentru sfanta rugaciune invata:

- Fratilor, sa ne rugam neincetat cu luare-aminte si cu atentie. Sa nu lasam mintea sa hoinareasca in timpul rugaciunii. Ca la ce te gandesti,la aceea te si inchini si rugaciunea se preface in pacat,ca te inchini idolilor din minte,iar nu lui Hristos. Deci, sa cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca sa ne putem ruga cum trebuie. Iar daca gandurile noastre fug, sa le intoarcem inapoi, precum isi intoarce ciobanul oile ce fug din turma.

37. Odata i-au zis ucenicii:

- Parinte, da-ne un cuvant de folos.

Iar batranul le-a raspuns:

- Fratilor,sa aveti credinta in Dumnezeu ca, ce nu pot face oamneii, face El intr-o clipa. De nimic sa nu va temeti decat de Dumnezeu. De aceea paziti poruncile Lui ca lumina ochilor, ca a lui e slava in vecii vecilor. Amin!

38. Parintele Nicodim avea mare evlavie catre Maica Domnului, careia i-a inchinat multe rugaciuni si pagini frumoase. Iar in fata sectantilor a aparat cu multa putere cinstirea Preasfintei Fecioare, marturisind-o Nascatoare de Dumnezeu cu adevarat si mijlocitoarea mantuirii noastre. El nu ingaduia sa puna cineva podoabe si obiecte de mult pret la icoana Maicii Domnului.

39. Acest neobosit duhovnic purta mare grija pentru mantuirea tuturor. Pe calugari ii sfatuia sa faca ascultare fara cartire si sa se roage neincetat. Pe mireni ii sfatuia sa munceasca cu demnitate pentru painea cea de toate zilele si sa vina neintrerupt la biserica. Pe cei casatoriti ii sfatuia sa nasca copii si sa-i creasca cu frica de Dumnezeu, combatand cu multa putere divortul si avortul. Iar pe tineri ii indemna sa asculte de parinti, sa invete carte, sa se fereasca de betie si desfranare, ca sa fie folositori societatii in care traiesc.

Pe toti ii imbarbata ca un parinte ii invata ca un duhovnic si ii mangaia cu dragoste de mama. Inca si pe cei bolnavi ii vindeca cu rugaciunea, caci era intarit cu darul Duhului Sfant.

40. Un calugar iubitor de liniste l-a intrebat:

- Parinte Nicodim, ce este mai de folos astazi pentru calugari? Sa stea la liniste si sa se roage sau sa ajute la mantuirea altora?

- Sa le faca pe amandoua: intai rugaciunea si viata cat mai sfanta si apoi misiunea care este dragoste si milostenie duhovniceasca. Cand vezi casa vecinului in flacari, poti sa stai la liniste si sa te rogi, pana nu arunci pe foc o galeata de apa? Lumea de astazi este aprinsa de focul urii, al desfraului si al pacatului. Sa ajutam si noi, calugarii, dupa putere la mantuirea oamenilor.

41. Spunea parintele Nicodim ucenicilor sai:

- Cand am fost hirotonisit preot, m-am rugat in taina lui Dumnezeu si I-am cerut sa-mi dea darul cuvantului, al intelepciunii duhovnicesti si al povatuirii sufletelor pe calea mantuirii, ca sa pot calauzi cat mai multi crestini la Imparatia cerurilor. Am gandit atunci sa nu primesc bani pentru slujbele religioase. Dar, vazand ca prin aceasta aduc sminteala altora si se mahnesc credinciosii ca le refuz darul, am hotarat inaintea lui Dumnezeu sa primesc cele ce-mi dau credincioasii la biserica; insa, o parte de bani sa-i dau la saraci, iar alta parte sa-i folosesc pentru tiparirea si cumpararea de carti sfinte, pe care apoi sa le impart gratuit celor ce au nevoie. Asa am facut toata viata mea de preot si multe suflete s-au folosit si s-au intors la Hristos cu ajutorul rugaciunilor, al sfatului bun si al cartilor sfinte.

42. Unui ucenic, care se certa cu cei din jur, i-a zis:

- Nu este bine si crestineste sa-ti pierzi timpul in discutii care duc la cearta si dezbinare. Acela este biruitor in discutii care la inceput se pare ca este biruit, dar pana la urma reuseste sa ramana in pace si dragoste cu acela cu care nu se potriveste in idei.

43. Uneori zicea batranul catre ucenicii sai:

- Poporul nostru crestin este foarte iubitor de Dumnezeu, de adevar, de dreptate, insa fiecare i-a pipait numai buzunarul. Rar s-a gasit cate unul ici-colo ca sa-l ajute, sa-l calauzeasca si sa-l indemne cu adevarat la cele bune, la mantuire. Ma doare inima ca nu pot face mai mult pentru acest popor, caci si eu sunt os din oasele lui, carne din carnea lui. Daca as putea, m-as duce din casa in casa sa stau de vorba cu credinciosii nostri, sa-i invat dreapta credinta, sa le las vreo carte buna pentru citit, sa fac rugaciuni cu ei, sa-i mangai in necazuri si sa ma bucur impreuna cu ei, ca sa nu se simta singuri si parasiti.

44. Parintele Nicodim punea mare accent pe raspandirea cartilor bune, ortodoxe, in randul credinciosilor. Uneori zicea catre fiii sai duhovnicesti:

- O carte buna, crestineasca, este un inger al lui Dumnezeu, caci te invata sa-L cunosti si sa-L iubesti, sa descoperi frumusetea vietii in Hristos, sa iubesti pe oameni, sa te feresti de pacat si sa te ingrijesti de mantuirea sufletului. Daca in viata agonisesti carti sfinte in locul banilor, urmasii s-ar folosi de pe urma lor; iar daca le-ar vinde, tu nu vei pierde folosul lor si ti se va socoti ca o milostenie sufleteasca, pentru ca oriunde vor ajunge cartile sfinte, vor raspandi lumina si vor aduce sufletele la cunostinta de Dumnezeu. Iar daca vor ramane dupa tine bani sau averi si urmasii le vor chletui in pacate, nu numai ca nu te vei folosi cu ceva, ci vei fi gasit vinovat ca, prin zgarcenia si lacomia ta, ai dat urmasilor prilej de pacate.

45. Daca faci praznic mare, incat sa hranesti tot satul; daca imbraci pe cei saraci cu haine noi, daca faci chiar si biserici din temelie, nu se supara atat de mult vrajmasul, ca atunci cand dai o carte buna de citit, o carte crestineasca in care sa poata vedea, ca intr-o oglinda, starea lui sufleteasca de decadere morala si de pacatosenie.

46. Un credincios l-a intrebat pe parintele Nicodim:

- Cuvioase parinte, locuiesc intr-o casa mostenita de la o matusa de-a mea. Oare ce as putea face eu mai bun pentru sufletul ei?

- Ca sa ai mai multa nadejde pentru mantuirea ei, a raspuns batranul, si sa capeti si o pace launtrica, este bine ca din ce economisesti, dupa putere, sa cumperi carti crestinesti si sa le dai celor dornici drept milostenie, sa le citeasca si sa cunoasca voia lui Dumnezeu. Caci, pe langa sfintele slujbe pentru cei raposati, mare folos isi agonisesc crestinii care dau carti bune in dar celor ce doresc mantuirea sufletului.

47. Iar pentru Sfanta Spovedanie spunea ucenicilor sai:

- Aveti grija de cei care ii aduceti sa se marturiseasca. Nu purtati oamenii pe drumuri, daca ei nu sunt hotarati sa paraseasca pacatele. Nu legati oamenii la ochi, ci spuneti-le clar si deslusit sa stie ce au de facut pentru sufletele lor. Daca nu vor sa paraseasca betiile, desfranarile, judecatile, certurile, lenea si toata rautatea, lasati-i pe unii ca acestia in voia inimii lor. Iar daca vor incolti frica de Dumnezeu si gandul mortii in inimile lor, daca se vor hotari sa paraseasca pacatele care ii robesc, sa duca lupta cea buna crestineasca, sa se roage, sa posteasca, sa mearga regulat la biserica, sa faca milostenie, sa se impace cu semenii lor, sa nu mai injure de cele sfinte si sa asculte de pastorii Bisericii, atunci dati-le carti ziditoate de suflet si ajutati-i sa se pregateasca pentru Sfanta Spovedanie.

Dupa ce se vor pregati bine de tot, sa-si noteze pacatele din copilarie, sa si le citeasca inaintea sfintelor icoane cu candela aprinsa si cu o zi de post, sa se hotarasca a le parasi, a face canon si a pune inceput bun. Numai asa trebuie sa vina credinciosii nostri la Taina Spovedaniei. Iar daca vin in graba, fara hotarare de a parasi pacatele si nu fac nici canon, pacatele raman in inimile lor si spre osanda se impartasesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos.

48. Odata, parintele Nicodim a spus unui grup de credinciosi:

- Dragii mei, chiar daca ati fost nebotezati, cand este vorba sa suferiti pentru dreapta credinta sau pentru sfintele carti, acea suferinta are putere sa curete pacatele celui ce sufera fara cartire. Cel ce patimeste pentru dreapta credinta si pentru cartile sfinte, acela este numarat cu mucenicii Bisericii lui Hristos. Pentru nimic nu se supara mai mult vrajmasul, ca pentru o carte buna, folositoare de suflet, data credinciosilor. Prin cartile sfinte ce le citim, se strica toate planurile vrajmasului diavol. Daca faci praznic cu saracii, el nu se supara atat de mult. Daca te faci ctitor de biserica, el nu-ti are grija. Daca postesti si te rogi, el se supara mult, dar nu ca atunci cand dai cuiva pentru citit o carte buna, ziditoare de suflet. Prin asemenea carti ortodoxe, multe suflete se trezesc din robia patimilor care ii stapanesc, ca dintr-o betie.

49. Un fiu duhovnicesc l-a intrebat pe parintele Nicodim:

- Crestinul care are ravna pentru fapte bune si citeste cartile sfinte, dar nu se marturiseste regulat si nu urmeaza sfatul duhovnicului sau se poate mantui?

- De va avea cineva, a raspuns batranul, multe carti sfinte si se va sili la implinirea poruncilor lui Dumnezeu fara spovedanie si fara ascultare fata de duhovnic iscusit, nu se poate mantui. Acela este asemenea unui om bolnav ce intra sa cumpere medicamente dintr-o farmacie, dar lipseste farmacistul. Fara cel ce poate da medicamentele necesare, bolnavul nu se va vindeca.

Duhovnicul este, pentru fiii sai duhovnicesti, doctor, dascal si parinte, model de traire in Hristos, rugator, povatuitor, garant inaintea Preasfintei Treimi, mijlocitor inaintea Fiului si izvor prin care se revarsa harul Duhului Sfant asupra ucenicilor sai. Prin mainile lui i se dezleaga pacatele, prin cuvintele lui se invata cele sfinte si prin rugaciunea lui se coboara peste el harul mantuirii. Mare rol are duhovnicul in viata crestinului.

50. Mai zicea Parintele Nicodim:

- Fratii mei, sa iubim cartea sfanta, incepand cu Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor si cartile de rugaciune si sa le dam cu inima deschisa si altora spre folos si mantuire. Banii dati pe o carte sfanta sunt o jertfa bineplacuta lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai tarziu, dar, daca reusim sa lasam urmasilor cat mai multe carti sfinte, le lasam o zestre de mare valoare pentru ei si pentru cei care vor urma dupa ei.

Dupa 55 de ani de aleasa slujire in Biserica lui Hristos, cunoscandu-si dinainte sfarsitul, parintele Nicodim si-a dat sufletul in mainile Domnului, Duminica, 6 Iulie, in anul mantuirii 1975. Obstea maicilor din Agapia si Varatec i-a asezat trupul, pana la a doua venire, langa altarul bisericii pe care cu demnitate a slujit-o peste o jumatate de secol.

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul ( 1913 - 1960 )

2010-09-18T12:27:00.000-07:00

Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenţi sfinţi din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamţ, care s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât şi în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de vieţuire în Hristos în era contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credinţă şi de vieţuire creştinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.

Viaţa

S-a născut la 23 iulie 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Ecaterina şi Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinţi. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea "Iliuţă". La 6 luni de zile de la naştere, mama pruncului Ilie îşi dă sufletul. După doi ani, moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinţii. El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinţei, învăţându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii şi respectarea rânduielilor creştineşti. În 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii.
Primii ani de şcoală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" la Lipcani-Hotin şi liceul "Dimitrie Cantemir" la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
Dorul spre Împărăţia lui Dumnezeu şi al vieţii pustniceşti, după exemplul şi pilda Părinţilor care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viaţa monahicească. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!" După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: "Mănăstirea!" Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde face ascultare, la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii.

Ioan Iacob Hozevitul

Între anii 1934-1935 îşi satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeaşi ascultare. La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iaşi), în biserica mare a mănăstirii cu hramul Înălţarea Domnului – ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare – primind, potrivit pravilei călugăreşti, un nou nume, cel de Ioan. Naş şi părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuţii călugări moldoveni cu viaţă îmbunătăţită.
Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin, în noiembrie acelaşi an. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii.
Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe.
În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului (înfiinţat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Nevoinţa lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârşea slujbele rânduite, spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore la linişte într-o peşteră de pe malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la schit cu chipul luminat.
Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa. Arzând cu inima mai mult pentru Hristos şi iubind desăvârşit linşitea şi rugăciunea, fericitul stareţ Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).
Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său.
În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Sfânta Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.

Sfântul Părinte Ioan

În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Ştiuse mai dinainte data sfârşitului său, pe care şi-a însemnat-o pe peretele peşterii. A fost înmormântat în peştera în care s-a nevoit şi care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.

După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul.
De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de "Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ - Hozevitul", fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veşnice.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Parintele Macarie de la Pasarea ( 1924 - 2007 )

2010-09-15T14:30:00.000-07:00

Macarie Ioniță (n. 17 mai 1924, Glodeanu Siliștea, Buzău — d. 3 august 2007) a fost un arhimandrit și mare duhovnic român.

Parintele Macarie Ionita este unul dintre marii duhovnici care au vietuit in Manastirea Pasarea, locas de rugaciune aflat in judetul Ilfov, la mica distanta de Bucuresti, inspre est.

Parintele arhimandrit Macarie s-a nascut la data de 17 mai 1924, in localitatea Glodeanu Silistea, judetul Buzau, si a trecut la cele vesnice in data de 3 august 2007, in chilia acestuia din Manastirea Pasarea.

Parintele Macarie de la Pasarea s-a nascut intr-o familie de crestini simpli, ca cel de-al doilea din cei sapte copii ai familiei. Parintii sai, Ion si Ivana, au cultivat credinta ortodoxa si evlavia in inimile copiilor lor inca de mici. Astfel, doua dintre fetele lor ajung monahii, Maica Anastasia, adormita in anul 1990, la doar 53 de ani, si Maica Mihaela.

In luna noiembrie 1949, tanarul Macarie termina stagiul militar, obligatoriu la acea vreme, si intra in Manastirea Balaciu, judetul Ialomita. El se inscrie apoi la Seminarul Teologic de la Curtea de Arges, iar in anul 1952 este hirotonit preot.

Vreme de opt ani, pana in anul 1960, Macarie este staret al Manastirii Balaciu. Odata cu decretul 410 din anul 1959, parintele Macarie este nevoit sa se mute la Manastirea Caldarusani, dimpreuna cu tot soborul de la Balaciu. La aceasta manastire, intre anii 1960 si 1968, el indeplineste ascultarea de ghid si casier. Din anul 1948 si pana in anul 1972, este trimis la Manastirea Snagov, unde este pus staret.

Din anul 1972 si pana la trecerea lui la cele vesnice, in data de 3 august 2007, Parintele Macarie vietuieste la Manastirea Pasarea, unde indeplineste misiunea de duhovnic al maicilor. Inainte de trecerea la Domnul, parintele a fost mult ajutat de maicile Tomaida Chialda, Serafima si Xenia.

Parintele Marcu de la Sihastria (12.09.1919 - 28.02.1999)

2010-09-15T14:25:00.000-07:00

Un binecuvîntat monah care a venit pe lume la 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău din judeţul Prahova, ca unul din cei treisprezece copii ai familiei Dumitru. Părinţii săi se numeau Stere şi Ana. Din botez a primit numele de Constantin, iar mai apoi, intrînd în viaţa monahală, după ce a stat în puşcăriile a trei regimuri politice mai mult de 20 de ani, a fost călugărit pe la 62 de ani ai vieţii sale sub numele de Monahul Marcu. Întreaga sa viaţă a fost un şir neîncetat de suferinţe şi de nevoinţe, iar lucrurile scrise aici nu sînt decît prea puţine din cele ce şi-a dorit să pună pe hîrtie, chemîndu-mă pentru acest lucru cu puţin înainte de binecuvîntatul său sfîrşit. Şi nu ar fi dorit să facă lucrul acesta dacă nu ar fi ştiut folosul citirii Vieţilor Sfinţilor.

Iar pentru că mulţi l-au rugat să lase o mărturie scrisă a vieţii sale de nevoinţe, şi între ei m-am aflat şi eu, nevrednicul, s-a rugat ca Dumnezeu să-i descopere ceea ce are de făcut, şi răspunsul rugăciunilor sale se găseşte în această carte. Cu multă teamă scriu aceste rînduri, de vreme ce anii au trecut şi multe din cele pe care le trăisem, le văzusem ori le auzisem au pierit în negura uitării. Mai mult, cu teamă scriu, pentru că mult prea departe este viaţa adevărată a părintelui (despre viaţa lăuntrică îi este cu neputinţă gîndului a cugeta) de ceea ce voi reuşi să scriu. Dar am nădejde în rugăciunile sale, şi de aceea cu credinţă spun: Binecuvintează, părinte!

***

Despre tatăl său Părintele Marcu nu a apucat să-mi povestească nimic, pentru că nici eu nu l-am întrebat. Mi-a zis doar că a plecat pe front, în primul război mondial, şi a murit pe unul din cîmpurile de luptă ale acelor ani foarte grei, lăsînd-o acasă pe Ana, văduvă la 38 de ani, cu 13 copii.

***

După cinci ani de şcoală, împlinindu‑se termenul de încheiere a ciclului primar, învăţătoarea l‑a întrebat ce îşi propune să facă mai departe. Iar el i‑a răspuns că vrea să fie croitor sau cizmar sau tîmplar. Nici nu se putea gîndi la a continua şcoala, sau a sta acasă, deoarece şi el era unul din cei 13 copii ai mamei sale, care se lupta pentru a le face fiecăruia un rost. Drept care a făcut şcoala de croitorie în satul Broaştele, între Cîmpina şi Telega.

După cei trei ani de şcoală de croitorie, a plecat la Ploieşti să se înscrie la şcoala de comerţ.

În anul 1936 Corneliu Codreanu şi-a tipărit cartea sa, „Pentru legionari”. Citirea cărţii l-a determinat pe tînărul Constantin Dumitru să intre şi el în Mişcare. Nu după multă vreme şi-a făcut un cuib în care s-au strîns mai mulţi tineri şi cunoscuţi de ai săi, iar el s-a ocupat de educarea lor după cele scrise în „Cărticica şefului de cuib”, un mic manual al vieţii legionare scris după principii exclusiv creştine. Acesta a fost începutul unui drum plin de sacrificii şi suferinţe.

Iată ce ne-a povestit părintele: „Alt caz în care eram la un pas de moarte şi am scăpat: mi-a venit ordin de mobilizare (în noiembrie 1939). M-am prezentat la Regimentul 1 transmisiuni – Bucureşti, am intrat într-un batalion de transmisiuni şi am fost trimis cu batalionul la Focşani, de unde am şi fost arestat, după două săptămîni. Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de mîini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul, şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încît cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau într-un lighean cu apă şi mă dădeau cu capul de pereţi. Tot ca să-mi revin… Sistemul ăsta l-au folosit două-trei zile. Văzînd că rezist, mă chinuiau într-un demisol al Siguranţei: au scos paturile de scîndură care erau acolo şi a rămas un fel de gunoi de sub priciuri. M-au legat de mîini şi de picioare cu lanţuri, cu mîinile la spate şi mi-au băgat o putină cu murdării pentru necesităţi. Dar cum puteam s-o folosesc cînd eram legat de mîini şi de picioare? Şi aşa m-au ţinut cîteva zile legat.”

În altă zi mi-a povestit că întemniţatul era dezbrăcat de tot, fiind lăsat doar cu bocancii în picioare şi aşezat pe o masă unde era legat cu mîinile desfăcute. Cei care băteau cu bastoanele lungi de cauciuc din lateral îi zdrobeau spinarea, fundul şi muşchii picioarelor. Un alt legionar, înaintea lui, inginerul Ursu din Vrancea, a primit 100 de răngi de fier la tălpi. Însă Constantin, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr. „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».”

Un alt mărturisitor al acelor ani mi-a spus mai apoi că nu de la aceste chinuri i s-a tras porecla de „Fachir”, ci de la altul, mai groaznic: văzînd că nu spune nimic, s-au gîndit că trebuie să fie o cale prin care să-i provoace nişte dureri care să-l facă să vorbească. Atunci au luat un cuţit cu vîrful foarte ascuţit şi, ţinîndu-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, şi pe abdomen, şi pe torace, şi pe mîini, şi pe picioare cu vîrful acelui cuţit, doar, doar l-ar putea face să scoată vreun sunet. Şi pentru că nu au reuşit, de aici l-au asemănat fachirilor indieni.

„A trecut cîtva timp la Ploieşti şi mi s-a dat voie să îmi schimb hainele. Am primit un palton nou, m-au pus să mă bărbieresc. Atît de mult mi-am revenit în cîteva zile (aproape o săptămînă) scăpînd de torturi, încît m-au dus din nou la Bucureşti. Veneau care mai de care: «Hai să-l vedem pe Fachiru’! Ia uite-l cum arată! Ca un nou născut!» Aceasta era puterea şi lucrarea rugăciunii, precum se poate vedea în Vieţile Sfinţilor Mucenici, care de multe ori în urma chinurilor şi mutilărilor erau tămăduiţi de Hristos, ca prin minunea aceasta păgînii care îi vedeau să se întoarcă la Adevăr şi pocăindu-se să primească Botezul.

Nimic altceva nu l-a ţinut acolo decît rugăciunea neîncetată. Iar rugăciunea i-a fost ascultată de Hristos Mîntuitorul, Care i-a şi răspuns nevoitorului Său astfel: „Acolo fiind, am avut un vis – vedenie. Mă găseam cu mîinile într-un gard de sîrmă ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încît nu mă mai puteam ţine de ea. Era momentul cînd eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi îmi dădeam seama tot atunci că întunericul era aşa de mare, încît nu are sfîrşit, nici înălţime, nici lăţime, nici margini. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Şi nemaiputîndu-mă ţine de gardul ghimpat şi crescînd groaza care mă cuprindea, atunci m-a prins Cineva de mînă şi m-a scos afară, către miază-zi. Avea o mînă acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era mîna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi Iisus Hristos. Cînd m-a scos, m-a trecut printre sîrmele gardului şi am observat că pe jos era iarbă verde, fir de fir, numai iarbă curată, pe un spaţiu ca de un cămin de case, adică vreo 40 de metri către miază-zi şi cam tot atîţia către răsărit. Iar pe mijloc era o cărare cam de 60 de cm – 1 m lăţime, asfaltată. Şi cînd am ajuns cam pe la mijlocul acelui teren, poteca o lua către răsărit, tot asfaltată şi tot prin iarbă. Iar dincolo de căminul cu iarbă era numai grîu curat, fir de fir, verde, mare cam «cît să intre cioara în el», de jur împrejur, cît vedeai cu ochii. Şi m-a purtat către răsărit tot atît cît de la gard spre mijloc. Acolo la răsărit era o căsuţă mică, cam cît o bisericuţă precum cea de la Sihla. Mîntuitorul m-a băgat acolo în bisericuţă (căci aceasta şi era) ţinîndu-mă permanent de mînă. Am intrat acolo şi era acolo o soră de mănăstire sau o maică, ce aranja nişte felinare şi nişte candele. Am intrat în bisericuţă în dreapta, cum stăteam altădată în biserica Sihăstriei. Acolo era o lumină foarte plăcută şi mă uitam unde sînt ferestrele pe care intră acea lumină. Dar privind cu atenţie, n-am văzut nici o fereastră, ci numai pereţi. Şi am ieşit afară să văd pe unde pătrundea lumina. Şi tot uitîndu-mă să văd unde e soarele, n-am văzut nici un soare, ci o lumină foarte plăcută în atmosferă, dar nu de la soare, ci o lumină taborică. Şi aşa m-am trezit.”

***

A doua arestare, a suferit-o la Chişinău, tot pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară şi puţin a lipsit să nu fie executat după cedarea Basarabiei. Directorul închisorii i-a scos şi i-a trecut pe toţi deţinuţii graniţa, la îndemnul doamnei Russo.
După lovitura de stat dată de Ion Antonescu în ianuarie 41, când legionarii, au fost înlăturaţi de la guvernare şi arestaţi în masă, Constantin Dumitru (monahul Marcu de mai târziu) a fost închis din nou.

***

„Fiind eu la Prefectura Ploieşti, eram între cei care luptau împotriva prefectului lui Antonescu. Am fost rănit în luptele ce s-au dat acolo de mai multe gloanţe: două în spate şi unul în cap, care a ajuns la creierul mic, şi altul în mîna stîngă. Acolo mai erau un tînăr, Badea Popescu (fratele lui Nicu), care a şi murit împuşcat atunci, şi Victor Silaghi, care trebuiau să ia prefectura în primire. A primit şi el două gloanţe în spate, din care unul aproape de inimă. Victor Silaghi a murit în braţele mele. Am fost adus la spital să fiu operat. La spital s-a constatat că situaţia era aşa de gravă cu glonţul care m-a lovit în cap (urcase din spate prin gît şi a ajuns la limită, aproape de creierul mic) încît medicii, consultîndu-se, au hotărît să nu intervină pentru a nu atinge creierul şi a nu muri pe loc. Cu timpul, glonţul a fost înconjurat de o pieliţă şi nu s-a mai deplasat, nu a mai atins creierul şi aşa am scăpat mai tîrziu. La Aiud, în ultimii ani de puşcărie, în vremea reeducării, trecînd prin înfometările acelea mari, s-a consumat tot muşchiul din jurul glonţului, iar el s-a lăsat singur în jos, şi atunci l-a scos doctorul închisorii.

Am fugit din spital aşa cum eram, imediat după operaţie, şi m-am ascuns la consulatul german din Ploieşti. După aceea am plecat la Bucureşti, împreună cu altcineva, îmbrăcaţi militar. Am stat ascunşi în Bucureşti în 1941, 1942 şi o bună parte din 1943.”
Părintele a trecut sub tăcere faptul că la început a organizat o mică rezistenţă armată în Bucegi, iar în 1943 a fost arestat pentru că Siguranţa aflase de el şi de faptul că el este omul de legătură între vîrfurile Mişcării rămase în libertate şi multe organizaţii clandestine din teritoriu.
A urmat un proces şi o condamnare la 10 ani de închisoare. A fost dus la Aiud, împreună cu ceilalţi legionari condamnaţi. De la început, deţinuţii s-au împărţit în trei grupuri. Un prim grup a fost al celor care căutau cu orice preţ o soluţie politică şi căutau să fie la curent cu tot ceea ce se întîmplă în ţară. Un al doilea grup, mai mic ca dimensiune, a fost al celor care se blazaseră şi erau dispuşi la compromisuri pentru a ieşi din închisoare. Iar al treilea, cel mai mic, a fost grupul „misticilor“, al celor care, asumîndu-şi prezenţa în acel loc, au înţeles că pentru păcatele lor şi ale poporului pe care îl iubeau se află acolo şi că au datoria de a se căi, a se ruga şi a lucra faptele Evangheliei cît vor putea de mult. În acest din urmă grup, din care făceau parte mai multe nume ce au ajuns adevărate simboluri pentru martiriul închisorilor sub regimul comunism, cum ar fi Valeriu Gafencu, numit de mulţi „sfîntul închisorilor“, Anghel Papacioc, călugărit după eliberare (în 1948) sub numele de Arsenie şi ajuns unul din cei mai mari duhovnici ai ţării, Virgil Maxim, Marin Naidim, preotul Vasile Serghie din Bîrlad, duhovnicul lor, şi alţi iubitori de Hristos, s-a numărat şi Constantin Dumitru, supra-numit „Fachirul“.

***

„După ce am fost arestat a doua oară (şi trecusem pe la Galda şi Ciugurdel), eram prin 1950-51 la Aiud. Aici primeam zilnic murături stricate şi mălai stricat, care rămîneau de la armată. Cînd s-au terminat şi acestea, ne dădeau zeamă de fasole şi slăbisem cu toţii tare de tot. Eu însă mai mult.

De la un moment dat nu am mai putut să mă ridic din pat. Aflasem de la nişte medici cum se moare de foame: întîi se consumă grăsimile, apoi muşchii – rămîi piele şi os –, apoi se consumă celulele nobile, celulele nervoase din creier şi din inimă. Aceasta se petrecea cu mine: începeam să nu mai văd, nu mai puteam vorbi şi gîndi. Într-o zi au venit băieţii mai tineri de la munci şi m-au întrebat cum mă mai simt. N-am putut să le răspund nimic. Doar plîngeam. Mai tîrziu le-am spus că mă pregătesc să mor. A venit, a doua sau a treia zi, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Maica Domnului a făcut o mare minune: venise, nu se ştie cum şi de unde, un vagon de fasole. Acesta s-a terminat în cîteva zile, la cîţi inşi eram acolo. Dar în acele zile am mîncat fasole, şi încă consistentă. Aşa mi-am revenit. Pe urmă a fost o anchetă privind vagonul. Nimeni nu a ştiut de unde a apărut, şi nici nu s-a aflat cine l-a trimis. Ceea ce m-a întărit atunci, în încercarea aceea grea, a fost un cuvînt al lui Nicu Mazăre, cu care eram în celulă: Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.”

***

Constantin a fost împreună cu „misticii”, plăcutul lui Hristos s-a dăruit pe sine rugăciunii neîncetate şi celorlalte fapte bune atît de iubite de monahi. După mărturia Părintelui Iustin, grupul „misticilor” de la Aiud a dat soluţia de supravieţuire în acele grele condiţii şi a schimbat închisorile în mănăstiri, pentru multele rugăciuni pe care toţi deţinuţii le spuneau zi şi noapte, pentru Psalmii şi capitolele din Noul Testament care fuseseră învăţate pe din afară şi pentru îndeletnicirile duhovniceşti pe care le deprinseseră acolo. Şi cît de grea le era viaţa şi Cine era Cel ce îi întărea, se înţelege şi din vizita pe care unul din tartorii bolşevici ai acelor ani a făcut-o într-una din închisorile politice, unde a strigat, plin de uimire, văzîndu-i pe deţinuţii uscaţi de foame: „De ce nu mai muriţi odată, bandiţilor! Ăia de afară sînt graşi şi frumoşi şi mor pe capete, iar voi trăiţi, criminalilor!”

În 1951 ar fi trebuit să fie eliberat, pentru că în iunie 1946 i se redusese pedeapsa cu doi ani şi şase lui, iar ianuarie 1951 îi expirase termenul de condamnare. Dar prin lucrarea celui rău, în loc să fie eliberat, a fost trimis în domiciliu obligatoriu la barajul de la Bicaz. „După 1943, cînd am primit 10 ani, am stat în închisoare doar şase ani şi jumătate, iar restul i-am făcut în domiciliu obligatoriu, la Bicaz, din ‘51 pînă în ’54.

Atunci m-au trimis din nou la Ploieşti, în anchetă, pentru problema cu cel de la „Cablul Românesc“, cu care mi se potriveau majoritatea datelor. Acela fusese contabil. Nu mai ţin minte cît m-au anchetat. După aceea m-au trimis la Gherla, unde am făcut reclamaţie pentru confuzia creată. De acolo, după cîteva zile, m-au dus la Bucureşti. Atunci am stat cu prea-sfinţitul Antonie [Plămădeală] pe un prici, şi ne-au eliberat pe amîndoi. Eu am intrat la Cernica. Aici am stat doi ani, după care am venit la Slatina, unde am stat un an şi ceva, iar în ’58 ne-au arestat din nou.”

La Bicaz, începînd cu 1951, fiind vorba de multă muncă fizică, plăcutul lui Dumnezeu s-a dat pe sine la mari osteneli.
La ridicarea barajului de la Bicaz au trebuit dislocate mai multe stînci. Părintele Marcu a lucrat la cote aflate sub nivelul exploziilor, şi uneori era trimis intenţionat să strîngă pietre în vagoneţi chiar cînd urma o explozie, ca să fie lichidat într-un aparent accident de muncă. Dar tocmai atunci, în acele ocazii, şi-a cîştigat numele de „Costică, omul lui Dumnezeu”, pentru că deşi s-a întîmplat de mai multe ori să fie la un pas de moarte sub pietrele care cădeau, niciodată nu a fost atins de vreuna din ele.
În primăvara anului 1956 a fost pus în libertate şi atunci a ales calea cea strîmtă şi necăjicioasă a călugăriei. Cei aproape 13 ani care trecuseră Îl aduseseră pe Mîntuitorul Hristos în sufletul său şi Constantin cunoştea acum Calea.
Constantin a intrat în Mănăstirea Cernica îndată după eliberare, şi primit fiind de egumen, a fost rînduit la felurite ascultări. Avea 46 de ani. „Cînd m-am eliberat, în 1956, prin Părintele Benedict Ghiuş mi s-a dat un bileţel către stareţul de la Cernica. Stareţul mi-a spus: «Mergeţi la grajd». La Mănăstirea Cernica am fost la ascultare pe la vite, la porci, la oi, la seră, şi în primăvară m-au dat la vie şi la grădină.

La Slatina am venit la 15 august 1957, de Adormirea Maicii Domnului, pentru Părintele Arsenie [Papacioc], pe care l-am avut duhovnic. Trebuiau să mă călugărească în anul cînd m-au arestat. Dar m-am călugărit prin 72-73, la Sihăstria. Ieşisem definitiv în 1964.”

Fratele Constantin era totodată foarte iubit şi temut de toţi, pentru că avea multă dragoste, dar ţinea mult la ascultare şi la tăcere, iar la muncile cîmpului şi la celelalte care erau de obşte îi necăjea pe ceilalţi pentru plăcerea lui de a lucra, lăsîndu-i fără să vrea pe toţi ceilalţi în urmă.

***

Era chelar la mănăstirea Slatina: „Într-o seară, tîrziu, după ce îmi terminasem ascultarea la chelărie, m-am dus ca să mă culc la chilia mea, care era deasupra chelăriei. Şi cum eram într-o stare între trezvie şi somn, am auzit nişte paşi urcînd pe scara care dădea către chilia mea. Şi deodată uşa a zburat de perete şi au intrat în chilie mai mulţi miliţieni cu un locotenent-colonel. Şi mi-au zis: «Nu mişca! Eşti arestat.» M-au pus într-o dubă a lor, împreună cu Părintele Arsenie şi cu alţii. Nu ştiu cine a mai fost, că eram legaţi la ochi. Ne-au dus la Rădăuţi, iar în zori de zi am fost puşi din nou în dubă şi am plecat către Ploieşti. Ştiu că era primăvară, căci la o oprire a maşinii, cînd ne-au dat jos, oamenii prăşeau porumbul prima dată [era iunie 1958; la munte porumbul se face mai tîrziu]. Pe mine m-au oprit la Ploieşti, iar Părintele Arsenie a fost trimis la Bucureşti, în procesul «Rugului Aprins». Pe mine m-au băgat în procesul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu şi ceilalţi). M-au anchetat la Ploieşti 18 luni.”

***

„De un lucru, totuşi, am fost biruit: nu puteam suporta, în nici un chip, să văd pe alţii torturaţi. Am leşinat de trei ori: întîi cînd m-au chemat să le zic unele lucruri pe care refuzam să le spun, şi atunci au torturat în faţa mea pe un biet om. A doua oară cînd au adus, de la o anchetă, pe acest creştin întemniţat în aceeaşi celulă cu mine, care era zdrobit, din cap pînă în picioare fiind vînăt de la multele bîte primite. Gardienii l-au adus cu o cîrpă şi o sticlă de rachiu, iar deţinuţii trebuiau să-l frece, ca să-şi revină în fire. Şi a mai fost şi întîmplarea cu doctorul Uţă, cînd m-a rugat să ţin o mînă cangrenată să o opereze.

***

La sfîrşitul lunii iulie 1964, printre ultimii care a părăsit Aiudul a fost şi fratele Constantin Dumitru. Cei care, în vreun fel sau în altul, primiseră reeducarea colonelului Crăciun au plecat mai devreme. Iar cei care nu au acceptat în nici un fel lepădarea de Hristos, de familie, de neam, de Mişcarea Legionară au fost ţinuţi pînă cînd închisorile politice au trebuit să fie lichidate.

De aici Fratele Constantin a plecat la Sihăstria. „Venind la Sihăstria am simţit nişte stări duhovniceşti deosebite. Am fost la Părintele Ambrozie Dogaru şi apoi la Părintele Paisie Olaru pentru binecuvîntare. La Părintele Paisie am găsit un bileţel în uşă: «Sînt bolnav, nu primesc pe nimeni». Am venit înapoi la Părintele Ambrozie şi s-a dus el şi a vorbit cu Părintele Paisie şi am plecat cu binecuvîntarea sa. Am simţit că m-a însoţit această binecuvîntare cel puţin o lună şi jumătate.”

Nu fără frică scriu că tot ceea ce dobîndise în închisoare căpăta acum noi puteri. Sihăstria după cum mi-a zis, şi după cum am simţit şi eu din prima zi cînd am trecut pragul acestei mănăstiri, era un loc cu totul aparte. Cuiva i-a fost dat să înţeleagă că dacă sînt locuri pe pămînt mai aproape de cer decît alte locuri, Sihăstria este sigur între ele. Şi dacă poporul român este încă Creştin Ortodox, cu siguranţă aceasta se datoreşte şi rugăciunilor pustnicilor din locuri ca Sihăstria. Iar acest lucru îl poate simţi tot cel cu inima curată, între care era şi fratele Constantin.

***

După ce o vreme a fost chelar al mănăstirii, a fost rînduit stupar, ca să poarte de grijă de stupină. Cumva această ascultare a convenit tuturor: egumenului pentru că securiştii care veneau la intervale regulate nu se mai tulburau de întîlnirea cu fratele Constantin şi nu se mai iscau discuţii, iar iubitorului de Hristos pentru că avea, în cele din urmă, liniştea mult dorită.

***

Părintele Cleopa Ilie a primit blagoslovenie ca iarna şi în zilele cu vreme urîtă să se retragă şi să stea într-una din chiliile căsuţei de la Stupină. În ea îşi adusese o masă masivă de lemn şi cărţile duhovniceşti cele mai folositoare. Uşă în uşă locuia Părintele Marcu. Şi pentru că mult s-a bucurat bătrînul duhovnic de un aşa sfetnic şi ajutor fără de preţ, s-au apucat împreună de lucru la cărţi. Aşa au putut fi dactilografiate şi apoi înmulţite cărţile Părintelui Cleopa: Predici pentru monahi, Predici la Duminici, Predici la Praznicele Împărăteşti şi la Sfinţi, Călăuză în credinţa ortodoxă, Despre vise şi vedenii, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, şi altele.

De această lucrare s-a folosit şi Părintele Marcu, de vreme ce a dorit să aşeze la un loc cîteva din lucrurile de mare folos ce i-au fost descoperite sau pe care le-a aflat. Astfel au fost Învăţăturile de spre Fericiri, despre Psalmul 50 şi Psalmul 142, Istorioarele duhovniceşti, şi cîteva compilaţii din Sfinţii Părinţi: Cuvînt pentru pocăinţă (Dulce sfătuire) şi Mărturisire generală, un mic tratat despre viaţa duhovnicească, adunat din Filocalie şi altele.

De prezenţa sa în obştea Sihăstriei s-au folosit toţi cei care l-au cunoscut, impunînd prin tăcere, smerenie şi dreptate.

În Sihăstria şi-a continuat viaţa de nevoinţe, fiind prezent la toate slujbele de noapte şi la Sfînta Liturghie, ce se făcea dimineaţa, zi de zi, pînă prin 1994-95, cînd nu a mai putut face zilnic efortul de a veni la slujbe. De atunci şi-a luat ca nevoinţă să împlinească pravila Bisericii la chilie, pe lîngă Psaltirea ce o citea toată într-o zi. Spre deosebire de Părintele Cleopa, care petrecea zece ore pe zi la pravila de chilie, Părintele Marcu, petrecînd viaţă de linişte, stătea 13 ore pe zi la pravilă. Iar restul zilei şi al nopţii îşi petrecea vremea cu rugăciunea minţii şi cu ostenelile stupăritului (vara, mai ales).
Din două în două ceasuri pomenea vreo cîteva sute de pomelnice de la Psaltire, cam un sfert din totalul acestor pomelnice din Sihăstria. Acestea conţineau numele creştinilor (şi nu numai, căci de multe ori erau feluriţi eretici, romano-catolici, protestanţi, sectanţi, atei şi chiar păgîni) care nu se puteau pomeni la Sfînta Liturghie. Biserica, prin glasul Părinţilor, ne învaţă că cei ce trăiesc în păcate de moarte (curvii, avorturi, ucideri, înjurături de cele sfinte, necredinţă – ateism, învăţături şi practici neortodoxe ori umaniste precum radiestezie, bioenergie, yoga, şi altele de felul acesta care prin lucrarea lor aruncă în apostazie sau îndepărtează pe loc Darul Duhului Sfînt) nu se pot pomeni la Sfînta Liturghie de către preoţi, ci singură rugăciunea particulară a fiecăruia dintre noi, dragostea şi jertfa noastră pentru ei pot să-i întoarcă la Adevăr, de vreme ce mîntuirea, sau părtăşia permanentă cu Hristos prin Dumnezeiescul Dar, se dă doar celor ce au primit Botezul ortodox şi trăiesc bineplăcând lui Dumnezeu. Părintele Marcu lua acele cîteva sute de pomelnice ale sale din două în două ceasuri şi le pomenea. Iar faptul acesta ne lămureşte şi despre programul său de somn, anume că niciodată nu aţipea mai mult de un ceas.
Şi nu trebuie să ne fie de mirare faptul că nu dormea, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi învaţă că cel ce nu vrea să piardă rugăciunea inimii trebuie să nu doarmă mai mult de unul-două ceasuri pe zi.
Deşi pe cine ai fi întrebat în Sihăstria despre Părintele Marcu, nu multă lume ţi-ar fi putut spune ceva precis, de vreme ce prezenţa sa impunea întotdeauna o stare cu totul deosebită, ceea ce îi făcea pe mulţi dintre călugări şi fraţi să nu ştie ce să spună despre bătrînelul de lîngă ei. Dar răspunsul cel mai bun şi mai sincer despre aceasta este că lîngă cuvioşia sa duhurile rele nu mai aveau putere. Sfinţea locul unde trăia sau unde apărea, prin simpla sa prezenţă. Iar starea aceasta nemaipomenită nu mi s-a întîmplat prea des să o întâlnesc. Îl rog pe cititor să mă creadă că trebuia să fac eforturi ca să cuget ceva rău în prezenţa sa.
Se mai întîmpla uneori iernile, ca din pricina zăpezilor, să nu poată să vină la slujbe decît cu greutate, ţinut fiind în loc de reumatismul căpătat în închisoare. Îmi amintesc că avea mereu în chilie, dacă nu o sobă dogorindă, măcar un reşou sau un calorifer electric fierbinte. Aşa a fost în ianuarie 1990, cînd a rămas mai multe zile la chilie, şi pentru că avea acel dar de a cunoaşte de mai înainte cele ce vor să fie, după ce nu a mai venit vreo zece zile la biserică, a întrebat ceva despre conducerea comunistă a ţării. Şi atunci unul din părinţii veniţi să-l vadă, a exclamat: „Fericit eşti, Părinte Marcu, că nu auzi şi nu vezi nimic din cele ce se petrec! Iată, au trecut zece zile de cînd a căzut Ceauşescu şi Partidul Comunist!”
Mi-a zis, întrebîndu-l despre vederea lui Dumnezeu, că i s-a arătat Mîntuitorul Hristos de trei ori în viaţă. Şi nu mă miră acest lucru, de vreme ce între ostenelile sale duhovniceşti de zi cu zi, curăţia minţii era una din cele mai mari. Spre sfîrşitul destăinuirilor sale mi-a vorbit şi despre acest vis-vedenie de prin octombrie-noiembrie 1998:
„Nu îmi mai aduc aminte în ce pericol mă aflam, dar ştiu că eram urmărit de cîteva zeci de vrăjmaşi, vreo 50-60, şi eram în biserică, în partea dreaptă, unde de obicei mai şedeam, aproape de icoana Mîntuitorului, sub fereastră. Aceste duhuri rele au venit şi în biserică şi s-au aşezat deasupra strănii cîntăreţilor din stînga, cam în dreptul Proscomidiarului. Mie mi-era frică de ele şi am început să fac închinăciuni. Cum mă aplecam, la fiecare închinăciune, cu «Doamne Iisuse» dispărea încet. Şi tot aşa, zicînd mereu, încă fiindu-mi frică, au dispărut unul cîte unul pînă s-au topit toţi. Chiar după ce au dispărut toţi, încă îmi mai era frică, pentru că lăsaseră, acolo unde şezuseră, pe perete, sus, nişte pete negre. Încă uitîndu-mă acolo, a apărut Mîntuitorul lîngă mine, fără să-mi spună nici un cuvînt; doar cu ochii îl vedeam. Îmi dădea să înţeleg că nu trebuie să-mi fie frică, pentru că El e cu mine. Şi încă fiind Mîntuitorul lîngă mine, în mijlocul bisericii, acolo unde se citeşte Apostolul, a apărut icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, o icoană cam de 70 pe 80 de cm, şi alta mai mică lîngă ea. Şi astfel mi-a dispărut frica. Aşa m-am trezit. A doua zi am fost la Părintele Cleopa cu o maşină şi i-am spus visul şi aceea a fost ultima mea spovedanie către sfinţia sa, mai înainte să plece dintre noi.”
Probabil, cu acea ocazie, pe cînd se întorcea la chilie, Părintele Cleopa, petrecîndu-l cîţiva paşi pe Părintele Marcu, a spus celor care erau de faţă, spre a-l smeri, după cum uneori avea obiceiul să glumească bătrînul duhovnic: „Îl vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!”
Mă duceam la el cît de des apucam. Dar pentru păcatele mele, acest „cît de des” nu era nici pe departe des, de vreme ce nu m-am dăruit nevoinţelor aşa cum mă împingea Darul dumnezeiesc ce îmi călăuzea zilele cele de început ale vieţii mele călugăreşti; de aş fi făcut aceasta, nevoia de povăţuire (neînşelată de vreunul din duhurile lumii acesteia) şi înţelegere a schimbărilor ce se petreceau în sufletul meu nu m-ar fi lăsat să mă depărtez de lîngă picioarele sale. Într-o zi m-am gîndit să încerc ceea ce făcuse Sfîntul Simeon Noul Teolog, adică să mă spovedesc sfinţiei sale, care era simplu monah, de toate gîndurile şi frămîntările de peste zi. Făcînd aceasta, Părintele Marcu şi-a arătat cu adevărat măsura sa cea mare şi minunată şi m-a binecuvîntat cu răspunsuri şi dezlegări ale celor ce-mi stăteau pe suflet, dîndu-mi-le pe loc şi cu putere. Însă eu, ticălosul, nu am ştiut cum să potrivesc lucrurile ca să mă pot folosi de o aşa comoară, ci m-am ruşinat că duhovnicul ce-l aveam ar fi putut afla de astfel de lucrări duhovniceşti fără blagoslovenia sfinţiei sale, care era preot, şi s-ar fi tulburat. Şi din prostie nu am folosit mîna ce mi-a întins-o bătrînul cel cu viaţă sfîntă ca unui ucenic prea iubit. Aşa… nu am fost decît un netrebnic ascultător al unor cuvinte care au apucat să rodească în sufletul meu mult după aceea, şi poate prea puţin.
Dacă mă întreabă cineva cum mi-l aduc aminte pe Părintele Marcu, primul lucru pe care îl pot spune este că niciodată nu l-am găsit pe acest Sfînt, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată cînd veneam, îl vedeam cum i se luminează faţa, mă binecuvintează şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz.
În ziua de 2 decembrie 1998 marele duhovnic al Sihăstriei, stîlpul Bisericii, cel ce prin viaţa şi cuvintele sale ţinuse credinţa vie în ţară în ultima jumătate de secol, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, a plecat la Domnul pe la două ceasuri după miezul nopţii. Pe la şase dimineaţa un părinte înlăcrimat ne-a bătut în uşa chiliei şi ne-a spus acest lucru. Am alergat la chilia părintelui Cleopa, de unde tocmai îl aduceau părinţii pe năsălie la biserică.
Lucrul minunat fusese că împreună cu Ieromonahul Amfilohie de la Diaconeşti fusesem seara la Părintele Marcu, iar cînd urcam spre stupină, trecînd prin faţa chiliei Părintelui Cleopa, Părintele Amfilohie a avut acest gînd de sus să ne oprim pentru o blagoslovenie. „Cine ştie cînd pleacă Bătrînul, şi pe urmă ne pare rău că nu l-am văzut!...” Şi am intrat la cuvioşia sa tocmai cînd ieşea un preot din Piatra Neamţ. Iar după ce ne-a primit şi ne-a binecuvîntat, am plecat la Părintele Marcu. Mi-a rămas în minte privirea puţin înceţoşată a Părintelui Cleopa, faptul că vorbea foarte rar şi nu mai avea vioiciunea de altă dată.
Iar acum, dimineaţa, după ce l-am prohodit pe marele duhovnic, am urcat la Părintele Marcu să-i spun despre duhovnicul său. Dar… cred că ştia deja, pentru că, deşi eram primul care veneam să-i spun că Părintele Cleopa trecuse la Domnul, nu a fost deloc surprins, ci doar şi-a făcut o cruce mare şi cu multă smerenie şi împăcare a spus: „Dumnezeu să-l ierte!”. Şi m-am întrebat atunci dacă ştia ceea ce îi spuneam, şi îmi zic astăzi, cu hotărîre, de data aceasta, că, da!, ştia de plecarea duhovnicului său, pentru că nu am văzut pe chipul său vreo tresărire, nepărînd surprins. Aşa m-am dus şi atunci, şi aşa mă duc şi acum cu gîndul la Părinţii Patericului, care vedeau pe nevoitorii din alte pustii că sînt duşi de Îngeri la ceruri şi îşi însemnau ceasul ieşirii lor.
După ce pe la jumătatea lui februarie 1999 am isprăvit de scris cele ce mi le-a dictat, într-una din seri m-a întrebat: „Ştii, se spune că un monah, dacă se mîntuieşte, se mîntuiesc din cei adormiţi ai săi pînă la al şaptelea neam. Dar eu nu îmi aduc aminte să fi găsit vreo mărturie pentru acest lucru. Ai putea frăţia ta să cauţi?” Şi zicîndu-i că da, am venit după vreo două zile şi i-am spus că în Sfînta Scriptură este singurul cuvînt pe care l-am găsit (chiar dacă nu numai o dată se pomeneşte în Scripturi despre aceasta) şi i-am zis cuvîntul din Legea Veche, de la Ieşire, cap. 20, 4-6: «Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cîte sînt în cer, sus, şi din cîte sînt pe pămînt, jos, şi din cîte sînt în apele de sub pămînt! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, pînă la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc pînă la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.» Atunci l-am văzut luminîndu-se la chip. Şi întrebîndu-l dacă vrea să mai caut mai departe prin cărţile ce le aveam, mi-a zis că nu, de ajuns îi este acest cuvînt.
Am înţeles mai tîrziu că în vreun fel anume i se vestise de sus ziua plecării sale din această lume şi că voia să ştie ce va putea face pentru toţi cei pe care îi pomenise o viaţă întreagă. După cuvîntul Sfîntului Paisie de la Neamţ şi după al altora dintre Dumnezeieştii Părinţi, ştim că Dumnezeu nu lasă fără cercetare pe robii Săi şi pe toţi cei părtaşi Dumnezeiescului Dar îi înştiinţează din vreme despre ceasul ieşirii din această lume. Iar Biserica, prin Părinţi, îi plînge pe cei ce nu-şi cunosc ceasul ieşirii. Care, din păcate, sînt mult prea mulţi. Astfel, întrebîndu-se Sfîntul Simeon Stîlpnicul din Muntele Minunat dacă mulţi sînt cei pe care îi întîmpină Îngerii la ieşirea din trup, a primit de sus răspuns, zicîndu-i: „Unul la zece mii, Simeoane”.

***

În ziua de 28 februarie 1999 m-am dus dimineaţa la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea cînd se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfînta Liturghie, l-am văzut pe Ieromonahul Ciprian, eclesiarhul Mănăstirii Sihăstria, că umblă la chivotul de pe Sfînta Masă şi pune în linguriţă Sfintele Taine. O bănuială m-a cuprins şi l-am aşteptat să iasă din altarul paraclisului, iar cînd l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dădea duhul. Am lăsat slujba şi am alergat cît am putut de repede. Am găsit acolo şi pe alţi părinţi şi fraţi, şi am schimbat cîteva vorbe cu cuvioşia sa. Vorbea încet, rar, abia îl puteai auzi. Iar cînd a intrat şi Părintele Ciprian ca să-l spovedească şi apoi să-l împărtăşească, mi-a spus foarte rar: „Frate Florine, te rog să nu pleci, mai am ceva să-ţi spun.” Am ieşit cu toţii afară, apoi bătrînul s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi am putut intra iarăşi în chilia sa. Se întîmplase parcă o minune, căci toată chilia era plină de o pace cerească, în faţa căreia orice gînd amuţea. Am stat o clipă împreună cu Părintele Marcu, care nu mai putea vorbi, şi care s-a sprijinit puţin de pat şi a adormit. Am aşteptat, crezînd că se va trezi, dar pentru că toţi ceilalţi părinţi şi fraţi au plecat la biserică, m-am gîndit să mă duc şi eu, lăsîndu-l acolo doar pe ucenicul său.

Iar după Liturghie, pentru păcatele mele, deşi conştiinţa îmi spunea să urc sus, la chilie, înapoi, m-am dus totuşi la masă. Şi aşa s-a făcut că în timpul mesei a venit ucenicul de chilie al părintelui şi i-a şoptit ceva la ureche egumenului de atunci şi de azi al Sihăstriei, Arhimandritul Victorin. Părintele Ioanichie, care era de faţă şi a auzit, s-a ridicat şi ne-a spus că Părintele Marcu a răposat în Domnul. Am fugit cît am putut de repede, şi am ajuns repede la mica chilie. Abia cît am mai putut să-i sărut mîna, cu multă durere în suflet că nu am făcut aceasta cu un sfert de ceas mai devreme. Mi-a zis ucenicul său de chilie că s-a trezit şi vreo jumătate de ceas nu a mai rostit un cuvînt, apoi pe la unsprezece şi jumătate, aproape de amiază, a închis ochii uşor şi atît a fost. Părinte scump, iartă-mă că ţi-am greşit!

Am luat din sertar caietul negru în care însemnasem cele ce mi le-a zis, şi bine am făcut, căci de la stăreţie au trimis după acte, fraţii au venit să ia fiecare cîte ceva amintire de la bătrînul nevoitor al lui Hristos, şi dacă nu aş fi fost acolo, nici rîndurile acestea nu ar mai fi fost. Am luat mai tîrziu cele două cutii cu hîrtii şi cărţi ce erau lîngă masă şi le-am coborît în mănăstire pentru a le putea sorta.

Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atît de cocoşat că niciodată nu se mai îndreptase de spate în ultimii 30 de ani. Dar luîndu-l pe braţe şi întinzîndu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormîntare (cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, minune!, am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet. Apoi l-am putut lua şi pune în sicriu şi pe năsălie. De acolo a fost dus în biserica mare a Sihăstriei. În următoarele două zile am stat cît am putut la căpătîiul său (căci aşa era predania, de a se citi Psaltirea lîngă cel ce a murit şi aştepta să fie îngropat).

Apoi a treia zi, după ce veniseră toate rudeniile şi fraţii săi de suferinţă cîţi au putut veni, i s-a făcut slujba de înmormîntare în paraclisul de iarnă al Sihăstriei. Părintele Ioanichie a ţinut un cuvînt minunat (pe care, spre ruşinea mea, nu l-am înregistrat şi nici nu am scris ceva mai apoi), pătruns fiind în adîncul fiinţei de faptul că cel din mijlocul nostru, căruia îi săvîrşeam Taina de trecere din viaţa aceasta, fusese poate cel mai prigonit şi mai chinuit dintre victimele antihriştilor României secolului XX, că făcuse 20 de ani de închisoare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea atîtea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunoscut deloc nevoinţele. Ba chiar şi Mitropolitul Daniel al Moldovei, aflînd de răposarea Părintelui, l-a trimis pe exarhul arhiepiscopiei, Arhimandritul Clement, să citească un scurt cuvînt elogios, de vreme ce şi mitropolitul îl cunoscuse pe Părinte în vremea cînd, mai tînăr fiind, urca la stupină să-l cerceteze pe Părintele Cleopa şi rămăsese impresionat de duhul bătrînului nevoitor.

L-am petrecut la groapă şi l-am aşezat în spatele cimitirului, undeva lîngă mormîntul stareţului de altă dată al Sihăstriei, Ieroschimonahul Ioanichie Moroi, aşa cum a lăsat cu limbă de moarte: să fie îngropat fără sicriu, doar în rasă.

Mai departe de rîndurile acestea, eu nu pot să vin decît cu mărturia rugăciunilor sale, în a căror putere am avut nădejde şi în vremea petrecerii sale pămînteşti, iar mai vîrtos acum văd cu ochii ajutorul lor, de cîte ori îl chem în ajutor. Cuvioase Părinte Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Monahul Filoteu Bălan

* Fragmente din volumul Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, de Monahul Filoteu Bălan

Parintele Arsenie Praja (1911-1973)

2010-09-15T14:15:00.000-07:00

Părintele Arsenie Praja s-a
născut în anul 1911, în satul
„Cheia Râmeţului”. Se trăgea
dintr-o familie de stare mijlocie.
La 19 ani a plecat din sat şi a vi-
zitat câteva mănăstiri. Întâlnirile
pe care le-a avut cu părinţii din
mănăstirile vizitate l-au schimbat
total, a început să trăiască o viaţa
de călugăr, dispreţuind lumea cu
toate plăcerile, ispitele şi deşertă-
ciunile ei. De atunci nu a mai pus
în gura sa niciodată carne, brân-
zeturi sau ouă.
În satul Geoagiu de Sus a
făcut ucenicia de „fierar” la meş-
terul Suciu Nicolae. Se pricepea
şi la alte meserii precum zidăria,
dulgheria şi lăcătuşeria. Se des-
curca şi în a repara cu precizie o

maşină de scris sau una de cusut.
La bucătărie lucra curat şi pregă-
tea bucate gustoase fără să le
guste.
În 1940, s-a întâlnit cu Pă-
rintele Evloghie Ota, care avea
dorinţa fierbinte de a reface mă-
năstirea Râmeţ, ei însuşi fiind
plin de aceeaşi râvnă sfântă. Mă-
năstirea Râmeţ fusese pustiită de
către catolici cu aproape 200 de
ani în urmă şi acum se afla în
ruină, dar era încărcată de un tre-
cut măreţ şi plin de istorie româ-
nească.
Părintele Arsenie se afla sub
umbrirea Duhului Sfânt. La uşa
sa băteau credincioşii şi uneori şi
„domnii” stăpâniţi de necazuri
pentru a-i cere sfatul şi rugăciu-
nea şi se întorceau la casele lor li-
niştiţi şi îmbărbătaţi. Era căutat
de credincioşii din Munţii Apu-
seni; toţi căutau să-l întâlnească
pe „pustnicul” de la care aşteptau
alinare, mângâiere, dezlegarea
anumitor boli şi păcate, sau să
audă sfaturi în legătură cu neca-
zul fiecăruia, precum şi îndru-
mări pentru viitor.

Părintele era plin de bună-
tate faţă de toată lumea. Pentru
fiecare era „un doctor fără de ar-
ginţi”, pentru că nu primea nimic
de la nimeni. Era în tot momen-
tul gata să ajute pe oricine slujind
lui Dumnezeu şi oamenilor, cu
timp şi fără timp. Aceste calităţi
care-l împodobeau pe acest om
minunat au făcut ca el să devină
Părinte încă de pe vremea când
nu era nici preot nici măcar
monah.
Părintele avea o mare evlavie,
o deosebită dragoste faţă de Sfân-
tul Ghelasie. Acesta a fost un ade-
vărat sfânt şi mare făcător de mi-
nuni. A fost egumenul mănăsti-
rii, iar mai apoi, arhiepiscop în
Transilvania, în a doua jumătate a
sec. al XIV-lea. Avea multă răb-
dare, calm şi blândeţe. Aceste vir-
tuţi îl caracterizau pe părintele în
relaţiile cu cei din jur. Ca orice
om drept şi ca un bun creştin care
doreşte să-şi mântuiască sufletul,
lupta împotriva păcatului cu
toată fiinţa sa. Despre trei păcate
vorbea cu mult zel: despre avort,
fumat şi beţie. Femeile care i-au

ascultat predicile despre avorturi
nu cred să mai fi avut curajul de
a mai face un asemenea păcat.
O altă virtute a părintelui
Arsenie era că el niciodată nu ju-
deca pe nimeni şi nu îi desconsi-
dera nici chiar pe duşmanii săi.
Acorda o mare atenţie fiecărui
cuvânt pe care îl rostea. Pentru
sectanţi, Părintele era bici şi pară
de foc şi discuţiile cu ei repre-
zenta un timp pierdut.
Autorul cărţii, Arhim. Nico-
dim Dimulescu, fiind de la vârsta
de 13 ani lângă fratele Aurel, pe
urmă Părintele Arsenie, şi având
posibilitatea să-i cunoască nemij-
locit şi modul de viaţă de o înaltă
trăire duhovnicească îşi amin-
teşte: „era foarte simplu îmbrăcat:
purta un palton rupt la poale,
legat cu o sfoară de cânepă, iar
pantalonii îi erau zdrenţuiţi. îm-
brăcămintea era stropită cu var,
mortar, vopsele, fiind priceput în
multe meserii.
mbla desculţ tot timpul,
hrănindu-se doar cu
zarzavaturi şi fructe. Nu
l-am văzut niciodată stând în
pat, decât când era bolnav. Acest
călugăr avea un duh aparte, căci
simpla lui prezenţă radia ceva
ce-i aducea o fericire nemaiîn-
tâlnită.
La Sfintele Slujbe stătea
smerit întotdeauna într-un colţ
mai întunecos din pronaos. În
Altar nu a intrat decât când a
fost hirotonit preot în Dumi-
nica Tomii a anului 1955, când
a fost chemat să slujească la
Sfântul Altar. Se ruga plângând
şi oricâte ascultări avea, nicio-
dată nu lipsea de la slujbele rân-
duite în mănăstire.
După o perioadă de câţiva
ani petrecuţi în mănăstire, fra-
tele Aurel a primit binecuvânta-
rea stareţului şi a duhovnicului
său de a se retrage „la linişte”, în
pădure. unde se adăpostea în co-
libe pe care şi le făcea singur. Nu
avea pătură, rogojină şi nici pat
de scândură. Dormea pe frunze
sau direct pe pământ ori piatra.
Toi ce avea era desaga cu cărţi de
care nu se despărţea. Nu dădea
nici o importanţă hranei. Toată
viaţa a mâncat numai atât cât îi
trebuia să trăiască.
Părintele Arsenie nu a fost
dat la şcoală, după cum mărtu-
risea: „eu nu am nici o clasă”,

U

dar de citit citea foarte mult şi
tot aşa de bine fie în litere chiri-
lice, fie în latină. Citea mult
Psaltirea. Ceaslovul, Molitvelni-
cul. Numai în genunchi.
Prin anii 1945-1946 părin-
tele a săpat o peşteră în pământ
nu departe de mănăstire. A-
ceastă peşteră s-a păstrat sub de-
numirea de Peştera Pustnicului.
În conştiinţa şi amintirea celor
ce l-au cunoscut îşi amintesc
toţi cu evlavie mai mult de Pă-
rintele Pustnic, decât de Pări-
niele Arsenie.
În anul 1950, Părintele Ar-
senic împreună cu preotul Ghe-
deon Bunescu merg la mănăsti-
rea Poşaga pentru a o deschide
pentru credincioşii din Poşaga
de Sus cu satele Belioara şi Se-
gage, care au intrat sub admi-
nistrarea lor. Aici nu exista lo-
cuinţă. Au cumpărat o şură
veche pe care au demolat-o şi au
construit două chilii.
S-a dus vestea în întreaga
Ţară a Moţilor că s-a deschis
mănăstirea Poşaga, mulţi creş-
tini venind să-1 vadă şi să stea
de vorbă cu „Pustnicul”, despre
care s-a dus vestea că a venit de
la mănăstirea Ranieţ. Se vorbea
tot mai mult despre părintele
Pustnic că are dar de tămăduire
şi că ştie gândul omului. În cei 4
ani cât a stat la Poşaga, tot ce
s-a lucrat aici a fost făcut numai

de mâna lui.
Părintele Ghedeon Bunescu
şi părintele Arsenie au desfăşu-
rat la Mănăstirea Poşaga o acti-
vitate misionară bogată. Acest
lucru nu a fost pe placul regi-
mului comunist, au fost arestaţi,
bătuţi şi chinuiţi de securitatea
din Turda şi Cluj. Li s-a intentat
un proces care a avut loc la Cluj.
Rugăciunile către Mântui-
torul, către Prea Curata Sa
Maică şi către Sfântul Ghelasie
l-au scăpat ca prin minune din
închisoare şi din amară prigo-
nire. Din lipsă de probe, au fost
puşi în libertate. După ce au
scăpat din închisoare a început
un nou val de prigoane şi te-
roare comunistă: alungarea că-
lugărilor de la Mănăstirea Râ-
meţ. O parte din călugări au
ajuns în închisorile comuniste,
însă cei mai mulţi şi-au găsit un
rost la diferite mănăstiri. Toate
acestea se datorau decretului
410.
Părintele s-a dus la casa pă-
rintească din satul Cheia, apar-
ţinând comunei Râmeţ. Tot
timpul pribegiei el nu a încetat
să ţină legătura cu Sf. Mănăstire
Râmeţ care devenise cabană cu
un fel de restaurant unde se ser-
veau băuturi, iar chiliile au de-
venit camere de cazare pentru
turişti.
Cea mai mare parte a tim-

pului său, Părintele o petrecea în
rugăciune la căsuţa lui – o co-
libă –, pe care o construise lângă
casa părintească. Deşi se retră-
sese din valul lumii, oamenii
nu-1 ocoleau, ci îl căutau, cu fel
şi fel de necazuri şi încercări,
Cei dornici să-1 vadă şi să
stea de vorbă cu el îl aşteptau cu
răbdare prin locuri unde ştiau că
vine şi părintele apărea într-o ţi-
nută ponosită, desculţ, cu haine
rupte, dar care ştia de minune să
aline suferinţele, să mângâie şi
să dreagă stricăciunile sufleteşti
şi trupeşti ale celor amărâţi.
Părintele căuta să stea de
vorbă cu fiecare, în felul acesta
toţi se despărţeau de el cu nă-
dejdea împrospătată în sufletul
lor. Sfârşitul vieţii părintelui Ar-
senie a fost asemenea unui sfânt.
Copilul de suflet al părintelui

Arsenie, părintele Nicodim Di-
mulescu, ajunsese stareţ la Mă-
năstirea Crasna. Părintele Arse-
nie i-a făcut mai multe vizite. I-
a plăcut cum este aşezată această
frumoasă mănăstire.
În primăvara anului 1973 s-
a îmbolnăvit grav. A fost între-
bat cum se simte şi răspundea că
ceva mai bine „dar vine el Paş-
tele”; toţi credeau că la Paşti se
va însănătoşi, dar nimeni nu bă-
nuia că odată cu Învierea se va
termina suferinţa lui, va pleca
din această lume. Din Vieţile
Sfinţilor, ştim că numai cei aleşi
se învrednicesc să-şi cunoască
ceasul morţii, ceea ce ne face să
credem cu tărie că Părintele Ie-
romonah Arsenie a fost un
sfânt.
Îi mulţumim Părintelui Ar-
himandrit Nicodim Dimulescu
care ne-a înlesnit a cunoaşte un
mare trăitor, care a dus o viaţă
de pustnic, o viaţă de sfinţenie
în Munţii Apuseni, îi mulţu-
mim că l-a adus pe părintele Ar-
senie în actualitate, printre noi
şi nu a lăsat ca praful uitării să
se aştearnă peste viaţa şi faptele
acestui sfânt al zilelor noastre.
Mitropolitul Antonie Plămă-
deală zicea despre această carte
că o recomandă „mai ales celor
ce se leapădă de lume şi urmează
căile Domnului”.

Ultima parte a vietii Parintele Arsenie Praja

Parintele Arsenie paraseste Rametul - "patria lui" - si se stabileste in Manastirea Crasna pentru totdeauna

In vara anului 1972 Parintele nu a venit la Crasna si nici eu n-am mers la Ramet decat pe la jumatatea lui septembrie, cand l-am gasit la casuta lui. Stand de vorba, mi-a spus ca are ceva probleme cu sanatatea, ceva incercari, dar eu n-am observat nimic deosebit care sa-mi dea de inteles ca ar fi vorba despre o suferinta. Totusi, la despartire, mi-a spus ca prin octombrie sau noiembrie o sa vina la Crasna si poate o sa stea ceva mai mult.

Intr-adevar, pe la jumatatea lui noiembrie, Parintele soseste la Crasna, asa cum sosea mereu, adica fara prea mult bagaj, decat cu nelipsita-i traista cu carti si cu un micut geamantan de carton presat, cu cateva haine de schimb. A stat in Crasna circa doua saptamani, dupa care ne-a spus ca doreste sa mearga in Moldova, la Parintele Pahomie - un calugar de-al nostru din Rimet, la care Parintele tinea mult.

Acolo a stat pana in ianuarie 1973, cand s-a intors la Crasna, spunand tuturor ca este bolnav si, intr-adevar, de data aceasta se vedea clar. A fost instalat intr-o camera din casa mai veche, care se afla pe locul unde acum este construita biserica cea noua. Parintelui ii placea in chilia respectiva, pentru ca fiind mai izolata, avea mai multa liniste. Dupa ce s-a stabilit in aceasta camera, din cand in cand se mai plimba pe afara si venea chiar la biserica, dar dupa un timp n-a mai venit nici la biserica, iar afara iesea foarte putin. Din zi in zi slabea vizibil, iar de mancat, manca tot mai putin, dar nu a fost de acord sa manance ceva de dulce. Singura imbunatatire a meniului a fost acceptarea uleiului in fiecare zi si cate putin vin, un paharut cam de 50 ml. Nu am reusit sa-l convingem sa accepte medicamente sau vizita vreunui doctor. Cand ii aminteam de acestea, ne raspundea: "Nu avem noi aici pe Doctorul cel Mare?" in schimb cerea ceaiuri din diferite plante, cum ar fi busuiocul, menta, maciesul, cimbrul si altele. Mai cerea fructe si uneori folosea dulciuri sau coliva. Se ruga foarte mult stand in picioare sau, in ultimul timp, stand in pat, rezemat intre perne, sau pe spate. De ingenuncheat nu mai putea, cam de cand se intorsese din Moldova de la Parintele Pahomie. In vremea aceea nu eram prea multi la Crasna, dar toti cei care eram, toti il vizitam des, si fiecare cauta sa-i duca ceva sau sa-l ajute cu ceva. De la un timp nu se mai ridica din pat decat pentru nevoile personale, dar si aceasta se intampla destul de rar pentru ca manca tare putin. Deseori ne cerea iertare, zicand ca ne face greutati, ca el nu vrea sa ne supere, dar in situatia in care se afla, unde ar fi putut merge decat la noi? Ne mai spunea sa nu fim ingrijorati si sa nu ne gandim ca o sa ne faca greutati mai mari, pentru ca el are aceasta credinta ca Dumnezeu o sa-i dea putere sa se poarte singur pana la moarte. Intr-adevar, Dumnezeu i-a indeplinit si aceasta dorinta, pentru ca s-a ridicat chiar si in ultima zi de viata.

Atunci cand noi cautam sa-l incurajam, spunandu-i ca se va face bine, el ne raspundea ca numai Dumnezeu stie daca se va mai face bine. Cu alt prilej eu i-am spus ca mai are de trait, intrucat nu este batran, iar el mi-a raspuns ca Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur n-au fost batrani cand au parasit lumea aceasta, iar Dumnezeu are planurile Sale cu fiecare dintre noi.

O fiica duhovniceasca a Parintelui, care a venit sa-l cerceteze, i-a spus printre altele: "Sa va dea Dumnezeu sanatate, Parinte, ca sa mai aduceti lume la credinta", iar Parintele i-a raspuns: "Sora draga, dupa dumneata, ar fi trebuit ca Sfintii Apostoli si alti sfinti care au increstinat popoare intregi, sa nu moara niciodata". Apoi tot Parintele a adaugat: "Adevarul este ca nici n-au murit, ci au trecut din moarte la viata, si atunci ce mai vrei?"

Acum dorea sa se spovedeasca saptamanal, iar Parintele Ghedeon ii acorda aceasta asistenta. De impartasit se impartasea de doua sau trei ori pe saptamana. El ne anunta de cu seara ca vrea sa se impartaseasca a doua zi, iar la timpul potrivit, preotul care slujea Sfanta Liturghie se ducea cu Sfantul Potir la Parintele, care se impartasea singur, intrucat chilia sa era aproape de Sfantul Altar, deci era usor pentru preotul slujitor.

A venit si postul Sfintelor Pasti, timpul a inceput sa se incalzeasca, iar primavara se facea tot mai simtita, dar Parintele era tot mai slabit. Se vedea ca sufera mult, cu toate ca niciodata n-a acuzat o anume suferinta, in afara de faptul ca simtea o epuizare, un disconfort si o oboseala generala.

Intr-o zi din postul cel mare, stand de vorba cu el, ii zic sub forma de gluma: "Parinte, sa nu mori acum in post, pentru ca nu vreau sa-ti facem pomana cu fasole, ca destul ai postit Sfintia ta si macar pomana sa ti-o facem cu mancare de dulce". Dar Parintele imi raspunde zambind: "Nici o grija, dragul mosului, mie o sa-mi faceti pomana numai cu fripturi si cozonac". Cu toate ca avea o stare atat de proasta, vorbea cu placere cu toti care il vizitau, il asculta cu rabdare si mult interes pe fiecare si gasea cuvintele potrivite in orice problema discutata.

Dupa ce a inceput postul, atunci cand il intreba cineva cum se mai simte, Parintele raspundea tot mai des ca nu prea bine, "dar vine el, Pastile".

Intr-una din zilele lui martie, cand timpul era foarte frumos, fiind soare si cald, l-am ajutat sa iasa putin pe afara la soare si ajungand afara, Parintele imi spune ca este foarte frumos, adevarata primavara "dar vine el, Pastile, si o sa fie si mai frumos". Pe la jumatatea postului mi-a spus: "Mos Parinte, te rog trimite o scrisoare fratelui meu Simion, ca sa vina pana la mine". Obisnuia Parintele sa-mi spuna "Dragul mosului", dar uneori imi mai spunea si "Mos Parinte". Retinut de unele treburi gospodaresti, a trecut o zi sau doua fara sa-i scriu fratelui Simion si, spre mirarea noastra, Simion a sosit si nechemat, iar Parintele s-a bucurat mult. Spunea fratele Parintelui ca cineva il tot indemna sa porneasca la drum si nemaiavand liniste a pornit la drum, trecand mai intai pe la Manastirea Ramet ca sa se intereseze cum poate ajunge la Crasna si dupa informatiile primite a ajuns usor, stiind ca aici se afla Parintele.

Fratele Simion a stat cu Parintele aproape doua saptamani, dupa care s-a intors acasa. Se apropia Pastile mult asteptat de Parintele care tot zicea "vine el Pastile" si am ajuns in saptamana Sfintelor Patimi, cand Parintele parea ca se simte ceva mai bine si se misca mai sigur atunci cand se ridica din pat. Incepusem chiar sa cred ca este posibil ca, o data cu Pastile, Parintele sa se faca bine.

In Vinerea Mare, dupa amiaza, soseste la noi domnul doctor Ioan Maciu, medic primar din statiunea Slanic-Prahova, care a venit sa se spovedeasca. Iar dupa ce s-a spovedit si s-a impartasit, am iesit din biserica si vorbeam de una de alta. Cand i-am spus ca avem un Parinte tare bolnav si ca as dori sa-l vada, dansul a fost de acord, cu multa bunavointa. Explicandu-i cine este Parintele, ii cer voie sa intru eu mai intai, ca sa-l conving sa accepte vizita. Intrand la Parintele, ii spun in graba si foarte hotarat: "Se afla aici un doctor bun si foarte credincios, care a venit de s-a spovedit si s-a impartasit si vrea sa te vada; te rog sa fii de acord", iar Parintele a acceptat fara nici o discutie. Intrand in casa, doctorul a cazut in genunchi in fata Parintelui cerandu-i binecuvantare. Parintele l-a binecuvantat, dupa care doctorul i-a sarutat mana cu evlavie si pe o parte si pe cealalta, fapt ce l-a impresionat pe Parintele si l-a determinat sa fie de acord cu tot ceea ce a spus doctorul. Dupa o examinare sumara, doctorul spune: "Vrem sa va salvam, dar pentru aceasta trebuie sa fiti internat de urgenta in spital". Parintele a fost de acord fara sa stea pe ganduri si am aranjat cu doctorul ca a doua zi, adica in Sambata Sfintelor Pasti, Parintele sa fie prezent la ora 8 in Schiulesti, in centru, de unde va fi luat de o salvare trimisa de spital.

Iesind din chilie si conducandu-l spre poarta, doctorul imi spune ca Parintele se afla pe ultimii 10 metri, ca este anemic in ultimul grad si ca va face tot posibilul sa-l salveze. Dupa plecarea medicului m-am intors si l-am gasit pe Parintele bine dispus, spunand ca doctorul este un crestin adevarat si om al lui Dumnezeu.

Pentru ca pe vremea aceea nu exista un drum de masina intre satul Schiulesti si manastire, a trebuit sa trimit pe cineva in sat de a vorbit cu un cetatean sa vina cu carul cu boi foarte de dimineata ca sa-l ia pe Parintele. A ddua zi, sosind carul, am pus fan mult in car, peste fan am asternut covoare, plapuma si perne, ca Parintele sa nu sufere prea mult din pricina zdruncinaturilor, drumul fiind foarte prost.

Parintele fusese pregatit de cu seara, facand baie, primenit si pregatit pentru spital, iar a doua zi l-am dus pe brate pana la carul cu boi si l-am asezat cu grija, iar carul a plecat spre sat, pe o distanta de 3 km. Aici, conform intelegerii, il astepta deja salvarea de la spital. Pentru ca parintele sa nu fie singur, fara cineva cunoscut langa dansul, am randuit sa-l insoteasca o credincioasa din Muntii Apuseni, o fiica duhovniceasca a Parintelui, pe nume Sofia, care venise la Crasna sa-l viziteze pe Parintele, despre care auzise ca este bolnav.

In jurul orei 10, Parintele a ajuns la Spitalul din Slanic unde, dupa ce a fost internat, i s-a aplicat un tratament de urgenta, dar, spre regretul doctorului Maciu si a celorlalti doctori, starea Parintelui se inrautatea vizibil, iar o data cu venirea serii, a intrat in coma profunda, respirand tot mai greu. Aceasta situatie a durat pana la miezul noptii, cand la bisericile din Slanic au inceput sa bata clopotele pentru INVIERE.

In timp ce clopotele se auzeau foarte clar, sora Sofia s-a aplecat spre Parintele si i-a spus tare in ureche: "Parinte, auziti cloptele de inviere? Hristos a inviat!" Parintele cu ochii inchisi si cu glas stins a zis: Da. Adevarat a inviat Domnul! Acesta a fost ultimul cuvant al Parintelui, pentru ca peste cateva minute si-a dat obstescul sfarsit, tinand in mana lumanarea aprinsa intocmai ca in noaptea de Inviere.

Acesta a fost deci Pastile cel mult asteptat si mult proorocit de Parintele, despre care tot spunea, fara ca noi sa ne dam seama de ce, "Vine el Pastile". Si a venit!...

Atat domnul doctor, cat si ceilalti din personalul spitalului s-au gandit sa nu ne anunte aceasta veste trista chiar in dimineata Pastelui si asa se face ca noi am aflat despre decesul Parintelui de-abia mai tarziu, spre seara, in prima zi de Pasti. Luni, a doua zi de Pasti, Parintele a fost adus la manastire.

Adus de la spital, l-am asezat in Paraclis, unde tot timpul s-au citit rugaciunile cuvenite si a fost privegheat. Am randuit cele pentru inmormantare si am trimis telegrame la neamuri si la cunoscuti, iar pentru ca sa aiba timp sa vina si cei din Muntii Apuseni, s-a stabilit ca inmormantarea sa aiba loc Joi, in Saptamana Luminata. In acest timp au sosit fii duhovnicesti, prieteni, cunostinte si neamuri, printre care si fratele sau Simion din satul natal Cheia si familia Praja Costel din Brasov.

Inmormantarea s-a facut dupa toata randuiala calugareasca, in cimitirul Manastirii Crasna. La slujba inmormantarii au participat multi credinciosi veniti din sat, dar si cei veniti pentru slujoa de a doua zi, vineri, cand se praznuieste Izvorul Tamaduirii, precum si cei veniti special pentru a-l insoti pe Parintele pe ultimul drum.

Cand a fost adus de la spital, Parintele a fost imbracat cu toate hainele calugaresti, dupa cum este randuiala la inmormantarea calugarilor si neavand camasa de calugarie, caci nu si-o luase cand a venit in Crasna, cand l-am imbracat cu camasa mea i-am spus: "Parinte Arsenie, iti dau camasa mea de calugarie, dar, te rog sa mijlocesti la Dumnezeu ca sa-mi ajute sa merg la Sfintele Locuri, ca sa primesc si eu botezul Iordanului scaldandu-ma in el, iar cu camasa aceea sa ma inmormanteze si pe mine. Parintele a primit aceasta conditie, caci mi-a indeplinit dorinta, si chiar in acelasi an, toamna in 13 septembrie, am plecat cu avionul la Ierusalim.

Dupa ce a fost imbracat, asa cum am spus mai sus, l-am pus in sicriu si l-am acoperit pe fata, tot dupa randuiala calugareasca si a fost prohodit asa, cu fata acoperita. Dar ajungand cu sicriul pe marginea gropii, neamurile - in special familia Praja din Brasov - dar si alti cunoscuti, au avut dorinta sa-l vada si au insistat mult sa-l descoperim. Am fost de acord, caci eu insumi doream sa-l mai vad pentru ultima oara, dar ma temeam nu cumva sa fie desfigurat, cu toate ca nu mirosea deloc a mort, chiar daca deja era a cincia zi de cand murise, desi nu fusese imbalsamat. Am ridicat incet camilafca de pe fata Parintelui si, cand am vazut cat de frumos era, i-am descoperit toata fata. Astfel a fost vazut de toti, si chiar fotografiat.

Cu toate ca era o zi frumoasa, soarele mai ascundea cate un nor razlet; cand sicriul a fost dus pe marginea gropii, soarele era acoperit, dar cand a fost descoperit chipul Parintelui, soarele a stralucit de sub nor de parca si el ar fi vrut sa-l mai vada o data. caci a stralucit peste fata lui, facand ca Parintele sa para si mai luminat. Astfel, toti cei ce eram de fata in acel moment am ramas in suflet cu acea imagine a Parintelui, atat de luminoasa, intocmai ca a unui adevarat sfant.

Sfarsindu-se slujba inmormantarii, toata lumea prezenta a fost poftita la masa, iar pomana Parintelui n-a fost cu fasole, ci asa cum a proorocit, cu friptura, cozonac, oua rosii, precum si cu multe alte bunatati pamantesti, cum si el fusese plin de bunatati duhovnicesti.

Parintele nemaifiind printre noi, am inceput sa-l inteleg mai bine, sa pricep mai clar multe din cuvintele lui, cuvinte simple la prima vedere, dar pline de invatatura, de duh, de blandete si mai ales de inainte vedere. De abia acum, intorcandu-ma de la mormant, mi-am dat seama pe cine am pierdut, ca sunt mai singur, si mi-am pierdut Parintele pe care Dumnezeu mi-l daruise in acea memorabila zi de 1 decembrie 1948, inceputul "primaverii" mele printre oamenii lui Dumnezeu.

Parintele nostru bun isi doarme "somnul de veci", asteptand obsteasca inviere, in cimitirul din Manastirea Crasna, alaturi de parintele Ghedeon Bunescu, fratele sau de nevointa. Este strajuit de o Sfanta Cruce din piatra, pe care scrie:

Ieromonah ARSENIE PRAJA

Decedat la 30 aprilie 1973

Etate 63 de ani

Mai jos, pe postamentul crucii sta scris:

"Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul meu si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata". (Ioan, 5. 24)

Sursa docs.google.com

crestinortodox.ro

Parintele Elefterie de la Dervent (11 noiembrie 1900-12 mai 1990

2010-09-15T03:26:00.000-07:00

Parintele Elefterie s-a nascut la 11 noiembrie 1900 in vechea Dobroge romaneasca, la Caliacra. Au fost multi copii la parinti, iar Mihai s-a simtit asa de atras de cuvantul lui Dumnezeu, incat a facut teologia. Dar cum in acea vreme se cerea sa fii preot nu numai al sufletului, ci si al...

Copilaria

Parintele Elefterie s-a nascut la 11 noiembrie 1900 in vechea Dobroge romaneasca, la Caliacra. Au fost multi copii la parinti, iar Mihai s-a simtit asa de atras de cuvantul lui Dumnezeu, incat a facut teologia. Dar cum in acea vreme se cerea sa fii preot nu numai al sufletului, ci si al trupului, el urmeaza la Adrianopol 'Scoala de medicina traditionala - chirurgie fara cutit si fara varsare de sange' (pe-atunci existau doua astfel de scoli: cea de la Adrianopol si-alta la Constantinopol, despre care s-ar crede ca functioneaza si astazi). Astfel, tanarul preot Elefterie invata metode traditiona-le d

e vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar si prin corectarea scheletului osos. Erau invatate niste 'manevre' speciale, prin care se re-aranjau oasele, intestinele, articulatiile si chiar organele interne. Daca sistemul osos era in perfecta ordine, dispareau blocajele, iar corpul traia in armonie, lipsit de suferinta. Teolog mirean fiind, i s-a cerut sa se casatoreasca, pentru a deveni preot. Cum avea o prietena, se sfatuiesc sa se ia, iar de-or avea un copil, sa-l dea la manastire. Din pacate, soarta a vrut altfel: la nastere, s-au ivit complicatii, astfel incat si mama si fetita au murit. Fara a mai sta pe ganduri, Elefterie se calugareste, trece Dunarea si se stabileste la schitul Dervent, in Dobrogea.

Manastirea Dervent

In 1936, preotul Elefterie strange bani din toate satele din jur si, la 5 iulie acelasi an, pune piatra de temelie a bisericii Dervent (aflata si astazi in satul Galita, comuna Ostrov, judetul Constanta), pe locul numit 'Crucea de leac'.
Legenda spune ca, odinioara, locurile-acestea erau binecuvantate de Dumnezeu, caci localnicii aveau o viata tare indestulata, iar cele 4 cruci de piatra ce aparusera ca din senin din pamant vindecau si faceau minuni. Din ele n-au mai ramas pana azi decat 3, si acelea roase de vreme si de mangaierea oamenilor, de-au ajuns niste cioturi, dar care atrag nenumarati credinciosi. In spatele manastirii Dervent, la cateva minute de mers, izvoraste un firicel de apa. Se spune ca pe-aici ar fi trecut Sf. Apostol Andrei, ca sa intareasca micile formatiuni crestine de-abia ivite. Umbland cu toiagul in mana, acesta i-ar fi intrat in pamant si din acel loc ar fi izvorat apa. Multi care au venit cu credinta sa bea s-au vindecat.
Manastirea a fost terminata in 1942, cand parintele Elefterie-i devine si staret. Astazi, manastirea Dervent are trei altare, cu trei hramuri: 'Cuvioasa Paraschiva', 'Izvorul Tamaduirii' si 'Ziua Crucii'.
Incet-incet, se duce vestea pana departe de preotul cel inalt si slab, foarte bun la suflet, dar aspru si drept, care vindeca. O data te fixa patrunzator in ochi, de-aveai impresia ca se uita dincolo de tine, pana in suflet. Iti spunea exact ce te-asteapta. Nu indrazneai sa-l minti. Nu deschidea niciodata Biblia, dar stia intotdeauna ce necazuri are omul din fata sa si care le era rezolvarea: fie o rugaciune, fie o procedura prin care aseza oasele la loc (nu de putine ori facand si exorcizari, de cadea deseori el insusi la pamant din cauza efortului). Era exact modelul calugarului: foarte cumpatat, plin de Sfintenie, smerit, dar si foarte puternic. Un mare duhovnic. Manca putin - peste, cand a ajuns la manastirea Agapia Veche, iar la manastirea Secu manca doar o data pe zi si atunci doar de post. Era bun gospodar in toate: si la facut mancare si la pus straturi de legume ori de flori. De gatit, gatea mai bine decat maicile. Se ruga mult. Se trezea la 3 dimineata, cand isi facea rugaciunile, iar ziua o-ncheia dupa miezul noptii. Pentru ca era taumaturg, iar oamenii alergau la el ca sa-i vindece trupeste si sufleteste, Duhul Sfant il invatase cum sa treaca peste oprelistea (fiind arhimandrit schimonah) de-a rosti mai mult de 7 cuvinte pe zi: vorbea, recitand, de fapt, din Biblie. Nici o vorba nu era in desert. Nu a cerut niciodata bani pentru tratamente, iar cand lasa cineva un pomelnic si intreba: 'Cat sa dau, parinte?', el raspunea: 'Dv. dati cat puteti, iar noi ne rugam cat trebuie'. Meritul parintelui Elefterie este ca a inglobat una din renumitele cruci-facatoare-de-minuni de la Dervent chiar in biserica, de vin si azi bolnavi sa-si caute acolo alinarea, chiar dormind langa cruce...

Stramutarea

Bineinteles ca securitatea comunista nu vedea cu ochi buni puhoaiele de oameni care luau cu asalt drumul Dobrogei, in cautarea calugarului vindecator. Astfel incat, in 1959, staretul Elefterie este alungat, impreuna cu ceilalti calugari, iar manastirea devine biserica de parohie; slujbele se tin de-acum cu greu, iar comu

nistii bat scanduri la ferestre, dar oamenii nu pot fi opriti. Atunci, primaria aduce macarale si excavatoare, ca sa scoata crucile-facatoare-de-minuni, dar pietrele devenisera - inexplicabil - asa de grele, incat utilajele s-au stricat. Parintele Elefterie s-a ascuns o vreme prin baltile din imprejurimi, apoi s-a angajat la S.M.T.-ul din zona, unde a si lucrat 14 ani ca muncitor. Ajunge la manastirea Neamtului, apoi la Agapia Veche, unde va sta pana-n 1985, cand pleaca la manastirea Secu, unde-l si prinde Revolutia.
Nu prea a fost privit cu ochi buni de unele starete ale manastirilor pe unde a trecut, fie din invidie, fie pentru ca vedeau un pericol in atragerea atator multimi de catre un singur preot. Si-atunci, ori il reclamau la Militie, ori la Mitropolie, ba chiar il obligau sa fixeze taxe pentru tratamente, dar il tolerau, ca aducea venit parohiei... Parintele Elefterie primea amenzi, dar nu se lasa, trata in continuare, pana ce aceia care-l reclamasera se-mbolnaveau si-i deveneau pacienti, marturisind totul, de buna voie. Deseori a fost pradat, dar hotii nu prea aveau ce sa-i fure, caci banii ii lua biserica. Totusi, odata, i-au fost furate niste haine preotesti. Si parintele s-a rugat, s-a rugat si dupa 3-4 zile hotul s-a-ntors si s-a spanzurat chiar langa poarta manastirii, de nu stiau ce-i cu el. Cand s-au dus militienii la el acasa, i-au gasit hainele furate. Rugaciunea parintelui isi urmase calea...

Reintoarcerea

Dupa Revolutie, parintele Elefterie, in varsta de 89 de ani, este adus la Dervent de calugarii care reconstruisera schitul, ca sa le redevina staret. Pleaca in graba de la Secu, insa cere aprobarea Patriarhului pentru reinvestirea ca staret la Dervent. Stia el de ce se grabeste...
Intr-una din zile, spun unii, s-ar fi impiedicat si ar fi cazut pe scari, fracturandu-si trupul, si-asa fragil. Altii spun ca-ntr-o noapte diavolul (care-l mai incercase de nenumarate ori, razbunandu-se pe el) l-a aruncat din pat. Asa, cu multiple fracturi, a cerut sa mearga-n sfanta biserica pana-n ultima clipa. Participa la slujba din Noaptea Invierii apoi, zilnic, binecuvanteaza pe toti cei care, cu sufletele stranse de emotie, paseau in biserica. In ultimele 10 zile, timp in care a sosit si aprobarea de la Patriarhie, nu a luat decat sfanta Impartasanie. Parintele Elefterie se savarseste la 12 mai 1990. A cerut sa fie-nmormantat calugareste (se face o groapa in pamant, iar in lateral se sapa o nisa, in care trupul se asaza fara sicriu, invelit doar in mantie si-n rogojina), iar cand a-nceput slujba finala - marturiseau cei prezenti - a prins a izvori atata miros de mir, de s-a umplut Valea Dunarii de parfum de trandafiri...
Si astazi, oamenii ce vin cu credinta la mormantul lui de la Dervent continua sa se tamaduiasca, iar harul sau lucreaza mai departe...

'In preajma lui, aveam sentimentul minunii'

Gabriela Moldoveanu i-a fost in preajma parintelui Elefterie cateva clipe, dar ceea ce a vazut si auzit de la el a marcat-o profund. 'Eu sunt filolog de profesie, am fost redactor de carte si, ca sa fiu sincera, l-am cautat pe parintele Elefterie la manastirea Secu, in toamna lui 1985, pentru mistica extraordinara pe care-o traise si despre care se dusese vestea. Impactul produs asupra mea a fost mult mai profund decat imi inchipuisem. M-a acceptat usor, desi mi-a vorbit putin. Te punea in mod natural intr-o ascultare ireala, asa cum trebuie sa fie intre un parinte duhovnicesc si un ucenic. Pana-n 1990 mi-am facut concediile, impreuna cu cativa prieteni, in apropierea chiliei sale. Locuiam in satul invecinat manastirii Secu, plecam dis-de-dimineata si ma-ntorceam noaptea. Simteam nevoia sa-l ajut cu ceva, sa-l hranesc, sa-i fac curatenie. Nu ma-nduram sa stau langa el, fara a-i darui ceva in schimb. Daca ceilalti din grupul meu nu pierdeau nici o miscare din tratamentele parintelui (care dorea foarte mult sa-si transmita invatatura), eu, in schimb, stateam mai mult prin bucatarie'.
- Cum vi se parea parintele Elefterie?
- Cred ca acelasi sentiment il aveam si eu, si bolnavul ce se ridica de sub piciorul lui: aveam sentimentul Minunii. Era un mare duhovnic, ce nu-si incepea tratamentele fara moliftele Sf. Vasile cel Mare. L-am vazut pe parinte cu 10 zile inainte de a se sfarsi. Era in biserica si binecuvanta intruna. M-am oprit in prag si n-am putut sa pasesc mai departe, asa de dens se simtea plutind in aer harul lui. Am primit si eu binecuvantarea, si atata suferinta era pe chipul lui, incat niciodata nu am inteles mai bine ca atunci patimile Mantuitorului...

Ultimul ucenic

Viorel Constantin Butnaru este un om fericit. Timp de 15 ani (din 1975 pana-n 1990) i-a stat in preajma parintelui Elefterie, fiindu-i ucenic. Este un tanar blajin (doar este moldovean) care, cand povesteste de parintele Elefterie, vocea-i devine soapta, iar chipul i se lumineaza si ghicesti undeva, in strafunduri, lacrimi anevoie stavilite... 'Aveam 15 ani cand l-am cunoscut. Pe-atunci noi locuiam in Grumazesti, cam la 23 km de Agapia Veche. Si m-a dus intr-o zi mama sa-l vad, ca se-auzisera multe despre ce facea. Era-nconjurat de multi oameni, care mai de care cu probleme de sanatate. Si numai ce-mi zice: <<Trateaza-l, frate, pe-ala!>>. Ei, cum sa-l tratez, daca nu stiam nimic? Atunci imi arata sumar cum sa procedez, cum sa-i trag aceluia oasele, cu mana si cu piciorul (mi-aduc aminte ca avea probleme cu coloana si cu mijlocul) si numai ce-l vad pe bolnav ca se scoala de jos si zice ca nu-l mai doare nimic. Si-mi da parintele, pe urma, un alt caz. Si-i fac si aceluia bine. Iar parintele imi spune la despartire: <<Sa mai vii, ca ai indemanare>>. Tare multi oameni necajiti veneau la parintele Elefterie, iar el nu-i lasa sa plece netratati. Oricine venea la dansul, nu pleca acasa pana ce nu era vazut de parintele. El le tragea fruntea, le sucea capul - asta putea s-o faca - dar pentru indreptat coloana mai apela si la noi, altfel zacea si cate 2 saptamani. La Adrianopol, parintele invatase ca toate bolile pot fi tratate fara medicamente si fara operatii. Asta am invatat de la dansul, niste proceduri care se aplica coloanei vertebrale, oaselor, dar numai dupa ce bolnavul este intins pe jos. Tragi cu mana si apesi cu piciorul, se aud cateodata trosnituri, dar - in final - omul pleaca pe picioarele lui. Cu timpul, am transformat metoda parintelui, asa cum credeam de cuviinta, iar dansul, vazand ca are eficienta, m-a lasat in pace. M-am mutat apoi la Targu Neamt, de unde mergeam la fiecare sfarsit de saptamana (si pe urma si de sarbatori) la Agapia. Intre noi se stabilise o legatura deosebita. M-a-ncercat de cateva ori (cu tot felul de ispite), dar nu i-am gresit niciodata'.
- Ce boli ati invatat sa tratati?
- Dupa cum v-am spus: probleme ale coloanei (lumbago, deplasari de vertebre), dar si torticolis, sciatica, enurezis, ocluzie intestinala (se executa o manevra in zona ombilicului, iar intestinele se asaza la loc), boli de inima (cardiopatia ischemica, de exemplu, poate fi cauzata de o deplasare a umarului care, pus la loc, duce la disparitia bolii), sinuzita, dureri de cap ori migrene rebele, amigdalite, dar si altele. De multe ori, pentru aceeasi boala, se gasesc mai multe variante de tratament.
Important este ca durerile de coloana pot fi atenuate pe loc. Am fost de curand la o doamna in varsta, careia-i sarise maxilarul si nu mai putea nici manca, nici inchide gura. Se face o manevra in cruce, se prinde maxilarul si se rasuceste, iar bolnavul simte o pocnitura, iar oasele se reasaza.
- Ce s-a-ntamplat dupa disparitia parintelui Elefterie?
- Soarta a vrut sa fiu singurul sau ucenic care l-a dus la groapa. De cand a murit parintele, am mai multa putere la tratamente. In 8 ani l-am visat de 4-5 ori si, de fiecare data, imi dadea sfaturi sau ma avertiza despre cate unul care nu venea cu ganduri curate spre mine. De multe ori am fost pus in fata unor cazuri noi, nemaiintalnite, si exact in clipa urmatoare imi venea solutia... Pentru mine, parintele Elefterie e ca un Sfant. Deseori ma gandesc la el si-l rog sa ma ajute ca sa fac bine altora.
Pe vremea lui Ceausescu am trimis o scrisoare la Ministerul Sanatatii, spunand ca am o metoda aparte de tratament si cer aprobarea s-o aplic. M-au chemat la Spitalul judetean din Targu Neamt si mi-au adus 2 cazuri: un bolnav de lumbago si-unul cu luxatie de rotula, carora tratamentele din spital nu le imbunatatisera starea. Dupa numai cateva minute, medicii care ma supravegheau ramasesera cu ochii mariti de uimire, caci bolnavii erau pe picioare. Intr-un tarziu, m-au intrebat: 'Auzi voci?', 'Te doare capul?', apoi m-au pus sa le spun numele latinesc al bolilor, de parca asta conta... Dupa doua saptamani, a venit raspunsul: 'Din moment ce nu aveti cunostinte medicale corespunzatoare, nu va putem acorda dreptul de practica a metodei dv. de tratament'. (In toamna lui '97 am tinut la Targu Mures un curs de osteopatie, la care - printre altii - au participat si 10 medici, care s-au aratat foarte deschisi pentru metoda mea...).
De cativa ani, m-am stabilit in Bucuresti, iar cei care vor sa apeleze la ajutorul meu pot s-o faca la tel. 092/73.71.86 (imi cer scuze, nu port telefonul mobil din snobism, ci pentru ca altfel, de la Telefoane, as fi obtinut aprobarea unui post obisnuit peste ani si ani).

sursa formula-as.ro

crestinortodox.ro

Parintele Gherontie Puiu(n.1933)

2010-09-14T14:20:00.000-07:00

Acest mare duhovnic s-a aflat permanent sub protectia Maicii Domnului si a ocolit moartea de 3 ori pana acum. A venit pe lume in 1933, la Todiresti, aproape de Iasi. Mama lui a decedat la spitalul din Ruginoasa, in timp ce il aducea pe lume, iar tatal plecase de acasa, nu se stie din ce cauza. Crezandu-l mort si pe prunc, moasele l-au pus intr-un lighean si l-au aruncat pe malul garlei, printre gunoaie. Peste putin, s-a nimerit sa treaca pe acolo o taranca si, auzind copilul scancind, l-a luat in brate. Asa a ajuns micutul in casa familiei Puiu Petrache din Todiresti. N-a fost nici botezat, nici infiat, insa oamenii l-au ingrijit cu multa dragoste. Pe cand avea 7 ani, fiul cel mare al familiei, fratele sau vitreg, Ilie, a plecat pe front si nu s-a mai intors. Atunci a visat baiatul pentru prima data "o tanara cu chip de lumina, imbracata in straie manastiresti", care i-a spus domol: "Vei fi ocrotit! Fratele tau se va intoarce dupa un lung prizonierat". Copilul a pastrat taina. Dupa 12 ani de la plecare, fratele vitreg avea sa se intoarca acasa. Intre timp, parintii adoptivi murisera, iar ceilalti frati se risipisera prin lume. Ilie s-a odihnit putin dupa anii petrecuti in Siberia, apoi s-a apucat sa-si construiasca o casa. Si-a gasit o femeie cu care s-a casatorit si au devenit impreuna parintii adoptivi ai viitorului preot Gherontie.

"Ne-au tuns barbile si pletele si ne-au zis sa vorbim cu tovarase!"

Abia dupa majorat, Gheorghe Puiu, cum se numea la inceput, a primit Taina Botezului. Intr-o zi, parintele Paslaru, staretul Manastirii Neamt, cauta un ucenic. S-a oferit el. Asa a pasit tanarul Gheorghe pe calea calugariei, devenind Gherontie. A stat la Manastirea Neamt pana in 1959, fiind doar frate, intrucat comunistii nu mai lasau pe nimeni sa se calugareasca. Tot in acel an a venit ca un traznet decretul de evacuare a lacasurilor manastiresti. "Intr-o zi cenusie, au sosit cateva masini cu militieni si ne-au luat pe sus, povesteste parintele. La plecare, staretul ne-a binecuvantat. Am fost purtati toata noaptea pe drumuri, iar in zorii zilei urmatoare am ajuns la Iasi, unde ne-au bagat in niste baraci, la o fabrica de tesaturi. Ne-au tuns barbile si pletele, ne-au dat straie muncitoresti si ne-au zis sa nu mai vorbim decat cu tovarase. Era un fel de lagar de munca, unde am stat vreo 3 saptamani. Intr-o noapte mi-am pus in gand sa fug". Pe drum, Gherontie s-a intalnit cu 2 militieni care l-au dus la arest, obligandu-l sa semneze proces verbal ca ar fi incercat sa-i ucida. Acuzat de tentativa de evadare si agresarea organelor de militie, e condamnat la 15 ani de munca silnica in lagarul de la Periprava.

Ai lui il credeau mort

Acolo oamenii erau schingiuiti, impuscati, iar unii se aruncau in Dunare, sa-si afle moartea. Intamplator, detinutul e dat pe mana unui brigadier-sef pe care il recunoaste ca fiind fost preot la Manastirea Cetatuia din Iasi. Acesta il ajuta sa evadeze, trimitandu-l la Tulcea pentru descarcarea unor slepuri. "In timp ce ma aflam pe o strada destul de populata, mi s-a parut c-o vad pe Maicuta Domnului pe trotuarul celalalt. I-am auzit glasul clar in ureche: Pleci chiar in clipa asta, traversezi strada si te urci in camion! Intr-adevar, o masina a oprit fara sa-i fac vreun semn. Unde sa te las? - m-a intrebat soferul. Pe drum! - i-am raspuns". Asa a ajuns Gherontie la Timisul de Sus. De acolo, a urcat pe platoul Bucegilor si, dupa 2 zile de mers, a descoperit o pestera bine ascunsa, intre Claia Mica si cea Mare. Aici avea sa traiasca 10 ani. Si-a inchipuit un altar din piatra, unde slujea Sf. Liturghie. Se imbraca in zdrente de la ciobani, manca radacini sau fructe si vorbea numai cu jderii si cu ursii. Nopti intregi se ruga la crucea cea mare de pe Caraiman, jurandu-i Maicii Domnului ca, daca se va intoarce cu bine in lume, va construi o manastire cu hramul Inaltarea Sfintei Cruci. Dupa anii de sihastrie, in urma unei vedenii a Preacuratei, Gherontie coboara din munte si se duce pe jos, pana la Todiresti, la tatal sau adoptiv. Aici descopera ca familia, care il credea mort, ii facuse demult cele crestinesti, iar in cimitirul satului se gasea o cruce cu numele lui!

"Matale esti un sfant"

Dupa 1989, se intoarce la Neamt. Este recunoscut de noul staret al manastirii si se inscrie la Seminar. Necazurile continua insa. In anul 1995, tocmai cand spovedea o credincioasa, parintele Gherontie sufera un accident vascular cerebral si paralizeaza. Dupa 3 luni de suferinta, e trimis la sanatoriul din Sinaia, unde dr. Const. Dinu ii spune ca va avea nevoie de cativa ani buni pentru refacerea completa. In aceeasi noapte, Maica Domnului ii apare in gand, chiar acolo, in rezerva in care era internat: 'S-a uitat lung la mine si mi-a spus sa ma trezesc iute, ca nu sunt bolnav. Apoi sa caut un brad cu 6 ramuri, langa o apa curgatoare de unde se vede marea cruce la care m-am jurat. Acolo sa fac manastirea!". Preotul s-a ridicat brusc din pat, in timp ce 2 vecini de camera, care il stiau paralizat, se uitau la el incremeniti. A doua zi, medicul il privea la fel de uluit. Dupa aceea i-a zis: "Matale esti un sfant. Mergi si cauta-ti locul de manastire!". Si parintele a plecat din spital pe picioarele lui.

Semnul

Dupa ce s-a rugat la moastele Sfintei Parascheva de la Iasi, s-o induplece pe Maica Domnului sa-i arate locul unde sa construiasca, parintele s-a dus la primarul din Busteni, sa-i explice pasul. Acesta i-a spus ca are un teren pe plaiul Palanca. "Cand am ajuns aproape de bradul retezat, am vazut de 3 ori o stralucire puternica, asa ca de la o lampa de sudura. Am pus mana la ochi. Mi-am dat seama ca acela era semnul! Primarul n-a vazut nimic. Se gandea ca am luat-o razna. Dar eu nu sunt nebun! M-am intors a doua zi si, asezat pe o buturuga, priveam locul, imaginandu-mi cum va fi biserica imprejmuita de chilii. Atunci a aparut Maicuta Domnului inca o data. Era chiar pe ramura din partea de rasarit a bradului, unde am facut agheazmatarul. Imi facea semn cu mana, de parca ar fi vrut sa-mi arate ca manastirea trebuia sa imprejmuiasca chiar acel brad, ca o imbratisare".

Cu un picior in Rai

Zi de zi, tot mai numerosi sunt cei ce trec prin Palanca, sa se roage si sa lase cate un pomelnic. Femei care plang cu evlavie, copii curati la suflet, batrani bolnavi si singuri. Cand ajung sub crucea Caraimanului, sufletul lor se linisteste, durerile dispar si lumea parca e mai buna. Preotul spune ca de cate ori trimite pe cineva sa se roage sub brad, il insoteste cu gandul, iar daca acela e cu adevarat credincios, copacul se aureoleaza cu o lumina vazuta numai de Gherontie. "Vine lume din toata tara aici, din cele mai indepartate sate si orase. Daca eu vad ca au credinta, atunci stiu ca-i pot ajuta si ca nu ma rog zadarnic pentru ei. Unii dintre ei au castigat procese, s-au insanatosit, s-au impacat inainte de divort, si-au regasit fratii si surorile. Multi au venit aici in carucior si, dupa doua saptamani, au coborat dealul pe picioarele lor".

Preotul este ajutat de inca 3 preoti tineri. El spune ca numai dupa ce va savarsi asezamantul religios va putea sa paraseasca aceasta lume, impacat ca si-a dus la bun sfarsit menirea. Astazi, in aerul proaspat ca o respiratie de inger, parintele Gherontie este cu un pas in Rai si cu unul in Busteni.

Parintele Arsenie Boca (1910-1989)

2010-09-14T02:23:00.000-07:00

Arsenie Boca (1910-1989), părinte ieromonah, teolog și artist român, a fost stareț la M-rea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus si apoi la M-rea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii si mii de credinciosi, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brasov, dus la Canal, închis la Jilava, Bucuresti, Timisoara si la Oradea. A pictat Biserica din Drăgănescu (la 25 Km de Bucuresti), supranumită Capela Sixtină a Orientului.

Studiile și formarea

S-a născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus în județul Hunedoara. A urmat Liceul național ortodox "Avram Iancu" din Brad, pe care l-a terminat ca șef de promoție în 1929. În același an, Zian Boca (cel care avea să devină Părintele ieromonah Arsenie Boca) se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o absolvă în 1933. Primește o bursă din partea Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din București. În paralel, audiază cursuri la Facultatea de medicină ținute de profesorul Francisc Rainer și prelegerile de Mistică creștină ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din București.

Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredințat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Atheneul Român. Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătorește la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei. Aici are parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viata de călugăr pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu.

Hirotonirea și tunderea în monahism

Pe 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan. În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, apoi este închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (județul Brașov). În Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940 este tuns în monahism. În 1942 este ridicat la treapta preoțească și numit stareț al Mânăstirii Brâncoveanu pe care o renovează schimbând înfățișarea locurilor.

Deja din 1940 declanșează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit "mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta", despre care Nichifor Crainic spunea: "Ce vreme înălțătoare când toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!". Devine renumit ca mare duhovnic, părintele Cleopa va încerca să ia legătura cu el prin scrisori interceptate si confiscate de Securitate. În iarna anului 1944 profesorul Nichifor Crainic verifică la Sâmbăta de Sus traducerea starețului Arsenie Boca si a lui Serafim Popescu din Filocalie. Ultimul traduce Marcu Ascetul (v. Telegraful român, 15 ian. 1991). La publicarea în comunism a primelor patru volume din Filocalie numele lui Arsenie Boca nu mai este menționat. Fiind prigonit de Securitate, nu este amintit nici in Istoria Bisericii Ortodoxe Romane de pr. dr. Mircea Pacurariu (Ed.Stiinta, Chisinau, 1993).

Contribuția la colecția Filocalia

Îl ajută pe părintele profesor Dumitru Stăniloae (fostul său profesor de la Sibiu) în demersul de a traduce Filocalia. Îi pune la dispoziție manuscrisele aduse din călătoria la Muntele Athos, îl încurajează la lucru, recitind textele, realizează coperta colecției, susține lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. In prima editie a volumelor, Părintele Dumitru Stăniloae îl numeste pe Arsenie Boca "ctitor de frunte al Filocaliei românești".

Prigoana si martirajul dupa gratii

Arsenie Boca la Mânăstirea de la Sâmbăta

După ocuparea țării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Ramnicu Valcei pe 17 iulie 1945, dus la Bucuresti si eliberat pe 30 iulie 1945 pentru ca nu i-a fost gasita nici o vina. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru vina a-i fi ajutat creștinește cu hrană pe luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului. Atât pentru aceste bănuieli, cât și datorită notorietății sale printre credincioșii creștini, este schingiuit o lună si jumătate, silit sa dea repetate declaratii, fiind apoi eliberat(v. G.Enache, Parintele Arsenie Boca in atentia politiei politice, Ed.Partener, Galati, 2009). Mitropolitul Nicolae Bălan îl strămută de la Sîmbăta la Mănăstirea Prislop în noiembrie 1948. Acolo devine protosinghel și stareț, iar după ce sălașul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare si anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). În 1959 comuniștii au risipit obștea și părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin inchisori si la Canal, i-au interzis activitatea preoțească până la moartea ce a survenit după torturarea sa de Securitate. Fiind înainte văzător cu duhul el lasa mărturie a supliciului din care i s-a tras moartea, pictând la Biserica din Drăgănescu scena supliciilor Sf. Ștefan cel Nou, pomenit pe 28 nov. (data morții Părintelui Arsenie).

În 15/16 ian. 1950 este a treia oară arestat. Face detenție "administrativă", nefiind dovedit vinovat, până pe 23 martie 1951 la Canal. Eliberarea s-a datorat Patriarhului Justinian care i-a semnalat lui Teohari Georgescu pericolul revoltarii fagarasenilor. De Rusalii în 1953 este din nou anchetat, apoi este arestat la Timișoara, Jilava, Oradea pentru 6 luni din 5 oct.1955 până în aprilie 1956. In 1959 i se înscenează nereguli financiare pentru a fi scos abuziv din monahism si pentru a i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra deciziei din 1959) A urmat pribegia la București, unde a fost tot timpul ținut în marginalitate. Cu cele două licențe ale sale, una la Belle Arte si alta la Teologie, n-a fost admis decât ca muncitor pictor bisericesc, până când e pensionat în 1968 cu o pensie de mizerie. A fost permanent supravegheat de Securitate. Din 1968 până în 1984 la Drăgănescu pictează biserica. La Sinaia, din 1969 și-a avut chilia și atelierul de pictură, unde s-a retras după 1984 și unde a și închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vîrstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorința proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj.

Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie fiind de 30 000 - 40 000 de oameni.

Autobiografia scrisă după arestarea de către Securitate

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață.

În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să studieze teologia, și m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experiența mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din București, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. Mă abțineam de la „voia în oraș”, ci stam în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva.

De viața altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștință. Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.

Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: „Încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933.

În vacanță mă ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul. Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică.

Vremea în București am petrecut-o nelipsind de la școală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanție pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau și studenți legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.

În vremea aceea, mișcarea legionară era în toi și se discuta de ea în toate părțile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinație către mișcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morți, Moța și Marin, am ieșit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviței”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviței. Deci am privit o parte din convoi și pe cei doi morți. Atâta tot.

Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață.

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei.

M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).

Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.

Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri și rosturi sunt străin.

R. Vâlcii. 17 iulie 1945 Ieromonahul Arsenie.

Scrieri

După căderea comunismului mai multe din scrierile sale care au circulat în manuscris (și adesea în mai multe forme) au fost publicate. Părintele Arsenie Boca a avut darul prorocirii. Inainte de ocupația bolșevică ar fi spus: "Nu va trece multă vreme până când vor intra secera si ciocanul în țară și nu vor ieși aproape jumătate de veac". Despre perioada post-comunistă a spus că puțini vor fi nevânduți.

Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăției, ed.îngr. de Zamfira Constantinescu, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995
Arhim. Serafim Popescu, Mărgăritare duhovnicești - Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Editura Pelerinul, 2002
Arhim. Serafim Popescu, Omul zidire de mare pret - Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Editura Credința strămoșască, 2009
Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească, ed.îngr. de Ion Cismileanu, Editura Agaton, Făgăraș, 2009
Părintele Arsenie Boca, Trepte spre viețuirea în monahism, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003 - ISBN 973-85376-6-5
Nichifor Crainic, Memorii, vol.II, Ed. Muzeul literaturii romane, Bucuresti, 2001
Mărturii din Țara Făgărașului despre Pr. Arsenie Boca, ed.îngr. de Ion Cismileanu, Editura Agaton, Făgăraș, 2004
Arsenie Boca - Fotografii și ziceri (12 fotografii, scurtă biografie, 103 ziceri), Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005 - ISBN 973-87255-0-X
Ioan Gînscă, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002 - ISBN 973-85376-5-7
Părintele Arsenie Boca - Biserica de la Drăgănescu: "Capelă Sixtină" a Ortodoxiei românești, Deva, 2005
Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, ed.îngr. de Ion Cismileanu, Editura Agaton, Făgăraș, 2008
Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca- un sfant al zilelor noastre, Editura Siaj, Bucuresti, 2009
Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, 2006
Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraș, 2005

sursa wikipedia.org

Ilie Lăcătușu (n. 6 decembrie 1909, satul Crăpăturile, județul Vâlcea; d. 22 iulie 1983, București)

2010-09-14T02:12:00.000-07:00

Ilie Lăcătușu (n. 6 decembrie 1909, satul Crăpăturile, județul Vâlcea; d. 22 iulie 1983, București) a fost un preot mărturisitor și deținut politic român, al cărui trup a fost descoperit în anul 1998 neputrezit și răspândind bună mireasmă.

Parintele Ilie Lacatusu

Parintele Ilie Lacatusu s-a nascut la data de 6 decembrie 1909, in satul Crapaturile, judetul Valcea. Parintele Ilie a trait 74 de ani, adormind in Domnul la data de 22 iulie 1983 si fiind inmormantat in cimitirul de la Manastirea Petru Voda. Ilie Lacatusu este un preot ce a slujit in marea perioada de prigoana crestina, in vremea comunistilor, pentru viata si faptele sale el fiind acuzat de regim si inchis ca detinut politic.

Viata Parintelui Ilie Lacatusu

Ilie Lacatusu s-a nascut intr-o familie cu sapte copii, el nascandu-se al doilea. Parintii lui, Marin si Maria s-au remarcat ca niste oameni simpli, gospodari, si cu mare credinta in Dumnezeu. Tatal sau era dascalul bisericii, premisa ce a dus si la apropierea tanarului Ilie de a sluji Sfanta Biserica.

Dupa terminarea claselor primare, tanarul Ilie va merge la Seminarul Teologic din Ramnicu-Valcea, unde va si studia intre anii 1923-1930. Aici, el va termina scoala cu o Diploma de Virtute, in fruntea careia statea scris: "Pentru aptitudini sufletesti care il disting intre colegii lui."

Terminand scoala in Valcea, el va merge la Bucuresti, unde, intre anii 1930-1934, va studia la Facultatea de Teologie. In timpul facultatii, Ilie Lacatusu se va casatori cu invatatoarea Ecaterina Popescu, Nunta fiind savarsita in data de de 5 iulie 1931. Parintele si sotia lui vor naste si creste cinci copilasi.

Ilie Lacatusu va fi hirotonit preot in data de 1 septembrie 1934, pe seama parohiei Osica de Jos, judetul Olt. El va sluji in aceasta biserica pana in luna noiembrie 1934, cand este trimis in satul Buicesti, tot din judetul Olt. Parintele slujea neincetat la biserica si in familie.

Incepand cu anul 1942, Parintele Ilie Lacatusu este trimis ca preot misionar peste Nistru, in Odessa si judetul Ribnita. In urmatorul an, parintele se va intoarce acasa, la sotie si copii.

Anul 1952 ii va pregati parintelui Ilie o mare incercare. In data de 19 iulie, parintele este arestat si inchis in colonia de munca silnica de la Canal. Din iulie si pana in octombrie, parintele va munci cot la cot cu ceilalti camarazi de suferinta, la Canalul Dunare-Marea Neagra. In octombrie, el este mutat intr-o colonie speciala, formata aproape numai din preoti.

Anul urmator il va gasi pe parintele Ilie Lacatusu in inchisoarea Targu Ocna, unde va fi mutat din pricina starii proaste de sanatate si incapacitatii de munca. Aici, parintele Ilie va petrece doi ani, fara nici cel mai mic temei legel, fara nici o condamnare scrisa, fara nici un act.

Parintele Ilie Lacatusu este pus in libertate in data de 26 aprilie 1954. Intors in biserica satului Buicesti, el va sluji sfintele slujbe si pe oameni, pana la urmatoarea arestare, care isi va face aparitia in patru ani - 1 iulie 1959. Parintele primeste o pedeapsa de cinci ani, fiind trimis la Periprava, in Delta Dunarii. Aici, el se va intalni cu parintele Iustin Parvu, abia in data de 6 mai 1964 el putand sa se intoarca acasa.

Chiar daca a fost eliberat, parintele nu a avut insa nici acum liniste. Necredinciosii i-au stabilit domiciliu fortat in Bolintinu, unde a fost silit sa lucreze ca zidar. Abia in data de 20 decembrie 1964, parintele Ilie Lacatusu a putut sa slujeasca din nou in Biserica, de asta data in judetul Teleorman, in parohia Gardesti. In anul 1970 parintele Ilie este mutat intr-un sat din comuna Rasuceni, judetul Giurgiu. Aici, el va sluji pana la pensionare, care va veni la 11 ianuarie 1978.

Parintele Ilie Lacatusu a ajuns in spital, din pricina multor suferinte si greutati intampinate pe parcursul vietii. Pe patul de spital, el a facut o profetie, ca un fel de testament. El a cerut ca sotia lui, daca va muri peste 15 ani, sa fie inmormantata in acelasi loc cu el.

Parintele a adormit in Domnul in data de 22 iulie 1983, in Spitalul Panduri, din Bucuresti.

Trupul parintelui Ilie Lacatusu a fost inmormantat in Cimitirul Adormirea Maicii Domnului, din Bucuresti. Aici, familia sa detinea o cripta. Trupul neinsufletit al parintelui nu a fost imbalsamat, canoanele Bisericii interzicand acest lucru, mai ales preotilor.

Parintele Ilie Lacatusu - deshumarea si pregatirile de canonizare

Profetia parintelui se va implini exact peste cinci ani. In luna septembrie a anului 1998, sotia lui va adormi si ea in Domnul. Urmasii au tinut minte dorinta parintelui, motiv pentru care ei au sapat in acelasi loc, spre a o inmormanta.

In ziua de 29 septembrie 1998, la exact 15 ani de la trecerea la Domnul a parintelui, trupul sau a fost gasit neschimbat, neputrezit si frumos mirositor. Trupul parintelui indeplineste conditiile sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul. Iar viata lui este si ea temei sfant.

Fiica parintelui Ilie Lacatusu, Maria Sabina Spirache, singurul urmas in viata, a inaintat la 5 octombrie 1998 un memoriu catre Arhiepiscopia Bucurestilor despre aceasta descoperire. In data de 16 iulie 1999, Biroul de Presa al Patriarhiei Romane si-a expus urmatoarea pozitie, cu privire la dosarul de canonizare al parintelui Ilie Lacatusu: "Biserica n-a stabilit termeni, nici precisi, nici aproximativi, pentru verificarea sfinteniei. (...) Este insa prea adevarat ca niciodata Biserica n-a pus vreo graba deosebita in actele de canonizare, decat atunci cand avalansa pietatii populare i-a impus aceasta. In cazul preotului Ilie Lacatusu, Arhiepiscopia a luat cunostinta despre descoperirea trupului neputrezit. Calea canonizarii impune insa multe etape si stradanii deosebite, asa cum s-a mai procedat."

Drept urmare, evlavia oamenilor si grija lui Dumnezeu va hotara sau nu canonizarea.

Urmasii parintelui au cerut preotilor, ierarhilor si manastirilor sa savarseasca slujbe de dezlegare, asupra trupului parintelui. Incepand din 1 mai 1999, la Manastirea Frasinei s-au facut 40 de slujbe de dezlegare, dupa Sfanta Liturghie. Slujbele de dezlegare au in vedere eventualele blesteme care ar fi putut impiedica trupul sa se descompuna.

In anul 2000, Patriarhia Romana i-a deschis parintelui Ilie Lacatusu un dosar de canonizare, dand binecuvantare pentru a se deschide cripta care adaposteste trupul acestuia. Prima icoana a Sfantului Ilie Lacatusu - Marturisitorul a fost pictata pe peretele exterior al bisericii Manastirii Petru Voda.

Trupul parintelui se afla in cripta Cimitirului Adormirea Maicii Domnului, cartierul Giulesti, Bucuresti.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Alaturi de Parintele Ilie Lacatusu am stat 4 ani la Periprava, in Delta. El s-a remarcat, in general, prin interiorizarea lui puternica si prin tacere; rar il auzeai vorbind ceva, si atunci cand o facea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne indemna sa ne rugam atunci cand eram in vreo primejdie.

Despre acest om pot sa spun ca avea cu adevarat darul smereniei. Cauta tot timpul sa nu iasa in evidenta cu ceva, facea pe neisemnatul. Imi amintesc de o intamplare minunata din Delta, cand Parintele Ilie a jucat un rol foarte important.

In data de 30 ianuarie, ne-au trimis in colonie, la Canal, la taiat de stuf. Va dati seama ce insemna lucrul acesta pe un frig de iarna? Moarte curata. Eram toti inspaimantati, mai ales ca ii vazusem si pe caraliii nostri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil asteptau sa ne execute, crezand ca vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apa, de vreo patruzeci de hectare si stuful era tocmai in adancime.

Toti am inceput sa murmuram si nu prea aveam de gand sa intram in apa. Ne-au ordonat sa intram si sa scoatem cate doi snopi. Pentru cine faceam noi astea? Nu avea niciun sens. Mai, si cum sa intri in apa? Calci te duci intr-o stioalna, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la inceput.

Dar Parintele Ilie a avut un cuvant foarte ferm si ne-a imbarbatat pe toti: „Mai, intram pentru ca astia is pusi pe gand rau; astia trag in noi. Sa intram in apa, ca Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi ne vor scoate nevatamati.”

Mai, si am intrat. Am ajuns acolo, pana la barbie am intrat in apa. Am taiat frumos snopi. Si ne miram cu totii ca lucram ca pe uscat. Unii pana la piept, unii pana la gat, unii in sfarsit pana la jumatate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Si am scos. Am mers vreo trei ore in apa, si am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai asa ca-l tai cu frunze, trebuia frumos, curatat, masurat, pus la dimensiune si era un ger de -30° afara, gheata groasa de 20-25 cm, incat vedea nufarul galben inflorit sub gheata. Sus ne insoteau niste pasari, care ne-au urmarit in tot acest timp si dedesubt florile de sub gheata.

Ei bine, eram cu totii nevatamati si uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Ca dimineata, cand am intrat noi era ceata, nori si rece, asa te prindea la oase. Si dintr-odata a aparut soarele, mai baieti, s-a luminat de ziua. Era o caldura, de se minunau si caraliii. Ne-am dezbracat si s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte soba, asa aburi ieseau din toate. Ne-am incaltat, ne-am imbracat si hai la colonie.

Si asa Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi au fost cu noi si ne-au ajutat, chiar in ziua de 30 ianuarie. Si va spun ca nu s-a intamplat sa fie nici un bolnav, nici un internat, n-o fost nimic. Si aceasta datorita rugaciunilor Parintelui Ilie, ca altfel cred ca eram cu totii morti.

Sursa: CrestinOrtodox.ro
Marturia Parintelui Iustin Parvu (Sursa: Agnos.ro)

Ilarion Argatu (n. 2 august 1913, satul Valea Glodului, comuna Vulturești, județul Suceava - d. 11 mai 1999, Mănăstirea Cernica)

2010-09-14T02:01:00.000-07:00

Ilarion Argatu (n. 2 august 1913, satul Valea Glodului, comuna Vulturești, județul Suceava - d. 11 mai 1999, Mănăstirea Cernica) a fost un preot ortodox, renumit duhovnic și exorcizator român. La șapte ani de la trecerea sa la cele veșnice, în mai 2006, trupul său a fost deshumat și s-a găsit aproape intact.

Parintele Ilarion Argatu este unul dintre marii duhovnici ai vremurilor noastre. "Trebuie sa nu uitam nici o clipa ca zilele noastre sunt scurte pe Pamant. Dar eternitatea, vesnicia o avem in cer, promisa de Dumnezeu, si pe aceea trebuie sa o pastram cu sfintenie" (Parintele Ilarion Argatu). Mare duhovnic si nevoitor, parintele este unul dintre cei mai renumiti preoti ortodocsi exorcisti romani.

Parintele Ilarion s-a nascut la data de 2 august 1913, in localitatea Valea Glodului, comuna Vulturesti, judetul Suceava, si a adormit in data de 11 mai 1999, la Manastirea Cernica.

In anul 2006, dupa trecerea a sapte ani de la adormirea lui in Domnul, trupul parintelui Ilarion Argatu, inmormantat in Biserica din Boroaia, a fost scos la lumina. Minune! Trupul parintelui s-a aflat intreg si neputrezit, avand culoarea si caracteristicile specifice Sfintelor Moaste. Cu toate acestea, parerile despre parintele Argatu sunt inca impartite.

Viata Parintelui Ilarion Argatu

Parintele Ilarion Argatu s-a nascut intr-o familie numeroasa, primind la botez numele de Ioan. Familia tanarului Ioan era una dintre acele familii care au fugit din Maramures, prin secolul al XVIII-lea, spre a-si pastra dreapta credinta, impotriva generalului catolic Bucov, care a prigonit atat de mult pe ortodocsi.

Tatal parintelui, numit Alexandru, asa cum isi va boteza si Parintele Ilarion un fiu, a indeplinit functia de primar in comuna Valea Glodului, vreme de 16 ani. Ramanand vaduv, tatal sau si-a randuit copiii, iar mai apoi s-a retras la Manastirea Neamt, unde s-a si calugarit. El este inmormantat in cimitirul manastirii nemtene.

Tanarul Ioan a urmat scoala primara din localitatea natala, in Valea Glodului, iar mai apoi, indemat de unchiului sau, Parintele Epifanie Craciun, staret al Manastirii Cocos, din Dobrogea, s-a inscris la Seminarul Teologic din Dorohoi. Terminand seminarul, Ioan va urma si cursurile Facultatii de Teologie din Cernauti. Simultan, Ioan Argatu a urmat si cursurile Scolii Militare din Bacau, ajungand sublocotenent, si o scoala de serviciu social. Dupa facultate, Ioan Argatu se va inrola in armata, undeva la granita cu Ungaria.

In ziua de 10 noiembrie 1940, Ioan Argatu se casatoreste cu Georgeta, fiica preotului Sebastian Mihailescu, din localitatea suceveana Oniceni. Impreuna, cei doi soti vor da nastere la cinci copii: Stefan, Gabriela, Alexandru, Ioan si Ana. In cele din urma, cele doua fete vor ajunge preotese, iar cei trei baieti vor ajunge preoti.

Renuntand la serviciul militar, Ioan Argatu isi depune dosarul pentru a fi hirotonit preot, pe seama localitatii Oniceni. Astfel, in anul 1940, in Catedrala Mitropolitana din Iasi, tanarul Ioan va fi hirotonit preot, slujind impreuna cu socrul sau, care era deja preot in acel sat.

In anul 1946, mitropolitul Irineu Mihalcescu al Moldoveri l-a transferat pe Parintele Ioan Argatu, de la Parohia Oniceni, la Parohia Boroaia, pentru a ridica biserica din acel sat, a carei constructie fusese inceputa in urma cu mai bine de 22 ani, insa parasita.

Parintele Argatu a adus in satul Boroaia o biserica, monument istoric, din localitatea Rasca, si a inceput a strange materialele necesare zidirii noii biserici. Lucrarile vor fi insa iarasi amanate, conducerea vremii luptand mult impotriva celor cu initiativa duhovniceasca.

Autoritatile vremii au inceput a-i face zile grele parintelui. Astfel, cerintele au inceput sa apara: slujbele sa fie scurtate, astfel incat la ora 09.00 biserica sa fie inchisa, sa vina la toate adunarile de Partid, sa indemne lumea sa munceasca si duminica, sa nu mai primeasca pe nimeni la el acasa, etc. Netinand cont de nici unul dintre aceste indemnuri, parintele a fost acuzat, cu martori mincinosi, de "instigare contra ordinii publice".

In ziua de 18 iulie 1948, comunistii au venit la biserica din Boroaia, ca sa il aresteze. Neaflandu-se acasa, parintele a aflat despre faptul ca era asteptat de militie. Fugind, in ascuns, din satul Boroaia, el a mers in casa natala, in Valea Glodului, unde s-a ascuns intr-o magazie darapanata, in spatele unui perete fals de lemn. Fara de nici unele, parintele a stat ascuns acolo vreme de trei ani. Doar mancarea o primea in cantitate mica si in ascuns.

Cel care l-ar fi gasit si l-ar fi "turnat" pe parintele, primea de la stat o suma de 300.000 de lei, multi bani la acea vreme.

Dupa cinci ani de la fuga parintelui, militia a mai deschis un dosar, de asta data cu sentinta de inchisoare pe viata, pentru "organizare de complot contra statului". Vreme de alti patru ani, parintele a stat ascuns intr-o sura de fan. Cativa ani, el a stat ascuns si sub podeaua casei din Boroaia, nimeni nestiind de el.

In total, Parintele Ilarion Argatu a stat ascuns vreme de 16 ani, ba prin magazii si hambare, ba prin poduri si pivnite. Abia in anul 1964, parintele a fost absolvit de cele doua dosare mincinoase, odata cu eliberarea tuturor celor inchisi din rautate.

In ziua de 13 februarie 1965, militia a fost anuntata de o vecina a parintelui ca l-a vazut noaptea, in curte. Fiind interogat de militienii din Suceava, parintele a fost lasat, mai apoi, in libertate. Intors in Boroaia, parintele s-a apucat de lucru, zidind biserica cea mare.

Avand binecuvantarea mitropolitului Iustin Moisescu, parintele Ioan Argatu a pus piatra de temelie a bisericii in ziua de 22 iunie 1969, lucrarile de zidire durand pana in ziua de 2 mai 1970. Dupa randuirea tuturor celor de folos ale bisericii, aceasta a fost sfintita in anul 1977, in vreme ce de biserica se ingrijea fiul sau, Alexandru Argatu.

In anul 1972, parintele Ioan Argatu ramane vaduv. La mai putin de un an, in luna ianuarie 1973, el se va calugari la Manastirea Antim, din Bucuresti, primind numele de Ilarion Argatu. Dupa cativa ani petrecuti in Manastirea Caldarusani, parintele s-a retras mai apoi, pentru ultimii 19 ani din viata sa, la Manastirea Cernica, unde nenumarati pelerini ii paseau pragul.

La Manastirea Cernica, parintele a savarsit nenumarate exorcizari. Slujba de exorcizare incepea cu Acatistul Domnului Iisus Hristos si continua cu Sfanta Liturghie, cu Sfestania de sfintire a apei si cu Taina Sfantului Maslu. La sfarsit, parintele Ilarion Argatu citea Moliftele Sfantului Vasile cel Mare si pe ale Sfantului Ioan Gura de Aur. Dupa tipete si urlete inumane, omul posedat incepea sa se vaite puternic, ca in cele din urma ca cada intr-un somn adanc. Dupa aceea, omul se trezea linistit.

Din colecta publica, parintele a ridicat o biserica in satul natal si a daruit Comunitatii Romanesti din Israel un teren la Ierihon, unde a fost cladit un lacas de cult ortodox, cu hramul Nasterea Domnului, in care sa fie adunate toate maicutele romance din Israel.

Parintele Arhimandrit Ilarion Argatu a adormit in Domnul in ziua de 11 mai 1999, la Manastirea Cernica, fiind in varsta de 86 de ani. Parintele a fost inmormantat in pronaosul bisericii din Boroaia, precum i-a fost dorinta.

Parintele Cuvios Ilarion Argatu

In luna mai a anului 2006, dupa trecerea a sapte ani de la ingroparea sa, parintele Ilarion Argatu a fost dezgropat, dupa obicei. Vineri seara, cu un sobor de 30 de preoti, IPS Pimen al Sucevei si Radautilor a oficiat slujba de dezgropare a parintelui Ilarion Argatu. S-a descoperit trupul intreg si frumos mirositor. Desi sicriul putrezise complet, trupul parintelui s-a aflat intreg si frumos la culoare. Pelerinii au inceput sa se adune in numar nenumarat.

Trupul parintelui Ilarion Argatu a fost spalat in Aghiazma, uns cu untdelemn sfintit si cu mir. Desi se dorea ca osemintele sa ramana in biserica timp de 40 de zile, iar mai apoi sa fie ingropate in curtea bisericii, credinciosii au construit un baldachin din lemn si o racla si l-au asezat in pronaosul bisericii.

Despre parintele Argatu, IPS Teodosie, spune: "Viata sa a fost o flacara. Se ruga pana adormea si se trezea rugandu-se." Primul criteriu in canonizarea unui sfant este marturisirea de credinta ortodoxa, iar mai apoi pilda vietii si a invataturii propovaduite. Parintele Argatu indeplineste acest prim criteriu, cat despre culoare ramasitelor sale, si acestea sunt i galbene si placute la culoare, precum ceara. Desi nu toti se raporteaza la fel la cazul Parintelui Ilarion Argatu, acesta a fost si ramane unul dintre marii parinti duhovnicesti ai tarii noastre.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Parintele Cleopa Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Sulița, județul Botoșani - d. 2 decembrie 1998, Mănăstirea Sihăstria)

2010-09-14T01:55:00.000-07:00

Cleopa Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Sulița, județul Botoșani - d. 2 decembrie 1998, Mănăstirea Sihăstria) a fost arhimandrit și stareț la Mănăstirea Sihăstria, fiind un renumit trăitor al credinței ortodoxe.

Parintele Cleopa Ilie - Constantin Ilie, fericitul intru pomenire, s-a nascut in comuna Sulita, judetul Botosani, la 10 aprilie 1912. Parintii sai, Alexandru si Ana Ilie, au fost un exemplu viu de traire crestina, fiind iubitori de Dumnezeu, de Biserica si de copii. Familia Cleopa a fost binecuvantata de Dumnezeu cu zece copii, dintre care doi au murit de mici, iar opt copii (patru baieti si patru fete) au supravietuit.

Parintii sai nu lipseau niciodata de la sfintele slujbe, faceau milostenie, se rugau mult impreuna cu copiii, ducand o viata curata si bineplacuta lui Hristos. Casa lor era ca o biserica, precum povestea Parintele Cleopa: "Aveam o camera toata numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne rugam. Iar la miezul noptii ne sculam, citeam la Psaltire si faceam sute de metanii. Apoi iar ne culcam.ť"Aici este praznic?". Ca eu am stat la Schitul Cozancea, si acolo era viata de sine: fiecare cu masa lui, cu casa lui. "Mai frate, a zis el, nu este praznic! Aici este viata de obste. Asa stau la masa calugarii, cu totii totdeauna!" Batranul le citea cuvant. El slujea Liturghia si se hranea numai cu Sfanta Impartasanie, aproape douazeci de ani. Numai sambata si Duminica gusta asa, oleaca, de prin castroane. Stiu, pentru ca eu eram bucatar. Dumnezeu sa-l odihneasca, saracul! Tare a mai fost cu frica de Dumnezeu si tare a mai fost cu credinta! M-a calugarit in anul 1937, in postul Sfintei Marii. Imi aduc aminte...

Nu se auzeau la ei certuri, nici cuvinte necuviincioase, nici alte lucruri neplacute lui Dumnezeu, ci viata lor de zi cu zi curgea lin ca o apa dulce de izvor, caci asa se mostenea din mosi-stramosi si asa era traditia crestina in partea locului.

Nu intamplator s-au nascut in aceasta zona, cu randuiala lui Dumnezeu, multi oameni mari, dintre care nu putini calugari, preoti, ierarhi alesi si cuviosi, cum a fost si Sfantul Ioan cel Nou de la Neamt (1913-1960). Intre acestia nu gresim daca il numaram si pe vrednicul de pomenire, parintele nostru duhovnicesc al tuturor, Arhimandritul Cleopa Ilie, cat si pe duhovnicul sfintiei sale, ieroschimonahul Paisie Olaru.

Parintele Cleopa Ilie a fost ales de Dumnezeu de la nastere pentru a povatui duhovniceste si a mangaia atat pe calugari si preoti, cat si multimea credinciosilor. Prea cuviosia sa era duhovnicul si povatuitorul de obste al tuturor celor ce-i cereau rugaciunile si voiau sa urmeze lui Hristos. A fost o binecuvantare a lui Dumnezeu pentru intreaga noastra tara.

Casa parinteasca in care s-a nascut arhimandritul Cleopa Ilie era ca o biserica vie, dar nu o inlocuia pe cea din sat, unde slujea incepand cu anul 1877, vestitul preot de atunci, Parintele Gheorghe Chiriac. Caci, precum spunea insusi Cuviosia sa, locuitorii din satul Sulita ascultau de preotul lor ca de insusi Hristos si nimic nu faceau fara sfatul si binecuvantarea lui. De aceea, viata de zi cu zi era linistita, biserica era plina de credinciosi, iar copiii, foarte numerosi, formau podoaba satului.

Parintele Cleopa Ilie - Constantin - o viata daruita lui Hristos si oamenilor

Parintele Cleopa Ilie s-a nascut la 10 aprilie 1912, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. El a urmat scoala primara de sapte ani in satul natal. Avea o memorie cu totul deosebita, asemanandu-se mamei sale. Trei ani de zile a facut ucenicie duhovniceasca impreuna cu fratii sai la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea.

In anul 1929, la inceputul lui decembrie, a intrat in obstea Schitului Sihastria, impreuna cu fratele sau mai mare, Vasile Ilie. Dupa trei zile de ispitire la poarta schitului, au fost primiti in obstea de la Sihastriei, in ziua Sfantului Ierarh Spiridon, la 12 decembrie. De aceea Parintele Cleopa avea mare evlavie la Sfantul Ierarh Nicolae, patronul bisericii din satul natal, si la Sfantul Ierarh Spiridon.

Pana in anul 1935, Constantin - Cleopa a pascut oile Schitului Sihastria, impreuna cu alti frati. Apoi este luat in armata in orasul Botosani. Se reintoarce la schit in toamna anului 1936 si este tuns in monahism la 2 august 1937, primind numele de Cleopa. Dupa aceasta face ascultare la oile schitului pana in vara anului 1942, impreuna cu parintii Galaction Ilie si Antonie Olaru.

In iunie 1942 este adus in schit si numit loctiitor de egumen, intrucat staretul Ioanichie Moroi era greu bolnav. In anul 1944, la 27 decembrie, monahul Cleopa este hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de episcopul Galaction Cordun, pe atunci staret al Manastirii Neamt. Dupa aceasta data este numit oficial egumen al Schitului Sihastria.

In anul 1947, Schitul Sihastria, numarand peste 60 de vietuitori, a fost ridicat la rang de manastire, iar Protosinghelul Cleopa Ilie este facut arhimandrit, cu aprobarea Patriarhului Nicodim. In anul 1948, fiind urmarit de organele politice de atunci, se retrage pentru, sase luni in padurile din jurul Manastirii Sihastria.

In anul 1949, la 30 august, arhimandritul Cleopa Ilie este numit staret al Manastirii Slatina - Suceava si se transfera acolo cu 30 de calugari din obstea Manastirii Sihastria, in urma deciziei Patriarhului Justinian. In locul sau este numit staret Protosinghelul Ioil Gheorghiu.

La Manastirea Slatina, parintele intemeiaza o obste care a ajuns la peste 80 de vietuitori. Intre anii 1952-1954, fiind urmarit de securitate, se retrage in Muntii Stanisoara, impreuna cu ieromonahul Arsenie Papacioc. Dupa mai bine de doi ani de viata pustniceasca, amandoi au fost readusi in Manastirea Slatina, la porunca Patriarhului Justinian.

In anul 1956, parintele Cleopa revine la metanie in Manastirea Sihastria, iar in primavara anului ,1959, se retrage pentru a treia oara in Muntii Neamt, unde se nevoieste mai bine de cinci ani de zile. In toamna anului 1964 revine in Manastirea Sihastria, ca duhovnic al intregii obsti, si povatuieste fara intrerupere atat calugari, cat si mireni, timp de 34 de ani, pana la 2 decembrie 1998, cand isi da duhul in bratele lui Hristos.

Parintele Cleopa Ilie - Cuvantul de pe urma al parintelui

- rostit catre obstea Manastirii Sihastria, in trapeza, la 1 martie 1998 -

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Prea Cuvioase Parinte Staret, Prea Cuviosi Parinti si frati, asa cum va vad aici, dragul mamei, asa, pe toti, sa va vad la rai, in bucuriile fara margini ale raiului, caci toti sunteti in slujba Mantuitorului si a Maicii Domnului, si fiecare, saracul, face ascultare in directia lui, unde este pus.

Tare imi este drag cand va vad! Dar pe multi nu va cunosc. Eu vin rar pe aici. Am atata lume pe capul meu acolo si sunt bolnav. Dar mai cunosc din ei, care vin la marturisire si care sunt mai vechi. Eu doresc ca toti, toti sa mergeti la bucuria cea vesnica si nici unul, Doamne fereste, la munci.

Dragii mei parinti si frati, sa stiti ca Biserica este mama noastra spirituala. Ea ne-a nascut pe noi la botez prin apa si prin Duh. Ati auzit ce spune Sfantul Apostol Pavel: ati luat darul infierii in baia nasterii de-a doua si al innoirii Duhului Sfant. De atunci suntem toti fii dupa dar ai lui Dumnezeu, de cand ne-am botezat in numele Preasfintei Treimi.

De aceea va rog din toata inima sa iubiti Biserica, mama! Sa va fie draga Biserica si, cat puteti, ziua si noaptea sa mergeti la sfintele slujbe. Care sunt mai batrani si nu pot saracii, sa stea mai putin. Care sunt tineri pot sa stea mai mult, pentru ca pravila Bisericii imbogateste memoria fiecaruia si darul Preasfantului Duh vine asupra aceluia care asculta cu evlavie sfintele slujbe ale Bisericii.

Dragii mei, eu pacatosul si nevrednicul sunt batran, 86 de ani, sase operatii, mana dreapta mi-e rupta, am stat in ghips 32 de zile, maine-poimaine imi veti canta Vesnica pomenire! Ce sa mai astept? Psalmul 89 spune clar: Anii lor sunt saptezeci de ani, iar daca vor fi in putere optzeci de ani. Iar la stihul unsprezece spune asa: Ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere! Eu am intrat in anii durerii. Am imbatranit, optzeci si sase de ani implinesc acum, pe zece aprilie.

Dragii mei parinti, va rog din toata inima, care aveti dragoste si puteti, sa nu ma uitati la rugaciune. Sa ma pomeniti! Eu am dragoste cand va vad pe toti in slujba Mantuitorului si a Maicii Domnului. Asa sa va vad la rai, dragul mamei, pe toti! Toti sunteti in slujba Mantuitorului si a Maicii Domnului.

Manastirea noastra este o manastire cu randuiala canonica: nu se mananca carne, spovedania este la vreme, slujbele merg dupa randuiala Sfantului Sava. Cand am venit eu aici am gasit paisprezece parinti, incaltati cu opinci, cu barbile pana la brau, cu metanii de lemn in mana. M-a adus fratele meu Vasile. Cand am venit aicea aveam cincisprezece ani jumatate, nu stiam...

Si cand am vazut la masa calugarii toti, si staretul, batranul, citea cuvant de folos in capul mesei, de la Sfantul Teodor Studitul, eu am intrebat pe fratele:

Era un parinte, Nicolae Gradinara, cu barba mare, poate l-ati apucat unii. El a zis, cand m-a dus in fata altarului: "Prea Cuvioase parinte, sa-i punem numele Cleopa, ca nu avem nici un Cleopa aici!". Si batranul a pus mana pe foarfece si Cleopa mi-a zis. Asa a fost scris!

Dumnezeu sa-i odihneasca! Am pomelnicul acasa, al tuturor celor ce au murit aici; am si episcopi si patriarhi, cati sunt. Cat mai am o scanteie de viata ii pomenesc in fiecare zi! Dar va rog, dragul mamei, pe toti, sa nu ma uitati in sfintele voastre rugaciuni! Si asa cum va vad aici sa va vad la rai, in bucuria cea vesnica, fara margini!

Mila Preasfintei Treimi si acoperamantul rugaciunilor Preasfintei Maicii lui Dumnezeu si ale tuturor sfintilor, sa fie cu voi cu toti, dragii mei, si pe toti sa va duca la rai. Amin.

Ieromonahul Lavrentie Strove (1923-2002) Biografie

2010-09-14T01:52:00.000-07:00

S-a născut în judeţul Maramureş, satul Trestia la 25 septembrie 1923, din părinţi evlavioşi, Lazăr şi Paraschiva. A fost botezat în biserica satului, închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, punându-i-se numele Gavriil.

Mama lui, Paraschiva, avea de mică duh ascetic şi a sădit în inima copilăroasă a micului Gavriil acelaşi duh. Când Gavriil a ajuns la vârsta de 16 ani, făcând un pelerinaj la Sf. Mănăstire Rohia, s-a hotărât să urmeze în viaţa monahală. Au urmat doi ani de pregătire, de post şi rugăciune şi în anul 1941, de Crăciun, a plecat dintre cei iubiţi, părăsindu-şi părinţii pentru dragostea lui Hristos.

Astfel a intrat pentru o perioadă scurtă în Sf. Mănăstire Topliţa în anul 1940, după care în anul 1941 trecând linia de demarcaţie din Ardeal, deoarece Ardealul fusese dat la unguri, ajunge la Sf. Mănăstire Neamţ. Aici vrea să urmeze seminarul, însă este luat în armată a doua zi de Paşti.

Armata o face la vânătorii de munte şi în 1944, având probleme cu picioarele, este lăsat la vatră. El nu se mai duce acasă şi vine la Sf. Mănăstire Frăsinei. După diferite ascultări, în anul 1948, de sărbătoarea Sf. Andrei este făcut monah, schimbându-i-se numele în Lavrentie.

Datorită vieţii sale exemplare, în 9 ianuarie 1949 a fost făcut diacon la Sf. Mănăstire Cozia. Slujeşte 9 ani ca diacon până în anul 1968, când în prima săptămână a Postului mare a fost făcut preot. De atunci devine economul Sf. Mânăstiri Frăsinei şi împreună cu actualul stareţ a obţinut pe plan administrativ realizări de neînchipuit în acea vreme: un grajd nou, o trapeză şi o stăreţie nouă, acoperă chiliile din jurul bisericii etc. Din 1978 îşi ia sarcina de a oficia Taina Sf. Maslu la bisericile în construcţie şi la familiile necăjite. Şi deoarece slujea cu sinceritate şi cu frica lui Dumnezeu, ascunzându-şi faptele bune, căutând smerenia, Dumnezeu l-a descoperit. Astfel, fiind încă în viaţă, numele lui era purtat cu o deosebită evlavie de numeroşi credincioşi din Sibiu, Piteşti, Rm. Vâlcea, Făgăraş. De peste tot alergau oamenii la el ca să se folosească duhovniceşte. În fiecare zi mângâia pe cei îndureraţi de păcatele lor şi le insufla nădejde. Deoarece avea adevărata duhovnicie, cuvintele lui erau ascultate cu evlavie şi oamenii văzând că acestea erau însoţite de o viaţă sfântă, îi încredinţau sufletele lor.

Se jertfea lui Dumnezeu printr-o asceză autentică, slujind mult oamenilor, uneori spovedind şi 5 sau 6 ore în continuu. Puţin se odihnea, făcând aproape în fiecare noapte Taina Sf. Maslu la localurile din eparhia Sibiului şi în casele oamenilor, şi aceasta cu binecuvântarea Mitropolitului Ardealului P.S. Antonie Plămădeală. Astfel a devenit ctitor a numeroase biserici.

Dar o scurtă şi grea suferinţă îl trece la cele veşnice în timpul oficierii Tainei Sf. Maslu în Sf. Mănăstire Frăsinei de ziua Sf. Proroc Ilie, 20 iulie 2002.

Fericitul ne-a lăsat o valoroasă moştenire: însuşi exemplu vieţii sale. Ieromonah simplu, cu puţine cunoştinţe ale şcolii primare, dar bogat în roade duhovniceşti, el s-a golit pe sine pentru aproapele său. Fericitul văzând că în zilele noastre păcatul a devenit la modă şi-a dat seama că pocăinţa şi mărturisirea sunt mai de trebuinţă astăzi decât orice. Şi cu ajutorul lui mulţi s-au îndreptat prin Taina Mărturisirii şi şi-au schimbat viaţa.

sursa:lavrentie-strove.eu