Illusion...

Cosmin Vaman - Adevaruri universale

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sat, 28 Jan 2012 10:20:00 +0000

Astăzi sunt simplă...

Iadul sau o banală ipostază a sa...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Wed, 04 Jan 2012 01:22:00 +0000

Oamenii sunt în esenţă răi, într-un sens primitiv! Deşi au şi o parte bună, de cele mai multe ori, aceasta nu rezistă în lupta cu prea îmbelşugata parte negativă. Cu atât mai mult cu cât deseori i se întâmplă omului o sumă de lucruri sau apare un număr imprecis de personaje care îl determină să se apere cu partea cea mai agresivă din constituţia sa. Şi astfel ajunge omul să fie rău, diabolic şi de neoprit în sălbatica sa răutate. Nu mai raţionează, nu relaţionează, nici cu el, nici cu ceilalţi, doar se lasă îndobitocit de nişte perspective care nici măcar nu i se potrivesc, doar pentru că...alţii aleg să-şi trăiască răul prin ei. Nu suflete, ci fiinţe mutilate se nasc din această acţiune, iar ceilalţi, cei folosiţi, fie inconştienţi, fie doar nepăsători, nu reuşesc să reducă această distanţă pe care o stabilesc în(tre) lume. Rănile devin trofee, iar acestea ajung să fie râvnite chiar de cei răniţi; pentru că aşa-i jocul ăsta stupid în care omul simte veşnic nevoia să-şi revanşa...

Pași desprinși din urme...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Wed, 30 Nov 2011 15:12:00 +0000

De multe ori am senzația că trăiesc de parcă aș vrea să repar neîncetat câte ceva din trecut. Sunt o fire ranchiunoasă când vine vorba de propriile-mi greșeli. Poate din asta se naște și acest control pe care îl au părți de memorie asupra deciziilor de acum. Îmi proiectez, uneori chiar conștient, scenarii din trecut, schimbând doar personajele și decorul. E tristă această constatare. Totuși, deși e posibil să pierd timp înfăptuind aceste reîntoarceri, formarea mea nu se întrerupe. Și parcă intuiesc momentul în care trebuie să îmi întorc privirea mai mult spre nord. Și în asta constă salvarea mea. Oricum, nu știu cât din ceea ce consider eu că trebuie reparat chiar constituie o greșeală. E mai mult un sentiment de nesaturație. De parcă anumite sertare nu au fost încuiate; și știu că depozite din trecut pot fi închise sub cifru uitat. Acelea sunt victoriile mele cu mine însămi. Și ce senzație ar trebui să fie mai revigorantă decât aceea desprinsă din ordine, din echilibru. Ar trebui... Poate că aceste lupte le are fiecare; poate e o revoltă a tuturor ideilor pe care ni le-am format cândva despre noi și despre lume. De parcă ar trebui mereu să-i argumentez eului meu imatur de ce scenariul de astăzi nu poate fi acela construit în urmă cu atâția ani. Acum, oprindu-mă la această idee, mă gândesc că mâine mă voi lupta cu eul ce astăzi se mândrește a fi matur față de cel care se revoltă. De parcă exfolierea s-ar produce azi pentru cel de ieri. Aceasta nu poate fi în întregime o constatare tristă...

Seară autumnală...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sun, 06 Nov 2011 16:19:00 +0000

Ce frumos e să mai avem ceva care să ne lege de cei ce suntem de-a lungul unei vieți.
Amintirile sunt singurele care ne sunt martore permanente, chiar dacă uneori ajungem să mai simțim doar parfumul lor...

Copilul care aleargă către mare...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sat, 05 Nov 2011 09:37:00 +0000

Chiar cred că ratăm fericirea; doar prin ocuparea timpului, căutând-o... ne încorsetăm. Uneori suntem capabili să redevenim simpli, astfel reușind să ne mai acordăm un răgaz, să mai înlăturăm un obstacol. Dar atât de rar facem asta...

Fiecare căutare poate deveni o călătorie! Dar călătoria își pierde sensul atunci când uităm să privim, să cunoaștem. Ori călătorii în care ne-am transformat azi sunt prea grăbiți ca să mai observe... Astfel, călătoria s-a transformat într-un maraton; doar trecerea bandei ce marchează finish-ul mai pare să conteze. Cred că fericirea ne privește nedumerită de pe marginea pistei...

”Aerul este plin de genii!"

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Mon, 17 Oct 2011 15:30:00 +0000

Plecând de la premisa că "...ei au gravat pe table ascunse faptul ca aerul este plin de genii", îmi închipui fiecare idee mai grozavă pe care o întâlnesc ca fiind o gură de aer pe care cineva a catadicsit să o inhaleze pe îndelete.

Și pornind de la această posibilitate a inhalării, iată cum înțeleg și acest atât de auzit ”Carpe diem!”: Stai, omule, că pierzi mai mult înfuriindu-te pe clipe; alergând ca să le prinzi, nu faci altceva decât să le pierzi!

Despre capcana unei decizii...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Tue, 11 Oct 2011 12:22:00 +0000

Atât de greu e de primit o palmă pe care nu o aștepți, încât ai putea, chiar în clipa aceea, să te frângi în sute de fragmente.

Nu îi înțeleg pe oameni! Nicidecum nu m-am postat singură pe vreun pidestal, dar nu pot să înțeleg slăbiciunea unora. Slăbiciunea asta nu o văd în imposibilitatea de a trece peste niște evenimente, pentru că unii care rămân în fața acestor obstacole, rămân...și-atât. Ceea ce mă înfurie e acea inconștiență a unora în fața propriilor decizii, inconștiență care-i face mai apoi să decadă... atât de absurd. Nu ne permitem să ne purtăm copilărește atunci când avem ceva de ales. De aceea nu îi înțeleg pe aceia care nu-și pot asuma greșelile, preferând să învinovățească mereu și mereu pe un altul, decizând iar prostește. Ceilalți se prefac nedumeriți când, de fapt, contribuie la înlănțuirea nesimțirii. Cum naiba să crezi în ceilalți, când nici ei, nu numai că nu cred în ei înșiși, dar nici nu se cunosc? Cum pot eu jura că voi face ceva, când aproape tot ce fac îi implică pe ceilalți?

Octombrie.

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Mon, 10 Oct 2011 16:03:00 +0000

Sub apăsarea unei monede canadiene îmi spuneai că ți-e dor de mine... Mă înfuriasei încă de dimineață, înainte de a-ți vorbi politicos...despre politică; după ce mi te adresaseși impropriu. Și acum, când seara te-a îndepărtat de mine, îmi aduc aminte cum unele zile aveau un astfel de efect asupra ta, acele zile în care îți era mai dor și în care îți spuneam că nu are sens. Încercam să nu te rănesc când tu păreai hotărât să mă strivești sub greutatea orgoliului... Îmi dai senzația că mă cunoști atât de bine, încât mă faci să mă simt încorsetată chiar și de o banală acoperire a irisului. E suav și arzător, e o tâmpenie ce ține câte o clipă...din când în când.

Și apoi îți aduc (și îmi aduc) aminte că e doar octombrie.... iar mâine e aprilie!

Viscere zidite...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Mon, 10 Oct 2011 15:18:00 +0000

Să ajungi aici unde chiar ai așteptat să fii... și tot nemulțumit să pari. Să te aștepți ca lumea să conlucreze pentru al tău bine; să te aștepți să fii tu cel care contează cel mai mult... nu prea. În cele din urmă poți fi ceva pentru tine și-atât. Să te alimentezi constant cu noi și noi utopii e aproape patetic. Ți-aș propune să îți schimbi percepția, dar care e sensul?!? Tu pari să știi ce vrei în nervul tău distorsionat. Și-atunci eu ce pot face? Te privesc și mă mir de fiecare dată când observ cât de pătimaș ești în propria-ți înfrângere. Știi că mereu am spus să scoți la iveală acel ceva care să-ți confere esența naturală... Dar cât de natural îți permiți tu să fii? Când îmi spui cât de nefericit poți fi sunt tentată să te plesnesc doar ca să vezi cu adevărat cât de nefericiți pot fi alții. Dar nu o fac fiindcă văd că te complaci în acest așa zis abis pe care chiar tu ți-l clădești cu atâta pricepere și îndârjire aproape incontrolabiă. În acest sertar mototolit de atâta pipăit mai găsești o urmă de piele a celui ce a fost la suprafață. Nu mai poți fi acela; poți fi tu, cel de acum și celălalt, dar nu poți fi doar unul... Cei mai mulți se reprezintă prin straturi, creând unele cărări doar pentru a putea să revizuiască vreo clipă... Dar ce descoperă e un nou înveliș... cel de acum, cel pe care se suprapune un altul sub clipa ce urmează să devină să fi fost...

Când am descoperit că toți mă caută pentru a te găsi, m-am întrebat de ce atunci când am dispărut din viața ta nu am plecat și din a lor...Am descoperit că făceam parte din straturile pe care ei și le construiseră și așa aveam să fiu prezentă și acum, chiar în propria-mi dispariție. Oricum, asta nu poate dura la infinit....Toate acestea se sedimentează și, dacă nu construiești încă, înseamnă că în câteva clipe s-ar putea să ajungi atât de ascuns, încât să nu mai fi găsit nicicând.

Din Jurnalul Marthei...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Mon, 27 Jun 2011 10:26:00 +0000

Martha, această ființă cu demoni și îngeri acaparându-i ethosul, se plângea acum că nu-l regăsește nici pe unul, nici pe celălalt. În căutarea ei disperată nu a putut descoperi decât umbre ale acestora, însă nu a reușit nicicând să-i învăluie sau măcar să le absoarbă respirația. Nu se simțea prea pierdută; asta cu toată dezordinea prezentă atât în cadrul vieții sale sociale, cât și în spațiul ei personal. Se purta asemenea unui artist al cărui spațiu reprezintă un haos pentru cei incapabili să-și aproprieze elemente ale acestei lumi. Nici măcar această neînțelegere din partea celor ce o văd nu părea să o deranjeze teribil. De multe ori era nevoită să asculte lamentări din partea celorlalți, acelora preocupați de felul în care sunt percepuți. Ea era de părere, cel puțin de când a descoperit că cei mai mulți dintre aceia pe a căror părere se baza nu sunt decât niște instrumente care o zăpăcesc și o fac să-și piardă potențialul, că cei ce nu se integrează în universul pe care tu îl percepi nu sunt relevanți pentru ascensiunea personală. Or ea era o ființă care considera că potențialul său nu trebuie îngropat. Astfel, cel mai mult se baza pe autocunoaștere și pe intuiție, pe emoții, pe senzații. Acestea nu o trădau, sau nu o trădau la fel de des ca și ființele din viața ei care pretind orice, oricând, chiar și oricui sau ca și acele tipare deja mult prea comode pentru gustul ei. Era mândră de această reușită: aceea de a nu lăsa ca împăcarea, înțelegerea, armonia, poate chiar fericirea să aibă ca fundament rațiuni, strategii exterioare sinelui său. Neliniștea cauzată de această neidentificare a demonilor si îngerilor căutați se accentua doar pentru că era obișnuită cu prezența lor, se obișnuise să conviețuiască cu aceștia și, în niciun caz, nu ar fi dorit să revină la accesorii străine doar pentru a acoperi acest gol. Singurul lucru pe care îl considera acceptabil era să se reîntoarcă în acel labirint al căutării, iar dacă ar fi fost să nu-i găsească nici așa, tot ar fi fost mai liniștită, poate chiar satisfăcută, pentru că ea era o partizană a călătoriei, îmbrățișând multiple inițieri în fiecare drum parcurs...

Un altfel de răspuns...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Fri, 24 Jun 2011 16:33:00 +0000

"A disimula înseamnă a întinde un văl din cețuri oneste, din care nu ia naștere falsul, ci se pune oarecum la adăpost adevărul."

"Și bagă de seamă, adăugă domnul de Salazar, că, poftindu-te să disimulezi, nu te poftim să rămâi mut ca un urs. Dimpotrivă. Va trebui să înveți să faci cu cuvântul meșteșugit ceea ce nu poți face cu cuvântul răspicat; să te miști într-o lume care dă întâietate aparenței cu toate suplețile elocinței, să fii ca un țesător de cuvinte de mătase. Dacă săgețile străpung trupul, cuvintele pot străpunge inima. Fă să devină în domnia ta natură ceea ce mașinăria părintelui Emanuele e măiestria mecanică. " (Umberto Eco- Insula din ziua de ieri, p. 108, 109)

The Scientist...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sun, 19 Jun 2011 07:55:00 +0000

Să-mi pese mai puțin de tot...Ce aș mai fi dacă cine s-ar plictisi?!? Unde aș sta, de unde aș privi, ce aș uita? Cât aș rata...?

Chipul pe care îl privești îți devine ireal atunci când privești prea mult. Să fii orb sau mut poate fi o binecuvântare uneori. Să nu poți vedea decât cu ochii tăi interiori, să nu poți articula vorbele decât pe cele ce se desprind în interiorul tău... asta poate reprezenta o ieșire dintr-o zonă de confort care doar te amorțește. Să-ți solidifici vălul țesut sub presiunea fisurilor, să te anihilezi ca ființă universală și să-ți reîntâlnești conglomeratul de particule ce te definesc.

Mă percep ca având un eu interior înghețat. Uneori reușesc să topesc mai mult din gheața ce mă protejează, dar mă și ascunde sau mă ține la distanță...de mine. Câteodată mi-e teamă să ating acel strat înghețat, dar câteodată ființa aceasta a mea, cea de suprafață, simte un fior cumplit, chiar și atunci când soarele își îndeplinește cu stoicism misiunea. Atunci știu că trebuie să mai topesc puțin, să mă apropii mai mult de cine sunt... Totuși, nu mai simți că ai avea o singură viață... te simți stăpân dual. Cea mai mare provocare e aceea de a deveni unic stăpân al tuturor existențelor pe care le resimți ca fiind ale tale, însă fără a omite vreo particulă din vreuna dintre acestea... Ceea ce vreau să spun este că nu e de ajuns să fii doar tu, cel ascuns de lume. Trebuie sa faci un compromis suportabil între tine și tine...

"'Til The Morning"

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Mon, 06 Jun 2011 16:27:00 +0000

Underneath your skin...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sat, 04 Jun 2011 14:19:00 +0000

Ciudat cum căutăm așa-zisul sens adevărat al vieții oriunde în lume, de parcă el s-ar opune sieși, ascunzându-se de starea care îl și susține până la urmă: viața. Or, eu simt că viața mea se află cel mai mult în mine, și mai puțin în ceilalți. Făcând un calcul simplu...starea de adevăr e în mine. Acum, pot exista varii motive pentru care eu o pot ignora, dar în final oricine trebuie să o resimtă. Dacă o descoperă/relevă sau nu depinde de cel care o deține...

Running these days...aglomerație relaxantă...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sun, 29 May 2011 18:09:00 +0000

"Epitaph"

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Wed, 27 Apr 2011 18:15:00 +0000

Mulțumesc, White Noise!

Empatie subliminală....

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Tue, 26 Apr 2011 17:18:00 +0000

Citind povestea unei păpădii ce pare a fi distrusă de lumina soarelui mi-am amintit de un lucru aparent banal, dar totuși greu de obținut. Mă refer la privire. Mă refer la acea privire asupra lucrurilor care te face să te inunzi de plăcere astfel încât trebuie să o împărtășești și altora cu toate că e improbabil să o resimtă asemenea ție. Mă refer la acea privire care poate descoperi o floare, un gândac, o femeie sau un bărbat, un copil... în atâtea feluri încât doar unora le este îngăduită această terapie; sub fiecare petală, sub fiecare strat, sub fiecare scoarță.... Foarte similar cu sensul pe care îl primește o carte de la fiecare cititor. Întotdeauna va fi un cititor mai iscusit sau poate doar mai atent care va simți viața ce pulsează într-o carte și o va elibera în sine, nu neapărat și lumii. La fel și tu. Îi poți da unei persoane o asemenea forță încât să-și descopere sieși, iar mai apoi lumii, multitudinea sa de sensuri, privirea fiind cea care (te) descoperă...

Fragment din memoria ironică...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sun, 24 Apr 2011 06:24:00 +0000

Vârtejul acesta era mai mult decât amețitor. Practic, avea loc o dezmembrare. Și câte nenorocite amintiri îi pot reveni neîncetat... Poate ar fi preferat o amnezie, dar atunci cine ar mai fi fost? Cine ar fi fără memoria asta impertinentă deseori? Își ascunde durerea în împărtășire; durere ce poate fi ușor asociată cu ignoranță din simplul motiv că nu are niciun sens să o resimtă și este prea fricoasă să renunțe la ea.

Timpul salvează totul pentru că în timp devii mai înțelept și privești altfel semnele. Această nouă privire te vindecă... sau poate doar te cicatrizează.
Răbdare... zici?

True Colors...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sat, 16 Apr 2011 08:47:00 +0000

Clepsidra e întoarsă din nou... impenetrabil timp. Refuz între invaliditate și dorință...
Esențe ce erup incontrolabil, ce nu mai vor să rămână necunoscute pătrund în corpul tău și te transformă... te descoperă în eternitate. Se văd viscerele unei vieți mințite și tu încetezi să mai crezi în dorință.
Nelămurita ființă ce încetează să mai caute e forțată să vadă, să simtă... sporind nisipul din clepsidra sucită din nou...

The Story...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sun, 03 Apr 2011 16:33:00 +0000

"My Body is a Cage"

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Mon, 28 Mar 2011 17:51:00 +0000

Brambura...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Mon, 28 Mar 2011 15:50:00 +0000

Niciodată nu am înțeles prea bine fenomenul acesta numit astenie. Dar acum încep să-l resimt și știu și cauza declanșării: schimbarea orei. Până azi am resimțit venirea primăverii în modul cel mai pozitiv cu putință. Astăzi însă...m-am simțit ca o bătrânică neputincioasă...
Refuz această hotărâre!

Abandon Ship....

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Mon, 21 Mar 2011 16:54:00 +0000

Fragment dintr-o călătorie...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Tue, 15 Mar 2011 16:10:00 +0000

Între Calliope și Thalia se ivea Melpomene...

Într-o singură zi și-a reamintit tot ce a contat vreodată. Deși nu era în vârstă, multe păreau să-i îngroape ființa în sensuri diferite, confuze. Obișnuința de a diseca aceste sensuri persista și tot ce mai conta acum era să le simtă, să intuiască pozitivul. Această luptă anti- natură era obositoare. Singurul lucru pe care îl știa era acela că ori va trebui să reușească, ori va trebui să lupte neîncetat, lupta fiind resuscitarea atât de necesară. Atâtea noi imagini în spatele cărora se ascundea nu reușeau decât să se manifeste mai violent decât acțiunile celui mai crunt asasin sau asemenea celui mai de nestăvilit sinucigaș... Când și când, forța ajungea la o intensitate atât de mare încât răbufnea; binefacerea apărea doar la capătul unei serii de crime, încheindu-se cu sinuciderea sublimă a unui alt eu din care unul mai puternic se năstea. Acest nou tablou era pictat în culori tari, iar raminul ce-l împresoară apasă victorios asupra pseudoesențelor, iremediabil, momentan...imperfect.

Sweet changes...

noreply@blogger.com (Roxana Cucu) — Sun, 13 Mar 2011 19:12:00 +0000

Când suntem copii așteptăm să avem forța de a schimba ceva în lume; când suntem tineri și avem forța, încercăm să schimbăm; în scurt timp ne dăm seama că schimbarea e cea care ne aduce cea mai mare suferință. Atunci încetăm să ne mai dorim să schimbăm; începem să ne dorim să înțelegem schimbarea și să avem forța de a crește: în noi, în ochii celorlalți. Ne postăm în fața universului comun și ne întrebăm naiv Unde mă aflu? Fiind imposibil de dat un răspuns, ne agățăm de cei din jurul nostru și astfel ajungem să ne aflăm undeva, doar că într-un loc nepotrivit, un loc care nu este al nostru. Atunci ne postăm în fața universului personal și punem aceeași întrebare: Unde mă aflu? Unii m-ar numi egoistă sau poate naivă, dar cred că doar relația cu tine însuți te poate face să te afli la locul potrivit, în acel moment potrivit. Doar tu știi unde ești tu și unde încep să fie ceilalți. Totuși, cred în forța schimbării. Îmi pare a fi o forță nu prietenoasă, însă cu adevărat prietenă: te zguduie atât de tare încât ai senzația că ai murit și te-ai născut din nou.

Ce altă senzație te poate releva ție însuți mai frumos decât aceea de a te afla din nou în profunzimea existenței tale?