Guerilla Verde, caravana educațională de filme cu mesaj ecologic poposește și în Timișoara, miercuri, 20 octombrie, la Colegiul Bănățean, Aula Magna UVT, și Facultatea de Mecanică.

Parte dintr-un proiect mai amplu, Better Education Through Innovation ( BETI), caravana își propune să contribuie la educația tinerilor prin intermediul filmului. După vizionarea filmelor, spectatorii vor putea lua parte la discuții libere pe tema mediului înconjurător, a minorităților și a sănătății

Proiectul se adresează în special tinerilor, însă oricine poate veni să vizioneze filmele și să se implice în discuții. Intrarea este liberă, iar pentru a vedea ce filme se vor proiecta, aruncați o privire aici.

Și încă o chestie mișto pusă la dispoziție de cei de la Guerilla Verde, concursul foto-video EcoPaparazzi, ajuns deja la a IV-a ediție, în care tinerii sunt invitați să surprindă imagini care reflectă încălcarea unor reguli de bun-simț în ceea ce privește mediul înconjurător.

Programul:

13.00 – 14.00 – Colegiul Banatean, Sala de festivitati
14.00 – 15.00 – Universitatea de Vest, Aula Magna
15.00 – 16.00 – Universitatea “Politehnica” – Facultatea de Mecanica, Amfiteatrul Traian Vuia

Ultima seară de TmBase se anunța promițătoare cu Black Sun Empire și Dirtyphonics.

Iar dacă tot nu am fost la warm-up-ul oficial, să ne încălzim oleacă aici:

Locația: Halele Fructus, ca de obicei.

Preț bilet: 50 lei pentru seara asta, dacă nu aveți cumva abonament.

Cine a fost prezent și aseară? Impresii?

Ultima zi de Internship 2.0, o experiență pe care am parcurs-o cu 100km/h. Și cum orice sfârșit marcheaza un nou început, ultima zi a stagiului 2 înseamnă relansarea PR365. Să ne (re)vedem/ (re)auzim cu drag și în offline!

P.S. Mai mult 3 zile în care vă puteți înscrie în Stagiul III.

God, I’m glad I’m not me.

I’m Not There nu e genul de film biografic clasic, în care prezentul se amestecă cu trecutul, sau în care artistul e înfățișat de-a lungul întregii traiectorii muzicale, din momentul în care s-a ridicat din obscurități până în momentul în care a atins faima. Nu e filmul care să îl prezinte pe Bob Dylan în mod direct. Singura referire directă la Dylan e la începutul filmului, care menționează că este “inspirat de muzica și multiplele vieți ale lui Bob Dylan”. Mai este și coloana sonoră, care cuprinde foarte multe cântece de-ale lui nea’ Bob, interpretate de el și de alți artiști, dar în rest numele nu mai apare de-a lungul filmului. Bineînțeles, referiri la diferite momente din viața artistului sunt destule pentru cei care știu.

Șase personaje interpretează diferite ipostaze din viață lui Dylan: poetul, profetul, banditul, impostorul, sau mai exact, Christian Bale, Cate Blanchett, Marcus Carl Franklin, Richard Gere, Heath Ledger, Ben Whishaw – cu toții sunt Bob Dylan. Personaje diferite, de vârste diferite, de sexe diferite toate sunt Dylan. Cate Blanchett e probabil cea care intrigă cea mai mult prin interpretarea ei, un Jude Quinn flegmatic, care corespunde perioadei în care Dylan a folosit chitara electrică la festivalul de folk din Newport. Vocea o trădează uneori drept femeie, dar în rest chiar reușește să redea întocmai gesturile, și culmea, chiar seamănă izbitor cu artistul.

Filmul poate fi greu de imaginat, și e și mai greu de povestit. E ca și cum ai cumula toate filmele, toate documentarele, toate poveștile și toată muzica lui Dylan într-o singură peliculă. Cu toate astea, cred că îl vor gusta mai bine persoanele interesate de artist, care știu câte ceva despre el,  care fac direct conexiunea cu momentele la care filmul face trimitere. Altfel e posibil ca momente cheie să treacă observate. Un film potrivit celor care vor să vadă ceva mai puțin convențional.

Pe lângă prezentările participanților de la Internship, care vor vorbi despre cum PR-ul, Cultura și Web 2.0 se îmbină armonios, vor fi prezenți și câțiva invitați speciali: Andreea Burlacu, Adrian Ciubotaru și Andrei Roșca.

Cei care nu vom putea fi prezenți la fața locului, vom susține prezentarea online. Adela o să vorbească despre relația dintre Scriitori și Social Media.

Așadar, norocoșii care se află în București și sunt interesați de subiect, sunt așteptați la ora 18:00 în Absintherie. Intrarea este liberă!

Mai multe detalii de la sursă – Webcultura.

Andrzej Dragan, fizician și fotograf deopotrivă. Portrete venite dintr-o lume degradată, macabră, aflată parcă în descompunere. O deschidere a unui film horror. Mie îmi amintesc de Dorian Gray. Dorian Grey în postura urâțită. Parcă toți sunt Dorian Gray în momentul în care descoperă că portretul începe să prindă viață și, terifiat, îl ascunde în pod. O oglindă a unui suflet urâțit. Frumoase portrete urâte!

Azi am fost instruiți de prima echipă a stagiului și am făcut cunoștință cu Webcultura, unde am fost special guests la primul online art party care a avut loc pe Facebook. Webcultura, sau mai exact online-ul și cultura puse în aceeași oală, e un proiect menit să aducă împreună oamenii din cele două domenii.

Pentru început party online, adică schimb de idei interesante, muzichie, artă neconvențională, băuturi interesante, și multă voie bună.

De mâine la treabă!

Somewhere along the line I knew there’d be girls, visions, everything; somewhere along the line the pearl would be handed to me.

Tocmai am terminat Pe drum-ul lui Kerouac și am sentimentul că urmează să se întâmple ceva important, să se schimbe ceva, nu știu exact ce. Sau că trebuia să fi descoperit ceva important. Să ma simt diferită, în vreun fel. Nu îmi dau încă seama în ce fel m-a mișcat romanul, cert e că a reușit să mă țină cu sufletul la gură, și dacă am rămas totuși cu un sentiment, e sentimentul că am fost și eu pe drum, alături de Sal Paradise și zănaticul de Dean Moriarty, că am trecut și eu pe acolo, că am văzut locuri, că am întâlnit oameni, că am trecut printr-o experiență, însă situată cumva în culise, nu participând în mod direct.

Romanul l-am început pe drum, mai exact pe tren, lucru care a făcut paginile să se întoarcă într-un ritm mai alert și aventurile să pară mai palpitante. Din păcate l-am terminat acasă, timp în care acțiunea se derula parcă cu încetinitorul. Nu știu dacă e atât de important neapărat cadrul în care se citește, dar așa de dragul eroului, e mai drăguț de citit într-un cadru care îți dă impresia că ești undeva pe drum. Altfel e posibil să te cuprindă tot felul de nostalgii sau dor de plecări nebunești cu autostopul. Sau nu. Bineînțeles, doar dacă vrei tu asta.

Un alt aspect care probabil că i-a știrbit din farmec a fost faptul că l-am citit în română, deși primisem audiobook-ul în engleză de la Ro. Nu am putut pur și simplu. Momentan nu sufăr audiobook-urile. Scuze Ro, promit că data viitoare, pentru că va fi o data viitoare, promit că îl voi reasculta pe Kerouac în engleză. Sau poate chiar îl voi reciti în engleză. Haha. Așa, acum că am stabilit micile detalii premergătoare citirii lui Kerouac, cititul în engleză și pe drum, să vedem despre ce e vorba.

Sal Paradise ( Kerouac însuși), naratorul, un tânăr scriitor, îl introduce pe Dean Moriarty (Neal Cassady, de fapt), oaia neagră a tuturor întâmplărilor și cauza multor necazuri, încă din prima pagină a romanului:

Apariția lui Dean Moriarty a declanșat acel episod din existența mea pe care l-aș putea numi viața mea pe drum.

Eroul visa de mult timp să plece spre Vest, dar nu avea impulsul potrivit. Dean, pușcăriaș, hoț de mașini, cu un tată vagabond servind drept exemplu, manifestă un interes pentru artă în general, și e considerat de majoritatea drept nebun, sau cel puțin un ratat. Sal pleacă pentru prima dată înspre Vest în 1947, singur, cu autostopul și cu doar 50 de dolari în buzunar, timp în care întâlnește oameni din toate păturile sociale, se reîntâlnește cu prieteni vechi, rămâne fără bani, își găsește slujbe total nepotrivite, are o aventură cu o mexicancă pe care efectiv o întreține, savurează jazz-ul prin birturi, merge la petreceri monstru și toate astea pentru a se regăsi pe sine dar și pentru a înțelege lumea în care trăia.

Pe Dean îl reîntâlnește și îl pierde de nenumărate ori. Și chiar dacă Dean îl părăsește în momente cruciale, ca un prieten nedevotat, Sal îi rămâne credincios, deși de fiecare dată îl regăsește efectiv într-un mare bucluc și într-o și mai mare demență ca înainte: la un moment dat Dean era căsătorit de 3 ori, divorțat de 2 ori și locuind cu a doua soție. După aproape un an pleacă împreună spre Vest cu scopul de a hoinări, apoi Dean se stabilește pentru o perioadă la New York.

Ultima parte îl surprinde pe Sal mergând într-o ultimă călătorie, de data asta spre Mexico City. Dean îl ajunge din urmă la Denver și aici cred că se consumă un episod foarte interesant: cel în care, ca într-o călătorie inițiatică, cu marijuana în sânge dansează pe mambo într-un bordel plin cu prostituate minore. Dean îl părăsește pe Sal și de data asta, într-un moment crucial: Sal făcuse dizenterie. Dar Sal nu se supără, pentru că fascinația lui pentru Dean nu are limite.

Dean se reîntoarce la New York pentru a-l ajuta pe Sal și pe prietena lui să se mute la San Francisco, dar inconsecvent ca întotdeauna, planurile se destramă și pleacă singur înspre Vest. În final, Sal meditează cu privirea spre Vest, în apus, mărturisind că în timp și oameni și peisaje se derulează prin fața lui, el se gândește la Dean Moriarty.

Poate că dacă citeam romanul în 1957 și făceam parte din generația beat mi-aș fi luat rucsacul în spate și aș fi plecat și eu pe drum. Poate că ăsta e lucrul cel important care ar fi trebui să se întâmple. Dar nu mai are același impact azi. Și nici nu ar avea cum. Lucrul cel mai important e că am citit un roman frumos și agitat deopotrivă.

Ce mă miră însă e faptul că nu s-a făcut nicio ecranizare a romanului până acum, deși s-a încercat. Lucru care mă face cu atât mai curioasă despre ecranizarea lui Walter Salles, care va apărea în 2011, intitulată, evident On the road. Între timp poate mai încerc ceva de Kerouac. Sugestii?

Singurul festival din Timișoara la care mă deconectez. Festivalul care îmi dă parcă un semn de alarmă că a început toamna și că e cumva ultima evadare din oraș. Singurul festival la care am văzut copii, părinți și tineri să se amestece atât de armonios la activități comune.

Anul trecut ne-am  pierdut pe Aleea Culturală cu orele. Nu mai știu în ce ordine s-au înlănțuit evenimentele. Țin minte doar că ne apropiam de un cort simpli curioși și plecam de acolo prieteni. Am pictat plase la Cloud Factory, am reciclat lucruri (ne-am pictat insigne din dopuri de sticlă), am fost Eco și ne-am cusut plase textile, am modelat bijuterii cu picii 5 ani, am pedalat pe biciclete, ne-am uitat la scurtmetraje, am mâncat gulaș, am învățat să jonglăm cu cei de la The Serious Road Trip, ne-am pictat pe față, ne-am fotografiat, ne-am tolănit pe iarbă la piese de teatru.

Vroiam să mergem la un cort anume dar ne opream la încă 5 înainte. Ochii o luau în toate direcțiile când ne uitam pe program. Vroiam să le cuprindeam pe toate deodată. Și uite așa zbura timpul până seara când începeau concertele.

Muzica nu e neapărat dintr-un repertoriu cunoscut, și nu e un anumit gen de muzică. Auzi aici de toate și din toate colțurile lumii. Călătorești în diferite părți ale globului în aceeași seară.  Jazz, rumba catalana, ritmuri africane. Așa am avut ocazia să ne familiarizăm urechile și cu muzica altor culturi, muzică de care nu știam nimic până atunci.

Știu că am cam înghețat e frig în fiecare seară, dar nu am plecat decât când s-a terminat concertul. Nu aveam de ce, pentru că la tanti Esma Redzepova toată lumea era în față și dansa, iar Dobet Gnahoré i-a lăsat pe toți cu gura căscată cu dansurile exotice, care aminteau de ritualuri demult uitate în timp ce cânta despre pace și Africa.

Am plecat de la Plai copleșiți. De muzică în primul rând, dar mai ales de diversitatea pe care am experimentat-o. Și am plecat convinși să revenim și la anul, indiferent de line-up ca să zicem așa.

Afișele lor colorate sunt însă peste tot. Se pare că au pregătit aceeași gamă de activități, parcă și mai multe. Iar muzica o să fie pe măsură și de data asta (Misia, Trilok Gurtu).

P.S. articolul participă la concursul “Campaña lateral te vrea la PLAI!”