Adela Tarpan

South Farm (Panglao, Bohol)

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Sun, 15 Feb 2026 13:30:00 +0000

V-am povestit zilele trecute despre un hotel foarte frumos in care am stat in luna decembrie (2025) in Bohol si mentionam atunci ca restaurnatul hotelului are un sistem 'farm to fork' foarte interesant si ca respectiva ferma se poate vizita.

Ferma se numeste South Farm si daca te-ai plictisit de atata balaceala si stat la soare, o vizita acolo este mai mut decat binevenita. Mai ales daca esti cu copii. Ferma este deschisa contra cost pentru toata lumea, nu doar pentru cei ce stau in hotel. Insa daca stai la Oceanica ai transferul gratis si intrarea gratis.

David s-a distrat extraordinar de mult in vizita asta.

A pescuit. Si chiar a si prins peste.

A dat de mancare la animale.

S-a jucat cu iepurii si porcii de guineea.

A fost invadat de fluturi.

A dat de mancare la broastele testoase.

A degustat niste bomboane facute din trestie de zahar.

Si in general a fost rasfatat de toata lumea care lucra acolo.

In aceeasi locatie au si doua restaurante , daca vreti sa mancati ceva. Si au si inghetata facuta chiar de ei. Noi am tot mancat inghetata de-a lor la hotel si este chiar buna (foarte cremoasa, desi poate un pic cam prea dulce).

In concluzie, o activitate de succes.

Oceanica Resort (Bohol)

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Wed, 04 Feb 2026 14:28:00 +0000

M-am ferit intotdeaua sa scriu despre hotelurile in care am stat si m-am ferit si mai mult sa le recomand. Ce cauta fiecare om la un hotel poate varia atat de mult incat ce mi-a placut mie devine complet irelevant pentru altcineva. Dovada ca singurul hotel despre care am schis vreodata, este un hotel din Esfahan despre care cred in continuare ca a fost ceva ce cu greu gasesti pe oriunde te-ai plimba.

Pentru foarte mult timp, hotelul ales in calatoriile noastre era doar ceva unde vom petrece cateva ore pe noapte ca sa dormim. Avem foarte putine pretentii de la el. Si majoritatea erau pur practice. Mai mult legate de locatie decat de confort sau mai stiu eu ce.

De cand calatorim cu un copil (mai ales ca e mic) am inceput sa avem tot mai multe pretentii de la hotelul ales. Poate ca odata candva o sa scriu si despre organizarea calatoriilor pe cont propriu, cu copil mic. Si o sa pun o lista mai detamiata a cea ce cautam de la o cazare. Dar pana atunci, cam ce vrem noi de la un hotel:

Sa fie intr-o locatie foarte sigura si foarte curata
Sa fie foarte curat hotelul/camera
Sa fie foarte aproape de obictivele de vizitat
Sa fie direct pe plaja, de preferat cu plaja privata si sezlonguri pentru care sa nu te bati cu ceilalti turisti. Numai cine nu are copil nu stie cam cate lopeti si galetuse cu nisip ai de carat pana la plaja.
Sa aibe restaurant
Sa fie o camera destul de mare incat sa incapem 2 adulti, un copil si un sac de jucarii
Camera sa aibe macar balcon (sau terasa). Sa ai unde sta cu un pahar de vin, dupa ce se duce taifunul la culcare
Daca este cazul, sa aibe piscina. O piscina trateaza orice problema. Mai ales de esti parinte din ala curajos care merge pe zero-ecrane.

Asa se face ca in ultimul timp am stat prin destul de multe locuri foarte frumoase si foarte cochete unde am fost foarte multumiti de ce am primit pentru banii dati. Trebuie precizat ca bugetul este o leaca mai mare decat ce eram noi obisnuiti. Nu am fi platit in ruptul capului genul asta de pret acum cativa ani de zile. Dar nimic nu e gratis pe lumea asta.

Si daca tot am gasit locuri pe care le-as recomanda oricarui om ce are aceleasi pretentii ca cele din lista de mai sus, m-am gandit ca nu ar strica si sa scriu despre ele. Eu nu castig oricum nimic din descrierea lor. Este pur si simplu parerea mea pe care nu o impun evident nimanui.

Primul hotel despre care o sa scriu este unul din ultima noastra vacanta, dar o sa incerc sa pun unele si mai din trecut (de o sa ma tina obiceiul cu scrisul, ca in ultimul timp nu mai am deloc energie pentru asta).

Oceanica Resort, ca despre el este vorba, a aparut prin cautarile noastre pentru ca ere exact ceea ce am fi vrut. Numai ca pentru vreo cateva luni de zile, l-am ignorat cu incapatanare pentru simplul motiv ca era scump. Pana la urma am cedat si am zis ca odata traiesti si bine am facut. Ne-a placut atat de mult incat in timp ce eram acolo, ne-am pus pe calculat cam cat ne-ar costa sa facem o vacanta de o saptamana odata candva in extra sezon. Recunosc ca m-as intoarce oricand si mai jos o sa dau cateva din motivele pentru care as face asta.

Plaja. Nu am fost niciodata o persoana careia sa ii placa statul la plaja. Dar avem un copil care ar fi in stare sa se balaceasca toata ziua fara oprire. Oceanica Resort are o plaja privata, foarte curata, pe care o curata in fiecare dimineata de alge, cu apa linistita (fara valuri mari) si cu multa verdeata in jur. Am fost pentru cateva ore pe plaja din Alona (in apropiere) si recunosc ca tare dezamagiti am fi fost de Bohol daca stateam acolo. Exista o parte a plajei care este deschisa si pentru persoane ce vin doar peste zi in resort. Si exista o parte (mult mai mare) doar pentru cei ce stau acolo. Pentru cei ce stau in hotel, nu se plateste pentru sezlong, prosop de plaja, etc. Iesi din camera, faci doi pasi si ai ajuns pe plaja.

Camerele. Aici m-a cucerit cu adevarat Oceanica pentru ca nu stai intr-o camera intr-o ditamai cladirea. Ci sunt niste cabanute foarte simpatice cu cate o mica terasa in fata (indiferent ca ai vedere spre plaja sau spre gradina). Camerele sunt foarte mari. La fel si baia. Si ai tot ce iti trebuie in ea. Dar nimic nu bate vederea pe care o ai.

Restaurantul. Exista un restaurant mare in care se ia micul dejun, pranzul si cina. Si langa fiecare piscina exista cate un bar de unde poti comanda si mancarea si ti se aduce direct la masa de la piscina sau de pe plaja sau din camera. Micul dejun este foarte variat sise schimba cam in fiecare zi. Meniul pentru pranz si cina nu este foarte lung dar este variat si bun. In plus Oceanica are un sestem de "farm to fork" si chiar poti vizita ferma unde cresc animale si legume/fructe.

Facilitati. Hotelul are doua piscine (una doar pentru cei ce stau la hotel), sala de fitness, teren de tenis, teren de basket, masa de biliard, tenis de masa, un salon de masaj, poti inchiria sup-uri si/sau kayak si au tot felul de excursii pe care le poti lua de la ei daca vrei sa vizitezi insula.

Angajatii. Tot timpul am avut parte de o gramada de grija si atentie de la cei din jur. Noi ca noi, dar David era extrem de rasfatat de toata lumea. In prima seara a gasit in camera, pe patul pregatit de culcare, 2 broaste testoase de jucarie pe care noi am crezut ca tre sa le dam inapoi dar care au fost cadou. A mai primit si o sacosa din trestie cu care s-a plimbat foarte mandru in fiecare zi pana la plaja si inapoi. La fel cum oamenii au invatat ca ii place mango si primea si cate o farfurie extra de mango, cand cerea un suc de mango. De fiecare data cand era ora mesei, managerul hotelului (o doamna foarte simpatica) venea si ne vorbea cu toata lumea. Efectiv se oprea la fiecare masa si vorbea macar cateva secunde cu fiecare in parte. Tot angajatii de la receptie ne-au ajutat sa cumparam si niste bilete de ferry spre Cebu (pentru ca nu puteam face plata online) fara sa ne ia nici un comision. Daca voiai sa mergi in oras, iti sunau ei un tuk tuk. Daca aveai nevoie de transfer, iti organizau ei. Nimic nu era imposibil. Se vedea ca incercau sa faca ziua fiecarui om ce sta in hotel, mai placuta si mai usoara.

Cred ca Oceanica este printe primele 10 cele mai dragute hoteluri unde am stat. Cel putin pana acum. Cine stie ce ne rezerva viitorul. Si m-as intoarce oricand cu placere.

Plaja privata a hotelului

Prin resort

Vederea din camera

Piscina unde aveau voie doar cei din hotel

Piscina deschisa si pentru vizitatorii de o zi

In fiecare zi aduceau ceva animale sa aibe copiii ce admira

Testoasele cadou

Mandru de papornita lui

A venit chiar si Mosul in ziua de Craciun

Mango juice

Planul pentru Macao, Bohol si Hong Kong

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Fri, 30 Jan 2026 10:14:00 +0000

In ultimii ani (mai precis dupa Corona) a devenit tot mai greu sa gasesti bilete de avion la preturi acceptabile in perioada de Craciun si Revelion. Daca vrei sa iti suprapui vacanta cu perioada de doua saptamani de concediu de sarbatori, trebuie sa fii pregatit sa platesti un pret si de 3-4 ori mai mare pe biletul de avion.

In 2022, 2023 si 2024, am ales sa plecam cu o saptamana mai devreme in concediu (in jur de 10 decembrie) si sa ne intoarcem inainte de revelion. In felul asta am reusit sa reducem costurile la jumatate dar am si pierdut niste zile de vacanta.

Pentru iarna lui 2025 insa, orice incercam era sortit esecului. Nu gaseam efectiv nimic acceptabil pentru o destinatie cu soare care sa fie buna si pentru David dar care sa fie si noua pentru noi. Este adevarat ca lista cu destinatii noi, devine tot mai subtire. Dar mai avem totusi destule locuri pe lumea asta in care nu am fost. Doar bilete ieftine de avion, ne mai trebuiau.

La un moment dat mi-au aparut prin cautari niste bilete foarte OK ca pret catre Hong Kong. Mai mult erau zboruri directe cu Cathay. Asa ca nu am stat prea mult pe ganduri. Hong Kong era de foarte mult timp pe radarul meu. Nu fusesem niciodata. Si eram convinsa ca sigur gasesc eu vreo insula cu soare unde putem zbura linistit si ieftin cu prietenii nostri de la Air Asia.

Cu biletele de avion in mailbox, m-am pus pe planuit un traseu.

Nu mai este ca pe vremuri cand eram doar noi doi, oameni in toata firea si aveam toata flexibilitatea din lume. Acum calatorim un pic mai "pole-pole" ca nu stii cand copilul din dotare are chef de dormit cate 3 ore la pranz. Cu mai putine mutari si tansferuri relative scurte si la ore rezonabile. S-au dus vremurile cand eram ok sa mergem cu un autobuz cate 10 ore sau sa stam intr-o barca mica cu genunchii la barbie cate 8 ore. Cu stat la hoteluri o leaca mai confortabile, daca se poate direct pe plaja si evident cu piscina si macar balcon la camera (daca nu e o terasa).

Era clar ca daca mergem in Hong Kong, o sa mergem si in Macao. Doar sunt la o aruncatura de bat (mai precis un pod de 55 de km, cred ca ar rade si cu fundul oamenii de acolo daca le-am zice ca le ia cativa ani sa renoveze podul Giurgiu-Ruse). Asa ca urmatoarea intrebare era: unde mergem la soare? Cum Filipine era singura tara din Asia de Sud Est unde nu ajunsesem, ea a devenit destinatia numarul 1. Numai ca Filipine are extrem de multe insule. Care mai de care mai laudata si mai cunoscuta.

Unele mai turistice. Altele mai putin.

Unele mai usor accesibile. Altele mai putin.

Unele mai mari. Altele mai putin.

Tot sa ai de unde alege.

Pentru noi era clar ca voiam sa fie relativ usor accesibil. Sa fie destul de turistic incat sa gasim cazare si mancare buna si sigura pentru copil (noi putem fi mai aventurosi, dar el nu). Si sa ofere un pic de variatie pentru ca David iubeste sa se balaceasca dar pana si iubirea asta are limitele ei.

Am redus destul de repede lista la trei insule: Bohol, Palawan (El Nido) si Boracay. Si pentru mult timp am crezut ca pot sa fac un traseu in care sa ajungem in doua din cele trei insule. Cand am inceput insa sa ma uit de biletele de avion spre insule si sa calculez preturi si timpi pierduti pe drum, am decis ca mai bine aleg doar o insula si sa fie ori Bohol ori El Nido. Ne-am hotarat la Bohol doar pentru ca era mai usor cu transportul. Dar cred ca pe oricare dintre ele as fi ales-o, tot multumita as fi fost.

Traseul:

20 decembrie – plecare din Bruxel

21 decembrie- ajuns in HK, transfer Macao, cazare 2 nopti Venetian Hotel

22 decembrie – Macao

23 decembrie – Macao, seara zbor spre Manila

24 decembrie – avion Manila – Bohol, Oceanica Resort

25 decembrie – Bohol, Oceanica Resort

26 decembrie – Bohol, Oceanica Resort

27 decembrie – Bohol, Oceanica Resort

28 decembrie – Bohol, Loboc Rive Resort

29 decembrie – Bohol, Loboc River Resort

30 decembrie – Bohol, Loboc Riber resort, plecare spre Cebu cu ferry

31 decembrie – transfer spre HK, Cazare The Salisbury - YMCA of Hong Kong

1 ian – HK, Cazare The Salisbury - YMCA of Hong Kong

2 ian – HK, Cazare The Salisbury - YMCA of Hong Kong

3 ian – HK, Cazare The Salisbury - YMCA of Hong Kong

4 ian – HK, plecare noaptea spre casa

Planul pentru Uzbekistan

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Wed, 28 May 2025 06:22:00 +0000

A trecut o viata si jumatate de cand nu am mai scris pe blog.

Data ultimului post este martie 2021, insa de atunci atat de multe s-au intamplat incat chiar este o viata si jumatate pentru unii :)

Poate mai mult ca oricand, mi se pare important sa pun pe hartie planurile, gandurile, experientele etc. Sa stea lipite undeva. Sa le gasesc cand voi avea nevoie sa le scot cumva la suprafata.

Sa incepem deci iar seria de scrieri. Poate o sa dureze mai mult de un articol. Sper sa dureze mai mult. Dar nu mai imi fac de mult timp astfel de sperante.

Uzbekistan - o tara in care imi doresc de foarte multi ani sa ajung. De cand am vazut prima fotografie cu piata din Samarkand si parca m-a teleportat in Esfahan, am zis ca noi trebuie sa ajungem acolo. Pentru cei ce isi aduc aminte scrierile mele mai vechi, Iranul este una dintre tarile care m-a impresionat cel mai mult. Iar piata din esfahan este ireal de frumoasa. Ubekistanul pare un Iran - lite. La fel cum Nepalul este varianta "usoara" a Indiei.

Voiam initial sa mergem acolo prin 2020. Dar stim cu totii ce s-a intamplat in anul ala.

A trecut o pandemie. Apoi a aparut o fiinta. Si uite asa, abia acum ne-am facut curaj sa ne facem planuri pentru Stanuri.

Plecam cu asteptari mari. Foarte mari. Si cu dorinta ca toti cei 3 membri ai grupului sa se disteze in egala masura. Chiar daca nu e nici o plaja in jur :)

Asa ca sa vedem ce ne asteapta intr-un tur de forta de 4 orase in 12 zile.

28 mai- Plecare spre Samarkand cu Turkish airlines. Daca rezistam acestui zbor de noapte cu schimbare de avion in Istanbul fix la miezul noptii, cu un copil de 3 ani, ii dau si lui si noua o medalie de onoare :)

29 mai – Ajuns foarte devreme dimineata in Samarkand. Cazare penru 4 nopti (28 mai -1 iunie) la Registon Saroy Hotel (Suzangaron Street 66, 140100 Samarkand, Uzbekistan; Phone +998 93 330 77 99). Am organizat transferal de la aeroport cu cei de la hotel (pret 12 dolari).

30 mai - Samarkand

31 mai - Samarkand

1 iunie – plecare spre Bukhara cu trenul de la ora 10.32. Ajuns in Bukhara la 12.21. Cazare pentru 3 nopti la Nanosh East Hotel ( Phone +998 90 514 94 28). Am organizat transferul de la gara cu cei de la hotel (pret 8 dolari).

2 iunie - Bukhara

3 iunie - Bukhara

4 iunie – Plecare spre Khiva cu trenul de 07.12. Ajungem in Khiva la ora 12.47. Cazare pentru doua nopti la Madrasah Polvon-Qori boutique hotel XIX century (Phone +998 91 998 89 99).

5 iunie - Khiva

6 iunie - plecare seara spre Tashkent cu avionul din Urgench (20.20-21.40). Cazare pentru 2 nopti in Tashkent la Avant Wellness Hotel Pool&Spa (Free airport shuttle service).

7 iunie – Tashkent

8 iunie – plecare spre casa cu Turkish airlines la 09.35. De data asta un zbor decent de zi. :)

Pe valea raului Semois

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Thu, 11 Mar 2021 07:30:00 +0000

De fiecare data cand vad o harta a cursului raului Semois ma trezesc gandindu-ma ca raul ala nu vrea deloc sa mearga unde te-ai astepta sa mearga. Face atatea bucle si cotituri incat parca ar fi panglica unei gimnaste iar lungimea lui este probabil dubla fata de cat ar trebui sa fie doar pentru ca nu vrea si basta sa mearga drept.

Cursul raului Semois

Si ca si cum natura a fost prea mandra de propria reusita ca sa o lase sa treaca neobservata, i-a creat si decorul necesar pentru a fi admirata in toata splendoarea. De o parte si de alta a raului ai dealuri de 400 de metri care iti ofera niste privelisti perfecte catre meandrele apei de la baza lor.

Unele dintre cele mai cunoscute fotografii din Ardeni, sunt din zona respectiva. Si de nu ar fi mai greu accesibila decat Namur,, Dinant sau Spa, in mod sigur ar fi mult mai "calcata" de turisti decat este acum. Faptul ca faci destul de mult pana la o autostrada isi spune cuvantul intr-o tara in care esti obisnuit sa clipesti si sa ajungi din casa la 3 benzi pe sens.

Fotografia tipica pentru valea raului Semois este satul Frahan vazut din Rochehaut. Si odata ce ajungi in Rochehaut iti dai seama si de ce. Chiar este ca scos dintr-o carte de benzi desenate (daca tot suntem in Belgia si de nu stiati belgienii au o fixatie pentru benzile desenate).

Frahan vazut din Rochehaut

Noi am ajuns in Rochehaut pe jos de la parcarea pentru caravane din Poupehan (4.5 km one-way). Dar poti sa ajungi acolo direct cu masina sau chiar poti sta cu caravana intr-o parcare pentru caravane din Rochehaut. Iar daca vrei sa te plimbi prin jur, exista multime trasee care sa te tina ocupat. Poti sa cobori spre Frahan si sa vezi si privelistea inversa (Rochehaut vazut de jos) sau poti sa faci unul dintre cele mai celebre trasee de hiking din Ardeni - Les Eschelles de Rochehaut (de care o sa va povestesc intr-o scriere viitoare). Daca nu vrei plimbare ci doar relaxare, intr-o viata normala Rochehaut este un sat extrem de boem si dragut. Cu multe restaurante si baruri si un centru destul de animat pentru cat de mic este. Noua ne-a placut tare mult satucul chiar daca in vremuri de Corona doar magazinul cu produse locale si o brutarie sunt deschise.

O priveliste asemanatoare cu Frahan dar de data asta fara un sat cuprins in bucla raului este Le Tombeau du Geants. Satul din care aveti privelistea din fotografie este Botassart si puteti ajunge acolo ori cu masina (este o parcare foarte mare fix langa locul "cu vedere") sau puteti ajunge pe jos din Bouillon (8 km one way). Este o plimbare care mi-e mi-a placut foarte mult si pe care Cipri a alergat-o de nenumarate ori pana acum. Week-endul asta suntem inapoi in Bouillon si Cipri, care are de alergat 100 de km dintr-o bucata, are de gand sa faca traseul ala de vreo 6 ori.

Le Tombeau du Geants

Nu puteam sa scriu despre privelisti frumoasa fara sa amintesc despre castelul Bouillon vazut de pe traseul cu numarul 8 (porneste de la tunelul de sub castel si urca foarte abrupt pe dealul de langa el). Mai ales daca mergeti acolo intr-o dimineata cand ceata se lasa incet incet inspre vale, privelistile sunt de poveste. A fost una dintre putinele dati cand nu mi-a parut rau sa ma trezesc devreme.

Bouillon vazut de pe traseul nr. 8

Si chiar daca nu ajungeti la unul dintre punctele celebre, oriunde ati fi raul tot va va insoti. Vreti nu vrei o sa aveti apa tot timpul. Sa spun cat de incantat era labradorul nostru pasionat de balaceala? Nici nu puteai sa cobori din caravana fara sa vina si el sa mai faca o baita mica. De cand am fost acolo ma tot gandesc ce bine ar fi sa ne cumparam un caiac!

Pont de Cordemoy

Les Eschelles

Cu caravana in - Bouillon

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Tue, 09 Mar 2021 12:07:00 +0000

In Belgia, una dintre masurile anti-Corona este ca orice calatorie in strainatate care nu este esentiala, este interzisa.

Cum turismul nu este motiv "esential" inseamna ca ne plimbam pe plan local si descoperim intr-un ritm foarte lent zone prin care in mod normal nu am ajunge deloc sau am face 10 locatii in 3 zile ca sa fim cat mai eficienti. De obicei ne petrecem zilele de concediu peste granita sau si mai bine, pe alt continent asa ca niciodata nu am avut prea mult timp de petrecut "local". Este si bun Corona la ceva.

O complicatie suplimentara este ca in Belgia toate restaurantele si barururile sunt inchise. Si nu sunt inchise ca in Romania unde toate s-au transformat in "terase". Ci sunt inchise complet. La fel si foarte multe atractii turistice. Ceea ce a dus si la inchiderea a foarte multe hoteluri.

Avantajul nostru este ca avem o caravana cu care ne putem plimba in voie peste tot si ca nu depindem de restaurante ca sa avem unde manca sau de un hotel sau airbnb ca sa avem unde dormim. Ne decidem de la o zi la alta unde sa mergem si ne pornim cat ai clipi cu casa in spate. Asta este si motivul pentru care vanzarea de caravane a explodat in Belgia. La un moment dat nu mai gaseai nici macar modele expuse prin show-roomuri.

De cele mai multe ori este o fotografie sau poveste unui traseu de hiking care ne indreapta pasii inspre un loc. In cazul Bouillon-ului a fost o fotografie cu "Le Tombeau du Géant" care m-a urnit. Cand am inceput sa caut trasee de hiking si am vazut fotografii cu castelul si raul care face o bucla fix in jurul orasului, eram sigura ca am mai fost acolo. Mai tarziu mi-am dat seama ca era de fapt castelul din La Roche care imi venea in minte dar abia cand am ajuns fata in fata cu Bouillon-ul mi-a dat seama ca un castel pentru doua destinatii nu prea avea sens. Si cand ma gandeam la La Roche tot acelasi castel imi venea in minte :) Dar mi-a luat ceva timp sa ajung la aceasta "revelatie".

Bouillon s-a dovedit a fi o locatie extrem de prietenoasa pentru cineva care merge cu caravana. In aceasta perioada (Corona-time) toate campingurile sunt inchise si Belgia nu este deloc o tara prietenoasa cu camparea oriunde asa ca daca vrei sa fii "in legalitate" esti dependent de locurile special amenanjate. Pentru a gasi un loc unde sa petrecem noaptea, folosim aproape intotdeauna o aplicatie numita "park4night". Asa am aflat ca in Bouillon exista o parcare foarte mare pentru caravane la doar 800 de metri de centrul satului. Este o parcare gratuita care are si toate facilitatile: apa, electricitate si un loc pentru descarcat apa si toaleta. Apa curata si descarcarea apei/toaletei sunt gratuite. Electricitatea este contra cost si jetoanele se pot cumpara de la biroul pentru turism din sat. Pozitionarea este foarte buna fata de sat si chiar si mai buna fata de inceputul traseelor de hiking. Este o zona fara trafic si foarte linistita mai ales noaptea. Diferenta fata de un campin este lipsa toaletelor publice si a dusurilor. Trebuie sa fii "autosuficient" ca sa poti sa parchezi acolo.

Parcarea pentru caravane

De la parcare se vede castelul

Pentru cumparaturi/mancare, in Bouillon gasiti: 3 brutari, 2 macelari, 1 magazin cu branzeturi si 1 supermarket.

In mod normal satucul este plin de viata, cu restaurante si baruri cat vezi cu ochii de-a lungul apei. In perioada insa ti se strange un pic sufletul cand el vezi pustiit si cu toate locatiile acelea inchise. Probabil ca mai mult de jumatate din ele nu se vor mai redeschide sub aceeasi proprietari. Asta este din pacate crunta realitate.

Exista doar cateva locuri de unde puteti lua ceva "take away". Un loc cu cartofi prajiti, unul cu durum/kebab si doua cu pizza. Insa nu v-as sfatui sa va puneti prea mare speranta in ele.

Satul este "inghesuit" intr-o bucla facuta de raul Semois

Satul vazut de sus de la castel

Si ca sa continuam seria "Tot ce este inchis pe vreme de Corona" evident ca si mai toate activitatile turistice sunt inca inchise. Poate vom avea noroc si unele dintre ele se vor deschide in mai. Dar pana atunci facem ceea ce face o Belgie intrega - ne plimbam prin padure. Macar de am fi intr-o tara cu o densitate mai mica a populatiei. Ca au ajuns padurile sa fie mai aglomerate decat centrele oraselor.

Noi am mers in Bouillon fix in vacanta scolara si ma asteptam sa fie atat de aglomerat incat aveam deja planuri de rezerva cu locuri mai putin celebre in care sa ne mutam. Spre marea mea surprindere, a fost pustiu. Atat de pustiu incat am mers si 15 km fara sa vad picior de om. Probabil ca este legat de faptul ca este o zona mai putin accesibila comparat cu Namur/Dinant sau Spa. Si ca nici nu aveam zapada din Hoge Venen. Si in plus soarele dusese multi oameni pe malul marii in loc de Ardeni.

Asa ca am putut sa exploram in voia toate cararile din jur iar Rex s-a bucurat nespus ca nefiind oameni a putut sa alerge in voie cat l-au tinut picioarele.

Ca sa aflati ce trasee sunt in zona, v-as sfatui sa mergeti la oficiul pentru turism din sat si sa cereti sfaturi. Sau daca vreti sa evitati contactul cu prea multi oameni, puteti sa va bazati pe hartile cu trasee pe care le gasiti pozitionate strategic in cele mai importante noduri /puncte de plecare. De exemplu o astfel de harta este la locul de joaca pentru copii de peste pod de sat. Este locul de unde pornesc cateva trasee foarte populare deci vrei nu vrei tot ajungi in zona.

Harta cu traseele de hiking, MTB si calarie suntcum treci peste pod (pe partea stanga)

Traseele din Bouillon

Distantele

Dupa ce te-ai decis ce traseu faci, trebuie doar sa urmezi semnele si numerele de pe traseu. Cred ca este zona cea mai bine marcata in care am fost pana acum in Belgia. Este imposibil sa te ratacesti. Dar despre ce trasee am facut noi, o sa scriu in zilele viitoare.

In plus fata de traseele de mers pe jos, sunt si foarte multe trasee de mountain biking. Asta daca sunteti mai pasionati de roua roti decat de doua picioare.

Si daca aveti propriul vostru kayak, raul Semois va asteapta cu bratele deschise. In mod normal sunt multiple locatii de unde puteti inchiria unul dar, ati ghicit, deocamdata sunt inchise din cauza Coronei. Oricine poate merge cu kayakul pe rau. Singura restrictie este sa fie pe lumina. Nu ai voie noaptea. In rest trebuie doar sa fii sigur ca ai si cum te intoarce.

Cu Kayakul

Castelul si muzeul sunt inca deschise. Au voie un numar limitat de vizitatori si obligatoriu cu masca. De fapt masca este obligatorie peste tot in centrul satului. Cand am fost noi era foarte pustiu asa ca nu cred ca era absolut nici un pericol de supraaglomerare.

La castel

Cam atat pentru astazi. Zilele viitoare revin cu traseele facut.

Si in cazul in care nu am spus suficient de clar: noua ne-a placut atat de mult in zona incat maine seara ne pornim iar catre acelasi loc.

Povestea de duminica - Cat de blond e blond?

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Sun, 10 Jan 2021 13:49:00 +0000

Primele mele iesiri in afara continentului european au fost: Egipt si Peru. Ambele extrem de turistice si ambele foarte obisnuite cu "omul alb".

Socul cel mare a aparut cand am ajuns pentru prima data in Indonezia (in 2011) si ne-am trezit ca locanicii voiau sa faca mai multe poze cu noi decat cu templul Borobudur, pe care incercam sa il vizitam si noi si ei. Era coada mai ceva ca la facut poze cu maimuta pe litoralul romanesc acum 25 de ani.

Si cand ne-am mutat de pe insula Java in Sulawesi, care este mai putin explorata de turisti, deja nu stiam cine se amuza mai tare. Copiii care strigau "Bule, bule" (adica "Albul") si veneau pe furis sa ne atinga ca apoi sa fuga cat ii tin picioarele. Sau noi care nu intelegeam deloc care este atractia pielii albe.

Evident ca starul actiunii era Cipri care nu numai ca este alb dar mai este si blond cu ochii albastrii.

Eu mai as fi putut sa trec neobservata dar el doar daca ar fi avut un mare steag rosu deasupra capului ar fi putut sa atraga mai multa atentie.

Un an mai tarziu am ajung in China si te-ai astepta ca intr-o asa tara dezvoltata si destul de deschisa occidentului, turistii vestici si albi sa nu mai reprezinte o atractie. Nimic mai fals.

Imi aduc aminte de parca s-ar fi intamplat ieri, cum timp de 8 ore a trebuit sa raspundem la un adevarat interogatoriu in autobuzul care ne ducea din Lijiang la punctul de pornire pentru Tiger Leaping Gorge. Era o singura persoana care vorbea engleza in tot autobuzul: profesor de engleza intr-un sat din zona. El punea intrebarile, asculta raspunsul si apoi traducea pentru toata lumea din autobuz. Oamenii dezbateau raspunsul si apoi il puneau pe domn profesor sa mai intrebe ceva si tot asa. 8 ore nu s-au plictisit de noi desi noi am tot incercat sa ne eschivam (ba sa dormim, ba sa citim). Dar nu am avut nici o sansa de reusita.

Cel mai amuzant a fost insa intr-un taxi in China (nu mai imi aduc aminte orasul). Pentru ca este extrem de greu sa gasesti soferi care sa vorbasca engleza si pentru ca este la fel de greu sa gasesti soferi care stiu sa citeasca scrierea latina a unei adrese chinezesti, aveam mereu biletele scrie de receptionerii de la hotelurile unde eram cazati cu indicatii in chineza pentru unde vrem sa ajungem. Ne urcam in taxi, aratam biletul si totul mergea ca uns. Mai mereu Cipri se aseza pe locul din fata ca sa ii fie mai usor sa dea indicatii unde vrem sa ne oprim.

Si cum stateam noi frumos in masina il vad pe sofer ca sa tot uita amuzat la picioarele lui Cipri care era imbracat in pantaloni scurti. Si se uita si se tot uita. Mai ca incepea sa bata la ochi atata interes. Pana cand se pune omul pe ras si incepe sa arate cu degetul cand la capul lui Cipri, cand la picioarele lui Cipri.

Si cum noi nu intelegeam ce tot vrea si de ce este asa amuzant, incepe sa arate cu degetul la el in cap si la picioare si sa spuna "Black". Apoi arata la Cipri si spunea "White".

Practic omul realiza pentru prima data in viata lui ca persoanele cu parul blond au parul blond si pe picioare, nu numai in cap :)

Evident ca noi ne-am tavalit nitel de ras vazandu-l pe el atat de entuziasmat de descoperirea facuta. Insa daca este sa fiu cinstita, cam asta a fost si reactia mea cand am vazut pentru prima data palmele unei persoane de culoare. Nu am avut tupeul sa ii atrag atentia ca are palmele altfel decat ma asteptam eu, dar in capul meu cam acelasi proces a fost.

Pentru cineva care vine dintr-o tara europeana fara o mare diversitate etnica, culoare pielii este ceva la care nu te gandesti aproape niciodata. Realitatea este insa ca doar 11.5% din populatia lumii este alba. 850 de milioane. Atat. Restul pana la 7.7 miliarde este in cu totul alte tonuri si culori.

Cand iesi din propria "gradina” descoperi ca lumea asta chiar este mare. Si s-ar putea chiar sa descoperi ca esti minoritar.

Un traseu usor in zona St. Moritz

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Mon, 28 Dec 2020 14:51:00 +0000

Nu intotdeauna cele mai frumoase trasee trebuie sa fie si dificile, lungi si greu accesibile. Iar treseul pe care vi-l prezint astazi este exemplul cel mai elocvent.

Daca aveti copii sau daca nu sunteti tocmai in forma si vreti sa faceti un traseu pe munte in zona St Moritz atunci acesta este traseul pe care vi-l recomand cel mai mult.

Si daca nu ati vazut vreodata de aproape un ghetar, atunci chiar ca nu aveti voie sa il ratati.

Traseul porneste de la gara Morteratsch unde puteti ajunge cu trenul din St Moritz.

Langa gara exista si o parcare imensa (cu plata) in cazul in care va decideti sa folositi masina ca sa ajungeti la locul de pornire.

In total sunt 10.6 km de mers.

5.3 km de urcare (cu 597 de metri diferenta de altitudine) din Morteratsch pana la cabana Boval. Si tot atat de coborat.

Este un traseu foarte bine marcat (ca doar suntem in Elvetia) si simplu de urmat. Trebuie doar sa urmati semnul catre cabana Boval (Chamanna da Boval).

Poteca urca foarte lin, nu este greu de urmat si nici nu sunt zone periculoase.

Cand se ajunge foarte aproape de cabana este o zona mai abrupta dar pentru ca traseul este facut sa fie potrivit si prichindeilor si incepatorilor, exista franghii de care poti sa te tii. Mai mult poteca este foarte lata si nu vei fi deranjat prea tare de scarile pe care trebuie sa le urci chiar si de nu esti cel mai bun prieteni cu altitudine si cu privitul in haul vaii.

Noi auzisem de traseul acesta de la niste prieteni care fusesera acolo cu doua saptamani inainte. Ei l-au facut cu doi copii de 10 si 7 ani. Si nu erau singurii.

Noi am pornit pe traseu foarte devreme dimineata pentru ca voiam sa plecam spre casa in aceeasi zi si pentru ca voiam sa evitam aglomeratia. Ceea ce as recomanda si voia pentru ca traseul este unul foarte popular si se aglomereaza foarte tare in jurul pranzului.

Noi la urcare nu ne-am intalnit decat cu 4 persoane. La coborare insa, mai ales cand ne-am apropiat de gara, se aglomera chiar bine. Si era plin de familii cu copii, unii dintre ei chiar mai mici de 7 ani, ceea ce spune multe si despre accesibilitatea traseului dar si despre la ce ar trebui sa va asteptati daca porniti mai tarziu.

La plecarea din gara, traseul urca incet incet prin padure. In departare se vede ghetarul iar la baza muntelui se vede o poteca foarte plata pe care o puteti urma pana la baza ghetarului (daca vreti sa il vedeti si de jos in sus).

Cu cat inaintezi mai mult cu atat peisajul se schimba si in loc de padure incepi sa mergi pe marginea morenelor.

Ultima parte a traseului este mai abrupta dar ajungi cat ai clipi la cabana si poti sa te bucuri de o pauza sa mananci sau sa bei ceva la cafeneaua de acolo:

Si inchei cu o tema de gandire. Ca majoritatea ghetarilor din lumea asta, si acesta se retrage intr-un ritm alarmant. Atat de repede incat nu se stie pentru cat timp o sa mai ne putem bucura de el.

Povestea de duminica - Crocodilul

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Sun, 13 Dec 2020 13:08:00 +0000

Pe unul dintre blogurile pe care le urmaresc, exista un set de articole intitulat "Parenting Around the world" care strange tot felul de povesti mai mult sau mai putin amuzante despre lucruri ce sunt complet normale pentru parinti din alte tari dar mai putin normale pentru cetatenii americani mutati acolo.

Si la un moment dat exista si varianta inversa cu familii americane care se muta inapoi in SUA in conditiile in care copiii lor s-au nascut in alta parte si este prima data cand pun piciorul pe pamant american.

Una dintre povesti este cu un copil nascut in Africa de Sud care ajunge la gradinita in SUA si trebuie sa raspunda la intebarea: "Numeste un animal exotic". Toti ceilalti copii zic: girafe, lei si antilope. Numai el spune: iepure. Vazuse pentru prima data un iepure cu doar cateva zile inainte. Leii si antilopele erau normalitatea. Iepurele era exoticul.

Este in firea noastra a tuturor sa vedem lumea prin lentila experientelor proprii. Si daca este ceva ce am invatat din calatoriile noastre, este sa incerc sa nu generalizez "normalitatea mea".

Nu imi iese mereu.

Dar incerc.

Suntem aproape 8 miliarde pe lumea asta. "Normalul" poate fi extrem de divers.

Si ca sa nu incep cu povesti despre rasa, religie sau politica , o sa incep cu o poveste tot despre animale.

Stateam la povesti cu ghidul nostru din Uganda si ii aratam poze si filmulete cu Rexanul nostru. La un moment dat incep sa ii spun cat de mult ii place lui Rex sa inoate si ii arat niste filmari cu balaceala lui din iazul de la 2 km de casa.

Se uita ghidul ce se uita si apoi intreba:

"In apa aia nu sunt crocodili?"

Pe noi ne-a bufnit rasul si a trebuit sa ii explicam ca in Belgia mai mult de iepuri si capriore, nu ai alte animale salbatice. In ultimii anii au aparut si vreo trei lupi care au nume si care atunci cand au facut puii au fost paziti de armata ca sa nu fie impuscati din greseala in sezonul de vanatoare. Acestia erau primii pui nascuti in Belgia in ultimii 150 de ani.

Pe cat ne-a uimit pe noi intrebarea cu crocodilul, pe atat l-a uimit pe el ideea ca nu exista animale salbatice decat la gradina zoologica.

Normalitatea are mii de fete.

Peninsula Mani (Peloponnese)

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Fri, 11 Dec 2020 09:17:00 +0000

Atunci cand am decis sa stam pentru 4 nopti intr-un mic sat din sudul peninsulei Mani (bratul central din Peloponnese) nu stiam absolut nimic despre zona respectiva si la ce anume ar trebui sa ne asteptam. Mi-a placut atat de mult cazarea (dupa cum v-am povestit zilele trecute) incat m-am gandit ca oricum este doar o perioada de stat cu burta la soare deci si de nu gasim nimic de vizitat, nu o sa ne afecteze prea tare.

Dar dupa ce m-am apucat de citit ca sa vad cam ce este de vazut prin Mani, am descoperit ca nu este deloc o zona saracacioasa din punct de vedere turistic si ca desi nu este cea mai cunoscuta locatie din Grecia asta nu inseamna ca nu are cateva atractii de tinut minte.

Sparta este probabil cea mai cunoscuta dintre ele. Iar partea vestica a peninsulei are cateva localitati foarte interesante (cum ar fi Githyo) si cateva plaje chiar interesante mai ales ca vin cu promisiunea ca poate vezi testoase.

Dar noi luasem deja cazare pe partea estica a peninsulei si desi distantele sunt foarte scurte, timpul necesar ca sa le parcurgi nu este deloc ce te-ai astepta.

Mani este o zona relativ necunoscuta asa ca infrastructura este destul de saracatioasa iar faptul ca aproape intraga penninsula este foarte muntoasa, nu ajuta deloc. Muntii Taygetos se extind pentru aproape 100 de km din mijlocul Peloponnesului si pana in sud la Capul Tenaro. Iar inainte sa va faceti sperante ca or fi doar niste prapadite de dealuri cu nume de munte, va anunt ca altitudinea maxima este de 2407 m (Profitis Ilias).

Asa ca pentru cei ce vor sa viziteze si partea estica si partea vestica a peninsulei, cel mai bine este sa aibe cazari in ambele locuri. Altfel vei sta mai mult in masina decat la vizitat.

Noi am decis sa ne limitam la ce era la maxim o ora de condus de satul nostru. Iar pentru cat timp am avut noi la dispozitie, a fost ideal.

O zi am petrecut-o vizitand cateva localitati la sud de Trachila: Areopoli, Oytilo, Limeni si Pestera Diros.

O alta zi a fost pentru mers la nord: Stoupa, Foneas, Agios Nikolaos.

Celelalte doua zile au fost impartite in Trachila si Stoupa.

Daca aveti mai mult timp puteti sa va uitati sa mergeti in sud pana in Gerolimenas si Capul Tainaron. Sau sa mergeti in nord pana in Kardamili.

Trachila

Trachila a fost satucul in care am avut cazarea si care ne-a cucerit de cum am am deschis ochii in prima zi acolo. Este un sat foarte mic, cu doar cateva case asezate de-a lungul apei, un singur restaurant, cateva case care se pot inchiria turistilor, un singur drum care traverseaza satul si un singur drum care vine din Agios Nikolaos si care se termina in Trachila (practic este o fundatura, nu ai unde sa mergi mai departe de Trachila ).

In fiecare dimineata ne amuzam urmarind locuitorii satului cum ies cu scaunul pe marginea strazii si stau la o barfa si la o cafea. Iar mica piateta de langa golf era un fel de "consiliul primariei". Probabil cele mai importante decizii se luau acolo. Viata se scurge cu cu totul alta viteza intr-un sat precum Trachila.

Toata lumea cunostea pe toata lumea iar numarul de turisti nu era cine stie ce impresionant asa ca nu prea se simtea.

In fiecare seara, singurul restaurant din sat devenea punctul central al actiunii. Cred ca jumatate din populatie trecea pe acolo. Macar pentru o bere sau un pahar de tarie. Angajati erau doar propietarul si sotia lui si de aveai neinpiratia sa mergi cand iti e deja foame atunci aveai o mare problema. Dar cu toate ca timpii de asteptatare erau lungi, proprietarul te facea sa te simti ca si cum ii erai musafir acasa. Mereu cu un sfat bun, mereu sa ajute, mereu sa te faca sa te simti bine. Si desi nu exista meniu si in principiu turistii puteau fi pacaliti fara probleme (pentru ca nu stiai pretul inainte sa comanzi), mare ne-a fost socul sa auzim nota de plata. Am mancat acolo in fiecare seara (4 persoane) si pentru 4-5 feluri de mancare, 2 salate grecesti, 2 portii de cartofi, 1 litru de vin am platit 40 de euro. Nu de persoana. In total 40 de euro. Si pentru ca nu ai fi in Grecia daca nu ai primi ceva din parea casei, in fiecare seara am avut apa si fructe gratis.

Limeni

Nu este nici o indoiala ca Limeni este cel mai frumos sat din zona. Are un farmec aparte cu casele lui din piatra si cu apa de un turcoaz photoshopat.

Este un fel de Trachila dar mult mai putin rustic. Sunt mult mai multe restaurante si mult mai multe locuri de cazare. De fapt tare ma indoiesc ca mai locuieste cineva acolo. Cred ca tot satul este pur turistic.

Pesterile Diros

Daca reusiti sa ve desprindeti de Limeni si de plajele din jur atunci o vizita la pesterile Diros reprezinta o iesire binevenita din monotonia: baie-mancare-frappe. Din descrierile de pe diverse site-uri ma asteptam sa fie foarte mare mai ales ca vizita incepe cu o plimbare cu barca prin pesterile pline de apa. Insa traseul pentru turisti nu e chiar asa lung. E insa destul de interesant mai ales daca este complet liber cum a fost cand am mers noi (eram singurii turisti).

Stoupa

Nici Trachila si nici Limeni nu au plaje propriu zise. Sunt doar scari care coboara in apa si celebrele "betoane". Platesti pentru relieful foarte abrupt. Ai privelisti foarte frumoase cu muntele pravalindu-se in apa dar nu ai plajele line cu nisip pe care si le doresc multi. Iar majoritatea plajelor de pe langa aceste localitati, sunt cu pietris.

Exceptie este Stoupa care are plaje intinse, din nisip, sezlonguri si umbrelute de inchiriat (era 7 euro pentru 2 sezlonguri+masa+umbrela), o promenada draguta cu restaurante pentru toate buzunarele si gusturile, magazine, brutarie etc. Intr-un cuvant: cam tot ceea ce ii trebuie omului daca nu vrea sa conduca prea mult. Din toate localitatile prin care am trecut Stoupa este cea mai potrivita pentru o familie cu copii.

Mani nu are nici cele mai frumoase plaje din Grecia, nici cele mai importante ruine antice, nici cele mai frumoase sate (cum gasesti prin insule). Dar este o zona relativ virgina cand vine vorba de turisti. Mai ales turisti straini. Deci daca vreti sa fiti undeva in afara traseelor mult prea batatorite de calatori, Mani este o solutie chiar foarte buna.

Omul sfinteste locul la Wheelhouse Trachila Mani!

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Wed, 09 Dec 2020 12:49:00 +0000

2020...

Cine si-ar fi inchipuit un asa an?

In nici un caz eu.

Daca mi-ar fi spus la inceputul anului ca nu numai ca nu voi iesi de pe continent dar nici macar in afara granitelor nu o sa pun piciorul prea des, i-as fi spus ca delireaza.

De 16 ani de cand am iesit prima data din tara, am vizitat cat mai multe locuri cu putinta. Nu era luna in care sa nu mergem macar in cate un city trip prin alte tari. Si nu era an in care sa nu avem macar doua vacante de cate 3 saptamani pe un alt continent. Am ajuns pe toate cele sapte continente si am vizitat 65 de tari pana acum si nimic nu preconiza ca deodata vom pune frana la toate planurile.

Cand ne-a lovit Corona si am vazut care este impactul asupra societatii si care sunt riscurile, am decis ca vom limita la maxim orice deplasare si ca nu vom calatori cu avionul. Singurele iesiri in afara tarii au fost in vara pentru doua sederi de cate o saptamana in Elvetia unde am mers cu caravana si am mers doar pe munte tinand la minim interactia cu altii oameni. Singura exceptie planuita era o iesire de 5 zile in Grecia la sfarsitul lui septembrie.

Nu am fi organizat nimic daca era doar interes turistic. Insa Cipri avea un loc la startul unei cursei de alergare pentru care se pregateste de ani de zile.

Spartathlon este o cursa anuala in care trebuie sa alergi in maxim 36 de ore distanta de 247 de km dintre Athena si Sparta. Si pentru ca este o cursa destul de extrema si ca distanta si ca limita de timp, nu este chiar atat de usor sa prinzi un loc la start.

In primul rand trebuie sa faci o macar o cursa de calificare pe o distanta comparabila.

Va aduceti aminte ca anul trecut am povestit cum a alergat Cipri UltraBalatonul si eu am mers cu bicicleta pe langa el pentru aproape intreaga distanta de 221 de km? Ati ghicit. Asta a fost cursa lui de calificare.

Si cu o cursa de calificare in buzunar te poti inscrie la o loterie. Sunt doar in jur de 300 de locuri la Sparthatlon impartite pe nationalitati. Romania are doar un singur loc garantat. Asa ca nu este nici o surpriza ca dupa ce a reusit sa prinda un loc la loterie, nimic nu il putea convinge pe Cipri sa renunte la el. Mai ales ca tot anul organizatorii au sustinut sus si tare ca in mod sigur cursa se tine si el a pus sute de ore de antrenament ca pregatire pentru ea.

Nu cred ca sunt prea multi oameni care stiu ce inseamna sa te antrenezi pentru o cursa de 247 de km. Saptamana dupa saptamana cu sute de kilometrii de alergat. Prin vara Cipri alerga deja peste 200 de km pe saptamana si cea mai usoara zi era cand avea 20 de km dimineata si 20 de km seara. De la inceputul anului si pana in septembrie, Cipri alergase 4000 de km.

Cand faci asa ceva in mod sigur iti asumi si statul in carantina, si testarile si chiar si posibilitatea ca te vei imbolnavi de Corona.

Am avut numeroase discutii inainte de cursa si concluzia a fost mereu aceeasi: mergem orice ar fi. Am cumparat biletele de avion. Am inchiriat masina. Am rezervat cazarile. Totul era pregatit.

Ca apoi cu doar doua saptamani inainte sa fim anuntati ca de faptul cursa a fost anulata.

Primul impuls a fost sa spunem ca nu mai mergem nicaieri. Pierdem banii de la biletele de avion si cu asta basta.

Apoi dupa ceva timp de gandire am hotarat ca daca fratele meu vine totusi in Grecia atunci mergem si noi. Fratele meu trebuia sa vina la cursa ca sa fie al doilea om de ajutor pt Cipri. Noi doi trebuia sa mergem de la un check point la altul si sa il ajutam cu mancare, haine de schimb si ce mai avea nevoie. El zbura din Romania spre Grecia iar noi din Belgia.

Cum nu il mai vazusem din ianuarie cand am fost pentru ultima data in Romania, am zis ca macar atata lucru bun sa iasa din toata dezamagirea cu Grecia.

Numai ca de data asta trebuia sa ne schimbam planurile de sedere. Pentru cursa planul era sa stam in Athena pana se da startul, apoi o noapte cu masina pe drum si la sfarsit iar in Athena.

Cum asta nu mai avea nici un sens, am anulat rezervarile din Athena si am inceput sa ne uitam de o cazare undeva fix pe malul marii. Am deschis harta de pe booking.com si am luat la analizat cam ce cazari gasesc in Peloponnese asezat chiar pe plaja. Sa iesi din casa si sa pici in apa. Asta era criteriul meu. Can am dat de pozele de la Wheelhouse Trachila Mani era de parca cineva a luat dorinta mea si a transpus-o in realitate. Am trimis linkul lui Cipri, fratelui meu si prietenei lui si in cateva minute deja toata lumea rspunsese ca trebuie sa facem rezervare cat mai repede ca este o locatie perfecta.

Casa este intr-adevar foarte frumoasa si cobori din casa direct in mare, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost interactiunea cu Kostas (proprietarul).

Inca de dinainte sa ajungem acolo mi-a placut ca de fiecare data a raspuns promt si foarte politicos cu cu cat mai multe informatii. Mai mult, ce m-a impresionat cel mai mult a fost ca ne-a trimis mailul de la sfarsitul textului, in care ne explica ca o sa ne lase tot ce avem nevoie pentu micul dejun de a doua zi (desi cazarea nu e cu mic dejun) pentru ca il intrebasem daca e OK ca ajungem la miezul noptii pentru ca venim direct de la aeroport. Stia deci ca nu avem timp sa facem cumparaturi asa ca s-a ocupat el de tot.

Eu am crezut ca o sa ne lase cheia undeva si o sa ne vedem cu el a doua zi. Dar ne-a asteptata pana la 2 noaptea cand intr-un final am ajuns noi la el, ne-a aratat casa, ne-a explicat tot ce era de explicat si apoi ne-a lasat cu o sticla de vin sa ne bucuram de briza marii.

Desi locuia la parterul casei (etajul era de inchiriat) nu ne-a deranjat niciodata cu nimic dar era intotdeauna la dispozitia noastra daca aveam nevoie de vreo recomandare sau vreun sfat.

In ultima seara de stat in Trachila, ne-am intersectat din intamplare la singurul restaurant din sat si nu mare ne-a fost uimirea sa descoperim ca din nota de plata disparuse alcoolul pentru ca era din partea lui Kostas. 10 euro nu e un capat de lume nici pentru el si nici nu am fi saracit noi daca ii plateam, insa gestul in sine este ceav ce vei tine minte.

Ma uitam atat la cum a comunicat cu noi inainte sa ajungem cat si la cum s-a purtat cu noi cat am fost acolo si ma gandeam ca asta inseamna sa stii sa faci turism. Si asta este cea ce ma va face sa ma mai intorc acolo si la anul dupa cursa lui Cipri. Omul sfinteste locul. Si uneori lururile mici sunt cele ce fac un client sa iti devina fidel, sa se intoarca la tine si sa te recomande mai departe.

Este usor sa dai o teapa si sa te bucuri de castigul imediat. Insa mai important este sa stii sa faci omul sa se reintoarca la tine an de an. Iar grecii chiar se pricep la asta.

Sa ne vedem cu bine in 2021, Kostas!

Satul Trachila vazut de pe terasa

"Portul" satului

Casa lui Kostas este cea mai de langa apa (stanga)

Pe terasa

Din casa direct in apa

Mailul de la Kostas:

"Hello Mihaela

Please find attached information regarding your stay at the Wheelhouse.

In addition I would like to inform you that, as you will arrive to the house after travelling, you will find 6 bottles of water, bread – cheese – ham for toast, some fruits, salt, pepper, olive oil, honey, sugar and different kinds of coffees.

In order to help you not to carry heavy things or things that are not allowed in the hand luggage’s I will also provide you with:

Sea towels

Toothpaste

Saving foam

Razors

After save lotion

Demakeup lotion with cotton discs

Body lotion

Shampoo and conditioner

Shower liquid soap

Liquid dishwashing detergent

Laundry detergent (there is a washing machine on the ground floor which you can use)

Anytime you want contact me to arrange your arrival in Trachila.

And don’t hesitate to contact me in case you have any question.

Regards Kostas"

Cu caravana in Grindelwald

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Sun, 04 Oct 2020 09:31:00 +0000

Am tot scris despre traseele montane din zona Grindelwald-Lauterbrunnen pentru ca este una dintre zonele noastre preferate de plimbat pe munte si ne-am intoarce acolo de fiecare data cand avem un week end mai lung la dispozitie.

Acum 2-3 ani am decis sa ne luam o casuta pe roti pentru doua motive principale:

1. Voiam sa avem flexibilitatea sa decidem de la o zi la alta unde sa mergem. Cum nu depindem de rezervari/gasit cazare, doar timpul poate fi un impediment. In rest toata harta este a noastra.

2. Ne-am saturat pana peste cap de hoteluri/pensiuni cica “pet friendly” care isi bat efectiv joc de tine si ajung si sa iti ceara sa legi cainele undeva in gradina sub un acoperis. Asa ca acum Rex are casa lui unde nu mai deranjeaza pe nimeni.

Faptul ca avem o casa pe roti s-a dovedit a fi un avantaj imens pe timp de Corona. Poti fi complet independent si sa limitezi contactul cu alti oameni fara nici o problema. In plus, intr-o perioada in care regulile se schimba de la o zi la alta este de preferat sa nu depinzi de altii ca sa ajungi inapoi acasa.

Se pare ca nu suntem singurii care au ajuns la concluzia asta pentru ca vanzarile de caravane au explodat. Cand am fost la firma de unde am cumparat-o pe a noastra pentru testul de apa, vanzatorul ne-a intrebat daca o poate arata unor cumparatori pentru ca nu mai aveau nimic in magazin. Asta desi este o imensitate de magazin care in mod normal are zeci de caravane de tot felul. Acum aproape tot avea semn cu “Vandut”.

Pentru multi timp am crezut ca o caravana este pentru pensionari care pleaca in fiecare vara spre zone cu mare si soare. Realitatea este ca o categorie poate la fel de mare ca pensionarii, este reprezentata de oamenii foarte activi/sportivi care isi doresc flexibilitatea de a ajunge la o zona de antrenament oricand apare cate o clipa libera.

Si daca tot ne plimbam prin Europa cu casa in spate, m-am gandit sa scriu cate un pic despre locurile pe unde poti parca/campa/manca etc cand esti cu caravana. Astazi despre Grindelwald (si un extra pe cealalta parte a vaii).

In Grindelwald sunt doua campinguri la destanta de mers pe jos de centrul statiunii. Unul dintre ele, Camping Gletscherdorf, se afla destul de aproape de centru insa din pacate nu accepta caini vara deci noi nu am putut sta acolo niciodata. Al doilea, Camping Eigernordwand, este cam la 1 km de Grund deci trebuie sa fii pregatit pentru ceva plimbare pana la restaurante si magazine. Insa accepta caini si are si cateva locuri cu umbra.

Pentru ca locurile de campare sunt limitate este extrem de greu sa gasiti un loc in lunile de vara daca nu aveti rezervare facuta cu multe saptamani inainte.

In Grindelwald este interzis sa stai cu caravana peste noapte in parcarile publice. Exista totusi o exceptie. Langa gara Grund exista o parcare foarte mare care costa 5 franci pentru 24 de ore. Prima jumatate a parcarii (cea asfaltata) este pentru autocare si masini si nu permite statul peste noapte. A doua jumatate (parcarea pietruita) este insa un loc unde puteti sa staiti pentru o noapte sau doua fara probleme. Este doar o parcare deci nu ai nici o facilitate ( sunt toalete la gara) dar daca v-ati pornit pe ultima suta de metri si nu ati rezervat loc in camping sau daca nu vreti sa platiti preturile enorme elvetiene atunci aceasta parcare este o solutie foarte buna.

Din Grund pana in centru Grindelwaldului sunt 1.5 km si destul de urcat dar este o plimbare draguta deci trece repede timpul. In Grindelwald gasiti tot ceea ce vreti: de la magazine cu suveniruri la restaurante, brutarii si doua supermarket-uri destul de mari (COOP si VOI).

Tot in centru se gaseste statia pentru autobuzele montane 126 (spre Bussalp), 127 (spre Waldspitz) si 128 (spre Grosse Scheidegg). Informatii despre autobuze gasiti aici. Daca vreti sa scurtati unele dintre traseele prezentate de mine in postul acesta, autobuzele sunt extrem de folositoare. La fel si cabina catre First care pleaca tot din centru statiunii.

Daca va intereseaza sa mergeti catre Kleine Scheidegg sau si mai sus catre celebra Jungfraujoch parcarea din Grund este amplasata perfect pentru ca puteti lua trenul direct din Grund. Nu trebuie sa mergeti pana in Grindelwald pentru asta.

O aplicatie extrem de folositoare pentru cei cei merg cu caravana este: parc4night. Gasiti recomandari pentru unde sa petreceti noaptea: campinguri, parcari, locuri un natura care permit camparea etc. Fiecare locatie are fotografii si recenzii deci puteti sa vedeti cam ce va asteapta. Noue ne-a fost extrem de folositoare.

Drum bun si sper sa avem parte de niste luni viitoare mai bune pentru ca noi (ca belgieni) nu prea mai putem merge pe nicaieri in afara granitelor.

Grindelwald

Grund

Parcarea din Grund

Langa Grund este si un rau

Si o poteca pentru toata lumea

Glacier canyon

Un traseu in sudul vaii Lauterbrunnen

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Sat, 03 Oct 2020 13:23:00 +0000

Nu mai este de mult o surpriza faptul ca zona Lauterbrunnen-Murren-Wengen-Grindelwald este unul dintre locurile noaste preferata (din intreaga lume).

Nu conteaza ca este iarna la schiat sau vara la mers, intotdeauna ai ceva de facut acolo iar privelistile sunt absolut uimitoare.

Vara asa am ajuns iar in zona pentru o mini-cursa de alergare montana (cu conditii de pandemie) organizata de cei de la Eiger Ultra in locul curselor traditionale (care anul asta nu s-au mai tinut). In 2019, eu am participat la cursa de 51 de km iar Cipri la 101 km si cand am auzit ca or sa incerce sa organizeze ceva mai mic nici nu ne-am gandit de doua ori inainte sa ne inscriem. Orice motiv ca sa ajungi sa alergi in zona Grindelwald este unul bun.

Dupa cursa am decis ca daca tot suntem in zona sa trecem pe partea cealalta a "dealului" si sa facem un traseu pe care nu l-am facut pana acum si care era descris tot in cartea "Run the Alps Switzerland : 30 Must Do Trail Runs" de care v-am mai spus.

Iar cartea asta se dovedeste a fi magica pentru ca tot descoperim locuri absolut fabuloase de care nu am auzit pana acum. In cazul de fata traseul incepe din sudul vaii Lauterbrunnen, dintr-un satuc numit Stechelberg.

Am tot umblat prin Lauterbrunnen-Murren-Wengen, dar nu am mers niciodata sa vedem ce este in capatul vaii. De data asta insa o fotografie cu un lac glaciar aflat la capatul traseului, m-a convins imediat.

Si uite asa ne-am pornit pe Stechelberg-Oberhornsee:

Este foarte usor de gasit punctul de plecare pentru ca este capat de drum. Mai departe de atat nu poti merge cu masina. Si pentru ca nu sunt telecabine, trenuri etc care sa te duca in directia in care merg traseele, este foarte liniste si nu o sa gasesti prea multi alti turisti. Am putea numara pe degetele de la doua maini oamenii cu care ne-am intalnit in cele 5 ore de dat din picioare.

Traseul este unul relativ usor si daca chiar vrei il poti alerga fara probleme. Insa sunt atat de multe locuri unde sa te opresti pentru poze si pentru admirat incat cel mai bine este sa fii cu cineva care sa fie mai rapid decat tine si sa se ocupe de toate opririle. Sunt si sotii buni la ceva.

Este un traseu al cascadelor. La inceput mergi la baza lor si le vezi cum se rostogolesc pe pantele imense ca mai apoi cand ajungi la punctul cel mai inalt, sa treci pe deasupra lor si sa vezi ghetarii din care vine apa.

Dar va las cu niste fotografii care sa va convinga mai bine decat vorbele mele.

Punctul de pornire

Ni se promit niste ghetari

Si apa

Incet incet ne facem drum catre punctul cel mai de sus

Si de sus vederea catrea valea Lauterbrunnen este geniala. Cu Murren agatat pe marginea muntelui (stanga). Wengen in dreapta.

Asa da plimbare

Ne apropiem de cascade

Noroc ca nu sunt vaci :)

Si am ajuns si la lacul glacial

La racorit picioarele

Gata de coborare

Un traseu de-a lungul ghetarului Aletsch

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Mon, 03 Aug 2020 12:46:00 +0000

Ghetarul Aletsch este cel mai mare ghetar din Alpi. Are o lungime de 23 de km si ocupa o suprafata de 81.7 kilimetri patrati. Si pentru ca se afla in Elvetia, este foarte usor accesibil asa ca oricine se poate bucura de el. Nu trebuie sa fii prea bazat pe propriile picioare ca sa ajungi sus. Sunt multiple telecabine care te duc peste tot.

Noi ne-am decis sa mergem acolo inspirati de un traseu de alergare montana prezentat in cartea "Run the Alps Switzerland : 30 Must Do Trail Runs ". Nu ne-a trebuit mai mult de doua poze ca sa ne convingem ca trebuie sa ajungem sa il vedem cu ochii nostri. Mai ales ca am mai facut trasee recomandate in cartea aceasta si mereu am fost foarte placut impresionati de ce am vazut. Nici de data asta nu am fost dezamagiti iar traseul facut cred ca este printre cele mai frumoase in care am ajuns pana acum.

Intregul platou Aletsch este "car-free" asa ca pentru a ajunge in una dintre cele 3 statiuni principale (Riederalp, Bettmeralp si Fiescheralp) trebuie sa lasi masina in parcarile special amenanjate din Mörel, Betten si Fiesch si sa iei cabina pana sus.

Bettmeralp mi s-a parut cel mai mare dintre cele trei satuce si daca vreti sa stati peste noapte, acolo v-as sfatui sa stati. Sunt destule restaurante unde sa luati masa si cateva supermarket-uri deci sunteti acoperiti pentru orice situatie.

Din Riederalp, Bettmeralp si Fiescheralp incep o multitudine de trasee montane pentru orice nivel si orice interes. Daca insa mersul pe jos nu face parte din planurile voastre de vacanta atunci puteti sa luati inca o telecabina care va duce si mai sus la unul dintre cele trei puncte panoramice: Moosfluh, Bettmerhorn si Eggishorn. Daca vreti sa alegeti unul dintre ele sfatul meu este sa mergeti pe Eggishorn. Mi s-a parut a fi cel mai interesant. Insa nici Bettmerhorn nu este cu mult sub. Fiecare ofera o perspectiva diferita pentru ca se afla in puncte diferite ale ghetarului.

Traseul ales de noi a fost unul suficient de lung incat sa ne treaca prin toate zonele posibile. Este practic un traseu care face ocolul intregului platou. Si de va tin picioarele si aveti chef, eu il recomand cu toata inima. Este destul de lung (33 de km) insa este relativ usor iar mare parte din el este alergabil. Eu eram destul de obosita si nu au mers picioarele prea bine dar chiar si asa a fost un traseu placut si de care m-am bucurat enorm de mult. Urcarile nu sunt grele asa ca nu o sa suferi cine stie ce. Iar coborarile nu sunt deloc tehnice si (daca vrei) sunt perfect alergabile.

Am parcat masina la Betten Talstation si de acolo am luat telecabina pana in Bettmeralp. Ne-a luat ceva ca sa ne dezmeticim si sa iesim din sat pentru ca Garmin-ul fusese picat pentru cateva zile si nu am putut incarca pe ceas fisierul gpx al traseului asa ca a trebuit sa ne folosim de o aplicatie pe telefon care nu este la fel de folositoare si mai si trebuie sa stai cu telefonul in mana in timp ce alergi (nu tocmai indicat pentru o cineva ca mine). Dar odata ce iei poteca corecta, devine destul de clar in ce directie sa mergi.

Prima parte a traseului, intre Bettmeralp si Villa Cassel (in Riederalp) este de fapt o carare destul de monotona fara multe lucruri interesante de mentionat. Insa odata ajuns la Villa Cassel lucrurile se schimba complet.

Plecarea din Bettmeralp

Poteca catre Riederalp

Golf la 2000 de metri (ca doar nu se retrage ghetarul suficient de repede)

In departare Villa Cassel

Ai posibilitatea ori sa mergi catre ghetar ori sa faci un ocol de 4 km pentru a vizita padurea de pin din spatele vilei. Unii dintre copacii de acolo au peste 1000 de ani, ceea ce ii face sa fie cei mai batrani din Elvetia.

Daca ghetarul este insa singurul motiv pentru care ai ajuns acolo, atunci imediat ce treci de Riederfurka, incepe distractia.

Parte aceasta aflata la capatul ghetarului (langa Riederfurka) nu este la fel de impresionanta ca ce vezi mai tarziu insa mie mi-a placut sa il vad aparand incet incet cu fiecare kilometru facut in plus.

Dupa ce treci de Bettmerhorn cararea merge de-a lungul ghetarului si pentru cativa kilometri parca esti pe alta planeta. Daca ar fi sa recomand o parte din traseu, aceasta portiune (pana la Marjelensee) este cu siguranta ceea ce v-as sfatui sa nu ratati.

Am vazut multe familii cu copii facand portiunea aceasta din traseu si am impresia ca cel mai scurt este sa porneti de unde te lasa telecabila in Bettmerhorn, sa mergi pana la Marjelensee (sunt in jur de 4 km si nu e de urcat deloc) apoi sa urci la Eggishorn de unde sa iei telecabina pentru intoarcere. O alta varianta este traseul de 9 km Bettmerhorn-Marjelensee-Fiescheralp. Mai ales ca traseul dupa ce treci de Marjelensee este de o frumusete rara. Dupa ce am trecut de ghetar nu ma asteptam sa mai vedem mare lucru, insa portiune de la Marjelensee pana la Fiescheralp m-a cam lasat fara grai.

Dupa Fiescheralp cararea de munte se transforma intr-un drum forestier si poti sa ii dai drumul linistit la picioare pana ajunginapoi in Bettmeralp.

Inapoi la telecabina

Situatia testoaselor uriase din Galapagos

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Sat, 02 May 2020 10:09:00 +0000

Testoasele uriase sunt simbolul arhipelagului Galapagos.

Pana si numele dovedestea asta.

"Galapago" este un vechi cuvant spaniol pentru "testoasa".

Povestea lor este un exemplu de cat de mult rau poate face omul dar si cat de mult bine poate face atunci cand vrea.

Vad tot mai des in jurul meu ideea ca generatiile noastre distrug natura prin consumul excesiv si extinderea teritoriala excesiva. Din calatoriile mele in jurul lumii am invatat insa ca fata de generatiile trecute, noi parca nu suntem chiar atat de rai. Si de foarte multe ori diferenta intre a proteja natura si a o distruge complet o face mult hulitul "turism". Cand ai o familie de hranit, prea putin te intereseaza soarta padurii sau a cine stie carui animal. Nevoile primare sunt cele care dicteaza. Daca vrei sa salvezi ceva de la distrugere, trebuie sa oferi o alternativa omului care traieste in mediul respectiv. Este usor sa vorbesti din canapeaua ta, probabil dintr-o tara in care nu mai exista ca animal salbatic decat iepurele si intreg ecosistemul a fost distrus deja de pe vremea revolutiei industiale, despre cum o alta tara aflata la celalalt capat al pamantului trebuie transformata complet in parc national si oamenii deposedati de pamant si stramutati nu se stie unde. Cand nu e soarta ta la mijloc e foarte usor sa tii discursuri moraliste. Cati ar gandi la fel daca ei ar fi cei care s-ar lupta pentru supravietuire?

Primii oameni au ajuns in Galapagos in jur de 1805. In mare parte erau pirati sau vanatori de balene care se opreau aici pentru aprovizionat cu apa si mancare. Iar testoasele erau o sursa extrem de buna de mancare pentru ca o testoasa poate rezista fara probleme fara hrana si apa pentru chiar si 1 an de zile. Daca stii ca mergi pe vas pentru o perioada foarte lunga de timp si nu stii pe unde gasesti de mancare, un animal care traieste 1 an fara pic de atentie este ca un dar picat din cer. In iei, il pui pe vas si peste luni de zile cand ai ramas fara hrana iti aduci aminte de el si ai carne proaspata si ulei pentru lumanari.

Vanatoarea excesiva (1903)

In plus o data cu venirea navigatorilor au sosit si speciile invazive. Unele introduse intentionat, cum ar fi porcii sau caprele, pe care navigatorii le lasau pe insule in ideea ce peste ceva timp cand trec iar pe acolo vor avea animale de vanat si mancat. Altele introduse din greseala/neglijenta, cum ar fi sobolanii, pisicile si cainii.

In mai putin de 140 de ani, populatia de testoase din Galapagos a fost redusa cu peste 90%. In unele dintre insule, speciile de testoase au fost exterminate complet. In altele au mai ramas mai putin indivizi decat poti numara pe degetele de la doua maini.

Lista speciilor de testoase si statutul lor

Cand au sosit primii oameni se estimeaza ca erau in jur de 250.000-300.000 de testoase uriase in arhipelag. Acum sunt mai putin de 20.000.

Din fericire insa situatia s-a schimbat radical in 1959 cand a fost infiintat Parcul National Galapagos. Imediat dupa infiintare s-a interzis consumul de carne de testoase iar cercetatorii de la nou infiintata Statie de Cercetare Charles Darwin din Santa Cruz au inceput identificarea si numararea testoaselor existente.

Statia de cercetare se poate vizita cu ghid (angajat al Parcului National) si sigur veti invata ceva de acolo. Indiferent ca am fost pe uscat sau pe apa, am ramas foarte placut impresionata de ceea ce se intampla in Galapagos. Este un exemplu pozitiv de cum trebuie gestionata o zona atat de importanta pentru flora si fauna.

La Statia de Cercetare veti afla despre proiectele trecute (unele de succes, altele mai putin) dar si despre ce se intampla in prezent. Nu numai pentru protectia testoaselor ci si pentru protectia celorlalte specii aflate in pericol. Este o munca continua ce nu cred ca se va termina vreodata.

Specific pentru testoase scopul este sa se ajunga la numerele de dinainte de sosirea oamenilor si la aceeasi distributie geografica chiar si pentru insulele ale caror specii au fost exterminate complet. Iar munca este impartita in 4 categorii mari:

cercetare si conservare
inmultirea testoaselor si reintroducerea lor in habitatul natural
repopularea insulelor care si-au pierdut speciile endemice
managementul interactiilor dintre comunitatile umane si mediul natural

Desi este o munca imensa la mijloc, in momentul de fata nici una dintre insule nu are o populatie de testoase uriase care sa se sustina singura. Santa cruz este probabil cea mai aproape de o astfel de situatie, insa nu e inca.

Ce inseamna asta? Inseamna ca daca Parcul National nu ar interveni in inmultirea testoaselor, ele ar disparea complet. Chiar si fara sa fie vanate, pe insule exista mult prea multi pradatori (specii invazive) care distrug cuiburile, mananca oualele sau mananca testoasele abia iesite din ou. Odata ajunse la cativa ani, ele sunt destul de mari incat sa nu mai fie in pericol. Insa primii ani din viata sunt foarte problematici.

De aceea pe fiecare insula exista multiple statii de cercetare unde sunt tinute testoase pentru reproducere.

Un caz foarte celebru este cel al lui Diego, un mascul care a salvat de la exterminare specia din care facea parte.

Diego face parte dintr-o specie de testoase gasita pe insula Espanola. Pe vremuri erau mii de testoase pe Espanola insa in 1960 mai ramasesera doar 15. 14 in libertate (12 femele si 2 masculi) si un mascul care era la gradina zoologica din San Diego. Toate cele 15 testoase (inclusiv Diego care venea de la gradina zoologica) au fost aduse in captivitate intr-o incercare de inmultire controlata si repopulare a insulei.

Diego

Programul a fost un mare succes. Cei 15 indivizi au produs nici mai mult nici mai putin de 2000 de pui care au fost crezscuti si reintrodusi in salbaticie. Mare parte din acest succes i se datoreaza lui Diego care dupa 30 de ani de stat la gradina zoologica, se pare ca era pus pe treaba. 40% din membri acestei specii sunt descendentii lui Diego. Un alt mascul (E5) a produs insa 60% din urmasi. Cel de-al treilea mascul, nici macar un urmas.

Exista si cazuri mai putin fericite. Lonesome George a fost ultimul specimen de tesoasa de pe insula Pinta. Pentru cateva decenii s-a incercat imperecherea lui cu diverse femele din specii foarte asemanatoare. Insa fara nici un succes. George a murit in 2012, fara sa produca vreun urmas si odata cu el o intreaga specie a fost declarata disparuta.

Lonesome George (2006)

Pe o alta insula, Pinzon, timp de 100 de ani nu s-a inregistrat nici un pui care sa supravietuiasca. Motivul erau sobolanii care mancau oualele inainte sa apuce vreun pui sa iasa din ele. Tot in anii '60, s-a inceput un amplu program de gasire a cuiburilor cu oua, luarea oualelor si dus la statiile de cercetare si tinut puii acolo pana ajung la o varsta in care nu mai sunt in pericol sa fie mancati de sobolani. Pana acum, peste 5000 de testoase au fost reintoarse in mediul lor natural din Pinzon.

Salvarea oualelor si cresterea puilor pana ajung la o varsta sigura se intampla pe fiecare dintre insule si indiferent unde mergeti puteti sa le vizitati si sa vedeti pui in diverse statii (de la ou pana la adult). Noi le-am vizitat atat in Santa Cruz cat si pe Isabela. Dar le puteti vedea peste tot.

Pui

In paralel cu proiectele de inmultire controlata, sunt numeroase proiecte de exterminare a speciilor invazive (cum ar fi caprele de pe Isabela) si de restaurare e ecosistemului. Mai ales ca numarul locuitorilor din Galapagos creste si odata cu ei creste si numarul de drumuri si terenul agricol si multe altele.

Sunt multe povesti de succes in Galapagos iar ultimii 60 de ani au aratat ca daca se vrea, se poate. Omul este capabil si sa protejeze, nu numai sa distruga. Si incet incet corectam din greselile trecute.

Galapagos si Teoria Evolutiei

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Mon, 20 Apr 2020 09:33:00 +0000

Probabil ceea cel mai cunoscut lucru despre Galapagos este legatura cu Charles Darwin si rolul jucat in definirea Teoriei Evolutiei. Insa nici un moment nu mi-am dat seama ca ceea ce l-a pus pe ganduri pe Charles Darwin este inca extrem de vizibil pentru orice turist ce ajunge pe insule.

In 1831, Charles Drawin pleaca pentru o calatorie de cinci ani in jurul lumii la bordul navei HMS Beagle. Era tanar, avea doar 26 de ani, si visa ca o sa revolutioneze lumea cu ceea ce va descoperi in calatoria asta. Ceea ce s-a si intamplat. In Galapagos au ajuns in Septembrie 1835 si au stat timp de cinci saptamani pe diferitele insule din arhipelag.

Arhipelagul Galapagos are 13 insule mai mari si sute de insulite si formatiuni de roci. Distanta dintre insule nu este foarte mare insa fiecare insula are particularitatile ei. Si in functie de cat de "tanara" este insula (toate insulele sunt create de eruptii vulcanice care pot fi mai recente sau nu) terenul si flora pot fi complet diferite.

Trecand de pe o insula pe alta, Darwin observa ca multe specii sunt foarte asemanatoare cu ce gasesti pe continent dar nu sunt exact la fel. Mai mult, sunt diferente semnificative de la o insula la alta. Diferente care fac animalele/pasarile sa fie mult mai bine adaptate la mediul insulei respective.

Broastele testoase gigant, de exemplu, au ajuns in Galapagos venind de pe continent acum 3 milioane de ani. Deci au aceeasi origine. Si cu toate astea sunt au evoluat diferit in functie de insula pe care au ajuns. De ce?

Initial erau 15 specii de testoase in arhipelag. Din pacate 3 au disparut asa ca acum mai sunt doar 12 pe care cercatatorii se chinuie sa le pastreze desi in multe cazuri nu este prea evident cum or sa reuseasca.

Cele 12 specii se impart insa in 2 mari categorii:

"Dome-shell"
"Saddle back"

Testoasele "dome shell" au carapacea ca un dom, picioarele scurte, gatul scurt si sunt foarte mari. Ele se intalnesc pe insulele unde exista vegetatie abundenta asa ca au suficienta mancare sa ajunga la dimensiuni impresionante. Pentru ca mananca iarba, nu este nevoie sa aibe gat lung sau picioare lungi ca sa ajunga la vegetatie inalta.

Testoasele "Saddle back" arata ca o sa de calarie si au forma asta pentru ca au gatul foarte lung si carapacea s-a modificat ca sa le dea voie sa ridice gatul cat mai sus. Au picioarele foarte lungi si sunt mai mici decat testoasele "dome-shell". Asa cum probabil ca ati ghicit, testoasele de acest tip se gasesc pe insulele foarte aride unde nu exista iarba din belsug asa ca sunt nevoite sa se hraneasca cu cactusi si arbusti. Gatul lung le permite sa ajunga la vegetatia mai inalta. Si pentru ca hrana este limitata si cat de mult cresc ele este limitat.

Astfel de observatii au stat la baza formularii teoriei evolutiei in cartea " On the Origin of Species". Pentru prima data se propune idea ca speciile nu sunt "inghetate" in timp ci ca ele se modufica in functie de conditiile mediului in care ajung.

Nu este prima data cand o astfel de idee este propusa insa Darwin vine cu o explicatie un pic diferita - selectia naturala.

La testoase de exemplu el spune ca din sutele de oua depuse de o testoiasa, unii pui au gatul mai lung iar altii mai putin lung. Daca sunt intr-un mediu arid, cele cu gatul scurt nu traiesc pentru ca nu se pot hrani asa ca in timp selectia naturala face ca mai departe sa se transmita numai genele testoaselor cu gat lung. In termeni stiintifici asta se numeste "adaptive radiation".

La "Charles Darwin Research Center" in Puerto Ayora (insula Santa Cruz) poti vedea una langa alta cele doa categorii de testoase. Te uiti la ele si auzi explicatia de la ghid si mai ca iti vine sa iti tragi o palma peste frunte si sa zici "Dah....". Diferentele sunt atat de evidente incat nu ai cum sa nu le observi. E ca si cum cartea de biologie s-a decis sa iti dea o lectie cat mai clara ca sa te invete minte.

Natura in toata minunatia ei.

PS: Si daca tot vorbim de Darwin si Teoria Evolutiei, trebuie spus ca in nici un caz nu a fost Darwin cel care a spus ca omul se trage din maimuta si nici Teoria Evolutiei nu este ca "omul se trage din maimuta". Teoria evolutiei este fix ce am spus mai sus: ca speciile evolueaza in functie de mediu avant la baza selectia naturala. Iar cel care a lansat teoria cu omul si maimuta este Thomas Huxley (in cartea "Evidence as to man`s place in nature", 1863). Abia 8 ani mai tarziu, Darwin publica o carte in care reia si dezvolta ideile lui Huxley.

San Cristobal - Oare vedem vreun leu de mare?

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Wed, 15 Apr 2020 07:05:00 +0000

San Cristobal a fost prima noastra oprire in Galapagos.

Vasul cu care mergeam la scufundari in Wolf si Darwin, pornea din Puerto Baquerizo (oraselul din San Cristobal) asa ca am decis sa venim aici direct cu avionul din Quito si tot de aici am plecat cu avionul catre Guayaquil la sfarsitul vacantei.

Oricine isi face planuri sa ajunga in Galapagos, o sa vada sute de fotografi cu leii de mare domind pe strada, prin magazine, prin piata etc etc etc. Par a fi peste tot insa cat de corect este sa crezi toate fotografiile alea? Chiar or fi peste tot? Chiar sunt fara frica de oameni?

Adevarul este ca indiferent cat de inclinat ai fi sa le crezi, nimic nu te pregateste pentru realitatea din Puerto Baquerito. Din momentul in care ai pus piciorul pe insule, vei fi prizonierul leilor de mare:)

Asadar, ce poti sa faci prin San Cristobal?

Daca nu ai de gand sa mergi la scufundari sau snorkeling, principala activitate in San Cristobal va fi plimbatul de la o plaja la alta si admirat leii de mare. Marea majoritate a traseelor de langa oras este cu acces liber deci nu iti trebuie un ghid sau sa mergi printr-o agentie.

Un prim traseu ar fi Puerto Baquerizo - Playa Mann - Punta Carola - Las Tijeretas - Cerro Tijeretas.

Este traseul pe care l-am facut de cum am ajuns pe insula. Ne-am lasat repede bagajul la hotel, am mancat pe fuga pranzul si am pornit imediat la explorat. Nici nu este greu sa gasesti locatiile cele mai importante in conditiile in care sunt doar doua poteci care pleaca din sat si ambele te duc la cate ceva interesant.

Daca esti in port/pe faleza si mergi spre dreapta (cum stai cu fata la apa) o sa ajungi intai si intai la Playa Mann. Unde o sa descoperi ca plaja nu este pentru oameni. Altii sunt sefii acolo:

Playa Mann

Hai la poza

Asa da!

Chiar vis-a vis de Playa Mann se gaseste un mic centru de prezentare (Inerpretation Center) care face o scurta introducere arhipelagului. Este o oprire interesanta in drumul catre locuri placute la vedere. Mai si invatam cate ceva...

Punta Carola este o plaja ca scoasa din Atlasiul Geografic. Plana de lei de mare...evident. Si ca sa nu treaca mai mult de o ora de cand suntem in Galapagos fara sa vedem si celebrele iguane, de cum am ajuns pe plaja de cum s-a pus la pozat una dintre ele.

Punta Carola este si un loc foarte bun pentru snorkeling. Nu numai ca ai sansa sa vezi leii de mare inotand, dar Cipri in nici jumatate de ora de snorkeling a vazut vreo 5 testoase.

Din Punta Carola poteca continua catre Las Tijeretas unde (iar) poti sa faci snorkeling sau sa inoti cu leii de mare:

Acesta este un filmulet facut acolo la nici 3 ore de cand aterizasem in Galapagos:

Si ca sa vedeti cine este seful:

Traseul merge mai departe catre punctul cel mai de sus - Cerro Tijeretas de unde se poate vedea celebra Kicker's Rock. Daca nu mergi la scufundari pe un live aboard si iti doresti totusi sa vezi un rechin ciocan, scufundarile la Kicker's Rock au probabil cea mai mare sansa de reusita.

Traseul prezentat mai sus merge pe o poteca foarte bine intretinuta si se poate face foarte usor in jumatate de zi cu tot cu opritul pentru snorkeling. Daca vreti insa un traseu un pic mai lung atunci o varianta ar fi ca de la Cerro Tijeretas sa continuati spre Playa Baquerizo.

De data asta poteca nu este deloc pietruita/pavata etc asa ca o sa vedeti cam cum este cu adevarat relieful insulei.

Noi am alergat traseul asta intr-o dimineata si daca cu leii de mare ne obisnuisem deja, de data asta surpriza a fost la zecile de iguane care se bucurau de soarele diminetii.

Poteca spre Playa Baquerizo este complet lipsita de turisti. Nu am vazut picior de om cat ne-am plimbat pe acolo. Si ca si restul traseului are acces la cateva plaje foarte frumoase cu singura diferente ca va fi o plaja doar pentru voi.

Evident ca la intoarcere cand traseul ajunge iar in Punta Carola ai aceeasi surpriza ca mereu: leii de mare care nu ar putea fi mai nepasatori la prezenta oamenilor:

Daca din sat pornesti catre aeroport, atunci o sa ai acces la o alta plaja extrem de cunoscuta - La Loberia. Sunt 2 km din centrul satului pe un drum asfaltat ceea ce face traseul perfect pentru o alergare usoara de dimineata.

Din pacate, in dimineata cand am alergat noi pana acolo, vremea nu a vrut sa fie prea prietenoasa asa ca i-am salutat rapid pe lei si am pornit fuga inapoi:

Tot ceea ce am prezentat mai sus este gratis si se poate face independent.

In cazul in care sunteti interesati de cateva tururi, cele mai interesante 3 variante sunt cele de mai jos. Nu le-am facut asa ca nu pot sa dau sfaturi legate de agentii si cat de bune sunt tururile. Agentia din link-uri este luata doar ca sa vedeti exemplul de traseu. Insa daca nu mergeti pe alte insule, poate asta este sansa voastra sa vedeti testoasele uriase sau rechinii ciocan

360° San Christobal tour of the Island (exista si o varianta mai scurta de jumatate de zi, daca nu aveto o zi intreaga la dispozitie)
Snorkeling sau Diving la Kicker's Rock
Vizita la La Galapaguera Tortoise Habitat. Puteti sa mergeti aici ca parte dintr-un tur sau pur si simplu luati un taxi pana acolo si puteti lua un ghid direct de la centru.

Nu v-as sfatui sa luati tururile de dinainte sa ajungeti pe insula. Sunt multe agentii in oras si o sa aveti parte de preturi mai bune cumparand direct si oarecum "last minute".

Si pentru ca nu se poate sa inchei fara o poza cu leii de mare, iaca ce ai fix in centrul satului (pe unde trece faleza cu restaurantele):

Portrete din Galapagos!

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Tue, 14 Apr 2020 07:28:00 +0000

Aceasta este doar o colectie de poze.

Sper sa va bucure ochi asa cum ne-au bucurat noua sufletul.

Cum sa vizitezi Galapagos - Croaziera sau locuit pe insule?

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Mon, 13 Apr 2020 09:33:00 +0000

Galapagos nu este o destinatia turistica obisnuita.

O mana de insule aruncate la 1000 de km de uscat, marea majoritate complet nelocuita, doar 25 000 de locuitori, doar 250 000 de turisti anual, 95% din suprafata parc national cu restrictii foarte serioase pentru vizitare.

Ce face insa Galapagos sa fie destul de inaccesibila turistului de rand, nu este nici distanta, nici regulile parcului si nici insulele nelocuite. Este pretul.

Galapagos nu este o destinatie ieftina. Ca sa punem un pic in perspectiva: ca pret pe zi Galapagos a fost mai scumpa decat vacanta in Antarctica. Este cea mai scumpa vacanta in care am fost pana acum. Si in nici un caz nu ne-am rasfatat prea tare. Nu am renuntat la nici un tur care ni s-a parut interesant dar nici nu am exagerat cu cazarile si restaurantele de exemplu.

Insa in ultimii ani situatia s-a schimbat destul de mult si ceea ce era odata doar o destinatie pentru foarte bogatii lumii care isi permiteau sa plateasca peste 10 000 de dolari persoana pentru o saptamana de croaziera incet incet a inceput sa se deschida si catre calatorii cu buget mai limitat. Iar schimbarea a venit odata cu deschiderea a cat mai multe hoteluri si restaurante "pe uscat".

In ziua de astazi nu exista numai varianta croazierei pentru vizitarea arhipelagului. Ci poti sa stai pe una dintre cele patru insule locuite (Santa Cruz, San Cristobal, Isabela si Floreana) si sa faci de acolo excursii catre locurile de interes.

In timp ce pentru turisti asta este o veste foarte buna, pentru reprezentantii Parcului National este un subiect destul de spinos. Nu a fost angajat cu care sa vorbim si care sa nu ne spuna ca sunt pre multi turisti care nu cheltuie destul. Nu sunt interesati de "cantitate" ci de "calitate". Vor turisti putini dar care sa cheltuie foarte multi bani. Nu vrei sa pui stres pe flora si fauna cu hoarde de turisti. Deci daca poti scoate multi bani de la mai putini turisti, de ce nu?

La polul opus sunt insa proprietarii de restaurante, hoteluri si agentii locale. In arhipelagul Galapagos sunt peste 100 de iahturi/vase de croaziera care pot primi de la cativa turisti la sute de turisti. De obicei cu cat este mai mare vasul cu atat mai putini bani ajung la localnici. Pentru ca vasele sunt detinute de mari agentii internationale cu anagajati de prin Filipine. Localnicii nu castiga efectiv nimic. Turistii care vin pe astfel de vase nu mananca pe uscat, nu merg in tururi cu agentii de pe uscat, nu stau in hoteluri pe uscat. Tot ce cheltuie merge la agentia internationala.

Cum vor evolua lucrurile de acum inainte?

Angajatii parcurilor ne-au spus deja ca deciziile sunt aproape luate si vor fi implementate in curand. Nu stiu daca asta se va intampla chiar si acum ca ne-a lovit Covid insa probabil ca mai devreme sau mai tarziu tot vor fi puse in aplicare. Asa ca daca inca mai vreti sa mergeti in galapagoàs "on a budget" sfatul leu este sa o faceti cat mai repede.

Printre masurile de descurajare a "backpacker-ilor":

Marirea taxei de intrare in parc de la 100 de dolari la 400 de dolari de persoana (nu exista limita de timp). Daca te gandesti ca un permis pentru vazut gorilele costa peste 800 de dolari sau un permis pentru Kilimanjaro tot peste 800 de dolari, apai cei 400 de dolari anuntati nu par chiar asa de rau.
Anularea tuturor traseelor care se pot face fara ghid in prezent. 95% din suprafata arhipelagului este Parc National si majoritatea locurilor de interes se pot vizita doar cu ghid (care este un angajat al parcului national). De aceea chiar si daca stai pe una dintre insulele locuite, tot vei fi "fortat" sa folosesti agentii locale pentru ca nu exista mare lucru ce poti vedea singur. Sunt insa cateva poteci aflate in apropierea oraselor mai mari care se pot face independent. Planul este ca si acestea sa fie inchise. Deci practic nu vei putea iesi din oras fara sa ai ghid.

La cat de delicat este ecosistemul in Galapagos si la cat de usor este sa strici totul printr-un turism exagerat si prost inteles, eu sunt de acord cu ambele reguli. Noi am fost foarte placut impresionati de cum este gestionat parcul si cum isi fac munca ghizii care au grija sa nu strice turistii nimic prin jur. Insa munca lor devine tot mai grea cu cat sunt mai multi turisti. Mai ales cei ce ignora regulile (si sunt multi). Asa ca din punctul meu de vedere cu cat regulile sunt mai stricte cu atat mai bine. Doar ca imi doresc sa existe si variante care evita folosirea vaselor de croaziera de sute de persoane. care mi se par chiar mai rele decat backpackerii.

Deci, ce sa alegi? Croaziera sau stat pe insule?

Din punctul meu de vedere principalele diferente sunt:

Accesibilitatea insulelor
Bugetul disponibil
Timpul disponibil

Accesibilitate

Arhipelagul Galapagos este format din 13 insule mai mari, 6 insule mai mici si o multitudine de roci si formatiuni aruncate pe o suprafata de cateva mii de kilometri patrati.

Doar patru dintre aceste insule, sunt locuite. Daca decizi sa stai pe una dintre ele si sa mergi cu tururi de o zi pe alte insule, atunci numarul de locuri pe care le poti vizita este destul de limitat. Chiar si daca stai pe toate insulele, tot vei avea cateva care sunt prea departe ca sa ajungi intr-o excursie de o zi.

Un vas de croaziera are, cel putin in teorie, acces la mai multe locatii (insule). Insa va sfatuiesc sa verificati cu foarte mare atentie traseul pe care il parcurg pentru ca traseele de sub 4 zile nu va vor duce mai departe decat ce puteti vizita si de pe uscat. Ca sa ajungeti la insulele aflate la extremitatea arhipelagului, trebuie sa luati croaziere de peste 8 zile.

Bugetul

Este extrem de greu sa compari corect bugetul pe zi pe o croaziera fata de bugetul pe zi pe uscat. Depinde cat de luxos este vasul, care este durata dar si cat de luxos este hotelul sau cat de multe tururi cu ghid platesti. Sunt atat de multe varabile incat sansele sa compari mere cu mere sunt infime.

Insa in general, varianta de pe uscat este mai ieftina decat o croaziera care sa iti ofere acelasi lucru. Deci daca bugetul este factorul determinant atunci aruncati un ochi la hotelurile si agentiile locale. Eu ma asteptam ca totul sa fie extrem de scump insa in realitate gaseti hoteluri foarte ieftine si restaurante chiar OK la preturi acceptabile. Iar daca stati in Santa Cruz o sa mancati regeste la un pret de nimic...daca va place pestele.

Daca va doriti neaparat o croaziera atunci sfatul meu este sa luati croaziera odata ajunsi pe una dintre insule. De preferat Santa Cruz pentru ca este cea mai bogata in agentii. O sa gasiti zeci de oferte "last minute" care pot ajunge la mai putin de jumatate din pretul normal. trebuie sa fiti insa un pic flexibili cu perioada de plecare si dispusi sa faceti un pic de cercetare la minut ca sa vedeti ce vase sunt disponibile si cat de bine sunt cotate. Calitatea viriaza extrem de mult de la un vas la altul.

Timpul

Cand eram in Quito am vazut zeci de agentii care ofereau tururi de 4-5 zile in Galapagos. Cu drumul din Quito inclus si transferul pe barca inclus tot in acele zile. In realitate vedeai atat de putin din Galapagos incat parea mai mult o modalitate de a spune ca ai fost si cam atat.

Galapagos este singurul loc din lumea asta in care nici macar pasarile nu se oboseau sa se dea la o parte din calea oamenilor. Nu le era frica. Nu le pasa de nimeni si nimic. Asa ca daca vrei sa inoti cu un leu de mare, nici nu trebuie sa te duci mai departe de ceva sute de metri de unde te lasa avionul. Iesi la inotat in micul port al fiecarui oras si vei gasi de toate: lei de mare, testoase, chiar si pinguini.

Galapagos merita insa mult mai mult de atat. Merita vazut pe indelete. Fara graba. Cu stat de vorba ore si ore cu reprezentantii parcului national, cu biologii marini, cu cei care se ocupa de programele de protejare etc etc etc. Daca tot ajungi acolo, incearca sa inveti ceva din asta. Nu te duce doar sa faci "check, check, check".

Daca ai timp putin la dispozitie, o croaziera este cel mai eficient mod de a vizita ceva.

Insa asa cum am spus mai sus, eu cred ca Galapagos nu merita vizitat pe fuga.

Ce am ales noi?

Motivul principal pentru care noi am mers in Galapagos erau scufundarile de la insulele Wolf si Darwin. Orice pasionat de scufundari stie ce inseamna Wolf si Darwin si nu exista nimic care sa le depaseasca in nici un clasament pentru "cel mai cel loc de scufundat".

Wolf si Darwin sunt insa la o distanta foarte mare de insulele locuite si nu poti ajunge acolo in excursii de o zi. Trebuie sa stai pe un vas iar numarul minim de zile este 8 pentru o astfel de croaziera.

Dupa 8 zile pe vasul pentru scufundari, nu mai eram deloc interesati de inca o croaziera. Asa ca am decis ca urmatoarele zile sa le impartim pe 3 insule: San Cristobal, Santa Cruz si Isabela si de acolo sa facem diverse excursii.

Pentru noi a fost combinatia perfecta si estge cred eu combinatia perfecta pentru vizitat arhipelagul. Am vazut si insule mai indepartate dar am avut si timp sa ne relaxam si sa vedem in pas molcom viata pe insulele locuite.

Daca nu as fi mers la scufundari atunci probabil as fi luat o croaziera de 8 zile care sa ne duca la insulele mai indepartate si as fi stat la sfarsit cateva zile pe Isabela care mi s-a parut cea mai frumoasa dintre cele patru insule locuite pe care le-am vizitat.

Dar despre ce poti sa faci pe fiecare dintre cele trei insule, o sa va povestesc in episoadele viitoare.

Pe traseul Machame (Parte a II-a)

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Fri, 03 Apr 2020 13:16:00 +0000

Dupa patru zile de urcare, eram in tabara Barafu si ne pregateam pentru ziua cea mare - urcatul pe varful Uhuru (cel mai inalt punct din Africa).

Sunt doar 5 km din tabara pana pe varf insa diferenta de altitudine este una destul de serioasa ( se urca de la 4700 m la 5895 m) asa ca timpul estimat de urcare este intre 6 si 7 ore. Apoi cobori inapoi in tabara, iei pranzul si cobori mai departe pana in tabara Mweka. Un total de 13 km de coborare care iti mai ia inca 5-6 ore.

Este o zi lunga si destul de obositoare. Mai ales daca faci traseul de 6 zile si avusesei deja o zi mai grea urcand de la Barranco la Barafu.

Pentru ca dureaza atat de mult si urcatul si coboratul, recomnadarea este sa pornesti din tabara la miezul noptii cu speranta ca ajungi pe varf in 6 ore ca sa vezi rasaritul. daca esti foarte incet atunci esti sfatuit sa pornesti la 11 noaptea.

In seara de dinainte am stat cateva ore si am intors problema pe toate partile, impreuna cu ghizii nostri. Pentru americani era foarte clar - ei or sa se trezeasca la 23.30 si or sa plece cel tarziu la ora la ora 00.00 pe traseu. Noi insa facusem pana atunci toate distantele in aproximativ jumatate din timpul estimat oficial. Deci daca plecam la ora 00.00 si faceam doar 3.5 ore pana sus atunci ajungeam acolo cu 3 ore inainte de rasarit. Nu ai cum sa stai timp de 3 ore sus pe varf ca sa astepti sa iasa soarele. Ai fi inghetat in maxim jumatate de ora. Am mai avut aceeasi problema cand am urcat pe Kinabalu in Malezia si Cipri a inceput sa coboare inainte de rasarit pentru ca ii clantaneau dintii in gura de frig. Nu voiam sa facem aceeasi greseala si acum.

Problema era ca nu voiam sa plecam ultimii si apoi sa ajungem din urma grupurile si sa nu putem sa depasim. Sa fim prinsi dupa cineva foarte incet si sa nu facem nici un prpgres. Este extrem de obositor sa nu poti sa mergi in ritmul tau si este ceva ce incercam intotdeauna sa evitam.

Ghidul ne-a promis insa ca nu se va intampla asta. Ca exista portiuni unde poti depasi usor si ca de obicei oamenii se dau din poteca cand vin ceilalti din spate. Lucru pe care nu prea il experimentasem pana atunci. Oamenii au tendinta sa se opreasca ca niste oi fix in mijlocul potecii. Chiar si atunci cand fac pauza.

Eu imi doream foarte mult sa vad rasaritul asa ca pana la urma asta a primat si am hotarat sa plecam mai tarziu. Americanii se porneau la miezul noptii cu ghidul asistent si un caraus care sa le duca bagajul. Iar noi plecam la ora 02.00 cu ghidul. In ideea ce o sa ajungem in acelasi timp sus ca sa facem o poza de grup impreuna.

Ne-am trezit la 01.30, am baut un ceai, am mancat niste paine cu gem si la 02.00 am dat drumul la ceas si ne-am pus pe urcat. Tabara era complet goala si nu se mai auzea tipenie de om. Eram ultimii care plecam. Toata lumea plecase cel tarziu la miezul noptii.

Am mai facut cateva varfuri cu plecare la miezul noptii (Kinabalu, Damavand si chiar si pe Inca Trail) si niciodata nu mi-a placut partea pe care o faci inainte de rasarit. Rasaritul este de obicei glorios iar la coborare esti pre plin de adrenalina ca sa mai simti ceva. Insa urcarea pe frig si intuneric nu m-a cucerit pana acum.

Cand am urcat pe Damavant chiar am avut la un moment dat (imediat dupa pornire) un episod in care am crezut ca nu o sa mai pot sa urc nici 50 de metri. Am mancat un baton energetic si mi-am revenit. Din fericire. Dar e ceva ce pe timpul zilei nu mi s-a intamplat niciodata indiferent cat de greu ar fi traseul sau de cate ore sunt pe traseu.

Dar de data asta lucrurile au mers chiar foarte bine. Intre timp ne cunoastem corpurile mult mai bine. Stim cum sa ne echipam corespunzator. Stim cum sa ne hranim corespunzator. Sa ne hidratam corespunzator. Asa ca mi-am intrat foarte usor in ritm.

Mai ales ca intre tabara Barafu si tabara Kosovo este un traseul cu roci foarte mari care blocheaza complet vederea catre varf asa ca eram doar noi trei intr-o liniste deplina. Nici un picior de om in jur. Parca era numai muntele nostru.

Insa imediat ce am ajuns pe platoul unde e tabara Kosovo am inceput sa dam si de codasii urcarii iar in fata noastra se vedea un sir de lumini de la lanterne care parca ajungea pana la Dumnezeu. Un infinit urcus extrem de abrupt care parca se ridica vertical fix in fata noastra.

Primul gand a fost - parca urcam in podul casei (atat era de abrupt).

Iar al doilea - o sa avem de depasit nu gluma.

Dar nu era ca si cum varful s-ar fi putut muta din loc ca sa vina mai aproape asa ca ne-am pus pe dat din picioare. Intre timp a inceput si sa ninga un pic si sa bata vantul deci nu era ca si cum ai fi putut sta la o sueta. Noi oricum nu facem pauze cand mergem dar de data asta chiar ca nu aveam chef sa devin un cub de gheata. Singura pauza mai lunga au fost cele 10 minute de la Stella Point. In rest am mers incetisor si am facut slalom printre grupuri.

Chiar inainte de Stella Point i-am intalnit pe americani. Mergeau foarte bine insa cel care se simtise rau in zilele precedente se resimtea si acum. Am schimbat cateva cuvinte de imbarbatare si ne-am vazut fiecare de ritmul nostru.

Am ajuns pe varf la 05.38. Perfect pentru vazut rasaritul. Si ce rasarit a fost. Parca intreg muntele luase foc. Nu au fost multe lucruri la urcarea pe Kili de care o sa imi aduc aminte insa rasaritul vazut de pe varf este in mod clar ceva care va sta cu mine pentru mult timp de acum inainte.

Am facut pozele "obligatorii" de turist pe varf de Kilimanjaro, ne-am hlizit unii la altii, ne-am minunat cat de frumos este totul in jur si dupa ce inghetasem deja bocna am deciz ca este cazul sa o luam incetisor la vale. Fericiti ca de data asta planul a mers ca uns si programul ni s-a potrivit ca o manusa.

La 06.09 ne-am pornit la vale iar la 08.20 eram deja in tabara.

Carausii de la noi din grup erau foarte entuziasmati. Primii inapoi in tabara. Si culmea chiar si o femeie. Nu era chiar o surpriza pentru ca ne vazusera cum mergem in zilele precedente dar erau mandrii de noi.

Ne-am asezat la soare cu un pahar de suc in mana si cum era doar 08.20 dimineata, am inceput sa ne intrebam noi ce facem restul zilei. Nu era prima data cand vorbeam despre asta. Pentru ca ne tenta foarte tare ideea de a nu mai sta inca o noapte in cort. Visam la o bere rece si un lenevit intr-un hamac asa ca l-am strigat pe ghid si l-am intrebat ce parere are daca noi coboram in ziua aia pana la poarta parcului? Poate sa ne faca agentia rost de o masina sa ne duca in Moshi? Si sa ne ajute cu cazarea?

Sunt 16 km de coborare de la Barranco pana la poarta. Si in total insemna ca o sa coboram nici mai mult nici mai putin de 4200 de metri dintr-un foc. Dar berea era prea tentanta. Iar ghidul ne-a zis razand ca a avut turisti care au mai facut asta si ca este sigur ca noi nu o sa avem nici o problema la coborare. Ca e usor si ca poteca e buna. El nu putea sa mearga cu noi dar ne-a zis ca de cum soseste ghidul asistent, o sa coboare el si cu un caraus cu noi.

Nu stiu unde a visat ghidul ca poteca este OK ca toata coborarea de 8 km de la Barafu pana la Mweka a fost un chin. O mare de bolovani care mai de care mai alunecos pentru ca mai se si pusese pe plouat.

Abia dupa Mweka, cand am intrat in padurea tropicala, a inceput poteca sa fie mai buna insa deja geninchii mei strigau din toti porii. Numai gandul la berea rece si la dusul cald m-au facut sa cobor fara prea mare bombaneala. Dar nu a fost deloc usor.

Daca restul zilelor au fost doar plimbari scurte si lejere care nu ne-au pus deloc la incercare. Ultima zi a avut 4.5 km de urcat 1200 de metru (culmea de la 4700 de metri la 5895 de metri) si apoi 22 de kilimetri si 4200 de metri de coborare. Asta ca sa terminam cu stil!

PS: Berea a a venit la fix. Iar dusul cald si mai si.

Sirul de lanterne

In departare se vad luminile din Moshi

Poza cu semnul - pe noapte

Si poza cu semnul pe zi :)

Incet incet incepe sa se vada si in jur

Muntele Meru

Rasaritul

Stella Point la coborare

Aici e inca buna poteca la coborare

Cealalta planta endemica

Inapoi la intrarea in parc

Pe traseul Machame (Partea I)

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Thu, 02 Apr 2020 11:28:00 +0000

Am explicat intr-un articole precedent care sunt traseele pe care poti urca pe Kilimanjaro. Pe hartie fiecare are avantajele si dezavantajele lui. Unele promit ca sunt mai grele/usoare. Altele ca sunt mai frumoase. In realitate eu personal nu cred ca este o diferenta foarte mare intre ele. Mai ale ca multe ajung sa se uneasca la un moment dat si partea interesanta o faci oricum la comun.

Noi am decis sa facem traseul Machame de 6 zile care teoretic ara asa:

Starting Point: Machame Gate (1830 m/6000 ft)

Duration: 6 days

Day 0 - Briefing day in Machame

Day 1 - Machame Gate (1830 m/6000 ft) - Machame Huts (3030 m/9940 ft)
Walking distance: 11 km/7 miles
Walking time: 5-6 hours

Altitude gain: 1200 m/3940 ft

Day 2 - Machame Huts - New Shira Camp (3850 m/12630 ft)
Walking distance: 5.5 km/3.5 miles
Walking time: 4-6 hours
Altitude gain: 820 m/2690 ft

Day 3 - New Shira Camp - via Lava Tower (4640 m/15220 ft) - Barranco Huts (3985 m/13070 ft)
Walking distance: 10 km/6.2 miles
Walking time: 5-7 hours
Altitude gain: 135 m/440 ft (790 m/2590 ft to Lava Tower)

Day 4 - Barranco Huts - Barafu Huts (4680 m/15360 ft)
Walking distance: 9 km/5.7 miles
Walking time: 8-9 hours
Altitude gain: 700 m/185 ft

Day 5 - Summit attempt via Stella Point (5752 m/18871 ft) to Uhuru Peak (5895 m/19340 ft) and descent via Mweka Route to Millenium Camp (3820 m/12530 ft) (or to Mweka Hut)
Walking distance: 5 km/3 miles ascent + 10 km/6.2 miles descent
Walking time: 5-6 hrs + 1-2 hours up, 5-6 hours down (the overall walking time may vary from 10 - 16 hours)
Altitude gain: 1072 m/ 3511 ft (Stella Point) or 1215 m/3980 ft (Uhuru Peak)
Descent: 2075 m/6810 ft

Day 6 - Millenium Camp - Machame Gate
Walking distance: 20 km/12.5 miles
Walking time: 5 hours
Descent: 1990 m/6530 ft

Noi am modificat insa un pic programul si din cele 6+1 zile am ajuns doar la 5.

Astazi o sa va povestesc despre primele 4 zile. Iar intr-un post viitor despre ziua in care am urcat pe varf.

In fiecare descriere o sa trec atat timpii oficiciali cat si timpii nostri. Nu o fac ca sa spun ce tari am fost noi pentru ca nu e deloc asa. Nu am alergat deloc pe traseu si nu ne-am grabit deloc. La cati bani am platit pentru excursia asta, ultimul lucru pe care mi-l doream era sa pic ca bleaga si sa imi rup ceva si sa nu ajung sus. Insa este important de inteles ca pentru o persoana cu o conditie relativ buna, traseul nu prezinta nici o dificultate. Distantele sunt scurte iar timpii efectiv de mers sunt scurti ceea ce iti da o gramada timp sa te relaxezi si sa te odihnesti. Problema nu e traseul. Singura problema poate fi adaptarea la altitudine. Cu cat de odihnesti mai bine si te hidrateazi mai bine cu atat iti cresti sansele sa ajungi in varf.

Ziua 1

Pentru ca am avut un numar foarte limitat de zile de concediu, impartirea intre zilele pe Kilimanjaro si zilele din Zanzibar a fost extrem de dificila si am taiat efectiv la sange tot ce se putea taia.

Asa se face ca noi am decis sa sarim peste ziua 0 adica ziua in care ajungi in Moshi, te cazezi, te acomodezi si te intalnesti cu ghidul si restul grupului ca sa discuti traseul si sa verifici echipamentul.

A fost o decizie riscanta pentru ca am facut exect ceea ce nu esti sfatuit sa faci cand mergi la altitudini mari: am venit cu avionul de la nivelul marii si imediat din avion am sarit pe traseu. Si mai eram si foarte obositi dupa o noapte nedormita pe avion.

Am aterizat in Dar es Sallam pe 23 decembrie la ora 03.00 dupa o noapte petrecuta in avion. La 05.30 am avut avion din Dar Es Salaam catre Kilimanjaro unde am aterizat la 06.30. De la aeroport am fost preluati de un reprezentant Monkey Adventures si am mers in Moshi ca sa ne intalnim cu ghidul. Am reorganizat bagajul, le-am aratat ca avem tot ce ne trebuie, ne-am schimbat in haine de munte, am mancat un mic dejun indian exceptional si ne-am pornit catre intrarea in parc.

Grupul nostru era format din 4 turisti (noi doi si doi americani care locuiau in Tanzania) si 12 angajati ai agentiei.

La intrarea in parc te intalnesti cu carausii care incep sa isi imparta bagajul si fiecare merge la cantarit. Nu au voie sa care mai mult de 20 de kg. In timp ce ei pregatesc bagajul, ghidul se ocupa de facut hartiile pentru intrarea in parc. Fiecare turist are permisul de urcat pe munte deja cumparat dar cei de la intrere trebuie sa verifice si sa le semneze. Asta se intampla apoi la fiecare camping in care ajungi. Trebuie sa mergi sa anunti ca ai ajuns si ghidul trebuie sa arate hartiile corespunzatoare atat pentru turisti cat si pentru angajati.

Pentru ca noi am pornit mai tarziu din Moshi (din cauza sosirii noastre in ziua de pornire) am ajuns ultimii la intrarea in parc. Iar la asta s-a adaugat si faptul ca cei doi americani aveau permise de rezidenti (plateau jumatate din taxa de intrare in parc) insa angajati de la intrare nu voiau sa le accepte. Deci ceea ce se voia a fi o scurta oprire la poarta, s-a transformat in cateva ore de asteptare. Toata lumea plecase, se pusese pe o ploaie torentiala de zile mari si noi tot stateam.

Am mancat de pranz si noi tot acolo stateam.

Deja nu mai era picior de turist in jur. Doar noi.

In prima zi ai de mers 11 km si oficial asta ar trebui sa inseamne intre 5 si 6 ore. Cum noi am plecat abia la ora 13.00 si apusul este in jur de 18.30, nu prfea aveam mult timp de stat la povesti.

Numaio ca in prima zi traseul este unul foarte usor. Se merge prin padurea tropicala pe o poteca foarte lata si in stare buna deci nu numai ca poti avea o viteza OK dar este perfect pentru alergat. Noi nu am alergat pentru ca nu aveam de gand sa pun in pericol sansele de a ajunge pe varf. De fapt nici nu ne-am grabit prea tare. Am mers incetisor dar in ritmul nostru. Ghidul a ramas un pic in urma ca sa discute cu cineva (inca de la poarta) si dupa aceea nu a mai reusit sa ne ajunga. Cam ala a fost momentul in care au decis ca grupul trebuie impartit in doua si ca noi vom merge separat de americani pentru ca mergem prea repede. Timpii de pe harti includ si opririle noastre de pe traseu pentru poze si mancat/baut/schimbat haine. Este timpul total. Nu am oprit ceasul cat am fost stationari.

Prima zi este una extrem de plictisitoare. Nu e nici o priveliste interesanta pentru ca esti in padure si pentru oameni care au mai vazut genul asta de vegetatie este doar un exercitiu de a pune un picior in fata celuilalt.

Ziua 2

A doua zi mi-a placut mult mai mult decat prima. Se iese din padurea tropicala si incep sa apara privelistile frumoase de munte. Vegetatia si terenul se schimba complet si cat vezi cu ochii ai numai vale la picioarele tare.

Se urca de la 3050 m la 3550 m pe o poteca destul de bolovanoasa care sta agatata pe marginea crestei. Sunt doar doua locuri unde trecerile sunt un pic mai ciudate si trebuie sa te folosesti de maini ca sa te cateri insa in general este traseu usor si foarte sigur.

Doar 5 km si oficial intre 4 si 5 ore pe traseu. Noua ne-a luat 2 ore si jumatate si la ora 11 eram deja in celalat camping.

Pentru ca am terminat atat de devreme, am avut timp sa mai iesim la o scurta plimbare de aproximativ 1 km pe dealurile de langa camping.

Ziua 3

Ziua a treia este o zi extrem de importanta pentru aclimatizare pentru ca desi pornesti de la 3850 de metri si sosirea este la doar 3950 de metri, pe parcurs treci pe la Lava Towers care este la 4650 de metri.

Urcarea nu este deloc interesanta. Este o zona semi-desertica, foarte bolovanoasa si fara cine stie ce privelisti. Insa coborarea este o frumusete. Mai ales atunci cand ajungi la zona cu arborii ca un candelabru. Una dintre cele doua o plante endemice pe care le gasesti pe Kilimanjaro.

Din pacate pe coborare a inceput sa ne ploua iar bolovanii care formau poteca nu erau tocmai prietenosi in astfel de conditii. Mai ales pentru cineva ca mine care duce urcarile foarte bine dar care e mai fricoasa pe coborari. Conform spuselor lui Cipri am fost extrem de inceata. Conform ghidului "I was the speed queen". Evident ca eu il cred pe ghid. Mai ales ca am fost primii care am ajuns in cealalta locatie si al doilea grup au fost americanii nostrii care au sosit la aproape o ora si jumatate dupa. Si spre surprinderea noastra mare parte din turisti au sosit dupa mai bine de 10 ore pentru ca plaoia i-a incetinit foarte mult pe coborare.

Este o zi mai lunga cu 10 km de urcat si coborat si intre 5 si 6 ore de mers efectiv. In mod normal in ziua asta oamenii fac pauza de pranz la Lava Tower. Insa pentru ca noi mergeam mult mai repede decat timpii oficiali si nu voiam sa mancam pranzul la ora 10.00, am decis ca ne luam la noi un pachet cu ceva de mancare si opranzul il luam direct in Baranco (locul unde ne opream peste noapte). Ne-am oprit la Lava Tower pentru 10 minute cat am mancat niste biscuiti si am baut un suc si apoi am luat-o repede la vale ca deja inghetam stand pe loc.

A fost o decizie buna pentru ca la 11.40 eram deja la Barranco. Cei doi americani au sosit si ei in jur de 13.00 si la 13.30 eram deja la masa pentru pranzul mult asteptat.

Ziua 4

Let the fun begin!

Ziua a patra este ziua in care trebuie sa urci Barranco Wall - 257 de metri de zid aproape vertical.

Il vezi din tabara de cum ai ajuns in ziua precedenta. Te uiti si nu stii pe unde ai putea sa gasesti o poteca. Apoi a doua zi de dimineata te uiti la grupurile care au pornit inaintea ta si parca sunt niste capre agatate pe stanca. Nu arata deloc deloc usor. Iar mie imi e frica de mor de genul asta de traseu pentru ca imi e frica de inaltime.

Insa (in afara de o zingura zona de care o sa povestesc mai jos) nu este pe atat de rau pe cat pare. Ma asteptam ca poteca sa fie o fasie ingusta de sub jumatate de metru fix pe marginea peretelui. In realitate ai un pic de loc. Trebuie sa te folosesti de maini foarte mult si nu exista nicaieri nici un element de siguranta. Nu exista franghii. Nu exista cabruri. Nu exista nimic. Dar daca carausii pot urca pe aici cu caunele in spate atunci si tu poti urca fara nimic de dus.

Exista o singura portiune unde nici acum nu stiu cum am reusit sa trec. Cred ca am pus creierul pe "pauza". Se numeste "kiss the wall" si este fix asta. Trebuie sa te intorci cu fata la perete, sa stai cat mai aproape de el si sa te prinzi de stanca de parca esti rastingnit. In zona respectiva poteca este mai ingusta decat propriul tau picior. De fapt poteca nu exista. Exista doar cateva puncte de care sa te tii cu mainile si atat. Ghidul m-a prins de o mana, Cipri de rucsac si practic m-am aruncat dintr-o parte in alta. Noroc ca nu am avut timp sa analizez situatia prea bine ca as fi ajuns sa raman atarnata acolo.

Pentru cei care fac Machame in 7 zile, aceasta zi este impartita in doua. Se urca de la Barranco pana la Karanga si in ziua urmatoare de la Karanga la Barafu. Noi insa trebuia sa facem cei 9 km (de la 4000 m la 4700 m) intr-o singura zi. In mod normal dureaza 8 ore si este o zi extrem de lunga daca tii cont ca a doua zi este ziua de urcat pe varf si te trezesti de la miezul nopti

Ghizii erau un pic ingrijorati. Unul dintre americani nu se simtea prea bine si incepeau sa incetineasca pe traseu. Amandoi insa erau tineri si sportivi deci in nici un caz nu erau complet nepregatiti. Problema era altitudinea.

Am discutat foarte mult in seara de dinainte ce sa facem. Pe de o parte americanii erau de acord sa sarim peste pranz si sa incercam sa ajungem direct in barafu. Pe de alta parte le era frica sa nu fie prea inceti si sa ramana fara manacare si fara putere pe drum.

Intr-un final am decis ca mergem pe varianta cu Barafu. Pentru noi a fost o decizie perfecta. Pentru ca la ora 10.50 eram deja in tabara de baza. Ne-am schimbat. Am dormit. Am baut un ceai cald. Am avut timp sa ne pregatim bagajul pentru a doua zi. Nu avea nici un sens sa ne oprim in Karanga la ora 09.00 ca sa mancam pranzul. Pentru americani a fost un pic mai dificil dar ca si in zilele precedente au mers foarte bine si au ajuns in jur de ora 13.00. Cel care se simea insa rau, era si mai putin in forma. Nu era suficient de rau incat sa renunte. In nici un caz. Insa era slabit si ingrijorat ca sufera atat de mult pe urcari in conditiile in care urcarile de pana atunci fusesera apa de ploaie fata de cea avea sa urmeze.

Iar cand trebuie sa dormi la 4700 de metri, nu e ca si cum corpul tau se simte in vacanta. Inima lucreaza mult mai mult decat la nivelul marii. Saturatia de oxiden din sange coboara. Daca nu esti aclimatizat corect, nu o sa fie deloc bine. In plus noaptea sunt -10° deci viata in cort poate fi destul de neplacuta daca nu ai haine uscate si un sac de dormit bun.

Dar a doua zi este ziua de varf. Deci esti atat de aproape incat nici nu te gandesti cum ar fi sa trebuiasca sa renunti. Dar despre asta va povestesc maine.

Pana atunci iaca si ceva poze de pe traseu.

Ziua 1

Intrarea in parc

Cu butelia in spate

Cam asa arata padurea

Punem tabara

Acasa

Ziua 2


Se schimba peisajul

Printre roci

Urmatoarea tabara

Ziua 3

Ziua 4

Cum este o zi normala pe Killimanjaro?

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Tue, 31 Mar 2020 13:01:00 +0000

In 2013 am fost in Nepal ca sa facem Everest Base Camp Trek. Este o ruta legendara la care viseaza orice om pasionat de munte. Unii viseaza la variantele mai usoare. Altii viseaza la facut ceva varfuri. Dar fiecare in felul lui viseaza sa ajunga fata in fata cu Everestul si Ama Dablam.

Insa fiind trecuta la categoria "legendara", "must see", "once in a lifetime" etc atrage evident si doritorii de "trecut la palmares" care nu au facut in viata lor vreun traseu montam care sa presupuna un pic de traspirat. Nu conteaza ca ajung sus mergand pe cal. Tot ce conteaza este ca au ajuns sus. Bine, eu am vazut pe cineva care a batut un record urcand pe Damavand desi prima jumatate din traseu a fost facuta pe magar...dar astea sunt doar detalii (pentru unii). Placea rea de fi pe munte este doar un detaliu. Palmaresul primeaza.

La coborarea de la Everest Base Camp ne-am intalnit cu un grup destul de mare aflat in doar a doua lor zi de urcat. La coada grupului era un domn foarte nemultumit care tot bombanea ca "in mod sigur exista activitati mult mai frumoase cu care putea sa se ocupe, in loc sa se chinuie pe munte". M-am uitat la el nedumerita si i-am zis ca si-a ales un traseu nu tocmai bun ca sa verifice daca ii place sau nu pe munte. Mai avea inca 11-12 zile de mers. Si ma indoiesc cu ii urca moralul o data cu inaintarea in altitudine.

Pentru mine este de neinteles de ce oameni carora nu le place sa merga pe munte, nu le place muntele cu ce inseamna el, nu le place sa faca vreo activitate fizica decid sa mearga pe EBCT. Dar ei exista si sunt multi.

Si sunt si mai multi pe Kilimanjaro.

Pentru ca este un traseu extrem de usor pe care il poti face chiar si daca ai o conditie fizica foarte proasta. Pentru ca agentiile efectiv te "cara" pana sus. Pentru ca dureaza foarte putin si il poti strecura in program la sfarsit de safari. Iar la sfarsit da bine in poze sa ai semnul cu Kili si sa spui ca ai urcat pe cel mai inalt varf din Africa.

Nu ma intelegeti gresit: cu toti suntem intr-o proportie mai mare sau mai mica vanitosi. Si eu am ales Kilimanjaro in loc sa aleg Meru pentru ca Kili e cel mai inalt si imi doream sa ajung pe cel mai inalt varf din Africa. Ambitia asta de a ajunge pe cel mai inalt varf, de a face cel mai lung traseu, de a urca cel mai dificil traseu etc etc etc nu este neaparat ceva de blamat. Este ce a facut umanitatea sa evolueze atatea milenii. Insa este o mare diferenta intre oamenii care isi doresc sa faca acest "cel mai" si se pregatesc pentru asta si cei care asteapta ca intreg ecosistemul din jurul lor sa se schimbe si sa le ofere pana si lor posibilitatea de a realiza ceva.

Probabil cel mai vizibil efect a ceea ce inseamna turismul de masa de pe Kilimanjaro, este presiunea de a avea conditii "de lux" pe traseu. Agentia trebuie sa fie in stare sa iti ofere orice. De la mancare proaspata, cate 3 feluri diferite la fiecare masa pana la toaleta portabila proprie pentru ca e prea greu sa te duci 100 de metri pana la toaleta din camping. Daca ar trebui sa care turistul tot ce ii trebuie pentru a-si oferi astfel de conditii, iti garantez ca ar renunta la tot in afara de sacul de dormit si cort si mancarea uscata. Dar pentru ca altii trebuie sa care se ajunge la a da review-uri proste si pentru ca scaunul, din cortul unde se lua masa, nu avea spatar.

Imi aduc aminte cand Cipri se pregatea pentru Marathon de Sables (o cursa de 251 de km in desertul Sahara in care iti cari tot bagajul din prima pana in ultima zi) ajunsesem sa cantarim si ambalajul de la mancare, sa numaram acele de siguranta si sa taiem izoprenul sa fie de ajuns doar de la cap pana sub fund. Orice sa sa mai scazi 100 de grame ici si 100 de grame colo.

Atfel e insa cand altii trebuie sa care. Pui in bagaj pana si luminite de Craciun. Si nu glumesc.

Si uite asa se ajunge sa ai un raport de 3 angajati pentru fiecare turist.

Cum decurge deci o zi pe munte cand ai o intreaga armata de oameni care sa te ajute?

Intr-o zi normala trezirea este pe la 06.00-06.30. Depinde cat esti de incet.

Ospatarul grupului (da, exista asa ceva si este porter cu jumatate de norma si ospatar cealalta jumatate) vine si "iti bate" la usa cortului ca sa te treesti. Iti lasa la intrarea un lighean cu apa calda ca sa te speli si o cana cu cafea sau ceai.

Esti rugat sa iti faci bagajul si sa il scoti din cort ca sa poata sa iti stranga carausii cortul cat tu esti la masa.

Te-ai imbracat, ai facut bagajul, l-ai scos afara si mergi sa mananci.

La micul dejun ai de obicei:

poridge sau oua cu carnati sau clatite
paine prajita cu gem, unt de arahide sau miere
fructe
bautura calda (ceai, cafea si ciocolata calda).

Iti iei rucasul mic si pleci agale la plimbare impreuna cu ghidul si/sau asistentul ghidului. In timp ce porterii si bucatarul strang totul in urma ta: corturile, cortul in care iei masa, bucataria etc etc etc. daca esti mai incet, or sa te ajunga pe drum si or sa te depaseasca ca sa ajunga la urmatorul camping unde pun iar tabara si se apuca de facut iar de mancare.

Sunt cateva zile in care in mod normal primesti pachet de pranz (un sandvis, biscuti, ceva fructe si suc). In alte zile pun efectiv tabara la mijlocul traseului si fac de mancare pentru pranz. Noi insa nu am terminat niciodata mai tarziu de ora 13.00-14.00 traseul asa ca nu am considerat necesar sa faca asta. Am preferat sa ajungem la campingul unde ne petreceam noaptea. Insa faptul ca noi nu eram turisti normali i-a cam pus in dificulatate pe oameni pentru ca noi ajungeam intotdeauna inaintea lor la camping. Dar ne-am obisnuit si ne luam haine de schimb in bagajul de mana ca sa nu stam uzi si sa tremuram de frig pana veneau ei.

De cum ajungeau porterii, incepeau sa montezae corturile noastre ca sa putem sa ne schimbam si sa ne facem somnul de pranz pana veneau ceilalti doi turisti din grup si puteam manca pranzul.

La pranz aveam de obicei o supa si orez, legume si ceva cu carne. Si fructe sau desert. Meniul il gasiti aici.

Mancai, mai stateai la povesti, mai dormeai, mai de plimbai prin camping si se facea 5 seara cand primeai popcorn si asteptai (iar) masa de seara. Iar 2 feluri de mancare si desert si pe la 20.00-21.00 erai deja la somn.

Pentru ca in fiecare zi aveai nevoie de mancare proaspata si pentru ca nu poti sa tii carnea pentru 6 zile in soare, carausii trebuia sa mai faca si drum pana jos de tot sa mai aduca cate ceva ce aveau nevoie. La fiecare 2 zile cineva mergea/venea tocmai de la poarta de intrare in parc cu ingrediente proaspete.

Tot seara era si verificarea medicala obligatorie. Ti se masura pulsul si saturatia de oxigen si trebuia sa raspunzi la ceva intrebari legate de cat de bine te simti, dormi si te hidratezi.

Viata grea, ce mai...

Mergeai 3 ore si in rest aveai grija sa nu te loveasca "altitude sickness".

Noi nu suntem obisnuiti sa fim continuu supravegheati si sfatuiti ce sa facem pe munte. Pe munte de genul asta, adica. Unde nu e nimic tehnic. trebuie doar sa dai din picioare. Si am apreciat mult faptul ca atat ghidul cat si asistentul de ghid au priceput asta foarte bine si ne-au dat suficienta libertate incat sa nu ne simtim ca la gradinita. Insa fata de ceilalti doi din grup se purtau diferit pentru ca era o situatie diferita. Iar asta arata ca ghidul avea multa experienta. Trebuie sa stii sa te adaptezi nevoilor oamenilor din grup.

Iar pentru cei ce au nevoie de ajutor chiar fac pe naiba in patru sa ii duca pana sus. Le cara rucsacii de zi. Le cara apa. Ii imbraca si ii dezbraca ca pe niste copii mici care nu sunt in stare sa decida ce anume trebuie sa poarte pe traseu. Ii duc de mana pe coborarile mai abrupte...la propriu.

Este important pentru o agentie sa aibe o rata a succesului cat mai mare si daca e un ghid bun atunci poti sa fii sigur ca ajungi sus indiferent cat de proasta e conditia ta fizica. Trebuie doar sa nu ai probleme cu altitudinea. In rest o sa fii efectiv carat pana pe varf.

In ziua de varf de exemplu noi am plecat doar cu ghidul. Ceilalti doi din grup au plecat cu 2 ore mai devreme si au avut asistentul de ghid si un caraus care sa le duca rucsacii mici de zi. In felul asta ei nu trebuia sa care nimic.

La coborare, ne-am intalnit cu multi carausi care urcau si nu intelegeam deloc unde se duc. Ghidul mi-a explicat ca turistii sunt obositi si pot aluneca. Asa ca trimit carausii ca sa ii aduca de mana pana jos si sa le care rucsacul.

Urcatul pe Kilimanjaro este un exemplu clasic de turism de masa. Intreg sistemul este construit ca sa faca urcarea celui mai inalt varf din Africa, o experienta accesibila unui numar cat mai mare de persoane.

Dar se poate si mai rau: daca era in China probabil aveau un drum sau macar o telecabina pana in varf.

Cortul bucatarului

Carausii

Pole Pole

Corturile noastre

Tabara de deasupra norilor

Cea mai grea incarcatura

Echipamentul pentru Kilimanjaro

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Fri, 07 Feb 2020 10:54:00 +0000

Atunci cand va apucati de facut bagajul pentru Kilimanjaro, sunt cateva aspecte pe care trebuie sa le luati neaparat in considerare:

Vremea/temperatura variaza foarte mult nu numai in functie de altidudine dar si de la o zi la alta. In prima zi (primele doua pe unele trasee) si la coborare (ultima zi) treci prin padurea tropicala asa ca temperaturile sunt lejer in jur de 30 de grade iar umiditatea face caldura si mai extrema. In noaptea cand urcati pe varf o sa aveti insa zapada si -10 grade. Deci va trebuie sa fiti pregatiti pentru extreme. Cel mai bine in cazul asta este sa va ganditi la imbracarea in straturi. Nu luati ceva prea gros si voluminos. Luati mai multe straturi care pot fi usor date jos si iar imbracate. Si nu luati zeci de produse ci mai bine va orientati catre produse multifunctionale. De exemplu o pereche de pantaloni cu compresie care poate fi folosita si la dormit, si la stat prin tabara si pe sub pantalonii de hiking daca e prea frig dar si in locul pantalonilor de hiking daca aia patesc ceva.
Ploaia/transpiratia/umiditatea de la padurea tropicala sunt dusmanul vostru. Este important sa stai uscat cand noaptea si uneori si ziua ai temperaturi sub zero grade si va garantez ca ce se uda nu o sa se mai usuce sigur in restul zilelor pe munte. Luati tricouri din material sintetic sau lana merino. Nu luati bumbac ca dupa ce l-ati udat puteti sa va luati adio de la el. De asemenea incercati sa aveti doua schimburi de haine si pentru zi si pentru noapte pentru ca daca se uda e de preferat sa ai o alternativa.
Sa fii hidratat bine este extrem de important pentru aclimatizare. Pe Kilimanjaro nu ai voie cu sticle de plastic de unica folosinta. Deci luati sticle refolosibile. Si luati cat sa va fie suficient pentru o zi intrega de hiking. Multi ghizi spun sa ai 4 l de persoana. Mie mi se pare extrem de mult. Mai ales ca noi nu am avut niciodata nevoie de apa pentru mai mult de 3 ore. Dar fiecare stie cum/cat bea. Luati mai multe recipiente si in functie de cum consumati apa, puteti sa decideti cat carati.
Pe Kilimanjaro nu ai voie cu pungi de plastic de unica folosinta. Am vazut turisti care nu au tinut cont de asta dar eu v-as sfatui sa o luati totusi in considerare. Noi nu am luat nici o punga la noi dar ar fi fost indicat sa punem hainele de rezerva in ceva waterproof ca ne-a cam plouat si imi era cam frica sa nu le scot ude din rucsac. Din fericire carausii pun rucsacii/gentile de la turisti in niste saci de rafie care tin destul de bine la ploaie.
Noaptea este extrem de frig si daca nu te odihnesti bine o sa cam suferi la deal si nici aclimatizarea nu merge prea bine. Luati un sac de dorùit bun, haine calduroase pentru dormit si sosete bune bune.
Nu luati tot sifonierul pe voi. Regula de baza e sa va fie un pic frig cand porniti ca o sa va incalziti urcand. Daca transpiri din primele 2 minute, nu te ajuta cu nimic. Am vazut persoane cu trei caciuli pe cap in noaptea de urcat pe varf. Atat de transpirati de nu intelegeai de ce tin sa se pedepseasca singuri.
Nici un traseu pe Kilimanaro nu este foarte tehnic asa ca nu este nevoie de echipament special. Totusi nu trebuie uitat sa pe varf este inca zapada si sunt perioade in care ar fi de preferat sa ai coltari pentru acea zona. Ori ii luati la voi ca sa fiti siguri ori vorbiti cu ghidul odata ce ajungeti in Moshi si daca este nevoie inchiriati.

Deci sa trecem la lista efectiva cu ce am avut noi (dati click pe linkuri ca sa vedeti efectiv produsul foosit de noi).

Echipamentul de baza:

Rucsacul mare pe care l-am dat carausului si in care am avut tot bagajul pentru mine si Cipri. Poti da 20 de kg de persoana. La noi tot bagajul (inclusiv sacii de dormit) a fost 18 kg deci un singur rucsac a fost de ajuns. Noi suntem mari fani Deuter. Daca va cautati rucsaci, nu va uitati in alta parte. Stiu ca sunt scumpi dar va tin o vesnicie.
Rucsacul mic pentru ziua de hiking. Cipri a folosit rucsacul pe care l-a avut la Marathon des Sables si care este absolut genial si super incapator iar eu am folosit rucsacul meu normal de alergat de la Salomon. Am vazut oameni cu rucsaci gigantici pe traseu si sincer nu inteleg de ce. In afara de trusa de prim ajutor, patura termica, hainele de ploaie, niste batoane proteice sau energizante si sticlele cu apa nu vad ce altceva ai de carat in rucsaci de 40+ l umplute cu varf si indesat.
Sticlele de apa. Amandoi am folosit sticlele de la Salomon pe care le caram la trailrunning.
Sacii de dormit. Cu cat mai buni cu atat mai bine. Fiecare stie cat de friguos este. Cipri a avut 2° confort iar eu 1° confort. Sincer eu as fi fost mult mai bine cu nitel mai jos de atat. Un -5° confort ar fi fost perfect pentru mine.
Bete. Eu am avut iubitele mele Salomon. Cipri e cu Leki. Nu tre sa fie ce avem noi ca sa fie OK pe Kilimanjaro. Noi le avem usore si deci scumpe pentru ca alergam cu ele.
Ochelari de soare. Eu am Oakley. Cipri Julbo. Chiar nu mai stiu modelele.
Frontalele + baterii de rezerva. Amandoi avem Nao + de la Petzl.

Incaltaminte:

Bocancii de munte (Cipri, eu). Noi i-am folosit doar in prima zi pentru ca ni s-a spus ca este mult noroi si apoi in ziua cand am urcat pe varf dar doar pentru portiunea de varf. De cum am ajuns inapoi in tabara ne-am schimbat in incaltamintea de trailrunning.
Incaltamintea sport de alergat. Cipri foloseste Hoka Evo Mafate iar eu Hoka Speedgoat. Eu sunt la a cincea pereche de Speedgoats iar Cipri a trecut prin, nici nu mai stiu cate perechi de Mafate. Amandoi suntem mari fani Hoka si suntem obisnuiti (Cipri mai ales) sa alergam cu ei prin Alpi. Dar tineti cont ca e incaltaminte speciala pentru alergat pe poteci de munte. Nu sunt de alergat pe asfalt. Cu astfel de incalaminte stii ca unde pui piciorul, acolo sta. In nici un caz nu va sfatuies ca luati incaltaminte de asfalt pe Kilimanjaro.
Sosete: in timpul zilei am folosit aceleasi sosete ca la trailrunning iar pe noapte tot ce am putut mai gros (sosete din lana merino de la SmartWool).

Hainele de dormit:

Pantaloni si tricou termic de la Odlo pentru mine (nu mai gasesc exact modelul, cele din link sau foarte asemanatoare, insa nu cred ca dati gres cu nimic de la Odlo)
Pantaloni si tricou termic de la Mammut pentru Cipri

Pantaloni:

Pantaloni de alergat de la 2XU. Acesti pantaloni erau cu dublu scop. Erau pantalonii in care ma schimbam odata ajunsi in tabara pentru ca vrei sa fii uscat si sa te incalzesti repede dar erau si de rezerva in cazul in care se intampla ceva cu pantalonii de hiking
Pantaloni de hiking. Sunt pantalonii nostri de baza pentru mers de genul asta. Dar recunosc ca noi nu prea mai "mergem" pe munte. Noi suntem din aia imbracati in haine de compresie care mai mult incearca sa alerge decat sa mearga. Asa ca folosim din ce in ce mai putin hainele si rucsacii clasici si din ce in ce mai mult echipament de alergat montan. Pentru orice este de hikin noi suntem clienti la Mammut asa ca si la pantaloni tot de acolo ne alimentam. Pe ai mei nu mai ii gasesc dar este ceva de genul asta ,iar la Cipri astia. Am vazut ca e recomandat sa ai pantaloni de schiat la tine pentru ziua de urcat pe varf. Ceea ce am si vazut prestat la majoritatea pe traseu. Mie mi se pare exagerat. Pentru ce te incalzesti foarte tare urand la deal. Cum am zis de la inceput poate ca cel mai bine ar fi sa mergeti imbracati in straturi. Noi am urcat imbracati si cu pantalonii termici si cu cei de hiking. Si i-am avut pe cei de plaoie in rucsac.
Pantaloni de ploaie - amandoi avem de la Salomon pentru ca sunt foarte usori si fac parte din echipamentul obligatoriu de la munte curse de alergat.

Geci/tricouri:

Am avut cate 3 tricouri cu maneca scurta. Sunt tricouri din material sintetic pe care le folosim si la alergat. Nu pot sa va dau exemple pentru ca sunt primite de pe la diferite curse. Gasiti insa ieftine si bune la Dechatlon.
Geaca de ploaie. Eu nu v-as sfatui sa aveti foita din aia subtire pentru ca mi se pare complet inutila. Nici poncho nu cred ca as folosi pentru ca mi se pare incomod. Noi am avut niste geci hardshell (eu de la Mammut dar un model mai vechi iar Cipri de la North Face) care tin foarte bine si la ploaie dar si la vant si lasa sa si respire asa ca nu o sa transpiri nebuneste. In felul asta nu ai nevoie de mai multe produse. Un singur tip de geaca si te acopera si pentru ploaie si pentru frig.
Cate un polar
In mod normal esti sfatuit sa ai o geaca de puf la tine. Noi nu am avut asa ceva ci am ales astfel de geci (modele mai vechi ca le avem de cand am fost in Nepal) dar pe care le-am folosit doar in tabara. Apropos, cea mai mare greseala pe care am vazut-o in naptea de sumit a fost cat de gros erau imbracati oamenii. Transpirati si rosii ca niste raci dar cu 3 caciuli pe cap. O sa scriu despre asta mai detaliat in alt articol insa nu uitati ca atunci cand pornesti trebuie sa iti fie frig (pentru ca te incalzesti urcand) si ca iei ceva suplimentar in rucsac. Dar nu pui pe tine jumatate de sifonier. Noi am pornit imbracati cu tricoul termic cu maneca lunga, tricou cu maneca scurta peste el si geaca hardshell. Atat. Iar in bagaj am avut polarul pe care l-am luat pe noi odata ce am ajuns in varf si am facut pauza de jumatate de ora. Poate ca sunt si oameni mai frigurosi si atunci as recomanda o geaca subtire de puf (eu am asa ceva) peste tricouri. Dar in nici un caz nu cum am auzit la altii ca au avut 3 polare, geaca de puf si geaca de schiat. E prostie curata.

Maini si cap:

o pereche de manusi subtiri
o pereche de manusi groase si de preferat rezistente la apa
un fes
o sapca
o bandana

(Extrem de) Utile:

Baterie de rezerva pentru incarcat telefonul.
Trusa de prim ajutor
Fluier
Patura termica
Servetele umede
Hartie igienica
Dopuri de urechi
Crema protectie solara
Pasta de dinti si periuta
Dry bag daca aveti ceva important de protejat
Batoane proteice si batoane energizante
Pudra pentru facut bautura cu electroliti. Ajuta la hidratare si deci la aclimatizare. Daca nu aveti atunci mancati multa sare.

De ce este asa scump sa urci pe Kilimanjaro?

noreply@blogger.com (Adela Tarpan) — Wed, 05 Feb 2020 12:10:00 +0000

Pentru cineva care este obisnuit cu muntii din Europa unde iti iei bocancii in picioare, rucsacul in spate si te-ai pornit la drum in orice directie iti doreste inima si te tin picioarele, mersul pe Kilimanjaro este frustrant si usturator la buzunar.

De ce?

Pai sunt doua motive principale:

Ca sa urci pe Kilimanjaro trebuie sa platesti taxa pentru intrat in parcul national. In functie de ruta aleasa si de numarul de zile, taxa asta (care merge la stat) variaza intre 800 de dolari de persoana si 1000 de dolari de persoana. Iata cateva exemple mai jos iar daca vreti sa vedeti cum este calculat aveti aici un link foarte detaliat:

                Machame 6 days = USD 814.20 per trekker
                Machame 7 days = USD 955.80 per trekker
                Lemosho 7 days = USD 955.80 per trekker
                Lemosho 8 days = USD 1097.40 per trekker
                Marangu 5 days = USD 719.80 per trekker
                Marangu 6 days = USD 873.20 per trekker
                Rongai 6 days = USD 814.20 per trekker
                Rongai 7 days = USD 955.80 per trekker
                Umbwe 6 days = USD 814.20 per trekker
                Umbwe 7 days = USD 955.80 per trekker

Este obligatoriu sa mergi cu o agentie (ghid, porteri etc). Nu ai voie sa mergi pe cont propriu iar asta o sa adauge si mai mult la costul deja piperat al taxei de parc.

Sunt sute de agentii care ofera excursii pe Kilimanjaro. Sute...

Asa ca alegerea uneia nu a fost deloc usoara mai ales cand incepi sa ceri oferte si a vezi ca preturile variaza atat de mult incat nu stii daca aia ieftini sunt ieftini pentru ca te uita pe munte sau aia scumpi sunt scumpi pentru ca sunt prea multi naivi gata sa plateasca orice in speranta ca sunt impinsi pana pe varf.

Dupa cum am spus mai sus taxa de parc incepe deja de 800 de dolari de persoana pentru un traseu de 5 nopti/6 zile. Iar faptul ca este obligatoriu sa mergi cu o agentie face ca pretul final sa ajunga sa fie orice intre 1300 de dolari si 4000 de dolari de persoana. Iar asta este de foarte multe ori doar pretul pentru urcatul pe munte si atat. Nu include cazarea din Moshi inainte si dupa Kilimanjaro(gasiti cazare OK pe la 60 de dolari pe noapte pentru o camera dubla). De multe ori nu include transferul de la aeroportul Kilimanjaro pana in Moshi (35 de dolari de persoana one way). Nu include inchirierea de material personal.

Intrebarile evidente sunt deci: Unde se duce diferenta intre taxa si pretul final? Care sunt costurile agentiei? Este pretul maxim justificat? Agentiile ieftine taie automat din confort/profesionalism?

Costurile agentiei:

Angajatii

Kilimanjaro este un munte pe care ajung oameni care nu ar avea ce cauta pe nici un munte. Cu atat mai putin pe "cel mai inalt munte din Africa". Este socand sa vezi cam ce pretentii au cei mai multi dintre ei.

Cum adica sa mergi in camping 50 de metri pana la toaleta publica? Mai bine iau un caraus care sa care toaleta portabila si cort pentru toaleta portabila.

Ai cort in care se pune masa si scaunele ca sa mananci. Pai si scaunul e fara spatar? Vai vai vai. Nu se face asta ceva. Rezultatul e ca ajung carausii sa care mai mult decat ai cara daca mergi cu masina in camping.

Mancarea? Pai ai bucatar care gateste cel putin doua feluri de mancare dimineata, pranz si seara. Iti face pana si floricele pentru "5 o'clock tea".

Mancare ce trebuie si ea carata cumva. De la cofrajul cu oua pana la ditamai butelia. Ca nu - in nici un caz nu vorbim de mancare deshidratata pe care pui nitica apa ca sa o faci mancabila. Totul se gateste atunci proaspat. Ca sa nu mai spun ca dupa 3 zile au un porter care urca pe de-a dreptul pana unde esti tu campat (si ti-a luat 3 zile de plimbat lejer ca sa ajungi) ca sa aduca carne proaspata.

Toate astea fac sa ai un raport cam de 3 angajati la 1 turist.

Noi am fost un grup de 4 persoane.

Cati angajati au avut grija de noi?

12: 1 ghid, 1 asistent de ghid, 1 bucatar si 9 carausi.

Group of 1 - 1 Senior Guide, 1 Cook, 3 or 4 Porters
Group of 2 - 1 Senior Guide, 1 Assistant Guide, 1 Cook, 6 Porters
Group of 3 - 1 Senior Guide, 1 Assistant Guide, 1 Cook, 9 Porters
Group of 4 - 1 Senior Guide, 1 Assistant Guide, 1 Cook and 12 Porters
Group of 5 - 1 Senior Guide, 2 Assistant Guides, 1 Cook and 15 Porters
Group of 6 - 1 Senior Guide, 2 Assistant Guides, 2 Cooks and 18 Porters
Group of 7 - 1 Senior Guide, 2 Assistant Guides, 2 Cooks and 21 Porters
Group of 8 - 1 Senior Guide, 3 Assistant Guides, 2 Cooks and 24 Porters
Group of 9 - 1 Senior Guide, 3 Assistant Guides, 2 Cooks and 27 Porters
Group of 10 - 1 Senior Guide, 3 Assistant Guides, 2 Cooks and 30 Porters

Iaca grupul nostru:

Toate agentiile vor spune ca ei sunt mai scumpi pentru ca isi platesc angajatii corect.

Nu ii costa nimic sa spuna asta.

Cati dintre ei spun insa adevarul?

O sa fiti socati de raspuns.

Sfatul meu este sa alegeti o agentie care vi se pare sigura si onesta chiar daca este mai eftina si sa dati voi bacsis mai mare personalului care va insoteste. Bacsisul se da direct deci sunteti siguri ca banii chiar ajung unde trebuie.

Apropos: bacsisul este oarecum ombligatoriu indiferent de agentie. Si daca platiti 4000 de dolari, tot trebuie sa dati bacsisi.

Si nu este deloc un cost de neglijat. In functie de numarul de zile si de numarul de persoane in grup este 200-600 de dolari de turist care se imparte angajatilor astfel:

	Group of 1	Group of 2	Group of 3	Group of 4	Group of 5
5 Days Marangu	$280 - $350	$238 - $300	$198 - $250	$179 - $225	$182 - $230
6 Days Marangu	$336 - $420	$285 - $360	$238 - $300	$215 - $270	$218 - $276
6 Days Machame	$336 - $420	$285 - $360	$238 - $300	$215 - $270	$218 - $276
7 Days Machame	$392 - $490	$333 - $420	$278 - $350	$250 - $315	$255 - $322
7 Days Lemosho	$392 - $490	$333 - $420	$278 - $350	$250 - $315	$255 - $322
8 Days Lemosho	$448 - $560	$380 - $480	$317 - $400	$286 - $360	$291 - $368

Echipamentul

In pretul pe care il platesti agentiei este inclus si : cortul in care dormi, saltelele pe care dormi, cortul in care iei masa, masa si scaunele.

Mai ales cand vremea nu este prietenoasa, o sa iti doresti un cort in care sa nu te ploua si sa nu te ia vantul. Insa sincer va spun ca nu am vazut nici o diferenta notabila prin campinguri. E adevarat ca unele corturi pareau mai noi. Dar sunt sigura ca nu schimba nici o agentie cortul in fiecare sezon.

Siguranta

Am citit la zeci de agentii ca este imposibil sa gasesti o agentie responsabila la preturi sub 1700-2000 de dolari. Ca oamenii nu isi dau interesul. Ca nu le pasa de turisti sau de munte. Ca nu au experienta. etc etc etc.

Noi stim de ce suntem in stare. Nu am nevoie de cineva sa ma duca de mana pe munte. Si daca credeti ca glumesc, va inselati. In ziua de "summit" carausii urcau pana aproape de varf ca sa duca de mana turistii care cobrau. Ca sa nu cada...

Cipri il atentionase pe ghid ca eu cobor incet. Incet fata de el. Ca fata de restul eram Speedy Gonzales. :) Ghidul ma alinta "my speedy queen" :)

Cautam deci o agentie onesta si responsabila dar nu cautam un baby sitter. Voiam pe cineva care sa stie traseul. Care sa aibe experienta. Care sa aibe o conditie fizica buna. Care sa nu ne dea toxiinfectie alimentara. Caruia sa ii pese ca ajungem sus. Si am gasit chiar si la preturi mai mici.

Nu am cuvinte de lauda pentru cat de Ok au fost cei de la Monkey Adventures. Si se pare ca nu suntem singurii pentru ca sunt pe primul loc pe Tripadvisor.

Ghidul nostru avea o experienat de 15 ani pe Kilimanjaro. A inceput ca caraus. Apoi a fost bucatar. Apoi ghid-asistent. Iar acum ghid. Asa ca stia foarte bine nu numai traseul dar si cum sa isi organizeze grupul.

Poti sa gastesti agentii ieftine care sa iti ofere siguranta?

Din experienta proprie stiu sigur ca da.

Insa nu uitati ca in fiecare an se moare pe Kilimanjaro.

Deci alegeti cu grija.

Mancarea

In mod normal mancarea nu ar trebuie sa fie ceva definitoriu pentru pretul excursiei. Pt ca mancarea este ieftina in Tanzania. Dar ea trebuie carata, trebuie gatita, trebuie servita. Si totul trebuie facut in conditii cat mai bune. Nu faci economie "la igiena". Ca sigur nu ajungi pe varf daca ai diaree si esti deshidratat.

Agentie locala vs agentie vestica

Daca o sa alegeti sa mergeti cu o agentie vestica o sa platiti intotdeauna mai mult. Costurile vestice sunt mereu mai mari. Dar aproape intotdeauna ei sunt doar intermediari si cei ce presteaza cu adevarat munca sunt tot de la agentii locale. Deci chiar e o diferenta de calitate? Eu nu prea cred asta si nu stiu exact care este avantajul pana la urma. Probabil oamenii se simt mai in siguranta platind avansul unei agentii cunoscute. Poate se gandesc ca agentia vestica reprezinta o garantie a calitatii. Ca impun niste standarde. Ca platesc angajatii corect. Poate ca asa este. Dar si o agentie locala onesta tot asta face. Si parca mai bine ma simt sa se duca banii la localnici nu prin UK sau SUA.

Si ca sa ajung si la concluzie:

Sa urci pe Kilimanjaro nu este ieftin dar eu cred cu tarie ca nu trebuie sa platesti preturile maxime intalnite pe la diverse agentii, ca sa ai parte de o experienta buna. Alegeti cu atentie...