De la 21:00, da? Cu ocazia asta, la mulți ani vere! (adică în 13)

LE: Cică nu mai particip, că mi se pregătește un party surpriză acasă. Dar have fun și pentru mine.

”Biscuiții lui Aldo – mâncare naturală pentru căței cuminți” reprezintă prima patiserie canină din România. Un proiect îndrăzneț, frumos și din dragoste pentru animale.

”Am început să pregătesc mâncare specială pentru câinele meu după ce produsele din comerț i-au creat mai multe probleme. De la acid la stomac, la zile întregi de lipsă de poftă de mâncare, la nenumărate probleme digestive care m-au dus de multe ori de urgență la medicul veterinar”, povestește Ama pe site.

Ama ne-a zis pe twitter că avea mari emoții și că se bucură că a fost încurajată de câțiva urmăritori de-ai ei. ”Am zis că dacă sunt numai 50 de oameni în toată țara care să aprecieze ideea, eu sunt mulțumită”, mai zice Ama.

Haideți să îi arătăm că iubim animalele și că acest proiect al ei merită să ajungă mare, așa cum merită animalele să fie respectate.

Pe Ama o mai găsiți pe blogul ei culinar, dar și pe twitter. Și are niște rețete deosebite, deci bănuiesc că și cele pentru patiseria canină sunt asemănătoare. Din câte știu eu, Alexandra a învățat să gătească, cât de cât, de la Ama.

Felicitări Ama și succes!

Se zice că ”buna fericire nu stă în bogăție, ci într-o mulțumire a inimii de starea ei”. Eu zic că-i adevărat proverbul. Cu toate că trăim în România. Ei bine, asta nu ne ocupă tot timpul. Vorbesc despre timpul meu, că nu pot să vorbesc și despre al vostru. M-am ”resemnat” cu timpul pe care îl am la dispoziție. De ce? Pentru că dacă ziua ar fi mai lungă și dacă aș avea mai mult timp la dispoziție ca să duc la capăt o sarcină (treabă, adică), atunci la finalul zilei aș fi mult mai obosită. E o problemă pe care o putem gândi logic. De ce să cerem mai mult timp pentru noi? Dacă vrem mai mult timp, înseamnă că nu știm să ni-l împărțim sau că nu suntem mulțumiți de felul în care ne trăim viața.

Mă ”uit” la mine când sunt la serviciu. Dacă știu că trebuie să termin la o anumită oră, ca să plec într-o anumită locație, atunci mă încadrez în timp. Mai pierd timpul și cu colegii la țigară, chit că m-am lăsat. Mai pierd timpul și pe internet, golindu-mi aiurea readerul și mailurile. Mai pierd timpul și vorbind la telefon, căci doar suntem în anul 2010.

Știți cum se spune, ”nu timpul ți se potrivește ție, ci tu potrivește-te timpului”. Toate cunoștințele mele știu că niciodată nu ajung la timp undeva. Dar în dezordinea mea, sunt organizată. Și nu devine deloc monoton. Și dacă mă încadrez în timp și seara pot să zâmbesc și să am timp să stau cu prietenii, măcar la un ceai, atunci partea cu ”buna fericire nu stă în bogăție, ci într-o mulțumire a inimii de starea ei” se aplică.

Tu cum stai cu timpul?  Ce proverb ți se potrivește cel mai bine?

”Timpul vindecă orice rană”

”Tu poți să întârzii, dar Timpul nu va întârzia”

”Timpul mă face să prețuiesc veșnicia”

”Nu timpul ți se potrivește ție, ci tu potrivește-te timpului”

”Toate lucrurile au frică de timp, dar timpul se teme de piramide”

”Timpul și refluxul nu așteaptă pe nimeni”

”O zi nu e niciodată prea lungă”

”N-are timp liber cel ce nu-l folosește”

”Timpul înseamnă bani”

”Bătrânețea și trecerea timpului ne învață de toate”

”Timpul duce totul cu sine”

*repetarea cuvântului timp iese din discuție

Nici conferințele nu mai sunt așa cum erau.

Mă duc frumos, dis de dimineață, la ”marea” conferință internațională pe tema ”Valoarea adăugată a Managementului Strategic al Resurselor Umane pentru organizațiile non-guvernamentale și non-profit”, eveniment la care era anunțat să participe și Principele Radu. Era recomandabil să mă duc, că doar subiectul face parte din politica editorială a ziarului.

După ce aștept mai bine de 20 de minute în holul etajului 1 al Hotelului Timișoara, se gândește un organizator să ne bage în seamă. Eram trei oameni. Intrăm în sală, începe conferința. Cineva de la Clubul de Management, aka organizator, ia cuvântul. Și se exprimă așa cum se exprimă o fetiță de liceu care prezintă la balul bobocilor. Ne anunță că Radu Duda nu mai vine, că avea alt eveniment programat. Păi dacă era programat, tu nu știai din timp?

Tu, ca organizator, anunți că nu-ți mai vine cel mai important invitat abia în timpul conferinței? Tu, ca organizator, nu ai aflat că s-au inventat și mapele de presă? Și să nu mai vorbesc despre promovare, care-a cam lăsat de dorit! Sec!

Era într-o duminică de iarnă. Iar eu eram în concediu. Mă plictiseam. Prin urmare fumam mai des. Și ce mi-a trecut prin cap? ”Ce-ar fi să nu mai fumez?”

Zis și făcut. Motivație era destulă. Adică mai puțin ajungea pachetul la 10 lei. Nu că n-ar fi ajuns. Și chiar așa! Nu eram eu în stare să întrețin o conversație fără să fumez? De unde până unde ideea aia că fumatul mă face sigură pe mine? Eu am nevoie de ceva anume ca să fiu sigură pe mine?

Cam asta aveam eu în cap în noaptea aia de duminică. Ei, și cum eram eu motivată, am stat și m-am gândit. Hai să mă motivez mai mult. Că tot am auzit de cartea lui Allen Carr (În sfârșit nefumător). Și am tot citit pe diverse bloguri că mulți au reușit să se lase de fumat după ce au citit cartea. Știam că o carte nu o să mă facă să renunț la tutun, dacă eu nu-mi doream asta. Din ideile mele mai lipsea doar puțină motivație. Și am citit cartea. Aproape 200 de pagini în numai câteva ore. Atât de mult m-am motivat s-o citesc, încât am terminat-o într-o noapte. De duminică. Deși îmi picau ochii în gură de somn.

Și ultima țigară am terminat-o cam când mai aveam vreo 30 de pagini din carte. Nici nu mai vroiam să fumez. Nu că ar zice cine știe ce în carte Allen Carr, dar totuși… îmi dădeam o parte din salariu pe țigări. Nu meritam eu mai mult decât atât?

Luni, când m-am trezit, adică pe 21 decembrie 2009, mi-am făcut cafea. Persoana de lângă mine trăgea cu poftă din țigară și bea din cana de cafea. Nici nu m-am gândit să fumez și eu. M-a apucat doar dorul de sentimentul și de ideea de a ține țigara în mână și de a-mi hrăni plămânul cu nicotină. M-am gândit la altceva. Am început să conversez cu lumea de lângă mine, care fuma, coincidență. Și am continuat să lenevesc, că doar eram în concediu. Mă mai apuca din când în când dorul de obicei. Dar așa cum mă apuca, așa trecea. Eram fericită că am învins nicotina. Din prima zi chiar m-am simțit în pielea mea. M-am simțit bine. Și mă simt și mai bine, pe zi ce trece.

Astăzi sunt în a doua zi, după o lună. Ies cu colegii la țigară, merg în baruri în care fumul de țigară e la el acasă, nu mi-am schimbat nicicum programul. Doar că parcă am mai mult timp de mine. Mă simt așa de bine când îmi aud prietenii că nu mai au bani nici de țigări, de-mi vine să țip de fericire. Nu că m-aș bucura pentru ei! Doamne ferește! Dar mă bucur că nu mai sunt și eu în situația lor.

Ideea e că mai am prieteni care s-au lăsat. Doar că lor încă le e greu, deși au vreo două săptămâni de când nu au mai fumat tutun. Și mă bucur că mie mi-a fost ușor. Allen Carr spune că după trei săptămâni nu mai simți nevoia de nicotină. Aș mai scrie o sumedenie de chestii, dar nu-mi place să public posturi prea lungi pe blog. Am impresia că mulți nu le-ar citi. J

Părerea mea:

Dacă vrei să te lași de fumat, nu o face într-o perioadă grea a vieții tale. Pe mine m-a ajutat concediul. Poate fi și invers, în schimb.

Gândește pozitiv! Poți să te lași de fumat. Imaginează-ți că ai un vierme în… stomac care se hrănește cu nicotină. Îți place ideea? Asta merge și cu fobia. De exemplu, dacă ești arahnofob, cum sunt eu, imaginează-ți un păianjen în stomac (nu știu cum am putut să scriu asta) și sigur îți va fi mai ușor.

Nu renunța la obiceiurile zilnice. Doar la cel de a fuma. Continuă să ieși cu prietenii în baruri, bea-ți cafeaua cu fumătorii, ieși cu colegii tăi în pauza de țigară. O să-ți fie ușor. Succes!

A murit Cosmin Lungu. Cel care a primit Premiul de Excelență Culturală, pentru anul 2008.

”Premiul pentru 2008 este decernat jurnalistului Cosmin Lungu, o persoană foarte dragă mie, care pe lângă meritele lui profesionale, este unul dintre cei mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut. Este de o sensibilitate extraordinară, de o creativitate și un umanism ieșite din comun, iar cel care îl cunoaște știe cât valorează. Noi îi mulțumim pentru prietenia și sprijinul pe care ni l-a acordat de atâtea ori și îi dorim să fie printre noi întotdeauna la fel de plin de optimism și de vesel cum este astăzi”, a spus Magdalena Mărculescu, directorul Regional Austrian Airlines.

Cosmin a scris la Focus Vest și la Ziua de Vest. A fost PR și director de evenimente la Cărturești. Toți spuneau asta despre el. L-am cunoscut și eu. Nu îndeajuns de bine, dar destul cât să-mi dau seama că e un om extraordinar. Păcat!

Odihnește-te în Pace!

”URGENT! NU ACCEPTA VACCINAREAUn reputat neurochirurg ne pune in garda Nimeni nu trebuie sa accepte vaccinarea contra gripei porcine deoarece este vorba de unul dintre cele mai periculoase vaccinuri. Contine un adjuvant numit squalena . Acest produs poate provoca grave boli auto-imune ca scleroza in placi, artrita reumatoida si lupusul. Este vorba de adjuvantul vaccinal care a fost asociat cu sindromul razboiului din golf ce a cauzat moartea a mai mult de 10.000 soldati si care provoaca o agravare cu 200% a maladiei Lou Ghering (scleroza laterala amiotrofica sau boala lui Charcot , boala mortala). …. CONTINUARE CLICK AICI Va rog sa retrimiteti acest mesaj. Oamenii trebuie sa fie avizati cum sa se protejeze. Trimite mai departe”

Asta circulă pe Y Messenger. E amuzant, nu l-am citit încă pe tot. Ideea e că l-am primit de la un copil de până în 14 ani…

Senzațional! Gripa porcină o atacă pe cea… aviară. O cioară din Complexul Studențesc din Timișoara a murit de… gripă porcină. Tânăra zburătoare poate fi remarcată între crâșma Retro și un cămin studențesc situat pe Aleea Studenților din orașul de pe Bega.

Ar putea apărea și un asemenea caz, așa-i? Ideea este că am trecut astăzi pe la Policlinica Studențească. Nu să mă vaccinez. Nici vorbă de asta. Acolo am dat însă peste studenți care cereau ceva informații despre vaccinul ăla cu mercur. Nu prea vroiau ei să se vaccineze. Isteria ”mitică” nu a ajuns și la ei. Numai că medicii de la Policlinica din Complex nu prea se cred informatori…

Uite de ce!

Eu: Bună ziua! Sunt de la ziarul … . Puteți să-mi spuneți, vă rog, unde se pot vaccina studenții și cu ce medic pot să vorbesc despre asta?

Un medic feminin ai cărui colanți răsăreau de sub halatul alb: Noi nu suntem informatori. Nu avem informatori aici. Fiecare student se vaccinează la facultate. La ce ești studentă?

Eu: ??? Adică la secretariat? Nu sunt studentă. Nu vreau să mă vaccinez. Sunt de la ziarul… . Vreau să vorbesc cu cineva care poate să-mi dea mai multe detalii.

Ea: Nu suntem informatori. Purtător de cuvânt este numai la primărie. Uitați listele pe ușă.

A plecat. Între timp.. studenții râdeau de o discuție pe care cadrul medical a avut-o cu o oarecare tanti la telefonul de pe holul policlinicii. Îi spunea că a fost în concediu și că s-a distrat și etc… Dar n-avea timp să le spună câte ceva despre vaccin sau să-i îndrume. Ei doar stăteau acolo de câteva ore. Unii au revenit, au mai așteptat și ieri. Nu e niciun afiș cum că acolo ar fi centru de vaccinare.

La farmacie, altă poveste. Merg să întreb dacă în farmaciile timișorene au apărut testele alea minune pentru gripa porcină. Înaintea mea, un individ care avea tuse seacă de vreo două săptămâni. În ultimul timp cică și febră. Și nu-i treceau nicicum. Zicea că-i student în vacanță.

Cum a auzit asta, farmacista s-a dat cât de în spate a putut. Băiatul a fost trimis la policlinică.

Tuturor le e milă de jurnaliști și, în același timp, toți îi critică. Toți ne putem da cu părerea și putem scrie un post pe blogul propriu, iar după ceva timp avem pretenția de a îl publica într-un ziar sau pe un site de știri.

Ce-i cu figurile astea de jurnaliști pe atât de mulți bloggeri? Eu nu mi-am făcut blog să-mi învăț meseria. Mi-am făcut blog pentru simplul motiv pentru care v-ați făcut toți. Aveam nevoie de un spațiu în care să pot ”striga” cât vreau de tare, de un spațiu în care frustrările mele să prindă viață. La modul figurat vorbind, normal.

S-a discutat foarte mult pe acest subiect, dar insist să fac o completare, doar îmi exprim frustrările. Meseria de jurnalist nu e aceeași cu pasiunea pentru blogging. Cred că toți știm asta. Cu toate că bloggingul se transformă, pare-se, pe zi ce trece, în cu totul altceva. O meserie implică mult mai multe activități. Nu poți să comentezi toată ziua articole scrise de anumiți jurnaliști și să te consideri la rându-ți tot jurnalist. La ce bun? Cel care l-a scris poate s-a și deplasat pe teren, poate și-a bătut puțin capul să se documenteze, poate s-a certat cu șefii pentru a publica știrea aia, poate a stat ore în șir să aștepte un răspuns… și altele. Am mai văzut cazuri în care unii publică pe bloguri materialele de pe site-urile de știri. Cu ce scop? Habar nu am! Discuția se aplică și în cazul pozelor de la anumite evenimente.

Dacă îți place ce faci, e normal că înveți mult mai ușor o meserie. Mie, de exemplu, nu mi-a luat mult timp să mă trezesc la realitate. Acum, când stau și mă gândesc, parcă nici nu mai țin minte momentele alea când mă chinuiam să scriu o știre. Primele zile de presă îmi par îndepărtate. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, nu au trecut decât 2 ani.

Subit, mi-am amintit că-i criză…

”Citește această rugăciune și vezi cum Dumnezeu răspunde: «Doamne te iubesc și am nevoie de Tine, vino în inima mea și binecuvântează-mă pe mine și pe familia mea, casa, prietenii, în numele Domnului Nostru Iisus Hristos. Amin.» Trimite acest mesaj la cel puțin 7 oameni. Vei primi un miracol mâine. Dacă tu crezi în Dumnezeu trimite acest mesaj tuturor. Dacă îl vei șterge vei avea inima rece. Trimite-l în 30 de minute și privește ce se întâmp”.

Cum să crezi în așa ceva? Cum să crezi că dacă trimiți asemenea SMS-uri sau orice alt tip de mesaje primești miracole? Adică le primești, nu ți se întâmplă! Să ne înțelegem. Și fix mâine. Oare nu mai erau caractere și pentru oră? Dacă tot sunteți credincioși mai citiți măcar definiția creștinismului. Dumnezeu nu vă cere nimic în schimb. Preoții o fac! Și gramatica… pfuai!

Dacă nu trimiți acest link în 30 de minute, o să te transformi în cea mai ”mare” fobie pe care o ai! Dacă îl trimiți însă la cât mai multă lume, vei ”primi” tot atâtea miracole!

*acest post a fost scris sub influența ironiei