Nu credeam… nu credeam ca ceva s-ar mai putea schimba, nu credeam ca voi mai privi vreodata cerul de la baza acestor granite intunecate; tot mini-universul creat in jurul unui pragmatic scindat, toata experienta si toate visele se sting, se metamorfozeaza, se risipesc si poarta cu ele pietre grele de resentimente. Nu obisnuiam sa fiu asa… mi-e atat de greu sa ma apropii de mine, sa ma gasesc si sa ma las strans in brate. Unde sunt? Ce si.. de ce caut? Lipsesc atat de multe piese din acest puzzle al unui drum ce vireaza continuu stanga, desi pare sa nu se repete, un drum ce seamana a spirala ce se strange meticulos si ametitor spre centru, din ce in ce mai repede, din ce in ce mai obositor.

Una peste alta, e vara; e extrem de cald, iar zilele fug fara sa le pot tine numarul. Cert e ca inca nu i-am simtit savoarea… acea relaxare suprema, acea respiratie fara griji, acel zambet pur si infantil… mi-e frica ca nu voi mai avea parte de ea. Totul e doar o oboseala continua, o greutate puternic apasatoare; nimic nu mai e simplu, nimic nu mai e menit sa fie simplu. Fiecare raza de soare se pierde in complexitatea ei pana cand ajunge sa fie absorbita de asfaltul greu si negru si atunci.. dispare; e pur si simplu o irosire continua si necontrolata a timpului.

Orasul asta e prea mic. Nici macar ploaia nu-i indeparteaza aerul vechi, plictistit si care ai jura ca rimeaza cu claustrofobia – fiecare cladire, fiecare trotuar de sute de ori masurat in toata dimensiunea sa, toate vin spre mine sa ma inghesuie-n intr-o agonie atat de gri… Si cu toate astea, pete de culoare apar timide sa stinga din grandoarea zidurilor gri.

Lucrurile nu merg tocmai excelent in ultima vreme dar, cu toate astea, ma simt bine. Se pare ca nu stiu sa-mi organizez timpul intrucat ajung mereu sa nu am suficient timp in decursul zilei – ma lovesc de amanari si ajung chiar sa renunt la unele activitati esentiale. Momentan as vrea tare mult sa ma plimb… recitesc randurile de mai sus si-mi dau seama ca tocmai creez poate cel mai slab articol de pe evodani.com. La drept vorbind, niciodata nu am avut moralul si energia la nivele mai reduse de atat; cu toate astea se pare ca toate merg inainte si se intrevede o bine-meritata pauza.

Ca sa va pun in garda cu ultimele noutati, am sa apelez la o mica lista – deobicei nu scriu despre partea pragmatica a mea dar de data asta o sa aleg sa o fac:

• Tocmai m-am intors de la Galati unde am participat la GALMun. Am reprezentat Austria in comitetul pentru drepturile omului. A fost dragut :)
• Organizez impreuna cu patru foarte prietenosi colegi un concurs de arta neconventionala – Go Art’D. Probabil mai multe detalii despre el intr-un viitor articol. Va recomand totusi sa accesati pagina acestuia de web.
• Ma lupt impreuna cu 2 mici prieteni tocilari sa prind un loc pentru calificare la F11 Competition – Concurs national de algoritmica – mai avem de urcat doar 10 pozitii
• Scoala nu-i tocmai la cel mai bun nivel al ei dar merge
• Am terminat de ceva timp Grow-ul care a fost foarte interesant
• De Paste am stat in Iasi pentru prima data in ultimii 5 ani

Si… cam atat cred ca ar fi de mentionat. Sunt 2 luni daca intuiesc eu bine de cand un articol a aparut pe aici. De altfel, sunt foarte constient ca scriu doar pentru mine dar asta sa stiti(stii) ca ma linisteste.

Sunt foarte bucuros ca reusesc sa gasesc caldura in jurul meu. Sunt foarte constient ca ma schimb desi nu vreau asta. E oarecum trist, dar totodata remarcabil de inteles ca acum 2 ani pe vremea asta scriam de zor si ma eliberam cu ajutorul paginii asteia, eram preocupat de scoala si imi hraneam amorul propriu cu faptul ca principiile mele sunt de aur. In prezent, imi petrec timpul cautand cine-stie-ce parteneri pentru concursul pe care il organizez, invatand in reprize, zdranganind chitara in tarziu de noapte… dormind putin – mult prea putin pentru tipologia mea; da, sunt dintre cei capabili sa doarma o vesnicie.

Nu am realizat cand a dat primavara peste mine. Daca va amintiti… imi doream de ceva timp primavara. Si fugeam dupa ea… am crezut odata ca am gasit-o in toamna… altadata parea sa invinga fulgii iernii. Au fost doar iluzii.. acum reusesc sa-i simt adevarata caldura si e atat de placut. Weekend calduros si pe curand (cat mai curand :) ).

Si totusi un ciclon nu e o simpla furtuna… pentru ca are la baza atat plusul cat si minusul… Sa stii sa descoperi plusul ciclonului, aici sta secretul. Sa stii cat sa i te impotrivesti… sa stii cand. Practic.. caut un mod de a va multumi voua celor care m-ati primit la voi, pe strada voastra inca netulburata sau neafectata indeajuns de acest ciclon permanent denumit Sansa… Destin sau pur si simplu… Viata. Va multumesc pentru caldura voastra si pentru modul in care ma protejati impotriva mea.Va multumesc voua celor care, mai mult sau mai putin superficial, mai mult sau mai putin dramatic, m-ati mentinut pe o linie aparent dreapta. Continui sa merg si sa urmaresc aceeasi tinta, de data asta mutata la o distanta mult mai mare dar mult mai cinstit pozitionata… Pentru ca tot ceea ce castigi fara a fi sfintit prin lupta este mai degraba un blestem decat un trofeu. Fiecare visam la trofeul suprem, fiecare ni-l imaginam altfel… de cele mai multe ori il dorim doar pentru noi dar ne place sa facem din cand in cand o pauza si sa ii ajutam pe cei rataciti pe drum… Nu stim de ce facem asta, dar ne incanta cu siguranta…

Oh, oh.. la multi ani Venusienelor de 8 Martie :)!

Intrebam intr-un articol anterior de ce nu “EgoDani”… pentru ca sunt egoist. Mereu am scris despre MINE, mereu implicand-o pe EA, mereu incercand sa o fur dintre VOI. Mereu mi-am ascuns nevoia de a domina sub cuvinte mari si fraze lungi pe care le numeam “principii fundamentale”. Si chiar daca EU m-am schimbat… chiar daca despre EA nu-ti pot spune nimic mai concret si mai putin adevarat decat ce ti-as putea spune despre vise sau despre ceata… chiar daca VOI reprezentati un grup atat de larg… totul a fost si va ramane la fel.

De la primele articole din seria “Ganduri”, articole care acum nu mai par la fel de valoroase, si pana la filozofia ieftina pe care o sustin astazi… Totul reprezinta acelasi lucru: pe mine. Daca acum 2 ani scriam “Prietenii sunt ca stelele”, trebuie sa stii ca ma refeream la VOI nerecunoscatorilor… si la EA.. ea care se ascundea de mine – care nu accepta sa apara nici macar pentru o clipa conform visurilor mele, in ciuda oricaror invocatii si lacrimi sfintite prin durere si nopti lungi. Pentru ca egoismul m-a construit, m-a definit dar mi-a mancat orice farama de timp liber de care as fi putut sa ma bucur. “No one knows how it’s like to be the bad man… the sad man behind blue eyes”.

E o viata de caine. E lipsita de scrupule… e existenta unei moluste cu surplus de celule nervoase. Sa lupti ani impotriva curentului ca apoi sa te lasi purtat, aruncat, sa te zbati in vartejuri ce par sa nu se termine, sa fii aruncat la marginea cascadei, sa zaresti salvarea dar sa nu o accepti… Sa traiesti un paradox, sa neglijezi orice tine de realitatea materiala revenind de fiecare data la propria ta imagine asupra lumii, in care totul e ordonat si totul se petrece asa cum ai vrea sa poti prevedea si in concret… ai vrea sa stii cum reactioneaza in sinea sa cel cu care vorbesti… ai vrea sa-i simti bataile inimii, sa te ineci in toate gandurile lui si sa-i cantaresti constiinta.

Crezi ca esti destul de puternic sa fii singur… un sfant al dreptatii si al principiilor. Dar tot ce-am facut a fost sa fug… sa fug de VOI, in jurul EI, spre MINE. Niciodata n-am avut curajul sa vorbesc deschis, in limbaj simplu… in primul rand pentru ca sunt ipocrit si “pompos” mi-e similar cu “de valoare” si apoi pentru ca mi-e frica… mi-e al naibii de frica de consecinte. Si mereu am incercat sa introduc subtilitati… uneori va prefaceti ca ele nu exista, alteori le ignorati… niciodata nu le luati in considerare si singura mea bucurie ajunge sa fie cea sadica de a scrie intr-un limbaj codat si pe care tu, cititorule, nu esti capabil sa-l descifrezi. Dar codul e simplu si elementele de baza putine… EU, EA si VOI.

Si macar de ar fi poezie… macar de ar fi muzica. Dar e mizerie. E egoism spoit cu aurul dreptatii.

Si nu cred ca o sa merg mai departe… va fi la fel de ambiguu ca pana acum. Nu-mi doresc de altfel sa-mi discreditez complet munca cum nu vreau nici ca EA si VOI sa devina suspiciosi… dar e bine sa stiti ca intotdeauna am scris pe baza experientelor traite si rastraite de mine. Niciodata fictiune, niciodata scenarii ieftine… Doar realitate, doar despre cele 3 elemente fundamentale ale viziunii mele egoiste, mereu utilizand aceleasi simboluri ieftine dar care pentru mine valoreaza o viata de introspectie si meditatie. Pentru ca daca continui sa citesti ce scriu eu aici, ma sustii… imi sustii nevoia de exprimare, imi sustii urletul de ajutor si gemetele de bucurie. Si trebuie sa iti multumesc ca existi, de data asta mai presus de ideal si cuvinte! Existi.. fie ca esti EA, VOI sau ca te regasesti in EU… Iti multumesc!

Mda. Imi pregateam un discurs “maret”… Am mutat actiunea pe blog. De ce EvoDani… de ce nu EgoDani? Si de fapt nici nu mai conteaza… Si stii cum e? Aveau dreptate…Traiasca spiritul cotidian si materialitatea schimbului “profit pentru profit”. Sa tot fie cu profit! Sa tot fie! Mult profit… profit! Si troc… troc barbar. Troc intre sentimente… troc! Mi-e mila de mine dar vai… ce mila mi-e de voi! Sa imprumut un termen bizar?… “strigator la cer!”.

E bine si cu primavara pana la urma. E bine sa o tot visezi… la un moment dat te trezesti ca-i realitate dar afara inca ninge si inca-i frig si n-ai mai reusit sa deslusesti luna dintre nori de zile bune… pentru ca toamna stie sa-si gazduiasca primavara ca o mama buna (“she won’t let you go but she might let you sing”), ca o constiinta fundamentala. Si cand, imbatata de pasari si flori si culoare, primavara ajunge si ea sa se nasca… e un copil nebun ce creste mult prea repede si mult prea gresit intr-un viitor predestinat de femeie usoara… Si acum… pe cine sa blamam? Pe noi? Sa blamam realitatea sau sa regretam ca ne permitem sa visam… sa visam si sa murim in final? Pentru cine luptam? Pentru o specie ingrata? Pentru omenire? Pentru noi insine? Pentru ele sau pentru ei? Domnilor… stiti care ar putea fi cel mai hranitor vis? Visul de a fi utili intr-un scop nobil… scopul si numai scopul ne va sfinti existenta. Tot el ne va ingropa in final… Dispret…

Primavara frumoasa! Si daca tu… cel ce citesti randurile astea crezi ca vei reusi sa imi arati ca primavara e frumoasa, te implor, ajuta-ma! De ce imi impui tu oare gandirea pozitiva cand tot tu, atunci cand ea renaste mai frumos si mai puternic, tii sa ma opresti cu toata firea ta? E absurd… e o lupta absurda. Primavara frumoasa!

E stupid… e atat de stupid sa calci un drum spre nimic. Sa sapi si sa lupti pentru nimic. Sa arzi pe altarulul nimicului… sa alimentezi o flacara a sacrificiului inutil. Pentru ca uneori ajungi sa te simti inutil. Atat timp cat visele tale nu mai au valoare, atat timp cat lumea din jur te sufoca cu banalitatile lor si nu mai ajungi sa mentii esenta si sa o impartasesti in jur… atat timp cat toate astea se vor intampla, vei fi inutil. Nimeni nu are nevoie de serpi perfizi care sa se unduiasca dupa situatie… nimeni nu are nevoie de nevertebrate, de moluste… nimeni nu are nevoie de tine. Ei cauta un om hotarat, relativ puternic si totodata sensibil… si totusi, nici ei nu sunt tocmai oameni buni.

E de fapt un cerc al rautatii in care ne invartim permanent, pana cand obosim sau din contra, devenim capabili de a ascende spre urmatorul nivel. E de fapt modul in care oamenii nu au curajul sa se impuna pe sine, nu au puterea sa fie ei insisi cu toate ca stiu ca sinceritatea e singura cale spre a parasi acest cerc murdar. Continui sa citez un contemporan decedat nu de mult timp si a carui amintire va ramane cu siguranta puternic vie in amintirea mintilor libere sau asprinante spre libertate… “Viata pe un cerc e grea, domnilor!”. De asta unii aleg cotiturile bruste fara sa stie ca in felul asta se adancesc in cercuri mai stramte, mai greu de spart, mai indepartate de firea lucrurilor.

Nu exista “voia sortii”… exista lenea ratiunii. Des se confunda lenea cu limpezimea, dar sunt doua notiuni diferite si opuse prin sensul lor. Nimeni nu se va oferi sa te poarte pe umeri spre desavarsire… nimeni nu te va ajuta mai mult decat lovindu-te si aratandu-ti cruda realitate. Pentru ca nimeni nu e dator sa-ti indeplineasca sau macar sa-ti impartaseasca visul… Fiecare e pentru el si toata comuniunea, tot ajutorul reciproc, toate tentativele de bine-facere, sunt pure iluzii… sunt menite sa satisfaca o constiinta egoista si astfel, murdara desi menita a fi un simbol al puritatii.

Si desi soarele reuseste sa traverseze valurile de nori cenusii pentru anumite momente, e doar aparenta. Si aparenta pusa in discutie este sinonim cu dependenta principala a ta. Pentru ca esti dependent de iluzie; ai gustat-o si gustul ei ti-a ramas intiparit pentru vecie intr-o anexa a nevoilor supreme. Ai nevoie de iluzii… E greu de acceptat, dar e bine sa stii ca la un moment dat toate pornirile de sinceritate din tine vor pieri si atunci doar iluzia va mai ramane. Asta daca ti-e draga viata… O viata mizera dar pe care, cel putin teoretic, o poti schimba in bine. Ai de ales intre o existenta comoda si un vis sau poti alege vidul, inexistenta. Ce drum ai de gand sa urmezi? Maine va fi la fel ca azi si ca intotdeauna? Probabil ca da… sau probabil ca nu. Sau poate ca toate vorbele astea valoreaza mai putin decat daca nu ar fi fost scrise.. Sunt aceleasi nimicuri invartite la nesfarsit. Va veni oare el, timpul in care sa simti puterea visului, sa calci pe drumul aspiratiilor tale principale? Vantul spune ca da, soarele te minte si el.. ceata e doar o confirmare. Ceea ce simti e singurul raspuns… Important e sa simti. Sa simti, ai inteles?! Simte!

The child is grown,
The dream is gone.
I have become comfortably numb.

Lumina… apusul si rasaritul… vantul, toate sunt altfel. Totul e altfel in jurul meu si totul e lipsit de volum… Si se micsoreaza si se indeparteaza clipa de clipa. Simt o continua schimbare, o continua agitatie si totusi sunt atat de linistit… Am ajuns la concluzia ca nu eu ma schimb ci ei… ei devin mai superficiali. Sunt atacat… ma simt jignit si ma simt vinovat. De ce imi impuneti vinovatia… de ce va doriti sa ma indepartati de mine? “I guess I’m not that good anymore… but that’s just me”.  In mod normal, as rescrie “Fugi” si as continua sa visez departe… dar victoria e a voastra.

M-ati adus in realitate, m-ati legat de ea… m-ati inchis intr-o cusca de timp si gratii de minciuna. Am ajuns sa traiesc ca voi.. sa continui sa-mi sap aceeasi groapa a sfarsitului bucurandu-ma de iluzia falsa a zborului la mica altitudine. Pentru asta meritati incriminati, voi ce distrugeti fiinta, voi ce negati valorile principiilor, valoarea dreptatii, valoarea sinceritatii… M-ati adus sub semnul unei simplitati mai degraba superficiala decat pura…

Dar nu ma deranjeaza. Voi lua o pauza… pentru ca sunt atat de obosit. O sa ma intind si o sa continui sa privesc cu mintea permanent limpede… o sa fiu un simplu intrus in lumea voastra, lucrand neobosit si calm la a mea, desavarsindu-i detaliile supreme si petele de culoare mai putin rotunde si mai putin complexe, dar mai apropiate de esenta si mai luminoase. Pentru ca totul e atat de simplu si drumul pare atat de drept atunci cand reusesti sa fii limpede…

Si voi fi. Sunteti incapabili sa ma perturbati mai adanc decat un ac patrunde superficial in piele… eventual veti continua sa ma treziti si sa ma motivati sa cred cu o mai multa forta si cu mai mult devotament in principiile mele. Pentru ca eu sunt EU si voi sunteti atat de departe de VOI… pentru ca doar EU si VOI vom ramane in final, iar voi… voi veti disparea in groapa materiala pe care o sapati cu atat de multa indarjire, intr-un “hei-rup” continuu, alimentati de ura si motivati de un interes superficial. SUPERFICIAL, pentru ca asta e cuvantul… si e sinonim cu demn de dispret sau de ce nu, lipsit de volum.

Da… voi lua o pauza. O merit. O merit intr-un deplin generat de suferinta. Pentru ca toti ne cautam radacinile cand ele par vejtede… ne retragem existenta acolo si continuam sa luptam pentru ca, intr-o zi de primavara, intr-un soare bland si o adiere calma de vant, dupa o noapte dominata de ceata si luna plina, sa iesim la suprafata si sa stralucim… sa ne nastem din nimic, pentru ca nimic suntem si nimic vom fi pana atunci cand ne vom regasi.

Fie sa renasca numai cel ce har

Are de-a renaste curatit prin jar

Din cenusa-i proprie si din propriul scrum,

Astazi ca si maine , pururi si acum!

Niciodata, dar niciodata nu vei reusi sa fii bun… practic, esti sortit sa fii rau. Si daca scopul vietii e sa fii bun, deja ai marcat o greseala. Cum sa multumesti mai multe situatii contradictorii… mai multi oameni, mai multe mase, mai multe sentimente… cum sa faci fata tuturor? Cum altfel decat fiind pur si simplu… rau? Ce chestie care sa sune mai ignorant si mai stupid decat “unele minciuni sunt necesare” ati mai auzit?

Nu poti face nimic… ai mainile si ratiunea legate de secole de evolutie umana. Evolutia te-a sortit esecului… Si ce-ti ramane de ales… sa lupti, sa depui un efort enorm pentru a intelege ratiunile fiecarei parti… un efort enorm pentru o matematica de uzura a calcului pagubelor cauzate de urmatorul pas – le cauti pe cele mai neinsemnate si totusi nu stii niciodata cum se face ca, dupa ce nu mai poti schimba nimic, descoperi pasul mai facil si mai corect. Da… facilitate… evolutie, comfort… principiile din tine probabil ca deja isi intorc spatele termenilor astia pomposi. Nu vezi nimic mai departe de legea ta, de felul tau de a fi. Pentru ca esti rau. Sau incapabil… la fel ca toti ceilalti.

Ce mare hiba a ratiunii… ce defect… si nu – nu e o situatie similara cu aspiratia spre perfectiune. Ajunge chiar sa tina de supravietuire… de atat de multe compromisuri, idei preconcepute… suferinta, durere, strangere de inima. De ce scopul nostru sunt greselile? De ce nu suntem capabili sa le evitam si totusi dovedim o capacitate imensa de a le ascunde si de a le ignora iminenta dezastroasa. Superficialitate? Poate doar autoconservare si totusi… Cai de imbunatatire ar fi – reintoarcerea la radacini fiind cea mai buna dintre ele. Sau o fi si alta pe care nu o pot vedea acum, incapacitate care imi va face rau in acest interminabil ciclu vicios? Rau. Incapabil. Si daca faci prea multi pasi, nu te apropii mai repede de sfarsit? Nu se poate merge si inapoi? De ce concretul si abstractul nu se imbina intr-o realitate pe care sa o putem intelege… probabil ca divinul sau… Rau. Incapabil.

De cand ma stiu am trait cu obsesia de a parea superior, de a parea stapan pe situatie, un mic zeu al cunoasterei. In practica, traind superficial si neaprofundand niciodata conceptele care ma intereseaza si despre care vorbesc mai mult din convingeri proprii, cu siguranta mai pure si mai sincere decat orice carte sau tratat dar insuficient de complexe, nu am reusit niciodata sa imi expun ideile coerent. In orice domeniu, fie el abstract, uman, real, mereu m-am izbit de un perete cu asperitati si care ma zgaria, ma ranea permanent in orgoliul meu de fiinta colerica (inca nu mi-a dovedit nimeni, in afara de mine, contrariul) – lipsa culturii; cultura de orice tip, din orice domeniu, pentru ca imi place sa ma cred multitalentat si multivocational.

Nu am intalnit pana de curand persoane care sa imi reproseze direct acest major defect al meu. Ca un internaut nebun ce sunt, eram in stare sa ma documentez pe o tema in cateva ore si apoi sa lovesc in audienta cu cele mai interesante topic-uri pe care le descoperisem, deviind mereu discutia spre cele 3-4 zone de interes pe care le puteam dezbate in discursul meu – preluam cu usurinta convingerile altora si le redam cu o siguranta de sine si cu o influenta subiectiva ce ma puteau impune, relativ usor, drept o prezenta placuta si captivanta. Si totusi… de la o vreme, lumea mi se arata din ce in ce mai dura, cu mai putin lapte, cu mai putina miere gata sa fie oferite in schimbul unui efort minor. Nu mai mint o masa de oameni usor impresionabili… ma mint pe mine, mint o generatie. Si nu sunt singurul care incearca sa faca asta…

Simt ca a venit vremea primei decantari… ma apropii de primele filtre serioase, cu orificii mult mai inguste si mai greu de dibuit, ale vietii. Si mi-e frica. Mi-e frica de esecul pe care il simt la doi pasi, a carui umbra m-a urmat mereu si pe care am reusit, mai mult sau mai putin perfid, sa o ocolesc si sa ma baricadez sub ziduri de aparenta valoare. Ma trezesc uneori din vis si ma intreb atat de dur si sincer “Ce vreau eu de fapt sa par? Ce vreau sa realizez? Ce pot eu face defapt, cat sunt de capabil?”. Si nu gasesc niciodata un raspuns, semn, ar spune unii, al faptului ca nu cred destul in mine. O, dar vai… nu stiti nimic despre ce respect incomensurabil imi port… cata aparenta, cata minciuna in el, cat narcisism si cata admiratie auto-impuse. Respect pe care, in clipele in care ajung, trezit buimac, in realitate, il dispretuiesc cu toata firea mea si de care as vrea sa scap… aici ajung la partea a doua a fiintei mele, modestia auto-impusa – alta minciuna groaznica pe care mi-o servesc in fiecare moment al existentei mele, dar care pare mai aproape de mine decat orice alt sentiment. Si de aici intrebare… sentimentele sunt ratiune sau ratiunea e sentiment… si deja am pierdut toata coerenta unui text ce se voia pe o cu totul alta tema.

As putea lega cuvinte, as putea insira baliverne de tipul asta la infinit… ca un versifcator ieftin ce se vrea poet, ca un muzician mediocru ce interpreteaza cu emfaza si dispret in fata unei audiente adunate mai mult din mila si atrasa de naivitate. Cine ma cred eu sa refuz naivitatea, puierilitatea? Cand asist la scene de pura naivitate, o parte din mine moare. Astfel m-am autoeducat in ani la randul de singuratate auto-impusa si in care nimeni nu a patruns si nu va patrunde vreodata, ca in cazul fiecarui om de altfel. Si asa ajung sa ma dispretuiesc… sa ma simt un mare nimic, un vanator care fuge in mult prea multe directii si aplica superficial strategii studiate de altii cu truda si entuziasm, prin sacrificiu de sine. Simt ca nu voi ajunge niciodata, nicaieri; prea multe trenuri de prins, o conditie materiala mult prea putin permisiva, o lege a firii cu care nu reusesc sa rezonez. Intru apoi, relaxat si fara urma de ingrijorare, in idealul propriu… ma incurajez singur, iau doza de minciuna,  ce creeaza o dependenta mai acuta decat orice alt drog material sau sentimental, si raman sa visez, sa traiesc in lumea mea, atata timp cat asta va mai fi posibil. Si, da… savurez fiecare moment. Ii sorb lacom toata gloria si ma infrupt din rodul gandirii mele adanci, mai profunda, mai intunecata si, paradoxal, mai sincera ca oricand altcanva.

Concluzia… de ce concluzia deja? – pentru ca simt ca m-am expus deja prea mult si mult prea vulnerabil, poate mai vulnerabil decat sunt intr-adevar. Concluzia… sunt ipocrit, domnilor. Asta sunt. Si voi ramane astfel pentru totdeauna. Am ajuns sa cred ca nu ma deranjeaza… sper in continuare intr-o zi de maine cand voi fi mai bun, mai puternic, si intr-un final capabil sa lovesc, sa distrug si apoi sa recladesc, sa ignor in drumul

meu spre desavarsirea deplina, spre visul suprem. Dar nu, sa nu credeti ca sunt rau… sunt doar la fel de bun ca voi. Pe curand!

EDIT: Daca tot e blog personal, mi-am zis sa ma bucur de putina libertate infantila. Nu stiu cat de bine sa imbina cu ideile expuse aici, dar de cateva zile este singura piesa muzicala pe care o ascult si cu care rezonez… inclusiv titlul ma atrage. Sper ca, in modul asta, sa nu reduc din profunzimea ei si din scopul ei initial, cu adevarat demn de respect. Celelalte cuvinte – Ultima

Design-ul va fi curand schimbat si adaptat si celorlalte proiecte ce vor urma sub numele EVO. Urmeaza un mic instructional de chitara pentru incepatori cu sfaturi ca de la student la student, pentru ca intotdeauna ai nevoie de profesor dar ai nevoie si sa te consulti cu altii de rangul tau si sa furi din experienta formata prin munca, nu prin acumulare bruta de cunostiinte. Cred ca e necesar sa actualizez galeria foto, care se pare ca e plina de erori si pagini inaccesibile. Si, nu in ultimul rand, cred ca e necesar sa scriu mai mult. Chiar imi doresc sa pot scrie mai mult si sa imi mai lucrez stilul.. simt ca am cate ceva de spus, chiar daca poate doar pentru mine insumi.

Prea multe cuvinte nici nu cred ca au rost… astept o aniversare in care sa pot pune pe tapet o serie de realizari importante dar pana atunci va invit sa primiti colinda mea. Craciun fericit si sarbatori pline de caldura, va ureaza inca bebelusul de 2 anisori, EVO!