Povești pentru copii și părinți

Cum a apărut orașul Sibiu- legendă populară românească

2017-10-21T17:16:00.000+03:00

Se spune că, pe vremuri, Sibiul nu era un oraş atât de mândru cum este astăzi.
Oriunde te întorceai era sărăcie. Și nu exista în acea aşezare nici un om priceput, vreun meşteşugar, care să poată întocmi sau lucra cele de trebuinţă unui om într-o viaţă. Sibiel se numea acea așezare.

Oamenii care îşi duceau zilele prin preajma locului, nu se ştie de unde şi până unde, au auzit de un pantofar neamţ, ce se numea Herman şi s-au hotărât să meargă la el şi să-l roage să se mute în sătucul lor, promiţându-i că va avea numai de câştigat.
Şi cum să nu câştige, dacă era singurul om priceput la croit obiele!

- Bine, bine, le-a zis Herman cel şiret la vorbă. Voi veni. Însă voi găsi eu, oare, loc de casă, masă şi ce-i mai trebuie unui om în bătătura sa?
- Cum să nu! I-au răspuns sibielii.
- Vino şi vei avea loc de casă, cât vei vrea.
- Bun! Dar înainte de toate, trebuie să facem legământ unii cu alţii. Tot ce vorbim să rămână sfânt.
- Cum nu, să facem!
- Ascultaţi, la mine! Nu, nu cer un loc de casă prea mare, doar cât să întind o piele de bivol.
- Numai să vii, că îţi dăm noi, încă pe atâta, au mai zis oamenii!
- Atunci, aşa să fie! Seară bună, așa să ne-ajute Dumnezeu!

Zis şi făcut! În zorii zilei, Herman cu pielea de bivol la subţioară a poposit în lăcaş.
S-a aşezat turceşte pe ea şi a început să taie fâşii- fâşii bucata de piele, late cât lama cuţitului
După ce-a isprăvit munca, i-a chemat pe săteni să-l ajute la măsurat.
Românii au văzut cum au fost păcăliţi de neamţ, dar nu mai aveau ce să facă.
S-au apucat să măsoare întinzând fâşie cu fâşie.
Pe deasupra, i-au mai dat încă pe atâta, după cum le-a fost socoteala, ca să nu-l mânie pe bunul Dumnezeu, că nu-şi respectă promisiunea.
Herman s-a apucat să-şi dureze casa şi a adus cu el o grămadă de neamuri, meşteşugari pricepuți fiecare.

Aceasta este adevărata legendă a orașului Sibiu de astăzi.

Greierașul- legendă populara românească

2017-10-18T18:45:00.000+03:00

Se zice că, pe vremea măritului împărat Alexandru, trăia un flăcău atât de chipeş, harnic şi năzdrăvan de nu avea pereche. Vestea că există o aşa minunăţie de băiat a ajuns hăt, peste mări şi ţări, iar toate fetele de împărat, când venea vorba de el, parcă erau apucate de streche. Se luau la harţă şi îşi aruncau una alteia ocări, care mai de care. Fiecare din ele şi-l dorea ca soţ, ce mai tura vura!

Frumos era flăcăul nostru, dar când începea să cânte, parcă inima- ți începea să-ţi ticăie mult prea repede și mintea îţi stătea în loc, din cauza vocii plăcute şi mândre, pe care acesta o avea.
Că toate fetele erau înnebunite după el este una, dar, mai di hai! Și mamele fetelor căpiaseră. Ba chiar şi împăraţii, moşnegii cu bărbile lungi până la genunchi, îşi dădeau genele şi sprâncenele stufoase în lături, doar să-l vadă pe băiatul minune şi scump ca un boţ cu aur.

Balada unui greier mic

Avea un singur duşman, însă. Tocmai împăratul cel mare Alexandru era. Acesta îl ura cât era el de măreț şi vestit în lume, de nici Soarele, care pe atunci umbla pe pământ nu l-ar fi putut împăca.
Oare de ce? Nu e secret! Fiindcă şi iubitei împăratului îi căzuse cu tronc flăcăuaşul nostru şi acesta se cam întrecea la poveşti, dintr-alea cu pupici, cu dânsa.

Soarele, care nu era atât de puternic degeaba, a tocmit, într-o zi, o învoială între flăcău şi împărat, ca s-o lase cumva în pace pe iubita cu pricina.
Băiatul, însă, în loc să-şi vadă de treaba lui, a încălcat învoiala şi a început să meargă din ce în ce mai des la drăguţa împăratului, cântându-i de inimă albastră, de câte ori putea.
Nu după mult timp, Soarele a băgat de seamă că băiatul îşi bătea joc de învoiala făcută şi
l -a alungat furios.
Ce, te pui cu ditamai Soarele?!? Şi când a început să mi-l gonească Soarele pe flăcău, l-a alergat atât de mult, încât băiatul, din frumos şi voinic cum era, s-a făcut negricios ca şi cărbunele şi mic cât o alună.

Nu râde, aşa e povestea!

A mai apucat rămăşiţa de om să se ascundă sub vatra focului unei femei sărmane, de unde cu un glas pipernicit a mai apucat să strige:
- Griji, griji, griji, ca să nu mă găsească Soarele! Şi s-a transformat în greiere.

Soarele nemilos, însă, l-a auzit. Și cu o voce tunătoare a spus:
- Acolo să şezi, mereu, de acum înainte! Să fii flămând şi însetat, ziua ori noaptea şi să strigi numai atât: griji, griji, griji!

Stai să vezi finalul!

Îţi aminteşti de fetele frumoase de împărat care erau îndrăgostite de băiat? Unele dintre ele s-au supărat nespus de tare pe Soare şi n-au mai ieşit din castelele lor niciodată. Altele, mai miloase, s-au transformat în furnici, i-au cărat de-ale gurii bietului greieruş, şi îi cară, încă, şi în ziua de astăzi, ca să nu moară de foame.

Ei, ce zici, ţi-a plăcut povestea mea?

Răstălmăcire după Simion Florea Marian, din volumul: "Insectele în limba şi credinţele românilor"

Povestea şoricelului lacom

2017-02-18T19:54:00.000+02:00

Oricât de foame ne este uneori, nu este bine să ne îndopăm, să mâncăm prea mult, pentru că putem pica într-o capcană, asemeni şoricelului cel lacom.

Se povesteşte că un şoricel trecea odată prin vremuri foarte grele. Nu putea găsi nimic de mâncare. Căuta colo şi colo, dar nu era nicăieri ceva de îmbucat, aşa că s-a făcut mai subţirel, şi mai subţirel.

În cele din urmă, a găsit un coş din nuiele plin cu porumb. În coş era o gaură micuţă, şi s-a strecurat prin ea. A intrat cu uşurinţă prin acea găurică.

Apoi, a început să se ospăteze. Îi era foarte, foarte foame, aşa că a mâncat o mulţime de boabe de porumb, a tot înfulecat şi înfulecat. Atunci când a simţit că s-a săturat, se îngrăşase peste poate, se transformase dintr-un şoricel slab ca un ac într-unul burtos ca un brotac.

A încercat să iasă din coş, dar nu a mai putut. Era prea gras ca să mai încapă prin gaura în care îşi făcuse loc înăuntru.

Ghicitori despre şoareci

"Ah, vai," s-a plâns şoricelul cu voce tare, "cum să ies, cum să scap de aici?"

Un şoarece mai în vârstă, care trecea pe acolo, a auzit aceste cuvinte şi i-a răspuns, "Soricelule, dacă vrei să ieşi din coş, trebuie să aştepţi să te faci la fel de subţirel,să fii la fel de infometat ca şi atunci când ai intrat în el!"

Leul, ursul şi vulpea - Fabulă de Esop

2017-02-14T17:49:00.000+02:00

Un leu şi un urs au înşfăcat în acelaşi timp un ied rătăcit, şi s-au luptat cu încrâncenare să pună stăpânire peste el.

După ce s-au rănit cu înverşunare unul pe celălalt şi şi-au slăbit puterile în înfruntare, au căzut la pământ, obosiţi peste poate, epuizaţi.

O vulpe care le dădea târcoale de ceva vreme, şi-a dat seama că cei doi nu mai erau în stare să mai facă vreo mişcare, aşa s-a strecurat şi a apucat în dinţi iedul ce zăcea între ei, şi a fugit nevătămată cât a putut de repede.

Leul, Jupiter şi elefantul - Fabulă de Esop

Leul şi ursul au văzut-o dar, fiind incapabili să se mai ridice pe picioare, au zis, "Vai nouă, căci am luptat şi ne-am stors puterile numai pentru a-i aduce folos vulpii."

Morală: Uneori, se întâmplă ca un om să facă toată treaba, iar un altul să îi culeagă toate profiturile.

Leul şi şoarecele - Fabulă de Esop

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen (I)

2017-02-12T12:24:00.000+02:00

Povestea Pantofii roşii face parte din poveștile întunecate, horror, de groază, ale lui Hans Christian Andersen. Nu cred că este o poveste pe care părinţii să le-o spună copiilor foarte mici. Ea conţine o morală, dar detaliile sale pot fi înfricoşătoare! Hans Christian Andersen a mărturisit că la originea acestei poveşti este o întâmplare prin care a trecut când era mic copil. Tatălui său i se trimisese o bucată scumpă de mătase roşie de către o doamna bogată pentru a-i face fiicei ei o pereche de pantofi de dans. Tatăl lui Andersen, un cizmar foarte priceput, a îmbinat cu mare grijă acea mătase cu piele roşie, însă femeia avută nu a fost mulţumită de munca să şi i-a reproşat că nu îi reuşise lucrarea, că îi irosise degeaba mătasea roşie. Iritat, cizmarul i-ar fi spus, "În acest caz, mi-am irosit şi pielea mea roşie," şi ar fi ciopârtit pantofii de dans în faţa ei!

Pantofii roşii - Poveste de Hans Christian Andersen

Odată ca niciodată, trăia într-un sătuc o fetiţă frumoasă şi graţioasă care, din cauza sărăciei, era silită de-a lungul verii să meargă în picioarele goale, iar iarna să să poarte saboţi, nişte pantofi grosolani şi largi din lemn. Din această pricină, picioruşile sale i se înroşeau mereu foarte tare!

În mijlocul satului locuia nevasta bătrână a unui cizmar. Într-o zi ea meşteşugit cum a putut o pereche de pantiofori din bucăţi vechi din postav roşu. Nu erau foarte arătoşi, însă femeia era bine intenţionată, întrucât voia să îi dea fetiţei, al cărei nume era Karen.

Karen a primit cu plăcere pantofii şi i-a purtat prima oară la înmormântarea mamei sale. Desigur, nu erau deloc potriviţi într-o astfel de împrejurare, dar nu avea alţii, aşa că şi i-a pus în picioarele goale şi a mers cu ei în spatele sicriului sărăcăcios.

În drumul spre cimitir, a trecut pe lângă cortegiul funerar o trăsura în care se găsea o femeie în vârstă. Ea s-a uitat la fetiţă şi, pentru că i-a fost milă de ea, i-a spus preotului care o însoţea, "Am văzut micuţa aceea! Dacă mi-o încredinţezi, voi avea grijă de ea!"

Povestea Razei de Soare, de Hans Christi an Andersen

Karen a crezut că fusese luată în seamă de acea doamnă datorită pantofilor săi roşii, însă bătrânei i se părusate că sunt urâţi şi i-a aruncat apoi pe foc. Karen a ajuns să fie îmbrăcată foarte îngrijit, cu haine frumoase şi curate. A fost învaţată să citească şi să coasă, iar lumea spunea despre ea că era foarte drăguţă. Cu toate astea, oglinda îi zicea în fiecare zi, "Nu eşti doar drăguţă, eşti frumoasă!"

Regina a trecut odată prin acea parte din ţară împreună cu fata ei, care era, desigur, o prinţesă. Toată lumea, inclusiv Karen, a mers spre castel, unde, micuţa prinţesă, în straie fine, stătea la geam şi le ingăduia oamenilor să o privească. Nu purta nici o trenă, şi nici o coroană de aur, dar avea, în schimb, o pereche de pantofi frumoşi, de un roşu strălucitor! Aceste încălţări erau, cu siguranţă, mai meşteşugite decât cele pe care le cususe nevasta cizmarului pentru Karen. Nu exista nimic, de fapt, în intreagă lume, care să fie comparat ca frumuseţe cu aceşti pantofi roşii!

Karen nu crescuse îndeajuns de mult pentru a fi confirmată la biserica. Primise nişte haine noi şi urma să aibă, de asemeni, nişte pantofi noi. Cizmarul cel mai vestit din oraş i-a luat măsura piciorului în prăvălia sa, în care tronau o mulţime de cutii cu pantofi drăguţi, nemaipomeniţi! Erau atât de atrăgători, însă bătrână care avea grijă de fetiţă nu vedea foarte bine, aşa că nu a fost impresionată de ei. Printre încălţări se afla o pereche de pantiofori roşii, la fel ca şi ei purtaţi de prinţesă. Cât de frumoşi erau! Cizmarul a spus că îi făcuse pentru fiica unui conte, dar nu i se potriviseră acesteia.

"Cred că sunt din piele lustruită, nu-i aşa?" a observat bătrâna. "Strălucesc atât de tare!"

"Da, sunt foarte sclipitori," a confirmat Karen. I se potriveau, aşa că i-au fost cumpăraţi. Bătrâna doamna, cu privirea sa înceţoşată, nu îşi dăduse seama că erau roşii, căci nu i-ar fi permis niciodată lui Karen să fie confirmată la biserica în încălţări roşii, aşa cum s-a întâmplat după aceea.

Toţi oamenii s-au uitat revoltaţi la picioarele ei şi, în tot drumul ei de la uşa bisericii până la strană, i s-a părut că până şi statuile, cu gulere înalte şi lungi robe negre, îi fixau cu privirea pantofii roşii. Nu s-a gândit decât la asta până când preotul şi-a aşezat mâna pe capul ei şi a dat glas sfântului botez, a promisiunii făcute omenirii de către Dumnezeu, şi i-a spus că era de-acum o adevărată creştină. Orga a sunat solemn, iar glasurile pure ale copiilor s-au împletit cu cel al bătrânului lor dirijor. Gândul lui Karen era însă îndreptat numai la pantofii săi roşii. În acea după amiază, bătrâna a auzit de la toţi că fata purtase pantofi roşii. Ea i-a spus lui Karen că era revoltător să facă aşa ceva, că era foarte nepotrivit şi că trebuia, de atunci înainte, să meargă la biserică numai cu încălţări negre, chiar dacă erau vechi.

În următoarea duminică urma să aibă loc împărtăşania. Karen s-a uitat mai întâi la pantofii negri, apoi la cei roşii. A privit iarăşi pantofiorii roşii, şi nu s-a putut împiedica să-i încalţe!

Soarele strălucea cu putere şi, drept urmare, Karen şi bătrâna au mers pe o cărare umbroasă, dar prăfoasă, printre lanurile de porumb.

La uşa bisericii, stătea un bătrân soldat olog, sprijinit într-o cârja; avea o barbă lungă şi frumoasă, mai mult roşie decât albă. A făcut o plecăciune în faţa bătrânei doamne şi a întrebat-o dacă putea să-i lustruiască pantofii. După ce a curăţat încălţările doamnei, a trecut la cele ale lui Karen.

"Vai de mine, ce pantofi frumoşi de dans!" a exclamat soldatul. "Mişcaţi-vă repede când dansaţi," li s-a adresat apoi pantofilor, dându-le o palmă uşoară peste tălpi.

Povestea ghiocelului de Andersen

Toată lumea dinăuntrul bisericii s-a uitat la pantofii roşii ai lui Karen, şi toate statuile i-au aţintit cu privirea. Când Karen a îngenuncheat în faţa altarului şi şi-a adus pocalul aurit la gură, s-a gândit numai la pantofiorii săi roşii. Preotul i-a luat din mână pocalul, iar ea a uitat să cânte psalmul, a uitat să spună rugăciunea către Dumnezeu!

Nu a trecut mult timp, şi oamenii au început să iasă din biserică. Bătrâna doamnă s-a urcat în trăsură şi, chiar atunci când Karen îşi ridica piciorul pentru a o urma, soldatul olog i-a zis, "Vai de mine, ce pantofi de dans frumoşi!" Imediat ce au fost rostite aceste vorbe, Karen a făcut fără să vrea câţiva paşi de dans.

Prinţesa şi bobul de mazăre poveste de Hans Christian Andersen

Odată pornite, picioarele sale nu au încetat să danseze. Se părea că pantofii puseseră stăpânire peste ele. A tot dansat în jurul bisericii, pentru că nu se putea opri să o facă! Vizitiul a alergat după ea ca să o prindă. A ridicat-o în trăsura, însă picioarele ei nu încetau să danseze, aşa că fata a lovit-o tare, fără să vrea, pe buna doamnă bătrână. Până la urmă şi-a scos pantofii, iar picioarele i s-au liniştit.

Poţi citi, în curând, a doua parte din povestea Pantofii roşii, de Hans Christian Andersen, pe site-ul www.copiipovesti.ro

Povestea libelulei

2016-03-18T19:34:00.001+02:00

În adâncurile unei bălţi liniştite se afla, neştiut de nimeni, un orăşel al gândăceilor de apă. Locuitorii lui se simţea tare bine, fericiţi, departe de razele soarelui. Vreme de mai multe luni erau foarte ocupaţi să scormonească în mâlul moale de la fundul lacului dar băgau de seama că, din când în când, câte unul din ei dispărea fără urmă. Cei care se făceau nevăzuţi obişnuiau să se caţere pe tulpina unui nufăr către suprafaţa lacului, şi apoi nu mai dădeau nici un semn de viaţă.

"Uite!" striga câte unul din gândăcei către altul, "Iar se urcă cineva pe tulpina nufărului. Unde crezi că se duce?" Cel despre care vorbeau mergea cătinel, cătinel, tot mai sus, până când dispărea din vedere pentru totdeauna.

"Asta-i tare ciudat!" îi spunea câte un gândăcel altuia. "Nu era fericit aici?" întreba un al doilea... "Unde credeţi că merge?" se minuna un al treilea.

Nimeni nu avea vreun răspuns la aceste întrebări. Erau cu toţii nedumeriţi. În cele din urmă, unul din gândăceii de apă, aflat printre conducătorii oraşului, şi-a adunat mai mulţi prieteni şi le-a spus, "Am o idee! Trebuie să promitem că primul dintre noi care o să se caţere pe tulpina nufărului va veni înapoi şi ne va mărturisi unde a plecat şi de ce."

"Promitem," au zis, solemn, cu toţii."

Într-o zi de primăvară, nu mult după asta, chiar acel gândăcel care avusese ideea strălucită de mai sus a început să se urce pe tulpina nufărului. Nu ştia de ce făcea lucrul acesta, însă simţea că trebuie să-l facă. Puţin câte puţin, a dispărut din vedere. Înainte să îşi dea seama ce se întâmplă, a ajuns la suprafaţa apei şi a poposit obosit pe o frunză verzuie a nufărului. A adormit de îndată...

Atunci când s-a trezit s-a uitat la el însuşi şi a încremenit de uimire. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Trupul lui trecuse printr-o schimbare nemaipomenită. Cât dormise, îi crescuseră patru aripi argintii şi o coadă lunguiaţă. Cu toate că era atât de uluit, a simţit nevoia să îşi mişte aripile... Razele soarelui uscaseră apa de trupul său nou. Şi-a mişcat aripile din nou şi, dintr-o dată, a ajuns deasupra bălţii. Devenise o libelulă!

Inălţându-se către cer şi coborând apoi fulgerător spre pământ, a tot zburat vesel prin aer. Se simţea grozav! Din când în când, libelula nou-nouţă ateriza pe frunza de nufăr ca să se odihnească. Ar fi putut, atunci, să se uite dedesupt, spre fundul bălţii. Se găsea chiar deasupra vechilor ei prieteni, gândăceii de apă! Ei forfoteau prin măl, aşa cum făcuse şi libelula până de curând.

Libelula şi-a adus aminte de promisiune: "primul dintre noi care o să se caţere pe tulpina nufărului va veni înapoi şi ne va mărturisi unde a plecat şi de ce."Fără să mai stea pe gânduri, libelula s-a aruncat în jos. Însă, imediat ce a atins suprafaţa apei, aceasta l-a azvârlit înapoi în aer. Acum era o libelulă şi nu mai putea să se cufunde în apă...

"Nu mă pot întoarce," şi-a spus cu mâhnire. "Cel puţin, am încercat. Dar nu-mi pot ţine promisiunea. Chiar dacă aş reuşi să mă duc înapoi, nici unul din gândăceii de apă nu m-ar putea recunoaşte în trupul meu cel nou. Cred că va trebui să aştept să se transforme şi ei în libelule pentru a-i întâlni iarăşi. Vor înţelege în acest fel ce mi s-a întâmplat şi unde m-am dus."

Alte poveşti pentru copii:

De ce cocorii zboară în "V"?

Povestea iepurasului de Paşte

Povestea gărgăriţei

Leul, Jupiter şi elefantul - Fabulă de Esop

2016-03-17T19:23:00.000+02:00

Leul îl tot bătea la cap pe Jupiter plângându-şi neîncetat de milă.

"Ah, este adevărat, mărite Jupiter," i s-a adresat el odată, "că am o putere nemaipomenită, sunt arătos la trup şi plin de forţă când atac. Fălcile mele sunt înzestrate cu colţi ascuţiţi, labele îmi sunt înarmate cu gheare lungi şi tari, şi domnesc peste toate animalele din pădure, însă, vai mie, fiind aşa cum sunt, tot mă înspăimânt de cucurigul unui cocoş."

Jupiter i-a răspuns, "Şi dai vina pe mine, fără vreun motiv, pentru asta? Ţi-am dăruit toate calităţile mele şi, cu excepţia cântecului cocoşului, curajul nu te părăseşte niciodată."

La auzul acestor cuvinte, leul s-a văietat şi a plâns din toată inima, învinovăţindu-se pentru laşitatea lui, şi şi-a dorit să moară.

În vreme ce era frământat de aceste gânduri negre, a întâlnit un elefant şi început să stea de vorbă cu el. După un timp, a băgat de seamă că elefantul îşi agita foarte des, din toate puterile urechile şi, curios, l-a întrebat de ce făcea asta.

Chiar atunci, un ţânţar s-a aşezat pe capul elefantului, şi acesta i-a zis leului, "Vezi acesta insectă mică şi bâzâitoare? Dacă îmi intră într-o ureche, soarta îmi este pecetluită. Aş muri pe dată!"

Leul şi-a spus, "Ei bine, dacă unui animal atât de mare îi este frică de un ţânţar minuscul, nu mai am nici un motiv să mă mai plâng şi să-mi doresc moartea. Chiar în starea mea, sunt mai presus, mai binecuvântat decât elefantul."

Morală: Necazul tău nu te mai împovărează când vezi că altcineva are un necaz şi mai mare.

Alte postari din blog:

Leul în ogradă - Fabulă de Esop

Leul îndrăgostit - Fabulă de Esop

Poveste populară: Cât de bogat eşti ?!!?

2016-03-17T17:46:00.000+02:00

Odată, demult, s-au întâlnit doi drumeţi, unul tânăr şi unul bătrân, înţelepţit de povara anilor şi s-au prins în vorbă că de la atâta singurătate ce au indurat le era frică că au uitat să vorbească.
Tânărul a început să se plângă ce viaţă grea duce pe meleagurile de unde venea:
- Preacinstite călător, eu nu sunt fericit deloc. Părinţii mei nu mi-au lăsat nicio moştenire şi ce minunat ar fi fost pentru mine să fiu bogat...Însă ce nenorocire pe capul meu să fiu atât de sărac pe lumea asta.
- Nu te mai plânge atâta, băiete, i-a răspuns bătrânul. Nu trebuie să te simţi îndurerat şi pierdut din această cauză.
- Cum să nu sufăr dacă nu am nici o lețcaie?
- Opreşte-te, eu vad ca ai atâtea bogăţii în mâinile tale şi tu te plângi de sărăcie..!
Tânărul uimit l-a întrebat:
-Cum adică, am bogăţii? Nu ştiu nimic!
- Te-ai întrebat vreodată cât preţuiesc ochii tăi? Cedează-mi un ochi şi am să-ţi dau tot ce-ţi doreşti de la mine!
- Cum? Să-mi vând un ochi? S-a speriat băiatul. Nu domnule. Nu, n-am să-mi dau vreunul din ochi nici pentru cea mai mare comoară din lume!
- Bine, bine, a fost de acord bătrânul. Atunci cedează-mi o mână sau şi mai bine un picior şi am să-ţi dau aur şi argint cât îţi pofteşte inima.
- Pentru aur şi argint să-mi dau o mână sau un picior, s-a înspăimântat tânărul. Nu, pentru nimic în lume, n-am să fac aşa ceva! Pentru nici un fel de aur.
- Vezi atunci cât de bogat eşti! Ce te mai plângi? Crede-mă, când îţi spun că cea mai mare bogăţie este omul însuși, dacă este sănătos si are minte luminată, căci are puterea de a-și agonisi singur orice bogăție din lume!

Sursa imagine Wikipedia.org

Povestea gărgăriţei

2016-03-15T17:19:00.000+02:00

A fost odată o gărgăriţă tare frumoasă, foarte drăguţă, care se simţea peste poate de tristă pentru că era singură. Nu îşi aflase încă soţul fermecător la care visa pentru că facebook-ul nu fusese încă inventat, şi biata de ea nu prea avea bani ca să iasă în lume.

Într-o zi, pe când îşi făcea curat în bucătărie, a găsit o monedă de 50 de bani. A fost foarte fericită că descoperise această comoară, aşa că s-a dus la vecina ei şi a întrebat-o:

"Spune-mi şi mie, dragă, ce aş putea să cumpăr cu aceşti 50 de bani?"

Vecina i-a zis:

"Ai putea să-ţi iei nişte prăjiturele."

"Nu, nu, în nici un caz, prăjiturelele îngraşă," i-a răspuns gărgăriţa noastră şi, apoi, a mers la o altă vecină şi a întrebat-o:

"Spune-mi, dragă, ce aş putea să cumpăr cu aceşti 50 de bani?"

"Cumpără-ţi o rochiţă nouă, asortată cu un guleraş frumos şi o pereche de cercei, stai apoi la fereastră şi strigă: "Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Gărgăriţa a urmat sfatul vecinei sale şi de îndată ce şi-a pus rochiţa nouă şi cerceluşii nou-nouţi, a deschis fereastra cămăruţei sale şi a strigat:

"Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Un măgar care trecea pe acolo a exclamat: "Eu vreau!"

Vreau să-ţi aud mai întâi glasul, i-a zis gărgăriţa.

Măgarul a urlat din toate puterile, "iha, iha!" iar gărgăriţă l-a trimis la plimbare:

"Vezi-ţi de drum, măgarule, nu ai cum să-mi fii un soţ bun, voi găsi unul mai potrivit mie."

Aşadar, gărgăriţa a continuat să strige de la fereastră: "Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Un câine ce îşi avea calea pe sub fereastră sa a spus: "Eu vreau!"

"Cu ce te hrăneşti?" l-a întrebat gărgăriţa.

Câinele i-a lătrat: "Mănânc orice, chiar şi oase."

"Vezi-ţi de drum, căţelule, nu ai cum să-mi fii un soţ bun, voi găsi unul mai potrivit mie," i-a zis micuţa gărgăriţă, şi a pornit iarăşi să strige de la fereastră:

"Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

S-a nimerit ca un porc să fie pe acolo şi această a zis: "Eu vreau!"

"Unde stai?" l-a întrebat gărgăriţa.

"Într-o cocină," a guiţat porcul.

"Vezi-ţi de drum, porcule, nu ai cum să-mi fii un soţ bun, voi găsi unul mai potrivit mie."

Gărgăriţa noastră nu s-a dat bătută şi a început din nou să strige de la fereastră: "Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Un taur ce se plimba prin acel loc a spus: "Eu vreau!"

Gărgăriţă l-a întrebat: "Ce ştii să faci?"

"Sunt priceput la luptele de tauri," a mugit taurul.

Înfricoşată, gărgăriţă i-a zis: ""Vezi-ţi de drum, taurule, nu ai cum să-mi fii un soţ bun, voi găsi unul mai potrivit mie."

Dezamăgită niţel că nu reuşea să îşi afle un soţ care să-i placă, micuţa noastră gărgăriţă s-a dus iarăşi la fereastră şi a strigat: "Cine vrea să se însoare cu micuţa gărgăriţă atât de bogată şi de frumoasă?"

Chiar atunci, un şoricel arătos care trecea pe acolo i-a spus: "Eu vreau!"

"Ia zi-mi, frumosule şoricel, ce mănânci tu?" l-a întrebat gărgăriţa.

"Mă înnebunesc după dulciuri, nu mănânc decât delicateţuri... N-ai auzit de mine? Eu sunt şoricelul Ionică!"

Micuţa gărgăriţă i-a mărturisit: "Nu-mi doresc vreun alt soţ. Tu eşti cel cu care mă voi mărita!"

Pregătirile de nuntă au început imediat.

Atunci când era în drum spre biserica, gărgăriţa şi-a adus aminte deodată că uitase florile de mireasă acasă, şi i-a cerut şoricelului Ionică să meargă înapoi să le aducă.

Şoricelul s-a grăbit să-i facă pe plac miresei sale şi a alergat în goana îndărăt spre casa ei. Odată ajuns acolo, a simţit în aer o mireasmă nemaipomenit de delicioasă de mâncare...

Pentru că era pofticios de felul lui, şoricelul Ionică nu a putut să reziste mirosului şi a intrat în bucătărie, ca să guste din oala de pe aragaz. I-a dat capacul deoparte şi şi-a strecurat un deget în oală. Nu putea, totuşi, să guste din bunătatea de acolo cu un singur deget, aşa că şi-a băgat tot braţul, până la umăr, s-a aplecat prea tare, şi a căzut înăuntrul oalei!

Sătulă să-şi aştepte mirele la biserică, gărgăriţa noastră s-a hotărât să meargă înapoi acasă. De îndată ce a ajuns acolo, l-a căutat peste tot pe şoricelul Ionică, dar nu l-a găsit. Apoi, un iz ciudat i-a ajuns la nas, şi s-a dus la bucătărie. Când a intrat acolo, a văzut capacul oalei dat deoparte şi a fost zguduită imediat de sentimentul că i se întâmplase ceva rău iubitului ei şoricel.

S-a uitat înăuntrul oalei şi au popodit-o lacrimile... Nefericita noastră gărgăriţă a strigat îndurerată, din toate puterile: "Vai, bietul meu şoricel Ionică! Ah, sărmanul meu şoricel Ionică a sfârşit gătit de viu în oala de pe aragaz!"

Aşa se încheie povestea micii gărgăriţe care a vrut să se mărite dar care, după ce a făcut prea multe nazuri, a ajuns să-şi alegă un soţ greşit! Cât despre şoricelul Ionică... Bietul Ionică, sărmanul şoricel hulpav, ar fi trebuit să ştie că lăcomia este un păcat la fel de rău precum mândria, şi că este mai bine să ai burtă goală decât un şoricel mort!

Adaptare după o poveste populară portugheză

Povestea Apa vieții de Fratii Grimm Partea a II-a

2016-03-13T21:27:00.002+02:00

Apoi, prinţul i-a mulţumit micului său prieten cu mantie roşie pentru ajutorul primit, a luat bagheta magică şi cele două bucăţi de pâine şi a mers drum lung, pe mare şi pe uscat, până a ajuns la capătul călătoriei sale, unde a găsit totul aidoma spuselor piticului: poarta palatului s-a deschis la a treia lovitură cu bagheta, leii s-au îmblânzit după ce au mâncat fiecare câte o înghiţitură din pâinea vrăjită...

Mezinul a intrat în castel şi a ajuns într-o odaie împărătească frumos împodobită. În mijlocul sălii se aflau mai mulţi prinţi vrăjiţi ce stăteau ca stanele de piatră, iar băiatul nostru din poveste le-a scos inelele şi le-a pus pe propriile-i degete.
Într-o altă odaie a palatului, mezinul a văzut pe o masă un paloş măreţ şi o altă bucată de pâine, pe care le- a luat, de asemenea.
În camera următoare, o prinţesă tânăra şi de o frumuseţe care îţi tăia respiraţia stătea pe un jilţ princiar, iar la vederea prinţului a sărit în sus de bucurie, zicandu-i:
- Tu eşti cel care m-a eliberat de vraja pogorâtă asupra-mi şi peste întreg regatul. Ţi-e ţi se cuvine împărăţia aceasta. Revino peste un an şi ne vom căsători. Uite drumul către grădina palatului unde se află Apa vieţii pe care o cauţi. Dar grăbeşte-te, ca nu cumva să te apuce aici cele douăsprezece bătăi de clopot...!

În timp ce mergea pe aleile frumoase ale grădinii împărăteşti, mezinul a ajuns într-un loc umbrit, cu un jilţ de odihnă. S-a aşezat istovit să-şi tragă sufletul, gândindu-se la toate care i s-au petrecut, şi admirând minunăţiile din grădina palatului. Somnul a căzut peste el.

Când limbile ceasului arătau douăsprezece fără un sfert, prinţul s-a trezit. A sărit în picioare speriat și a alergat la fântâna cu apa magică, unde a găsit un ulcior, pe ghizdurile ei, a apucat să-l umple şi s-a grăbit să dispară la timp din palat.
În timp ce clopotul bătea orele 12, a alergat cu inima la gât reuşind să iasă afară din regat, în ultima clipită. Poarta din fier s-a închis în urma sa cu atâta putere, încât i-a smuls o bucată din călcâi.
Când i-a venit inima la loc, a simţit o bucurie şi mulţumire nemărginită, că el a fost în stare să ia Apa vieţii pentru tatăl său.

În drum spre casă, s-a reîntâlnit cu piticul care-l sfătuise şi care, văzând că mezinul ducea cu el paloşul şi pâinea fermecată, i-a spus:
- Porţi cu tine, Mărite prinţ, nişte comori: cu sabia aceasta îţi vei birui toţi duşmanii, iar cu câteva fărâme din pâinea pe care o duci va fi de ajuns să hrăneşti un întreg regat şi ea nu se va termina niciodată.

Fiindcă avea o inimă bună, prinţului i-a trecut prin minte să-şi caute fraţii, înainte să ajungă acasă şi i-a spus piticului:
- Nu pot merge acasă fără fraţii mei. Bunule prieten, nu ştii cumva unde sunt ei? Au plecat înaintea mea în căutarea Apei vieţii şi nu s-au mai întors. Te rog, dacă ştii ceva, spune-mi ca să-i pot lua cu mine acasă.
Piticul i-a răspuns:
- Eu i-am închis printr-o vrajă în scobitura dintre cei doi munţi de acolo, pentru că erau tare înfumuraţi, dispreţuitori şi m-au jignit...
Mezinul s-a rugat cu stăruinţă de pitic să-i ierte fraţii şi să le dea drumul, iar acesta, în faţă inimii atât de bune a mezinului a cedat, însă i-a spus:
- Fereşte-te de ei, copile bun, căci ei au inimile negre!

Văzându-şi fraţii în viaţă, prinţul cel mic tare s-a mai bucurat şi a început să le povestească acestora prin câte primejdii a trecut ca să ajungă la apă vieţii din care luase o ulcică pentru tatăl sau şi cum a eliberat-o pe prințesa care fusese fermecată de o vrajă rea, că se logodise cu ea şi că va trebui să aştepte un an ca să se căsătorească cu ea şi să primească acel regat.

Apoi cei trei fraţii au pornit spre casă. Drumul lor trecea printr-o ţară unde era război şi o foamete cumplită. Mezinul s-a înfăţişat regelui care îşi apăra din răsputeri poporul şi i-a încredinţat acestuia o felie din pâinea fermecată cu care acesta şi-a hrănit tot regatul. Cu ajutorul sabiei fermecate i-a înfrânt pe duşmani şi i-a alungat. Şi fiindcă în acel regat pacea şi prosperitatea se reinstalase, prinţul şi-a luat paloşul şi pâinea şi împreună cu fraţii săi au mai trecut prin alte două regate pe care le-a salvat de la pieire.
Când au ajuns la o mare s-au urcat pe puntea unei corăbii şi au pornit în călătorie.
Pe drum, însă, cei doi fraţi mai mari vorbeau între ei:
- Vai de noi, a spus unul dintre ei! Fratele nostru mic a găsit apa vieţii pe care noi n-am putut-o afla. Tatăl nostru îl va lasă pe el moştenitorul regatului care ni se cuvine nouă, iar pe noi ne va alunga.
Plini de invidie şi răzbunare s-au hotărât să-l dea pieirii. Au aşteptat ca acesta să adoarmă, au golit ulcica cu Apa vieţii în burdufurile lor şi au pus în locul ei apă de mare sărată şi amară atât de rea la gust, ca inimile lor.
Când au ajuns la capătul călătoriei lor, fiul cel mic a început să alerge, de parcă zbura, pe scările ce dădeau în odaia tatălui. Când acesta a gustat din apa de mare i s-a făcut şi mai rău decât îi era înainte. Atunci au intrat și fii cei mari, și aceștia au strigat de faţă cu regele:
- Ai vrut să-l otrăveşti pe tatăl nostru. Eşti un trădător! Tată, uite, noi am găsit Apa vieţii! Bea câteva picături din ea şi vei vedea minunea!
Împăratul deznădăjduit a băut câteva picături din leacul miraculos şi a simţit că boală îl mai lasă, iar după altele două s-a simţit viguros ca în tinereţe.
Fraţii cei mari, cu inimile pline de răutate, l-au căutat pe mezin prin odăile palatului şi când l-au găsit i-au râs în fața cu răutate:
- Chiar dacă ai găsit leacul, tu rămâi doar cu osteneala! Noi vom încasa răsplata! Iar la anul, pe vremea asta, unul din noi îi va cere mâna prinţesei tale, n-ai nicio grijă! Ha-ha-ha!
- Trebuia să caşti ochii pe drum, nătăflețule! Nu să dormi, a spus şi celălalt. Te-am jefuit de Apa vieţii! Dacă îi vei spune regelui acest lucru, el nu te va crede, iar noi îţi vom lua viaţa. Dacă taci, te vom lăsa să trăieşti liniştit!
Bătrânul rege turba de mânie pe fiul său cel mai tânăr, convins că acesta atentase la viaţa lui. Şi-a adunat Curtea, în taină mare, s-a sfătuit cu sfetnicii împărăteşti şi a decis:
- Fiul cel mic trebuie pedepsit cu moartea prin împuşcare! Vănătorul şef trebuie să-l însoţească, mâine, pe prinţ la vânătoare şi în mijlocul pădurii să-i ia viaţa!
Mezinul nu ştia nimic din ce hotărâse regele tată.
Însă, a doua zi, la vânătoare, tânărul prinţ a simţit cumva povara tristeţii vânătorului, care era om cinstit şi l-a întrebat:
- Ce se întâmplă, prietene? De ce eşti atât de mâhnit?
- Nu îndrăznesc, nu pot, Sire, să va spun, a vorbit vănătorul amărât.
Însă prinţul l-a convins, până la urmă, cu blândeţea şi bunătatea sa.
- Spune-mi! Dacă ai făcut ceva rău, te voi ierta. Dar spune-mi! Varsă-ţi necazul!
- Păcatele mele, a spus vânătorul. Regele mi-a dat poruncă să-ţi iau zilele, să te împuşc! Iartă-mă, Maria Ta!
La auzul acelor cuvinte, băiatului aproape i-a stat inima în loc.
După ce şi-a venit în fire, i-a spus slujitorului credincios:
- Lasă-mă să trăiesc şi am să plec departe ca să nu mai ştie regele de mine! Să facem schimb de veştminte. Du-i regelui tău haina mea regală ca dovadă că i-ai îndeplinit porunca.
- Cu multă bucurie, a acceptat servitorul. Oricum, nu eram în stare să fac un asemenea păcat şi să îţi iau viată, Prințe!
Îmbrăcat cu hainele sărăcăcioase prinţul s-a afundat în pădure.
După câteva zile, la curtea regelui cel bătrân s-au oprit trei care pline ochi cu daruri, pietre nestemate şi aur.
Ghici pentru cine erau! Pentru cine altul decât fiul cel mic al regelui!?! Cei trei regi care au fost ajutaţi de la năpastă şi pieire de prinţul cel mic, au vrut să-i răsplătească bunătatea.
Îţi aminteşti? Cu ajutorul sabiei şi a pâinii fermecate, prinţul cel mic le-a salvat ţările de duşmani şi popoarele de foame.
Văzând acele bogaţii şi ascultând explicaţiile celor trei ambasadori regali, bătrânului rege i s-a strâns inima, simţind că se făcuse o mare nedreptate şi le-a spus curtenilor săi:
- Cât de mult mă întristează că mi-am omorât băiatul. Ce n-aş da să mai fie în viaţă!
Auzind regretul sincer al regelui, vănătorul, sluga cea credincioasă, a ieşit în faţă şi a spus:
- Mărite rege, fiul tău trăieşte! Nu m-a lăsat inima să-l omor. Am adus acasă doar haina regală!
Când a auzit, regele a fost copleşit de bucurie şi a dat sfoară în ţară că fiul său este iertat, că poate veni acasă şi să fie primit cum se cuvine unui rege.
Oare prinţesa ce făcea?
Stai să-ţi spun!
Prinţesă îl aştepta pe viteazul care-i cucerise inima cu nerăbdare şi, în timpul ăsta, a dat poruncă să se construiască în faţa palatului o cărare cum numai în poveşti găseşti: din aur şi argint.
- Doar cine ajunge călare la poarta palatului pe această potecă să fie condus direct la mine! Acela urmează să-mi fie soţ şi vouă rege. Cine merge călare pe lângă potecă să fie alungat, a poruncit prinţesa.
N-ai să crezi ce reped trec anii în poveşti!
Când sorocul s-a împlinit şi anul de când tânărul prinţ a pătruns în castelul vrăjit s-a scurs, se povesteşte că, fratele cel mare a pornit la drum cu gând mârşav şi de data asta. Avea de gând să-i spună prinţesei că el este izbăvitorul ei şi să-i ceară drept răsplată să-l accepte ca soţ.
Când a ajuns în faţa palatului, a văzut o potecă din aur cu frumuseţile şi bogăţiile ei, care i-au făcut să-i tresalte inima avară.
- E păcat să strivesc aceste bogăţii sub copitele calului meu! Şi a condus calul să meargă pe marginea potecii. Dar când a ajuns la poartă, paznicii, văzându-l că mergea pe marginea potecii i-au spus:
- Tu nu eşti cel care pretinzi să fii! Întoarce-te, căci tu nu eşti viitorul soţ al prinţesei şi viitorul nostru rege! Şi fiul cel mare a a fost silit, astfel, să facă cale întoarsă.
A venit şi rândul celui mijlociu să pornească spre castelul prinţesei.
La fel de făţarnic şi iubitor de bogăţii era şi el.
Şi când a ajuns la poteca cu pricina şi-a zis la fel ca fratele sau mai mare:
- E păcat ca aceste bogaţii să fie stricate de ceva sau cineva. Mai bine merg pe drumul alăturat, iar când a ajuns la porţile palatului slujitorii credincioşi ai prinţesei l-au silit şi pe el să facă cale întoarsă.

Dar oare ce făcea prinţul cel mic?
Socotind că anul hotărât s-a scurs, mezinul a ieşit din pădurea întunecată unde trăise cu teama de mânia tatălui său şi a pornit glonţ către palatul prinţesei, căreia îi dăruise inima. Gândul la aleasa lui l-a făcut să nu vadă poteca din aur şi nestemate şi a gonit prin mijlocul ei călare, până a ajuns la poarta castelului.

Prinţesa i-a spus:
- Tu eşti viitorul meu soţ! Tu eşti conducătorul şi ocrotitorul acestui regat!
După ce bucuria revederii celor doi a mai trecut, altă bucurie avea să inunde inima tânărului.
- Se zvoneşte că tatăl tău te-a iertat şi cere să te vadă, i-a zis prințesa.
Biata inimă a prinţului nu mai putea de fericire. Şi înainte să pornească nunta, cei doi îndrăgostiţi s-au pregătit de drum spre regatul parintesc al băiatului.
Ajuns în faţa tatălui său, prinţul i-a spus cât de mult i-au rănit inima fraţii săi, cum l-au înşelat şi jefuit. Și i-a istorisit regelui de-a fir de-a păr tot ce se întâmplase.
Bătrânul rege s-a supărat cumplit de tare şi vrând să-i pedepsească pe cei doi fii mai mari a dat poruncă că aceşti să fie prinşi şi să fie aduşi la judecată. Dar fraţii cei vicleni au reuşit să scape de urmăritorii regali şi s-au îmbarcat pe o corabie care tocmai atuncea avea să plece pe mare şi nimeni nu i-a mai văzut, nimănui nu i-a mai păsat de soarta lor vreodată.

Bătrânul rege şi-a strâns toţi curteni din regat şi a invitat tot poporul, cu mic cu mare la nunta fiului sau cel mic. A ajuns cu bucurie la această sărbătoare bătrânelul cel simplu şi nobil care le-a spus prinţilor despre leacul magic pentru tatăl lor.
Şi n-ai să mă crezi, dar piticul cel bun, cu mantie purpurie a primit în dar de la prietenul său, mezinul, o scufie nouă, albă ca zăpadă.

Şi nunta s-a ţinut,
Iar clopotele au răsunat vesele
Toţi oamenii buni din regat s-au veselit
Şi poate se mai veselesc şi astăzi...!

Sursa imagine: Eva Timothy

Traducerea și adaptarea: copiipovesti.blogspot.com.2016

Apa vieții de Fratii Grimm Prima parte

Povestea Apa vieții de Fratii Grimm Partea I

2016-03-12T20:55:00.000+02:00

Povestea Apa vieții a Fraților Grimm mi-a adus aminte de două basme românești de excepție, pe care orice copil ar trebui sa le citească, Greuceanu lui Petre Ispirescu si Harap Alb al lui Mihai Eminescu.
Am tradus această poveste dupa versiunea în limba engleză, găzduita de Authorama.
Daca vrei să citești această poveste în limba germană, poți accesa linkul Proiectul Gutenberg.

Apa vieţii |The Water of Life | Das Wasser des Lebens de Fraţii Grimm

Cu mult înainte ca tu și cu mine să ne fi născut, domnea într-o ţară un rege tare bun şi iubitor, ce avea trei fii. Şi regele acesta, nu ştiu cum a făcut de a căzut atât de bolnav, încât nimeni nu mai credea c-ar putea să se mai însănătoşească.
Cei trei fii ai regelui erau peste măsură de mâhniţi de boala tatălui lor şi în timp ce se plimbau, într-o dimineaţă mohorâtă, pe aleile parcului regal, în faţa lor s-a ivit un bătrânel simplu, care i-a întrebat care era povara și pricina supărării lor.
Prinţii i-au spus acestuia, cu disperare, că tatăl lor era tare bolnav, că se temeau că e pe patul de moarte si că nu exista vreun leac pentru boala lui.
- Ar fi un leac, totuși, le-a spus moșneagul. Se numeşte Apa vieţii. Părintele vostru se va face bine, dacă va bea câteva înghiţituri din ea, numai că această apă este foarte greu de găsit.
- Eu trebuie s-o găsesc, a spus cel mai mare dintre fii și s-a dus la căpătâiul regelui bolnav şi i-a cerut îngăduinţa să pornească în căutarea leacului care- i va salva viața.
- Nu, i-a răspuns regele, cu durere. Mai bine mor, decât să te las să pleci să înfrunţi primejdiile pe care le vei putea întâlni în călătoria asta!
Tânărul prinţ a stăruit atât de mult încât regele i-a dat binecuvântarea sa.
Ieşind din cămările împărăteşti, băiatul şi-a spus:
- Dacă aduc apa care îl va lecui pe tatăl meu, acesta mă va iubi mai mult decât pe fraţii mei şi mă va face moştenitorul regatului.
Aşadar, a pornit la drum şi, după ce a mers cale lungă, a ajuns pe poteca unei văi adânci, mărginită pe o parte de bolovani uriaşi de piatră, iar pe cealaltă de o pădure.
Şi cum mergea el îngândurat, la o răspântie, cocoţat pe o stâncă, s-a ivit un pitic cam urâţel, ce purta o mantie roşie și-o scufie albă ca neaua, care l-a întrebat:
- Dar ce cauţi, Mărite prinț, pe aceste tărâmuri?
- Ce treaba ai tu, arătare, i-a răspuns prinţul trufaş, şi-a plecat mai departe pe calul său.

Cuvintele prinţului l-au jignit foarte tare pe pitic şi, ca să se răzbune, a slobozit către el o vrajă rea, astfel încât, tânărul s-a pomenit pe o cărare atât de îngustă, încât nu mai putea să se întoarcă. Şi când a vrut să descalece, picioarele i-au rămas înţepenite în scări.
A mai apucat să audă râsul piticului satisfăcut, apoi, s-a transformat în stană de piatră.
Bolnavul rege l-a aşteptat timp îndelungat, dar fiul sau cel mare nu s-a mai întors.

Văzând aşa, mijlociul i-a cerut atunci tatălui sau să-i dea voie să pornească şi el în căutarea apei dătătoare de viaţă. Regele s-a împotrivit la început, dar a trebuit să se înduplece în cele din urmă.
Tânărul crai a pornit pe aceeaşi cale şi s-a întâlnit şi el cu acelaşi pitic care l-a întrebat
- Dar unde te grăbeşti aşa, Mărite prinţ?
- Vezi-ţi de treaba ta, băgăciosule! i-a răspuns dispreţuitor prinţul cel mijlociu.
Şi, fără să mai privească în urmă, a pornit mai departe.
Piticul s-a răzbunat şi de dată asta, vrăjindu-l şi pe fratele mijlociu ca să ajungă pe cărarea îngustă dintre munţi, de unde nu avea cum să se mai întoarcă.

Asta era pedeapsa pentru trufia şi a unuia şi a celuilalt!
Fiindcă după cum ştii, unii oameni se cred mai presus de alţii şi prea mândri de a cere sau primi vreun sfat sau îndrumare!

Văzând că fraţii lui nu se mai întorc, cel de-al treilea a cerut şi el binecuvântarea tatălui, ca să pornească în lume, să caute leacul miraculos, Apa vie şi regele, tatăl sau n-a avut încotro nici de dată aceasta.
Aşa că, a pornit şi el pe acelaşi drum că al fraţilor săi şi s-a întâlnit cu acelaşi pitic.
Însă, când acesta l-a întrebat ce îl poartă paşii pe acele tărâmuri, mezinul i-a răspuns:
- Sunt în căutare Apei vieţii, leacul care-i trebuie tatălui meu, fiindcă se află pe patul morţii. Poţi oare să mă îndrumi? Te rog, dacă poţi, să mă ajuţi, i-a spus prinţul.

Partea a II-a

Sursa imagine: Arthur Rackham

Traducerea și adaptarea: @copiipovesti.ro.2016

Leul în ogradă - Fabulă de Esop

2016-03-12T19:57:00.002+02:00

Un leu flămând şi-a părăsit într-o zi jungla şi a intrat într-o ogradă.

Ţăranul şi-a pus în cap să-l prindă, şi să-i pună pielea la vânzare, aşa că a închis de îndată pe dinăuntru poarta ogrăzii.

Atunci când a văzut că nu are nici o cale de scăpare, leul s-a repezit înfuriat asupra oilor, le-a sfârtecat, şi apoi a atacat cu înverşunare boul de acolo.

Tremurând de frică, gândindu-se că ar putea să-şi piardă şi el viaţa, gospodarul a deschis cât a putut de repede poarta şi a lăsat leul să plece.

Ţăranul şi-a jelit cu lacrimi în ochi boul şi oile răpuse de leu însă, nevasta sa, ce fusese martoră la ceea ce se petrecuse, i-a spus:

"Pe cuvântul meu, ai primit ce ţi se cuvenea! Cum de ţi-a trecut prin minte chiar şi o clipă să închizi leul împreună cu tine în ogradă când dârdăi de teamă chiar şi atunci când îi auzi răgetul din depărtare?"

Morală: Frica păzeşte pepenii.

Vezi şi:

Leul şi şoarecele - Fabulă de Esop

Leul şi vulturul - Fabulă de Esop

Leul îndrăgostit - Fabulă de Esop

Leul îndrăgostit - Fabulă de Esop

2016-03-11T18:17:00.000+02:00

Un leu a cerut odată în căsătorie fata unui tăietor de lemne.

Deloc încântat de această cerere, dar fiindu-i frică să îl refuze pe leu, tatăl fetei a recurs la următorul tertip pentru a scăpa de necaz.

El i-a spus leului că îl acceptă cu bucurie ca peţitor al fiicei sale cu o singură condiţie: să îşi scoată colţii din gură şi să-şi taie ghearele, întrucât fata era înspăimântată de amândouă aceste accesorii.

Plin de voioşie, leul a fost de acord cu condiţia ce i se pusese.

Atunci, însă, când a revenit, ştirb şi fără gheare, pentru a cere iarăşi mâna fetei, pădurarului nu i-a mai fost teamă de el, aşa că a început să-i scarmene blana cu un ciomag, şi l-a alungat în pădure.

Morală: Chiar şi cea mai sălbatică fiară poate fi îmblânzită de dragoste.

Alte postări din aceeaşi tematică:

Leul şi şoarecele - Fabulă de Esop

Leul şi vulpea - Fabulă de Esop

Leul şi vulturul - Fabulă de Esop

Problema celor două ceasuri, de Lewis Carroll

2016-03-10T19:24:00.000+02:00

Care este cel mai bun ceas, unul care îţi arată ora exactă o dată pe an, sau un altul care face lucrul ăsta de două ori pe zi?

"Al doilea," îmi răspunzi tu, "fără îndoială." Foarte bine, ascultă mai departe...

Am două ceasuri: unul nu merge deloc, iar celălalt rămâne în urmă cu câte un minut în fiecare zi. Pe care l-ai prefera? "Pe cel care rămâne în urmă," îmi răspunzi tu, "cu siguranţă!"

Acum, fii atent: cel care rămâne în urmă cu un minut pe zi trebuie să rămână în urmă cu totul 12 ore sau 720 de minute înainte de a ajunge iarăşi să indice ora exactă şi, drept urmare, va face acest lucru numai o dată la doi ani, în vreme ce celălalt este evident că va arăta ora exactă ori de câte ori acele sale arătătoare indică asta, ceea ce se petrece de două ori pe zi.

Aşadar, te-ai contrazis!

"Ah, dar, spui tu, "la ce bun cel de-al doilea ceas este corect de două ori pe zi, dacă nu pot să ştiu ora lui exactă?"

Ei bine, să spunem că ceasul indică ora opt. Nu-ţi dai seama că ceasul este corect la ora opt? În consecinţă, atunci când vine ora opt ceasul tău este corect, îţi arată ora exactă.

"Da, aşa este," răspunzi tu.

Foarte bine, înseamnă că te-ai contrazis a doua oară. Încearcă să te descurci cât de bine poţi, şi nu te mai contrazice iarăşi dacă poţi.

Ai putea să mă întrebi, "Cum să ştiu când se face ora opt? Ceasul nu-mi va arăta asta." Fii răbdător: ştii că atunci când soseşte ora opt, ceasul tău este corect. Foarte bine. Aşadar, trebuie să urmezi această regulă: ţine-ţi ochii fixaţi pe ceas şi, chiar în clipa când este corect, va arăta ora opt.

"Dar," spui tu.

Gata. Asta-i tot. Cu cât mai mult te contrazici, cu atât te îndepărtezi mai tare de subiect, aşa că ar fi bine să ne oprim.

Sursă: THE TWO CLOCKS (Cele două ceasuri), de Lewis Carroll

Articole din aceeaşi tematică:

Rezumat Alice în ţara minunilor de Lewis Caroll (I)

Rezumat Alice în ţara minunilor de Lewis Caroll (II)

Secretele copiilor care se îmbolnăvesc foarte rar

2016-03-03T08:05:00.000+02:00

Ţi s-a întâmplat să observi până acum că unii copii, ai prietenilor sau colegi de şcoală ai celui mic, se îmbolnăvesc foarte rar?
Starea lor bună de sănătate se datorează în mare parte unor obiceiuri extrem de sănătoase pe care le-au deprins şi pe care le urmează, fiind lucruri fireşti pentru ei.
Nu vorbim de vitamine sau pastile miraculoase, ci de un stil de viaţă în sine.

Următoarele obiceiuri sunt considerate de experți ca fiind secretul copiilor mereu sănătoşi, în formă şi fericiţi:

Spălatul pe mâini

Este unul dintre cele mai simple lucruri care influențează starea de sănătate. Dacă celui mic îi intră în reflex să se spele pe mâini de fiecare dată când vine de afară, după ce se joacă cu animale sau chiar cu jucăriile sale, înainte să mănânce, atunci scade riscul apariţiei unor boli respiratorii sau gastrointestinale.

Mișcarea zilnică

Studiile făcute de-a lungul timpului au condus la concluzia că exerciţiile moderate făcute în fiecare zi reduc apariţia gripei şi răcelilor la copii. Sportul, mişcarea, simplele exerciţii sunt mai bune decât orice tratament medical.

Somnul este esenţial

Lipsa somnului duce la apariţia unor boli, în special la instalarea gripelor severe. Dacă cel mic doarme suficient şi îşi respectă programul de somn, va fi mult mai puţin predispus apariţiei unor boli.

Faţa trebuie protejată

Multe tipuri de gripă se instalează în organism prin nas, gură sau ochi, aşadar o regulă foarte importantă pentru a preveni apariţia acestor neplăceri legate de sănătate este ca micuţul să nu îşi atingă faţă cu mâinile, mai ales dacă nu s-a spălat bine înainte. În plus, o altă regulă de aur pe care cel mic trebuie să o ştie, mai ales atunci când intră în alte colectivităţi de copii, este să nu folosească aceleaşi tacâmuri, paiurile sau periuţa de dinţi cu alţi copii.

Dieta echilibrată

Sistemul imunitar al copilului se întăreşte şi printr-o dietă echilibrată, bogată în fructe sau legume. Copiii care se îmbolnăvesc foarte rar, mănâncă frecvent broccoli, portocale, fructe de pădure, adică alimente bogată în vitamina C, dar şi din cele care sunt bogate în vitamina D precum ton, lapte sau cereale.

Articol sponsorizar de AnideScoala.ro
Sursa imagine: Katarzyna Kowalak

Poezii de ziua mamei în engleză

2016-03-02T20:47:00.001+02:00

Majoritatea destul de simple şi scurte, aceste poezii în limba engleză sunt închinate mamei, zilei mamei, regăsirii şi exprimării sentimentelor faţă de una din cele mai importante persoane din viaţa noastră. Sper să fie de folos copiilor, mai ales că le-am ataşat şi câte o traducere în română, ce-i drept una brută, fără rime, dar care poate da o îndrumare despre semnificaţia poeziilor pentru cei aflaţi abia la primii paşi în însuşirea limbii engleze.

A Mother’s Love

Of all the special joys în life,
The big ones and the small,
A mother’s love and tenderness
Is the greatest of them all.

Dragostea unei mame

Din toate bucuriile speciale ale vieţii,
Dintre toate cele mari şi mici,
Dragostea şi tandreţea unei mame
Este cea mai de seamă.

Wonderful Mother

God made a wonderful mother,
A mother who never grows old;
He made her smile of the sunshine,
And He moulded her heart of pure gold;
În her eyes He placed bright shining stars,
În her cheeks fair roses you see;
God made a wonderful mother,
And He gave that dear mother to me.

Mama minunată

Dumnezeu a făcut o mamă minunată,
O mamă care nu îmbătrâneşte nicicând;
El i-a făcut zâmbetul din strălucirea soarelui,
Şi a plămădit inima sa din aur pur;
În ochii ei a aşezat stele sclipitoare,
În obrajii săi trandafiri frumoşi poţi vedea;
Dumnezeu a făcut o mamă minunată,
Şi mi-a dat mie această mamă dragă.

Blessing

There is no blessing
quite so dear...
as a mom like you
to love year after year.

Binecuvântare

Nu există nici o binecuvântare
atât de dragă...
precum a unei mame ca tine
iubite an după an.

Mother's Love

Her love is like
an island în life's ocean,
vast and wide
A peaceful, quiet shelter
From the wind, the rain, the tide.
'Tis bound on the north by Hope,
By Patience on the West,
By tender Counsel on the South
And on the East by Rest.
Above it like a beacon light
Shine Faith, and Truth, and Prayer;
And thro' the changing scenes of life
I find a haven there.

Dragostea mamei

Dragostea ei este ca
O insulă în oceanul vieţii.
În oceanul imens şi larg
Un adăpost liniştit, senin
În faţa vântului, ploii, fluxului.
Acesta se uneşte la nord cu Speranţa,
Cu Răbdarea la vest,
Cu Sfatul tandru la sud
Şi cu Tihna la est.
Deasupra lui, asemeni luminii unui far,
Strălucesc Credinţa, şi Adevărul, şi Ruga;
Iar printre schimbătoarele scene ale vieţii
Găsesc aici un paradis.

Sunshine

My Mother, my friend so dear
throughout my life you’re always near.
A tender smile to guide my way
You’re the sunshine to light my day.

Strălucirea soarelui

Mamă, prietena mea atât de dragă
de-a lungul întregii vieţi îmi eşti mereu aproape.
Un surâs tandru ce-mi călăuzeşte calea
Tu eşti strălucirea soarelui ce-mi luminează ziua.

A Wish for You

Just one little wish for you, Mom,
But it’s loving and happy and true-
It’s a wish that the nicest and best things
Will always keep coming to you!

O urare pentru tine

Am doar o urare mică pentru ţine, mamă,
Dar este drăgăstoasă şi fericită şi adevărată-
Este urarea ca cele mai frumoase şi mai bune lucruri
Să vină mereu către tine!

Wonderful Mother

The heart of a home is a mother
Whose love is warm and true,
And home has always been “sweet home”
With a wonderful mother like you!

Mamă minunată

Inima unei case este o mamă
A cărei dragoste este caldă şi sinceră,
Iar casa mi-a fost dintotdeauna "dulce casă"
Cu o mamă minunată că ţine!

A Mother’s Prayer For You

I said a Mother’s Day prayer for you
to thank the Lord above
for blessing me with a lifetime
of your tenderhearted love.
I thanked God for the caring
you’ve shown me through the years,
for the closeness we’ve enjoyed
în time of laughter and of tears.
And so, I thank you from the heart
for all you’ve done for me
and I bless the Lord for giving me
the best mother there could be!

O rugăciune pentru tine, mama

Am rostit o rugăciune de Ziua Mamei pentru tine
ca să-i mulţumesc Domnului de sus
că m-a binecuvântat timp de o viaţă
cu dragostea inimii tale tandre.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru grija
cu care m-ai înconjurat de-a lungul anilor,
pentru apropierea de care ne-am bucurat
în vremuri de veselie şi de lacrimi.
Şi astfel, îţi mulţumesc din inimă
pentru tot ce-ai făcut pentru mine
şi îl binecuvântez pe Domnul pentru că mi-a dăruit
cea mai bună mamă posibilă!

M - O - T - H - E - R

"M" is for the million things she gave me,
"O" means only that she's growing old,
"T" is for the tears she shed to save me,
"H" is for her heart of purest gold;
"E" is for her eyes, with love-light shining,
"R" means right, and right she'll always be,
Puţ them all together, they spell
"MOTHER,"
A word that means the world to me.

M - O - T - H - E - R (M-A-M-A)

"M" vine de un milion de lucruri pe care mi le-ai dăruit,
"O" înseamnă că ea devine tot mai bătrână (old),
"T" vine de la lacrimile (tears) vărsate de ea pentru a mă salva,
"H" vine de la inima (heart) sa din aur pur,
"E" vine de la ochii (eyes) ei, cu o lumină de iubire strălucitoare,
"R" vine de la dreaptă (right), şi dreaptă va fi ea mereu.
Punându-le împreună, se pronunţă
"MOTHER" (mamă),
Un cuvânt care înseamnă lumea pentru mine.

Wishing You a Wonderful Day

Sending this, Mom,
Especially to say
Wishing you a happy
And wonderful day...
And to tell you this day
Will always be one
For remembering the many
Sweet things you have done!

Îţi doresc o zi minunată

Îţi trimit aceasta, mamă,
Mai ales ca să-ţi urez
O zi fericită,
Minunată...
Şi ca să-ţi spun că această zi
Va fi mereu aceea
În care îmi voi aminti numeroasele
Lucruri dragi pe care le-ai făcut!

Thank You, Mother

Once upon a memory
Someone wiped away a tear
Held me close and loved me,
Thank you, Mother dear.

Îţi mulţumesc, mama

Odată, într-o amintire,
Cineva mi-a şters o lacrimă de pe obraz,
M-a ţinut strâns şi m-a iubit,
Îţi mulţumesc mamă dragă.

To My Dearest Mother

My mother is a special part
Of all that's cherished în my heart,
She is my pearl, my soul, my mate;
She is the one to make life great.
She is an angel without the wings,
Who makes life special with the littlest things,

Whenever I'm în need of love,
She is there from the heavens above;
Whenever I'm în need of a shoulder,
There's no one as devoted aş my mother.

Her presence and love have always been there,
Everything în her nature is to only care.
With every soft hug and kiss
The world seems more beautiful and blessed.

I'm sorry for all the times I caused you pain,
But after these brief storms my love still remains.
I love you so much,
I will love you forever-
I wrote your name on my heart
And it will stay there forever, and ever...

Pentru cea mai iubita mamă

Mama mea este o parte specială
Din tot ce preţuiesc în inima mea,
Ea este perla mea, sufletul meu, tovarăşa mea;
Es este cea care face viaţa minunată.
Ea este un înger fără aripi,
Care face viaţa deosebită cu cele mai mărunte lucruri.

Ori de câte ori am nevoie de dragoste
Ea este aici coborâtă din ceruri;
Ori de câte ori am nevoie de un sprijin,
Nu este nici unul precum al devotatei mele mame.

Prezenţa şi iubirea ei au fost mereu aici,
Totul în fiinţa sa este numai grijă.
Cu fiecare sărut gingaş, gingaşă îmbrăţişare
Lumea pare mai frumoasă şi mai binecuvântată.

Regret toate ocaziile când te-am îndurerat,
Dar după aceste scurte furtuni, dragostea mea tot mai dainuie.
Te iubesc atât de mult,
Te voi iubi întotdeauna-
Îţi scriu numele pe inima mea
Şi va rămâne acolo mereu, pentru totdeauna...

Thanks Mom

Every child wishes for that just perfect mom,
the kind who does everything right and never anything wrong.

She must say the right things and be perfectly dressed,
keep a clean house and be happy, never ever depressed.

It's her job to make sure her family feels blessed,
each member made happy with egos caressed.

This all sounds very nice, what a lovely world it would be,
if every mother was perfect, meeting every child's need.

But moms are just human and make mistakes on the way,
lives filled with trials like ours, to deal with every day.

How can we ask them to be more than they're able,
when not a single one can wear that perfect mom label.

Try to look at your mom from a new point of view,
aş you grow older and wiser, you'll see her anew.

Each mother is different, with good points and bad,
praise the fine things, talk about what makes you unhappy or sad.

If you pray for your mom, ask God to make your heart glad,
for good memories she's given, the good times that you've had.

Every mother is special, precious and select,
for this very reason, give her honor and respect.

Love her like you did when you were so tender and small,
because she certainly hasn't stopped loving you through it all.

So, God bless our dear moms, the ones we came through,
and we should forever be saying, "Mom, I thank you!"

Îţi mulţumesc, mamă

Fiecare copil îşi doreşte mama perfectă,
genul de mamă care face totul şi nu greşeşte niciodată nimic.

Ea trebuie să spună cuvintele potrivite şi să fie îmbrăcată perfect,
să ţină casa curată, să fie fericită, niciodată întristată.

Este treaba ei să se asigure că familia sa se simte binecuvântată,
să facă fericit fiecare membru al familiei cu voinţă lui mângâiată.

Toate astea sună foarte frumos, ce lume minunată ar fi
Dacă fiecare mamă ar fi perfectă, împlinind nevoia fiecărui copil.

Dar mamele sunt doar oameni şi fac greşeli uneori,
Trăiesc confruntate cu încercări ca şi ale noastre, în fiecare zi.

Cum putem să le cerem să fie mai mult decât sunt în stare,
Când nici măcar una singură din ele nu poate purta eticheta de mamă perfectă.

Încearcă să-ţi priveşti mama dintr-un alt punct de vedere,
Pe măsură ce devii mai în vârstă şi mai înţelept, o vei vedea într-o nouă lumină.

Fiecare mamă este diferită, cu trăsături bune şi rele,
Laudă-le pe cele bune, vorbeşte-i despre cele care te fac nefericit sau trist.

Dacă te rogi pentru mama ta, cere-i lui Dumnezeu să-ţi facă inima fericită
Datorită amintirilor frumoase pe care ţi le-a dăruit, vremurilor bune pe care le-ai trăit.

Fiecare mamă este specială, preţioasă şi aleasă,
Din acest motiv, oferă-i onoare şi respect.

Iubeşte-o ca şi atunci când erai atât de fraged şi mic,
Întrucât, cu siguranţă, ea nu a încetat să te iubească în toate.

Aşadar, Dumnezeu, binecuvântează dragile mame, cele prin care am ajuns pe lume
Şi ar trebui să spunem mereu, "Mamă, îţi mulţumesc!"

A Mother's Love

There are times when only a Mother's love
Can understand our tears,
Can soothe our disappoints
And calm all of our fears.
There are times when only a Mother's love
Can share the joy we feel
When something we've dreamed about
Quite suddenly is real.
There are times when only a Mother's faith
Can help us on life's way
And inspire în us the confidence
We need from day to day.
For a Mother's heart and a Mother's faith
And a Mother's steadfast love
Were fashioned by the Angels
And sent from God above.

O dragoste de mama

Sunt vremuri când doar dragostea unei mame
Poate înţelege lacrimile noastre,
Ne poate alina dezamăgirile
Şi linişti temerile.
Sunt vremuri când doar dragostea unei mame
Poate împărtăşi bucuria pe care o simţim
Când ceva la care am visat
Devine dintr-o dată realitate.
Sunt vremuri când doar credinţa unei mame
Ne poate ajuta pe calea vieţii
Şi ne poate inspira siguranţa
De care avem nevoie zi de zi.
Pentru că inima unei mame şi credinţa unei mame
Şi dragostea de neclintit a unei mame
Au fost create de îngeri
Şi trimise de sus de Dumnezeu.

Articole din acelaşi domeniu:

Poezia Mama de Nina Cassian

Povestea unei mame, de Hans Christian Andersen

Poezia Mamei mele de Edgar Allan Poe în engleză

O fabula de Esop: Iarna si primavara

2016-02-29T19:13:00.000+02:00

Odata, Iarna a luat in ras, in bataie de joc Primavara pentru ca, de indata ce isi facea aparitia pe pamant, nimeni nu mai avea stare:

Unii oameni se duceau pe pajisti si in paduri, altii se apucau sa culeaga flori, crini si trandafiri, priveau cu drag la cate o roza pe care o aruncau in vazduh sau isi impleteau flori in par.

Altii se imbarcau pe corabii si chiar traversau cate o mare, un ocean, pentru a intalni altfel de oameni.

Nimeni nu sa mai temea de vanturi, zapezi sau furtuni.

"Spre deosebire de tine," s-a mandrit Iarna, " eu sunt un adevarat conducator, un despot absolut, in fata caruia toti tremura, nu numai de frig, cat mai ales de frica. Eu nu ii fac pe oameni sa se uite in sus, spre cer, ci ii silesc sa priveasca in pamant, sa ramana in case si sa se resemneze sa si le protejeze cat este ziua de lunga."

"De aceea," i-a raspuns Primavara, "ei abia astepta si se bucura sa scape de tine pe cand, chiar daca imi aud numai numele, sufletele li se incanta si le se umplu de fericire! Pe Zeus, nu exista vreun nume mai frmos ca al meu! De aceea, oamenii continua sa ma indrageasca cand plec si inima le tresalta de bucurie atunci cand ma intorc."

Postari in aceeasi tematica in Blogul Povesti pentru copii si parinti:

Vulpea si ariciul - Fabula de Esop

Cainele, cocosul si vulpea – Fabula de Esop

Esop si ale sale fabule

Legenda bătrânului cangur de Rudyard Kipling

2016-02-28T11:29:00.001+02:00

Cangurul nu a fost, întotdeauna, animalul pe care-l cunoaștem noi astăzi!
Gri și mițos, el era fudul, nevoie mare! Se credea un mare dansator și, de aceea, țopăia ziua și noaptea, în mijlocul Australiei, pe cele patru piciorușe ale sale, cam scurte si de aceeași lungime.
Dar fiindcă nimeni nu-i dadea nici o atenție, într-o dimineață, pe la ora 6, s-a dus la Nqa, Zeul cel Mic, chiar înaintea micului dejun și i-a cerut:
- Fă-mă să fiu deosebit de celelalte animale. Şi asta, până după-masă, la ora 5, a spus el.
- Cară-te de aici, huş, l-a gonit supărat Nqa, sărind de pe scaunul lui de pe nisip.
Cangurul, cenuşiu şi blănos, după ce-a mai mai ţopăit un pic pe nişte stânci, s-a îndreptat, atunci, către Nquing, Zeul cel Mijlociu, care tocmai îşi terminase masa de dimineaţă, şi i-a cerut:
- Până la ora 5, după-masă, vreau să mă faci să arăt altfel decât celelalte animale şi să fiu celebru.
Nquing a sărit din vizuină lui care se află între mărăcini şi a strigat la el supărat:
- Cară-te! Huş!
Cangurul nu şi-a pierdut speranţa. A mai dansat cea mai dansat pe malul nisipos din mijlocul Australiei şi, foarte mândru, cenuşiu şi pufos, a ajuns tocmai la Nqong, Zeul cel Mare. Era ora 10, înainte de prânz şi i-a pretins:
- Până după-amiază, la ora 5, vreau să mă faci diferit decât celelalte animale să fiu atât de cunoscut, încât toată lumea să fugă după mine.
Nqong a ieşit din baia lui de apă sărată şi i-a răspuns:
- Bine, am să te fac cum vrei tu!
Şi Nqong l-a chemat pe Câinele galben Dingo, cel veşnic înfometat şi plin de praful deşertului şi i-a spus:

- Dingo! Îl vezi pe domnul acela care dănţuieşte acolo, pe nisip? Cere să fie foarte popular, ca toată lumea să fugă după el. Îndeplineşte-i dorinţa!

Dingo, câinele galben, veşnic înfometat şi prăfuit, a mijit ochii şi a mârâit:
- Care? Acea Pisică-iepure?
Şi a luat-o la goana după Cangur, rânjindu-şi colţii de foame.
Cangurul, cum de l-a zărit, a şi rupt-o la fugă, pe picioarele-i scurte şi egale.
A fugit pe nisip, prin munţi, a trecut înot apele adânci, a fugit printre eucalipţi şi mărăciniş, străbătând aproape toată întinderea Australiei, iar Dingo, câinele galben, veşnic înfometat şi prăfuit nu-l slăbea din ochi.

Cangurul a început să simtă oboseala. Dar nu putea se oprească din fugă, căci din urmă sa venea urgia, a cărei gură rânjea că o găleată de cărbuni aprinşi.

Şi-a alergat mai departe, căci Dingo îl urmărea îndeaproape. Nici nu rămânea în urmă, nici nu se apropia prea tare. A fugit Cangurul, bătrânul Cangur, a fugit printre ierburi, printre copaci, printre tropicele Capricornului şi Cancerului, până a simţit că îl dor foarte tare picioarele din spate.

În goana lor, cei doi au ajuns la râul Wolgong.
Bătrânul Cangur s-a gândit o clipă
- Cum voi trece răul asta? N-am încotro, trebuie să-l sar!
Şi l-a sărit! A sărit mai întâi un metru, apoi doi metri. Pe urmă trei metri. A sărit ca un Cangur, printre stânci şi peste văgăuni, prin deşerturile Australiei.
A sărit apoi cinci metri. Picioarele din faţă i s-au întărit, iar cele din spate s-au lungit.
Îi era tare foame şi se simţea tare obosit, dar din spate venea Dingo, câinele galben, mereu înfometat şi prăfuit, care avea un rânjet precum gura lui Sarsailă.
A sărit Cangurul ca un bob de porumb într-o tigaie încinsă cu ulei sau ca o minge nouă în camera de joacă a copiilor. Se proptea în coada, ca să sară mai bine, ca să sară şi mai tare.

S-a făcut ora cinci după amiază. Şi Nqong şi-a făcut apariţia.
- Gata e ora cinci, a spus el.
Atunci, Dingo, câinele galben, din a cărui gură înfometată curgeau bale, s-a oprit. S-a oprit şi a început să scheaune, obosit. S-a oprit şi Cangurul şi s-a aşezat pe coadă-i, ca pe un scăunel de copil mic.

- Vai, mulţumesc Cerului că s-a terminat cu fugă asta nebună, a zis el gâfâind.
- Mai bine i-ai mulţumi lui Dingo pentru tot ce-a făcut pentru tine.
- Să-i mulţumesc?! După ce m-a fugărit din meleagurile unde m-am născut, după ce mi-a dat peste cap orele de masă şi mi-a schimbat înfăţişarea pe care n-am sa mi-o mai recapăt niciodată?
- Bine, dar nu m-ai rugat tu să te fac diferit de celelalte animale? Şi acum e ora cinci!
- Aşa este, i-a răspuns Cangurul. Dar credeam c-ai s-o faci prin vrăji şi descântece! Ceea ce mi-ai făcut acum nu-i decât o glumă proastă!
- Dacă asta-i părerea ta, îl chem pe Dingo să-ţi scurteze picioarele din spate! Dingo!! strigă Nqong.
- Stai! Stai, Nqong! Nu-l chema! Picioarele mele din spate pot rămâne aşa, dar alta-i buba: n-ammâncat nimic de dimineaţă.
- Nici eu! a urlat Dingo, câinele galben, veşnic înfometat şi prăfuit.
Nqong, din baia lui de apă sărată, le-a spus amândurora :
- Acum, n-am timp să mă ocup de voi. Trebuie să fac baie. Veniţi mâine dimineaţă şi voi vedea ce e de făcut.
Şi i-a lăsat în mijlocul Australiei, iar bătrânul Cangur şi Dingo, câinele galben, au spus în acelaşi timp:
- E vina ta!

Acesta este legenda bătrânului cangur,
care a circulat din gură în gură,
Pornită ca glonțul unui Pistolar,
Doar o singură împuşcătură,
ca la curse.
Comandată de Zeul mare Nqong din Warrigaborrigarooma,
În faţă fiind Bătrânul Cangur, iar după el, Câinele Galben, Dingo
Cangurul alerga cât îl ţineau picioarele,
Şi picioarele sale din spate se mişcau ca nişte pistoane,
Alerga de dimineaţă până seara în salturi, până-n şapte metri.
Iar Câinele Galben Dingo se ivea, dupa un nor de praf galben,
în spatele lui, mârâind..

Nimeni nu ştie pe unde au fost,
chiar dacă au luat-o pe urmele lăsate în goana lor,
nu au fost găsiţi...
Pentru că acel Continent
Nu are un nume, încă.

Au alergat dus şi întors
cam la treizeci de grade
De Torres Straits până la Leeuwin
(Uită-te în Atlas, te rog),

Şi dacă ai participa la un maraton
De la Adelaide către Pacific,
Pe vreme de seară
Aşa cum fac jumătate din aceşti domni,
Poate nu vei simţi fierbinţeala,
Dar vei dobândi nişte picioare teribile,
Da, fiule năbădăios,
Vei deveni un copil minunat!

Traducere si adaptare după The Sing Song of Old Kangaroo.

Copyright © copiipovesti.ro.2016

De ce are camila cocoasa?- poveste de Kipling

Povestea anotimpului uitat- poveste de Kipling

Crabul care se juca cu marea- poveste in engleza de Kipling

Povestea mărţişorului

2016-02-27T17:36:00.000+02:00

Potrivit unei poveşti, pe care am găsit-o într-o carte foarte, foarte veche, îngropată la rădăcina unei sălcii foarte, foarte bătrâne, se spune că mărţişorul a apărut pe lume odată, demult, când nici bunicii şi nici străbunicii noştri nu se născuseră încă. Primăvara se supărase pe oamenii de pe meleagurile noastre pentru că aceştia nu se bucurau cum se cuvine de darurile ei, nu o aşteptau şi nu o întâmpinau cu dragă inimă.
Aşa s-a făcut că, într-un an, Primăvara s-a încuiat pe dinăuntru în palatul ei plin cu minunăţii şi nu a mai venit peste pământ. Iarba nu a mai înverzit, pomii nu au mai dat în floare, iar păsările călătoare s-au temut să mai călătorească spe noi, înfricoşate de vremea rece ce părea să-şi fi găsit aici adăpost pentru totdeauna.

Desigur, Iarnă era tare mulţumită de acest lucru, şi se gândea că va fi împărăteasa în veci peste lume. Ciorile, prietenele ei, croncăneau vesele, din răsputeri, gândindu-se că numai culoarea lor neagră se va mai face văzută în lume în afară de albul veşnic al zăpezii!

Îngrijoraţi, oamenii s-au dus, în cele din urmă, la un înţelept ce locuia într-o peştera de pe cel mai înalt munte din ţară pentru a-i cere sfatul şi îndrumarea. Uitaseră că îl luaseră în râs de nenumărate ori până atunci, zicandu-şi că numai un nebun s-ar ascunde atât de departe de lume!

Desigur, la început, înţeleptul nu a vrut nici în ruptul capului să stea de vorba cu ei. Îşi dăduse şi el seama că Primăvara nu mai voia să revină, dar lui nu îi pasă de acest lucru, mai ales că în peştera sa abia dacă putea să observe când un anotimp îi lua locul altuia.

În cele din urmă, convins fiind nu atât de oamenii mai în vârstă, cât de copii, de inima lor curată şi de faptul că aceştia nu îl batjocoriseră niciodată, s-a cufundat în gânduri câteva zile şi nopţi, şi apoi a glăsuit, "Singurul fel prin care am putea îndupleca Primăvara să sosească iarăşi la noi ar fi să-i facem un cadou, unul prin care să-i arătăm că ne bucurăm din toată inima de darurile sale. De fapt, singurul cadou pe care l-ar primi cu mulţumire Primăvara, este tocmai această bucurie cu care o aşteptăm şi o întâmpinăm. Nu ştiu, însă, cum am putea să îi facem un astfel de dar, astfel încât să simtă că vine cu adevărat din sufletul nostru..."

Oamenii au pornit să-şi dea cu părerea, să se gândească la tot felul de năzbâtii despre cum ar putea să-şi arate iubirea faţă de Primăvară. După o grămadă de vorbărie deşartă, nu au ajuns la nici o concluzie, şi au amuţit cu toţii. Dintr-o dată, tăcerea a fost destrămată de vocea cristalină a unui copil, "Pentru mine, un cadou frumos îmi stârneşte o atât de mare bucurie în suflet încât toată lumea o poate vedea!"

Înţeleptul a exclamat, "Da, aceasta este calea! Primăvara ar putea să simtă dragostea noastră pentru ea dacă ne-am face unul altuia cadouri în cinstea ei, nişte cadouri în stare să-i arate că nu am uitat-o şi că o aşteptăm cu braţele şi inimile deschise!"

Însufleţiţi de o rază de speranţa, oamenii i-au cerut înţeleptului să le spună despre ce fel de daruri ar putea fi vorba.

Bătrânul înţelept a căzut din nou pe gânduri şi, după un timp, le-a spus, "Ar trebui să fie un fel de şnururi împletite din aţă roşie şi albă. Culoarea albă ar putea însemna zăpadă de care vrem să ne despărţim dar şi petalele imaculate ale ghiocelului. Culoarea roşie ar putea să îi mărturisească Primăverii despre nerăbdarea cu care aşteptăm focul Soarelui, dar şi despre dragostea din inima noastră faţă de ea!"

"Cum aşa, doar nişte şnururi?" au întrebat miraţi, neîncrezători, oamenii.

"Nu doar atât," le-a răspuns înţeleptul. "În ele am putea prinde câte o mică pasăre, floare, inimă, un trifoi cu patru foi, ori chiar un coşar, cu toate semne ale norocului sau reînnoirii pe care le aşteptăm de la Primăvară."

"Şi ce nume să le dăm acestor cadouri?" au întrebat iarăşi oamenii.

"Un nume care să aibă de a face cu Primăvara sau cu prima luna a acestui anotimp. Un nume care să vină de la martie. Ar putea fi mărţoşar, mărţişar, mărţăloi, în nici un că marţian! Gata, ştiu! Le vom pune numele de mărţişor!"

Oamenii şi-au dăruit, aşadar, în cel an, primele mărţişoare văzute vreodată pe pământ. Dragostea cu care şi le-au dăruit, ce oglindea nevoia lor de a scăpa de iarnă şi a se bucura de prospeţimea, renaşterea lumii, a ajuns până în inima Primăverii, a convins-o că era aşteptată cu drag, aşa că şi-a părăsit de îndată palatul şi a revenit pe pământ! Ierburile au început iarăşi să înverzească, ghioceii şi toporaşii au ieşit la lumină de sub zăpada care se topea, pomii au pornit din nou să înmugurească şi cerul a fost încă o dată străbătut de berze, rândunici, şi alte păsări călătoare. Natura reînviase!

Din acea vreme a rămas obiceiul că oamenii să îşi facă în dar de 1 martie câte un mărţişor. Dacă în în cele mai multe locuri se fac cadou mărţişoare numai fetelor şi femeilor, în alte locuri a rămas totuşi obiceiul că şi băieţilor sau bărbaţilor să li se ofere aceste simboluri ale Primăverii. Pentru că, vedeţi voi, dragii mei, la începuturi mărţişoarele erau dăruite de toţi tuturor, indiferent că erau băieţi, fete, bărbaţi ori femei, astfel încât Primăvară să simtă că era dorită, iubita de toţi. Această este povestea mărţişorului...

Această poveste a mărţişorului a fost scrisă de Diana Popescu, aşa că toţi cei care vor să o rescrie sau să o povestească trebuie să aducă aminte de ea!

Copyright@DianaPopescu

Articole cu aceeaşi tematică:

Mărţişor - Poezie de În Pillat

Un mărţişor pentru mama - Poveste de Diana Popescu

Legenda mărţişorului

De ce are cămila cocoașă de Rudyard Kipling

2016-02-18T22:28:00.000+02:00

La începuturile vieţii, atunci când lumea era nou-nouţă şi erau o mulţime de lucruri de făcut, iar animalele tocmai începuseră să lucreze pentru Om, exista o Cămilă care trăia în mijlocul unui Deşert Şuierător, pentru că nu voia să muncească; de fapt, chiar şi ea era o Şuierătoare. Aşa că, se hrănea toată ziua cu ghimpi şi ierburi şi ramuri şi mărăcini şi alior, cuprinsă de o nemaipomenită lene, iar atunci când cineva i se adresa, ea spunea: "Pfui, cocoaşa!". Doar: "Pfui, cocoaşa!", atâta tot.

Într-o dimineaţă de luni, Calul, purtând o şa în spate şi o zăbală în gură, se înfăţişa înaintea ei şi îi zise:
"Cămilă, te rog, Cămilă, pleacă de aici şi vino să se mergi la trap aşa cum facem noi."
"Pfui, cocoaşa!" făcu Cămila, iar Calul plecă şi îi spuse Omului ce se întâmplase.

A două zi, marţi, Câinele, purtând un băţ în gură, veni în deşert şi îi spuse Cămilei: "Cămilă, te rog, Cămilă, vino să faci aport şi să alergi asemenea nouă."
"Pfui, cocoaşa!" făcu Cămila, iar Câinele plecă şi îi spuse Omului ce se întâmplase.

Sosi, apoi, în dimineaţa de miercuri, Boul, cu un jug aşezat pe gât, şi zise: "Cămilă, te rog, Cămilă, vino să ari, aşa cum facem noi."
"Pfui, cocoaşa!" făcu Cămila, iar Boul plecă şi îi spuse Omului ce se întâmplase.

Spre seara aceleiaşi zile, Omul îi chema pe Cal, Câine şi Bou şi le cuvântă:
"Voi trei, îmi pare rău pentru voi, căci lumea este nou-nouţă şi sunt o mulţime de lucruri de făcut, dar Şuierătoarea din deşert nu vrea să lucreze, căci, altfel, ar fi fost aici până acum; aşa că am să o las să trăiască de una singură, iar voi va trebui să vă dublati munca pentru a face faţă la toate treburile."

Acest lucru le-a înfuriat la culme pe cele trei Animale, aşa că s-au aşezat la marginea deşertului şi s-au pornit să discute şi să pălăvrăgească agitate, cu nechezătur, lătrături şi mugete.
Cămila trecu pe acolo, mestecând dintr-o iarbă şi râse de ei. Apoi spuse: "Pfui, cocoaşa !" şi îi lăsă în plata Domnului.

Sosi atunci un "Djin", un spiriduş care stăpânea peste Toate Deserturile; sosi învăluit într-un nor de nisip ("Djinii călătoresc mereu în felul acesta pentru că sunt fiinţe vrăjite), şi se opri să vorbească cu cele trei Animale.
"Tu, Djin al Tuturor Deşerturilor ", spuse Calul, "este drept ca cineva să se complacă în lenevie, acum când lumea este nou-nouţă şi sunt atâtea treburi de făcut?"
"Desigur că nu ", răspunse Djinul.
"Ei bine, există o fiinţă în mijlocul Deşertului tău Şuierător (de altfel, şi ea este o Şuierătoare), cu un gât lung şi picioare lungi, care nu a făcut nici cea mai mică trebuşoară de luni dimineaţa până acum. Nu a vrut să meargă la trap."
"Vai !", spuse Djinul fluierând, "Pe tot aurul Arabiei, asta este Cămila mea !" Ce a avut de zis despre lucrul asta?"
"A spus: "Pfui, cocoaşa!", grăi Câinele, "şi nu a vrut să facă aport şi să alerge."
"A mai spus şi altceva ?"
" Numai: "Pfui, cocoaşa !" şi nu a vrut nici să are ", răspunse Boul.
"Foarte bine ", zise Djinul . "Îi voi arată eu: "Pfui, cocoaşa", dacă sunteţi amabili să mă aşteptaţi un minut."

Djinul zbură, înconjurat de norul de nisip, de-a lungul deşertului şi o găsi pe Cămilă în starea ei de nemaipomenită lene, uitându-se la reflecţia ei dintr-o băltoacă.
"Prietena mea lungă şi bulbucitoare", i se adresă Djinul, "e-adevărat ce-am auzit, că nu vrei să faci nici o muncă în lumea asta nou-nouţă, în care sunt atâtea treburi de făcut?"
"Pfui, cocoaşa!", răspunse Cămilă.
Djinul se aşeză, cu mâna pusă la bărbie şi începu să se gândească la o Mare Vrăjitorie, în timp ce Cămila continuă să îşi privească oglindirea din băltoacă.
"Le-ai dat de lucru în plus celor trei animale începând chiar de luni dimineaţă , din cauza lenii tale nemaipomenite", zise Djinul , şi continuă să se gândească la Vrăjitorie, cu mâna aşezată sub bărbie.
"Pfui, cocoaşa!", spuse Cămila.
"În locul tău nu aş mai fi spus asta", i se adresa Djinul. "Ai spus-o de mai multe ori decât s-ar fi cuvenit. Bulbuci, vreau să te apuci de treaba."
La aceasta, Cămila zise din nou: "Pfui, cocoaşa!"; însă, nici nu termină bine de spus cuvintele acestea că spinarea ei, de care era atât de mândră, începu să i se umfle iar şi iar şi iar, transformându-se într-o mare cocoaşa bălăngănitoare.
"Ai văzut ce-ai păţit?" îi zise Djinul. "Această-i propria ta cocoaşă, pe care ai adus-o de una singură asupra ta, pentru că nu ai muncit. Astăzi este joi şi nu ai făcut nici o trebuşoara de luni, atunci când lucrul a început. Acum vei pleca la muncă."
"Cum voi putea munci", spuse cămila, "cu cocoaşa asta în spatele meu?"
"Cocoaşa a fost făcută cu un scop anume ", răspunse Djinul, " din cauza că ai lipsit de la treaba trei zile. Vei putea, acum, să munceşti timp de trei zile fără să mănânci, pentru că te poţi hrăni din cocoaşa ta; şi să nu îndrăzneşti niciodată să spui că nu am făcut ceva pentru tine. Pleacă din deşert, du-te la cele trei Animale şi poartă-te cum se cuvine. Cocoşează-te, tu însăţi şi spune-ţi ţie: "Pfui, cocoaşa!"

Iar Cămila s-a cocoşat în ea însăşi, şi-a spus în sinea ei: "Pfui , cocoaşa!" şi s-a dus să se alăture celor trei.
Din acea zi, Cămila îşi poartă mereu cocoaşa; nu a recuperat, însă, niciodată cele trei zile în care lenevise la începuturile lumii şi nu a învăţat niciodată să se poarte aşa cum se cuvine.
Traducere : freelancergabe2

Cireșele cerceluși- legendă populară românească

2015-06-01T12:04:00.000+03:00

Se spune că, demult, tare demult, exista o țară minunată cu multe coline, în care locuitorii ei cultivau fel de fel de pomi fructiferi.
Imaginează-ți cum era primăvara acolo: o minunăție! Oamenii îngrijeau pomii cu mare dragoste și grijă, iar pomii înfloreau și se pârguiau răsplatind dragostea acestora.
Cât despre copii..! Copiii erau fericiți când se înfruptau din fructele delicioase!

În acest mic rai, trăia singură, Cireșoaia, o femeie ursuză și ciudată, într-o casă așezată în vârful unei coline. Casa ei avea ziduri de piatră înalte și nimeni nu putea să arunce vreo privire spre locul unde trăia ea. În fața casei ei, creştea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea nişte fructe neasemuite.

Primăvara, pomul făcea niște flori cu petalele albe și gingașe și după ce acestea se scuturau, pe ramurile lui își făceau apariția nişte bobiţe mici şi verzi ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. Apoi creşteau, creşteau, până începeau să se pârguiască. Pieliţa lor căpăta o culoare sângerie, miezul devenea cărnos şi zemos cu un gust dulce şi aromat de-ţi lăsa gura apă. Oamenii le numeau fructele Cireşoaiei, după numele femeii sau mai simplu cireşe, iar pomul il numeau cireş. Nimeni nu mai intalnise asemenea fructe şi nimeni nu ştia de unde se ivise pomul în curtea Cireşoaiei.

Femeia isi păstra secretul cu străşnicie căci mulți încercau să-l cultive punând sâmburii cireşelor în pământ, udându-i şi aşteptând să răsară ceva. Din pământ, însă, nu răsărea niciodată nimic.
Femeia, cu fructele ei, facea bani frumoşi si vestea lor se dusese departe. Preţul lor era mare, astfel încât numai bogaţii le puteau mânca.. Cireșele se coceau înaintea tuturor altor fructe, iar copiii le priveau cu jind, roşii şi cărnoase, printre frunzele crengilor ce se vedeau de după zidul cel înalt de piatră.

Ce făcea femeia cu banii? Ridica zidul tot mai înalt, ca nimeni să nu ajungă, nici măcar cu privirea la cireșul ei.
Lânga zidul Cireșoaiei, era o căsuţă sărăcăciosă, plină de copii, pe care-i creştea sora lor mai mare, după ce părinţii lor murisera. Fata muncea din casă-n casă, pe la străini, pentru o bucățică de pâine cu care-şi hrănea frăţiorii. Fructe mâncau destule de prin livezi, dar, fără îndoiala, copiii și-ar fi dorit sa guste din fructele Cireșoaiei, dacă nu ar fi fost goniți tot timpul.

Într-o zi, Cireaşoaia s-a îmbolnăvit. Nu avea pe nimeni care s-o îngrijeasca, măcar să-i fi dat un pahar cu apă...! Căci traise doar cu cireșul ei. Oamenii treceau nepăsători pe lângă poarta ei, închisă cu șapte lacăte și se gândeau toți că femeia își merita soarta.
Doar sora cea mare avea milă de biata bătrână. Fata cu suflet de aur, îi lăsa la poartă, în fiecare dimineaţă, când pleca la muncă, câte o găleată cu apă, iar seara, la întoarcere, câte o bucățică din pâinea pe care o câştigase.
După ceva vreme bătrâna a început să lase şi ea la poartă câte un pumn de cireşe. Mare a fost bucuria fetei, dar şi mai mare a frăţiorilor ei. Îşi împărţeau în mod egal bobițele roșii și parfumate şi le mâncau încet, ca să nu se termine prea repede.
Într-o seară, pe când fata se întorcea de la lucru, a găsit-o pe Cireşoaia în poarta casei. Femeia i-a făcut semn să intre si i-a dat în braţe un coş mare plin cu cireşe. I-a spus să le aleagă pe cele cu codiţele unite perechi şi să le pună la urechile frăţiorilor ei ca nişte cercelusi! Restul cireşelor să le mănânce… Apoi, fără să-şi dea jos de la urechi cerceii din cireşe, să sape o groapă în faţa casei lor în care să pună toţi sâmburii fructelor mâncate.
Acesta era secretul cireșelor, secretul minunatului pom, pe care femeia nu-l spusese nimănui până atunci, de frică să nu aibă concurenţă şi preţul să scadă, rămânând, astfel, fără venit. Acum îi părea rău! Și pentru că simţise că sfârşitul îi era pe aproape, se gândise să-l lase, ca un fel de moștenire și altora. Ştia că fata cea harnică și minunată n-o va lăsa sa moară de foame...

Fata a luat coşul, i-a mulţumit bătrânei și s-a îndreptat spre casă. A făcut întocmai cum a învățat-o Cireșoaia.. ! Și nu după multă vreme, în faţa casei sale sărăcăcioase s-a înălțat un cireş mare, frumos şi plin de fructe.
Copiii aveau gurițele pline de cireșe dulci și ochișorii plini de uimire..! Au mâncat pe săturate, neuitând să-şi pună cireşe-cerceluși, la urechi şi să mulţumească lui Dumnezeu şi Cireşoaiei pentru tot!
În fiecare dimineață, sora cea mare pleca de acasă cu câte un coş plin cu cireş, pe care îl lăsa în pragul unei case cu mulţi copii, neuitând să le spună şi taina creşterii pomului.
Și, în scurt timp, colinele s-au umplut cu aceşti pomi şi, bineînțeles, de copii cu cireşe cercelusi, la urechi. Vestea s-a răspândit dincolo de țara care se numea, de atunci, Ţara Cireşelor. Veneau acolo, oameni de toate neamurile și plecau cu câte un coş cu cireşe, pe care îl primeau fără bani, odată cu secretul înmulţirii minunatului pom.

Şi astfel cireşul a devenit faimos şi s-a răspândit în lumea largă. Ba chiar şi luna iunie, luna în care se coc cireşele, a fost numită de cei bătrâni şi de calendarele bisericeşti: „Cireşar”!
Cu timpul povestea sădirii cireşului s-a mai uitat. A rămas, însă, de-a lungul timpului, bucuria copiilor și părinților lor, care şi în zilele noastre îşi mai pun cireşe cerceluși, la urechi…

In Iunie de Maria Olteanu

Povestea anului de Andersen

Legenda Sfântului Gheorghe- adaptare pentru copii

2015-04-22T13:30:00.000+03:00

Trebuie sa știi, copile, că Sfântul Gheorghe a fost un cavaler tare viteaz, care s-a născut în Capadochia.
Într-o zi, a mers în orașul Silene din Libia, în apropierea căruia își făcuse salaș un uriaș și înfiorator balaur, ce omorâse nenumărați oameni.
Ori de câte ori se apropia de oraș, răsuflarea sa otrăvită făcea victime în randul localnicilor și, din această pricină, aceștia luaseră obiceiul de a-i da de mâncare două oi pe zi, astfel încât, să rămână cât mai departe de așezarea lor.
Atunci când turmele de oi s-au împuținat, au început sa îi dea drept jertfă zilnică câte o oaie si un om.

Ce s-au gândit mai marii conducatorii ai orasului, atunci?!?
Au hotărât să se tragă la sorți copiii și tinerii sprea fi trimisi drept hrana balaurului!!

Oricine avea ghinionul de a fi ales, fie el bogat sau sărac, era dus la lacul balaurului.
Odată, sorții au căzut asupra fetei regelui, care îndurerat s-a adresat poporului său, zicand:
- Pentru numele lui Dumnezeu, luați de la mine cât aur și argint vreți, dar lăsați-mi în viață fiica!
Oamenii i-au raspuns:
- Măria ta, chiar tu ai făcut aceasta lege, mulți din copiii noștrii sunt morți deja și nu poți să te sustragi legii!! Fiica ta trebuie să fie dată balaurului, altfel ne vom vedea nevoiți să dăm foc palatului tau, transformându-teșsi pe tine în cenușă.
Văzând ca nu îi stătea în putință să facă nimic, regele a început să plângă și i-a spus fiicei sale:
- Nu am să te văd niciodată măritată...!
Apoi, a cerut poporului să îi dea opt zile răgaz, lucru ce i-a fost de îndată permis.
După trecerea celor opt zile, oamenii au venit la palat și i-au zis:
- Vezi cu ochii tăi cum orașul nostru este pe ducă. Fă-ți datoria!
Regele i-a spus fetei sale să se îmbrace precum o mireasă, a îmbrățișat-o, a sărutat-o, i-a dat binecuvântarea sa și a condus-o catre lacul unde își avea sălaș balaurul, lăsând-o apoi singură acolo.

S-a intamplat ca Sfantul Gheorghe sa treaca chiar atunci prin acel loc, si zarind fata imbracata in mireasa, a intrebat-o ce cauta in acea pustietate.

Ea i-a raspuns, "Pleaca cat mai repede de aici, tinere cavaler, ca nu cumva sa pieri odata cu mine."

Sfantul Gheorghe nu s-a inspaimantat, si a intrebat-o de ce plange.

Vazand ca vrea cu adevarat sa stie care era soarta sa, fata i-a povestit felul cum ajunsese sa fie data drept hrana balaurului.

Cavalerul i-a spus:
- Nu te teme frumoasa fata, caci te voi ajuta in numele lui Iisus Hristos.

Ea s-a induiosat, dar i-a grait:
- Pentru numele lui Dumnezeu, bune cavaler, vezi-ti de drum, pentru ca nu ai cum sa ma salvezi.

In vreme ce stateau astfel de vorba, balaurul si-a facut aparitia si a pornit in goana catre ei.
Sfantul Gheorghe si-a tras sabia din teaca, si-a facut semnul crucii, si si-a strunit calul catre balaur.
L-a lovit apoi cu putere, ranindu-l grav, si facandu-l aproape nevolnic.
Dupa aceea, i-a zis fetei:
- Leaga-ti cingatoarea de gatul balaurului si nu-ti fie teama!

Si dupa ce a facut asa cum i se spusese, balaurul a urmat-o supus, plin de umilinta.
In acest fel, fiica regelui s-a intors in oras, in timp ce oamenii de pe strazi dadeau bir cu fugitii, inspaimantati peste poate.

Sfantul Gheorghe le-a zis localnicilor:
- Lasa-ti indoiala deoparte! Credeti in Dumnezeu si in Iisus Hristos, botezati-va, iar eu voi ucide balaurul!

Regele si toti supusii sai s-au botezat, iar Sfantul Gheorghe i-a taiat capul balaurului.
A fost nevoie de patru care cu boi pentru a-i scoate lesul din oras!!

Regele i-a oferit Sfantului Gheorghe atatia bani cati a putut aduna, insa acesta i-a refuzat, cerand sa fie daruiti oamenilor sarmani. Cavalerul i-a cerut regelui inca patru lucruri: sa lase bisericile sa se guverneze singure, sa ii cinsteasca pe preoti, sa ia parte cu umilinta si credinta la slujbele lor, si sa se ingrijeasca de oamenii saraci. Au fost botezati cu acest prilej 15.000 mii de oameni, fara a mai pune la socoteala femeile si copiii. Regele a intemeiat o biserica in onoarea Maicii Domnului si a Sfantului Gheorghe, in care sa afla pana in zilele noastre un izvor de apa vie, ce vindeca bolnavii care sorb din el.

Dupa aceea, Sfantul Gheorghe si-a luat ramas bun de la rege si a plecat.

In acele vremuri, imparatii Diocletian si Maximian dadusera cale libera unei atat de mari persecutii a crestinilor incat pe cuprinsul unei singure luni murisera ca martiri 22.000 de credinciosi. Din aceasta cauza, frica isi facuse loc in sufletele oamenilor, facandu-i sa il renege pe Dumnezeu si sa se inchine idolilor. Vazand acest lucru, Sfantul Gheorghe si-a lepadat hainele de cavaler, a vandut tot ce avea, a daruit banii astfel obtinuti saracilor, si a imbracat straie de calugar crestin.

A mers in mijlocul paganilor si a strigat, "Zeii paganilor sunt diavoli. Dumnezeul meu a facut cerurile si este singurul Dumnezeu!"

Guvernatorul, a carui nume era Dacian, i s-a adresat: "Cum poti pretinde ca zeii nostri sunt diavoli? Spune-ne cine esti!"

El a raspuns: "Numele meu este Gheorghe. Sunt nobil, cavaler din Capadochia, si am renuntat la tot ce aveam pentru a-l sluji pe Dumnezeu din ceruri."

Guvernatorul a incercat cu cuvinte dulci sa intoarca pe Sfantul Gheorghe de la credinta, dar nereusind sa faca asta, a poruncit sa fie batut cu vergi din fier pana cand trupul i-a fost facute bucati, trimitandu-l dupa aceea in temnita. Dumnezeu si-a facut aparitia in fata sa chiar in acea noapte si i-a alinat durerile."

Pentru ca Sfantul Gheorghe nu renunta la iubirea de Dumnezeu in pofida chinurilor la care fusese supus, guvernatorul i-a poruncit unui vrajitor sa prepare o puternica otrava, sa o puna intr-un pahar de vin si sa i-o dea Sfantului Gheorghe. Acesta si-a facut semnul crucii si a baut, dar nu a patit nimic rau. Vrajitorul a facut o otrava si mai puternica, pe care Sfantul Gheorghe a sorbit-o ramanand iarasi nevatamat. Vrajitorul a ingenuncheat la picioarele Sfantului Gheorghe si l-a rugat sa il faca si pe el crestin. Constatand ca vrajitorul se crestinase, Dacian a dat porunca sa i se taie capul.

Guvernatorul l-a asezat pe Sfantul Gheorghe intre doua roti cu sabii in ele, dar rotile s-au rupt, iar Sfantul Gheorghe a ramas intreg. Apoi, stapanitorul l-a aruncat intr-un cazan umplut cu plumb topit, insa Sfantul Gheorghe s-a simtit la fel de bine acolo ca intr-o baie cu apa calduta.

In cele din urma, guvernatorul i-a zis, "Zeii nostri sunt rabdatori si iertatori. Renunta la nebunia ta, adu ofrande zeilor nostri, si mari onoruri te vor astepta."

Sfantul Gheorghe i-a replicat, "De ce nu mi-ai spus asta dinainte? Sunt gata sa fac asa cum mi-ai cerut."

Dacian a adunat toti oamenii din oras pentru a fi martori la convertirea prozonierului sau. Sfantul Gheorghe a cazut in genunchi, dar in loc sa se inchine zeilor pagani, s-a rugat Domnului sa distruga templele acestora si idolii din ele. Imediat, un mare foc a coborat din ceruri, si a ars templele, idolii si preotii lor. Apoi, pamantul s-a desfacut in doua si a inghitit cenusa si resturile ramase.

Guvernatul a fost strabatut de o atat de mare suparare incat i-a marturisit sotiei sale, "Voi muri din pricina furiei daca nu voi infrange acest om."

Ea i-a raspuns, "Tiran crud si rau! Chiar nu vezi marea virtute a crestinilor? Ti-am spus sa nu le faci nici un rau, caci Dumnezeul lor lupta pentru ei. Afla ca voi deveni si eu crestina."

Cuprins de manie, guvernatorul a tipat, "Tu sa fii crestina?", dupa care a batut-o fara mila.

Dupa aceea, ea l-a intrebat pe Sfantul Gheorghe, "Ce se va alege din mine? Nu am fost inca botezata."

El i-a raspuns, "Nu te teme, femeie, pentru ca vei fi botezata in propriul tau sange."

Nevasta lui Dacian a pornit sa se roage Domnului Iisus Hristos. Nu a trecut multa vreme si a murit, iar sufletul ei s-a dus direct in ceruri.

A doua zi dimineata, guvernatorul a poruncit sa i se taie capul Sfantului Gheorghe, sentinta ce s-a aplicat de indata. Acest fapt s-a petrecut in anul Domnului 287. In timp ce guvernatorul se intorcea acasa de la locul unde fusese decapitat Sfantul Gheorghe, un inspaimantator foc a venit din cer, prefacandu-l in scrum atat pe el, cat si pe servitorii sai.

Gregorie din Tours povestește că, o parte din oamenii ce au luat moaștele Sfântului Gheorghe au căutat găzduire în paraclisul unui spital. A doua zi dimineața, au vrut să plece, dar nu au putut deschide ușile până nu au lăsat acolo o parte dintre moaște.

De asemenea, în istoria Antiohiei, se povestește că, atunci când creștinii au mers să cucereasca Ierusalimul, un chipeș tânăr a apărut în fața unui preot și l-a sfătuit să ia cu el niște moaște ale Sfântului Gheorghe, căci el urma să conducă bătălia. În timpul asediului Ierusalimului, Sfântul Gheorghe, în armura-i albă, purtând steagul său cu o cruce roșie, a condus armata creștina la victorie.

Între Ierusalim și portul din Jaffa, în apropierea unei localități numite Ramis, se află o capelă a Sfântului Gheorghe ruinată și părăsită. Se spune că aici se găsește trupul, dar nu și capul Sfântului Gheorghe.
Tot în acest loc, se află trupurile tatălui său, al mamei sale și al unchiului său, nu chiar în capelă, ci sub zidurile acesteia. Îngrijitorii capelei nu lasă pelerinii să intre decât dacă plătesc doi ducați, și, din această pricina, puțini pătrund înăuntru, preferând să se roage la un altar din afară.
Trupul Sfântului Gheorghe zace în mijlocul capelei, iar în mormântul său se află o gaură, ce îi permite unui om sa își pună mâna înăuntru. Dacă este adus aici un om nebun și i se pune capul deasupra acelei găuri, el se însănătoșește în câteva clipe, căpătând iarași darul rațiunii.

Aceasta legendă a Sfântului Gheorghe este o adaptare după povestea din "Legenda de aur" sau "Viețile sfinților", carte tipărita de Jacobus de Voragine, arhiepiscop al Genovei, în anul 1275.

Copyright, traducere: "Legenda Sfantului Gheorghe"© copiipovesti.ro. 2013

Articole din acelasi domeniu in blogul Povesti pentru copii si parinti:

Povestea Sfantului Valentin

Povestea Sfantului Patrick

Povestea Sfantului Nicolae si a lui Pére Fouettard.Dupa o legenda frantuzeasca

Povestea iepurasului de Paste

2015-04-07T20:21:00.001+03:00

Daca te-ai intrebat vreodata cum a ajuns iepurasul sa joace un rol atat de important in sarbatoarea Pastelui, poti afla cum s-a petrecut asta citind Povestea iepurasului de Paste.

Cu multi ani in urma, Iarna a stat pe la noi multa, prea multa vreme. Copiilor le placea Iarna. Erau incantati sa se joace in zapada si sa se dea pe gheata, dar asteptau cu nerabdare Primavara.

"Sa mergem in padure," au spus ei, "poate ca Primavara este acolo."

Au alergat, asadar, spre padure, dar nu au gasit Primavara. Era tare frig printre copacii golasi, lipsiti de frunze. In plus, nu au zarit nici o pasare si nici macar o floare. Vantul de Nord si Gerul se jucau inca pe acolo, plini de vigoare. Ei au ravasit parul copiilor si i-au ciupit, rautaciosi, de nas.

"Primavara nu a sosit inca," si-au zis cu tristete copiii si s-au intors la casele lor.

Catva timp mai tarziu, au incercat din nou, dar Vantul de Nord si Gerul nu s-au lasat pagubasi, i-au luat din nou in primire, dornici sa ii necajeasca. Nu au putut gasi nici de asta data Primavara, asa ca s-au dus iarasi, plini de obida, la casele lor.

O vreme, copiii au continuat, odata la cateva zile, sa mearga in padure, fara a reusi insa sa dea de Primavara.

"Primavara nu mai va veni anul asta," si-au spus resemnati copiii. "Nu ne vom mai duce deloc in padure. Ce rost ar mai avea?"

Drept urmare, au ramas tot timpul in case, incalzindu-se la gura sobei.

Pana la urma, Primavara a sosit totusi. Vantul de Nord si Gerul au zbughit-o de indata ce au vazut-o.

Mugurii copacilor au crescut din ce in ce mai mari si au rabufnit in frunze de un verde crud. Micutele flori si-au inaltat cu sfiala nasucurile deasupra pamantului. Pasarile au pornit sa ciripeasca vesele si sa culeaga paie pentru a-si cladi cuiburile.

"Unde sunt inca copiii?" a intrebat Primavara. "In fiecare an, ei vin sa se joace cu pasarile, florile si puii de animale din padure. Mi-e dor de ei."

"Si noua ne este dor de ei," au ciripit pasarile. "Intotdeauna le placea sa ne asculte cantecele."

"Si noua ne este dor de ei," au glasuit florile. "Ei se bucura mereu de parfumul nostru. Si nu sunt copii rai, pentru ca nu ne-au rupt niciodata tulpinele."

Iepurii, la randul lor, au spus: "Vrem sa-i vedem din nou pe copii. Ardem de nerabdare sa ii pandim din vizuinele noastre si sa-i privim cum se joaca."

"Stiu ce s-a intamplat," a zis Primavara. "Inca nu au aflat ca suntem aici. Cineva trebuie sa se duca la ei si sa le spuna. Vrei sa mergi tu, macaleandrule?"

"Mi-ar place tare mult sa o fac," a raspuns macaleandrul, "dar sunt foarte ocupat acum. Trebuie sa-mi termin cuibul. Poate ca vulpea are timp sa se duca."

"As merge bucuroasa," a declarat vulpea, "insa oamenii nu suporta sa ma vada. Ar putea sa creada ca am venit sa le fur gainile."

"Ai dreptate," a rostit Primavara. "Ursule, n-ai vrea sa mergi tu?"

"Imi pare rau," a raspuns ursul, "dar copiilor le este frica de mine. Pe langa asta, stiti foarte bine ca am dormit toata iarna, fara sa bag nimic in gura. Am slabit ca o scandura si mi-e tare foame. Ca sa ma satur trebuie sa mananc cat e ziua de lunga. Iepurasul ar fi bun la sta. Copiilor intotdeauna le-au placut iepurii."

"Chiar asa," a incunviintat Primavara. "Vrei sa te duc tu, iepurila?"

Iepurasul era pe cale sa spuna "nu," dar nu a putut pentru ca, asa cum stiti, este foarte timid. In plus, s-a simtit nemaipomenit de fericit sa auda ca este iubit de copii.

"Bine," a inceput el sa zica, "ma voi duce." Apoi, si-a adus aminte de caini. Cainii aveau ura pe iepuri.

"Dar voi fi inhatat de caini," s-a tanguit el.

"Vai! Nu, nu! Nu se va intampla asta," l-a incurajat Primavara. Poti sa pleci la noapte. Atunci cainii au somnul cel mai dulce si nu te vor auzi."

"Asa voi face," si-a luat inima in dinti iepurasul. "Dar cum le voi putea spune copiilor ca esti aici? Noi nu le stim limba!"

Nci Primavara nu avea cum sa raspunda la aceasta intrebare. Pasarile, florile si puii de animale au inceput sa susoteasca apoi intre ei. Dupa un timp, s-au gandit ca au gasit o cale prin care iepurasul se putea face inteles copiilor.

Au impletit, de indata, un cos din ramuri si frunze. Au adunat cea mai frageda iarba din padure si au asezat-o cu grija pe fundul cosului. Apoi, fiecare pasare a adus cate un ou din cuibul ei si l-a pus in cos. Unele oua erau albastre, unele maro la fel ca si pamantul, iar altele aveau picatele cafenii, ca si cum ar fi fost stropite cu picaturi de vopsea.

Au acoperit, dupa aceea, ouale cu flori proaspete de primavara, roze, albastre si albe.

Iepurasul a luat cosul in spinare, iar pasarile si animalele i l-au legat strans de trup.

"La revedere, iepurasule!" i-au strigat prietenii din padure.

Iepurasul a luat-o la goana tup-tup, tup-tup, catre oras. Strazile erau pustii. Toata lumea dormea, asa ca nu mai simtea nici o urma de frica."

Iepurasii stiu unde locuiesc copiii, si iepurasul nostru a facut drum mai intai spre casa lui Alice. Ajuns acolo, a facut un mic cuib din iarba verde si a pus in el un ou si cateva violete. L-a lasat in fata usii si s-a indreptat, tup-tup, catre casa lui Ionut.

In acel loc, a incropit un alt cuibusor din iarba frageda, si a asezat in el un ou cafeniu si cateva flori salbatice. L-a lasat la intrare si a alergat, tup-tup, spre casa Mariei.

Iepurasul a facut cate un mic cuib din iarba proaspata atat pentru Maria, cat si pentru ceilalti copii din oras. In fiecare, nu a uitat sa lase cate un ou si niste flori de primavara.

Avea indeajuns de multe oua si flori pentru toti copiii. Atunci cand si-a terminat treaba, s-a intors cat a putut de repede, tup-tup, in padure.

A doua zi dimineata, Alice a fugit pana la usa sa vada daca soarele stralucea pe cer. Chiar in pragul usii, a zarit un micut cuib verde.

"Vai, ce frumos," a strigat ea.

Ionut a alergat si el pana la usa sa si a descoperit, de asemeni, cosuletul sau. La fel s-a petrecut cu totii copiii.

"A venit primavara! A venit primavara!" au exclamat copiii unii catre ceilalti. "Vedeti, aici sunt urmele labutelor unui iepuras. Bunul iepuras a venit la noi pentru a ne anunta ca Primavara este aici."

Apoi, au fugit catre padure cat de repede au putut.

Acolo, au ascultat cu incantare frumoasele cantece ale pasarilor si au mirosit cu placere parfumurile dulci ale florilor de primavara.

Iepurasii si puii de vulpe au tras cu ochiul din vizuinile lor, si s-au simtit atat de bine cand au vazut cat de fericiti erau copiii!

Iepurasul era tare mandru ca el fusese acela care le daduse de stire copiilor ca a venit Primavara. De atunci, in fiecare an, atunci cand incepe primavara si cand se apropie Pastele, merge la casele copiilor, lasandu-le la usa cosulete cu oua si frunze.

Din aceasta cauza el este numit Iepurasul de Paste.

Articole din acelasi domeniu in blogul "Povesti pentru copii":

Iepurele cu multi prieteni – Fabula de Esop

Povestea iepurasului Peter, de Beatrix Potter

Povestea iepurasului Peter - Desene animate

Cutia Pandorei - Poveste de Nathaniel Hawthorne (II)

2015-04-05T11:55:00.000+03:00

Va prezint aici, asa cum v-am promis, cea de-a doua parte a "Cutiei Pandorei," o poveste pentru copii in care Nathaniel Hawthorne reinventeaza celebrul mit grecesc. Poti gasi versiunea originala, in limba engleza, a acestei povesti aici: Pandora's Box: The Paradise of Children, by Nathaniel Hawthorne

"Cred," si-a spus Pandora, "ca am inceput sa-mi dau seama cum a fost facut. Poate ca o sa-l pot lega inapoi dupa ce il voi desface. Nici chiar Epithemeus nu m-ar putea invinovati pentru asta. Chiar daca nodul ar fi desfacut, nu trebuie sa deschid cutia, desigur, nici nu as face-o fara consimtamantul acestui baiat prostut.

Ar fi fost mai bine pentru Pandora daca ar fi avut cel mai mic lucru de facut, astfel incat sa nu se gandeasca tot timpul numai la cutie. Dar copiii duceau o viata atat de usoara inainte ca oricare dintre Necazuri sa intre in lume, si se bucurau de prea mult timp liber! Ei nu ar fi trebuit sa se joace intr-una de-a v-ati ascunselea printre tufisuri, sau de-a baba oarba cu naframe legate la ochi, ori oricare alt joc descoperit pe timpul cand Mama Pamant era in copilaria sa. Daca viata este numai distractie, munca este distractia adevarata! Nu era mult de facut. Putin de maturat si sters praful prin casute, culegerea florilor proaspete si asezarea lor in vaze, si munca de o zi a bietei Pandora s-ar fi terminat. Iar apoi, pentru restul zilei, ar fi fost numai cutia!

Pana la urma, nu sunt sigur intru totul ca fascinanta cutie nu era, in felul ei, o binecuvantare pentru Pandora. Ea ii dadea atatea idei la care sa se gandeasca si despre care sa vorbeasca oricand avea pe cineva care sa o asculte! Atunci cand era bine dispusa, putea sa admire slefuirea stralucitoare a laturilor sale si cadrul bogat al frumoasei ei fete, in loc sa alerge pe afara. Sau, daca era prost dispusa, putea sa ii dea un branci sau sa o loveasca cu piciorusul ei obraznic. Si, puteti fi siguri ca rautacioasa cutie a primit numeroase lovituri! Dar, cu siguranta, daca nu ar fi fost cutia, micuta Pandora nu ar fi stiut nici pe jumatate cum sa isi petreaca timpul.

CE-O FI IN CUTIE?

Caci, era cu adevarat o preocupare fara de sfarsit sa ghicesti ce era inauntru. Ce putea fi, totusi? Imaginati-va numai, mici ascultatori, cat de ocupata v-ar fi mintea daca ati avea o cutie mare in casa, in care ati presupune ca se gaseste ceva nou si frumos, cum ar fi cadourile voastre de Craciun sau de Anul Nou. Credeti ca ati putea fi mai putin curiosi decat Pandora? Daca ati fi lasati singuri cu acea cutie, nu v-ati simti nitel tentati sa ii ridicati capacul? Dar voi nu ati face asta. Ah, vai! Asa sa fie?

Nu! Nu! Numai, daca v-ati gandi totusi ca ar fi jucarii in ea, v-ar fi foarte greu sa va scape ocazia de a trage macar cu ochiul!

Stim ca, cel putin Pandora nu se astepta la nici o jucarie, pentru ca nici una nu incepuse sa fie facuta probabil in acele zile, cand lumea insasi nu era altceva decat o imensa jucarie pentru copiii care locuiau in ea.

Pandora era insa sigura ca in cutie era ceva foarte frumos si pretios si, de aceea, se simtea tare curioasa sa arunce o ocheada in ea, asa cum ar fi simtit orice alta fetita. Oricum, in acea zi, curiozitatea ei a devenit atat de mare decat de obicei incat, in cele din urma, s-a apropiat de cutie. Era mai mult decat pe jumatate hotarata sa o deschida daca ar fi putut. Ah, obraznica Pandora!
Mai intai, a incercat sa o ridice. Era grea, mult prea grea pentru puterea firava a unei copile precum Pandora. A ridicat unul din capetele cutiei cativa centimetri deasupra podelei si a lasat-o sa cada cu o zgomotoasa bufnitura. O clipa dupa aceea a fost aproape sigura ca a auzit ceva miscandu-se in cutie.

A ascultat atenta cat se poate de aproape de ea. Parea sa fie un fel de murmur infundat inauntru! Sau era doar o melodie din urechile Pandorei? Ori poate bataile inimii sale? Fetita nu era sigura daca auzise ceva sau nu. Oricum, orice ar fi fost, curiozitatea i-a crescut mai mult decat altadata.

Ochii i s-au oprit apoi asupra nodului snurului din aur!

"Persoana care a facut nodul asta trebuie sa fi fost tare desteapta," si-a zis Pandora. "Dar, cred, cu toate astea, ca pot sa-l desfac. Cred ca as putea , cel putin, sa gasesc cele doua capete ale snurului."
A luat, asadar, snurul aurit intre degetele sale si s-a uitat la el cat de patrunzator a putut. Aproape fara sa stie ce era pe cale sa faca, a devenit curand ocupata cu desfacerea lui.

Intre timp, razele stralucitoare ale soarelui au patruns pe fereastra deschisa, odata cu vocile vesele ale copiilor jucandu-se departe de acolo, si poate si glasul lui Epithemeus printre ele. Pandora s-a oprit sa asculte. Ce zi frumoasa era! Nu ar fi fost mai intelept sa lase nodul incurcat in pace, sa nu se mai gandeasca la cutie si sa o zbugheasca afara, sa se alature tinerilor ei tovarasi de joaca si sa se simta fericita?

In timpul asta, oricum, degetele ei ramasesera ocupate cu nodul. Iar, intamplandu-se sa arunce o privire catre fata de pe capacul cutiei, i s-a parut ca aceasta ii ranjeste cu viclenie.

"Fata asta este tare rautacioasa," s-a gandit Pandora. Ma intreb daca daca ranjeste pentru ca fac ceva gresit. Ah, tare as mai fugi de aici!"

Chiat atunci insa, printr-o simpla intamplare, a sucit intr-un anume fel snurul, nodul s-a desfacut ca prin minune, iar cutia a ramas desferecata.

"Acesta este cel mai ciudat lucru care mi s-a intamplat vreodata!" a zis Pandora... "Ce-ar spune Epithemeus despre asta? Si cum as mai putea sa leg snurul inapoi?"

A facut una sau doua incercari de a reface nodul, dar curand si-a dat seama ca nu avea indemnarea necesara. Se desfacuse atat de repede incat nu avea cum sa-si readuca in minte forma sau modelul nodului. I s-a parut ca uitase cu totul acest lucru. Drept urmare, nu mai putea face nimic altceva decat sa astepte pana cand Epithemeus isi facea din nou aparitia.

"Dar," si-a spus Pandora, "atunci cand va zari ca nodul este dezlegat, va sti cine a facut asta. Cum il voi face sa ma creada ca nu m-am uitat in cutie?"
In acel moment, i-a intrat in capsorul obraznic gandul ca de vreme ce urma sa fie banuita ca privise in cutie, putea la fel de bine sa faca acest lucru. Fata frumoasa de pe capacul cutiei a tintuit-o magic cu privirea si ea a parut sa auda mult mai clar decat inainte murmurul vocilor dinauntru. Sau, poate ca nu era decat curiozitatea sa, care ii soptea: "Lasa-ne afara, draga Pandora, te rugam, lasa-ne sa iesim! Iti vom fi niste tovarasi atat de draguti, de prietenosi! Numai lasa-ne afara!"

"Ce poate fi asta?" s-a gandit Pandora. "Exista ceva viu in cutie? Ei bine, da! Voi arunca numai o privire! O privire, iar apoi capacul va fi inchis la fel de sigur ca intotdeauna! Nu poate fi nimic rau in numai o privire!"

CUM AU VENIT NECAZURILE PE LUME

Acum este vremea sa vedem ce facea Epithemeus. Aceasta era prima oara de cand sosise tovarasa sa de joaca cand incerca sa se distreze si sa ia parte cu placere la ceva fara ca ea sa fie prezenta. Nimic nu mergea insa asa cum trebuie, si nu se simtea nici pe aproape atat de fericit ca si in alte zile. Nu reusise sa gaseasca nici un strugure dulce si nici o smochina coapta. Sau, daca aflase unele, erau din cale afara de coapte si atat de dulci incat aveau un gust rau. Nu exista nici urma de bucurie in inima sa. Devenise atat de tulburat si nemultumit incat ceilalti copii nu-si puteau imagina ce se intamplase cu el. Nici macar el nu stia mai mult decat ei ce anume il afectase.

Caci, in acele timpuri despre care vorbim, era in firea si in obisnuinta oricui sa fie fericit. Lumea nu invatase inca sa fie nefericita. Intrucat acesti copii erau sortiti in primul rand sa se bucure si sa se simta bine pe frumosul pamant, nici un singur suflet sau trup nu fusese vreodata bolnav.
In cele din urma, descoperind ca, intr-un fel sau altul, le rapea distractia celorlalti, Epithemeus s-a gandit ca cel mai bine era sa se intoarca la Pandora. In speranta ca acest lucru ii va face placere, a adunat mai multe flori din care a incropit o coronita ce urma sa impodobeasca capul fetitei. Florile erau foarte frumoase - trandafiri si crini, si flori de portocal, si o multime de alte feluri, care lasau o urma de parfum in spatele sau pe masura ce Epithemeus mergea spre casa. Iar coronita destinata Pandorei era atat de mestesugit impletita incat nu te-ai fi asteptat sa fie facuta de un baiat.

Trebuie sa mentionez aici ca un mare nor negru incepuse de catava vreme sa creasca pe cer, desi nu ajunsese inca sa acopere soarele. Cu toate acestea, chiar atunci cand Epithemeus a trecut pragul casutei, norul a inceput sa puna stapanire peste soare si, in acest fel, s-a coborat peste pamant o brusca intunecime.

El a intrat tiptil inauntru, intrucat voia, daca ii era cu putinta, sa se furiseze in spatele Pandorei si sa-i puna pe cap coronita de flori inainte ca ea sa-si dea seama ca el era acolo. Dar, dupa cum s-a dovedit, nu era nevoie sa paseasca pe varfuri. Ar fi putut sa mearga oricat de zgomotos ar fi dorit, la fel de apasat ca un om mare, la fel de apasat ca un elefant, fara ca Pandora sa-i auda pasii. Ea era atat de preocupata de ceea ce facea! Chair in clipa cand el intra in casa, obraznica fetita isi pusese mana pe capac, si era pe punctul de a deschide misterioasa cutie atunci cand Epithemeus a vazut-o.

Pana si Epithemeus, desi nu marturisise asta, era curios cumva sa afle ce era inauntru. Zarind ca Pandora intentiona sa scoata la iveala secretul, el si-a spus ca tovarasa sa de joaca nu trebuie sa fie singura persoana isteata din casa. Si, daca exista ceva frumos sau valoros in cutie, jumatate din acel lucru ii apartinea lui!

Pe cand Pandora deschidea capacul, casa a devenit foarte intunecata, caci norul negru acoperise acum intru totul soarele, parand sa-l manance de viu. O zarva si o bubuiala infundata, ce se auzea de catava vreme a explodat dintr-o data intr-un puternic tunet. Fara sa ia insa in seama toate acestea, Pandora a ridicat cu totul capacul si s-a uitat inauntru. Un roi de creaturi inaripate a parut sa se repeada brusc pe langa ea, zburand in afara cutiei si, in aceeasi clipa, l-a auzit pe Epithemeus urland de durere.

"Ah, m-a intepat!" a strigat el. "M-a intepat! Obraznica Pandora! De ce ai descis cutia asta nenorocita?"

Pandora a lasat capacul cutiei sa cada si, sarind in picioare, s-a uitat in preajma sa, pentru a vedea ce i se intamplase lui Epithemeus. Norul tunator umbrise atat de mult incaperea incat nu a putut zari clar ce era in ea.

A auzit insa un bazait neplacut, ca si cum o multime de muste uriase sau de tantari enormi ar fi zburat prin jur. Pe masura ce ochii i s-au obisnuit cu intunericul, a deslusit o gramada de monstri mici si urati, cu aripi de liliac, inarmati cu ace lungi in cozile lor, aratand foarte dusmanosi. Unul dintre acestia il intepase pe Epithemeus. Nu a trecut mult timp si Pandora a inceput ea insasi sa strige, cu nu mai putina groaza decat tovarasul ei. Un micut monstru uracios i se asezase pe frunte si ar fi intepat-o si mai tare daca Epithemeus nu ar fi alergat pana la ea si nu l-ar fi alungat cu o fluturare de mana.

Daca vreti sa aflati cine erau acest creaturi mici si urate ce scapasera din cutie, trebuie sa va dezvaluiesc ca erau intreaga familie a Necazurilor pamantesti. Erau un mare numar de diferite Griji; erau peste 150 de Suparari; erau o multime de Boli, in diferite grade de durere si gravitate; erau mai multe feluri de Rautati decat ne-ar fi de folos sa le pomenim.

Pe scurt, toate Necazurile care ne fac probleme de atunci se aflau in cutia misterioasa, data spre buna pastrare lui Epithemeus si Pandorei astfel incat copiii fericiti ai lumii sa nu poata fi vatamati de ele. Dar, pentru ca Pandora ridicase capacul acelei blestemate cutii si pentru ca Epithemeus nu o impiedicase sa faca asta, aceste Necazuri s-au raspandit printre noi, si par sa nu poata fi izgonite cu una cu doua. Intrucat, asa cum puteti ghici cu usurinta, a fost imposibil ca cei doi copii sa tina roiul uracios in casuta lor. Cel dintai lucru pe care l-au facut a fost sa deschida in graba usile si ferestrele sperand ca vor scapa de intepaturi. Desigur, Necazurile inaripate au zburat toate afara de indata pentru a-i chinui pe micii oameni de pretutindeni.

Si, ceea ce a fost foarte ciudat, toate florile de pe pamant si cele inrourate din pomi, ce nu se ofilisera nicicand mai inainte, au inceput sa se vestejeasca si sa-si piarda frunzele dupa o zi sau doua. Copiii, care pana atunci pareau sa fie tineri mereu, au inaintat in varsta de la o zi la alta, devenind barbati si femei unul cate unul.

CE A FACUT SPERANTA PENTRU NOI?

Intre timp, obraznica Pandora si cu mult mai putin obraznicul Epithemeus au ramas in casa. Amandoi fusesera rau intepati si nu mai puteau de durere, care parea sa fie cu atat mai insuportabila cu cat era prima durere ce fusese vreodata simtita de cand incepuse lumea. Pe langa asta, ambii erau intr-o dispozitie foarte proasta, atat privitor la ei insisi, cat si unul fata de celalalt. Epithemeus statea suparat intr-un colt al incaperii, cu spatele la Pandora, in vreme ce Pandora se aruncase pe jos si isi odihnea capul pe cutia fatala. Ea ofta cu amar, ca si cum inima i-ar fi fost franta.

Deodata, s-a auzit un ciocanit usor in capac dinauntrul cutiei. "Ce poate fi?" a strigat Pandora inaltandu-si capul. Epithemeus fie nu a auzit ciocanitul, fie era prea mahnit pentru a-l lua in seama. In orice caz, nu a dat nici un raspuns.

"Esti foarte rau," i-a reprosat Pandora, oftand iarasi, "pentru ca nu vrei sa vorbesti cu mine." Din nou, s-a facut auzit acel ciocanit! Suna ca si cum in capac ar fi batut jucaus micutele incheieturi ale degetelor unei zane.

"Cine esti?" a intrebat Pandora. "Cine esti tu, dinauntrul acestei cutii rele?"
O voce dulce s-a auzit atunci din cutie: "Ridica capacul si vei vedea."

"Nu, nu," a raspuns Pandora, reincepand sa ofteze. "Am avut parte de indeajuns de multe necazuri dupa ce am ridicat mai inainte capacul! Esi inauntrul cutiei, creatura rea, si acolo vei ramane!"

"Ah," a spus din nou vocea dulce, "vei avea parte de ceva mai bun daca ma lasi sa ies. Eu nu sunt asemeni monstrilor rai care au ace in cozi. Haide, haide, draga mea Pandora! Sunt sigura ca ma vei lasa sa ies."

Si, intr-adevar, era un fel de magie voioasa in tonul acelui glas, care il facea aproape imposibil de refuzat. Inima Pandorei era din ce in ce mai usoara cu fiecare cuvant care venea din interiorul cutiei. Epithemeus, de asemeni, desi statea inca in coltul incaperii, s-a intors pe jumatate cu fata catre cutie, parand sa fie mai putin fericit decat mai inainte.

"Dragul meu Epithemeus," a strigat Pandora, "ai auzit aceasta voce firava?"
"Da, sigur ca am auzit-o," a raspuns el. "Ce crezi despre asta? Ar trebui oare sa ridic capacul inca o data?" a intrebat Pandora.

"Cum crezi," i-a spus Epitheneus. "Ai facut deja un rau atat de mare incat mai poti face inca unul mic. Inca un Necaz venit pe lume nu inseamna prea mult fata de cat de multe au napadit-o de curand." "Ai putea sa-mi vorbesti cu mai multa bunatate," a murmurat Pandora, stergandu-si ochii.

"Ah, baiat rau!" a strigat vocea firava din cutie, pe un ton glumet. "El stie sigur ca vrea sa ma vada. Haide, Pandora, ridica capacul. Sunt tare grabita sa ies."

"Epithemeus," a exclamat Pandora, "indiferent ce se intampla, voi deschide cutia!"

"Si, daca ti se pare ca este prea greu capacul," a adaugat Epithemeus, fugind catre ea, "am sa te ajut!"

Asadar, cei doi copii au dat deoparte iarasi capacul. Dinauntru a zburat o faptura luminoasa si zambitoare, si a plutit prin incapere, raspandind lumina oriunde ajungea. Ea s-a indreptat catre Epithemeus si si-a asezat cea mai usoara atingere a degetului aratator in locul unde fusese intepat de Necaz, inlaturandu-i pe data durerea. Apoi, a sarutat-o pe Pandora pe frunte, si durerea ei a fost de asemeni indepartata.

Dupa acest fapte bune, ciudata si stralucitoarea fiinta s-a inaltat deasupra capetelor copiilor, uitandu-se atat de dulce la ei incat amandoi s-au gandit ca nu au gresit prea mult deschizand cutia intrucat, in caz contrar, voioasa musafira ar fi rams prizoniera in mijlocul acelor monstri rai cu ace in cozi.

"Te rog, spune-ne cine esti, frumoasa faptura," a chestionat-o Pandora. "Mi se spune Speranta!" i-a raspuns fiinta luminoasa. "Si, pentru ca sunt atat de voioasa, baiete, am fost pusa in cutie pentru a compensa acel roi de Necazuri urate ce urma sa fie eliberat."

"Aripile tale sunt colorate asemeni curcubeului!" a exclamat Pandora. "Cata frumusete!"

"Si vei sta cu noi," a intrebat Epithemeus, "pentru totdeauna?"

"Atata timp cat aveti nevoie de mine," a raspuns Speranta, cu zambetul ei placut, "iar acest lucru se va petrece atata vreme cat veti fi pe lume. Va promit ca nu va voi parasi niciodata. Din cand in cand, vor fi timpuri cand va veti gandi ca am disparut. Dar, atunci cand veti crede cel mai putin ca pot fi alaturi de voi, veti zari iarasi stralucirea aripilor mele pe tavanul casei voastre."

Articole din acelasi domeniu in blogul "Povesti pentru copii si povesti":

Zeita primaverii in legendele si miturile lumii

Marul discordiei - Hera, Atena si Afrodita

Cutia Pandorei - Poveste de Nathaniel Hawthorne (I)

Leul si cei trei bivoli - Fabula de Esop

2015-04-02T19:26:00.000+03:00

Trei bivoli pasteau linistiti, de multa vreme, pe o bogata pajiste. Un leu le tot dadea tarcoale, sperand sa se infulece din carnea lor, dar fiindu-i totusi frica sa ii atace atata timp cat erau impreuna.

Cate nu face vorba buna, dar mincinoasa! Leul s-a apropiat pasnic de ei, si prin discursuri inflacarate si convingatoare, a reusit, in cele din urma, sa ii separe unul de celalalt, si apoi i-a insfacat pe rand, fara nici o teama, ospatandu-se pe indelete din toti, fara sa-si puna astfel viata in primejdie.

Morala 1: Unde-s multi, puterea creste.

Morala 2: Dezbina si vei castiga.

Articole din acelasi domeniu in blogul "Povesti pentru copii":

Leul si soarecele - Fabula de Esop

Tantarul si bivolul – Fabula de Esop

Leul si bivolul - Fabula de Esop